„Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpânește toate bunurile lumii.”
                     Aristotel

Afaceri murdare, Nora Roberts

 ................................................

2-6

      Nu se temea pentru viața ei, concluzionă Eve, deşi avea un cuţit în cameră. Speriată, supărată, agitată, precaută. Dar nu se temea pentru viaţa ei. Probabil că a fost oarecum jenată când a adus cuţitul în dormitor. Dar nu era suficient de speriată pentru a suna la poliţie, sau pentru a-şi chema prietenul să locuiască cu ea câteva zile.

  Poate lucra la ceva. Îi plăcea să aibă spaţiul ei personal, linişte. Dar când se întuneca devenea agitată.
   Pentru a-şi reîmprospăta memoria ascultă din nou înregistrarea de pe comunicatorul Palmei.

   Salut, Nat!
   Palm, unde eşti?
   Undeva deasupra Montanei. Cursa de Vegas - New York. Azi avem o mulţime de pasageri. În ambele direcţii au plecat doar navete pline. Ajung la New York mai târziu.
   Nu e nicio problemă dacă vin tot la tine, nu?
   Sigur. De-abia aştept să te văd. Mi-a fost dor de tine.
   Şi mie. S-a întâmplat ceva?
   Nu. Nu. Am multe pe cap.
   Te-ai certat cu Bick?
   Nu. Suntem bine. Sunt doar... se întâmplă multe lucruri. E... Mâine ai zi liberă, nu?
   După o astfel de tură, normal! Vrei să-ţi iei liber şi să ieşim amândouă?
   Da, vreau. Am putea să mergem la cumpărături. Planuri de nuntă.
   Da. Şi poate să îmi limpezesc mintea, poate să aud şi opinia ta în legătură cu ceva.
   Doar nu-ţi schimbi culorile?
   Ce? Nu. Nu. Nu are legătură cu asta. E în legătură cu...
   La naiba. 5A mă sună din nou.
   Du-te. Vorbim de asta mâine-dimineaţă. Ai primit cheia nouă şi codul pe care ţi l-am trimis azi-dimineaţă?
   Da, le am cu mine. Drăguţo, pari obosită. Ce... Oh, pentru numele lui Dumnezeu. Bipuri peste bipuri. Scuze, Nat.
   Nicio problemă. Du-te. Pe curând, Palma. Sunt foarte bucuroasă că putem petrece puţin timp împreună.
   Şi eu. Plăcinte la micul dejun?
   Normal.
   Pa.

   Nivelul de stres al victimei era destul de ridicat, remarcă Eve. Nu era nevoie să facă o analiză a vocii.
    Se auzea clar şi se vedea în privirea victimei. Nu era teamă, ci tensiune şi oboseală.
   Avea de gând să-i spună tot surorii sale, aşa cum îi mărturisise şi logodnicului, Eve era sigură de asta.
   Din fericire pentru Palma, nu fusese în schemă când avuseseră loc crimele.
   Căuta un sfat, pe cineva cu care să-şi împartă povara. Ştiu asta, am descoperit asta, suspectez asta. Nu sunt sigură ce-ar trebui să fac.
   Închizând ochii, Eve văzu parcă aievea apartamentul lui Natalie. Feminin, curat, cu lucruri care se asortau. Şi hainele aflate la vedere erau la fel. Un stil clar. O contabilă foarte ordonată. Practică şi foarte bine organizată. Încuietoare nouă. Atentă şi precaută.
   Orice ar fi fost ceea ce ştia şi care îi provocase moartea, nu aflase de mult timp. Eve simţea că Natalie Copperfield era genul de femeie care lua decizii destul de repede.
   Probabil că mai împărtăşise şi altcuiva informaţia pe care o avea, nu numai logodnicului. Dacă se întâmplase aşa, persoana nu fusese cea potrivită.
   Luând lista pe care o primise, Eve începu să facă o verificare de rutină a colegilor de muncă, superiorilor şi şefilor firmei. Apoi o sună pe Peabody pe interior.
   - Fă o verificare a celorlalţi locatari din clădirea unde locuia Copperfield. Poate a văzut ceva acasă, sau în cartier.
   - Acolo mă duceam. Tocmai am trecut în revistă declaraţiile vecinilor, de la ambele adrese. Nimic la vedere.
   - Atunci trebuie să săpăm mai adânc. Eu mă axez pe partea financiară. Mă apuc de investigaţii.
   - S-ar părea că nu şantajau pe nimeni.
   - Vom cerceta oricum.
   Da, nu părea să fie vorba de şantaj, se gândi Eve, dar deschise dosarul lui Natalie. Ceea ce văzu era, presupuse ea, destul de tipic pentru cineva care îşi bătea capul cu numere în fiecare zi. Conturi bine organizate, economii, balanţe pozitive. Din când în când câte o cheltuială mai mare şi o sumă mare de tot, depusă cu trei luni în urmă în contul firmei Nunţi Albe, pentru rochie, voal şi accesorii.
   În apartament nu văzuse nicio rochie de mireasă.
   Eve îi spuse asta lui Peabody.
   - Trebuia să fie ajustată, fu informată ea prompt. Probabil că e la magazin şi au programat probe cu o săptămână înainte de nuntă.
   - Aha. Am înţeles. Să verificăm, oricum, ca să fim siguri.
   - Am găsit câteva acuzaţii minore de posesie de substanţe ilegale la un chiriaş de la primul etaj, în clădirea unde avea ea apartamentul. Pauli, Michael. Ultima acum 3 ani. La chiriaşul de la etajul doi o acuzaţie de furt din magazine. Nimic de dată recentă.
   - Eu am verificat la birou. Îţi voi transmite informaţiile, în timp ce tu te ocupi de asta, eu o să mă duc la departamentul de informatică. Să văd dacă au găsit ceva pe comunicatorul ci mobil.
   - Mă pot duce eu la Informatică.
   - Nu te trimit acolo să te joci de-a pipăitul cu Menab.
   - Aoleu!
   - Verifică numele, Peabody. Dacă-ţi sare ceva în ochi, anunţă-mă. Dacă nu, trimite-mi rezultatele aici și acasă. Poţi să ieşi din tură după ce termini. Du-te acasă şi joacă-te de-a pipăitul dosului.
   - Nu prea am ce să pipăi, dar unde e...

      Pentru a nu mai auzi şi urmarea, Eve întrerupse transmisia.
    Apoi, ca să-şi menajeze nervii, nu luă liftul spre departamentul de informatică. La schimbarea turei, lifturile se transformau într-o cutie de corpuri şi mirosuri. Şi scările rulante erau destul de aglomerate cu poliţişti care veneau şi plecau, aducând suspecţi la interogatoriu, sau ducând suspecţii la arest.
   Eve urcă pe scări ultimul etaj. Intră pe holul departamentului şi remarcă uluită modelul de trăsnete albastre pe fond roz, căruia doar Ian Mcnab putea să-i spună cămaşă.
   - Vreau să ştiu unde-ţi faci cumpărăturile, îi spuse ea.
   - Hă? Hei, Dallas.
   - Pentru că nu vreau să fac niciodată greşeala fatală de a intra în magazinul ăla.
   Scoase un card.
   - Ia-mi o doză de pepsi de la chestia aia sarcastică şi sadică căreia oamenii îi spun automat cu vânzare.
   - Sigur, spuse el prinzând din zbor cardul pe care îl aruncase ea.
   Peabody avea dreptate cu pipăitul. Era ca o prăjină, se îmbrăca precum un star de la circ şi avea sufletul unui tăntălău pasionat de computere. Părul blond îi era prins la spate, lăsând să se vadă chipul drăguţ. În urechea stângă avea o mulţime de tortiţe de argint. Eve se întreba cum de nu mergea aplecat spre stânga.
   - M-am ocupat de cazul tău, spuse el aducându-i băutura. Mă întorceam din pauză. Eram în drum spre tine.
   - Ai ceva pentru mine?
   - Am prima convorbire a victimei de acum 7 zile. Pot să mai scot şi altele. Vezi tu, chiar dacă ştergi informaţiile, comunicatorul are un hard...
   - Nu am nevoie de o lecţie pentru proşti, doar de rezultate.
   - Vino.

      Dacă la departamentul Omucideri se purta stilul sport, Informatica era haute-couture. Acolo unde departamentul de Omucideri îngâna, Informatica cânta în gura mare. De fapt scârţâia, se gândi Eve, cu bipuri şi apeluri, voci, muzică şi sirene electronice.
   Ar fi înnebunit într-o oră dacă ar fi trebuit să lucreze în aceste condiţii şi adesea se întreba cum de reuşise să supravieţuiască fostul ei partener, Feeney, care acum era şeful diviziei. De fapt nu supravieţuise, ci mai degrabă înflorise între păuni şi flori exotice.
   Menab luă un disc de pe biroul său.
   - Să mergem la o cabină.
   Îi arătă drumul prin junglă. Majoritatea informaticienilor vorbeau la căşti. O luă ameţeala. Îl urmă pe Menab printr-o uşă de sticlă, unde erau aliniate o duzină de cabine de ascultare. Mai mult de jumătate erau ocupate.
   Menab îi sugeră una din ele şi apoi introduse discul într-un slot al unui computer a cărui unitate centrală era foarte subţire.
   - Majoritatea transmisiilor sunt către cea de-a doua victimă. Câteva către mamă, soră şi birou. Altele la magazine şi chestii de astea - se căsătorea, nu?
   - Ăsta era planul.
   - Da, verifica să vadă ce e cu florile, rochia şi chestii din astea.
   - Putem să sărim peste ele?
   - M-am gândit că o să vrei asta, aşa că am făcut două dosare. În unul dintre ele sunt transcrierile convorbirilor către prieten. Poţi să te uiţi şi pe celălalt dacă ai nevoie de el. Porneşte, comandă el.
   Computerul afişă data transmisiei, timpul şi codurile utilizate. Byson apăru pe ecran, la fel ca pe comunicatorul mobil al lui Natalie.
   Fusese un tip arătos, se gândi Eve, înainte ca faţa să-i fie distrusă.

   Bună, Nat.
   Bick. Eşti singur?
   Da, mă pregătesc să merg la o întâlnire. Ce s-a întâmplat?
   Trebuie să vorbesc cu tine despre... ceva ce am descoperit. Putem să ne întâlnim la masă?
   Nu pot. Deja am ceva programat. Ce e?
   Nu cred că ar trebui să vorbim aşa. După serviciu, mergem la mine. Trebuie să-ţi arăt. Vino la mine când îţi termini toate problemele, bine? Cred că este foarte important.
   Bine, ne vedem mai târziu.

   Computerul anunţă sfârşitul transmisiei.
   - Puţin stresată, puţin nervoasă, dar incitată, analiză Eve. De parcă ar fi spus: Ia te uită ce am descoperit!!
   Următoarea convorbire avusese loc cu o zi mai târziu.
   - Un apel de la Bick.

   Bună, iubito. Încerc să scap mai repede de întâlnirea asta, dar lucrurile merg greu. Vrei să trec pe la tine mai târziu?
   Nu, e în regulă. Lucrez. Bick, descopăr mai multe chestii. O să-ţi transmit mâine noile informaţii. Ne întâlnim pentru micul dejun la locul nostru?
   Bine, la 7 şi jumătate e bine?
   Perfect. Dumnezeule, Bick. Nici nu-mi vine să cred. Trebuie să aflăm tot. Trebuie să oprim toate astea.
   Am putea să mergem la poliţie.
   Încă nu. Trebuie să fim foarte siguri. Nu ştim cine e implicat. Nu cu siguranţă.
   Trebuie să avem grijă. Îţi spun mai multe mâine-dimineaţă.
   Nu sta prea târziu. Te iubesc.
   Şi eu te iubesc.

   Mai erau câteva dialoguri, din ce în ce mai tensionate şi la fel de criptice, încheiate cu o convorbire la miezul nopţii, cu doar câteva ore înainte de comiterea crimelor.

   Doar voiam să vorbesc cu tine. Să te văd.
   Nat, ascultă, vin la tine.
   E târziu şi ai avut o zi lungă. Sunt bine, serios. Doar un pic agitată, cred. Şi vine şi Palma mai târziu. Mi se pare întotdeauna ciudat să dormi aici când e şi ea.
   Ce puritană eşti.
   Presupun că aşa e.
   Dar râse.
   Îi voi spune, voi discuta despre toate cu ea.
   Nu-mi place felul în care te-au contactat. Nat, au încercat să te mituiască.
   Şi le-am dat de înţeles că reflectez la propunerea lor.
   A fost mai degrabă un ultimatum decât mită. S-ar putea să încerce să-ţi facă rău.
   Am cerut 48 de ore să mă gândesc. Nu au niciun motiv să încerce ceva înainte să le dau un răspuns. Am noua încuietoare şi vizorul şi vine şi Palma. De acum sunt implicată, Bick. Vreau doar să pun totul în ordine şi să vorbesc cu Palm. Mâine mergem sa spunem tot autorităţilor.
   Vin la tine mâine-dimineaţă. Vom merge împreună.
   Nu aduce şi copiile tale după dosar. Păstrează-le ca pe o poliţă de asigurare. Dacă poliţiştii nu fac nimic, mergem la presă. Trebuie să iasă totul la iveală.
   Într-un fel sau altul, Nat. O să le venim de hac.
   Şi apoi să ne întoarcem la vieţile noastre. De-abia aştept să mă căsătoresc cu tine.
   Sunt nebun după tine. Somn uşor, iubirea mea.
   Mâine se va termina.
   De-abia aştept şi asta. Te iubesc. Noapte bună.

   - Civilii ăştia, spuse Eve cu un amestec de milă şi furie. Se joacă de-a detectivii. Dacă s-ar fi dus la poliţie ar fi rămas în viaţă.
   - Aveau o chestie tare, încuviinţă Menab. Mite şi ameninţări, care se termină cu două crime. Voi încerca să văd dacă nu pot obţine şi convorbiri mai vechi, poate că a dat vreun detaliu mai înainte. Dar pare a fi evident că e vorba de ceva ce a descoperit la muncă.
   - Încă mai aştept împuţitul de mandat pentru a mă uita în dosarele ei. Avocaţii. La naiba! Le-au acordat o grămadă de timp celor interesaţi să acopere toate urmele.
   - Orice lasă o urmă. Copoii de la departamentul de informatică vor lua urma.
   Scoase discul şi i-l dădu lui Eve.
   - E păcat de ei. Se vedea că aveau o legătură puternică.
   - Dacă ar fi rămas la cifre şi i-ar fi lăsat pe băieţii răi pe mâna noastră, legătura lor ar mai exista încă.
   Dar sentimentul de milă era copleşitor când ieşi din cabină.
   - Du-te înapoi la treabă, îi spuse ea lui Mcnab. Mie mi se pare că dacă cineva a conectat-o pe acest comunicator, atunci a păstrat o înregistrare. Cred că întocmeşte un dosar. Contabilii sunt pasionaţi de date şi înregistrări. Dacă a existat un contact electronic, atunci îl are pe undeva.
   Sau îl avea, se gândi Eve în timp ce ieşea din departamentul de informatică. Probabil că i-a spus ucigaşului tot ceea ce a vrut înainte ca el să-şi fi terminat treaba cu ea.

    Trecu pe la laborator în drum spre casă. Scopul era să dea de Dick Berenski, şeful laboratorului, pentru a vedea ce reuşiseră să descopere până acum.
   Dar când mergea prin labirintul de cuburi şi uşi de sticlă, o văzu pe Harvo, o tehniciană cu care mai lucrase.
   Părul scurt şi roşu al lui Harvo era acoperit cu o cască de protecţie, pe are erau desenaţi bărbaţi dezbrăcaţi.
   - Îmi place pălăria ta.
   - Tre’ să te amuzi când poţi.
   Harvo scoase o gumă de culoarea plămânilor sănătoşi.
   - Dacă-l cauţi pe Dickhead să ştii că a plecat. Şi-a luat liber şi s-a dus câteva zile în sud. Probabil că acum e pe jumătate terminat şi se dă la vreo biată femeie, care nu-şi doreşte altceva decât să-şi bea pinacolada în linişte.
   - Şi cine conduce azilul?
   - Yon de data asta, dar e pe teren. A scos un înecat din Fast River. Şi pentru că ăştia sunt preferaţii lui, s-a dus el la locul faptei. Dacă vrei, pot să-ţi arăt eu ce am găsit până acum la cele două crime.
   - Mulţumesc.
   - Trăiesc pentru a-i servi pe ceilalţi.
   În loc să o ducă spre teritoriul lui Berenski, Harvo o conduse spre consola ei.
   - Ai vrea să faci muncă de teren, Harvo?
   - Nu. Îmi place la mine.
   Se aşeză pe scaun.
   - Şi toate chestiile alea cu morţi nu sunt pe lista mea de priorităţi. Eu doar trec peste probe, ştii?
   Foindu-se pe scaun îşi mişcă pe claviatură unghiile vopsite.
   - Nu eu am procesat banda ta. Tehnicianul care a făcut-o tocmai a plecat. Probabil că ţi-a trimis deja raportul, dar dacă tot eşti aici...
   - Dacă tot sunt aici.
   - Banda adezivă provine de pe aceeaşi rolă. Vezi? Capătul de pe bucata cu care erau prinse gleznele femeii este exact ca şi capătul celei de la încheieturile bărbatului. A durat ore întregi să le îndreptăm, dar avem certitudinea că provin de pe aceeaşi rolă. Bandă adezivă obişnuită.
   - Presupun că aţi găsit ceva amprente?
   - Niciuna. Am descoperit nişte urme de ADN. Nimic pe corpul femeii, nimic sub unghii. Amprentele de la locul crimei sunt ale victimei, ale prietenului său şi ale surorii victimei. Sângele este doar al victimei. Ea nu a reuşit să-i provoace nicio rană atacatorului. Dar victima bărbat avea câteva urme.
   - Aţi găsit urme de ADN de la locul celei de-a doua crime?
   - Nu tot sângele de la a doua adresă este al victimei. Am găsit nişte urme foarte bune pe degetele victimei. L-a lovit tare pe ticălosul care l-a omorât. Dacă îl prindeţi îl putem identifica. La locul celei de-a doua crime am găsit o mulţime de amprente.
   - Se fac lucrări de renovare.
   - Asta am înţeles şi noi. Multe trebuie eliminate. Le vom verifica noi şi-ţi vom da numele şi locaţiile. Nu am găsit nimic pe cadavru, la fel ca în primul caz. Dar pe cea de-a doua victimă am găsit sânge şi salivă, care nu erau ale lui. Coarda cu care a fost strangulată cea de-a doua victimă provine de la locul faptei.
   - S-a amuzat şi ucigaşul când a avut ocazia.
   - S-ar putea spune. Iată ce mai avem. Încuietorile de la uşa de intrare în clădire, de la apartamentul primei victime, sunt foarte slabe. Le-a spart cu un obiect rotund. Poate un ciocan mic. Două lovituri şi a intrat. La etaj încuietorile erau mai bune. Acolo a folosit scule de lăcătuşerie.
   Văzuse şi ea asta, dar dădu din cap în semn de încuviinţare.
   - A venit pregătit. Ştia că fusese schimbată încuietoarea.
   - Aşa că, oricum, noi o să-ţi facem rost de datele persoanelor ale căror amprente le găsim ia locul celei de-a doua crime, ca să poţi să continui ancheta.
   - Mulţumesc.
   
      Au fost cu ochii pe ea, se gândi Eve în drum spre casă.
   Mai întâi au vrut s-o mituiască, dar oricum probabil că aveau de gând să o omoare. Copperfield a crezut că mita o ajută să câştige ceva timp, dar de fapt a servit intereselor criminalului.
   I-a permis să plănuiască şi să pregătească crimele.
   Ceva care este destul de tare încât să justifice două crime nu-i permite ucigaşului să-şi asume riscul ca tăcerea, să poată fi cumpărată cu bani.
   La firma de contabilitate, acolo trebuia să fie cheia. Avea nevoie de dosare. Îl sună pe procurorul adjunct Cher Reo.
   - Tocmai plecam, spuse Reo. Chiar am o întâlnire amoroasă.
   - Am două cadavre la morgă. Vreau mandatul.
   - Ştii câtă hârtie poate produce în câteva ore un avocat?
   - E o întrebare de genul câţi îngeraşi pot dansa pe un bold?
   - Cam tot pe acolo, spuse Reo zâmbind strâmb.
   - De ce să vrea îngeraşii să danseze pe un bold? De ce nu în norişori?
   - Eu aşa aş face. Dar nu-s îngeraş.
   - Nici eu. Şi acum, că am terminat cu filosofia, spune-mi cum stăm cu avocaţii şi cu mandatul.
   - Îl voi obţine, Dallas, dar nu înainte de mâine-dimineaţă. Nu e vorba doar de avocaţi, ci de avocaţi foarte bogaţi, care au hoarde de drone specializate pe drept, capabile să găsească precedentul judiciar în
carul cu fân.
   - În carul cu fân? Ce înseamnă asta?
   - Nu contează.
   Reo oftă adânc.
   - A trecut doar o zi, ăsta e cel mai bun lucru pe care-l pot spune. Un judecător se uită peste ultima lor cerere de blocare chiar acum. Dacă nu e prea interesat de viaţa sa particulară, probabil că va da o sentinţă peste vreo două ore. Dacă aud ceva, îţi spun şi ţie.
   - În aceeaşi clipă, zise Eve şi întrerupse convorbirea.
   Prea mult timp, se gândi ea. Prea mult timp pierdut din cauza sistemului. Cine i-a ucis pe Natalie şi Bick şi cine a ordonat ca ei să fie omorâţi probabil că începuse deja să şteargă sau să refacă dosarele.
   Spera ca Mcnab să aibă dreptate cu copoii de la departamentul de informatică, pentru că avea impresia că totul era îngropat în acelaşi timp când avocaţii căutau în carul lor cu fân.
   Dar dacă Informatica o lăsa baltă, atunci tot mai avea un copoi foarte inteligent, doar al ei.
   Gândindu-se la aceasta, trecu de porţile de la intrarea acasă.

Capitolul 5

      Pentru că mintea îi stătea la altceva, apariţia lui Summerset o luă prin surprindere.
   - Aveţi nevoie de formulare de schimbare de adresă?
   - Ce? Cum?
   Făcu un pas înapoi, dar regretă gestul pe dată. El dăduse peste ea, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare.
   - Chiar n-ai găsit un alt loc pe care să-l bântui? Am auzit că e unul disponibil pe bulevardul Doisprezece Est.
   Buzele lui se subţiară, dacă, se gândi ea, acest lucru mai era posibil.
   - Am presupus, pentru că nu păreţi a mai locui aici, că aveţi nevoie de formulare, pentru a le completa.
   Eve îşi dădu haina jos şi o aruncă pe cuier.
   - Da, fă rost de formulare şi le voi completa.
   Dădu să urce scările la etaj.
   - Câţi de M sunt în Summerset?
   Plecă şi-l lăsă în holul cel mare. Roarke probabil că nu e acasă, se gândi ea, dar avea să aştepte până când va ieşi din raza urechilor acelea demonice înainte de a verifica pe imul din scanerele montate în casă.
   Era tentată să meargă direct în dormitor şi să se întindă măcar 20 de minute. Dar pentru că problemele ridicate de anchetă nu-i dădeau pace, se duse în birou.
   El era acolo, tunându-și un pahar de vin.
   - Ai avut o zi lungă, locotenente. M-am gândit că s-ar putea să ai nevoie de asta.
   - Nu mi-ar strica.
   Ori tipul citea gândurile, ori ea era toarte previzibilă.
   - Eşti acasă demult?
   - De vreo două ore.
   Eve se încruntă şi se uită la ceas.
   - E chiar mai târziu decât îmi imaginam. Îmi pare rău. Probabil ar fi trebuit să fac chestia aia cu sunatul acasă.
   - N-ar fi fost rău.
   Dar se apropie de ea şi-i dădu paharul. Apoi îi luă bărbia în mâna liberă şi se uită la ea, după care o sărută pe buze.
   - O zi lungă şi grea.
   - Am avut altele mai scurte şi mai uşoare.
   - Şi după câte se pare, o vei lungi şi mai mult. Carne roşie?
   - De ce vorbeşte toată lumea codat pe aici?
   El zâmbi şi îşi trecu degetul peste gropiţa din bărbia ei.
   - Cred că ţi-ar prinde bine o friptură. Da, pizza ar fi mai uşor de mâncat la birou, continuă el anticipând ce avea să spună ea. Consideră că o cină normală este plata pentru că nu ai sunat.
   - Cred că e corect.
   - O vom lua în seră.
   Pentru a evita protestele ce aveau să urmeze, o luă de mână şi o duse la lift.
   - Te va ajuta să-ţi limpezeşti gândurile.
   Probabil că avea dreptate şi în lumea lui Roarke era o chestie absolut normală să comande carne adevărată, cu toate rândurile de tacâmuri pe masă, să bea vin la carne, să aibă lumânări, şi toate astea să se întâmple într-un decor luxuriant, unde luminile oraşului pătrundeau prin sticla neagră şi focul ardea în şemineu.
   Câteodată se întreba cum de nu rămânea blocată din cauza şocului cultural.
   - Frumos, spuse ea încercând să-şi ordoneze gândurile în ton cu cina.
   - Vorbeşte-mi despre victimă.
   - Victime. Dar asta poate să mai aştepte.
   - Te preocupă. Ne va fi mai bine amândurora dacă discutăm despre asta.
   - Deci nu vrei să discutăm despre politică, sau vreme, sau ultimele bârfe despre celebrităţi?
   El zâmbi, se lăsă pe spătar şi gesticulă cu paharul.
   Ea îi povesti, pas cu pas ce se întâmplase.
   - I-am ascultat discutând unul cu celălalt şi mi-am dat scama brusc. Era ceva între ei. Era ceva profund, înţelegi? Ceva mai mult decât atracţia de suprafaţă.
   - Potenţialul pe care-l aveau... Nu sunt doar doi oameni care au fost strangulaţi, ci e vorba despre potenţialul pe care îl aveau împreună.
   - Da, presupun că asta e.
   Se uită prin sticla neagră la luminile oraşului care le oferea ce era mai bun şi mai rău în acelaşi timp.
   - Mă supără.
   - De obicei eşti supărată pe criminali.
   - Asta aşa e. Vreau să spun că mă supără victimele. Ce dracu’ a fost în capul lor?
   Simţea frustrarea cum creşte în ea. I se vedea în privire, i se citea în voce.
   - De ce nu s-au dus la poliţie? Sunt morţi, nu doar pentru că cineva a vrut să-i ucidă, ci şi pentru că s-au implicat într-o afacere din care nu aveau cum să iasă învingători.
   - Mulţi dintre noi nu fugim la poliţie una-două.
   - Unii dintre voi chiar fugiţi de poliţie, spuse ea sec. Îşi schimbase încuietoarea cu două zile înainte. Asta înseamnă că era îngrijorată. Îşi mai ia şi un cuţit în dormitor, sau cel puţin aşa am dedus eu la faţa locului. Asta înseamnă că era speriată. Dar...
   Înfipse cuţitul cu putere într-o bucată de friptură.
   - În acelaşi timp nu-i spune nimic surorii sale neajutorate care vine să stea peste noapte la ea. Şi nici măcar nu vrea să-şi petreacă nopţile cu prietenul său.
   Şi tu suferi, se gândi Roarke, pentru că totul putea fi evitat, dacă ar fi venit la cineva ca tine.
   - Atunci dorea să acţioneze singură şi era sigură că se putea descurca în acea situaţie.
   Eve dădu din cap.
   - E genul de atitudine: Nu mi se poate întâmpla chiar mie. Acesta îi determină pe oameni să se plimbe prin cartiere rău famate, sau să economisească bani şi să nu-şi cumpere sisteme de securitate. Actele de violenţă sunt împotriva altora. Şi ştii ce mai e? spuse ea agitând furculiţa. Le plăcea. Ia te uită ce-am descoperit. Vom da totul în vileag şi vom acorda interviuri, vom fi importanţi.
   - Oameni obişnuiţi care duc vieţi normale şi dintr-odată li se întâmplă aşa ceva. Firma de contabilitate are o reputaţie excelentă.
   - Dar tu nu te foloseşti de serviciile lor. Am verificat, pentru că m-am gândit ce harababură ar fi fost dacă era aşa.
   - Cândva, demult, m-am gândit la asta. Dar cred că Sloan este prea rigid şi încuiat.
   - Nu asta e definiţia contabililor?
   - Să-ţi fie ruşine, spuse el râzând. Lasă deoparte clişeele. Există oameni, dragă Eve, care sunt talentaţi şi cărora le place să lucreze cu cifre şi care nu sunt nici rigizi, nici încuiaţi.
   - Şi presupun că tu eşti excepţia de la regulă. Nu, sunt răutăcioasă, recunoscu ea. Mă simt frustrată. Firma i-a pus pe avocaţii săi să mă împiedice să obţin un mandat. Doi dintre angajaţii lor sunt ucişi şi ei nu mă lasă să-mi fac treaba.
   - Şi-o fac pe a lor, remarcă el. Îmi pare rău, locotenente, dar dacă nu ar merge la lege pentru a proteja confidenţialitatea afacerilor clienţilor lor, probabil că nu ar avea reputaţia de care se bucură.
   - Cineva de acolo ştie ce aflaseră şi Copperfield şi Byson. Ei erau doar o rotiţă a angrenajului, care se deplasa spre centru, dar totuşi o biată rotiţă. Cineva din vârful ierarhiei ştie.
   Roarke îşi tăie o altă felie de friptură.
   - Nu ar fi o chestie imposibilă pentru cineva cu înalte calităţi de hacker, să acceseze dosarele de pe calculatorul de birou al lui Copperfield.
   Eve nu spuse nimic o clipă, pentru că se gândise la acelaşi lucru.
   - Nu se poate să facem asta.
   - Aşa mă gândeam şi eu. Şi motivul este acelaşi pentru care firma îşi plăteşte avocaţii ca să împiedice demersurile procuraturii. Asta e meseria lor. În acest moment, nu te gândești la celelalte vieţi implicate. Nu poţi să justifici abaterea.
   - Nu, nu pot.
   - Îmi imaginez că acum eşti în discuţii cu superiorul lui Copperfield.
   - Deja am vorbit cu ea. Nu o scot de pe lista de suspecţi, dar dacă nu a fost şocată cu adevărat de moartea lui Copperfield, atunci şi-a greşit cariera. De ce nu s-a dus Copperfield la şefa ei, cu care, se presupune, avea o relaţie de prietenie? Trebuie să presupun că Greene, supervizoarea, ştia secretul. Sau îi era teamă de el.
   - Eşti sigură că e vorba de ceva ce au descoperit la firmă?
  - Toate dovezile indică acest lucru. Spălare de bani, fraudă, eludare. O acoperire legală pentru o afacere ilegală. Ridică din umeri. Ar putea fi orice. Cunoşti probabil oameni care s-au folosit de serviciile firmei.
   - Cu siguranţă.
   - Ceva de pus deoparte. Nu o mică schemă de scos bani negri, continuă ea. Este o chestiune importantă. Ceva care a justificat o ofertă de mituire şi care s-a terminat cu două crime.
   Roarke se gândi să-i mai toarne vin, dar ar fi însemnat să-l irosească. Poliţista lui dedicată muncii nu avea să-şi mai acorde luxul unui alt pahar dacă avea de gând să-şi reia lucrul.
   - Iei în considerare ucigaşii profesionişti?
   - Nu mi se pare că e cazul. Nu pare a fi acest gen de crimă. Şi atunci de ce să nu fi încercat să acopere totul? Să facă să pară ca o spargere. Viol, o vendetă personală. Dar nu a fost nimic necugetat. Când voi da de asasin, voi fi surprinsă dacă voi descoperi că uciderea este prima lui calificare.

    Întorcându-se în biroul său, alcătui un panou la fel cu cel pe care-l avea la sediul central.
   Cu motanul care i se freca de picioare, Roarke stătea şi se uita. Şi studia.
   - Foarte temperamental şi laş.
   Eve se opri şi se întoarse spre el.
   - De ce spui asta?
   - Păi, mai întâi de toate faţa ei. A lovit-o de câteva ori pentru a o desfigura în asemenea măsură. Asta nu ar fi fost necesar, nu?
   - Nu. Continuă.
   Roarke ridică un umăr.
   - Faptul că a legat-o de mâini şi de picioare destul de strâns pentru a-i lăsa acele semne. Cred că era orbit de furie. Apoi i-a ars partea de jos a picioarelor. Are o însemnătate asta. Şi este o dovadă de laşitate să o stranguleze când era legată, la fel şi cu bărbatul care a fost ucis. Şi utilizarea paralizatarului. Mi se pare bizar.
   - La fel de bizar mi s-a părut şi mie. Dar ai omis ceva.
   - I-a plăcut să facă asta. Altfel nu ar fi avut niciun rost să le vadă feţele când i-a ucis. Face ca totul să aibă o conotaţie intimă. Nu sexuală, dar intimă. Şi le-a smuls banda adezivă de pe gură înainte de a-i ucide. A riscat. E o chestie nemaipomenită să vezi o viaţă care se stinge, să o vezi şi să o auzi, în vreme ce cauza eşti chiar tu. Ar fi putut să o facă în nenumărate alte feluri, dar de ce a recurs la această metodă?
   Ochii i se măriră când se uita la fotografiile pe care le prinsese pe panou. Simţi mai bine totul, în muşchi, la mâini. Auzi cum se sufocă, zgomotele care altfel ar fi fost mascate de bandă.
   - Da, e vorba de temperament, dar predomină senzaţia de putere.
   Se puse pe treabă, fără să fie surprinsă când motanul ieşi după Roarke, care, fară îndoială, avea să fie mai receptiv decât ea următoarele două ore.
   Studie informaţiile pe care Peabody i le trimisese.
   Vecinii lui Copperfield erau undeva jos de tot pe lista de suspecţi, după părerea ei. De ce să-şi fi bătut capul cu o încuietoare nouă, când ar fi putut să o atace pe hol, în drum spre lift?
   La fel se prezentau lucrurile şi în cazul lui Byson.
   Punctul de plecare era Copperfield, nu logodnicul ei.
   Conturi internaţionale, se gândi Eve. Asta fusese aria de expertiză a lui Copperfield. Traficul era practicat din cele mai vechi timpuri. Un client important care aducea o marfă ilegală - arme, oameni?
   Ascultă din nou conversaţia dintre cele două victime, se uită la feţele lor, recepţionă timbrul vocii.
   Supărată, concluzionă ea, oarecum şocată, surescitată, dar nu speriată sau oripilată. Nu ar fi fost aşa dacă s-ar fi gândit că aceasta implica pierderea vieţii?
   Ea suspecta o încălcare a legii legată de finanţe. Dolari mulţi, delict financiar şi, cel puţin, din câte ştiau ei, fără violenţe.
   Brusc, se ridică în picioare şi se duse până la biroul lui Roarke. Dar el nu era acolo. Chiar când ea se încrunta nedumerită, el vorbi din spatele ei.
   - Mă căutai?
   - Dumnezeule, faci mai puţin zgomot decât blestemata aia de pisică.
   - Butoaiele de grăsime nu sunt neapărat şi foarte silenţioase. Haide la culcare.
   - Voiam doar să...
   - Douăzeci de ore sunt de ajuns.
   Din nou o luă de braţ.
   - Ţi-a venit mandatul?
   - Acum vreo 20 de minute. Vreau doar să...
   - O să lucrezi mâine-dimineaţă.
   - Bine. Bine.
   Încuviinţă pentru că dacă reuşea să o tragă după el, fără ca ea să se opună, însemna că oboseala îşi spunea cuvântul şi-i atenua viteza de reacţie.
   - Mă întrebam, că tot eşti tu mogul, de câte straturi trebuie să treacă unul din oamenii tăi pentru a ajunge la tine?
   - Depinde de om şi de motivul pentru care vrea să mă vadă.
   - Dar oricum, este stratul Caro, nu? întrebă ea referindu-se la administratoarea sa.
   - Da, cel mai probabil.
   - Şi chiar dacă omul ar inventa un motiv oarecare, Caro ar şti dacă a fost o audienţă, o întâlnire.
   - Cu siguranţă.
   - Şi toţi tipii din poziţii importante de la firmă au câte o Caro? Proprietari de mari afaceri.
   - Nu există decât o Caro şi ea e a mea. Dar, da, fiecare are câte o persoană care ocupă o poziţie similară.
   În dormitor, îşi scoase cizmele şi începu să se dezbrace cu o lentoare care-i întări convingerea că toate resursele de energie i se epuizaseră în clipa în care renunţase să mai lucreze.
   - Mă duc dis-de-dimineaţă, mormăi ea. Să pun mâna pe dosarele alea. Ticăloşii de avocaţi m-au făcut să pierd o zi. Mi-ar plăcea să le trag câte un şut.
   - Aşa e, iubire.
   - Am auzit că ai râs.
   Se strecură în pat şi-l lăsă să o tragă lângă el.
   - Am cumpărat cadoul pentru bebeluş azi.
   - Bine.
   Zâmbi şi ea în întuneric.
   - Dacă Mavis intră în contracţii aici, va trebui să o duci până la centrul de naşteri.
   Timp de 10 secunde se aşternu o linişte mormântală.
   - Încerci doar să-mi provoci coşmaruri. E josnic.
   - Cineva mi-a spus azi că trebuie să te distrezi când poţi.
   - Serios? Ei bine, atunci...
   Mâna lui se strecură pe sub cămaşa ei de noapte şi-i prinse sânul în palmă.
   - Uite ce am găsit.
   - Încerc să dorm.
   - Nu prea cred.
   Degetul lui îi mângâie sfârcul şi dinţii săi se înfipseră în ceafa ei.
   - Dar dormi, dacă trebuie. Eu mă distrez de unul singur şi îmi alung coşmarurile. Sarcini multiple.
   Eve simţi cum excitarea îi alunga oboseala, până când se arcui de plăcere. Gândurile îi dispărură şi sângele i se înfierbântă. Seducătorul era la rândul său sedus.
   Respiraţia ei se domoli şi Eve scoase un mic sunet de mulţumire. Şoldurile i se ridicară ca o invitaţie şi cerere în acelaşi timp.
   Pentru că se mişca cu el, tremura pentru el, nevoia dinăuntrul lui, care nu fusese niciodată îmblânzită, ţâşni liberă.
   Da, acum, se gândi ea. Chiar acum.
   Simţi o arsură intensă când o penetră, şocul plin de strălucire al posesiei. Îi vedea ochii urmărind-o, chiar când ajunse pe culme.
   - Cu mine, reuşi să îngaime. Vino cu mine.
   Când buzele lui le apăsară pe ale ei şi furtuna ajunse la apogeu, simţi cum pluteşte odată cu ea.
   Eve clipi şi se uită la cerul întunecat de deasupra patului. El se lăsă pe ea, greutatea sa făcând-o să se afunde în saltea. Inimile lor băteau în acelaşi ritm.
   Se simţea din nou plăcut obosită, gata să adoarmă, la fel de mulţumită, cum probabil ar fi fost Galahad, dacă ar fi dat din întâmplare peste un bol de smântână şi ar fi putut să mănânce pe săturate.
   - Cred că nu se ştie niciodată unde dai de distracţie.
   Buzele lui îi mângâiară părul, apoi îşi schimbă poziţia, trăgând-o din nou spre el.
   - Eu ştiu.
   Înghesuită în el, adormi, cu faţa luminată de un zâmbet fericit.

      Când se trezi, Roarke era deja în picioare, uitându-se peste rapoartele de dimineaţă, aşa cum îi era obiceiul. Simţi mirosul de cafea, dar se duse mai întâi la duş.
   Când ieşi de sub duş, aroma i se păru şi mai puternică.
   Luându-i urma ca un ogar, se întoarse şi văzu o cană aşteptând-o pe dulapul de lângă chiuvetă.
   O făcu să zâmbească şi să se înmoaie puţin, cu acelaşi sentiment ca acela pe care-l avusese când adormise. Luă prima gură binecuvântată de cafea aşa dezbrăcată cum era şi apoi se îndreptă spre tubul de uscare şi-şi luă un halat.
   Ieşi din baie şi se duse direct la el. Aplecându-se, îi dădu un sărut, aproape la fel de puternic ca şi cafeaua.
   - Mulţumesc.
   - Cu plăcere. M-am gândit să intru cu tine şi să îţi pun sângele în mişcare altfel, dar sunt deja îmbrăcat.
  Uitându-se tot la Eve, Roarke îi făcu cu degetul lui Galahad, pentru că motanul încerca să se furişeze spre un bol cu fructe de pădure.
   - Pari destul de odihnită.
   - Sătulă de sex şi 6 ore de somn. Nu-i rău deloc.
   - Acum aşază-te şi mănâncă micul dejun. Între timp cu îţi voi spune ce am aflat despre contabilii tăi de vârf, de la un asociat.
   - Ce asociat? spuse ea bând din cafea.
   - Nu-l cunoşti.
   - Spune-mi în timp ce mă îmbrac.
   - Mănâncă.
   Oftă, dar se aşeză la masă şi-şi puse câteva fructe de pădure într-un bol mai mic.
   - Spune!
   - Jacob Sloan a fondat firma împreună cu Cari Myers, tatăl actualului Cari Myers, care e trecut în antet. Sloan încă se mai ocupă personal de un mic grup de contabili. Dar, conform sursei mele, joacă un rol activ în conducerea firmei.
   - E mingea lui, vrea să ştie exact unde se duce.
   - Da, aşa cred şi eu. Myers se ocupă de problemele interne, corporaţii şi indivizi, la fel ca tatăl său, şi de mai multe conturi individuale importante. Robert Kraus, care a fost făcut partener cam acum 10 ani, conduce departamentul juridic şi se ocupă de câteva dintre cele mai mari afaceri străine şi internaţionale.
   Roarke împinse către ea un bol cu ceva ce părea să semene cu nişte fulgi de scoarţă de stejar.
   - Asociatul tău ştie cumva cât de activi sunt în viaţa profesională de zi cu zi?
   - Mi-a spus că excelează la acest capitol. Deşi sunt o firmă polivalentă, cu multe activităţi la toate nivelurile, cu diferite departamente şi şefi de departamente, au o şedinţă săptămânală, doar ei, cei trei parteneri, primesc o informare zilnică şi rapoarte trimestriale şi evaluări ale personalului, despre care sunt informaţi toţi partenerii. Sunt foarte implicaţi în tot ceea ce se întâmplă la firmă.
   - Asta înseamnă că este foarte dificil ca unul din ei să strecoare o chestie dubioasă, fără ca ceilalţi doi să-şi dea seama.
   - Aşa se pare, dar dificil nu înseamnă imposibil şi nici măcar improbabil.
   - Sloan este cel mai tare din firmă, şopti Eve. Probabil că la el se ajunge cel mai greu, pentru o discuţie între patru ochi. Şi pare cel mai normal cu putinţă, ca el să fie anunţat de cineva care descoperă o chestie ce nu pare foarte corectă. Cel puţin dacă presupui că nu e implicat.
   - Dar dacă ai avea bănuieli, acesta ar fi un motiv pentru care ai încerca să strângi cât mai multe informaţii şi date cu care te-ai duce la poliţie.
   - Da, da.
   Mâncă din scoarţa de stejar, fără să-şi dea seama.
   - Potrivit informaţiilor biografice pe care le am despre Sloan este un tip care s-a realizat fără ajutorul nimănui. A muncit pentru a ajunge în vârf, şi-a asumat riscuri şi şi-a construit cu migală firma şi reputaţia. E căsătorit, şi soţia are prestigiul pe care i-l conferă familia şi un copil de sex bărbătesc. Are o a doua reşedinţă în insulele Caiman.
   - Mi se pare logic, pentru scutirea de impozite, spuse Roarke. Şi o metodă bună de a mări veniturile. Probabil că ştie cum se desfăşoară lucrurile pe acolo.
   - Copperfield s-a ocupat de conturi externe. Poate că a descoperit o combinaţie în care era amestecat şi el. Tipul a fondat o firmă care s-a extins considerabil de-a lungul timpului, e normal să fie mândru de ea şi să fie foarte grijuliu. Încă nu ştiu ce părere să-mi fac despre el.
   Se aplecă şi-l sărută.
   - Am nevoie de ajutor pentru interpretarea unor numere. Eşti disponibil?
   - S-ar putea.
   - Bine că ştiu. Ne vedem mai târziu.

      Le ceru lui Peabody şi lui Mcnab să o aştepte în holul clădirii unde îşi avea sediul firma.
   După cum ordonase, poliţiştii în uniformă veniseră pregătiţi cu cutii pentru a transporta ce era nevoie. Mcnab era îmbrăcat cu o haină care părea să fi fost folosită pe post de pânză, pentru pictura cu degetul, de un pictor hiperactiv.
   - Nu poţi să încerci şi tu să arăţi ca un poliţist?
   El zâmbi.
   - Când ajungem sus, voi fi foarte serios.
   - Da, asta o să schimbe totul.
   Traversă holul şi flutură insigna în faţă omului de la pază. El era deja foarte serios şi aşa rămase cât timp îi verifică actul de identitate şi hârtiile.
   - Am primit ordinul să vă însoţesc la etaj.
   - Vezi astea? întrebă Eve dând cu degetul în insignă şi hârtii. Astea fac ca ordinele pe care le-ai primit tu să fie inutile. Dacă vrei să iei acelaşi lift cu noi, nu e nicio problemă. Dar noi urcăm chiar acum.
   El făcu semn unui alt paznic şi apoi se luă după Eve care se îndrepta spre lift. Urcară în tăcere. Când uşile se deschiseră, descoperiră că erau aşteptaţi de un tip şi o tipă, amândoi în costume.
   - Identificarea şi împuternicirea, vă rugăm.
   Femeia le vorbi răstit şi apoi le studie insignele şi mandatul.
   - Par a fi în ordine. Eu şi asociatul meu vă vom însoţi la biroul doamnei Copperfield.
   - Cum vreţi.
   - Domnul Kraus este pe drum; se îndreaptă spre noi. Dacă aşteptaţi...
   - Parcă tocmai ai citit ăsta, spuse Eve ridicând mandatul de percheziţie. Nu trebuie să aştept.
   - Simplă politeţe...
   - Ar fi trebuit să fiţi politicoşi şi să nu-mi blocaţi investigaţia mai mult de 24 de ore.
   Eve porni în direcţia spre care se îndreptase cu o zi înainte împreună cu Peabody.
   - Probleme de confidenţialitate, spuse femeia care grăbi pasul pentru a se ţine după ea.
   - Da, la fel e şi omuciderea. Mă reţineţi din treabă. Dacă Kraus vrea să vorbească cu mine, poate să o facă în timp ce eu adun dosarele şi informaţiile. Intră în biroul lui Natalie. Acest mandat mă autorizează să confisc orice dosar, hard disk, notiţă, comunicaţii, lucruri proprietate personală, la naiba, să terminăm cu astea. Sunt autorizată să iau tot ce este în această încăpere. Să încărcăm, le spuse ea lui Peabody şi Mcnab.
   - Dosarele clienţilor noştri sunt foarte delicate.
   Eve se întoarse spre ea într-o miime de secundă.
   - Ştiţi ce altceva mai este delicat? Corpul Uman. Vreţi să vedeţi ce i s-a făcut lui Natalie Copperfield?
   Eve schiţă C estul de a scoate ceva din dosar.
   - Nu, nu vreau. Şi suntem foarte supăraţi în legătură cu ce li s-a întâmplat lui Natalie Copperfield şi lui Bick Byson. Suntem alături de familiile lor.
   - Da, au constatat încă de ieri în ce fel sunteţi alături de familiile lor, spuse Eve şi deschise un sertar.
   - Doamnă locotenent Dallas.
   Bărbatul care intră era bine făcut, înjur de 55 de ani şi purta un costum gri impecabil şi o cămaşă orbitor de albă. Avea nasul proeminent, ochii negri, şi un ten măsliniu. Părul negru ca cerneala era pieptănat pe spate şi lăsa două şuviţe albe de o parte şi alta a capului, ca nişte aripi, pe care fie le avea ca urmare a încărunţirii, fie le vopsise în mod deliberat.
    Îl recunoscu ca fiind Robert Kraus.
   - Domnule Kraus.
   - Mă întrebam dacă vă pot răpi un minut. În cazul în care colegii dumneavoastră pot continua singuri, eu şi partenerii mei am dori să discutăm cu dumneavoastră în camera de conferinţe.
   - Apoi trebuie să ne ocupăm de biroul lui Byson.
   Kraus păru puţin îndurerat, dar dădu din cap în semn de încuviinţare.
   - Am înţeles. Vom încerca să nu vă reţinem prea mult.
   Eve se întoarse spre Peabody.
   - Totul. Trebuie pus în cutii şi etichetat. Poliţiştii să le ducă jos dacă eu nu voi termina până atunci. Te găsesc eu.
   - Mai întâi daţi-mi voi să-mi cer scuze pentru întârziere, spuse Kraus care ieşise cu Eve pe coridor şi-i arăta drumul. Din punct de vedere etic şi legal suntem obligaţi să ne protejăm clienţii.
   - Din aceleaşi considerente eu trebuie să apăr drepturile victimei.
   - Am înţeles.
   Trecu de lifturile de serviciu spre unul privat.
   - Îi ştiam şi pe Natalie şi pe Bick şi îi respectam pe amândoi, atât din punct de vedere profesional, cât şi personal. Kraus la 65, spuse el în microfon.
   - V-a spus vreunul din ei ceva despre o potenţială problemă, de serviciu sau personală?
   - Nu. Dar ar fi fost ceva neobişnuit dacă ar fi făcut-o, mai ales dacă ar fi fost personală. În cazul în care ar fi avut vreo problemă sau nelămurire legată de unul din conturile de care se ocupau, ar fi trebuit să meargă la şeful de departament, care, dacă ar fi fost necesar, mi-ar fi raportat mie sau unuia dintre ceilalţi parteneri. Cu siguranţă şi celorlalţi parteneri li s-ar fi adus la cunoştinţă acest lucru, chiar dacă problema ar fi fost rezolvată.
   - Şi aţi primit vreun astfel de raport?
   - Nu, nu am primit. Sunt surprins că aveţi impresia că ceea ce li s-a întâmplat are vreo legătură cu Sloan, Myers şi Kraus.
   - Nu v-am spus ce cred sau suspectez, spuse Eve pe un ton neutru. Este o procedură standard investigarea tuturor aspectelor legate de vieţile, mişcările sau comunicaţiile lor.
   - Desigur.
   Liftul se opri şi din nou îi făcu gest lui Eve să păşească înaintea lui.
   Aici era centrul de putere, îşi spuse ea. Aşa cum se întâmpla cel mai adesea, puterea, la fel ca şi căldura, se ridica spre înălţimi.
   
      Un perete de sticlă, acoperit cu o peliculă subţire aurie, lăsa să se vadă oraşul într-o lumină care sugera opulenţa. Carpete groase, roşii erau aşezate peste parchetul masiv de culoare închisă. Aici nu exista un birou de recepţie.
   Eve îşi imagina că niciun client care era acceptat la acest etaj nu trebuia să aştepte să fie primit.
   Dar era o zonă unde se putea şedea pe canapele luxoase, la mese impunătoare, aranjate pentru discuţii neoficiale sau personale. Era şi un bar mic şi foarte stilat, de unde, se gândi ca, clienţii sofisticaţi puteau lua ce băuturi voiau.
   Spaţiul şi tăcerea erau cuvintele de ordine aici.
   Uşile birourilor erau dominate de un zid interior de sticlă aurie. Kraus o escortă spre zid, gesticulând discret în dreptul unui ochi de securitate. Uşile de sticlă se deschiseră şi dezvăluiră camera mare de conferinţe din spatele lor.
   Partenerii şedeau la un birou lung şi panorama oraşului se deschidea în spatele lor.
   Cel mai tânăr, Cari Myers, se ridică. Purta un costum negru cu dungi argintii. Pe mâneca stângă avea o panglică de doliu. Părul castaniu era pieptănat într-o parte. Ochii lui de culoare alunei se uitară direct spre Eve când înconjură masa şi veni să-i întindă mâna.
   - Doamnă locotenent Dallas, sunt Cari Myers. Ne pare rău să vă cunoaştem în astfel de circumstanţe tragice.
   - Am cunoscut oameni în circumstanţe şi mai tragice.
   - Desigur.
   Nu îşi schimbase deloc expresia. Arătă spre partea mesei unde stătea Jacob Sloan.
   - Vă rog, luaţi loc. Vă putem servi cu ceva?
   - Nu, mulţumesc.
   - Jacob Sloan, doamna locotenent Dallas.
   - Poliţista lui Roarke.
   Se obişnuise cu acest termen, chiar dacă era rostit în derâdere. Totuşi, arătă spre insigna pe care o avea prinsă la curea.
   - Asta spune că sunt poliţista Departamentului de Poliţie din New York.
   Primi răspunsul ridicându-şi puţin sprâncenele argintii. Omul îi lăsă impresia că fusese pregătit de ani de zile pentru a se identifica cu puterea în stare pură. Ochii îi erau gri şi costumul negru-închis. La fel ca şi chipul lui, şi corpul şi mâinile îi erau subţiri, dar pline de forţă.
   - Dumneavoastră, ca reprezentant al poliţiei, încălcaţi drepturile clienţilor noştri.
   - Cineva a încălcat al dracului de mult drepturile lui Natalie Copperfield şi Bick Byson.
    Strânse buzele, dar nu-şi modifică expresia feţei.
   - Firma ia foarte în serios aceste două circumstanţe dificile. Moartea a doi dintre angajaţii noştri...
   - Uciderea, îl corectă Eve.
   - Aşa cum spuneţi, încuviinţă el. Uciderea a doi dintre angajaţii noştri este şocantă şi vom coopera cu dumneavoastră în investigaţia pe care vreţi să o faceţi, în litera legii.
   - Aici nici nu prea aveţi de ales, domnule Sloan. Dar ce spuneţi de spiritul ei?
   - Vă rog, să vă servesc cu o cafea, începu Myers.
   - Nu vreau cafea.
   - Spiritul legii este subiectiv, nu? continuă Sloan. Ideea pe care o aveţi dumneavoastră poate fi foarte diferită de a mea şi cu siguranţă se deosebeşte de cea a clienţilor noştri, care se aşteaptă şi cer ca intimitatea lor să fie respectată, îngrijorarea că informaţii financiare confidenţiale vor fi văzute de altcineva decât de angajaţii acestei firme va avea un efect negativ asupra clienţilor. Sunt sigur că, în calitate de soţie a unui om bogat, influent şi puternic, înţelegeţi foarte bine asta.
   - Mai întâi de toate, nu sunt aici în calitate de soţie a nimănui, ci ca investigator principal al unei duble omucideri. În al doilea rând, îngrijorările clienţilor dumneavoastră, oricine ar fi ei, nu sunt prioritatea mea.
   - Sunteţi o femeie dificilă şi sarcastică.
   - Faptul că am două cadavre, ale unor persoane care au fost bătute, torturate şi strangulate, nu e în măsură să scoată la iveală latura mea pozitivă.
   - Doamnă locotenent, spuse Myers desfăcând larg braţele. Înţelegem foarte bine că aveţi o responsabilitate şi o treabă de făcut. La fel şi noi. Şi credeţi-mă, noi, toţi cei prezenţi aici, vrem ca cei responsabili de ceea ce i s-a întâmplat lui Natalie şi lui Bick să fie pedepsiţi. O a doua preocupare este legată de clienţii care au încredere şi depind de noi. Există persoane, din concurenţă, dacă vreţi, alţi oameni de afaceri, foste soţii, ziarişti, care ar face orice pentru a intra în posesia informaţiilor din dosarele pe care le confiscaţi azi.
   - Insinuaţi cumva că mă voi lăsa mituită pentru a da aceste informaţii?
   - Nu, nu, deloc. Dar alţii, care nu au integritate morală, ar putea să o facă.
   - Oricine şi toţi cei ce vor avea acces la aceste informaţii vor fi aleşi de mine sau de comandantul meu. Dacă vreţi să primiţi asigurări că acele informaţii vor rămâne confidenţiale, puteţi să staţi liniştit. Aşa vor rămâne. Asta dacă nu cumva vreuna din aceste informaţii are legătură cu uciderea lui Copperfield şi Byson. Alte asigurări nu pot să vă dau. Şi dacă tot suntem toţi aici, să facem puţină lumină. Am nevoie să-mi spuneţi unde eraţi în noaptea când au fost comise crimele. De la miezul nopţii la 4 dimineaţa.
   Sloan puse mâinile pe masă.
   - Ne consideraţi suspecţi?
   - Dau dovadă de cinism. Unde eraţi, domnule Sloan?
   Inspiră puternic şi apoi expiră.
   - Până pe la 12 şi jumătate, i-am avut în vizită pe nepotul meu şi pe prietena lui. Cam la acea oră, ei au plecat, iar eu şi soţia mea ne-am dus la culcare. Am rămas acasă, cu soţia mea, până a doua zi dimineaţă, când am plecat spre serviciu, la ora 7 şi jumătate.
   - Numele, vă rog? Ale nepotului şi prietenei sale.
   - Numele lui este ca al meu. Prietena lui este Rochelle Delay.
   - Vă mulţumesc. Domnule Myers?
   - Eu am fost cu clienţi care nu erau din oraş, domnul şi doamna Helbringer, din Frankfurt, cu fiul şi nora lor, până pe la ora 1. Am fost la Raimbow Room. Şi bineînţeles că am chitanţele. Eu şi soţia mea ne-am întors acasă şi ne-am dus la culcare cam pe la ora două, cred. Am plecat spre serviciu a doua zi dimineaţă pe la 8 şi jumătate.
   - Şi cum îi pot contacta pe clienţii dumneavoastră?
   - Oh, Doamne.
   Îşi trecu o mână prin păr.
   - Da, presupun că este necesar. Stau la Palace. Este al soţului dumneavoastră, dacă nu mă înşel.
   - Trăim într-o lume mică. Şi dumneavoastră, domnule Kraus?
   - Şi eu am avut clienţi, dar în vizită la mine acasă. Pe Madeline Bullock şi fiul ei, Winfield Chase, de la fundaţia Bullock. Au fost oaspeţii mei şi ai soţiei mele câteva zile, cât au stat la New York. Am luat cina şi am jucat cărţi. Cam până pe la miezul nopţii, cred.
   - Va trebui să discut cu ei.
   - Călătoresc. Cred că se vor opri o dată sau de două ori în drum spre Londra, acolo unde este sediul fundaţiei Bullock.
   Avea să le dea ea de urmă.
   - Domnul Kraus mi-a spus că niciuna dintre victime nu l-a contactat cu privire la probleme referitoare la slujbă, sau viaţa personală. Au luat legătura cu vreunul dintre dumneavoastră?
   - Nu, spuse Sloan pe un ton sec.
   - Eu am discutat cu Bick cu câteva zile înainte de asasinarea sa, spuse Myers. În legătură cu un fond destinat nepotului unui client. Dar n-a pomenit de existenţa vreunei probleme.
   - Mulţumesc. Poate că va trebui să vorbesc din nou cu dumneavoastră şi cu siguranţă va trebui să vorbesc cu supervizorii şi asociaţii celor două victime.
   - Domnilor, vă rog să ne scuzaţi, spuse Sloan şi ridică o mână. Aş dori să discut doar cu doamna locotenent.
   - Jacob, spuse Kraus.
   - Nu am nevoie de avocat, pentru numele lui Dumnezeu, Robert. Lasă-ne.
   Când plecară, Sloan se ridică de la masă şi se îndreptă spre peretele de sticlă.
   - Îmi plăcea fata aceea.
   - Poftim?
   - Natalie. Îmi plăcea. Era proaspătă şi avea o scânteie, lira prietenoasă cu nepoţelul meu. Prietenoasă, spuse el întorcându-se. Lucrau în acelaşi departament. Şefa ei de departament avea de gând să o propună pentru avansare. Ar fi fost promovată. Am vorbit cu părinţii ei de dimineaţă. Credeţi că nu manifestăm compasiune? Simpatie? E mult mai mult.
   Mâinile fine i se încleștară.
   - E şi furie. Această firmă e familia mea. Cineva mi-a intrai în casă şi mi-a omorât doi oameni. Vreau să-l găsiți pe ticălos. Dar, dacă în cursul investigaţiilor, va lăsa să scape informaţii confidenţiale cu privire la clienţii mei, vă asigur că o să vă pierdeţi slujba.
   - Atunci ne înţelegem foarte bine, domnule Sloan. Dacă în cursul investigaţiilor mele, descopăr că aveţi vreo legătură, directă sau indirectă, cu crimele, o să vă bag după gratii.
   Sloan se duse spre ea şi de data aceasta îi întinse mâna.
   - În cazul acesta ne înţelegem perfect.

Capitolul 6

      Eve constată că Peabody şi ceilalţi terminaseră treaba în biroul lui Byson.
   - Mcnab, vreau să te duci cu toate astea la sediul central. Urmăreşte cutiile tot drumul. Vreau ca tu să le înregistrezi personal şi apoi să le închizi în camera de conferinţe numărul 5. Am aranjat deja cu comandantul. Electronicele du-le direct la Feeney.
   - Am înţeles.
   - Aparatura electronică să fie codată cu codul tău şi al lui Feeney.
   Mcnab ridică sprâncenele întrebător.
   - E vreo problemă de securitate naţională?
   - Fundurile noastre sunt în joc, aşa că, dacă nu vrei ca al tău să o ia la vale, înregistrează şi documentează orice faci. Peabody, tu şi cu mine vom lua nişte declaraţii de la asociaţi. Tu te ocupi de departamentul acesta şi de asociaţii lui Byson. Mai vorbeşte o dată şi cu supervizorii. Eu mă ocup de departamentul lui Copperfield.
   Dădu să plece.
   - Orice faci, Mcnab, repetă ea.
   Apoi luă liftul spre departamentul lui Natalie. Ştia exact de unde voia să înceapă.
   - Vreau să vorbesc cu Jacob Sloan, nepotul.
   De data aceasta, recepţionerul nu mai ezită, ci sună pe sistemul de comunicaţii interne.
   - Jake? O doamnă locotenent Dallas ar vrea să discute cu tine. Sigur. A treia uşă pe stânga, îi spuse el lui Eve. Scuzaţi-mă, ştiţi cumva când va avea loc înmormântarea?
   - Nu, îmi pare rău. Dar sunt sigură că familia va face un anunţ.
   Merse în direcţia indicată şi-l găsi pe Jacob Sloan aşteptând-o în faţa uşii. Avea aceeaşi construcţie ca şi bunicul său, dar tinereţea îl făcea să pară mai neîndemânatic. Părul blond-închis era prins la spate într-o coadă mică. Ochii aveau strălucirea întunecată a mării.
   - Dumneavoastră sunteţi implicată în uciderea lui Natalie şi Bick. Adică în investigarea crimei. Eu sunt Jake Sloan.
   - Aş vrea să discutăm în particular.
   - Da, intraţi. Vă servesc cu ceva?
   - Nu, mulţumesc.
   - Nu pot să stau locului.
   Mergea de colo-colo în încăperea cu postere cu forme geometrice, puse pe pereţii văruiţi în culori primare. Pe biroul lui erau jucării, sau lucruri care arătau ca jucăriile, se gândi ea. O minge de cauciuc, care caricaturiza un diavol cu coame, un tub curbat prins pe o sfoară şi care-şi schimba culoarea când se mişca.
   Jake se duse şi luă o sticlă cu apă dintr-un minifrigider.
   - Era să nu vin deloc azi, îi spuse el lui Eve. Dar nu am suportat ideea de a rămâne singur acasă.
   - Tu şi Natalie vă cunoşteaţi foarte bine.
   - Eram prieteni.
   Schiţă un surâs timorat.
   - Mâncam împreună de două ori pe săptămână, împreună cu Bick, dacă putea să vină. Bârfeam în pauză, ieşeam împreună. Cam de două ori pe lună, de obicei. Nat şi Bick, eu şi fata căreia îi făceam curte. Una singură în ultimele 6 luni.
   Se prăbuşi pe un scaun.
   - Vorbesc aiurea. Nu vă interesează toate astea.
   - De fapt mă interesează. Ştii pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău lui Natalie?
    Nu.
   Văzu cum îi înota ochii în lacrimi, înainte de a se întoarce să se uite la imaginea unui cerc albastru în interiorul unui triunghi roşu, care era pusă pe perete într-o ramă.
   - Oamenii o plăceau pe Nat. Nu înţeleg cum de s-a întâmplat asta. Cu ea şi cu Bick. Cu amândoi. Mă tot gândesc că este o greşeală îngrozitoare şi că în clipa următoare îşi va băga capul pe uşă şi va întreba: Cafea cu lapte?
   Se întoarse spre ea şi încercă din nou să zâmbească.
   - Asta beam de obicei în pauză.
   - Aţi avut o relaţie romantică, sexuală?
   - Oh, Doamne, nu.
   Obrajii i se înroşiră.
   - Îmi cer scuze, dar e ca şi cum m-aş gândi că mi-o pun cu soră-mea, înţelegeţi? Am fost prieteni. Ca şi cum ne-am fi cunoscut demult. Şi cred că niciunul dintre noi nu era ceea ce căuta celălalt, în sensul acesta. Nat voia pe cineva ca Bick. Parcă erau predestinaţi unul altuia.
   Îşi puse coatele pe birou şi-şi prinse capul în mâini.
   - Mi se face rău când mă gândesc ce li s-a întâmplat.
   - Ţi-a spus ceva de vreo îngrijorare pe care o simţea? Dacă eraţi aşa de apropiaţi, ţi-ar fi împărtăşit ceea ce nu mergea?
   - Da, aşa cred, dar nu mi-a spus nimic. Şi o problemă era.
   - Cum ţi-ai dat seama?
   - Pentru că o cunoşteam. Am observat. Dar nu voia să vorbească despre asta. Spunea că se descurcă şi că nu era motiv de îngrijorare. Eu o tot necăjeam, că era stresată din cauza nunţii, că avea să fugă de la ceremonie, iar ea, în glumă, încuviinţa. Dar îmi puteam da seama că exista un alt motiv.
   Dădu din cap.
   - Era agitată din cauza nunţii, dar nu fiindcă se căsătorea, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
   - Şi atunci ce era?
   - Cred că era vorba de un cont. Am impresia că avea de furcă cu unul din conturile de care se ocupa.
   - Ce te face să crezi asta?
   - În ultimele două săptămâni muncea mereu cu uşa închisă cu cheia. Şi nu era stilul ei.
   - Ai idee de ce cont e vorba?
   Dădu din nou din cap.
   - Nu am insistat să-mi spună. Fiecare din noi avem cel puţin două, trei conturi despre care nu discutăm cu nimeni din departament. Mi-am închipuit că se temea să nu piardă un client important şi încerca să rezolve situaţia. Se mai întâmplă.
   Din nou îşi desprinse privirea de pe chipul ei şi se uită la cercul albastru din triunghiul roşu.
   - Trebuia să ieşim împreună sâmbăta asta. Toţi patru. Nu ştiu cum se poate să fie morţi.
   Se auzi un ciocănit şi se deschise uşa.
   - Jake. Ah, îmi cer scuze. Nu voiam să vă întrerup.
   - Tată.
   Jake sări în picioare.
   - Ah, dumneaei este locotenentul Dallas, de la poliţie. Tatăl meu, Randall Sloan.
   - Bună ziua, doamnă locotenent, spuse Randall şi-i strânse mâna ferm, fără să-i dea apoi drumul. Aţi venit în legătură cu Natalie şi Bick. Suntem cu toţii şocaţi.
   - Îi cunoşteaţi?
   - Da, foarte bine chiar. E o mare pierdere. Mă întorc mai târziu, Jake. Voiam doar să văd ce mai faci.
   - E în regulă, spuse Eve. Eu am terminat.
   Se gândi o clipă la informaţiile pe care le avea.
   - Sunteţi vicepreşedinte al firmei.
   - Aşa e.
   Dar nu partener, se gândi Eve, în ciuda costumului scump şi a imaginii de sine pe care o afişa.
   - Din această postură, aţi avut contacte importante cu vreuna din victime?
   - Nu prea mult, nu la birou. Nat şi Bick erau prieteni cu fiul meu, aşa că-i cunoşteam mai bine în afara serviciului.
   Randall se duse spre Jake şi-şi puse mâna pe umărul lui.
   - Alcătuiau un cuplu deosebit.
   - V-a spus vreunul din ei ceva de vreo problemă, la birou sau în afara orelor de program?
   - Nu, deloc.
   Randall ridică mirat din sprâncene.
   - Îşi făceau munca cu pricepere şi erau fericiţi, cel puţin din câte ştiu eu, în viaţa personală.
   - Trebuie să vă întreb, aşa e procedura, unde eraţi în noaptea crimei?
   - Eram cu clienţi. Sasha Zinka şi Lola Warfield. Am fost la un cocktail şi la cină la restaurantul Enchantment şi apoi ne-am dus la Club One, să ascultăm jazz.
   - La ce oră v-aţi retras?
   - Cred că era înjur de două când am plecat de la club. Am luat un taxi toţi trei şi eu le-am lăsat la casa lor. Nu sunt sigur, dar presupun că era aproape 3 când am ajuns acasă.
   - Mulţumesc.
   - Eu am fost cu prietena mea la bunicu’, spuse Jake când Eve se uită spre el. Cred că am plecat de acolo pe la 12, 12 şi jumătate. Ea a rămas peste noapte.
   - Vă mulţumesc pentru timpul acordat, spuse Eve şi se ridică în picioare. Dacă mai am întrebări, vă voi contacta.

      Eve merse din birou în birou, întrerupând întâlniri şi convorbiri, croindu-şi drum printre oamenii care plângeau.
   Cu toţii îi plăceau pe Nat şi Bick şi nimeni nu ştia să fi avut vreo problemă. Obţinu ceva mai multe informaţii de la secretara pe care Natalie o avea în comun cu alţi doi contabili.
   O găsi pe Sarajane Bloomdale în pauză, trăgându-şi nasul deasupra unei căni de ceai, care mirosea a muşchi ud. Era o femeie mititică, cu o tunsoare rotundă, părul ajungându-i până deasupra sprâncenelor.
   - Am fost plecată vreo două zile, îi spuse Sarajane lui Eve. Am răcit îngrozitor. În marea majoritate a timpului am dormit şi apoi ieri, Maize, o altă secretară, m-a sunat. Plângea ca o isterică. Mi-a povestit ce s-a întâmplat. Nu-mi venea să cred. Tot spuneam: E o tâmpenie, Maize. Eu tot repetam asta şi ea mă asigura că sunt morţi. Şi eu spuneam...
   - Am înţeles. De cât timp lucrezi cu Natalie?
   - Cam de 2 ani. Era super. Nu se aştepta de la mine să fac tot felul de chestii care nu mă priveau, la fel ca alţii. Te aleargă ca pe hoţii de cai pe aici. Dar Natalie era deosebită. Organizată, ştiţi? Nu trebuia să cauţi mereu lucruri pe care uitase unde le pusese. Şi îşi amintea tot soiul de chestii, ca de exemplu ziua ta de naştere, sau aducea dulciuri din când în când. Şi când m-am despărţit de prietenul meu, acum câteva luni, m-a invitat la masă.
   - Lucra la ceva anume în ultimul timp? A făcut vreo cerere mai neobişnuită?
   - Nimic ieşit din comun. Lucra la ceva, pentru că închidea uşa cu cheia.
   Sarajane se uită pe după Eve, verificând uşa din priviri.
   - Eu m-am gândit că făcea pregătiri de nuntă, şopti Sarajane. În mod normal nu avem voie să ne ocupăm de treburi personale când suntem la serviciu, dar ştiţi, când e nunta ta, lucrurile se schimbă.
   - Dar ce-mi poţi spune de convorbirile făcute prin intermediul tău, sau de corespondenţa de care te-ai ocupat?
   - Chestii de rutină. Dar ştiţi, în ultimul timp, a lucrat de câteva ori peste program. Am observat de vreo două ori când am verificat calendarul zilnic de pe calculatorul ei. Am remarcat că se conectase după program. Cred că i-am zis ceva în legătură cu asta. După cum spuneam: Of, Natalie, o să-ţi cadă nasul dacă-l ţii tot în hârţoage. Dar ea s-a schimbat la faţă şi mi-a spus să nu zic nimănui de asta. Recupera ce nu avusese timp să facă.
   - Şi ai spus cuiva de asta?
   - Poate. În trecere.
   - Cui?
   - Nu ştiu. Poate lui Maize, sau lui Ricko, de la departamentul juridic. Eu şi cu Ricko suntem prieteni. Poate că i-am spus ceva, cum că muncea prea mult şi era păcat, pentru că o obosea. Se vedea. Şi că ar fi trebuit să se relaxeze mai mult în compania tipului ei. Şi să aibă grijă la pirania aia care lucrează cu el.
   - Despre ce pirania e vorba?
   - Lilah Grove. Quinn, ea e secretară acolo, spune că domnişoara Grove flirtează cu domnul Byson ori de câte ori are ocazia şi-i cere să vină la ea în birou să o ajute, să discute despre clienţi la masă sau la o cafea.
   Sarajane arboră o mină dispreţuitoare.
   - A pus ochii pe el, ştiţi? Tipii mai calcă uneori pe de alături. I-am spus şi lui Natalie. Era şefa mea, nu? Aşa că i-am spus, dar ea a râs.
   - Bine. Ştii cumva dacă Natalie a vrut să între în audienţă la vreunul din şefii de pe aici? Dacă avea cumva de gând să ceară o întrevedere vreunuia dintre ei?
   - Mie nu mi-a spus nimic în această perioadă. Hmm, voi, poliţiştii mi-aţi preluat aproape toate însărcinările. Nu prea ştiu ce să fac.
   - Nu ştiu ce să-ţi spun.
   Eve se duse în cele din urmă la Cara Greene şi intră în birou, chiar în clipa în care femeia se pregătea să ia o pastilă albastră.
   - Antinevralgic, spuse ea. Mă doare capul îngrozitor, e o zi oribilă.
   - Ştiţi cumva de ce Natalie venea să lucreze peste orele de program?
   - Nu.
   Cara se încruntă.
   - Cu toţii lucrăm până târziu şi în perioada asta a anului ne pregătim pentru sezonul de impozite. Dar... O ştiu pe Natalie că stătea două, trei ore peste program. Şi nu mai vorbesc de cele 4 săptămâni înainte de 15 aprilie, când, practic, mai toată lumea locuieşte aici. Dar nu era ceva obişnuit pentru ea să plece şi apoi să se întoarcă şi să-şi reia munca. Vreţi să luaţi loc? Eu trebuie să mă aşez. Nu mă simt prea bine.

   Se instală pe un scaun.
   - Am tot primit apeluri de la clienţi furioşi care-mi spun că cercetarea dosarelor lor de către poliţie este o chestie foarte neplăcută. Încerc să-i consolez pe cei de aici când vin să-mi plângă pe umăr în legătură cu Natalie sau mă străduiesc să le alung temerile că ceva li se poate întâmpla şi lor. Şi încerc să mă tot gândesc, dacă nu cumva aveţi dreptate şi chestia asta îngrozitoare este legată de vreo problemă profesională care mie mi-a scăpat din vedere.
   - Şi nu reuşiţi să vă daţi seama.
   - Nu, nu-mi vine nimic în minte. Mă gândesc că poate era o chestie personală. Cineva voia să le facă rău, pentru că era gelos, sau supărat. Nu ştiu.
   - Se poate vorbi de invidie aici la birou?
   - Mai degrabă de competiţie. Şi cu siguranţă, nu toată lumea e prietenă cu toată lumea. Dar, sincer, nu cred că cineva îi purta pică sau avea vreun resentiment faţă de Natalie.
   - O ştiţi pe Lilah Grove?
   - Femeia fatală de la conturi personale.
   Buzele Carei schiţă un zâmbet.
   - Da, am auzit bârfele cum că ar fi fost mult prea prietenoasă cu Bick. Dar Natalie nu-şi făcea griji şi nu am auzit vreodată ca Natalie să se fi certat cu Lilah.
   Poate că-şi rezolvau problemele personale după orele de program, se gândi Eve în timp ce cobora să se întâlnească cu Peabody.

       - Ai vorbit cu Lilah Grove?
   - Ce, ai cumva un al şaselea simţ? întrebă Peabody. Ea era prima persoană de care voiam să-ţi vorbesc.
   - Diva sexy a departamentului. S-a dat la Byson. Care e părerea ta?
   - E cam dură şi arţăgoasă. Vanitoasă şi ambiţioasă. Spune că flirtul pornea din ambele părţi, că era nevinovat şi şi-a exprimat dezgustul şi enervarea, amândouă părând false, că cineva din departament o poate bârfi în legătură cu asta. A plâns de câteva ori când a venit vorba despre victime, dar fără ca asta să aibă efect asupra cosmeticelor cu care era dată şi care par a fi aplicate într-o manieră profesionistă şi de asemenea, par a fi foarte scumpe. Să dă cu Fă-mă.
   - Ce?
   - E un parfum de calitate, nu o chestie de duzină, sau apă de nu ştiu ce. Îmi place şi mie să mă dau cu el când mai merg pe la centrele comerciale.
   - Tu eşti aceea?
   - Care?
   - Acea persoană, din tot universul, căreia îi place să fie pulverizată de trupele de spray.
   Peabody îşi trase umerii în spate şi-şi ridică mândră capul.
   - Suntem mai multe. Alcătuim o armată mică, dar plăcut mirositoare.
   - Da, pun pariu că Fă-mă miroase ca o pajişte însorită. Mă duc să aprofundez dialogul cu Grove şi apoi ne întoarcem la sediu.
   - Al doilea birou, pe dreapta.
   - Mă duc singură. Vorbeşte cu Mcnab.
   - Am înţeles.

      Uşa biroului era deschisă.
   Eve văzu o blondă cu părul lung, care stătea pe un scaun din piele, de culoarea caramelei şi îşi examina manichiura în timp ce vorbea la telefon.
   În birou erau multe flori şi pe un cuier cromat se aflau o haină lungă, roşie şi o eşarfă albă. Cana de cafea de pe birou era tot roşie şi avea un L strălucitor înscris pe ea.
   Blonda purta un costum albastru cu o bluză de dantelă cu en coeur. Când ridică privirea, Eve putu să-i vadă ochii verzi, ca de pisică.
   - Stai puţin, spuse persoanei de la telefon. Pot să vă ajut cu ceva? o întrebă pe Eve.
   Eve îi arătă insigna şi Lilah ridică privirea spre tavan, exasperată.
   - Îmi pare foarte rău, dar va trebui să revin. Voi face rost de informaţii înainte de ora două. Sigur. La revedere.
   Îşi scoase căştile şi le puse pe birou.
   - Am discutat cu cineva de la voi.
   - Şi acum puteţi discuta şi cu mine. Locotenent Dallas.
   - Cel puţin evoluez pe scara gradelor. Auzi, îmi pare rău de Bick şi Natalie. A fost un şoc îngrozitor pentru toţi cei care i-au cunoscut. Dar am de lucru.
   - Ciudat, la fel şi eu. Aveaţi o aventură cu Bick?
   - Cu siguranţă sunteţi mai directă decât detectivul care a fost aici mai devreme. E vorba doar de un flirt de birou. Inocent.
   - Şi în afara biroului?
   Ridică din umeri.
   - Nu am ajuns până acolo. Poate dacă am mai fi avut timp.
   - Deci nu aveaţi nicio problemă să vă implicaţi în relaţia lui?
   Zâmbind, Lilah îşi examină din nou la unghiile.
   - Încă nu era căsătorit.
   - Care e problema, Lilah? Nu reuşeşti să-ţi găseşti singură un bărbat care să fie doar al tău?
   - Pe oricine vreau eu.
   - Cu excepţia lui Bick.
   - Eşti a dracului, nu?
   - De asta poţi fi sigură. De ce Bick?
   - Pentru că arăta bine şi avea un corp magnific. Mi se părea că ar fi bun în pat. Am fi alcătuit o echipă şi în afara lui.
   - Probabil că erai foarte ofuscată că nu muşca momelile tale.
   - Dacă nu voia să mi-o tragă, era problema lui. Dacă crezi că l-am ucis, pe el şi pe drăguţa lui din cauza asta, ar trebui să vorbeşti cu detectivul tău. Am două alibiuri. Gemeni, înalţi ca bradu’ şi proşti ca gardu’. I-am epuizat pe amândoi, pe la trei dimineaţa.
   - Care era contul principal al lui Bick?
   - Wendall James, spuse ea fără să ezite.
   - Şi cine se ocupă de acest cont, acum că el e mort?
   Lilah înclină capul.
   - Oficial? Nu s-a decis încă. Neoficial? Mă voi strădui să-l primesc eu. Dar nu trebuie să ucid să primesc conturi, iubire. Trebuie doar să mă pricep la ceea ce fac.
   - Nu mă îndoiesc de calităţile tale, spuse Eve şi plecă să se întâlnească cu Peabody.
 
     - E ceea ce bunică-mea ar numi o nucă tare.
   - Nu înţeleg.
   Eve luă curba şi se îndreptă spre sediul central al poliţiei.
   - Dacă o nucă e tare, o arunci. Ea e genul care ştie să se lipească bine.
   - Înseamnă... nu contează. Crezi că e implicată?
   - S-ar putea. Dar nu e genul care ucide pentru a obţine ceea ce vrea. Îşi foloseşte capul, sexul, înşală, poate chiar fură. Ar putea seduce pe cineva să facă treburile ei murdare, dar care ar fi rostul aici? Byson a ieşit din peisaj, poate obţine unele din conturile lui şi e promovată mai repede. Dar de ce şi Copperfield? Şi ea a fost victima principală. Ce ai aflat în legătură cu alibiurile?
   - Da, la Jake Sloan e Delay, Rochelle. Douăzeci şi cinci de ani, necăsătorită, lucrează la o firmă de catering, la Palace.
   - Lucrează pentru Roarke?
   - Da, într-un fel. Tatăl ei e Delay, bucătarul-şef de la Palace. Lucrează acolo de 2 ani. Nu are cazier judiciar.
   Eve o luă la stânga.
   - O să trecem pe acolo, să avem confirmarea directă a alibiului. Ce altceva?
   - La Randall Sloan. Sasha Zinka şi Lola Warfield. Patruzeci şi opt şi respectiv patruzeci şi doi de ani. Căsătorite de 12 ani. Au mulţi bani, Zinka se trage dintr-o familie bogată. Sunt Femme.
   - Ce e asta?
   - Cosmetice de mare clasă. Compania a fost fondată de străbunicul lui Zinka şi a rămas una din puţinele companii independente din branşă. Au centre de înfrumuseţare unde vând produsele lor. Zinka are mici probleme. Violenţă, daune materiale. A lovit un poliţist.
   - Serios?
   - Nu a făcut închisoare. Are o mulţime de amenzi mari şi câteva procese civile. În ultimii 10 ani n-a mai avut necazuri.
   - Probleme ale tinereţii. Un temperament mai năvalnic.
   - Alibiul lui Kraus are şi mai mulţi bani. Madeline Bullock şi Winfield Chase. Mamă şi fiu. Bullock, Sam, a fost cel de-al doilea soţ al ei şi nu au avut copii. El a murit la 112 ani. Au fost căsătoriţi 5 ani. Ea avea 46 de ani.
   - Nu-i aşa că e romantic?
   - Da, ţi se înmoaie inima. Primul soţ a fost mai tânăr, avea 73 de ani şi ea 22.
   - Înstărit?
   - Da, nu la fel ca Sam Bullock, dar avea ceva avere. A fost mâncat de un rechin.
   - Hai las-o!
   - Serios. Făcea scufundări lângă Marea Barieră de Corali. Avea 88 de ani. Şi rechinul a trecut pe acolo şi haţ.
   Se uită la Eve gânditoare.
   - Să sfârşesc ca mic dejun pentru rechini e pe lista mea de 10 modalităţi în care nu vreau să mor. Tu?
   - S-ar putea să treacă pe locul întâi, acum când îmi dau seama că e posibil. A fost ceva necurat?
   - Nu au putut să vorbească cu rechinul, dar cazul a fost considerat un accident nefericit.
   - Bine.
   - Compania Bullock este diversificată, dar produsele farmaceutice au fost prima afacere. Fundaţia, pe care o conduce văduva de la moartea soţului de acum 8 ani, finanţează cu milioane de dolari anual tot felul de acţiuni de binefacere. Copiii sunt prioritatea. Văduva nu are dosare penale, dar fiul ei, în vârstă de 38 de ani, a avut dosar când era minor. Nu figurează nicio căsnicie sau concubinaj la dosar.
   - Au sediul la Londra, nu?
   - Da. Mai au şi alte case, dar niciuna în State. Mama şi fiul locuiesc la aceeaşi adresă. El e vicepreşedinte la fundaţie.
   - În mod normal ar trebui să-şi poată permite o casă.
   - În ultimul rând, pentru Myers, îi avem pe Karl şi Elise Helbringer, din Germania. Căsătoriţi de 35 de ani, au trei copii. Karl a intrat în afaceri cu Elise când avea douăzeci de ani. Au făcut cizme, apoi pantofi şi genţi şi tot felul de astfel de lucruri. Inclusiv dragoste, pentru că se pare că s-au căsătorit la scurtă vreme. Au dat lovitura în lumea modei şi a articolelor de sport şi au construit un frumos imperiu german.
   - Cizme.
   - Produsul original, care încă este primul pe lista de vânzări. Tu porţi o pereche chiar acum.
   - Cizme Helbringer. Distincte datorită simplităţii lor. Oricum, nimic despre ei sau odraslele lor.
   - Vom face verificări mai amănunţite când ajungem la sediu.

      Eve opri în faţa intrării hotelului lui Roarke, Palace.
   Portarul se îndreptă imediat spre ele. Eve văzu că o recunoaşte şi apoi citi în ochi lui resemnarea când coborî din maşină.
   - Bună dimineaţa, doamnă locotenent. Vreţi să pun pe cineva să vă parcheze vehiculul?
   - Tu ce crezi?
   - Cred că vreţi să-l lăsaţi exact acolo unde este.
   - Vezi că ştii.
   Urcă pe scări şi intră în holul de marmură, unde erau o mulţime de flori şi câteva fântâni strălucitoare.
   Se duse spre recepţie. Când văzu din nou în privirea unui recepţioner că o recunoaşte, se gândi că Roarke făcuse o şedinţă cu personalul şi le arătase fotografia sa. Totuşi, îşi scoase insigna.
   - Vreau să vorbesc cu Rochelle Delay.
   - Sigur, doamnă locotenent. O contactez imediat. Vă rog să luaţi loc.
   Fiindcă toată lumea era foarte cooperantă, Eve hotărî să fie la fel.
   - Mulţumesc.
   Se aşeză pe unul din scaunele îmbrăcate în catifea, cu spătarul înalt, care erau în jungla de flori.
   - Dacă bunică-mea, cea cu nuca tare, vine vreodată pe aici, o s-o aduc să bem un ceai la Palace.
   Peabody inspiră profund mirosul florilor când se aşeză.
   - Cred că i-ar plăcea. Oricum, am putea profita de ocazie să discutăm despre petrecerea lui Mavis.
   - Nu cred.
   - Haide, Dallas. Ne apropiem de momentul zero. Oricum, am ales tema. Pentru că e vorba de Mavis, şi gândindu-mă la scaunul pe care i-ai cumpărat, am decis să fie curcubeu. Am dat de un magazin cu chestii pentru petreceri, ieri-seară în drum spre casă, şi am cumpărat tot felul de lucruri drăguţe.
   - Fantastic. Continuă.
   - Apoi mai trebuie să ne gândim la flori. Mi-am propus să trec pe la florăria asta pe care o ştiu eu, dar chestia e că... că nu-mi prea permit să, ştii tu, plătesc.
   Deşi încercase să o aducă la tăcere pe Peabody, ultima replică îi atrase atenţia.
   - Iisuse, Peabody, nici nu trebuie să plăteşti. Nu e de datoria ta.
   - Vreau să ajut cu tot, dar...
   - Nu cu banii, spuse Eve şi se strădui să se concentreze asupra problemei. Ai dreptate. Trebuie să fie tot felul de chestii. Cu cât mai multe, cu atât o să fie Mavis mai fericită. Dacă tu eşti dispusă să le cumperi, eu le voi plăti.
   - E bine, e fantastic. Dar, nu am întrebat cam care e bugetul.
   Eve oftă.
   - Cred că doar infinitul ar putea fi o limită.
   - Excelent. O să fie cel mai tare eveniment.
   - Şi acum lasă fetiţa deoparte şi fii poliţistă, spuse Eve ridicându-se în picioare.
   Eve văzu creatura drăguţă care se îndrepta spre ele. Costumul pe care-l avea era aproape cazon. Culoarea verde tomnatic se potrivea cu tenul ei cafeniu şi părul, care era şaten şi bogat.
   Buzele schiţară un mic surâs însă ochii ciocolatii rămaseră inexpresivi.
   - Doamna locotenent Dallas şi...
   - Peabody. Detectiv, spuse Peabody.
   - Eu sunt Rochelle Delay. Probabil că aţi venit în legătură cu Natalie. E în regulă dacă stăm aici? Biroul meu e cam înghesuit deoarece au fost depozitate acolo o mulţime de accesorii pentru o petrecere.
   - E foarte bine aici.
   - Tocmai am vorbit cu Jake. Aş vrea să meargă acasă. Nu cred că e pregătit să fie acolo, să-i vadă pe toţi, pentru că era obişnuit să discute tot timpul cu Natalie.
   - Eraţi prietene?
   - Da. Ne-am împrietenit când am început să ies cu Jake. Dar Nat şi Jake?
   Se uită în altă parte, aşa cum fac toţi oamenii când sunt pe punctul să-şi piardă cumpătul.
   - Erau ca fraţii.
   - Nu te-a deranjat că tipul cu care te vedeai era aşa de apropiat de altă femeie?
   - Poate, dacă ar fi fost oricine altcineva în afară de Nat. Dar ea era îndrăgostită de Bick şi-mi plăcea foarte mult. Ne distram bine împreună, toţi patru. Ne-am potrivit. Nu ştiu ce să fac pentru Jake.
   - Domnişoară Delay, spuse Peabody, câteodată, femeile le spun prietenelor lor lucruri pe care nu le împărtăşesc unui bărbat, indiferent cât de apropiate de acesta ar fi. V-a zis cumva Natalie că ar fi îngrijorată, sau preocupată?
   - Nu îmi amintesc. Dar... trebuia să luăm prânzul împreună în ziua dinainte de... dinainte. M-a sunat să-mi spună că nu se simţea foarte bine şi că rămânea acasă. Eram ocupată, spuse Rochelle cu o voce pierdută. Aşa că am respirat uşurată. Şi acum, când mă gândesc, părea, nu ştiu cum, puţin agitată, nervoasă. Dar atunci n-am luat în seamă acest lucru. Aş fi putut să merg la ea, să-i duc ceva de mâncare. Asta mai fac uneori, dar atunci eram foarte ocupată. Dacă ar fi fost ceva în neregulă, poate mi-ar fi spus. Mă tot gândesc la asta.
   - Regretele nu rezolvă nimic, zise Eve. Spune-mi unde erai în noapte când ea şi Bick au murit.
   - Am cinat la bunicii lui. Apoi am jucat bridge. Adică ei au jucat, spus ea zâmbind şters. Au încercat să mă înveţe, dar tot nu ştiu. Am plecat după miezul nopţii şi ne-am dus la Jake. Trăim împreună, neoficial. Eram în sala de bal de est.
   - Poftim?
   - A doua zi dimineaţă. Eram în sala de bal şi ajutam la pregătirea unei întâlniri. Jake a intrat şi m-a găsit acolo. Plângea. Şi mi-a spus. Am stat pe jos, chiar în sala de bal.

Capitolul 7

      Eve se uită la cutiile de pe masa din sala de conferinţe şi simţi cum o apucă durerea de cap.
   - Acum urmează munca de sclavi. Trebuie să verificăm tot din urmă cu două săptămâni. Din declaraţiile martorilor, reiese că oamenii au început să remarce că ceva nu era în regulă cu Copperfield încă de acum două săptămâni, şi transmisia prin care Copperfield îl anunţa pe Byson că voia să-i arate ceva e tot din urmă cu două săptămâni.
   - Trebuie să verificăm numele şi eventual notiţele, spuse Peabody. Dar conturile? Probabil că vom apela la o mulţime de oameni pentru a le desluşi pe toate.
   - Poate, spuse Eve. Dar deocamdată suntem doar noi două. Vom fi atente la repetări, în cazul unui dosar sau cont care apare recurent în acest timp. Mă refer la cele care au fost copiate pe calculatorul de acasă, sau pe al lui Byson.
   Eve se uită nefericită la automatul din sala de conferinţe, ştiind că este încărcat cu stocul său personal de cafea.
   - Orice menţiune a vreunei întâlniri cu vreunul din şefi, continuă ea. Întâlniri cu alţi contabili.
   - O să dureze ceva, comentă Peabody. Poate ar trebui să comand nişte sandviciuri.
   - Cum vrei. Secretara ei a spus că de câteva ori s-a conectat după terminarea orelor de program în ultimul timp. Să vedem ce a accesat după serviciu.
   Se întoarse când uşa se deschise.
   - Aţi găsit ceva? întrebă Baxter.
   - Se pare că a descoperit ceva necurat la serviciu şi făcea cercetări pe cont propriu. Ulterior i-a împărtăşit şi logodnicului ei acest lucru. Ne axăm pe asta.
   - Mai ai nevoie de cineva?
   Eve îşi înfundă mâinile în buzunar.
   - Ce-ai de lucru?
   - Câteva chestii, majoritatea lipsite de importanţă. Nimic din ce băiatul n-ar putea să facă, spuse el referindu-se la stagiarul său, Trueheart. Puştiul îmi va spune dacă ai nevoie de ajutor de la mine. Am câteva zile libere şi aş putea să mă ocup de asta.
   - Dacă vrei să lucrezi, o să munceşti cu normă întreagă, în cazul în care e de resortul tău, trebuie să duci lucrurile la bun sfârşit.
   - Nicio problemă.
   Când comunicatorul îi sună se uită să vadă cine e.
   - Peabody, spune-i lui Baxter despre ce e vorba. Mă sună Whitney. Trebuie să-l pun la curent.

     I s-a ordonat să urce şi l-a găsit pe comandantul
   Whitney la el la birou. I se păru că arată obosit, sau poate că împovărat era cuvântul potrivit.
   Părul negru aranjat în jurul feţei lui de culoarea cafelei era înspicat cu fire albe. Se uită la ea fără să spună nimic cât timp îi dădu raportul.
   - Ceea ce ai confiscat este la loc sigur?
   - Da, domnule. Detectivii Peabody şi Baxter au început cercetările. Căpitanul Feeney supervizează tot ce e electronic, împreună cu detectivul Menab.
   - Alte piste?
   - Poftim?
   - Varianta unei probleme personale. Un fost iubit gelos?
   - Nu am eliminat posibilitatea, domnule comandant, dar nu există niciun indiciu în această direcţie. Totul pledează în favoarea supoziţiei că este vorba de o dublă omucidere motivată de ceva ce femeia a descoperit la locul de muncă.
   Comandantul încuviinţă.
   - Îţi dai seama cât de delicate sunt informaţiile pe care le deţinem acum?
   - Da, domnule.
   Privirea lui rămase aţintită asupra ei.
   - Te-ai gândit la faptul că tu personal vei avea acces la aceste informaţii?
   - Personal, domnule comandant?
   - Eşti căsătorită cu un om de afaceri foarte puternic, care este implicat în multe sectoare ale industriei şi finanţelor. Cu siguranţă, interesele lui nu coincid cu acelea ale unor firme ale căror informaţii le ai acum în posesie.
   Eve simţi un junghi în stomac.
   - În posesie am potenţiale dovezi.
   - Nu fi naivă, Dallas.
   - Nu am fost niciodată. Sunt investigatorul principal în două cazuri de omucidere şi caut dovezi ale motivului şi culpabilităţii. Nu mă interesează informaţiile secrete despre competitorii soţului meu.
   - Există îngrijorarea că, dacă aceste date ajung în posesia lui, le va folosi împotriva competitorilor săi.
   Junghiul deveni şi mai puternic.
   - Nu are nevoie de ajutorul meu pentru a fi competitiv în afaceri. Şi nu ar călca în picioare două cadavre pentru a câştiga un ban în plus. Cu tot respectul, domnule, spuse ea, deşi tonul ei era departe de a exprima acest lucru, dacă cineva susţine altceva, aceasta este o ofensă la adresa mea şi a soţului meu.
   - Nu este o chestiune de câţiva dolari în plus, ci de milioane de dolari în plus. Şi da, este insultător. Şi este necesar să se înţeleagă. Dacă informaţiile aflate la dispoziţia ta vor fi folosite în alt scop decât la investigaţie, tu, acest birou şi acest departament vom fi responsabili.
   - Din câte am înţeles eu, responsabilitatea mea este faţă de victime, faţă de oamenii din New York şi faţă de acest departament care a fost mereu curat ca lacrima.
   În stomac nu mai simţea un junghi, ci o lavă încinsă.
   - Dacă aveţi vreo îndoială cu privire la felul în care-mi înţeleg eu responsabilităţile, sau capacitatea mea de a le respecta, nu aveţi doar obligaţia să-mi luaţi cazul, dar chiar ar trebui să-mi retrageţi insigna.
   - Dacă vrei să fii supărată, n-ai decât. Şi acum, locotenente, întoarce-te la muncă.
   Se răsuci pe călcâie, încercând să se calmeze, dar nu reuşi să-şi reprime furia. Se uită înapoi când deschise uşa.
   - Nu sunt bufonul lui Roarke, spuse ea răstit şi trase uşa după ea.

..................................................

          „Dacă vrei să spui oamenilor adevărul, fă-i să râdă, altminteri te vor omorî.”
                        George Bernard Shaw

Afaceri murdare, Nora Roberts

 1-6
Capitolul 1

       Prietenia te împinge să faci multe gesturi riscante.

   Pentru a te descurca în acest labirint întortocheat, poți chema un prieten ca să facă în locul tău gesturi
iritante, neplăcute sau chiar înspăimântătoare.
   Eve considera că cel mai îngrozitor gest care îi putea fi cerut în numele prieteniei era participarea, o seară întreagă, la cursuri pentru viitoare mame. Ceea ce se întâmpla acolo, oftaturile, sunetele, asalturile asupra tuturor simţurilor, îi îngheţa sângele în vene.
   Era poliţistă, locotenent la Omucideri, cu 11 ani de activitate, vreme în care apărase străzile violente şi necruţătoare ale New Yorkului.
   Erau puţine situaţiile prin care nu trecuse, lucrurile pe care nu le atinsese, mirosise sau depăşise. Pentru că oamenii, aşa credea ea, întotdeauna puteau şi găseau metode inventive şi dezgustătoare de a-şi ucide semenii, ştia la ce fel de chinuri putea fi supus corpul uman. Dar crimele brutale, comise cu sânge rece erau nimic în comparaţie cu actul naşterii.
   Cum reuşeau acele femei, cu corpurile lor enorme şi deformate într-un mod ciudat de entitatea aflată în gestaţie înăuntrul lor, să fie aşa de vesele, de nepăsătoare cu privire la ceea ce li se întâmpla, şi avea să li se întâmple, depăşea puterea ei de înţelegere.
   Dar acolo era şi Mavis Freestone, cea mai veche prietenă a sa, cu corpul ei mititel acoperit de burta enormă, radiind de bucurie de parcă ar fi fost handicapată mintal, uitându-se la imagini filmate în direct la naşteri şi proiectate pe ecran. Şi nu era singura. Şi celelalte femei aveau aceeaşi privire de oameni loviţi în cap cu leuca.
   Poate că graviditatea afecta anumite procese cognitive.
   Lui Eve îi era puţin rău. Când se uită la Roarke, grimasa de pe chipul lui angelic îi întări convingerea că şi el simţea acelaşi lucru. Asta, cel puţin, pleda în favoarea căsniciei. Ai dreptul de a-ţi târî partenerul după tine în propriile-ţi coşmaruri şi în labirintul complex al prieteniei.
   Eve nu se mai concentră asupra imaginilor. Prefera să privească înregistrările legate de o crimă - genocid, mutilări, membre tăiate - decât imaginea unei femei în chinurile facerii şi a unui cap care apărea brusc. Roarke avea în colecţia sa de lucruri îngrozitoare chestii care erau totuşi mai puţin scârboase. O auzea pe Mavis care-i şoptea ceva lui Leonardo, tatăl creaturii ce urma să apară, dar refuza să asculte şi ce anume îi spunea.
   Când, pentru numele lui Dumnezeu, se va termina totul?
   Ce loc mai era şi ăsta, se gândi ea încercând să-şi omute atenţia asupra centrului de naşteri. Întreaga clădire fusese gândită ca o catedrală a concepţiei, naşterii şi a copiilor. Refuzase invitaţia lui Mavis de a-i face un tur al complexului, spunând că are treabă. Câteodată, o minciună spusă la timp poate salva o prietenie.
   Aripa educaţională era de ajuns. Participase la un curs, câteva demonstraţii, care aveau să-i bântuie visele vreme de luni de zile, fusese forţată, fiindcă făcea parte din echipa lui Mavis, să asiste la o naştere simulată cu doi roboţi - unul gestant şi celălalt copil.
   Şi acum mai era şi imaginea asta hidoasă.
   Nu te gândi la ea, îşi spuse şi continuă să studieze camera.
   Pereţii văruiţi în culori pastel erau acoperiţi de fotografii de copilaşi sau femei gravide în diverse perioade binecuvântate. Toate imaginile ilustrau un entuziasm forţat. O mulţime de flori proaspete şi de plante verzi aranjate artistic. Scaune confortabile, care fuseseră gândite să înlesnească ridicarea femeilor în picioare. Şi trei instructoare înţepate gata să răspundă la întrebări, să ţină cursuri, să facă demonstraţii şi să servească băuturi răcoritoare naturale şi sănătoase.
   Femeile gravide, remarcă Eve, mâncau şi urinau în permanenţă.
   Uşi duble în spatele sălii, o ieşire în faţă, în stânga ecranului. Păcat că nu putea să o ia la fugă pentru a scăpa de acolo.
   Eve îşi induse un fel de transă.
   Era o femeie înaltă, deşirată, cu o tunsură în trepte şi părul castaniu. Avea o figură ascuţită, palidă şi ochii căprui de nuanţa coniacului, momentan înceţoşaţi. Jacheta pe care o purta deasupra harnașamentului armei era verde-deschis şi, pentru că i-o cumpărase soţul ei, era de caşmir.
   Se gândea să meargă acasă şi să-şi şteargă din memorie ultimele trei ore cu o sticlă de vin, dar chiar atunci Mavis o apucă de mână.
   - Dallas, priveşte, repede! Apare copilul!
   - Ce? Cum?
   Ochii i se deschiseră larg.
   - Ce? Acum? Dumnezeule! Respiră, da?
   Toată lumea izbucni în râs în jurul lor când Eve ţâşni în picioare.
   - Nu copilul acesta.
   Chicotind, Mavis se mângâie pe burtă.
   - Copilul acela.
   Din instinct, Eve se uită în direcţia indicată de Mavis şi văzu imaginea mare cât tot ecranul a creaturii zbârcite şi acoperite de placentă care ieşea afară dintre picioarele unei biete femei.
   - Oh, Doamne.
   Se aşeză înainte de a-şi pierde echilibrul. Fără să-i mai pese că dădea impresia de slăbiciune, îl luă pe Roarke de mână. Când el o strânse, îşi dădu seama că era la fel de transpirat ca şi ea.
   Oamenii aplaudară şi ovaţionară mica formă alunecoasă în momentul în care fu aşezată pe pântecul desumflat al mamei sale, între sâni.
   - În numele tuturor celor sfinte... murmură Eve la urechea lui Roarke, suntem în anul 2060, nu 1760. Nu au descoperit o metodă mai bună pentru a face acest lucru?
   - Amin, fu tot ceea ce spuse Roarke.
   Cu un glas stins, însă.
   - Nu-i aşa că e frumos? Este nemaipomenit.
   Genele lui Mavis, care pentru moment aveau o culoare albastru de nuanţa safirului, străluceau datorită lacrimilor.
   - Este un băieţel. Ce drăguţ...
   Aproape anesteziată, auzi cum instructoarea principală anunţa sfârşitul orei - mulţumesc lui Dumnezeu - şi-i invita pe cei prezenţi să mai rămână pentru a pune întrebări şi a servi băuturi răcoritoare.
   - Aer, îi murmură Roarke la ureche. Am o nevoie stringentă de aer.
   - E din cauza femeilor gravide. Inspiră tot aerul. Gândeşte-te repede la o soluţie. Scoate-ne de aici. Eu nu mai pot gândi. Creierul meu refuză să mai funcţioneze.
   - Rămâi lângă mine.
   O luă de braţ şi o ridică.
   - Mavis, eu şi Eve vrem să discutăm puţin cu Leonardo. Şi sunt sigur că putem să facem rost de ceva mai ca lumea decât ce se serveşte pe aici.
   Eve îi auzea vocea strangulată, dar se gândi că cineva care nu-l cunoştea la fel de bine ca şi ea cu greu ar fi sesizat ceva în acea avalanşă de cuvinte rostite cu accent irlandez.

      Toată lumea vorbea şi femeile făceau ture între mesele cu mâncare şi toaletă. În loc să fie atentă la ceea ce se spunea sau se făcea, Eve se concentră asupra figurii lui Roarke.
   Poate că era puţin palid, dar pielea albă nu făcea decât să intensifice albastrul ochilor. Părul negru îi încadra faţa menită, parcă, să ridice pulsul femeilor. Şi gura lui. Chiar în halul în care era, Eve se simţea tentată să se aplece şi să o muşte puţin. Şi corpul lui nu făcea decât să intensifice acea senzaţie: înalt, cu muşchi bine reliefaţi prin costumul făcut la comandă.
   Roarke nu era doar unul dintre cei mai bogaţi oameni din universul cunoscut, dar arăta pe măsură.
   Şi în acel moment, pentru că o ţinea de braţ şi o conducea afară din acel coşmar, îl percepea ca pe un erou. Eve îşi luă haina din mers.
   - Am scăpat?
   - Voiau să vadă dacă vine cu noi şi o prietenă de-a lor.
   Încă o mai ţinea de mână şi o conducea spre ieşire.
   - Le-am spus că mergem să luăm maşina s-o parcăm la intrare. Aşa nu vor avea prea mult de mers pe jos.
   - Eşti nemaipomenit. Un adevărat cavaler în armură. Dacă mă voi reface vreodată în urma acestei traume o să ţi-o trag până o să-ţi plesnească creierul.
   - Sper ca neuronii mei să se regenereze pentru a face acest lucru posibil. Dumnezeule, Eve!
   - Suntem perfect de acord. Ai văzut cum a alunecat afară când...
   - Nu.
   O trase în lift şi apăsă pe butonul de la etajul unde era parcată maşina lor.
   - Dacă mă iubeşti nu mă duce înapoi acolo.
   Se sprijini de perete.
   - Întotdeauna am avut un mare respect pentru femei, ştii asta.
   Eve îşi scărpină nasul.
   - Ţi-ai tras-o cu o grămadă, dar, da, spuse ea când el o privi fix, le respecţi.
   - Şi acum admiraţia mea pentru ele a căpătat proporţii biblice. Cum reuşesc să facă asta?
   - Tocmai ai văzut cum. Cu detalii vizuale chiar. Ai văzut-o pe Mavis?
   Eve dădu din cap când ieşeau din lift.
   - Ochii îi sticleau şi nu era din cauza fricii. De-abia aşteaptă să treacă prin asta.
   - Dar Leonardo era cam verde la faţă.
   - Ei, da, era mult sânge... şi alte chestii.
   - Ajunge. Nu vom vorbi şi despre celelalte chestii.
   Pentru că vremea de la sfârşitul lui ianuarie era infectă, Roarke luase una din maşinile de teren. Era mare, neagră şi puternică. Când deblocă uşile, Eve se sprijini de portiera dinspre locul pasagerului înainte ca el să aibă timp s-o deschidă.
   - Uite ce e, asule. Trebuie să facem faţă la asta, tu şi cu mine.
   - Nu vreau.
   Eve râse. Îl văzuse comportându-se mai bine când trebuia să înfrunte moartea.
   - Ceea ce s-a întâmplat acolo, înăuntru, nu a fost decât un preludiu. Vom fi cu ea în salon când va împinge chestia aia afară. Trebuie să fim acolo, să numărăm până la 10, să-i spunem să respire, sau să mergem cu ea în locul acela din mintea ei unde se simte bine. Tot felul de chestii din astea.
   - Am putea să plecăm din oraş sau din ţară. Sau am putea să ne ducem pe altă planetă. Asta chiar ar fi soluţia cea mai bună. Să plecăm de pe planetă ca să prindem vreun geniu al crimei.
   - Măcar de-ar fi aşa. Dar amândoi ştim că vom fi prezenţi acolo. Şi probabil chiar foarte repede pentru că bomba dinăuntrul ei ticăie din ce în ce mai tare.
   Roarke oftă şi apoi îşi puse capul pe umărul ei.
   - Dumnezeu să aibă milă de noi, Eve.
   - Dacă i-ar fi milă ar popula planeta direct, fără intermediari. Sau intermediare. Să mergem să bem. Mult.

      Restaurantul era unul obişnuit, cam gălăgios şi exact ceea ce-şi dorise moaşa.
   Mavis sorbi dintr-o băutură exotică ce era la fel de strălucitoare ca şi ea.
   Cârlionţii argintii aveau vârfurile de un albastru-safir, la fel ca şi sprâncenele sale. Ochii îi erau de un verde aprins şi nepământean, pentru a se asorta, se gândi Eve, cu bluza care-i acoperea sânii şi burta. De urechi îi atârnau tot felul de chestii strălucitoare, care aruncau raze de lumină de fiecare dată când dădea din cap. Pantalonii albaştri erau mulaţi pe ea de parcă ar fi fost un alt rând de piele.
   Dragostea vieţii lui Mavis stătea chiar lângă ea.
   Leonardo era un tip solid şi, pentru că era creator de modă, nici el şi nici Mavis nu ratau vreo ocazie de a alcătui un cuplu frapant. Optase şi el pentru o bluză, cu un model geometric complicat, pe fond auriu.
   Cumva, ar fi putut spune Eve, se potrivea cu formele sale robuste şi tenul arămiu.
   Prietena pe care o aduseseră cu ei era la fel ca şi Mavis. Poate chiar mai extravagantă, dacă era posibil aşa ceva. Dar spre deosebire de stilul din afara planetei al lui Mavis, Tandy Willowby era îmbrăcată cu un pulover simplu, negru, cu en coeur peste un tricou alb. Era blondă, cu ochii de un verde palid şi nasul puţin teşit.
   Pe drum spre restaurant Mavis le făcuse prezentările, explicându-le că Tandy era din Londra şi că venise la New York doar de câteva luni.
   - Îmi pare aşa de bine că te văd în seara asta. Tandy nu a participat la curs, continuă Mavis gustând din toate aperitivele pe care le comandase Roarke. A trecut doar pe la sfârşit pentru a da moaşei cupoanele pentru Barza Albă. Este un butic grozav pentru copii, unde lucrează Tandy.
   - E un magazin drăguţ, încuviinţă Tandy. Dar nu mă aşteptam să vin şi apoi să mai fiu şi hrănită.
   Îi zâmbi lui Roarke.
   - Este foarte drăguţ din partea ta. Din partea amândurora, spuse ea către Eve. Mavis şi Leonardo mi-au spus foarte multe despre voi. Cred că sunteţi foarte entuziasmaţi.
   - În legătură cu ce? întrebă Eve.
   - Că faceţi parte din echipa de pregătire a lui Mavis.
   - Oh. Ah, da. Noi am...
   -... rămas fără cuvinte, concluzionă Roarke. Din care parte a Londrei eşti?
   - De fapt, sunt originară din Devon. M-am mutat la Londra cu tata când eram adolescentă. Şi acum mă aflu aici, în New York. Cred că n-am stare. Deşi acum am impresia că voi rămâne ceva mai mult timp într-un loc.
   Se mângâie pe burtă visătoare.
   - Şi tu eşti poliţistă. Cred că este extraordinar. Mavis, nu cred că mi-ai spus vreodată cum v-aţi cunoscut tu şi Dallas.
   - M-a arestat, spuse Mavis cu gura plină.
   - Mă păcăleşti. Nu?
   - Furam din buzunare. Eram chiar bună.
   - Nu destul de bună, comentă Eve.
   - Vreau să aud toată povestea! Dar acum trebuie să merg la toaletă. Din nou.
   - Vin cu tine.
   La fel ca şi Tandy, Mavis se ridică în picioare.
   - Dallas? Vii cu noi?
   - Pas.
   - Îmi amintesc, vag, cum e să nu ai tot timpul ceva care te apasă pe vezică.
   Tandy le zâmbi tuturor celor de la masă şi apoi plecă cu Mavis.
   - Aşadar... spuse Eve întorcându-se spre Leonardo. Aţi cunoscut-o pe Tandy la cursuri?
   - Da, confirmă el. Tandy are termen cu o săptămână înaintea lui Mavis. E drăguţ din partea voastră că aţi fost de acord să vină şi ea. Trebuie să facă toate astea fară partener.
   - Ce s-a întâmplat cu tatăl copilului? întrebă Roarke la care Leonardo ridică din umeri.
   - Nu vorbeşte prea mult despre asta. Spune doar că nu s-a implicat sau că nu a fost interesat. Şi dacă e aşa, atunci nu îi merită, nici pe ea, nici copilul.
   Leonardo se încruntă.
   - Eu şi Mavis avem atâtea, vrem să o ajutăm cât de mult putem.
   Eve nu-şi putu reprima cinismul.
   - Financiar?
   - Nu. Nu cred că ar accepta bani chiar dacă i-am oferi. Pare să se descurce bine. Eu vorbeam de susţinere, prietenie.
   Se lumină puţin la faţă.
   - Voi face parte din echipa ei. Va fi, ah, ca un fel de repetiţie pentru Mavis.
   - Faci pe tine de frică, nu?
   Leonardo se uită în direcţia toaletelor şi apoi spre Eve.
   - Sunt speriat de moarte. Aş putea să şi leşin. Ce se întâmplă dacă leşin?
   - Asigură-te că nu cazi pe mine, spuse Roarke.
   - Mavis nu e deloc agitată. Deloc, deloc. Şi cu cât se apropie termenul, cu atât îmi simt stomacul...
   Îşi ridică braţele şi le scutură.
   - Nu ştiu ce aş face dacă voi doi nu aţi fi acolo. Să mă susţineţi.
   Oh, la dracu’, se gândi Eve şi se uită la Roarke.
   - Unde să fim în altă parte?
   Îi făcu semn chelnerului să-i mai aducă un pahar de vin.

      Două ore mai târziu după ce-i lăsară pe Mavis şi Leonardo acasă, Roarke o luă spre sud şi apoi spre est, către locuinţa lui Tandy.
   - Serios, pot să iau metroul. E prea mare deranjul şi nu stau foarte departe de aici.
   - Dacă tot nu stai departe, spuse Roarke, atunci chiar nu e niciun deranj.
   - Cum să te contrazic? spuse Tandy râzând. Şi e aşa de plăcut să mergi cu o maşină încălzită. E al naibii de frig în seara asta.
   Se lăsă pe spătar şi scoase un oftat.
   - Mă simt încotoşmănată şi grasă ca o balenă. Mavis şi Leonardo sunt cei mai buni. E imposibil să stai cu ei mai mult de 5 minute şi să nu te simţi dintr-odată fericit. Şi văd că au noroc şi cu prietenii. Aah.
   Eve întoarse rapid privirea spre ea.
   - Fără asemenea exclamaţii.
   - Nu face decât să se mişte puţin. Nu e niciun motiv de îngrijorare. Ştii, Mavis e foarte încântată de petrecerea pentru bebeluş pe care o faci săptămâna viitoare.
   - Petrecerea pentru bebeluş. Da. Săptămâna viitoare.
   - Am ajuns. Chiar la jumătatea cvartalului de blocuri. Vă mulţumesc mult.
   Tandy îşi aranjă eşarfa şi îşi luă poşeta care avea dimensiunile unei valize.
   - Pentru mâncarea bună şi condusul acasă în maşina asta frumoasă. Ne vedem sâmbătă la petrecere.
   - Dacă ai nevoie de ajutor, ăă...
   - Nu, nu.
   Tandy flutură mâna în semn de refuz.
   - Chiar şi o balenă trebuie să se descurce de una singură. Şi chiar dacă nu prea mai reuşesc să-mi văd picioarele, îmi aduc aminte unde sunt. Noapte bună şi mulţumesc.
   Roarke aşteptă cu motorul pornit până când Tandy intră în clădire.
   - Pare a fi o femeie de treabă. Echilibrată şi inteligentă.
   - Nu ca Mavis. În afară de factorul balenă. Trebuie să fie foarte greu să rămâi însărcinată, să fii singură şi nici măcar la tine în ţară. Pare să se descurce. Roarke, de ce, doar pentru că eşti prieten cu cineva, trebuie să te duci la cursuri de pregătire a naşterii cu ei, să fii de faţă la naşteri şi să dai şi petreceri pentru bebeluşi?
   - Nu am răspuns la întrebarea asta.
   - Nici eu, spuse Eve expirând cu zgomot.

      Eve visa copii cu colţi şi cu multe braţe care săreau din Mavis şi distrugeau camera, obligând-o pe moaşă să bată în retragere, în timp ce Mavis spunea: Nu-i aşa că sunt grozavi? Nu-i aşa că-s cei mai tari?
   Semnalul comunicatorului de lângă pat o trezi brusc din vis. Se scutură ca după orice coşmar.
   - Fără video, comandă ea. Luminile la 10%. Dallas.
   Mesaj pentru Dallas, locotenent Eve. Intraţi în legătură cu poliţiştii de la apartamentul 3B de pe strada Jane, numărul 51. Posibilă omucidere.
   - Am recepţionat mesajul. Contacteaz-o pe Peabody, detectiv Delia. Eu am plecat.
   Am înţeles. Mesaj terminat.
   Eve se uită la Roarke care o privea cu ochii săi albaştri din care parcă ţâşneau scântei.
   - Îmi pare rău, spuse ea.
   - Nu eu sunt cel care trebuie să iasă din patul cald la 4 dimineaţa.
   - Aici ai dreptate. Oamenii ar trebui să aibă decenţa să se hăcuiască la ore rezonabile.
   Ieşi din pat şi se duse să facă un duş, cu viteza luminii. Când se întoarse în cameră, dezbrăcată şi încălzită de la tubul de uscare, Roarke bea o cafea.
   - De ce te-ai ridicat din pat?
   - M-am trezit, spuse el simplu. Şi uite ce aş fi pierdut dacă mă întorceam pe partea cealaltă şi dormeam în continuare.
   Îi dădu cea de-a doua ceaşcă de cafea pe care o programase.
   - Mersi.
   O luă cu ea la dulap de unde scoase haine.
   Probabil că e frig afară, se gândi ea. Se întoarse la dulap pentru a lua un pulover cu en coeur peste tricou, sub jachetă.
   De două ori trebuiseră să amâne planurile de a-şi lua câteva zile libere pentru a merge la tropice. Mavis plus copilul însemna o femeie gravidă care voia ca echipa ei să se mişte în permanenţă în preajma sa, acum că se apropia termenul. Ce puteau să facă?
   - Bebeluşii nu au dinţi, nu?
   - Nu. Nu văd cum...
   Roarke lăsă cana pe masă şi se uită la ea uimit.
   - De ce-mi bagi în cap astfel de idei?
   - Sunt deja în al meu, amice, aşa că trebuie să fie şi în al tău.
   - O să mai vezi tu cafea făcută de mine.
   Eve se îmbrăcă repede.
   - Poate crima asta este opera unui geniu al crimei pe care voi fi nevoită să-l urmăresc în spaţiu. Dacă eşti drăguţ cu mine s-ar putea să te iau şi pe tine.
   - Nu te juca cu mine.
   Eve râse şi-şi puse harnașamentul pentru armă.
   - Ne vedem când ne întâlnim.
   Se duse spre el şi pentru că, la naiba, era atât de frumos chiar şi la 4 dimineaţa, îl sărută pe amândoi obrajii şi apoi pe buze.
   - Ai grijă, locotenente.
   - Aşa mi-am propus şi eu.
   Coborî scările repede şi se duse să-şi ia haina de pe canapea. O arunca acolo pentru că-i era la-ndemână şi pentru că asta-l irita pe Summerset, majordomul lui Roarke şi coşmarul vieţii ei.
   Se îmbrăcă şi îşi dădu seama că se întâmplase un miracol şi mănuşile îi erau în buzunare. Îşi puse şi eşarfa de caşmir. Dar frigul tot îi produse un şoc când ieşi afară.
   Însă era greu să te plângi, decise ea, când eşti căsătorită cu un bărbat care s-a gândit să aducă maşina în faţa casei, cu ajutorul telecomenzii, şi să pornească şi radiatorul.
   Făcu câţiva paşi prin frig şi apoi intră în maşina încălzită.
   Se uită în oglinda retrovizoare în timp ce se îndrepta spre poartă. Casa din piatră şi sticlă pe care o construise Roarke se vedea în oglindă.
   Probabil că el era la a doua cană de cafea, se gândi Eve, şi se uita la buletine de ştiri, la ştiri de afaceri sau la televizorul din dormitor. Poate că dădea telefoane pe alte continente sau pe alte planete.
   Pentru Roarke nu era neobişnuit să-şi înceapă ziua înainte de ivirea zorilor.
   Din nou avea noroc, pentru că găsise pe cineva care se adapta uşor ritmului nebunesc în care se desfăşura adesea viaţa ei.
   Trecu de porţi, care se închiseră în urma ei fără zgomot.
   Această zonă era exclusivistă şi liniştită, bogaţii, privilegiaţii sau poate doar norocoşii stăteau în casele sau apartamentele lor cu climă controlată. Dar câteva cvartale mai jos oraşul zumzăia în ritmul alert al vieţii.
   Aburii de căldură ieşeau prin gurile de canalizare pe măsură ce lumea subterană se deplasa pe sub străzile oraşului. Pe sus, reclame luminoase propuneau cele mai avantajoase cumpărături ale zilei. Cui dracu’ îi păsa de reducerile de Sfântul Valentin de la Sky Mall, la ora aia matinală? se întrebă Eve. Ce persoană normală s-ar înghesui în mulţimea care merge la Mall pentru a economisi câţiva bănuţi pentru o inimă de ciocolată?
   Trecu de un panou animat care prezenta câţiva oameni, imposibil de perfecţi, ce se distrau pe o plajă cu nisip alb. Asta măcar părea mai reală.
   Autovehiculele de la Taxi Rapid străbăteau deja strada. Majoritatea curselor erau către centre de transport, gândi ea. Zboruri matinale către cine ştie ce destinaţii. Câteva maxibuze transportau amărâţii care intrau în prima tură, sau fericiţii care se întorceau acasă după o orgie.
   Ocoli mereu aglomeratul Broadway. Zi sau noapte, indiferent dacă afară era o căldură sufocantă sau ger, turiştii şi hoţii de buzunare care-i adorau se deplasau către Mecca zgomotului, a luminii şi a mişcării.
   Câteva dintre localurile de noapte erau încă deschise pe bulevardul Nouă. Văzu câţiva tipi care-şi pierdeau de obicei vremea la colţuri de stradă, îmbrăcaţi cu jachete ce stăteau să plesnească pe ei, şi care, probabil, consumau substanţe interzise.
   Trecu printr-un cartier locuit de muncitori, în Chelsea şi apoi prin mult mai boemul Village.
   Maşina poliţiei, alb cu negru, era parcată în faţa unei case pe strada Jane. Opri ceva mai jos, semnaliză că se află în misiune şi apoi ieşi în frig. După ce-şi scoase trusa de teren şi închise maşina o zări şi pe Peabody, care tocmai apărea după colţ.
   Partenera ei arăta ca un explorator arctic îmbrăcată cu haina groasă şi pufoasă de culoarea metalului ruginit, cu o eşarfa de un kilometru înfăşurată în jurul gâtului şi cu o căciulă asortată îndesată bine peste părul negru. Răsuflarea îi era asemeni aburului scos de o locomotivă.
   - Oare de ce nu se omoară oamenii între ei după răsăritul soarelui? spuse Peabody gâfâind.
   - Parcă eşti o reclamă, aşa înfăşată în haina aia.
   - Da, ştiu, dar e a naibii de călduroasă şi mă face să mă simt slabă când o dau jos.
   Merseră împreună spre casă şi Eve porni reportofonul.
   - Nu are camere video de securitate, observă ea. Nu are dispozitiv de recunoaştere palmară. Cineva a
umblat la încuietoare. La ferestrele de jos erau gratii, remarcă ea.
   Vopseaua de pe uşă şi ferestre era gri şi scorojită.
   Proprietarul clădirii nu părea prea preocupat de renovări şi securitate.
   Poliţista în uniformă care stătea la intrare le deschise uşa şi le salută cu o aplecare uşoară a capului.
   - Doamnă locotenent, detectiv. Al dracului de frig, spuse ea. Apelul la 9-1-1 a fost făcut de sora victimei la 3:42. Partenerul meu discută cu ea sus. Noi am ajuns la 3:46. Am văzut că uşa de la intrarea în clădire fusese forţată. Victima e la etajul al treilea, în dormitor. Uşa de la intrarea în apartament de asemenea a fost forţată. După toate probabilităţile, victima a opus rezistenţă. Mâinile şi picioarele au fost legate cu bandă adezivă. A chinuit-o înainte de a o omorî. Se pare că a fost strangulată cu cordonul halatului, pentru că încă îl are înfăşurat în jurul gâtului.
   - Unde era sora sa în tot acest timp? întrebă Eve.
   - A spus că abia ajunsese când a sunat la urgenţă. Călătoreşte în interes de serviciu. Stă la sora ei doar când trece prin New York. Numele ei e Palma Copperfield. Lucrează ca însoţitoare de bord la World Wide Air. A modificat puţin scena crimei - a vomitat pe podea şi a atins corpul înainte de a fugi afară şi a suna la 9-1-1.
   Poliţista se uită spre lift.
   - Stătea aici pe scări şi plângea când am ajuns noi şi cam asta face de atunci.
   - E mereu amuzant. Trimite sus echipa de cercetări la faţa locului când ajunge aici.
   Gândindu-se la starea în care se afla clădirea, Eve o luă pe scări şi începu să-şi descheie nasturii de la haina groasă pe măsură ce urca.

      Un singur apartament pe etaj, remarcă ea. Spaţiu suficient şi intimitate.
   La etajul al treilea văzu că apartamentul avea un sistem de vizualizare nou şi unul de închidere securizată. Amândouă fuseseră sparte.
   Intră în camera de zi, unde o altă poliţistă era aplecată peste o femeie învelită într-o pătură şi care tremura din toate încheieturile.
   Avea puţin peste 20 de ani, estimă Eve, cu un păr blond dat la o parte de pe faţa plină de lacrimi, pe care se întinsese machiajul. Ţinea cu amândouă mâinile un pahar, în care Eve presupunea că se afla apă.
   Scoase un sughiţ de plâns.
   - Domnişoară Copperfield, sunt locotenentul Dallas. Ea e partenera mea, detectiv Peabody.
   - De la criminalistică. Criminalistică, reuşi ea să îngăime pe un ton cu accent din vest.
   - Aşa e.
   - Cineva a ucis-o pe Nat. Cineva a ucis-o pe sora mea. E moartă. Natalie e moartă.
   - Îmi pare rău. Ne puteţi spune ce s-a întâmplat?
   - Am... am intrat. Ştia că urma să vin. Am sunat-o de dimineaţă pentru a-i aduce aminte. Am ajuns în oraş destul de târziu şi am fost să bem un pahar, împreună cu cealaltă însoţitoare de bord, Mae. Uşa, jos... uşa era spartă. Nu a trebuit să-mi folosesc cheia. Am urcat şi încuietoarea - avea o încuietoare nouă, al cărei cod mi-l dăduse de dimineaţă - părea a fi spartă. Uşa nu era nici măcar încuiată. M-am gândit că ceva nu era în regulă pentru că Nat nu mergea niciodată la culcare fără să încuie. Aşa că m-am gândit că ar fi bine să verific, înainte de a mă duce la culcare. Şi am văzut... oh, Doamne, oh, Doamne, era pe podea şi totul era spart. Faţa ei...
   Palma începu să plângă din nou, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji.
   - Era plină de vânătăi şi roşie şi ochii... Am fugit spre ea şi am strigat-o pe nume. Cred că am strigat-o şi am încercat să o trezesc. Am tras de ea. Dar nu dormea. Ştiam că nu dormea, dar trebuia să încerc să o trezesc. Sora mea. Cineva i-a făcut rău.
   - Vom avea noi grijă de ea acum.
   Eve se gândi la timpul de care avea nevoie ea şi apoi echipa de amprentare pentru a termina treaba.
   -Vreau să mai vorbesc cu tine puţin mai târziu, aşa că voi pune pe cineva să te ducă la sediul central. Poţi aştepta acolo.
   - Nu cred că ar trebui să o părăsesc pe Nat. Nu ştiu ce să fac, dar ar trebui să stau cu Nat.
   - Va trebui să ai încredere şi să o laşi cu noi. Peabody.
   - Mă ocup eu.
   Eve se uită la poliţista în uniformă care arătă cu capul spre o uşă.
   Eve se îndepărtă de femeia care plângea şi intră în camera unde se afla victima.

Capitolul 2

      Era un dormitor mare, care avea un separeu intim de unde se vedea bine strada. Şi-o imagina pe Natalie stând acolo şi privind lumea care trecea.
   Camera avea o amprentă feminină clară şi părea destul de încărcată. O mulţime de perne erau împrăştiate prin toată camera, unele dintre ele pline de sânge acum, şi care probabil că fuseseră aranjate unele peste altele pe lenjeria alb cu roz.
   Un ecran de proiecţie era dispus într-un colţ astfel încât putea fi văzut din pat sau din separeu. Pe pereţi se aflau multe tablouri cu flori.
   Podeaua era acoperită de două covoare miţoase.
   Natalie zăcea pe unul din ele, cu picioarele răsucite şi legate la gleznă şi cu mâinile întinse în faţă şi prinse una de alta parcă într-un soi de rugăciune disperată.
   Era îmbrăcată cu pijama, un model cu pătrăţele alb cu albastru. Pijamaua avea pete de sânge. Un halat, albastru şi el, era aruncat într-un colţ. Cordonul acestuia fusese înfăşurat în jurul gâtului femeii.
   Covoarele groase erau pătate cu sânge şi lângă uşă se afla o baltă de vomă. Camera puţea a amândouă şi, în plus, a urină.
   Eve se duse spre cadavru şi se lăsă pe vine pentru a face testul standard de identificare a victimei şi a stabili ora aproximativă a morţii.
   - Victima este o femeie de rasă caucaziană, în vârstă de 26 de ani, identificată a fi Copperfield, Natalie, rezidentă la această adresă. Vânătăile faciale indică traume survenite înainte de deces. Nasul pare a fi spart. Două degete de la mâna dreaptă sunt fracturate. Pe umăr, acolo unde pijamaua este ruptă, şi pe ambele picioare sunt vizibile urme de arsuri. Pielea are o culoare albastru spre gri, tipică pentru strangulare. Ochii sunt injectaţi şi ieşiţi din orbite. Martorul a atins cadavrul când a descoperit victima şi scena crimei a fost puţin modificată. Timpul estimat al decesului în jur de ora 1:45 A.M., cu aproximativ două ore înainte de momentul descoperirii cadavrului.
   Se întoarse când Peabody intră în cameră.
   - Ai grijă să nu calci în vomă, îi spuse.
   - Mersi. Doi poliţişti şi un consilier de la departament se ocupă de soră.
   - Bine. Victima e încă îmbrăcată în pijama. Nu cred că este vorba de violenţă sexuală. Uită-te aici, în jurul gurii. La un moment dat i s-a pus căluş. I-a mai rămas adeziv pe faţă. Vezi degetul mic de la mâna dreaptă şi inelarele?
   - Le-a rupt.
   - I-a rupt degetele şi i-a spart nasul. A ars-o. Sunt o mulţime de răni explicabile prin faptul că a opus rezistenţă sau că asasinul a vrut să-i dea o lecţie.
   Peabody se duse spre o uşă.
   - Pe aici se ajunge la baie. Nu are niciun fel de comunicator lângă pat, în schimb e unul pe jos, aici.
   - Ce-ţi sugerează asta?
   - Se pare că victima a apucat comunicatorul şi a luat-o la fugă spre baie. Spera probabil că va putea să se încuie pe dinăuntru şi va suna după ajutor. Dar nu a reuşit.
   - Aşa mi se pare şi mie. S-a trezit şi a auzit pe cineva în apartament. Poate s-a gândit că era sora ei. Poate a strigat-o, sau poate s-a întors pe partea cealaltă. Uşa s-a deschis. Nu era sora sa. Ia comunicatorul şi se refugiază în baie. Are o închizătoare nouă la uşă, una bună, cu un sistem de vizualizare, de securitate. Poate că cineva o deranja. Verifică dacă nu cumva a făcut plângeri în ultimele două luni.
   Se ridică şi se duse la uşa care dădea spre hol.
   - Ucigaşul a intrat pe aici şi ea l-a văzut din pat. A fost o idee deşteaptă să ia comunicatorul şi să alerge în direcţia opusă, spre o încăpere care se încuia pe dinăuntru. O decizie rapidă, dacă o iei după ce te-ai trezit brusc din somn.
   Se duse înapoi la pat, îl înconjură analizând distanţa până la baie şi văzu ceva care strălucea sub pat. Se aplecă şi ridică un cuţit de bucătărie.
   - De ce ţinea un astfel de cuţit în cameră?
   - Un cuţit mare de tot, spuse Peabody. Să fie al criminalului?
   - Atunci de ce nu l-a folosit? Pun pariu că e din bucătăria ei. Încuietori noi, continuă Eve, şi un cuţit sub pat. Se temea de cineva.
   - Nu are niciun fel de plângeri la dosar. Chiar dacă se temea, nu a raportat acest lucru la poliţie.
   Eve verifică patul, sub saltea, scutură pernele. Apoi intră în baie. Era mică, curată şi foarte feminină. Niciun indiciu ca ucigaşul să fi intrat acolo. Dar Eve strânse din buze când căută în dulap şi găsi un deodorant Beard-B-Gone şi un parfum masculin.
   - Avea un prieten, spuse Eve întorcându-se să caute prin dulapurile din dormitor. Uite şi nişte prezervative şi ulei de corp comestibil.
   - Poate s-au certat. Încuietoarea nouă ar putea semnifica faptul că fostul iubit avusese cheia de la apartament. Poate că nu i-a făcut plăcere să-i fie daţi papucii.
   - Poate, repetă Eve. Dar chestiile de genul ăsta, de obicei, presupun şi violenţe sexuale. Verifică apelurile date şi primite în ultimele zile. Vreau să văd şi restul apartamentului.
   Ieşi din dormitor şi se duse în camera de zi. Dacă se certaseră, atunci se putea aştepta ca fostul iubit să o mai bată la cap o vreme. Haide, Nat, la naiba! Lasă-mă să intru. Trebuie să discutăm. Dacă tipul e destul de pornit, iar uşa nu este prea rezistentă, se poate chiar dărâma. Dar nu se ştie niciodată. Se duse în bucătărie. Era spaţioasă, şi după cum arăta, fusese destul de des folosită de victimă. Un suport de cuţite, din care lipsea unul, era pus pe dulapul alb, fără nicio pată.
   Se duse în cel de-al doilea dormitor, care fusese amenajat ca birou. Poliţiştii cercetaseră camera în amănunţime. Centrul de date şi comunicaţii, care ar fi trebuit să fie aşezat pe biroul de oţel, lipsea.
   - Nu există nicio unitate de date şi comunicaţii în birou, îi spuse ea lui Peabody.
   - Ce fel de birou e ăsta?
   - Exact. Şi niciun fel de disc. Pentru că alte articole electronice, la fel de uşor de luat, sunt încă aici, aş spune că unitatea de date era ţinta.
   Computerul şi victima. Deci, ce avea Natalie şi era dorit de cel care a ucis-o?
  - Şi de ce nu s-a mulţumit să o ucidă, ci a vrut să o facă să sufere mai întâi?
   Din vocea lui Peabody răzbătu un sentiment de milă faţă de victimă.
   - Pe comunicator nu e nimic în afară de un apel de la sora ei, la 10 azi-dimineaţă, şi un apel transmis la 7 şi jumătate A.M., către Sloan, Myers şi Kraus. A sunat să anunţe că e bolnavă şi nu merge la serviciu. E o firmă de avocatură, cu birouri în Hudson. Toate celelalte apeluri, de ieri-dimineaţă, au fost şterse. Departamentul de informatică, EDD, le poate recupera. Vrei să auzi ceea ce e înregistrat?
   - Da, dar să le luăm la secţie. Aş dori să mai vorbesc cu sora ei.

     Pe drum spre sediul central, Peabody citi informaţiile despre victimă de pe computerul ei.
   - S-a născut la Cleveland, Ohio. Părinţii, amândoi profesori, încă sunt căsătoriţi. Are doar o soră, cu 3 ani mai mică. Nu are cazier. Lucrează în calitate de contabilă la Sloan, Myers şi Kraus, de 4 ani de zile. Nu a fost căsătorită, nu a trăit în concubinaj. Are domiciliul de 18 luni pe strada Jane. Înainte a stat într-un apartament pe bulevardul Şaisprezece în Chelsea. Înainte de asta a locuit în Cleveland, cu părinţii. A lucrat cu jumătate de normă la o firmă de contabilitate acolo. Pare a fi fost un fel de stagiatură în timpul colegiului.
   - Şi apoi s-a mutat la o firmă din New York. Care-i treaba cu firma asta?
   - Stai puţin. Da, e o firmă mare, spuse Peabody citind de pe calculator. Clienţi cu venituri mari, câteva corporaţii. Au câteva etaje dintr-o clădire pe strada Hudson şi aproape două sute de angajaţi. E pe piaţă de 40 de ani. Victima era contabil principal.
   Eve reflectă la toate acestea în timp ce se îndrepta spre parcarea subterană de la sediul central.
   - Presupun că ar fi putut avea nişte informaţii confidenţiale despre unul din clienţii ăia mari. Ar fi putut şti dacă cineva ţine o contabilitate dublă şi făcea bani negri. Evaziune fiscală. Sau afaceri necurate. Sau să fi aflat de un alt angajat care câştiga ilicit nişte bani. Şantaj, extorcare, deturnare de fonduri.
   - Firma are o reputaţie bună.
   - Asta nu înseamnă că toţi clienţii şi angajaţii lor sunt ireproşabili. E doar un unghi de abordare.
   Parcară şi se îndreptară spre lifturi.
   - Trebuie să aflăm numele prietenului ei, fost sau actual. Bate din uşă în uşă la ea în clădire. Vezi dacă nu i-a spus câte ceva şi surorii sale despre serviciu, sau despre viaţa ei personală. După câte se pare, victima se aştepta să aibă probleme. Şi ori nu voia să se adreseze poliţiei, ori nu se decisese încă să vorbească.
   - Poate i-a spus unui coleg de muncă, sau unui superior, dacă era ceva legat de serviciu.
   - Sau unui prieten.
   Pe măsură ce urca, liftul devenea tot mai aglomerat. Eve simţea mirosul de săpun de mentă al cuiva care urcase şi mirosul de transpiraţie învechită al altcuiva care deja coborâse. Dădu din coate pentru a ieşi din lift.
   - Să amenajăm o cameră de anchetă, spuse ea. Nu vreau să vorbesc cu ea în hol. Prea multe lucruri care-ţi distrag atenţia. Dacă are nevoie de un consilier pentru a suporta mai uşor durerea îl poate aduce şi pe acesta.

      Eve străbătu holul şi intră în biroul său.
   Îşi aruncă haina pe un spătar şi verifică alibiul martorei. Palma Copperfield lucra pe naveta din Las Vegas şi aterizase la centrul de zboruri în jurul orei la care fusese ucisă sora ei.
   - Dallas.
   Eve se uită la Baxter, unul din detectivii din echipa ei.
   - Nu am băut cafea de două ore, sau poate chiar trei, îl avertiză ea.
   - Am auzit că ai o anchetă în care e implicată o anume Palma Copperfield.
   - Da, martoră. Sora ei a fost strangulată azi-dimineaţă.
   - Ah, la naiba.
   Îşi trecu o mână prin păr.
   - Speram să nu fi înţeles eu bine.
   - Le cunoşti?
   - Puţin pe Palma. Nu însă şi victima. Am cunoscut-o pe Palma în urmă cu câteva luni - prietena unei prietene, a unei prietene. La o petrecere. Am ieşit împreună de câteva ori.
   - Are 23 de ani.
   Baxter se încruntă.
   - Nici eu nu ies în curând la pensie. Oricum, nu a fost nimic important. O femeie de treabă. Foarte de treabă. Ea a păţit ceva?
   - Nu. Şi-a găsit sora moartă în apartamentul acesteia.
   - Îngrozitor. Erau apropiate, cred. Palma spunea că stă la sora ei când vine la New York. Am lăsat-o în faţa clădirii, pe strada Jane, o dată, după ce luasem cina.
   - Încă vă mai vedeţi?
   - Nu, nu. Nu am făcut decât să ieşim împreună de câteva ori. De parcă nu ar fi fost sigur ce trebuie să facă, Baxter îşi băgă mâinile în buzunar. Auzi, dacă crezi că o figură familiară ar putea fi de folos, vorbesc eu cu ea.
   - Da, poate. Peabody, aranjează o cameră unde să putem vorbi cu ea. Prin hol trece prea multă lume pentru a putea discuta acolo. Când i-am luat prima declaraţie era destul de răvăşită. A spus cumva dacă sora ei era cu cineva?
   - Ah, da. Era cu un tip, se ocupa cu bani, broker, sau aşa ceva. Era o relaţie serioasă, cred, parcă se logodiseră. Dar nu am fost foarte atent la toate astea. Nu mă interesa sora ei.
   - Te duci după martoră, Baxter?
   - Nu, spuse el zâmbind şters. După cum spuneam, e o femeie de treabă.
   Asta însemna că nu făcuseră sex, aşadar prezenţa lui la anchetă era mai puţin ciudată.
   - Bine, voi vorbi cu Peabody să pornească înregistrarea. Vom discuta cu martora.
   Eve îl lăsă pe Baxter să între înaintea ei în cameră şi studie faţa plină de lacrimi a Palmei. Clipi de câteva ori, parcă pentru a procesa noile informaţii pe care le primea, şi apoi faţa ei exprimă o serie întreagă de sentimente. Recunoaştere, uşurare, teamă urmată din nou de durere.
   - Bax, o, Doamne.
   Baxter înconjură masa şi o luă de braţele pe care ea le întinsese în întâmpinarea sa.
   - Palma, îmi pare atât de rău.
   - Nu ştiu ce să fac. Nat. Sora mea, cineva a ucis-o. Nu ştiu ce să fac.
   - Te vom ajuta noi.
   - Nu a făcut rău nimănui, niciodată. Bax, nu a făcut rău nimănui în toată viaţa ei. Chipul ei...
   - Treci printr-o grea încercare. Dar cu sprijinul tău putem ajuta la rândul nostru.
   - Bine, bine. Dar rămâi şi tu, da? Poate să stea şi el? o întrebă ea pe Eve.
   - Sigur. Eu voi porni reportofonul şi-ţi voi pune câteva întrebări.
   - Nu crezi că eu... Că eu i-am făcut rău?
   - Nimeni nu crede acest lucru, Palma.
   Baxter o strânse de mână.
   - Dar trebuie să punem câteva întrebări. Cu cât ştim mai multe, cu atât mai repede putem descoperi cine a făcut-o.
   - Îi veţi găsi, spuse ea încet, de parcă avea nevoie de timp pentru a procesa şi această informaţie.
   Apoi închise ochii o clipă.
   - Îi veţi găsi. O să vă spun tot ce ştiu.
   Eve porni reportofonul.
   - Ai aterizat la New York azi-dimineaţă, devreme, aşa e?
   - Da, din cursa de Vegas. Am ajuns pe la vreo două şi am ieşit din serviciu puţin mai târziu, poate la vreo 20 de minute după aceea. Da, cred că aşa a fost. Apoi, împreună cu Mae, care a fost pe tură cu mine, ne-am oprit să bem un pahar de vin în aeroport. Să ne relaxăm puţin. După aceea am luat împreună un taxi până în oraş. Mai întâi a coborât ea. Stă cu chirie cu alţi însoţitori de bord, undeva în cartierul de Est. Apoi m-am dus la Nat.
   Se opri, inspiră şi bău apă dintr-un pahar de plastic care era pe masă.
   - Am plătit taxiul şi am dat să intru. Scosesem deja cheia şi codul îl cunosc. Dar încuietoarea era spartă. Câteodată se mai întâmplă şi asta, aşa că în primul moment nu am dat prea multă importanţă acestui fapt. Dar când am ajuns la apartamentul ei, încuietoarea de acolo, pe care ştiam că o înlocuise de curând, era şi ea spartă. Am simţit un gol în stomac. Dar m-am gândit, nu ştiu, că poate încă nu montase noua yală.
   - Ai observat ceva ciudat când ai intrat în camera de zi? întrebă Eve.
   - Nu am fost foarte atentă. Am pus lanţul de siguranţă, care era descuiat pentru că ea ştia că urma să vin eu. Am lăsat geanta cu lucrurile mele lângă uşă, înainte de a mă duce să arunc o privire, să văd dacă totul era în ordine. Dar nu era.
   Lacrimile îi ţâşniră din ochi, tremură, dar continuă:
   - Zăcea pe podea şi era sânge peste tot şi camera arăta de parcă avusese loc o luptă acolo. Erau cioburi de sticlă de la parfumurile ei şi de la vazele pe care le colecţiona. Ea era pe podea. Covoarele roz. Am fost cu ea când şi le-a cumpărat. Erau moi, la fel ca blana unei pisici. Nu putea să aibă un animal de companie. Covoarele erau moi. Îmi pare rău.
   - Te descurci foarte bine, îi spuse Baxter. Te descurci foarte bine.
   - Am fugit. Cred că totul este cam confuz. Am ţipat? Cred că am strigat numele ei şi am alergat să o ridic, să o scutur să se trezească, deşi ştiam... nu mă puteam împăca cu gândul că e moartă. Încheieturile le avea legate cu bandă adezivă.
   De parcă atunci şi-ar fi amintit, se uită la Eve cu o privire înspăimântată.
   - Oh, Doamne, mâinile, gleznele. Erau legate.
   Palma îşi duse mâna ce tremura la gură.
   - Trebuia să sun după ajutor, dar mi s-a făcut rău înainte de a putea să ies din cameră şi să-mi iau comunicatorul din geantă. Apoi am fugit afară. Nu puteam să rămân acolo, aşa că am ieşit afară în fugă şi am sunat la 9-1-1 şi m-am aşezat pe trepte. Ar fi trebuit să mă întorc şi să stau cu ea, nu să o las singură acolo.
   - Ai făcut exact ceea ce trebuia să faci.
   Baxter luă paharul cu apă şi i-l întinse.
   - Exact ce trebuia.
   - Ţi-a spus vreodată că avea probleme cu cineva? întrebă Eve.
   - Nu, dar ceva o preocupa. Îmi dădeam seama. Părea supărată când vorbisem cu ea de dimineaţă, dar când am întrebat-o ce se întâmplase mi-a spus că nu era nimic care să mă îngrijoreze. Doar că avea multe pe cap.
   - Se vedea cu cineva? Cu un bărbat?
   - Bick! Oh, Dumnezeule, Bick. Nici măcar nu mi-am adus aminte de el.
   Ochii i se umplură din nou de lacrimi.
   - Erau logodiţi. Urmau să se căsătorească în mai. Oh, Doamne, trebuie să-i spun.
   - Care este numele lui întreg?
   - Bick, Bick Byson. Lucrau împreună, adică pentru aceeaşi companie. La departamente diferite. Nat era contabilă la Sloan, Myers şi Kraus. Bick lucrează la departamentul de clienţi interni. Sunt împreună de aproape 2 ani. Cum îi voi spune?
   - Ar fi mai bine să o facem noi.
   - Şi părinţilor mei.
   Începu să se legene înainte şi înapoi.
   - Trebuie să le spun. Nu vreau să o fac la telefon. E nevoie să rămân aici? Aş vrea să merg acasă, în Cleveland, să le spun că Nat nu mai e. Nat.
   - Putem discuta despre asta după ce terminăm, îi spuse Eve. Sora ta şi logodnicul ei aveau probleme?
   - Nu. Eu nu ştiu să fi avut. Erau foarte ataşaţi unul de altul. Eu am crezut că poate se certaseră şi de aia era supărată când am vorbit eu cu ea. Cu planurile de nuntă, ajungi să fii foarte stresat. Dar eram fericiţi împreună.
   - Avea inel de logodnă?
   - Nu.
   Palma inspiră din nou profund.
   - Au hotărât să nu ia, să economisească banii. Bick e fantastic, dar cam zgârcit, însă pe Nat nu o deranja lucrul ăsta. Ei, şi Nat e la fel, ştiţi? Pun deoparte pentru zile negre.
   - Nu locuia cu ea? Ar fi economisit banii de chirie.
   - Ea nu a vrut.
   Pentru prima dată, Palma zâmbi şi Eve îşi dădu seama de ce Baxter se simţise atras de ea.
   - Spunea că trebuie să aştepte până după căsătorie. În familia mea suntem destul de conservatori. Cred că părinţilor mei le place să creadă că Nat nici nu a făcut sex cu Bick. Se iubeau unul pe celălalt, murmură ea. Le stătea bine împreună.
   - Avea probleme la muncă?
   - Mie nu mi-a spus niciodată. Nu am mai văzut-o de 3 săptămâni. Am avut ocazia să lucrez pe noua linie de la Los Angeles în Hawaii 10 zile şi apoi am petrecut acolo un mic concediu cu câteva prietene. Tocmai mă întorsesem pe cursa Vegas - New York. Am vorbit cu ea de câteva ori, dar... Trebuia să recuperăm, sa mergem la cumpărături, să trecem în revistă planurile pentru nuntă. Nu mi-a spus nimic de nicio problemă, de muncă sau de orice fel, dar ştiu că ceva nu era în ordine. Doar că nu i-am acordat atenţia cuvenită.
   Eve ieşi afară din cameră cu Baxter.
   - Ştii ceva de logodnicul victimei?
   - Nu.
   Se masă pe ceafă.
   - Palma mi-a spus ceva de sora ei, care urma să se logodească. Era foarte entuziasmată şi de aia... m-am retras. Chestiile astea sunt molipsitoare.
   - Problemele tale de implicare în relaţii nu sunt importante aici, aşa că lasă-le deoparte. I-a fost de ajutor că te-ai aflat şi tu acolo, figura familiară a liniştit-o. De ce nu o conduci la o navetă şi să stai cu ea până pleacă? Asigură-te că se duce la părinţi. Nu pierde timpul.
   - Mulţumesc, locotenente. Pot să-mi iau recuperare.
   - Nu pierde timpul, îi repetă ea. Explică-i că am nevoie să rămână la dispoziţia mea. Vreau să ştiu unde este şi când se întoarce. Lucrurile obişnuite.
   - Nicio problemă. Îmi pare foarte rău pentru ea. Îl căutaţi pe logodnic.
   - E următorul punct pe listă.

      - Byson nu a ajuns la serviciu, spuse Peabody intrând în viteză în urma lui Eve. Ceea ce, din câte mi-a spus asistenta lui, nu s-a mai întâmplat până acum. Nu lipseşte aproape niciodată şi întotdeauna sună dacă nu vine sau dacă întârzie. Ea a încercat să dea de el acasă şi pe comunicatorul mobil, dar nu a reuşit să-l localizeze.
   - Ai adresa lui de acasă?
   - Da, stă pe strada Broome, în Tribeca. Din câte mi-a spus vorbăreaţa lui asistentă, el şi victima de-abia au cumpărat apartamentul şi el stă acolo cât timp fac unele renovări, înainte de nuntă.
   - Să încercăm să dăm de el acolo.
   - Poate a dispărut, spuse Peabody în vreme ce se îndreptau spre lift. S-a certat cu prietena, explodează, fuge acasă. Dispare.
   - Nu a fost o chestie personală.
   Peabody se încruntă.
   - Genul ăla de răni faciale şi strangulările faţă în faţă cel mai adesea sunt concludente în acest sens.
   - Am găsit vreo unealtă la locul crimei?
   - Unealtă?
   - Şurubelniţă, ciocan, sondă laser?
   - Nu. Ce... ah! încuviinţând, Peabody se aşeză pe scaunul din dreapta. Banda adezivă. Dacă nu existau niciun fel de unelte, de ce ar fi avut bandă adezivă? Ucigaşul a adus-o, ceea ce reduce posibilitatea unei crime pasionale.
   - Şi în plus de asta nu există violenţe sexuale. Încuietori sparte. Şi când sora ei a vorbit cu victima ceva mai devreme nu exista niciun indiciu că ar fi survenit vreo problemă în relaţia dintre cei doi. Nu a fost o chestie personală, repetă Eve. A fost o problemă de afaceri.

      Apartamentul era amplasat într-o clădire veche, dar bine conservată, într-un cartier unde oamenii vopseau verandele pe care-şi petreceau serile calde de vară. Ferestrele dinspre stradă erau mari, astfel încât locatarii să vadă bine traficul, iar magazinele se remarcau prin diversitate, începând cu cele ţinute din tată-n fiu şi terminând cu buticurile unde o pereche de pantofi costa cât o excursie la Paris.
   Unele case aveau balcoane unde, îşi imagină Eve, oamenii scoteau plante şi scaune când era vreme frumoasă, pentru a putea să bea ceva rece în timp ce se uitau la lumea care îşi vedea de treburile sale la picioarele lor.
   La prima vedere, părea un important pas înainte faţă de clădirea de pe strada Jane, una pe măsura veniturilor a doi tineri profesionişti în ascensiune.
   Byson nu răspunse la sonerie, dar înainte ca Eve să-şi folosească cheia care deschidea orice uşă, o voce de femeie se auzi la interfon.
   - Îl căutaţi pe domnul Byson?
   - Da.
   Se aprinse un ecran de securitate şi Eve îşi arătă insigna.
   - Poliţia. Daţi-ne drumul.
   - Aşteptaţi.
   Uşa se deschise. Intrară într-un mic hol comun, unde cineva îşi dăduse osteneala să pună o plantă verde într-un ghiveci colorat. Pentru că auzi liftul care cobora, Eve aşteptă.
   Femeia care ieşi din el era îmbrăcată cu un pulover roşu şi cu o pereche de pantaloni gri şi avea părul prins într-o coadă la spate, care lăsa să i se vadă chipul drăguţ. Prins de umăr avea un copil ale cărui vârstă şi sex păreau incerte.
   - Eu v-am dat drumul, spuse ea. Eu sunt vecina domnului Byson. Care este problema?
   - Trebuie să discutăm ceva cu el.
   - Nu ştiu dacă e acasă.
   Legăna copilul în timp ce vorbea cu ele. Copilul se uită strâmb la Eve şi apoi îşi băgă degetul mare în gură şi începu să-l sugă de parcă ar fi conţinut opiu.
   - La ora asta, în mod normal e la muncă.
   - Nu e.
   - E ciudat, pentru că de obicei îl aud când pleacă. Stăm pe acelaşi palier şi aud liftul. Azi nu l-am auzit. Şi se pare că programase şi instalatorul. Când e vreo echipă la ei, pentru că-şi renovează apartamentul, se opreşte şi mă întreabă dacă nu cumva pot eu să le dau drumul înăuntru. Azi nu mi-a spus, aşa că nu am făcut-o. Putea să fie cineva cu o cheie franceză care nu voia decât să spargă vreun apartament.
   - Deci aveţi cheia de aici?
   - Da, cheia şi codul. E o problemă, nu-i aşa? Vreţi să vă deschid? Trebuie să-mi spuneţi ceva. Nu m-aş simţi bine dacă v-aş da drumul fără să ştiu ce se întâmplă.
   - Ceva s-a întâmplat, spuse Eve arătându-i din nou insigna. Logodnica domnului Byson a fost ucisă.
   - Oh, nu.
   Dădu din cap dintr-o parte în alta.
   - Nu. Haideţi, nu. Nu Nat.
   Vocea îi deveni ascuţită, iar lacrimile i se prelinseră pe obraji. Copilul scoase degetul din gură şi izbucni şi el în plâns.
   - O cunoşteaţi?
   Eve se dădu încet la o parte de lângă copil.
   - Da, sigur. Venea des pe aici. Urmau să se căsătorească peste câteva luni.
   Ochii femeii se umplură de lacrimi şi se mişcă pentru a-şi aduce copilul mai aproape de ea.
   - Îmi plăcea mult de ea. Abia aşteptam să fim vecine. Bick şi Nat, eu şi soţul meu. Noi... mie nici nu-mi vine să cred. Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu Nat?
   - Trebuie să vorbim cu domnul Byson.
   - Dumnezeule! Bine, bine.
   Foarte şocată, vecina se întoarse pentru a chema liftul.
   - O să-l ucidă asta. Sst, Crissy, sst, şopti ea în timp ce legăna bebeluşul. Se iubeau la nebunie, dar fără să fie geloşi. Îmi plăcea mult de ea. Poate că e o greşeală.
   - Îmi pare rău, fii tot ceea ce spuse Eve. V-a spus ceva de vreo problemă? De ceva sau cineva care-i crea neajunsuri?
   - Nu, nu chiar. Avea mici probleme cu nunta, chestii obişnuite. Urmau să se căsătorească în Cleveland, de unde e ea. Eram invitaţi şi noi. Eu şi Hunt trebuia să facem prima noastră călătorie de la naşterea lui Crissy. Hunt e soţul meu. Mă duc să iau cheia, spuse ea când uşile liftului se deschiseră. Acolo stă el. Pe acelaşi palier cu noi.
   - Doar aceste două apartamente sunt aici?
   - Da. E un loc drăguţ. Hunt şi cu mine ne-am mutat aici când am rămas însărcinată. E un cartier plăcut şi avem 3 dormitoare.
   Deschise uşa de la apartamentul ei, legănând neobosită copilul care acum avea privirea satisfăcută a unui drogat ce şi-a luat doza. Ţinând uşa deschisă cu şoldul, luă un set de chei dintr-un vas de pe o masă de lângă uşă.
   - Nu am reţinut cum vă numiţi, spuse Eve.
   - Ah, îmi cer scuze, Gracie. Gracie York.
   Întoarse cheia în broască şi tastă un cod pe unitatea de deasupra.
   - Poate că Bick avea altă treabă. Fiindcă nu l-am auzit ieşind, presupun că a plecat foarte devreme. Crissy a fost cam agitată azi-noapte, aşa că am dormit ceva mai mult de dimineaţă. Îi cresc dinţii.
   Gracie dădu să deschidă uşa, dar Eve o opri.
   - O clipă.
   Eve ciocăni.
   - Domnule Byson, strigă ea. Suntem de la poliţie. Deschideţi uşa, vă rugăm.
   - Chiar nu cred că e acasă, începu Gracie.
   - Chiar dacă e aşa, vom aştepta puţin înainte de a intra.
   Eve ciocăni din nou.
   - Domnule Byson, sunt locotenentul Dallas, de la poliţia din New York. Intrăm.
   În clipă în care deschise uşa, Eve ştiu că Byson era acasă şi că vorbele de mai înainte ale vecinei sale avuseseră un sâmbure de adevăr. Uciderea lui Natalie chiar îl omorâse. Sau, aproape putea să jure, ucigaşul ei o făcuse.
   - Oh, Doamne, oh, Doamne! bâigui Gracie.
   Acoperi faţa copilului şi se dădu la o parte din prag.
   - Doamnă York, mergeţi la dumneavoastră, îi ordonă Eve. Mergeţi şi încuiaţi-vă pe dinăuntru. Eu sau partenera mea vom veni la dumneavoastră în câteva minute.
   - E Bick. E Bick? Stăm de cealaltă parte a holului.
   La un semn al lui Eve, Peabody o luă pe femeie de braţ.
   - Duceţi-o pe Crissy acasă, îi spuse Peabody cu blândeţe. Nu i se va întâmpla nimic. Mergeţi înăuntru şi aşteptaţi.
   - Nu înţeleg. Cred că e mort. Chiar în partea opusă a holului.
   Peabody se întoarse resemnată spre Eve.
   - Presupun că vrei să mă duc eu cu ea.
   - La naiba, da. Mai întâi sună şi apoi ia o declaraţie oficială vecinei. Eu mă duc să iau trusa de teren şi să mă apuc de treabă.

Capitolul 3

      După ce-şi luă genţile cu echipament, Eve îşi puse mănuşi, îşi dădu cu spray de impermeabilizare pantofii şi cu reportofonul pornit intră în cameră.
   Fereastra laterală, remarcă ea, dădea spre clădirea vecină şi avea un balcon îngust.
   - Fereastra dinspre sud este deschisă, dictă ea în reportofon şi se apropie pentru a vedea mai bine. Se pare că a fost forţată pe dinafară. Agresorul a folosit probabil evacuarea de urgenţă pentru a intra în casă. Este posibil să fi ieşit pe aceeaşi cale.
   Era mai sigur aşa, se gândi Eve. Nu riscai ca vecinii de vizavi să dea nas în nas cu tine.
   Se întoarse dinspre locul pe unde credea că intrase criminalul.
   - Cadavrul este cu faţa în sus, mâinile şi picioarele sunt legate cu bandă adezivă, la fel ca în cazul primei victime. Cea de-a doua victimă este un bărbat metis, spre 30 de ani, îmbrăcat doar cu o pereche de boxeri. Te-ai trezit, nu-i aşa, Bick, şi ai auzit că era cineva în apartament. I-ai dat ceva de furcă. Semne aparente de luptă. Masă răsturnată, lampă spartă. Nu tot sângele este al victimei, aşa că s-ar putea să avem noroc. Faţa şi corpul victimei prezintă semne de lovire şi tăieturi.
   Se aplecă peste corpul victimei.
   - Se văd aici unele urme de arsuri, dar acestea par, mai degrabă, a fi rezultat în urma contactului cu un paralizator. S-au luptat, ucigaşul îl paralizează cu arma, îl leagă şi apoi îl loveşte. L-a interogat? O coardă din plastic, albastră a fost folosită pentru strangularea victimei.
   De jos mai examină o dată încăperea.
   - În partea de nord a camerei sunt ceva materiale de construcţii, legate cu o coardă albastră, din plastic, la fel ca cea înfăşurată în jurul gâtului victimei.
   Luă amprentele pentru confirmarea identităţii trăgându-i pungi de plastic peste mâini.
   - Ora decesului, 2:45 dimineaţa. A venit aici după ce a ucis-o pe Copperfield.
   Se apropie mai mult de victimă.
   - În jurul gurii se văd urme de adeziv, la fel ca la prima victimă. De ce a îndepărtat banda? Avea nevoie să-i spui ceva? Voia să te audă când te strangula? Poate câte puţin din amândouă.
   Se ridică pentru a merge în altă încăpere. Camera burlacului, deduse ea. Probabil că nu era dormitorul principal, dar acolo dormea pentru refacere. În cameră se aflau o saltea şi perechea lămpii sparte pe una din mesele de lângă pat. Hainele erau aruncate împrejur, dar într-un fel care dădea impresia că dezordinea fusese provocată de victimă, nu de cel care îl ucisese.
   - S-a trezit. A apucat una din lămpi pentru a o folosi ca armă. Femeia a luat comunicatorul şi a dat să fugă, dar instinctele tipului au fost diferite. Trebuia să protejeze peştera. Iese din cameră şi se năpusteşte asupra ucigaşului. Poate chiar îl surprinde. Se luptă. Vânătăile de pe degete sugerează că a reuşit chiar să plaseze câţiva pumni. Apoi este paralizat şi cade.
   Se duse înapoi şi studie din nou poziţia victimei.
   - Ucigaşul i-a legat mâinile şi picioarele şi apoi i-a pus bandă adezivă pe gură. Nu l-a ucis pe loc. De ce i-a pus căluş dacă tot era paralizat? Înseamnă că avea ceva de făcut sau de spus mai întâi. Trebuia să-i pună nişte întrebări. I-ai spus ce i-ai făcut lui Natalie? Pun pariu că da.
   Făcu o cercetare preliminară. Apartamentul avea 3 dormitoare, la fel cum spusese vecina că avea al ei. Cel mai mare era gol, erau depozitate doar materiale de construcţii. Ultimul dormitor fusese aranjat ca birou. Dar nu se afla niciun computer acolo. Se vedea locul unde fusese un computer, pe care probabil îl acoperiseră cu o husă în timp ce se muncea. Pe masă era un strat de praf şi un loc curat acolo unde fusese locul computerului.
   
     Era din nou în camera de zi, când intră Peabody.
   - Vecina este şocată, dar se ţine bine. Am lăsat-o să-şi sune soţul pentru a-i spune să se întoarcă acasă. El a plecat de acasă la 7 azi-dimineaţă. Martora spune că, uneori, soţul ei şi victima mergeau împreună la o sală de sport înainte de a se duce la serviciu. E clar că azi-dimineaţă nu s-au întâlnit.
   - Momentul decesului este la aproximativ o oră de la decesul lui Copperfield. Acelaşi mod de acţiune. Niciun computer la faţa locului şi niciun fel de disc.
   - Aveau ceva documente compromiţătoare despre cineva, conchise Peabody. Probabil ceva legat de serviciu. Pe acolo a intrat? întrebă ea arătând spre fereastră.
   - A fost forţată. Liftul este la acest etaj, dar probabil că a ieşit pe acolo. Ar fi putut să-l trimită înapoi de jos. Cei de la laborator să cerceteze eventualele amprente de pe butoane.
   Trecu în revistă toate detaliile şi-i spuse partenerei sale ce credea.
   - Poate vom găsi ceva urme de ADN pe lampă şi ceva pe pumnii victimei. Peabody se uită la victimă. Tipul era în formă. Se pare că i-a dat ceva bătaie de cap agresorului.
   - Nu îndeajuns.

      Lăsară scena crimei în seama celor de la laboratorul de analize şi se duseră spre firma de contabilitate.
   - Ştii, mi-am adus aminte, văzându-l pe copil. Cum au fost cursurile de prenatal ieri?
   - Nu vorbim despre asta, spuse Eve. Niciodată.
   - Ei, haide.
   - Niciodată.
   Pentru a-şi ascunde zâmbetul, Peabody se uită pe geam.
   - Urmează petrecerea pentru bebeluş. Eşti pregătită?
   - Da, da, da.
   Sau cel puţin aşa spera.
   - I-am făcut o păturică pentru bebeluş, în concediu, pentru că am avut chef de tricotat. Are toate culorile curcubeului. Îi fac şi nişte ciorăpei şi o pălărie drăguţă. Tu ce i-ai luat?
   - Nu ştiu.
   - Încă nu i-ai luat cadou? Se apropie ora-limită.
   - Mai am câteva zile.
   Eve se uită la ea gânditoare.
   - Ai putea să cumperi tu ceva şi eu să îţi dau banii.
   - Nţţ. Nu-i corect.
   Peabody îşi încrucişă braţele la piept.
   - E cea mai bună prietenă a ta şi va face un copil. Trebuie să-i cumperi cadou singură.
   - La naiba.
   - Dar merg cu tine. Putem trece pe la magazinul cu chestii pentru bebeluşi unde tot merge Mavis, dar după ce trecem pe la birou. Poate şi mâncăm ceva.
   Eve se imagină făcând cumpărături într-un magazin pentru bebeluşi şi abia reuşi să-şi înăbuşe un oftat.
   - Îţi dau 100 de dolari dacă mergi singură.
   - E o lovitură sub centură, replică Peabody. Dar sunt prea corectă pentru a putea să fiu mituită. Trebuie să faci tu asta, Dallas. E vorba de Mavis.
   - Clase de pregătire, petreceri şi acum şi cumpărături. Chiar nu mai există nicio limită la preţul pe care trebuie să-l plătim pentru prietenie?
   
     Eve abandonă subiectul şi se îndreptă spre biroul de recepţie de la Sloan, Myers şi Kraus.
   Pentru că se adresa unor clienţi cu venituri mari, acesta avea pereţi de sticlă şi era plin de plante verzi, luxuriante. Biroul mare, gri, era locul de muncă pentru trei recepţioneri, toţi cu căşti pe urechi şi tastând de zor. În cele 3 zone de aşteptare se aflau fotolii comode, ecrane de televizor şi o selecţie mare de discuri cu diverse produse media.
   Eve puse insigna în faţa unui bărbat îmbrăcat cu un costum din trei piese, un blond cu părul tuns scurt şi buclat.
   - Vreau să vorbesc cu un şef.
   El îi zâmbi încântat.
   - Acela cu siguranţă nu sunt eu. Şef al unui departament anume, sau şef peste toată lumea?
   - Să începem la un nivel mai mic. Vreau să vorbesc cu supervizorii lui Natalie Copperfield şi Bick Byson.
   - Să vedem. Copperfield e la departamentul de contabili, corporaţii străine şi internaţionale. E la acest etaj. Trebuie să vorbiţi cu Cara Greene. Şi, ah, Byson, Byson, Bick, aproape cânta când spuse numele. Vicepreşedinte, finanţe personale, interne. E la etajul superior şi responsabilă este Myra Lovitz.
   - Vom vorbi cu Greene mai întâi.
   - Are o întâlnire.
   Eve bătu cu degetul în insignă.
   - Nu mai are.
   - Din partea mea... O voi apela. Vreţi să luaţi loc?
   - Nu, o vrem pe Greene.
   Locul fremăta de activitate. Probabil că intrau o mulţime de bani prin uşile acelea. Şi nimic nu stimula o crimă mai bine decât banii.
   Cara Greene purta un costum roşu-închis şi, deşi închis până la gât, era croit în aşa fel încât să îi pună în evidenţă silueta. Avea şi o expresie de nerăbdare pe o faţă dulce, cu un ten de caramel. Veni la recepţie făcând mult zgomot cu pantofii ei cu tocuri înalte.
   - Voi sunteţi de la poliţie? întrebă ea şi întinse un deget acuzator spre Eve.
   - Locotenent Dallas, detectiv Peabody. Sunteţi Greene?
   - Da, şi tocmai aveam o întrevedere foarte importantă. Dacă fiul meu a chiulit din nou de la şcoală mă ocup eu de el. Nu-mi place să vină poliţişti la serviciu.
   - Nu am venit aici pentru a discuta despre fiul dumneavoastră. Suntem aici în legătură cu Natalie Copperfield şi dacă preferaţi puteţi veni dumneavoastră la noi la birou. Acum.
   Iritarea cedă imediat locul îngrijorării.
   - Ce s-a întâmplat cu Natalie? Doar n-o să-mi spuneţi că are probleme. Nu a încălcat niciodată legea.
   - Putem discuta în biroul dumneavoastră, domnişoară Greene?
   Expresia i se schimbă din nou şi, de data aceasta, în ochii ei verzi se citi teama.
   - I s-a întâmplat ceva? A avut un accident? E bine?
   - Ar fi mai bine să mergem în biroul dumneavoastră.
   - Veniţi cu mine.
   Mişcându-se repede, Cara ocoli biroul de recepţie şi trecu prin două uşi de sticlă care se deschiseră imediat când ajunse în apropierea lor.
   Trecu de câteva birouri de contabilitate apoi ajunse la biroul de pe colţ, potrivit funcţiei sale.
   Închise uşa după ce intrară toate şi se întoarse spre Eve.
   - Spuneţi-mi repede, vă rog.
   - Domnişoara Copperfield a fost ucisă azi-noapte.
   Respiraţia i se acceleră şi apoi ridică o mână. Se îndreptă cu paşi şovăielnici spre un frigider de unde scoase o sticlă cu apă rece. Apoi se prăbuşi pe un scaun, fără a deschide sticla.
   - Cum? Cum? Nu înţeleg. Ar fi trebuit să-mi dau seama că ceva nu e în regulă când a sunat ieri să-mi spună că era bolnavă şi apoi când nu a ajuns la întâlnirea de dimineaţă. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Eram aşa de supărată pe ea. Întâlnirea asta...
   Ridică din nou mâna.
   - Îmi cer scuze. E un mare şoc.
   Înainte ca Eve să aibă timp să spună ceva, ea se şi ridicase în picioare.
   - Oh, Doamne, Bick. Logodnicul ei. El ştie? Este logodită cu unul dintre vicepreşedinţii de la finanţe. Cred că este sus. Oh, Doamne. Urmau să se căsătorească în mai.
   - A lucrat direct cu dumneavoastră?
   - E una dintre contabilele executive şi avansa rapid. E bună. Adică... Oh, Doamne, oh, Doamne, era bună. Excelentă. Inteligentă, plăcută, muncitoare. Aveam de gând să o promovez, să o fac vicepreşedinte.
   - Eraţi prietene, spuse şi Peabody.
   - Da. Nu cele mai bune. Trebuie să fiu puţin rezervată, pentru că sunt şefă, dar ăsta e adevărul.
   Închise ochii şi-şi lipi sticla de frunte.
   - Eram prietene. Nu-mi vine să cred.
   - Mai bine spuneţi-ne unde eraţi între miezul nopţii şi 4 dimineaţa.
   - Nu cred...
   Cara se aşeză din nou şi de data aceasta deschise sticla şi bău.
   - Eram acasă, cu soţul şi cu băiatul nostru, care are 12 ani. Ne-am dus la culcare chiar după miezul nopţii. Dumnezeule, cum a fost ucisă?
   - Deocamdată nu dăm informaţii legate de asta. Pentru că eraţi prietene şi eraţi şi şefa ei, v-a spus ceva, cum că ar fi îngrijorată, sau speriată de ceva? Ameninţată?
   - Nu. Nu. Nu. Mi s-a părut că e puţin îngrijorată în ultimele două săptămâni, dar m-am gândit că e doar cu mintea în altă parte. La planuri de nuntă. I-ar fi spus lui Bick, dacă cineva o deranja. Lui îi spunea totul.
   Da, se gândi Eve, probabil că i-a spus. Şi de aceea şi el era mort.
   - La ce lucra?
   - Se ocupa de câteva conturi, conducea câteva şi era în echipele care se ocupau de alte câteva.
   - Avem nevoie de o listă cu toate conturile şi mai trebuie să vedem şi dosarele.
   - Nu pot să fac asta. Trebuie să ne protejăm clienţii. Am fi daţi în judecată imediat dacă am arăta poliţiei dosarele.
   - Vom obţine o cerere de percheziţie.
   - Vă rog. Chiar sunt sinceră. Vă rog, veniţi cu un mandat şi mă voi ocupa eu personal să primiţi toate dosarele de care aveţi nevoie. Mă duc să-l contactez pe domnul Klaus, continuă ea şi se ridică în picioare. Trebuie să-i spun ce s-a întâmplat. Şi pe Bick. Staţi de vorbă cu Bick.
   - Şi Bick Byson a fost ucis în această noapte.
   Toată culoarea din obraji îi pieri.
   - Eu... eu nu mai ştiu. Nu ştiu ce să spun. E oribil.
   - Îmi pare rău. Înţeleg că e un şoc. Trebuie să vorbim şi cu superiorul domnului Byson.
   - Oh, e, nu pot să gândesc. Myra. Myra Lovitz. O pot contacta eu.
   - Preferăm să nu discutaţi cu ea până când nu vom vorbi noi. Cine a mai lucrat la conturi cu domnişoara Copperfield?
   - O să vă dau o listă de nume. Îmi pare rău.
   Se duse la birou, deschise un sertar şi scoase un şerveţel.
   - Îmi pare rău, dar încep să-mi dau seama ce se întâmplă. Pot suna sus şi să anunţ secretara Myrei că veniţi. Vă e de ajutor?
   - Ar fi foarte bine. Vă mulţumim pentru cooperare. Ne vom întoarce cu un mandat, pentru dosare.

      La etaj fură întâmpinate de secretară, care le conduse într-un birou asemănător cu al Carei.
   Myra Lovitz stătea în spatele unui birou plin cu dosare, discuri şi notiţe. Avea vreo 60 şi ceva de ani, aprecie Eve, şi îşi lăsase părul să se vadă că încărunţise, culoarea potrivindu-se perfect cu faţa tăioasă. Era îmbrăcată cu un costum albastru, clasic.
   Zâmbi acru când Eve şi Peabody intrară în încăpere.
   - Bine, despre ce e vorba, un raid?
   - Suntem aici în legătură cu Bick Byson.
   Zâmbetul i se şterse de pe buze.
   - I s-a întâmplat ceva băiatului? Am încercat să dăm de el toată dimineaţa.
   - E mort. A fost ucis azi-noapte.
   Buzele i se strânseră şi puse pumnii pe birou.
   - Oraş nenorocit! A fost jefuit?
   - Nu.
   Eve o lăsă pe Peabody să pună întrebări şi să ia declaraţii. Era aproape o reproducere a discuţiei anterioare, dar stilul Myrei era mai dur.
   - E un puşti al naibii de bun. Deştept, de încredere. Ştie cum să-i linguşească pe clienţi când e nevoie şi să fie foarte oficial, când e cazul. Descifrează repede oamenii. El şi fătuca aia simpatică de la contabilitate? Amândoi? Dumnezeule, ce lume!
   - La ce lucrau? o întrebă Peabody.
   - Ei? Bick şi Natalie nu lucrau la aceleaşi conturi. El se ocupa de persoane fizice din ţară, ea ţinea legătura cu firme, mai ales din străinătate.
   - Cum vi s-a părut el, în ultimele săptămâni?
   - Puţin cam irascibil, acum că mă întrebaţi. Erau preocupaţi de nuntă şi de casa pe care au cumpărat-o în Tribeca. O refăceau, reamenajau şi cumpărau mobilă. E normal să fii ceva mai irascibil.
   - Nu v-a spus dacă îl îngrijora ceva?
   - Nu. Privirea ei deveni ascuţită. Nu a fost o crimă comisă la întâmplare, nu-i aşa? Adică cineva i-a ucis intenţionat pe cei doi copii?
   - Nu, doamnă, o întrerupse Eve. Deocamdată nu putem afirma asta.

      După ce începu procedurile de obţinere a mandatului, Eve mai voia un singur lucru. Să se întoarcă la sediul central şi să-şi întocmească raportul scris şi oral asupra crimei.
   Dar Peabody era de neclintit.
   - Dacă mai amâni o să-ţi pară rău şi va trebui să-i cumperi singură bebeluşului cadou.
   - Nu mă duc la cumpărături, cu sau fără tine. Merg doar să cumpăr ceva. Şi ar fi bine să nu dureze mai mult de 10 minute.
   - Apoi mergem să mâncăm, da?
   - Tot timpul vrei câte ceva. Probabil că nici nu vom găsi loc de parcare. Ar trebui să comand ceva on-line. Ai putea doar să-mi spui ce să-i iau şi aş lua chestia aia. Nu-i îndeajuns?
   - Nu.
   - Căţea.
   - O să-mi mulţumeşti când o să vezi expresia lui Mavis, moale şi dulce.
   - Nu-mi plac chestiile moi şi dulci decât în ciocolată.
   - Dacă tot vorbim de ciocolată, ce fel de tort faci pentru petrecere?
   - Nu ştiu.
   Peabody sări din scaun, de-a dreptul stupefiată.
   - Nu ai luat tort?
   - Nu ştiu. Probabil.
   Pentru că ideea de petrecere, ceea ce trebuia să facă, ceea ce nu făcuse, şi ar trebui să facă, îi provoca crampe la stomac, Eve gemu.
   - Uite ce e, am sunat la o firmă de catering. Chiar eu. Nu l-am pus pe Roarke şi nici nu l-am rugat, ferească Dumnezeu, pe Summerset să se ocupe de asta.
   - Şi, ce-ai cerut? Care e tema?
   Crampele de veniră şi mai puternice.
   - Cum adică tema?
   - Nu ai ales o temă? Cum poţi să organizezi o petrecere pentru bebeluş, fară temă?
   - Dumnezeule, trebuia să aleg o temă? Nici măcar nu ştiu ce înseamnă asta. Am sunat la firma de catering. Mi-am făcut treaba. I-am informat că e vorba de o petrecere pentru venirea bebeluşului. Le-am spus de câţi oameni e vorba, mai mult sau mai puţin. Am precizat ora şi locul petrecerii. Au început să mă întrebe tot felul de chestii, ceea ce-mi provoacă o durere de cap, şi le-am spus să nu mă mai întrebe dacă nu vor să renunţ la serviciile lor. Le-am zis să facă ceea ce e nevoie. De ce nu e de ajuns?
   Peabody oftă din rărunchi.
   - Dă-mi coordonatele firmei de catering şi o să-i sun eu. Tot ei se ocupă de decorare?
   - Oh, Doamne. E nevoie şi de decoraţiuni?
   - Dallas, te voi ajuta. Voi stabili eu totul cu firma de catering. Voi veni şi mai devreme în acea zi pentru a-i ajuta să aranjeze totul.
   Eve aproape închise ochii şi încercă să nu-şi manifeste uşurarea pe care o resimţea.
   - Şi cât mă costă?
   - Nimic. Îmi plac petrecerile pentru bebeluşi.
   - Eşti o femeie foarte bolnavă.
   - Uite! Uite! Maşina aia iese. Ia-i locul! Ia locul! E la primul nivel, aproape de uşă. De bună seamă e un semn al zeiţei fertilităţii.
   - La naiba, murmură Eve, dar reuşi să depăşească o altă maşină în goana după locuri de parcare.

      Se gândise că nu-i va face nicio plăcere să târguiască într-un magazin pentru bebeluşi. Şi Eve era o femeie care se cunoştea bine.
   Erau tot felul de animale de pluş de dimensiuni uriaşe şi o muzică ce te tâmpea. Scaune mititele, cuşti bizare, alte animale, sau stele pufoase care atârnau de tavan şi pe pereţi. Rafturile erau pline de haine bizare, miniaturale. Se aflau acolo şi pantofi de aceleaşi dimensiuni cu degetul ei mare. Pantofii de mărimea degetului mare nu erau o chestie normală, se gândi ea. Nimic atât de mic nu poate fi capabil să meargă în două picioare, aşa că de ce ar avea nevoie de pantofi?
   Tot felul de lucruri se legănau şi scoteau o sumedenie de sunete şi cântau tot felul de melodii dacă te uitai la ele strâmb.
   Şi erau şi ceva femei gravide şi altele care-şi cărau produsele pântecelor în chestii colorate care le atârnau de umeri. Unul dintre aceste produse se tânguia într-o limbă extraterestră. Şi mai erau şi alţii, mai mari, care stăteau în cărucioare sau se plimbau liberi peste tot, lovind animalele de pluş sau căţărându-se pe tot ceea ce vedeau.
   - Curaj, îi şopti Peabody, şi-i puse o mână pe braţ înainte de a avea timp să se întoarcă şi s-o ia la fugă.
   - Arată-mi ceva şi îl voi cumpăra. Orice ar fi. Nu contează cât costă.
   - Stai puţin. Mai întâi mergem la unul din ecrane, vezi? Mavis s-a înregistrat. Aşa vom vedea ce-i place şi ce i-au cumpărat deja oamenii. Au tot felul de chestii mişto pe aici.
   - De ce are nevoie ceva care nu poate merge, vorbi sau hrăni singur, de atât de multe chestii?
   - Copiii au nevoie de stimulare şi de confort. Începem.
   Peabody porni spre unul din ecrane. O figură proaspătă de femeie, zâmbitoare apăru brusc.
   - Bine aţi venit la Barza Albă! Cu ce vă pot ajuta?
   - Lista pentru Mavis Freestone, vă rog.
   - Imediat! Aţi dori să vedeţi toată lista doamnei Freestone, sau doar obiectele care încă nu au fost cumpărate de nimeni?
   - Ce a mai rămas, spuse Eve repede. Doar ce a mai rămas.
   - O clipă!
   - De ce vorbeşte aşa? o întrebă Eve pe Peabody. De parcă aş fi tâmpită.
   - Nu e...
   - Dallas?
   Era atât de iritată, că aproape sări în sus când îşi auzi numele. Se întoarse şi o văzu pe Tandy Willowby îndreptându-se spre ea.
   - Ah, şi Peabody, nu-i aşa? Ne-am întâlnit o dată la Mavis.
   - Da, îmi amintesc. Ce mai faci?
   - Foarte bine.
   Tandy se mângâie pe burtă.
   - Mă apropii de numărătoarea finală. Aţi venit pentru Mavis?
   - Spune-mi ce trebuie să cumpăr.
   Eve era gata să implore.
   - Sunt în criză de timp.
   - Nicio problemă. De fapt, am exact ce-ţi trebuie. Opreşte căutarea, spuse ea. S-ar putea să fie mai mult decât vrei tu să cheltui...
   - Nu-mi pasă. Împachetează-l.
   - E cam mare. Ştii, a trebuit să duc muncă de lămurire cu Mavis pentru a o convinge să nu cumpere tot şi să aştepte până după petrecere. Dar îi place foarte mult sistemul ăsta de legănat.
   Tandy se deplasă printre rânduri, conducându-le prin labirinturi de produse, cu coada ei lungă de păr strălucitor ondulându-se în toate direcţiile.
   - L-am convins pe şeful meu să comande unul în culorile preferate ale lui Mavis. Ştiam că dacă nu-l primeşte cadou, îl va cumpăra ea singură. Îţi arăt modelul de expoziţie şi apoi îl poţi vedea pe ecran pe cel pe care l-am comandat. E în depozit.
   - E bun, sunt sigură. Îl plătesc. Hei!
   Eve se întoarse când Peabody o lovi cu cotul.
   - Măcar uită-te la el.
   - Oh, trebuie să-l vezi, încuviinţă Tandy, cu ochii ei de copilaş deschizându-se mari. E magnific.
   Eve văzu o chestie plină de perne verzui în formă de S, care dintr-un motiv sau altul o entuziasmă pe Peabody.
   - Se învârte, se roteşte, vibrează şi cântă. Are 20 de melodii preînregistrate, dar poţi înregistra şi descărca altele. Sau doar vocea mamei, sau a tatălui, orice vrei.
   Tandy îşi trecu mâna peste curbele finisate.
   - Materialul este impermeabil şi foarte moale. Atinge-l.
   Eve se conformă şi atinse scaunul.
   - Plăcut, moale şi confortabil. Îl iau.
   - Trebuie să stai pe el, insistă Tandy.
   - Eu nu...
   - Haide, Dallas, o înghionti Peabody. Încearcă-l. Trebuie.
   - Iisuse, bine, bine.
   Simţindu-se ca o proastă, Eve se lăsă în scaun şi îl simţi mişcând, doar puţin, ca şi cum ar fi fost viu.
   - Pernele din gel se adaptează după forma corpului, spuse Tandy radiind de încântare. Se ajustează singur, sau îl poţi programa cum vrei. Poziţia, mişcările, toate pot fi reglate manual sau prin comandă vocală. Butoanele de control sunt aşezate sub padele. Deschide-le cu un deget.
   Tandy îi demonstră deschizând panoul de comandă.
   - Şi modelul de lux, care-i place lui Mavis, are o opţiune nouă. Doarme copilul şi mama e obosită?
   Tandy apăsă pe 3 butoane şi scaunul scoase un zgomot uşor în vreme ce dintr-o parte ieşi o cutie capitonată, care se ridică.
   - Nu trebuie decât să te întorci, să pui bebeluşul aici şi amândoi să trageţi un pui de somn.
   - E foarte tare, spuse Peabody entuziasmată.
   - E sigur până-n 20 de kilograme şi se leagănă independent de scaun. Pe partea cealaltă e un compartiment de stocare unde se pot pune tot felul de chestii. Jur că face totul în afară de a hrăni şi schimba copilul.
   - Bine.
   Uşurată, Eve se ridică de pe scaun.
   - A primit cele mai bune punctaje de la reviste de specialitate. Canalul pentru mame l-a avut în top tot anul trecut.
   - Îl cumpăr.
   - Serios?
   În obrajii lui Tandy apăru o roşeaţă uşoară de fericire.
   - E nemaipomenit. E fantastic.
   - Poţi face să ajungă acasă, pentru petrecere, nu?
   - Absolut. Şi pentru că tot lucrez aici, pot aranja să fie transportat apoi şi acasă la Mavis. Fără taxe suplimentare.
   - Mulţumesc. După ce se mai gândi puţin, Eve studie din nou scaunul. Cât costă?
   Când Tandy spuse preţul, Peabody înghiţi cu zgomot în sec.
   - Da, ştiu, e destul de scump, dar face toţi banii. Şi vă pot oferi o reducere de 10% pentru tot ce cumpăraţi astăzi, dacă vă deschideţi un cont la noi.
   - Nu, nu, mulţumim.
   Asta, se gândi Eve frecându-se la ochi, ar însemna să îţi împingi norocul prea departe.
   - Îl iau pe cel în culorile care-i plac lui Mavis.
   - E un cadou nemaipomenit, Dallas, îi spuse Peabody.
   - Da, chiar e.
   Ochii lui Tandy se umeziră.
   - E foarte norocoasă să aibă o prietenă ca tine.
   - La naiba, aşa e.
   Sunt doar bani, îşi spuse Eve în vreme ce plătea. Doar o mulţime de bani. În tot acest timp, Peabody şi Tandy vorbeau despre copilaşi, petreceri şi lucruri pentru copii. Când ajunseră la alăptat, Eve puse punct discuţiei.
   - Trebuie să mergem. Crime şi alte chestii legate de acestea reclamă prezenţa noastră.
   - Mă bucur foarte mult că aţi venit şi nu doar pentru că aţi făcut cumpărături. Abia aştept petrecerea de sâmbătă. Nu prea ies mult zilele astea, spuse ea râzând. Petrecerea pentru bebeluşul lui Mavis este cel mai important eveniment din calendarul meu. În afară de ziua lui de naştere, spuse ea mângâindu-se pe burtă. Scaunul va fi livrat cu o zi înainte, pe la prânz. Dacă e vreo problemă, contactaţi-mă aici.
   - Aşa vom face. Mulţumesc, Tandy.
   - Pe curând!
   Eve respiră uşurată când ieşi de la căldură şi muzică în aerul rece şi zgomotele oraşului.
   - Cât e ceasul, Peabody?
   - Cam unu şi jumătate.
   - Vreau să mă întind puţin într-o cameră întunecoasă.
   - Ei bine...
   - Suntem de serviciu, nu este momentul să ne tratăm traumele. Cartofii de soia ne vor ajuta să uităm de toate neajunsurile.
   - Mâncăm?
   Peabody aproape dansa.
   - Ar trebui să mergem la cumpărături mai des.
   - Bate-te peste gură.

Capitolul 4

      Eve nu ştia ce semnificaţie avea faptul că se simţea mult mai bine la morgă decât într-un magazin cu produse pentru copii. Dar de fapt nici nu-i păsa.
   Pereţii albi şi reci, mirosul morţii amestecat cu cel al produselor de dezinfectat îi erau familiare. Intră pe uşa de la Autopsie chiar în clipa în care Morris, legistul-şef, transfera creierul lui Bick Byson din craniu pe o balanţă.
   - Două la preţ de unu, văd. Morris, cu costumul lui elegant acoperit de un halat de plastic, se opri pentru a introduce nişte date.
   Apoi puse creierul pe o tavă.
   Nu era înalt, dar costumul de culoarea ciocolatei şi tricoul auriu îl prindeau foarte bine. Era sexy într-un fel ciudat, cu ochii lui întunecaţi, deschişi într-o fantă subţire şi părul negru ca cerneala pieptănat pe spate într-o freză foarte complicată.
   - Aşa mi se pare şi mie, încuviinţă Eve. Eşti şi tu de acord. Aceeaşi metodă, acelaşi ucigaş?
   - Forţă fizică şi traume. Le-a legat încheieturile mâinilor şi gleznele. Nu m-ar surprinde dacă s-ar descoperi că banda adezivă era de pe aceeaşi rolă pentru ambele victime. Moarte prin strangulare la amândouă. În plus, bărbatul a fost paralizat. Şi el are, după cum ai remarcat şi tu, răni şi tăieturi la degete. S-a luptat cu agresorul. Pe spate şi pe fese am găsit urme de ceramică.
   - De la lampa spartă. Se pare că a luat-o din dormitor şi a venit cu ea în camera de zi, în încercarea de a o folosi ca armă împotriva intrusului.
   - Niciunul din ei nu are vreo traumă post-mortem. Nici abuzuri sexuale. Victima femeie...
   Morris îşi şterse mâinile şi apoi se duse spre locul unde era întinsă Natalie, curată, dezbrăcată şi etichetată.
   - Asta nu e incizia ta, spuse Eve încruntându-se, după ce studie corpul.
   - Ai ochi buni, Dallas, spuse el cu o strălucire de amuzament în priviri. Nu, l-am supravegheat pe noul legist. Mottoul nostru aici este Să mori din curiozitate de a învăţa. Femeia a fost torturată înainte de moarte. Degetele i-au fost rupte. Unghiul şi felul rupturii indică faptul că degetele au fost îndoite spre spate.
   Morris ridică mâna, îşi prinse degetul mic şi îl trase în spate şi jos.
   - Eficient şi dureros.
   Eve îşi aminti durerea care-i tăiase respiraţia atunci când tatăl ei îi rupsese un os al braţului.
   - Da, aşa e.
   - Arsuri, pe umeri, stomac şi picioare. Par a fi provocate de un laser, sau ceva asemănător. Vezi forma circulară? Probabil că a fost apăsat pe corpul victimei, nu doar pentru a provoca arsura, ci şi pentru a lăsa exact acea formă.
   Ca să vadă mai bine, Eve îşi puse o pereche de ochelari care măreau.
   - Niciun fel de vânătăi, sau foarte mici. Picioarele i-au fost legate la glezne, dar s-a zbătut când a ars-o. Probabil că i-a ţinut picioarele cu mâna pentru a o sili să rămână nemişcată. A fost extrem de meticulos.
   Îşi scoase ochelarii.
   - Nasul îi e spart.
   - Da, dar, la imagine mărită, poţi vedea detaliile vânătăilor, de ambele părţi ale nărilor.
   Luă perechea de ochelari pe care tocmai o lăsase Eve şi i-o oferi lui Peabody când Eve arătă cu degetul spre ea. Peabody şi-i puse şi se aplecă spre cadavru.
   - Eu văd o mare rană.
   Se concentră încruntându-se când Morris îi arătă cu ajutorul unui indicator laser un punct de o parte a nasului lui Natalie.
   - Aha, da. Nu cred că aş fi văzut asta, dar acum îmi dau seama. I-a lipit bandă adezivă pe gură şi apoi i-a strâns nasul cu degetele. Pentru a o asfixia.
   - Dacă deja avea nasul rupt, îi era destul de greu să respire. El i-a amplificat chinurile.
   - A interogat-o, îi spuse Eve lui Morris. Dacă ar fi vrut doar să o tortureze până la moarte ar fi făcut mai multe. Ar fi tăiat-o, i-ar fi rupt mai multe oase, ar fi ars-o mai tare şi pe mai multe porţiuni ale corpului. Şi ar fi abuzat de ea şi sexual, sau i-ar fi provocat traume la nivelul organelor genitale sau al sânilor.
   - De acord. Voia doar să-i facă rău. În cazul bărbatului a renunţat la faza cu interogatoriul. A trecut direct de la bătaie la strangulare.
   - Pentru că femeia îi spusese deja tot ceea ce avea nevoie să ştie, i-a dat ceea ce avea nevoie, concluzionă Peabody.
   - Şi cea de-a doua victimă a trebuit să moară pentru că victima i-a spus ucigaşului că îi mărturisise prietenului ei ceea ce ştia sau ce văzuse. Ea i-a furnizat motivele crimei, murmură Eve.

      La sediul central, Eve bea cafea şi completa raportul cu noi informaţii şi adnotări. Mai sună o dată la procuratură să vadă dacă a primit mandatul de cercetare, dar răspunsul era negativ.
   Avocaţii, se gândi ea. Avocaţii firmei de avocatură depuseseră o moţiune pentru ca mandatul să nu fie acordat. Nu era neaşteptat, se gândi Eve, dar vor obţine mandatul, singura problemă fiind că probabil nu înainte de sfârşitul zilei.
   Sună şi ea la laborator pentru a-i hărţui. Probele fuseseră recoltate şi erau procesate. Nu puteau face miracole, bla-bla...
   Ceea ce ştia cu siguranţă era că avea două cadavre, doi oameni care formau un cuplu şi care fuseseră ucişi în apartamentele lor, la diferenţă de circa o oră.
   Mai întâi femeia. Acelaşi angajator, alte departamente. Morţi violente, lipseau computerele şi orice fel de discuri din casă.
   Nu se ştia nimic de existenţa unor duşmani.
   Ucigaşul avea un mijloc de transport personal, se gândi ca. Nu poţi să duci pe braţe calculatoare de la  o scenă a crimei la alta.
   Încruntându-se, verifică dacă Peabody îi trimisese deja informaţiile legate de tipul de calculatoare pe care îl aveau cele două victime. Descoperi că foarte eficienta ei parteneră copiase deja lista cu tipul de unităţi centrale de date pe care le aveau cei doi. Două unităţi de birou şi două portabile.
   Şi asta nu includea unităţile de stocare, care nu trebuiau înregistrate şi din care sigur aveau cel puţin câte una. La rândul lor, şi acestea lipseau din apartamentele victimelor.
   Echipamente bune şi destul de compacte, se gândi ea uitându-se la listă, dar tot nu şi-l imagina pe ucigaş transportând unitatea lui Copperfield pe scara de incendiu a lui Byson.
   Nu, cu siguranţă că le transportase cu un vehicul, pentru a le ţine în siguranţă în vreme ce el îşi vedea de „treburi”.
   Unde parcase? Locuia cumva în apropierea apartamentelor victimelor? Operase singur?
   Adusese cu el banda adezivă, probabil şi paralizatorul şi laserul, sau instrumentul pe care-l folosise pentru a provoca arsurile şi asta însemna că se pregătise dinainte. S-a folosit de arme aflate la îndemână pentru a ucide. Inventiv.
   Ştia că în clădirea unde locuia femeia nu erau camere video de securitate şi nici alarme. Şi că la cel de-al doilea apartament existau mai multe sisteme de securitate. Mai întâi a cercetat locul, ceea ce însemna că premeditase totul. Şi cunoştea locuinţele victimelor.
   Oare trecuse pe acolo şi înainte de a comite crimele? Avusese contact cu victimele înainte?
   Se ridică în picioare, îşi pregăti panoul cu probe şi se aşeză din nou, punându-şi scaunul în aşa fel încât să poată studia chipurile victimelor.
   - Ce ştiai tu, Natalie? Ce probe aveai? Ce ai reuşit să descoperi? Orice ar fi fost, ţi-a stârnit îngrijorarea.
   A sunat să anunţe că e bolnavă în dimineaţa zilei când a avut loc crima. A pus o încuietoare suplimentară şi un vizor într-un apartament din care urma să se mute în câteva luni. Da, cu siguranţă era îngrijorată.
   Dar nu îndeajuns de mult pentru a-i spune şi surorii sale, sau şefei, cu care se pare că era în relaţii de prietenie.
   Însă Bick s-a dus la serviciu în ziua aceea. Poate nu era la fel de îngrijorat, sau poate s-a dus să vadă ce se mai aude.
   Şi ea nu fusese îndeajuns de speriată sau de îngrijorată pentru a-şi chema prietenul să doarmă cu ea.

.........................................