Soția de la etaj, Rachel Hawkins

 ...............................................

4-5

          Încep să fac jogging, deși vremea de vară devine înăbușitoare, iar Eddie mă avertizează că o să mor din cauza insolației. Însă mie îmi place căldura dimineții, înainte să se instaleze umiditatea.

   Iarba verde ca smaraldul e acoperită de rouă, cât soarele se ridică la orizont. Mă simt bine cu sudoarea șiroindu-mi pe spate sau înțepându-mi ochii pe sub ochelari.
   Uneori, le văd pe Emily și pe Campbell. Întotdeauna merg la pas, nu aleargă, și, deși Emily îmi face cu mâna și surâde, simt ceva artificial în zâmbetul lui Campbell.
   În dimineața asta totuși, străzile sunt pustii. Temperaturile de iulie se dovedesc a fi un chin pentru majoritatea oamenilor, chiar și la ora 8. Mă trezesc că intru pe strada lui Tripp.
   Acuzat de crimă deosebit de gravă, dar încă acasă.
   Așa stă treaba cu bărbații albi și bogați.
   Încerc să nu mă gândesc la Phoenix, la domnul Brock care își dă duhul pe podea, la spaima bolnăvicioasă în care trăiesc de atunci. Dacă m-ar prinde, dacă ar afla ce am făcut, credeți că aș putea să pierd vremea acasă la Eddie până la proces?
   Nu, aș fi într-un costum portocaliu înainte să apuc să zic „nevinovată”.
   E încă un indiciu că lumea asta, lumea în care trăiesc oamenii ăștia, se află pe o altă planetă.
   Avocatul lui Tripp a fost capabil să demonstreze că nu există niciun risc ca el să fugă, așa că e încă aici, în Thornfield Estates, așteptând procesul care va avea loc peste multe luni.
   Îmi spun în sinea mea că, atunci când va ajunge la tribunal, nici nu va mai conta prea mult. Eu și Eddie vom fi deja căsătoriți și, chiar dacă Eddie va trebui să depună mărturie, eu mă pot ține departe de întreaga tărășenie.
   Asta nu mă împiedică să citesc tot ce prind despre caz. Știu că, atunci când au găsit-o pe Blanche, avea o fractură craniană masivă și că Tripp cumpărase un ciocan cu câteva zile înainte ca soția lui să se ducă la lac. Idiotul folosise cartea de credit la magazinul de bricolaj din Overton.
   Teoria e că Tripp le-a surprins pe femei, le-a convins să iasă cu barca în larg, deși erau bete turtă, și ceva s-a întâmplat. O ceartă, o luptă. Tripp era băut și el. Și totul s-a sfârșit cu Blanche picând în apă.
  Nu se știe nimic despre Bea. Poate că a țipat și a lovit-o și pe ea. Poate că a leșinat ori era sub punte când totul a luat-o razna. Poate că a urcat, confuză, dezorientată, iar Tripp a împins-o și pe ea peste bord.
   Polițiștii au recunoscut în fața lui Eddie că o acuzație de omor și pentru cazul lui Bea va fi dificil de obținut, pentru că nu îi găsiseră cadavrul încă și pe barcă nu exista nicio dovadă. Nici sânge, nici ADN. Totul era pură conjunctură în acest moment, un alt motiv pentru care avocatul lui Tripp reușise să-l scoată din arest pe cauțiune.
   Asta și, evident, Privilegiul Masculului Alb și Bogat.
   Mă opresc în fața casei lui, cu un junghi în coaste. Mă holbez la ferestre, întrebându-mă oare ce face Tripp înăuntru. La ce se gândește.
   Eddie spune că Tripp n-o să rămână mult în închisoare, chiar dacă e găsit vinovat, fiindcă așa stă treaba cu tipii ca el. Deoarece cazul e bazat în mare pe dovezi circumstanțiale, procuratura ar putea reduce acuzația la omor prin imprudență, ca să crească probabilitatea de a fi condamnat. Avocații lui Tripp vor susține că procurorii nu au decât trupul lui Blanche și o fractură la ceafă. Faptul că Tripp a cumpărat un ciocan nu înseamnă că l-a folosit ca să-și ucidă soția, iar femeia s-ar fi putut lovi la cap când a căzut de pe barcă.
   Sus, zăresc o mișcare scurtă, o draperie trasă încet și știu că Tripp mă urmărește.
   Mai aștept puțin pe trotuar, întrebându-mă dacă va ieși sau va încerca să stea de vorbă cu mine, dar, cum nu mai apar alte semne de viață, continui să alerg.
   Casa e goală când ajung, Eddie a plecat deja la serviciu și mă opresc în bucătărie. Scot o sticlă de apă din frigider și mă sprijin cu șoldul de masă cât beau lacomă. Apa e atât de rece, că mă dor dinții și tâmplele.
   Pun sticla jos și aud un zgomot.
   Un bufnet de undeva, de sus, exact ca în seara în care a venit poliția să ne spună despre Blanche. Rămân nemișcată, încremenită, ascultând.
   Buf. Buf Buf
   Ca și cum cineva ar ridica un obiect greu și l-ar trânti.
   - Alo? strig. E cineva acolo?
   Excelent, mă simt ca într-un film horror. Curând, o să mă reped în pivniță, doar în chiloți, pe întuneric.
   Urmează un alt bufnet și inima începe să-mi bată mai repede.
   Traversez livingul încet, pe tăcute, cu atenția îndreptată spre tavan, dar nu mai aud niciun sunet, cu excepția aparatului de aer condiționat care susură ușor și a respirației mele sacadate.
   Liniștea care se lasă pare apăsătoare, grea, iar sudoarea mi se răcește iute pe piele și mă ia cu frig. Când îmi țârâie mobilul, țip. Mâinile îmi tremură sesizabil când îl scot din buzunărașul pantalonilor mei de yoga și văd numele lui Eddie pe ecran.
   - Hei, frumusețe, îmi zice pe un ton atât de relaxat și de calm, că bătăile inimii mi se mai domolesc puțin și o parte din spaima care mă cuprinsese se risipește. Am sunat să văd cum îți merge azi.
   Aud zgomote pe fundal, bocănitul ciocanelor pe scânduri, bâzâitul unei drujbe în depărtare, știu că e pe un șantier și încerc să mi-l imaginez acolo, cu cămașa mototolită și cu ochelarii de soare pe nas.
   - Nici două ore n-au trecut de când m-ai văzut, îi reamintesc. Deja ți-e dor de mine?
   Încerc să flirtez, să par sexy, dar probabil că Eddie a sesizat ceva în vocea mea, pentru că mă întreabă:
   - Ai pățit ceva?
   - Nu, nimic, răspund, chiar dacă ciulesc în continuare urechea spre tavan, ascultând. Doar că am auzit ceva în casă.
   - Adică? întreabă Eddie.
   Brusc, mă simt ca o copilă, înfricoșată de casa în care a rămas singură.
   - O bufnitură, îi explic, clătinând din cap, chiar dacă nu mă vede. Sau mai multe bufnituri. E o prostie, știu. Acum mă feresc să urc scările, de parcă aș fi într-un roman gotic sau într-un film horror prost.
   Mă aștept ca el să râdă sau să glumească. În schimb, spune:
   - E o casă mare, Jane. Scoate tot felul de sunete, mai ales vara.
   - Sigur. Scuze, e o prostie.
   - Ce-ar fi să te bagi din nou în pat, Nancy Drew? mă necăjește el și un val de iritare, agresiv și fierbinte, îmi cuprinde corpul.
   Dar mă abțin. El încearcă să fie drăguț și eu nu mai pot face prostii, nu mai am voie să tot încerc să distrug un lucru bun, care e drept în fața mea.
   - Deocamdată sunt transpirată și respingătoare, așa că mă bag în duș mai bine.
   El scoate un geamăt care, în mod normal, mi-ar da fiori de dorință.
   - Aș vrea să fiu acolo, și nu aici.
   Abordez un ton intrigat când îi dau replica.
   - Ai putea să vii acasă la prânz, nu?
   Eddie oftează și mă simt oarecum ușurată când spune:
   - Aș veni dacă aș putea. Dar e o zi mare pentru familia Connors, apoi trebuie să trec pe la Southern Manors. Dar promit că ajung acasă înainte de cinci.
   - Sper să te ții de promisiune.
   După ce Eddie închide, rămân pe hol, cu mâinile sprijinite de masa goală.
   Deasupra mesei se află o oglindă și mă uit în ea. Sunt palidă, în ciuda kilometrilor alergați, am părul ciufulit și gras, iar rimelul mi s-a scurs sub ochi.
   - Vino-ți în fire, murmur spre reflexia mea, dându-mi părul pe spate cu ambele mâini.
   Fata din oglindă pare o sălbatică și îmi arăt dinții, apoi clatin din cap, râzând încetișor.
   Și bufniturile încep din nou.

25.

     Când plimbam câinii din cartier, mă întrebam uneori unde se duceau oamenii ca Emily, Campbell și Caroline în zilele respective, când plecau din Thornfield Estates în mașinile lor prea mari.
   Se pare că nu foarte departe. Astăzi, suntem la Roasted, la o întrunire a Comitetului pentru înfrumusețarea Cartierului. Campbell și Emily poartă haine sport, dar eu m-am îmbrăcat mai frumos, asortând o fustă conică gri cu o bluză roz și cu pantofi cu toc. Încă nu sunt la fel de bronzată și nu am părul lucios ca al lor, dar mă văd reflectată în ochelarii de soare uriași ai lui Emily și știu că mă integrez mai bine acum decât în urmă cu câteva luni.
   Îmi propun în sinea mea să nu uit să o întreb pe Emily unde se coafează și îmi vâr mâna în geantă - o achiziție nouă, o geantă masivă din piele, în care ar putea intra și Adele la o adică. Scot un dosar pe care am lipit o etichetă cu CIP, scris cu un font drăguț, curbat.
   - Uită-te la tineee, exclamă Emily, înghiontindu-mă jucăuș. Atât de organizată!
   Zâmbesc, fără să pomenesc că am stat trează până la unu noaptea ca să-l pregătesc și că a trebuit să folosesc o cantitate stupid de mare de corector ca să-mi acopăr cearcănele. Sau că, în timp ce stăteam pe podeaua livingului, decupând fotografii din reviste și punându-le în foliile de plastic din dosar, auzisem bubuiturile de sus din nou, niște zgomote ciudate care ar fi trebuit să nu mă îngrijoreze, potrivit sfatului dat de Eddie.
   Fuseseră doar vreo două și destul de vagi ca să nu sar de 7 metri în sus sau să urlu, dar îmi propusesem totuși să sun la deratizare.
   Acum, sunt toată un zâmbet când întind dosarul pe masă, iar inelul îmi sclipește în razele soarelui.
   Campbell se apleacă să-l privească mai bine, așa cum sperasem că va face.
   - Când e nunta? mă întreabă.
   Emily ciulește și ea urechile. Bârfa, aceeași valută forte.
   Mă uit în jos, spre dosar, răsfoindu-i paginile.
   - Sinceră să fiu, nu suntem siguri. Dar vrem să fie cât mai curând, ceva mic. Fără pretenții, acasă...
   - Îmi închipui că treaba cu Tripp a îngreunat planificarea nunții, comentează Emily, plină de compasiune.
   Ridic imediat ochii.
   - Încercăm, în general, să nu ne gândim la asta, îi explic, fără să mint cu nimic.
   Murmură amândouă aprobator, apoi Campbell oftează, întorcând dosarul spre ea. Răsfoiește fotografiile, dar îmi dau seama că nu e atentă la ele.
   - Am găsit vreo două idei în Southern Living, spun. Pentru stratul cu flori de la intrarea în cartier. Pe pagina a patra...
   - Știați că poliția a aflat că Tripp a fost la lac?
   Emily aproape că șoptește cuvintele, iar eu tresar surprinsă. Ce noutate!
   Dar nu sunt la fel de șocată precum Campbell, aparent. Se ridică în picioare atât de brusc, că aproape răstoarnă masa din fier forjat.
   - Pe bune?
   Își smulge ochelarii, arătându-ne ochii ei albaștri și mirați.
   - A fost acolo? Serios?
   Emily încuviințează din cap, iar eu trag dosarul spre mine, peste masă.
   - Așa susține poliția. Se pare că l-a văzut cineva. Sau poate există niște chitanțe, ceva? Dar din alea adevărate, nu genul Kardashian.
   Am râs puțin la asta - cine ar fi crezut că Emily e capabilă de glume? - dar Campbell încă ne privește pe amândouă, cu ochelarii între degete.
   - Așadar... chiar a făcut-o. Le-a omorât.
   - Firește că da, zic, mai răspicat decât intenționasem.
   Amândouă se întorc spre mine.
   Futu-i.
   Îmi dreg glasul și mai răsfoiesc prin dosar.
   - Adică... poliția își face treaba. Nu l-ar fi acuzat dacă n-ar fi fost siguri că el e vinovatul.
   Emily încuviințează din cap, dar Campbell pare în continuare nesigură. Își mușcă întruna buza de jos și piciorul i se mișcă ritmic.
   - Dar e atât de bizar, spune ea. Tripp e un măgar când se îmbată, nu mă înțelegeți greșit, dar n-a fost niciodată... violent. Și o iubea pe Blanche.
   Așa credeam și eu, dar acum mă întreb dacă nu cumva depresia în care căzuse după moartea ei, plimbatul ăla obsesiv prin casă și tonele de alcool înghițite zilnic erau semne ale vinovăției, și nu ale durerii.
   Emily intervine și ea:
   - Aveau totuși probleme, Cam. Doar știi și tu.
   Amândouă îmi aruncă o privire scurtă, apoi se uită una la alta și ghicesc despre ce e vorba.
   - Tripp mi-a povestit, le mărturisesc, că au existat unele zvonuri despre Eddie și Blanche.
   Un alt schimb de priviri și presupun că vor încerca să mă ducă de nas, dar Emily ridică din umeri:
   - Petreceau mult timp împreună. Iar Bea nu era niciodată disponibilă.
   - Niciodată, repetă Campbell, clătinând din cap. Firma era întreaga ei viață. Mai ales în ultimele luni. Abia dacă o mai vedeam.
   - Adevărat, confirmă Emily. Când ne-am mutat în cartier, Bea petrecea mai mult timp cu noi.
   Zâmbește și bate cu degetele în dosar.
   - Ea făcea chestii din astea. Dar, primăvara trecută, n-a mai venit la întruniri, sărea peste petreceri...
   - Crezi că...
   Las întrebarea să plutească în aer și le văd cum se uită una la alta.
   - Nu, rostește Emily într-un târziu. Însă Bea și Blanche se purtau ciudat înainte să se întâmple nenorocirea.
   Campbell trage adânc aer în piept, se așază pe scaun iar și o privește pe Emily.
   - Ce e? întreabă Emily, sorbind din cafea. E adevărat și amândouă sunt moarte. Nu e ca și cum aș răni pe cineva dacă zic cum stăteau lucrurile.
   Dă din mână și inelele sclipesc în toate culorile curcubeului.
   - În plus, nu era nimic extraordinar. Cred că avea legătură cu mama lui Bea sau cam așa ceva. Înainte ca Eddie să intre în viața ei.
   Pricep de ce genul acesta de bârfă nu le stârnește niciun interes, dar să fiu a naibii dacă n-aș vrea să aflu mai multe. Faptul că Bea și Blanche aveau o relație încordată nu e ceva nou - Tripp spusese același lucru dar de ce, mai exact? Știu că exista ceva în prietenia lor de care nu am habar și nu-mi iese din cap ideea că, dacă aș afla, aș reuși să-l înțeleg mai bine pe Eddie. Încerc altă abordare.
   - Bea avea toane de obicei?
   Cele două izbucnesc în râs, clătinând din cap. Campbell scoate capacul de la paharul ei cu cafea ca să-l golească.
   - Ha, ha, nici vorbă, mă lămurește Emily. Era pâinea lui Dumnezeu. Dură, sigur, ambițioasă, dar o scumpă în realitate. Niciodată n-am văzut-o furioasă pe cineva. Nici măcar pe compania de catering angajată de ea și care a distrus petrecerea aniversară a lui Eddie. Trebuia să aibă tematică hawaiiană, însă ei au adus... nici nu-mi mai amintesc bine... ce-au adus, Cam?
   - Aperitive, răspunde ea. De parcă ar fi fost o reuniune între prieteni, după-amiaza. Sandviciuri mici cu castraveți, tartine, genul ăsta de lucruri. Bea s-a mulțumit să râdă. Eddie a fost cel care...
   Se oprește brusc, mă privește pieziș, apoi ridică din umeri.
   - În fine, nu, Bea nici măcar nu se enerva ușor, din câte știu eu.
   Se lasă un moment de tăcere stânjenitoare între noi, dar Emily întreabă veselă:
   - Așadar, mergem toate mâine-seară la country club?
   Ah, desigur. O altă colectare de fonduri, un alt obiectiv lipit pe frigider. Sunt una dintre ele acum, genul de femeie care merge la acțiuni caritabile, organizate la câte un country club.
   Le zâmbesc.
   - N-aș rata așa ceva.
   Când ne ridicăm să plecăm, Campbell mă privește din cap până în picioare.
   - Uau! exclamă ea. Arăți... grozav, Jane. Serios.
   - Nu-i așa? se repede și Emily, lovindu-mă ușurel peste braț. Cred că fustele conice îi vin mai bine chiar și decât lui Bea și să nu uităm că erau punctul ei forte.
   Încă zâmbește, dar ceva din comentariul ei mă irită. Nu o imitasem voit pe Bea, dar acum îmi dau seama cum arăt, purtând o ținută a la Bea pentru întâlnirea noastră. Eu, fusta conică și dosarul... o imitație palidă.
   Fantoma lui Bea.
   Gândul mă tulbură tot drumul înapoi spre casă și, când intru, mă privesc în oglinda din hol. Părul îmi ajunge până la umeri, în același stil „bob lung” al lui Bea. Cerceii pe care îi port îmi amintesc de cei văzuți în fotografiile ei. Port chiar și aceeași nuanță de ruj roșu.
   Mă întorc, îmi iau geanta și scot dosarul.
   Ea făcea lucruri din astea.
   Oare vreau să fiu o nouă Bea pentru oamenii ăștia? Sau vreau să mă accepte ca Jane?
   Nu mai știu.
   Telefonul vibrează și oftez, vârând mâna în geantă ca să-l găsesc.
   E un SMS de la John.
   Hei, amico, începe și, pe toții dracii, îl urăsc din suflet.
   Săptămâna asta am rămas fără cash. Alți 500 de dolari ar trebui să-mi ajungă. Mi-i poți trimite cu poșta, ca de obicei. Bancnote. Pup.
   Degetele îmi rămân în aer deasupra tastelor.
   Aș putea să-i zic să se ducă la dracu’.
   Aș putea să-i trimit un SMS lui Eddie.
   Apoi însă, caut în geantă hârtia împăturită pe care Eddie mi-a dat-o, cu numărul de Phoenix mâzgălit pe ea.
   Sau aș putea să aflu cine mă caută. Și ce vor de la mine. Și ce știu ei.
   Și, în sfârșit, să pun capăt torturii, ca să-mi văd de viața mea. Cu degetele tremurătoare, încep să tastez numărul.

26.

      Biserica baptistă unde lucrează John nu e una dintre cele mai mari congregații din zonă. În Sud, am observat, unele biserici se ocupă de nenumărate străzi.
   A lui John abia dacă seamănă cu o biserică. Clădirea e joasă, din cărămizi urâte și numai fereastra cu vitralii, care-l înfățișează pe Iisus înconjurat de miei, îți sugerează că e un lăcaș de cult.
   Astăzi, m-am îmbrăcat cu una dintre cele mai frumoase ținute ale mele, o fustă plisată albastră și o bluză albă la baza gâtului, asortate cu balerini albaștri cu dungi albe și cu bijuterii din argint.
   Când m-am uitat în oglindă de dimineață, aproape că nu m-am recunoscut. Nu arătam deloc ca Jane de acum două luni, dar nici nu arătam de parcă aș fi încercat să le copiez pe Emily sau pe Campbell.
   Sau pe Bea.
   Arătam... ca mine. Sau ca persoana în care mă transformam.
   Îmi îndrept umerii când deschid ușa, țin capul sus și pășesc înăuntru. Fata care stă la birou îmi zâmbește vesel. Probabil crede că am venit aici să donez bani. Are dreptate, însă doar pe jumătate.
   - Bunăăă, lungesc eu salutul și îmi ridic ochelarii de soare pe cap. John Rivers e aici?
   Nu-mi scapă faptul că zâmbetul ei pălește puțin.
   Te înțeleg, fetițo.
   - E în camera de muzică, spune ea, arătând în josul holului.
   Îi mulțumesc.
   Biserica miroase a cafea arsă și a hârtii vechi. Linoleumul scârțâie sub pașii mei. Mă îndrept spre camera de la capătul coridorului, de unde se aud deja note de chitară.
   John stă în mijlocul încăperii, cu un pupitru în față. Zăresc coperta partiturilor. Cântece de laudă pentru inimi pline de bucurie. Cât se poate de nimerit, căci inima mea e al dracului de plină de bucurie în clipa asta.
   Degetele lui alunecă pe coarde când ridică privirea și mă vede acolo. Sesizez fracțiunea de secundă care trece înainte să mă recunoască.
   Poartă tricoul lui polo bleumarin, cel cu emblema bisericii pe piept, și are părul pieptănat pe spate. Are și o pereche de teniși noi, enervant de frumoși, și, dacă mai aveam dubii, acum știu că nu toți banii lui Eddie au fost folosiți pentru un sistem audio nou.
   - Jane.
   Se ridică și lasă chitara jos, dar eu îi fac semn cu mâna.
   - Nu stau mult. Am venit doar să te informez că am discutat în sfârșit cu persoana misterioasă din Phoenix.
   Se face alb la față ca varul. Îl urmăresc cu atenție și văd cum obrajii lui rumeni devin cenușii, iar asta aproape că merită tot rahatul prin care am trecut din cauza lui.
   Totuși... să nu exagerez.
   - Știi, era un tip foarte amabil. Mai ales când i-am explicat că tot ce i-ai povestit tu sunt niște baliverne.
   Încă simt șocul, ușurarea inegalabilă care m-a copleșit când omul care mi-a răspuns la misteriosul număr de telefon mi-a explicat că era angajat de o oarecare Georgie Smith, care își căuta sora, pe Liz. Respectiva Georgie credea că Liz născuse o fată, cunoscută sub numele de Helen Burns, ajunsă în adopție temporară în Arizona, și ar fi vrut s-o cunoască.
   Am ales un ton plin de regrete, aproape nostalgic, când i-am confirmat că fusesem în adopție temporară împreună cu Helen, dar că ultimul lucru pe care îl aflasem despre ea era că se apucase de droguri și că, probabil, se stabilise undeva, în vest, la Seattle, poate? Nu, parcă în Portland. Într-unul dintre cele două orașe. În orice caz, nu mai auzisem de ea de mulți ani și-am adăugat aproape în șoaptă, conspirativ - eu nu mi-aș mai pierde vremea cu John Rivers. Tipul are o istorie bogată de șarlatan ce păcălește femei mai în vârstă, precum doamna Smith - probabil că o va ameți cu vorbe, îi va jura că o știe pe nepoata ei, dar nu îi va da nimic concret. Detectivul particular n-a părut deloc surprins, afirmând că e obișnuit cu asemenea persoane și mi-a mulțumit pentru timpul acordat.
   Când am încheiat conversația, am așteptat să mă cuprindă regretul, știind că tocmai refuzasem să fiu pusă în legătură cu familia mea. Cu un an în urmă, chiar și acum câteva luni, să aflu că mama avea o soră care mă caută m-ar fi făcut jalnic de recunoscătoare.
   Mătușa Georgie.
   Acum, era doar o pistă ce trebuia blocată pentru totdeauna. Eu alesesem deja, aveam o familie și închideam ușa care ducea spre trecutul meu. Și mai important, acum eram sigură: nimeni nu știa ce se petrecuse cu adevărat în Phoenix.
   Scăpasem.
   John încă se holbează la mine, înghite întruna în sec și mă întreb dacă și el s-a simțit la fel de bine când m-a surprins în parcarea de la Home Depot.
   Dacă așa e, aproape că nu-l mai învinovățesc.
   - În fine, m-am asigurat că bărbatul știe cât ești de jegos și, ca să condimentez puțin lucrurile, e posibil să-i fi sugerat că, în plus, ești ușor pervers și obsedat de persoana mea. Prin urmare, îți garantez că nu-ți va mai răspunde la apeluri.
   Partea asta nu e adevărată, dar mă amuză teribil să-l văd cum asudă.
   Totuși, nu se dă bătut.
   - Dar ai făcut ceva, Jane. Te ascunzi de ceva. Altfel, nu m-ai fi plătit.
   Face un pas spre mine.
   - N-ai fi acceptat să locuiești cu mine dacă nu erai o fugară. Cât am stat în același cămin înainte? Două luni? Abia mă cunoștea! Dar aveai nevoie de un loc unde să te ascunzi. Zi-mi că mă înșel.
   - Nu trebuie să-ți zic niciun rahat.
   John aruncă o privire spre ușă, strâmbându-se puțin.
   Mă uit și eu peste umăr, amintindu-mi de fata de la recepție, amintindu-mi unde suntem și aproape că izbucnesc în râs.
   - Te îngrijorează... înjuratul meu? Într-o conversație despre cum mă șantajezi?
   Mă dau mai aproape, cu geanta mea scumpă așezată cochet în dreptul cotului și cu inelul de la Eddie sclipindu-mi pe deget.
   - Ești mai isteț decât credeam, recunosc. Dar totul s-a terminat acum. Nu mă mai suni nici pe mine, nici pe Eddie și uiți că m-ai cunoscut sau că am existat vreodată.
   E posomorât, dar tot nu se lasă.
   - Să te uit pe tine? Sau pe Helen Burns?
   Inima îmi bubuie în piept când îl aud rostind numele.
   S-a terminat.
   A dispărut.
   - Du-te dracului, John! îi zic dulce, apoi îmi ridic privirea spre tabloul de pe perete, care-l înfățișează tot pe Iisus, de data asta cu mulți copii la picioare, în loc de miei.
   Îmi pare rău, îi spun mutește, cu o grimasă exagerată și ies.
   Când trec pe lângă recepție din nou, o văd pe fată privindu-mă curios și îi zâmbesc când scot carnetul cu cecuri din geantă.
   - Eu și logodnicul meu am auzit că biserica voastră are nevoie de un nou sistem audio.
   Părăsesc lăcașul cu câteva mii de dolari mai săracă, dar îngâmfată până la Dumnezeu. Să vedem dacă John mai încearcă vreodată un rahat asemănător acum, că șeful lui, reverendul Ellis, a ieșit să dea mâna cu mine și să-mi mulțumească plin de efuziune pentru generozitate, promițându-mi că, de acum încolo, eu și Eddie vom avea parte de recunoștință în timpul tuturor programelor bisericii.
   Vreau ca John să asiste la asta în fiecare duminică.
   Domnul Edward Rochester și soția lui, doamna Jane Rochester.
   OK, poate că am sărit puțin calul cu soția, dar, în definitiv, ne vom căsători. Eddie e nevinovat. Și eu... liberă.
   Mă urc în mașină, îmi pun mâinile pe volan și inspir adânc.
   Nu e ca și când eu l-aș fi ucis pe domnul Brock. Una e să ucizi pe cineva și alta e să îl lași să moară. A meritat din plin.
   El a lăsat-o pe Jane să moară. Pe Jane cea reală, pe care am iubit-o, care era cea mai bună prietenă a mea, sora mea, chiar dacă nu aveam același sânge. Împărțeam totuși o casă. Și un coșmar.
   Fusese întotdeauna plăpândă, micuță. Mereu prindea toate răcelile și tot felul de virusuri la stomac în timpul școlii. De obicei, reușeam s-o ajut. Vitamina C, suc de portocale. Luam notițe ca să nu rămână în urmă cu lecțiile.
   Dar, ultima dată când s-a îmbolnăvit, nu s-a mai făcut bine. Tușea s-a înrăutățit. Febra a continuat să crească.
   Trebuie s-o duceți la doctor, trebuie, i-am implorat pe soții Brock, dar ei au găsit tot felul de scuze, așa cum se întâmpla de fiecare dată.
   N-are nimic, se preface, nu e atât de rău.
   Jane a murit în patul meu, cuibărită lângă mine, cu trupul atât de fierbinte și de asudat, că abia puteam s-o țin în brațe.
   Dar am ținut-o. Am ținut-o cât a luptat să tragă aer în piept, am ținut-o până când s-a cutremurat brusc și apoi a încremenit. Pneumonie. Ar fi omorât-o probabil și dacă soții Brocks ar fi dus-o la spital. Era foarte slăbită deja.
   N-aveam să știu niciodată.
   Așa că simțisem că se face dreptate în noaptea în care nu eram în casă decât eu și domnul Brock. Doamna Brock plecase să joace Bingo și, la momentul respectiv, eu eram singurul copil aflat în grija lor.
   Se uita la televizor, la un meci de baseball, și un telefon l-a enervat cumplit. Uneori, asta însemna că unul dintre noi urma să primească scatoalce, dar, în noaptea aceea, el doar s-a ridicat din pat și a urlat spre ecran, înroșindu-se la față.
   Eu stăteam la masa din bucătărie, completând niște formulare pentru un rahat de slujbă la un restaurant fast-food, când l-am văzut sufocându-se și ducându-și mâna la piept.
   Suferea cu inima de la o vreme. N-am știut niciodată care era exact problema lui, dar am presupus că un regim cu whisky, cartofi prăjiți și un suflet mai hâd decât al diavolului nu ajutau deloc. Lua medicamente. Unele mari, dintr-o sticlă portocalie. A rostit printre dinți cuvântul când s-a întors spre mine, cu fața de culoarea laptelui prins.
   Medicamentele.
   Nu i le-am dat.
   A căzut în genunchi, deschizând și închizând gura ca un pește scos din apă, cu ochii ieșiți din orbite.
   Domnul Brock nu era un bărbat solid, nu era cu mult mai înalt decât mine, dar m-am bucurat să-l văd îngenuncheat. M-am ridicat în picioare și m-am aplecat spre el, în timp ce el se holba la mine, disperat.
   Cuvântul mi-a venit atât de ușor pe buze.
   Mori.
   Voiam să moară. Pentru Jane.
   Așa că am stat acolo și l-am privit cum se chinuie să tragă aer în piept și, când a încercat să se întindă după medicamentele puse pe o măsuță dintre două scaune rabatabile, i le-am luat. Le-am ținut în fața lui. L-am lăsat să vadă că le am.
   Apoi m-am dus la bucătărie și le-am răsturnat în tocătorul de gunoi ca să fiu sigură.
   Am ieșit din casă abia după ce n-a mai respirat.
   De 5 ani alerg, departe de noaptea aceea, de ideea că oamenii își amintesc că eu eram singura acasă când domnul Brock a căzut lat. Dar uitasem cât de nesemnificativi pot fi oamenii ca mine. Nimeni n-a făcut legătura între plecarea mea și moartea lui.
   Avea o boală de inimă, în definitiv. Iar Helen pur și simplu părăsise orașul. Mai avea puțin și împlinea 18 ani, absolvise liceul și urma să iasă din sistem oricum.
   Plecasem cu cartea de identitate a lui Jane în geantă. Jane, care semăna destul de mult cu mine ca să-mi fie soră. Și o luasem de la capăt.
   Cu succes, după cum s-a dovedit.
   Zâmbind, pornesc motorul și mă îndrept spre casă. Noua mea casă.
   Casa mea reală.

27.

      - Ce rochie ar trebui să port? întreb.
   Eddie aruncă o privire spre opțiunile întinse pe pat. Sunt 3: o rochie simplă, crem, lejeră, una neagră mai sexy și o rochie comandată de la Southern Manors. Un violet-închis ca de prună, cu frunze brodate pe gulerul gen Peter Pan, fără mâneci. E mai rafinată decât ce îmbrac eu de obicei, dar eram curioasă să văd cum arată designul conceput de Bea și dacă Eddie îl va recunoaște. Și dacă da, va comenta în vreun fel?
   Indiferent dacă rochia i se pare familiară sau nu, ei bine, nu se dă de gol. Arată cu o mișcare din cap spre cea crem și spune:
   - Îmi place aia.
   Așa că mă duc la primul cocktail al meu de la country club, simțindu-mă aproape ca o virgină ce urmează să fie sacrificată pe un altar. Rochia, care mi se păruse sofisticată pe umeraș, e prea lungă pentru mine, tivul mă atinge sub genunchi, iar gulerul înalt, prea înalt, îmi lovește maxilarul și îmi face pielea să pară cenușie.
   Country clubul din Birmingham este o clădire frumoasă, construită cu gust, în stil Tudor, plasată în mijlocul unei peluze întinse, verzi și înconjurate de copaci bătrâni. Când străbatem aleea, admir piatra și buștenii, luminile care se revarsă pe ferestre și mă dau mai aproape de Eddie. Am bifat restaurantele stilate și adunările bisericești, dar am impresia că aici voi da un test nou, unul pentru care nu sunt sigură că am studiat destul.
   Chiar și seara, aerul de vară este atât de fierbinte și de greu, încât am senzația că respir direct deasupra unui umidificator, dar florile din ghivecele masive de la intrarea principală sunt roz-aprins și totul pare plin de energie și de viață.
   Totul, cu excepția oamenilor care se adună lent înăuntru.
   Toți sunt clonele celor văzuți de mine în sat ori la licitația de la biserica metodistă: bărbați la costum, ușor îmbujorați, femei perfect îmbrăcate în culori vii, cu părul nici blond, nici șaten, ci având o mie de nuanțe din ambele culori, create de un hair stylist de lux. Valoarea bijuteriilor din această încăpere egalează probabil produsul intern brut al mai multor țări mici la un loc. Poate chiar al mai multor țări nu foarte mici.
   De-a lungul peretelui din spate, se înșiră mese încărcate cu mâncare, iar ospătarii circulă cu tăvi pline cu apetitive, dar nimeni nu pare să mănânce.
   De băut, totuși... Da, se bea din greu.
   Nu mă surprinde că barul e plasat în mijlocul sălii, dând naștere unui centru de atracție, unde oaspeții se strâng întruna. Când mă apropii, văd că nu oferă decât băuturi scumpe.
   Mâna lui Eddie îmi apasă șoldul cu greutatea ei caldă, amintindu-mi că aparțin locului. Îi zâmbesc.
   În situații precum cea de față - când îl văd printre bărbați, soții femeilor pe care le studiez intens de câteva luni - îmi dau seama cât de mult iese în evidență. Cât de diferit pare.
   - Bei ceva? mă întreabă.
   Încuviințez din cap.
   - Vin alb, te rog.
   Își croiește drum prin mulțimea din jurul barului, lăsându-mă acolo, stânjenită, cu mâinile încrucișate în față.
   - Jane!
   O văd pe Emily zâmbindu-mi, salutându-mă elegant cu mâna.
   Își pune brațul bronzat și subțire pe după umerii mei și mă trage într-un grup de doamne îmbrăcate în rochii pentru cocktail. Aștept să mă cuprindă senzația de triumf, aroganța că m-am transformat din fata care plimba câinii, într-una de-a lor, în doar câteva luni. Însă nu simt nimic de genul ăsta. Nu vreau decât să mă duc acasă.
   - Jaaane, îmi lungește numele Emily, abțiguită bine. Cunoști pe toată lumea, nu?
   - Salut, fetelor! rostesc veselă.
   Toate îmi zâmbesc. Sunt una de-a lor acum.
   - Fată, rochia e atât de frumoasă, spune Landry.
   Și ea poartă ceva similar, așa că poate e mai degrabă un compliment pentru ea însăși decât pentru mine.
   Landry are și o brățară grozavă, subțire, din aur, de care atârnă un pandantiv și deja mă întreb dacă am cum să i-o șparlesc de la încheietură fără ca ea să observe.
   Fir-ar a dracului de treabă, nu, îmi zic în sinea mea. Nu mai trebuie să faci rahaturi din astea și, dacă ai face-o, ar fi sinucidere curată, întreab-o de unde a cumpărat-o și du-te să-ți iei una la fel. Însă nu-i o idee la fel de atrăgătoare, așa că îi răspund la compliment.
   - Ah, mulțumesc. Nu m-am putut hotărî deloc ce să port, așa că am ales ceva simplu.
   - Eddie e aici? mă întreabă Emily.
   Încuviințez din cap, arătând cu mâna în spate.
   - L-am lăsat să vâneze niște Woodford Rezerve, răspund și cele cinci femei chicotesc prefăcut, de parcă le-aș fi zis gluma secolului.
   De fapt, Eddie a început să bea tot mai mult în ultima vreme, lada pentru reciclarea sticlelor umplându-se rapid. Decisesem să fiu cu ochii pe el în seara asta, mai ales că el conducea.
   Firește că nu le pomenesc nimic fetelor.
   Însă Caroline pare să fi ghicit ceva în tonul meu, pentru că adaugă, aproape fără sens:
   - Mie tot nu-mi vine să cred că Tripp Ingraham și-a omorât soția și pe prietena ei cea mai bună.
   Peste umărul ei, zăresc un bărbat îmbrăcat mult mai lejer decât s-ar cuveni aici, cu un aparat foto în mână, cu care face poze întruna.
   Unde ajung aceste fotografiile? Cine vrea să se uite la o grămadă de gospodine care bârfesc?
   - Adică el susține în continuare că n-a avut nimic de-a face cu...
   Caroline coboară glasul.
   - ...crimele. Și sigur va fi un proces...
   Se oprește, apoi mă privește fix.
   - Probabil că toată tărășenia asta e un coșmar pentru voi doi.
   Mi se pare nespus de enervant și de ...potrivit ca tocmai Tripp Ingraham să fie cel care să-mi strice socotelile. Așa fac cei ca Tripp, la urma urmei. Strică socotelile oamenilor ca mine.
   - Ne rugăm în privința asta, răspund într-un târziu și, ce să vezi, le închid gura.
   Femeile încuviințează ferm din cap, iar Anna-Grace chiar murmură un „amin”.

      Petrecerea e în toi când eu și Eddie hotărâm să plecăm, în jur de zece seara sau cam așa ceva.
   Oamenii sunt tot mai beți, muzica e tot mai tare, iar eu am obosit să tot zâmbesc pentru fotografii.
   - Te-ai distrat? întreabă Eddie.
   Sunt suficient de obosită ca să-i mărturisesc adevărul.
   - Nu prea.
   El izbucnește în râs și-și lărgește nodul de la cravată.
   - Te înțeleg perfect. Oamenii ăștia sunt... ceva de speriat.
   Mergem spre mașină și pietrișul scrâșnește sub picioarele noastre.
   - Te-ai mai gândit la plecare? întreb și mă întorc să mă uit la el. Adică știu că Bea voia să păstreze sediul companiei Southern Manors în Alabama. Dar ai putea s-o vinzi, nu?
   Mă îngrijorez pentru o secundă că i-am forțat prea tare mâna.
   - Niciunul dintre noi nu e de pe aici. Am putea s-o luăm de la capăt în altă parte.
   Eddie se oprește.
   - Ai vrea?
   Acum câteva săptămâni aș fi negat și aș fi susținut că Thornfield Estates e un vis. Însă acum, că am văzut dedesubturile a ceea ce credeam că e locul perfect, nu mai sunt așa de sigură.
   - Dacă și tu ai vrea, de ce nu?
   Eddie își dă capul pe spate și se uită la cer.
   - Ar fi frumos, răspunde el, dar fără să îmi dea un răspuns.
   Pornește spre mașină, dar se oprește brusc.
   - Ai scăpat ceva, spune el, aplecându-se să ridice o brățară de aur de jos.
   Iau brățara lui Landry și o pun la loc în geantă.
   - Ah, da. Mulțumesc.

28.

      - Ești îngrijorat? întreb când mașina șerpuiește în jos, pe dealul abrupt, unde e situat country clubul.
   Cele 3 pahare de sauvignon blanc băute pe stomacul gol mi-au dezlegat limba. Torsul motorului mă calmează, nu există nici trafic, nici zgomote aici, sus, cu excepția oftatului scos de Eddie când pune mâna pe genunchiul meu.
   - Cu privire la Tripp? Nu, nu sunt îngrijorat. Chiar deloc, aș adăuga.
   Duce mâna la gât și își descheie cămașa. Când mă uit la el, în lumina difuză a bordului, îi zăresc cearcănele și pomeții ascuțiți. Întind mâna la rândul meu și îl prind de genunchi.
   - Totul o să fie bine, îl liniștesc. Mai ales acum, că Tripp a fost arestat...
   Pufnind, Eddie își retrage mâna și o pune pe volan când cotește din nou.
   - Încă nu s-a terminat. Urmează procesul, reporterii vor apărea și ei, vor fi și mai multe întrebări...
   Vocea i se stinge și clatină din cap.
   - O situație de tot rahatul.
   Mă gândesc la ce spusese Campbell la cafenea despre toanele lui Eddie. La cei care aduseseră mâncarea și o dăduseră în bară. Cum Bea a râs, dar Eddie...
   Nu.
   Nu, îmi zic în sinea, nu voi mai permite apariția unor astfel de gânduri. Mi-a cerut să am încredere în el și așa voi face.
   - Ne avem unul pe altul, îi reamintesc.
   Expresia lui Eddie se îmblânzește puțin când se uită spre mine.
   - Așa e, nu?
   Zâmbește și se apleacă ușor să-mi atingă obrazul cu buzele.
   Miroase bine, ca întotdeauna, dar, dincolo de aroma scumpă, pătrunzătoare a coloniei, simt izul mai greu al bourbonului și, pentru o clipă, îmi amintește atât de puternic de Tripp, că aproape îmi dau capul pe spate ca să mă feresc.
   Dar Eddie nu are nicio legătură cu Tripp și tocmai ne întoarcem de la o petrecere, pe toți sfinții! Normal că miroase puțin a băutură de calitate. Probabil că și eu miros după paharele de sauvignon blanc pe care Emily m-a tot împins să le beau.
   Casa e luminată frumos când oprim mașina pe alee și mă întreb dacă mă voi obișnui vreodată cu ideea că locuiesc aici. Că această casă splendidă e a mea.
   Mă rog, a mea și a lui Eddie.
   Îmi mai torn un pahar de vin după ce intrăm, iar Eddie răspunde la câteva e-mailuri primite mai târziu. Hotărăsc să fac o baie. Nu mă satur de cada uriașa și de faptul că o pot folosi ori de câte ori doresc.
   Intru în baie și îmi scot rochia. O las să cadă pe podeaua de marmură fără nicio grijă, chiar dacă m-a costat mai mult decât îi plăteam chirie lui John.
   Am avut la mine o poșetă minusculă în seara asta, în care n-au încăput decât telefonul, rujul și câteva bomboane mentolate - și, da, brățara lui Landry. O arunc pe măsuță, dar aud bâzâitul mobilului.
   Mă încrunt și îl scot. O parte a minții mele se întreabă dacă a observat cineva brățara, dar, când văd de la cine e mesajul, simt un gol în stomac.
   Trebuie să vorbim.
   E de la Tripp.
   Mă aplec deasupra chiuvetei, privind fix ecranul, când un alt SMS intră.
   O să înțeleg dacă-mi răspunzi să mă duc la dracu’, dar nu eu am făcut asta.
   Dintr-un motiv inexplicabil, simt că tu m-ai putea crede.
   Aștept trei secunde, patru și apare și ultimul mesaj.
   Ceea ce înseamnă că ești în pericol.
   Tresar când Eddie apare în prag, cu cravata desfăcută, dar încă atârnată la gât.
   - Ce s-a întâmplat? mă întreabă, apoi se încruntă. Ești palidă.
   Spune-i, gândesc. L-ai mințit despre John și ai văzut cât de rău s-a supărat, nu minți și de data asta.
   - Prea mult vin, răspund timid. Iar Emily tocmai mi-a trimis un SMS despre niște chestii pentru comitet, adaug, fluturând mobilul spre el.
   Eddie clatină din cap.
   - Auzi, comitet! Nici n-ai zice că vrei să te muți, când ai ajuns să vorbești exact ca ele.
   Zâmbetul lui e cald, așa că mă străduiesc să-i dau o replică isteață.
   - Iar ție îți place, recunoaște.
   - Tu îmi placi, ripostează el.
   Surâsul meu pălește, dar, slavă Domnului, Eddie deja s-a întors cu spatele.
   - Și tu îmi placi mie, îi spun.
   După aceea îi scriu lui Tripp:
   Spune-mi când.

PARTEA A OPTA

BEA

      Petrecerea are loc la Tutweiler, un vechi hotel din Birmingham pe care Bea l-a iubit mereu. Blanche își organizase nunta aici, cu doar 6 luni în urmă, și Bea își pusese în cap să găzduiască și ea un eveniment de orice fel, în același loc.
   Lansarea celei mai noi colecții Southern Manors și listarea la Bursă a companiei păreau ocazia perfectă și Bea petrece luni bune planificând fiecare detaliu. Când, în sfârșit, sosește ziua cea mare, recepția se dovedește chiar mai reușită decât sperase.
   Sala de bal e decorată cu obiecte Southern Manors, fiecare masă având un măr din argint sau un porc din cristal ori o vază mare, împodobită cu o fundă din material pepit. Totul e la modă și elegant, dar cald și prietenos, exact ca brandul pe care Bea îl promovează de câțiva ani.
   Ea însăși încearcă să fie întruchiparea brandului, purtând o rochie frumos croită, scandalos de scumpă, dar nu exagerat de pretențioasă și fără accesorii bătătoare la ochi.
   Pe de altă parte, Blanche pare mult prea elegantă într-o rochie lungă, neagră, cu diamante sclipitoare, și Bea se bucură mai mult decât ar trebui că prietena ei iese în evidență negativ, într-un spațiu pe care, inițial, l-a dominat.
   Noaptea e perfectă și Bea își joacă impecabil rolul de gazdă, chiar dacă, atunci când vede cuplurile din sală, îi trece prin minte că și ea ar trebui să-și găsească pe cineva la un moment dat. E singurul lucru care îi lipsește, un partener și, când o vede pe Blanche luându-l de braț pe Tripp, se întreabă de ce oare nu s-a gândit deloc la viața ei romantică până acum.
   Știe că, în mare, acest lucru s-a întâmplat fiindcă a avut lucruri mai importante de făcut, fiindcă Southern Manors a devenit întreaga ei lume de când a absolvit colegiul, dar, brusc, simte că-i lipsește ceva și se hotărăște să acționeze cât de curând. Însă nu în noaptea asta.
   Noaptea asta e pentru ea, pentru succesul ei. Pentru ceea ce a construit din nimic.
   A venit și mama ei, îmbrăcată într-o rochie verde ca menta, aleasă de Bea pentru ocazie, fiindcă i s-a părut că se va potrivi de minune cu părul ei roșcat. Dar acum înțelege că a ales greșit - îi subliniază tenul gălbejit și o face să pară obosită și ștearsă.
   - Mama, vrei să te duci în camera ta? o întreabă încet, aplecându-se spre ea la masă, evitând sticla de apă minerală de lângă cotul ei.
   Bea le dăduse instrucțiuni ferme angajaților să nu-i ofere nimic de băut mamei ei și, până acum, se pare că aceștia îi respectaseră ordinele.
   - Nu, răspunde mama blând, dându-și părul pe spate cu o mână tremurătoare.
   În seara asta, își poartă diamantele. Nu atât de ostentative ca ale lui Blanche și având o nevoie imperioasă de curățare, dacă judeci după culoarea lor ternă. Bea se critică în sinea ei că a uitat să-i ia mamei accesorii noi, ceva de la Southern Manors.
   - Sunt atât de mândră de tine, Bertha scumpă, zice mama zâmbind.
   Bea nici măcar nu o corectează în privința numelui. A lăsat trecutul în urmă și a renăscut strălucitoare și proaspătă.
   Circulă tot restul serii. E o greșeală. Ar fi trebuit să-și supravegheze mama, ar fi trebuit să insiste să o ducă în camera ei. Și, desigur, nu-și dă seama de greșeală decât atunci când e pe podium, ținând un discurs, mulțumind tuturor pentru prezență, pentru că au transformat Southern Manors într-un succes. Pentru că au făcut-o pe ea o femeie de succes.
   - Southern Manors e o familie, declamă ea și vocea îi răsună puternic prin sistemul audio. Și rădăcina acestei companii se trage din propria familie. Din mobilierul de epocă al mamei. Din păturile făcute de bunica. Din dragostea tatei pentru un pahar masiv cu bourbon.
   Mulțimea râde politicos și Bea se prinde cu mâinile de marginea pupitrului, gândindu-se că lui taică-său puțin îi păsa din ce bea, câtă vreme alcoolul curgea în valuri. Că nu-și cunoscuse niciodată bunica și că toate obiectele de valoare din casa mamei fuseseră vândute înainte ca ea să se nască.
   Știe că înșiră minciuni, dar și le spune de atâta timp, încât nici nu-i trece prin minte că mama ei nu o va sprijini. De ce n-ar face-o, când tocmai minciunile astea îi aduc băutură pe masă și haine de la Neiman Marcus?
  Bea intuiește ce urmează chiar înainte să se întâmple și asta înrăutățește lucrurile, fiindcă nu poate întreprinde nimic pentru a le opri. O vede pe mama ei cum se ridică de pe scaun, cum merge împleticit, părând amețită chiar și când stă nemișcată. Lui Bea i se pune un nod în gât și i se înmoaie genunchii.
   - Bertha, despre ce naiba vorbești tu acolo? strigă mama, glasul ei răsunând peste mulțime, în ciuda cuvintelor articulate cu greu.
   Câțiva oaspeți se întorc spre ea și Bea își amintește că nimeni de aici, cu excepția lui Blanche, nu-i cunoaște numele real.
   - Tăticuțul ei scump habar n-avea care e diferența dintre un pahar cu bourbon și o sticlă cu bere, continuă vesel mama, de parcă le-ar fi trântit o anecdotă amuzantă, de parcă n-ar distruge tot ce a construit Bea.
   Autentic. Este unul dintre nenorocitele de cuvinte-cheie din toate materialele lor de marketing și iată cum mama ei îl ruinează fără nicio jenă.
   - Iar buni Frances a murit înainte să...
   Totul pare să se desfășoare cu încetinitorul. Mama se răsucește ca să-și farmece comesenii și, în același timp, ospătarul înaintează cu tava încărcată de pahare cu șampanie, ținând-o cât mai sus. Nu orice fel de pahare, firește, ci unele marca Southern Manors, cupe mici în formă de jumătăți de piersică, împodobite cu frunze din sticlă.
   Coliziunea e aproape explozivă. Mama calcă pe tivul rochiei, iar ospătarul încearcă să o prindă, dar și să țină tava dreaptă. Mama se prăbușește pe podea în sunetul paharelor sparte.
   Ospătarul se ghemuiește jenat lângă ea, abandonând tava ca să o țină pe mama de cot.
   Iar mama râde.
   O pată de sânge strălucitor înflorește pe dosul palmei ei, iar ea se șterge absentă pe rochie. Bea continuă să privească, încremenită.
   - Na, belea! strigă mama, râzând din nou, roșie la față.
   Bea tot nu se poate mișca, nu reușește să traverseze încăperea ca să se asigure că mama n-a pățit nimic, să o ajute să se ridice în picioare.
   Blanche face asta.
   Câțiva ani mai târziu, Bea își va aminti atât de bine cum o ajutase Blanche pe mama ei să se ridice, bodogănind la adresa covoarelor vechi, a pantofilor noi, oferindu-i mamei toate scuzele din lume pentru ce se întâmplase, de parcă nu era dureros de limpede cât de rău se îmbătase.
   Abia când Blanche îi aruncă o privire, Bea simte cum picioarele încep să-i funcționeze din nou și își croiește drum spre cele două, afișând un zâmbet strâmb. Își ia mama de braț.
   - Hai să mergem sus, îi spune.
   Iar mama, încă zâmbitoare, plutind fericită în norul ei de băutură și de Dumnezeu știe ce altceva, se lasă condusă ca un copil.
   Mai târziu, Bea și Blanche stau în livingul din apartamentul lui Bea. Blanche are un pahar cu vin, dar Bea, incapabilă să suporte mirosul de alcool, ține în mână o sticlă de apă.
   - De ce nu mi-ai zis cât de rău stă treaba? întreabă Blanche.
   Iar Bea... ce-ar putea să răspundă? Că nu știa cât e de rău? Ar fi fost o minciună. Că nu voia ca altcineva să știe cât e de rău? Ar fi fost mai aproape de adevăr, dar îi vine greu să recunoască. Ar intra în pământ de rușine. Așa că dă din umeri și spune:
   - Am fost atât de ocupată și nu am petrecut prea mult timp cu ea în ultima vreme. Știam că îi place să bea un cocktail seara, dar, în halul ăsta...
   Își lasă privirea să alunece vag în depărtare, de parcă nu cunoscuse niciodată o lume în care mama ei se îmbăta și o stânjenea, de parcă asemenea spectacole nu fuseseră la ordinea zilei în copilăria ei.
   - Poate are nevoie de ajutor, sugerează Blanche.
   Apleacă paharul ca să mai ia o gură, apoi se oprește, privește paharul și pare să-și dea seama că o discuție despre o cură de dezalcoolizare în timp ce ea soarbe lacomă un pinot gris ar putea trimite un mesaj confuz.
   - O să mă întorc la Caler, rostește Bea într-un târziu, trântind sticla de apă pe bar. O să am grijă de ea o vreme, o s-o readuc pe calea cea bună.
   Blanche se încruntă.
   - Ești sigură...
   Bea o întrerupe, fluturând din mână.
   - Știu care-i sunt nevoile.
   Nimeni n-o cunoștea pe mama ei așa cum o cunoștea Bea.

      IANUARIE, ȘASE LUNI DUPĂ BLANCHE
   Eddie nu s-a mai întors aproape o săptămână după ce am făcut dragoste.
   Mă așteptasem la asta într-un fel. Știam că o dădusem în bară, sugerându-i să aibă încredere în mine, dar, pe măsură ce zilele s-au scurs, am început să mă întreb dacă nu cumva îmi venise sfârșitul. Poate că intenționa să mă lase fără provizii, să mă înfometeze până mor.
   Nu m-am putut împiedica să-mi imaginez scheletul zăcând pe patul comod, cu așternuturile lui albe, apoi mi-am închipuit cum mă descoperă o familie care se mută aici, într-o bună zi. Poate că urma să devin o fantomă. Poate că urma să bântui casa pentru totdeauna, plângându-mi soarta, la etaj.
   Când vândusem casa mamei, cea în care murise, mă întrebasem dacă spiritul ei e încă acolo, rătăcind pe holuri.
   Însă astăzi, Eddie s-a întors.
   Încărcat cu provizii și cu un teanc de cărți, de parcă s-ar fi simțit vinovat. Am încercat să ghicesc dacă din cauza partidei de sex sau pentru că lipsise atâtea zile, dar nu am reușit să citesc nimic pe fața lui.
   A stat așa, în picioare, mult timp, uitându-se la mine, spre pat, iar eu mi-am ținut respirația, așteptând.
   Apoi a traversat camera, m-a cuprins în brațe cu un geamăt lacom și m-a sărutat atât de tare, că buzele mi s-au strivit de dinți până la sânge.
   Funcționase. Felul în care îi amintisem ce reprezentam unul pentru celălalt. Ce am fi putut deveni iarăși. În pofida rateului meu, se întorsese și încă mă dorea.
   Iar eu îl doream la rândul meu. La fel de mult și de intens.
   În ciuda celor petrecute.
   Ce dracului voi face de aici înainte?

      FEBRUARIE, ȘAPTE LUNI DUPĂ BLANCHE
   Eddie a fost altfel astăzi.
   N-aș putea să vă spun de ce sau cum, dar nu era în apele lui.
   Arăta jigărit din nou, de parcă nu dormise bine și, pentru prima dată după atâtea săptămâni, n-am făcut sex. Mi-a lăsat apa și mâncarea, apoi mi-a zis că trebuie să plece.
   Avea o picătură de sânge pe cămașă. Pe manșetă. Și o zgârietură, la încheietură.
   L-am întrebat ce s-a întâmplat, dar nu mi-a răspuns.
   Și nici nu m-a privit în ochi.

      Urăsc toată treaba asta.
   Am senzația că îi țin socoteala stărilor de spirit ca și cum ar fi un buletin meteo. Lucrurile mergeau bine între noi, începuse să capete încredere în mine. Acum, iar e distant. Doar îmi aduce mâncare și abia schimbăm două cuvinte. Arată tot mai bine când vine să mă vadă. Seamănă cu vechiul Eddie.
   De parcă monstrul pe care l-am zărit la lacul Smith se transformă încetul cu încetul în Eddie de care m-am îndrăgostit și în Eddie cu care m-am măritat.
   Are mai multă încredere în el, se simte bine în pielea lui acum și mă întreb ce s-a schimbat.
   O fată.
   Firește că e o fată.
   Eddie nu mi-a zis nimic. Dar eu știu.
   Astăzi, când a intrat, a fost cel mai aproape de Eddie pe care l-am cunoscut în Hawaii. Frumos. Competent. În control.
   N-avea cum să reușească schimbarea asta de unul singur. Îl știu pe Eddie. E în cea mai bună formă atunci când are pe cineva în care să se oglindească și când poate fi cineva pentru altă persoană.
   M-am întrebat cine era. Vreo femeie din cartier? O știam? Încerc să mi-l imaginez cu Emily sau cu Campbell ori cu Landry Cole, dar e aproape imposibil. Eddie nu le plăcea, mereu îmi spunea cât sunt de plictisitoare în comparație cu mine.
   Noaptea, stau întinsă în pat și mă străduiesc să mi-o închipui pe noua femeie pe care Eddie a fermecat-o.
   E mai tânără decât mine? Mai frumoasă?
   Oare știe cine e el?

      Când Eddie a venit aseară, era puțin abțiguit.
   O noutate pentru mine.
   Mi-a adus și mie o sticlă de vin. De fapt, o cutie mică cu vin, genul care include și trei pahare.
   Totuși, fără tirbușoane și pahare pentru mine, dar, chiar și-așa... nu mai băusem vin de atâta timp și prima gură mi s-a urcat direct la cap.
   Eddie s-a așezat pe pat, lângă mine, cu mâna pe coapsa mea, dar n-a făcut nicio mișcare în plus, chiar dacă eu voiam asta. M-am detestat pentru dorința mea, dar tot tânjeam după el.
   - Te vezi cu cineva, nu-i așa?
   Eram suficient de beată ca să pun o asemenea întrebare. Iar el era suficient de beat ca să răspundă.
   - Da, așa e.
   Mă așteptasem la acest răspuns, dar tot m-a izbit cu putere și vorbele lui mi-au provocat o durere fizică.
   Am simțit că nu mai pot să respir.
   - Cu cine? l-am iscodit.
   Ochii i s-au înnegurat când și-a ferit privirea și și-a lăsat mâna să alunece de pe piciorul meu.
   - Nu o cunoști.
   Asta a fost tot ce mi-a zis.
   A plecat imediat după aceea, sărutându-mă ușor pe tâmplă, iar acum zac singură, vărsând lacrimi amare pe pernă.
   Ar trebui să fie lacrimi de spaimă. Dacă Eddie cunoscuse pe cineva, cât avea să mă mai țină aici? Cu siguranță, acum sunt doar o povară uriașă pentru el. Dar nu mă tem.
   Sunt... furioasă.
   Rănită.
   Geloasă.

      O cheamă Jane.
   Măcar atât am reușit să scot de la el.
   Astăzi, când a venit, tocmai ieșisem din duș. N-a fost nimic intenționat - nu știu niciodată când apare, în definitiv - dar a funcționat în favoarea mea.
   Imediat ce m-a văzut, stând acolo, doar într-un prosop, ochii i s-au întunecat, au devenit înfometați și a fost cel mai ușor lucru din lume să las prosopul să alunece pe podea și să-mi deschid brațele ca să-l primesc.
   După aceea, s-a purtat ca întotdeauna după o partidă de sex. Cu lejeritate, arătându-și vulnerabilitatea. Mai relaxat.
   - Cum e? l-am întrebat.
   - Jane? a zis el, aproape fără să gândească.
   Jane.
   O cheamă Jane. Un nume simplu. Banal. Oare și ea e simplă și banală?
   - E...
   S-a oprit și am zărit un licăr de vinovăție pe chipul lui când imaginea ei i-a apărut în minte, în vreme ce el stătea în patul meu.
   - Nu e deloc ca tine, a rostit într-un târziu.
   M-am întrebat ce voia să spună mai precis. Însă cele mai multe întrebări pe care mi le-am pus aveau legătură cu ea.
   Era jos, în casa mea? Se gândea la mine, la biata soție moartă a lui Eddie? Mă ura?
   Și eu m-aș urî dacă aș fi altcineva.

      APRILIE, NOUĂ LUNI DUPĂ BLANCHE
   A fost o prostie treaba cu patul. Mă întrebasem doar dacă ea, Jane, îl va auzi cumva, jos. Trebuia ca ea să știe că toate astea - casa, bărbatul - sunt încă ale mele.
   Eddie m-a luat la întrebări mai târziu.
   - Ai făcut zgomot?
   Am întins mâinile în lateral, invitându-l să analizeze încăperea și pe mine.
   - Cum aș fi putut? am întrebat.
   A clătinat din cap.
   - Bine, a zis și s-a întors să plece.
   L-am prins de mână.
   N-a mai plecat.

      MAI, ZECE LUNI DUPĂ BLANCHE
   Zilele se scurg unele după altele și simt cum îmi pierd mințile din nou, încetul cu încetul. Cum de au trecut atâtea luni de când eu și Blanche am dispărut? Și de ce încă sunt aici, sus?
   Uneori, am senzația că mi-am recăpătat soțul. În unele dimineți, mă trezesc convinsă că a venit ziua în care îmi va spune în sfârșit că totul s-a terminat, că pot ieși din ascunzătoare, apoi îmi amintesc de existența ei.
   Știu o grămadă de lucruri despre Jane acum. A fost un copil orfan, a trăit în Arizona. Eddie a cunoscut-o când ea plimba câinii din cartier, dar locuia în Center Point, cu un tip dubios. Are părul castaniu, ca al meu, dar puțin mai deschis. Aparent, e amuzantă. Și are 23 de ani.
   Douăzeci și trei
   Pe chipul lui Eddie, a apărut o expresie tandră când mi-a vorbit despre ea. Nu eram deloc familiarizată cu așa ceva. Eddie mă privise cu foame, cu mânie, cu admirație, dar niciodată cu tandrețe.
   Ce înseamnă asta? O iubește? Oare pe mine mă mai iubește?
   Pentru că eu cred că încă îl iubesc. În pofida situației și a celor întâmplate.

      IUNIE, UNSPREZECE LUNI DUPĂ BLANCHE
   Iar am dat-o în bară.
   Eddie a venit la mine astăzi. M-a sărutat, m-a dus în pat, mi-a tras-o și, după ce am terminat, m-am gândit că el se va duce jos, se va întoarce la Jane și am rostit întrebarea care zăcea în mine de câteva săptămâni.
   - E dificil să ai o iubită nouă când ai o soție la etaj?
   Se îmbrăca și i-am văzut mușchii spatelui încordându-se.
   N-ar fi trebuit să spun asta. Dar trebuia.
   S-a uitat la mine și mi-a răspuns:
   - Chiar e o problemă asupra căreia vrei să mă concentrez, Bea? Chiar vrei să mă gândesc la cum aș putea s-o rezolv?
   A plecat imediat.
   FUTU-I!

      Tot niciun semn din partea lui.
   Au trecut multe zile. O să mă lase să mor pur și simplu? Ar fi cu siguranță o soluție simplă pentru „problema” lui.
   Pentru el.
   Nu atât de simplă pentru mine.
   Încă am mici provizii de mâncare și de apă, o parte ascunse sub pat, și am început să le țin socoteala obsesiv, chiar dacă știu că e o greșeală să numeri și n-ar trebui să mă dau bătută.
   Însă nu știu ce să fac. Este singurul lucru asupra căruia am control în prezent.

      S-a întors astăzi.
   M-a lăsat singură 4 zile. Am fost atât de recunoscătoare că îl văd, încât m-am aruncat în brațele lui, mirosindu-l ca o nebună, și i-am simțit brațele strângându-mă tare, l-am auzit murmurându-mi numele, cu buzele în părul meu.
   Și lui îi fusese dor de mine. Dar oare va fi destul?

      IULIE, UN AN DUPĂ BLANCHE
   Aceasta e ultima mea însemnare. Eddie e la duș și trebuie să mă grăbesc.
   Jane, știu că o s-o găsești. Lui Eddie îi pasă de tine, te respectă și asta înseamnă că ești deșteaptă. Pun cartea în buzunarul jachetei lui. E prea cald ca s-o mai îmbrace când pleacă și sper să nici nu simtă că e acolo.
   În orice caz, trebuie să risc. Pentru mine și pentru tine, Jane. Te rog. Te rog s-o găsești. Te rog să mă găsești. Nu mai pot supraviețui aici.
   Sunt sus. Trebuie să mergi până la capătul holului și să treci prin camera pentru haine. Nu știu codul de la ușă, dar cred că ar putea fi același cu codul de la casa noastră de lângă lac, ziua mea de naștere. Eddie nu e tare la cifre.
   Jane, te implor.
   Salvează-mă. Și pe mine, și pe tine.
   Te rog.

      Copilăria ei a avut o tentă gotică atât de absurdă, încât uneori crede că a inventat-o.
   Dar nu, dimpotrivă, și-a prezentat trecutul mai banal și mai plictisitor, o replică în culori pastelate a copilăriei lui Blanche. Totuși, a fost spre binele ei. Nimeni nu voia să știe despre Casa Prea Mare din mijlocul Alabamei de Vest. Despre tatăl care turna prea mult alcool în el și ai cărui pumni deveneau și mai rapizi când se îmbăta. Despre mama care cădea lată din cauza veșnicului amestec de votcă și Klonopin. Bea nu și-o amintea pe mama ei jucându-se cu ea sau citindu-i.
   Pe vremea aceea, nu se numea Bea, desigur. Atunci era încă Bertha. Bertha Lydia Mason. Bertha o chemase pe bunica din partea tatălui, iar Lydia, pe cea din partea mamei. Întotdeauna crezuse că ar fi putut măcar să inverseze numele. Era mai rău să fii o Bertha decât să fii o Lydia.
   Dar acesta reprezenta cel mai nesemnificativ rău făcut de părinții ei.
   Nu-și amintește când a lovit-o prima dată tatăl ei. Face parte integrantă din copilăria ei precum patul cu baldachin din propria cameră sau locul din baie unde tapetul nu stă niciodată întins. Există acolo, pur și simplu, ca un zgomot de fundal. Când se îmbată, când e furios, uneori, își amintește ea, chiar și când se plictisește.
   La un moment dat, familia ei avusese bani destui ca tatăl ei să-și aducă aminte că a crescut în belșug și să simtă acut lipsa bogăției. Bani cu care construiseră casa, când aveau 20 de ani, dar care, până când a venit Blanche pe lume, se scufundase în praful roșu al Alabamei. Nu mai existau bani pentru repararea acoperișului și, când au apărut scurgerile, când tavanul a început efectiv să putrezească într-unul dintre dormitoarele de la etaj, părinții Berthei au închis ușa și s-au prefăcut că nu se întâmplă nimic.
   Bertha învață și ea același lucru. E mai ușor să închizi o ușă și să creezi o realitate nouă.
   Merge la școala de stat locală, pentru că nu există altceva în micul ei oraș. Nici măcar nu e o școală de stat, ci una comunală, care, dintr-un motiv de neînțeles pentru ea, îl deranjează pe tatăl ei mai mult decât ar face-o o școală de stat.
   Mama ei învățase la o școală cu internat de lângă Birmingham. Ivy Ridge. Vorbește mult despre acest loc, pare să fi fost paradisul pe pământ: fete drăguțe în fuste pepite, clădiri din cărămidă roșie, înalte și înconjurate de copaci înalți.
   Bertha o caută pe calculatoarele de la școală și e mai frumoasă decât o descrisese mama ei. I se pare lucrul cel mai simplu să completeze o cerere de admitere.
   E mai greu să primească ajutor financiar, de vreme ce e responsabilitatea părinților, iar ei au nevoie de bani pentru taxe și alte lucruri de-ale adulților despre care Bertha nu știe nimic. Însă e isteață și descurcăreață, așa că, într-o noapte, după ce tatăl ei cade beat turtă în camera căreia mama ei insistă să-i spună salon, Bertha se strecoară în biroul lui.
   Documentele lui sunt vraiște, dar găsește ce caută și, până la terminarea clasei a șaptea, Bertha primește o scrisoare de acceptare și o bursă la Ivy Ridge, pe care o poate păstra până la absolvire, atâta vreme cât obține numai note maxime.
   Atunci, tatăl ei o lovește cel mai tare, în noaptea în care află ce a făcut. Mai târziu, Bertha zace în pat, verificându-și cu limba locul din gură unde i se clatină un dinte. Însă durerea nu înseamnă nimic. Durerea merită toți banii, pentru că ea tocmai și-a construit o plută pe viață, cu ajutorul căreia se va îndepărta de vasul ce se scufundă al familiei ei.
   Acolo începe totul. Atunci se schimbă totul. Ivy Ridge îi oferă o viață nouă, i-o dă pe Blanche, dar, și mai important, îi dăruiește o nouă versiune a propriei persoane. Una despre care habar nu avea că există, una care poate face multe lucruri.
   Prima zi este atât de călduroasă, încât simte cum sudoarea i se strânge în sutien și i se prelinge într-o dâră scârboasă pe șira spinării. Deja poate simți mirosul ca de pudră al deodorantului și, brusc, are imaginea oribilă a petelor umede și galbene de la subsuorile bluzei albe, noi-nouțe.
   Vrea să verifice, dar dacă o vede cineva? Nu o să mai poarte doar greutatea copleșitoare de a fi numită Bertha, ci va fi și Bertha Care Își Verifică Subsuorile. Nu, mai bine asudată, decât să se transforme într-o ciudată.
   Campusul este splendid: clădiri din cărămidă, peluze violent de verzi și, deși camera ei nu e foarte elegantă - mult linoleum, paturi suprapuse, simple, cu scări de lemn învechite - tot se simte ca în paradis, departe de casă, departe de ei. Nu mai vrea să plece niciodată de aici.
   O cunoaște pe Blanche în prima zi. Nu sunt colege de cameră - asta se va întâmpla mai târziu - dar locuiesc în aceeași clădire și Blanche și-a atribuit singură rolul de a-i face primirea neoficială.
   Blanche are cel mai fin păr, îi cade pe spate într-un râu strălucitor și drept, de culoarea cafelei. Și Bertha are părul castaniu, dar nu într-o nuanța intensă care te face să întinzi mâna și să-l atingi.
   - Bertha? întreabă ea, strâmbând din nas.
   Bertha simte cum i se face inima cât un purice, cum îi cad umerii și se cocoșează. Este o postură pe care a adoptat-o de mii de ori. Dacă ar fi putut să se micșoreze suficient, părinții ei poate nu ar fi observat-o deloc.
   Însă Blanche îi pune o mână pe umăr, împiedicând-o să se rușineze și mai mult.
   - Nu, spune ea. Așa nu merge. Ai o poreclă?
   Bertha nu avusese niciodată o poreclă, pentru că prietenii lipsiseră din viața ei, iar părinții abia dacă îi ziceau pe nume și-așa.
   Blanche zâmbește, arătându-și dinții orbitori de albi, contrastând cu tenul bronzat.
   - Bea, declamă ea. Sună mai bine.
   Bea. Chiar sună mai bine. I se potrivește.
   Bea. Se îndreaptă ușor de spate și încearcă să-și dea părul după ureche cu același gest nonșalant folosit de Blanche mai devreme.
   - Perfect.
   Și așa e.
   În vacanța de primăvară, Blanche o invită pe Bea la casa familiei ei din Orange Beach. Bea n-a mai fost niciodată la plajă, dar, imediat ce degetele i se îngroapă în nisipul alb ca zahărul, se îndrăgostește și acesta e singurul loc în care vrea să fie, cu vântul fluturându-i părul și cu apa sărată a mării mângâindu-i gleznele.
   Blanche râde de ea și îi înconjoară talia cu brațul.
   - OK, e frumos aici, dar e doar Orange Beach, zice ea.
   Brusc, Bea se îngrijorează că s-a arătat prea entuziasmată. Micuța provincială care vine la oraș.
   Însă Blanche o stropește cu apă, după care se repede în valuri, lăsând-o singură.

      Tatăl ei moare când ea e în clasa a IX-a.
   Nu se duce la înmormântare.
   Mai târziu, primește un mesaj vocal de la mama ei, niciodată nu a auzit-o atât de lucidă. Bea se pregătise pentru urlete, pentru învinovățiri reciproce, dar, în schimb, mama ei vorbește blând.
   Dulce, chiar. Îi spune „Bertha-Buburuza”, un nume de alint pe care Bea îl urăște, dar nu l-a mai auzit de când era mică. Vrea ca ea să vină acasă în vacanța de vară. Vrea să încerce să repare lucrurile acum, că tăticul s-a dus.
   Șocant, se simte tentată să se ducă.
   Însă Blanche îi reamintește că nu-i datorează nimic mamei.
   Bea nu-i povestise lui Blanche tot despre trecutul ei, fiindcă nu voia ca prietena ei să știe cât e de întunecat și de rușinos. Însă Blanche nu e proastă și Bea știe că a priceput unele lucruri.
   - Nu trebuie să te duci, o îndeamnă.
   Bea stă pe pat, trăgând absentă de husa din plastic a mobilului.
   - Dar trebuie să mă duc undeva în vacanță, răspunde Bea.
   Blanche zâmbește, smulgându-i telefonul din mână.
   - Vino la mine atunci! Avem destul spațiu și o să ne distrăm.
   I se pare uimitor că Blanche îi face o asemenea ofertă, că prietenei ei nu i separe o problemă majoră, când, de fapt, e. Pentru Blanche, totul e ușor. Poate s-o ia pe Bea sub aripa ei toată vara și nimeni nu se va supăra, nimeni nu va considera că Bea ocupă prea mult spațiu.
   Așa că Bea spune da și trăiește cea mai bună vară din viața ei.
   Mai târziu, când mama ei îi lasă un alt mesaj vocal, beată și bălmăjind reproșuri la adresa fiicelor nerecunoscătoare, Bea știe că a ales corect.
   Și dacă n-ar fi știut atunci, cu siguranță urma să-și dea seama la sfârșitul verii, stând în imensul pat cu baldachin al lui Blanche, cel cu dantelă și cu perne în nuanțe diferite de verde.
   Blanche zâmbește când închide lănțișorul pe care i l-apus la gât. Are o inițială din argint, un B delicat. Blanche îi arată pandantivul ei identic.
   - Acum ne potrivim, zice ea.
   Bea nu pricepe de ce îi vine brusc să plângă.
   Sunt nedespărțite pe toată durata liceului, Bea și Blanche, Blanche și Bea. Uneori, li se spune cele două B. Și lui Bea îi place la nebunie. Alteori, crede că lui Blanche nu-i place.

      Scrisoarea de admitere a lui Bea vine la doar câteva zile după cea a lui Blanche, iar ea e atât de entuziasmată, încât nu se poate abține să sară din pat, imediat ce Blanche se întoarce de la ore, și să țipe:
   - Am intrat!
   Blanche îi zâmbește, dar expresia ei e ușor confuză când o întreabă:
   - Unde ai intrat?
   Bea râde, înghiontind-o ușor.
   - La Birmingham-Southern, evident, răspunde ea și îi ia o secundă să-și dea seama că Blanche nu mai zâmbește.
   - Ah, uau, rostește Blanche, dar fără prea mult entuziasm.
   Brusc, Bea știe că a făcut o greșeală, a dat-o în bară cumva, dar nu înțelege de ce.
   - Am crezut că o să te bucuri, zice ea. Adică nu e ca și cum ar trebui să stăm împreună și acolo.
   Bea râde ca să-i arate cât de idioată ar fi ideea, deși crezuse că exact așa se va întâmpla.
   Blanche râde și ea, dar, la fel ca zâmbetul, râsul nu e sincer și, când se așază pe marginea patului, adaugă:
   - Am crezut că vrei să te duci la Randolph-Macon, de vreme ce ai intrat acolo. Nimeni de aici nu a reușit. Nici măcar eu.
   Adică exact motivul pentru care Bea nu vrea să se ducă la Randolph-Macon. Își depusese cererea doar pentru că Blanche o făcuse, dar nu crezuse că va fi acceptată și, fiindcă Blanche nu intrase, Bea renunțase imediat la idee.
   Însă acum se holbează la Blanche și întreabă:
   - Așadar, tu vrei să mă duc la Randolph-Macon?
   Oftând, Blanche începe să-și perie părul. E mai scurt acum, puțin mai jos de lobul urechilor, și ușor decolorat. Nu i se potrivește la fel de bine ca nuanța ei naturală, mai închisă, dar Bea îi mărturisise că îi place și așa.
   - Cred că ar trebui să avem propriile... lucruri, înțelegi? îi explică Blanche și, după ce îi întâlnește privirea în oglindă, continuă. Nu putem fi cele două B pentru totdeauna.
   Pentru prima dată, Bea observă că Blanche nu mai poartă lănțicul cu inițiala. Probabil că nu-l mai purta de săptămâni bune, dar Bea abia acum bagă de seamă. Simte cum pandantivul de la gât îi arde pielea.
   - Corect, rostește ea, râzând. Ai dreptate. Ar fi o prostie.
   Blanche e vizibil ușurată și zâmbetul îi devine sincer și strălucitor, după care lasă peria jos și se întoarce.
   - Știam eu c-o să înțelegi.
   Așadar, Blanche se duce la Birmingham-Southern, iar Bea, la Randolph-Macon. Țin legătura pe Facebook, prin SMS-uri, dar Bea nu se mai întoarce la Birmingham. Primește un post de stagiară la o firmă de design interior în anul al treilea, apoi se mută în Atlanta. La 2 ani după absolvirea facultății, mulțumită relațiilor pe care și le-a făcut, lansează Southern Manors.
   Nu o mai vede pe Blanche până când împlinesc amândouă 26 de ani și când, în sfârșit, Bea se duce înapoi în Alabama, fără ca măcar să-și anunțe mama.
   Are loc o mică reuniune în Pive Points, într-un bar mult prea zgomotos, cu băuturi mult prea scumpe, dar e distractiv să fie din nou în Birmingham, să le vadă pe fetele de la Ivy Ridge iar. Să o vadă pe Blanche.
   Sentimentele ciudate dintre cele două dispar de cum dau cu ochii una de cealaltă. Blanche țipă și se aruncă în brațele lui Bea, strângând-o tare la piept.
   Are părul mai scurt, într-o tunsoare aproape severă, dar se potrivește cu trăsăturile ei de elf și Bea se întreabă, pentru o secundă, dacă n-ar trebui să încerce și ea ceva asemănător. Dar nu, ce arată bine pe Blanche nu va arăta neapărat bine pe Bea. În plus, Bea arată binișor în prezent, după cum subliniază și Blanche cu o exclamație:
   - Afurisito, uită-te la tine!
   Celelalte fete vor să știe secretul lui Bea, cum de arată atât de grozav, cine o tunde etc. Adevărul e cât se poate de simplu. E bogată acum.
   Când erau la Ivy, ei îi lipsea patina de bogăție și de clasă, așa că e firesc să li se pară diferită acum. Normal că arată mai bine. Mai frumoasă.
   Însă Blanche e adevărata stea a serii, pentru că se pregătește de nuntă.
   Inelul de logodnă este uriaș, un diamant înconjurat de smaralde pe un cerc din platină și Bea vede și fotografiile logodnicului lui Blanche în profilurile de Social Media. E blond și înalt și îi aduce aminte de tipii pe care îi cunoscuse la petrecerile din Hampden-Sydney, colegiul de băieți de lângă Randolph-Macon. Pare mai mare de 28 de ani, probabil că arată așa încă din adolescență, poate chiar dinainte. Există un gen de băiat care pare să se fi născut cu o crosă de golf în mână, iar acesta e Tripp Ingraham.
   - Richard Ingraham al Treilea, le spune Blanche.
   Bea își ascunde un zâmbet în spatele paharului cu băutură, deoarece bineînțeles că Blanche se mărită cu un al treilea pe care îl cheamă Tripp.
   Nunta va avea loc în primăvară și își construiesc o casă mare într-un cartier nou, numit Thornfield Estates.
   Bea îl caută pe internet.
   Nimic special. Mai degrabă o grămadă de desene cu imaginea viitoare a cartierului, cu peluze dichisite și case ostentativ de mari, dar construite în stilul caselor mai vechi, mai modeste. Fără stucatură albă, doar cărămidă și obloane albastru-marin de bun-gust.
   Prețul de pornire al unei case e o sumă din 7 cifre, dar Bea e bogată acum, de ce nu s-ar stabili în Birmingham din nou? Afacerea ei poate fi condusă de oriunde și, cu toate că îi place Atlanta, nu și-a construit o viață reală acolo.
   Însă cumpărarea unei case atât de mari într-un cartier destinat familiilor pare o prostie și... un gest prea bătător la ochi.
   Așa că își ia o casă în Mountain Brook, apoi un birou în Homewood, iar Southern Manors continuă să se dezvolte în timp ce ea o ajută pe Blanche cu planurile de nuntă.
   - E atât de bine să te am cu mine aici, spune Blanche într-o noapte, când stau în livingul lui Blanche și al lui Tripp, cu o sticlă de vin alb pe măsuța de cafea din fața lor, cu pantofii scoși și înconjurate de reviste pentru mirese. Mi-a fost dor de tine.
   Bea știe că e sinceră și, zâmbind, vâră mâna în geantă.
   - Mă bucur că ai zis asta.
   Lănțicul e din argint și are o albinuță agățată de el, iar Blanche râde încântată, bătând din palme.
   - Dumnezeule! Ce drăgălășenie! spune ea dintr-o suflare.
   De data asta, Bea îi pune lănțicul la gât lui Blanche și, mai târziu, când întreabă dacă îi poate dona decorațiuni Southern Manors pentru recepție, Blanche acceptă imediat, exact cum preconizase Bea.
   Înseamnă o bună expunere pentru companie, ale cărei afaceri merg deja foarte bine, dar pentru Bea nu e destul. Vrea ca produsele ei să conteze aici, în Birmingham. Vrea că produsele ei să fie importante pentru Blanche. Și așa se întâmplă în viitor, dar nu cum ar fi dorit Bea.
   În noaptea seratei caritabile, a triumfului lui Bea, Blanche merge cu Bea și cu mama ei în mașină și, când intră în sala de bal, după ce o duc pe mama lui Bea la locul ei de la masă, Blanche se uită în jur, la tot ce a construit Bea.
   - Știi, nu mi-am dat seama niciodată cât de mult se aseamănă lucrurile astea cu cele din casa mea, comentează Blanche.
   Zâmbește când rostește cuvintele și-și duce degetele la albinuța de la gât, dar Bea îi vede ochii.
   Vede ce gândește în realitate.
   - Serios? întreabă Bea. N-am observat.

PARTEA A NOUA
JANE
29.

      Probabil că lucrul cel mai prostesc pe care l-am făcut vreodată a fost să mă duc acasă la Tripp Ingraham. Iar asta chiar spune ceva despre mine.
   A fost acuzat de crimă. Iar eu mă duc de bunăvoie în casa unui om suspect de omor.
   Îmi repet cuvintele în sinea mea de mii de ori cât alerg în josul străzii, încercând să mă port de parcă ar fi o zi obișnuită. Jane cea de toate zilele a ieșit să alerge de dimineață și cu siguranță nu e pe punctul de a face o mișcare atât de idioată, că ar putea să dea și colțul.
   Mesajele lui m-au ținut trează întreaga noapte și n-am cum să vă explic, dar trebuie să aud ce are de zis. Ceva îmi șoptește că spune adevărul.
   Tripp are atâtea defecte - e bețiv, muieratic, republican - dar imaginea de criminal nu i se potrivește. Am cunoscut bărbați violenți. Am trăit în preajma multora dintre ei și am învățat cum să-i depistez încă de la început. Am fost nevoită. Tripp pur și simplu... nu pare genul.
   Mă grăbesc pe aleea din fața casei lui, rugându-mă să nu mă zărească nimeni. Tufișurile au crescut haotic, iar frunzele moarte și petalele de flori zac împrăștiate până la intrarea în casă. Deși înainte locul mi se părea întunecat și trist, nici nu se compară cu ce simt acum.
   După ce sun la ușă, aștept atât de mult, că am impresia că n-o să răspundă și sunt îngrozitor de conștientă că oricine ar trece pe stradă m-ar vedea stând aici. Acest cartier pare să aibă ochi pretutindeni, iar Tripp n-ar trebui să primească vizitatori care să nu fie verificați de poliție mai întâi.
   De parcă aș fi făcut așa ceva.
   Chiar când mă pregătesc să plec, se deschide ușa.
   Tripp se holbează la mine. Poartă un halat simplu de baie, legat în talie lejer, și o pereche de pantaloni de pijama asortați. Are tenul cenușiu și ochii sunt îngropați în cearcănele uriașe. Tripp a mai arătat prost și înainte, dar acum pare pe jumătate mort și aproape că mi se face milă de el.
   - Ai venit, zice el răgușit, pe un ton neutru. Sincer, nu credeam că vei veni. Nu sta acolo. Intră.
   Mă conduce înăuntru și mirosul mă izbește imediat. Mâncare veche, gunoi nedus și alcool. Foarte mult alcool.
   - Îmi cer scuze că n-am făcut curățenie, spune el, poftindu-mă cu un gest în living.
   Clatin din cap și-mi încrucișez brațele la piept.
   - Dacă ai ceva de spus, dă-i drumul. Repede.
   Se uită fix la mine și un colț al buzelor i se ridică ușor. Și iată-l din nou - o umbră a vechiului Tripp. Firavă, dar încă supraviețuind.
   - Nu vrei să petreci prea mult timp în vizuina criminalului, înțeleg.
   I-aș zice să nu fie ticălos, dar e ca și cum i-aș cere să nu respire, așa că mă mulțumesc să-i arunc o privire mânioasă, așteptând. În cele din urmă, Tripp oftează.

      - Probabil că, atunci când l-ai cunoscut pe Eddie Rochester, te-ai simțit ca și cum ai fi câștigat la loterie, filosofează el. Bogat, arătos, al dracului de șarmant. Dar dă-mi voie să-ți atrag atenția asupra unui lucru, Jane.
   Se dă mai aproape de mine și îi simt duhoarea de piele nespălată și de dinți neperiați.
   - E ca otrava. La fel ca nevastă-sa, așadar, măcar ei doi se potriveau mănușă.
   Un alt zâmbet răutăcios.
   - Dacă aș fi în locul tău, aș pleca de acolo, aș lua ce-aș putea din casă și nu m-aș mai uita înapoi. Părăsește-l pe Eddie, pleacă din Birmingham.
   Tripp dă din mână și se sprijină cu spatele de ușă.
   - Pe toți dracii dacă n-ar fi trebuit s-o ascult pe Blanche când a insistat să ne mutăm.
   - Blanche voia să vă mutați? întreb neîncrezătoare.
   Dă din cap aprobator.
   - Da. Cu două săptămâni înainte să moară. Îmi tot spunea că are nevoie să locuiască în altă parte, că simte că Bea o sufocă. Nu era suficient că Bea i-a luat toată nenorocita de viață, știi? Trebuia să bage și în sufletul nostru tot timpul. La fel și Eddie. Nenorocitul părea să stea tot timpul la noi acasă.
   Dar ai zis că nu crezi că s-a întâmplat ceva între ei.
   - Asta nu înseamnă că îmi convenea situația. Nici lui Bea nu-i plăcea. De-aia a și invitat-o pe Blanche la lac în weekendul acela. Să limpezească apele. Am întrebat-o pe Blanche ce vrea să spună cu asta și mi-a zis că ele două sunt... nu mai știu. La o răscruce sau cam așa ceva. Că nu e sigură dacă mai pot fi prietene. Și am crezut că poate e vorba de...
   Mărul lui Adam i se mișcă, dar nu mai scoate niciun cuvânt și, când duce mâna să-și frece bărbia nerasă, văd că îi tremură ușor.
   - Lucrurile o luaseră razna de la o vreme, îmi explică el într-un târziu. Între Blanche și Bea, între Bea și Eddie, între mine și Blanche. Totul devenise toxic. De-aia am și fost atât de confuz când Bea m-a sunat și m-a rugat să mă duc acolo.
   Îngheț.
   - Poftim?
   Oftând, Tripp își freacă fața.
   - În weekendul acela, adaugă el cu glas obosit. Bea m-a sunat vineri seară și mi-a zis că i se pare că Blanche are nevoie de mine. Așa că m-am urcat în mașină, am condus până la lac și da, am băut toți la grămadă, dar am căzut lat în casă. Nu m-am urcat nici măcar o secundă pe nenorocita aia de barcă. M-am trezit de dimineață, în dormitorul pentru oaspeți, simțindu-mă de parcă m-ar fi pocnit cineva în cap cu o șină de cale ferată. Nici Bea, nici Blanche nu erau acolo. Am presupus că ieșiseră cu barca mai devreme și am plecat. Am condus înapoi spre casă.
   Glasul i se frânge și are nevoie de o secundă să și-l dreagă, timp în care își freacă fața din nou.
   - N-am știut. M-am dus acasă în dimineața aia și am urmărit partide de golf la televizor toată ziua, în timp ce ele erau... deja moarte. Deja... putrezeau în apă...
   Ochii i se umplu de lacrimi.
   - Abia luni, când n-a venit acasă și n-am reușit s-o prind la telefon, mi-am dat seama că se întâmplase ceva.
   Ochii lui tulburi mă ațintesc. Nu mai zâmbește răutăcios și nici nu mai scoate replici scârboase.
   - Jur că n-am avut nimic de-a face cu toate astea. Da, am fost acolo și, da, ar fi trebuit să le spun polițiștilor imediat, dar m-am temut de...
   Scoate un sunet bizar, care e prea trist ca să fie un hohot de râs.
   - De asta. La dracu’, mi-a fost frică de asta.
   Mă apucă de umeri și mă strânge atât de tare, încât cred că îmi vor apărea vânătăi.
   - Îți recomand sincer să pleci. Nu m-am urcat pe barca aia, dar amprentele mele simt peste tot. N-am cumpărat nicio nenorocită de frânghie sau vreun ciocan, altcineva mi-a folosit cardul de credit.
   Sunt atât de multe informații care mă copleșesc, că abia reușesc să le procesez pe toate și încerc să mă smulg din strânsoarea lui Tripp și să pricep ce vrea să sugereze.
   - Vrei să spui că cineva ți-a înscenat toate astea?
   - Îți spun că încă ai șansa să fugi de jigodiile astea.
   Îmi dă drumul, pășind în spate.
   - Mi-aș fi dorit să fi fugit și eu la timp.

      Răscolesc prin toată casa.
   Nu știu ce caut, știu doar că trebuie să existe ceva, o dovadă că Eddie e făptașul.
   Asta încerca Tripp să-mi zică, știu, așa că iată-mă aici, deschizând dulapuri și trăgând de sertare.
   Adele se învârte printre picioarele mele, lătrând frenetic și ochii încep să-mi lăcrimeze la vederea dezastrului pe care l-am provocat. Cărțile de pe rafturi, trântite fără milă pe podea. Pernele, aruncate de pe canapea.
   Ridic orice este greu, toate fleacurile alea de la Southern Manors, căutând stropi de sânge. Scotocesc prin toate buzunarele hainelor lui Eddie. Trag salteaua de pe patul nostru.
   Ceva, ceva, trebuie să fie ceva. Nu poți omorî doi oameni fără să lași nicio urmă, e imposibil. Bonuri, arma crimei ascunsă, haine cu sânge pe ele, voi găsi eu ceva.
   O oră mai târziu - nu, aproape două ore și jumătate mai târziu - stau pe podeaua camerei pentru haine groase de la intrarea în casă și îmi țin capul în mâini. Adele și-a pierdut interesul pentru persoana mea și se odihnește în hol, cu botul pe labele din față, uitându-se la mine.
   Mi-am pierdut mințile. Casa e un dezastru și sunt prea obosită ca să aranjez totul la loc.
   Tripp are dreptate. Ar trebui să plec. Să mă car cât încă pot, chiar dacă nu Eddie e criminalul. Se întâmplă ceva în jurul meu, ceva atât de dubios, că nu merită nici toți banii din lume.
   Tocmai mă ridic de pe podea când zăresc o jachetă în colțul camerei. Probabil a căzut de pe umeraș cât m-am purtat ca o nebună, dar nu-mi amintesc să o fi verificat. Nu-mi amintesc nici când l-am văzut pe Eddie purtând-o ultima oară.
   O ridic și observ imediat că pare mai grea într-o parte, mi se taie răsuflarea când degetele mele descoperă ceva masiv în buzunar. Scot obiectul și constat că e doar o carte.
   Îmi imaginez că a luat-o să citească undeva, poate la birou, poate în pauza de masă, și a vârât-o într-un buzunar, uitând de ea.
   Eddie a citit mult în ultimele câteva luni, dar numai thrillere militare plictisitoare. Ăsta e un roman de dragoste, mai vechi, cu o copertă viu colorată, și nu mi se pare că ar fi pe gustul lui.
   Poate că a fost al lui Bea. O lectură preferată de-a ei, ceva care s-o țină aproape de el.
   Deschid la prima pagină.
   Îmi ia cam un minut să-mi dau seama ce văd, râurile de cuvinte scrise de mână pe lângă rândurile tipărite mă zăpăcesc, mi se încețoșează privirea.
   Apoi văd Blanche mâzgălit pe o pagină și simt cum mi se oprește inima.
   Mi-a ucis prietena cea mai bună.
   M-a încuiat aici.
   Cu mâinile tremurându-mi, răsfoiesc paginile atât de rapid, încât aproape că le rup.
   Și atunci apare și numele meu.
   Jane.
   Mi se întoarce stomacul pe dos și scâncesc. Mușchii îmi sunt ca de piatră.
   A ucis-o pe Blanche, m-a încuiat, i-am tras-o, Jane.
   Cuvintele se amestecă sub ochii mei și știu că o să vomit cât de curând. Dar trebuie să mă abțin, fiindcă nu pot s-o fac, fiindcă Bea Rochester nu putrezește în lacul acela, așa cum susținea Tripp, Bea e aici, chiar deasupra capului meu și... Dumnezeule!
   Ies în grabă din încăpere, alunecând pe marmura din hol.
   Adele își ridică privirea și latră o singură dată, tare, când fug în sus, pe scări, cu cartea în mână.
   Un cod, același ca la casa de lângă lac.
   O altă cameră pentru haine, mai mică, una căreia nu i-am acordat niciodată atenție pentru că rareori urc la etaj și... Dumnezeule, Doamne Dumnezeule, bufniturile, zgomotele alea, anotimpurile sunt de vină, ticălosul naibii, era ea, era Bea...
   Mâinile îmi tremură atât de rău, încât bâjbâi să deschid panoul din fundul încăperii, dar reușesc până la urmă și tastez cifrele, chiar dacă o parte din mine îmi spune că n-o voi găsi acolo. Așa ceva nu poate fi real.
   Un sunet ca un zbârnâit, apoi un clic. Împing ușa.
   La început, mă surprinde mărimea camerei din spatele ușii. E ca o cameră de hotel aproape, frumos decorată, în ciuda lipsei luminii naturale. Cu un pat mare în mijloc. Iar lângă pat, o femeie.
   Acum chiar cred că o să vărs.
   Bea Rochester nu s-a înecat în același accident care a ucis-o pe Blanche. Bea Rochester n-a murit.
   Bea Rochester stă chiar în fața mea.
   - El e aici? mă întreabă.

30.

      Mi se învârte capul și golul din stomac nu-mi trece. Nu ajută-mă, nu cine ești, ci el e aici?
   Clatin din cap.
   - N... nu. E la muncă, el...
   - Nu contează, spune Bea și întinde mâinile spre mine.
   După atâta timp petrecut privindu-i fotografiile, să o văd aici, în fața mea, e aproape imposibil de cuprins cu mintea și poate de aceea mă trezesc că fac un pas spre ea și îmi pun mâinile într-ale ei.
   - Trebuie să ieșim de aici înainte să se întoarcă, îmi zice.
   Încuviințez și rostesc: „Tripp”.
   Bea se încruntă, confuză.
   - Poftim?
   Dau din cap, șocul transformându-mi gândurile într-un soi de mâzgă groasă, grea.
   - Am vorbit cu el azi, acum câteva ore și mi-a spus că a fost acolo în noaptea aia. Și Eddie, la fel. El a fost, nu? Eddie a omorât-o pe Blanche. Dumnezeule!
   Cuvintele mi-au ieșit ca un geamăt și Bea mă apucă de umeri. E mai scundă decât credeam, dar puternică, mai ales pentru o femeie care a petrecut atâta timp închisă aici.
   Iisuse, închisă aici! Sechestrată. De Eddie.
   - Jane, îmi zice.
   Mă gândesc că Eddie i-a povestit despre mine, că i-a spus numele meu și îmi vine să urlu.
   Brusc, auzim un sunet.
   Ușa camerei cu haine se deschide.

PARTEA A ZECEA
EDDIE
31.

      Ceva trebuie să se schimbe.
   Era singurul gând care îmi ocupa mintea de câteva săptămâni bune și încă mă chinuia când am parcat mașina în garaj, am oprit motorul și am privit în gol prin parbriz.
   Tripp, acuzat că a omorât-o pe Blanche, Bea, închisă la etaj, iar Jane...
   Fir-ar să fie, Jane.
   Oftând, am deschis portiera și am pornit spre casă. Era târziu și vremea era de rahat. Trebuia să fi ajuns mai demult acasă, dar am așteptat să se ducă Jane la culcare.
   Voiam să stau de vorbă cu Bea. Bea ar fi știut ce e de făcut și cum să rezolv totul. Chiar dacă m-am răstit la ea ultima dată când mi-a sugerat că situația nu mai poate continua așa, știam și că ea e singura care ne poate scoate din nenorocirea asta.
   Când am deschis ușa de la intrare, casa mi s-a părut prea tăcută și parcă prea rece, mai ales după căldura de afară, dar nu m-a deranjat.
   Apoi, am văzut.
   Parcă o tornadă trecuse peste casă. Parcă fuseserăm jefuiți.
   Jane.
   Nici măcar nu-mi amintesc cum am ajuns sus. Știu doar că m-am trezit în fața camerei pentru haine și am deschis ușa. Mi-a luat cam un minut să înțeleg ce văd. Ușile erau deschise.
   Jane era acolo. Ea și Bea stăteau acolo împreună.
   Mi se părea un coșmar sau un fel de halucinație provocată de stres. M-am holbat la ele o veșnicie. Bea, cu chipul ei palid, Jane, aproape cenușie la față și cu ochii ieșiți din orbite.
   Mă uitam fix la ele și creierul meu încerca să se pună în funcțiune, să explice, să rezolve.

.................................................

        „Omul înțelept nu spune tot ce gândește, dar ce spune, gândește.”

                           Aristotel

Soția de la etaj, Rachel Hawkins

 .....................................

3-5

           - Așa ne-am gândit? întreabă Tripp.

   E deja la al treilea bourbon și se sprijină de spătarul scaunului. Și-a lăsat mâncarea aproape neatinsă și obrajii i s-au înroșit. Încă e chipeș în felul lui, dar, de fiecare dată când cinează împreună, Bea nu se poate opri să nu remarce cât de bine arată Eddie prin comparație.
   Blanche gesticulează spre Tripp s-o lase baltă.
   - Am discutat chiar, spune ea. Probabil ai uitat. Sau nu erai atent. Ori poate erai beat.
   Și iată și înțepătura pe care Bea se obișnuise s-o audă în vocea lui Blanche ori de câte ori vorbea despre Tripp.
   Tripp s-a obișnuit și el, așa că se mulțumește să pufnească și să mai ia o gură de băutură.
   - Fă ce vrei, iubirea mea, îi zice soției. Oricum, tu mereu procedezi cum te taie capul.
   Blanche îl ignoră și se apleacă în față, concentrându-se asupra lui Eddie.
   - Și desigur că pe tine am vrea să te angajăm.
   Eddie rânjește în timp ce feliază carnea din farfurie.
   - Tocmai voiam să spun că sper să fi adus vorba de asta pentru că intenționezi să mă angajezi pe mine, altfel, ar fi foarte stânjenitor.
   Izbucnesc cu toții în râs și Bea se întinde ca să-și pună mâna pe coapsa lui Eddie, strângând-o ușor.
   - Programul tău e plin acum, scumpule, îi amintește ea și vede cum Blanche aruncă o privire spre locul în care mâna ei se odihnește pe piciorul lui Eddie.
   Nu-și poate explica de ce nu vrea ca Eddie să lucreze la casa lui Blanche. Vrea să creadă că e din cauza banilor pe care Blanche și Tripp nu-i au, că va fi o pierdere de vreme pentru toată lumea și că, în plus, de vreme ce ea i-a dat lui Eddie capitalul ca să-și înceapă afacerea, are tot dreptul să decidă ce proiecte să preia.
   Însă e mai mult decât atât. Se întâmplă ceva aici, ceva pe care nu reușește să-l identifice cu precizie.
   E ceva aspru în privirea lui Blanche, chiar și atunci când îi zâmbește.
   Eddie îi mângâie mâna și se întoarce la mâncarea lui.
   - Pentru prieteni, îmi pot face întotdeauna timp, rostește el relaxat.
   Zâmbetul lui Blanche se lățește.
   - Grozav! Deja am, Dumnezeule, vreo sută de idei!
   Restul cinei trece într-un fel de ceață pentru Bea. Consumă mai mult alcool decât de obicei și continuă să se holbeze la Blanche, întrebându-se ce se petrece, luptându-se cu dorința de a da pe față tot ce știe despre problemele financiare ale lui Blanche și ale lui Tripp.
   Îi vine să trântească un comentariu răutăcios când o aude pe Blanche zicând: Mereu mi-a plăcut bucătăria voastră deschisă. Poate facem ceva asemănător. Simte cum vorbele îi apasă vârful limbii cu greutatea lor.
   Firește că Blanche vrea ceea ce au ei. Firește că ei au o casă mai frumoasă. Firește că Blanche nu suportă ideea că Bea a ajuns în vârf după atâția ani.
   Seara se încheie ca de obicei cu Tripp care a băut prea mult. De data asta, atât de mult, că Eddie trebuie să îl ajute să ajungă la mașină.
   Bea și Eddie au parcat pe stradă, iar Tripp și Blanche, în parcarea micuță din spatele restaurantului, așa că Bea se duce singură la mașina lor, cu cheile în mână.
   Abia când deschide portiera din dreapta, o copleșește un sentiment neașteptat și ocolește grăbită localul, îndreptându-se spre mașina prietenilor lor.
   Îi zărește clar pe Eddie și pe Blanche în lumina de pe stradă, lângă SUV-ul masiv al lui Tripp. Eddie probabil că l-a pus deja pe Tripp pe bancheta din spate, fiindcă sunt doar ei doi afară. Soțul ei și cea mai bună prietenă a ei stau față în față.
   Blanche e mult prea aproape de Eddie. Mult prea aproape, în opinia lui Bea. Chipul ei strălucește în lumina portocalie. Îi zâmbește lui Eddie și el îi întoarce zâmbetul.
   Același zâmbet pe care i l-a oferit în Hawaii, cald, care îi scoate în evidență ridurile de la coada ochilor, zâmbetul care i-a încălzit sufletul, fiindcă a înțeles cumva că el nu zâmbea așa oricui.
   Zâmbetul despre care a crezut că îi aparține doar ei. Iar acum e și al lui Blanche.
   Bea se îndepărtează, simțindu-se goală pe dinăuntru. Tocurile ei pocnesc ușor pe asfalt.
   Așadar, asta vrea Blanche. Asta se ascundea în spatele renovării.
   Nu vrea casa lui Bea.
   Îl vrea pe soțul lui Bea.

      SEPTEMBRIE, DOUĂ LUNI DUPĂ BLANCHE
   O să pară bizar (în definitiv, ce nu e bizar în toată povestea asta?), dar am căpătat o rutină aici.
   Amândoi avem o rutină.
   Eddie nu vine în fiecare zi, ci o dată la trei zile. De fiecare dată, se întâmplă la fel. Îmi aduce suficientă mâncare și apă ca să-mi ajungă până data viitoare când apare. De fapt, mai mult decât suficientă. Am sticle de apă în plus, înșirate lângă perete.
   În primele săptămâni, le-am strâns cu disperare, raționalizând hrana și apa, în caz că nu se mai întoarce, însă - un alt lucru bizar - am început să am încredere că nu mă va lăsa aici, sus, să mor de foame.
   Tot nu vorbește cu mine și am un milion de întrebări pentru el. Dar nu lucruri evidente precum „de ce dracului faci asta?”, ci lucruri mărunte. Vreau să știu ce le-a spus tuturor despre mine, vreau să știu ce s-a întâmplat cu Southern Manors.
   Le este oamenilor dor de mine? Dar de Blanche?
   Trebuie să existe o metodă să-l fac să deschidă gura.
   Cred că, dacă nu vorbesc curând cu cineva, o să-mi pierd mințile.

      Astăzi, în sfârșit, o luminiță la capătul tunelului.
   Și ce să vezi? Mulțumită unei cămăși.
   Când a venit Eddie să-mi aducă provizii, am observat că purta cămașa albastră pe care i-am luat-o la ultima noastră aniversare. Este exact aceeași nuanță ca a ochilor lor și de aceea i-am și cumpărat-o. Tot bine arăta în ea. În general, arată mai bine în ultima vreme, și-a mai venit în fire.
   - Îți stă bine, i-am zis.
   L-am surprins. În loc să-mi întoarcă spatele, și-a cercetat ținuta de parcă tocmai și-ar fi dat seama cu ce se îmbrăcase. Parcă ar fi înțeles semnificația cămășii.
   - Mulțumesc, a rostit într-un final. Am uitat că tu mi-ai luat-o.
   - Eu ți-am luat majoritatea hainelor, am replicat, cu excepția acelei cravate pepit oribile. Aia e ta întru totul.
   Eddie a surâs și i-am zărit ridurile de la coada ochilor.
   - Îmi place cravata aia.
   Ei bine, presupun că acum o poți purta tot timpul.
   Aveam cuvintele în minte, o replică viguroasă, genul de lucru pe care îl aprecia la mine. Dar mi-am ținut gura, fiindcă știam că l-aș face să plece. Iar eu nu voiam asta.
   - Îți stătea bine cu ea, am zis. O chestie foarte enervantă.
   Eddie a pufnit, s-a îndreptat spre ușă și a plecat. Îmi dorisem ca el să mai zăbovească, să discute cu mine și mi-am înfrânt cu greu dezamăgirea. Însă, atunci când a plecat, avea un aer relaxat pe care nu l-am simțit când intrase.
   Tot e ceva.

      OCTOMBRIE, TREI LUNI DUPĂ BLANCHE
   Eddie s-a întors astăzi, lucru care m-a surprins. Mă vizitase ieri și mă obișnuisem să aștept 3 zile între vizite, ținând socoteala timpului cât de bine pot eu aici.
   A adus mâncare și apă, deși încă aveam destulă, și, după ce le-a lăsat, a rămas lângă ușă mult timp, cu mâinile vârâte în buzunarele de la spate.
   - Vrei să-ți mai aduc cărți? m-a întrebat într-un târziu.
   Mi-a luat cam un minut să răspund.
   - Ar fi nemaipomenit, am zis cu toată sinceritatea.
   Nu știe că o folosesc pe asta ca jurnal și chiar mi-ar prinde bine ceva nou de citit.
   A încuviințat din cap și a plecat spunând „pa, Bea”.
   Nu a mai făcut asta înainte. E prima dată când îmi aud numele după săptămâni întregi.

     O altă zi, o altă vizită din partea lui Eddie.
   Vine zilnic acum. Nu stă mult și, de două ori până acum, a fost aici în timp ce dormeam. Mă întreb dacă vine și noaptea. Nu mai am un simț extraordinar al zilelor și al nopților, dar dorm totuși și presupun că mi-am păstrat un program relativ regulat. Nu știu de ce, dintr-odată, a început să vină în timpul nopții.
   Dar nu, îmi spun în sinea mea că nu pot face așa ceva, nu pot încerca să-i ghicesc motivele și să-i înțeleg logica. Dacă procedez așa, o să înnebunesc definitiv.
   Fiindcă deja înnebunesc.

      Eddie a stat o oră astăzi. Poate și mai mult.
   Nici măcar nu s-a sinchisit să aducă apă și mâncare și, pentru prima dată de când m-am trezit aici, am simțit că mi se ia o greutate de pe piept și că pot să respir din nou.
   A venise cu mai multe cărți, după cum promisese și, de îndată ce a intrat în cameră, am luat una dintre ele, un thriller politic pe care îl citea el cândva, din câte îmi aminteam.
   - Asta cred că a fost cea mai proastă carte pe care am citit-o, i-am zis.
   Eddie a traversat încăperea, mi-a luat-o din mână și s-a apucat să-i studieze coperta.
   - E aia în care îl înlocuiesc pe președinte cu o clonă?
   - Pe vicepreședinte, l-am corectat, dar da, aia.
   A întors-o, a citit textul de prezentare și a zâmbit ușor.
   - Am cumpărat-o în aeroport. Nimeni nu poate fi judecat pentru cărțile cumpărate în aeroporturi.
   - Îmi amintesc, am spus și chiar așa era.
   Ne duceam la o conferință în Atlanta. Mă rog, eu mă duceam. Eddie mă însoțea ca să vadă un meci de fotbal acolo, în weekend.
   - „Femeile și arta conducerii, conducerea și feminitatea”, am adăugat. Un workshop de genul ăsta. Trei zile de discursuri cu titluri precum „O mână blândă: cum să impui respect fără frică” și „Femeile în top”.
   Eddie a surâs.
   - Urai rahaturile alea.
   - Așa e, am replicat, încuviințând. Dar conferința aia a fost una proastă rău.
   M-am așezat pe marginea patului și m-am gândit la weekendul ăla, la cum stăteam acolo nefericită și plictisită, îmbrăcată la patru ace, doar ca să-mi pierd vremea.
   Încă mi-o aminteam pe una dintre femeile care conduceau workshopurile pentru grupuri, cum stătea în picioare în fața noastră, cu părul ei scurt, albit prematur, cu un pulover din cașmir crem care aproape îi înghițea trupul micuț.
   - Reținem foarte multe lucruri, spusese ea. Mai multe decât bărbații. Lor li se permite să-și facă griji doar în privința afacerilor, în vreme ce noi trebuie să avem grijă atât de afaceri, cât și de familiile noastre. De copiii noștri. Pun pariu că, dacă ar fi să întreb un director general „cât lapte aveți în frigider acasă în secunda asta?”, habar n-ar avea. Dar voi toate știți.
   Femeia zâmbise larg, apoi își coborâse glasul, șoptind cu un aer conspirativ:
   - Voi toate știți, nu-i așa?
   Urmase un val de chicoteli și de încuviințări, iar eu mă uitasem în jur, întrebându-mă: Pe toți dracii, voi sunteți reale?
   I-am povestit și lui Eddie acum, iar el a râs, încrucișându-și brațele la piept.
   - Corect, și totuși, în fiecare zi, când mă întorceam în cameră și te întrebam cum a decurs ziua, tu mereu spuneai că bine.
   Am ridicat din umeri.
   - Și ce-ai fi vrut să zic? Eu alesesem să particip. Nu voiam să recunosc că aveai dreptate și că era o pierdere de vreme.
   Nu am adăugat și faptul că existau tensiuni între noi. Că ne certam mai mult decât de obicei, chiar înainte de Blanche și de renovările ei.
   Nu am vrut să-și amintească asta.
   - În weekendul acela, nici pe mine nu m-a dat distracția afară din casă. Am sfârșit prin a renunța la biletul meu pentru jocul cu Falcons, pe care i l-am dat unui client, așa că, mare parte din timp, m-am uitat la ESPN în camera de hotel și m-am îndopat cu mâncare proastă de la room-service.
   Eddie s-a uitat în jur, căutând un loc unde să se așeze.
   Dar firește că nu există așa ceva, pentru că ăsta nu e salonul meu, ci o temniță.
   O temniță făcută de el.
   Fără să stau prea mult pe gânduri, am bătut cu palma în pat, aproape de mine.
   - E neașteptat de comod, i-am zis, schițând un zâmbet.
   Niciodată nu mai vorbisem atât de mult și îl voiam așa, relaxat și puțin mai deschis.
   Eddie a ezitat și, pentru o clipă, am crezut că o să plece. Apoi s-a așezat.
   Salteaua s-a lăsat sub greutatea lui, făcându-mă să mă aplec spre el. Am simțit parfumul săpunului și, dincolo de acesta, mirosul curat, cald ce îl caracterizează pe Eddie.
   Weekendul acela în Atlanta nu fusese pe de-a-ntregul prost. În ciuda tensiunii dintre noi, profitaserăm de patul mare al hotelului în fiecare noapte.
   Sexul fusese întotdeauna grozav pentru amândoi.
   Eddie m-a privit cu ochii lui albaștri și gura mi s-a uscat.
   Nu s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi urât, ca și cum m-ar fi vrut dusă pentru totdeauna. Pesemne că există un motiv pentru care încă sunt aici.
   Blanche a murit, dar eu sunt vie.
   Sigur înseamnă ceva.
   - Ar fi trebuit să mergem în mai multe vacanțe, am zis, coborându-mi privirea spre buzele lui. Poate înapoi în Hawaii.
   L-am privit drept în ochi și expresia de pe chipul lui s-a înseninat în sfârșit. Avea ochii calzi, buzele, întredeschise, era Eddie al meu pe care îl cunoșteam. Eddie pe care îl înțelegeam.
   Brusc, singura cale prin care aș putea ieși de aici a devenit limpede ca lumina zilei.

      Nu venise în Hawaii să cunoască un tip. Venise să stea la soare și să bea cocktailuri cu gheață și exagerat de scumpe. Să privească Oceanul Pacific pe care nu-l mai văzuse înainte de această călătorie.
   De fapt, singurul loc unde fusese vreodată să vadă apele unui ocean, al Atlanticului, însă, fusese Golful Mexic, în vara în care familia lui Blanche o invitase la locuința lor din Orange Beach.
   Blanche nu aprobase excursia ei în Hawaii.
   - E prea kitsch, îi spusese, strâmbând din nas și dându-și părul după ureche. Și îți permiți lucruri mai bune. Mergi în Bali. Poate chiar în Fiji.
   Însă Bea își dorise Hawaii și acolo plecase, iar Blanche putea să se ducă la dracu’, cu expresia ei sentențioasă și cu opiniile ei inutile.
   Oricum, era doar geloasă. Tripp n-o dusese nicăieri după luna lor de miere în Italia și Bea știa sigur că el tot nu acoperise gaura de pe cărțile de credit.
   Însă ea stătea pe șezlong zi după zi, privind oceanul - albastru, așa cum și-l închipuise - și cuvintele lui Blanche îi răsunau în minte.
   Oare ar fi trebuit să se ducă într-un loc puțin mai exotic? Undeva unde se ajungea mai greu? Undeva unde nu și-ar fi petrecut zilele evitând familiile și cuplurile de îndrăgostiți?
   Mereu era vorba de un echilibru, separarea dorințelor fetei care fusese pe vremuri de dorințele femeii care era în prezent. Un alt Mai Tai, prea dulce, dar l-a băut oricum. Nu, Hawaii era frumos. Hawaii era accesibil și asta vindea și Southern Manors, nu?
   Clasă, dar într-un mod comod. Poate ar trebui să facă o colecție completă dedicată Hawaii-ului, în vara următoare. Flori de hibiscus pictate pe pahare. Inele pentru șervete în formă de ananas. Imprimeuri cu o hula girl obraznică.
   Gândurile legate de muncă o calmară ca întotdeauna, i-au silit creierul să iasă din vârtejul constant în care căuta mereu să descopere unde greșise sau unde ar putea greși. Nu era niciodată nesigură și neîncrezătoare în forțele proprii când venea vorba de afacerea ei.
   Și-a scos iPadul din geanta de plajă, unde se găseau trei reviste și două cărți cumpărate de la aeroport, deși știa că nu va citi.
   În câteva minute, încropise deja o pagină cu idei pentru colecția de vară și acum se concentra să găsească un nume pentru ea, amuzant, ușor de reținut, dar nu exagerat de drăgălaș. O altă chestie fină pe care o rezolva tot timpul, dar mai ușor.
   Era la a treia încercare (Ceva cu Hawaii cel albastru? Prea la modă?), când o umbră a căzut peste șezlongul ei și a auzit pe cineva întrebând:
   - Muncă la plajă? Nu sunt sigur dacă ar trebui să mă inspire sau să mă deprime.
   Zâmbetul lui a fost cel care a cucerit-o încă din prima clipă. Când și-a ridicat privirea spre bărbatul care stătea în picioare, îmbrăcat cu pantaloni scurți în dungi și cu un tricou alb, cu o mână vârâtă în buzunar, cu ochelari de soare pătați de apa sărată a mării, cu o șuviță căzută peste sprânceană, de parcă ar fi fost eroul unei comedii romantice, pur și simplu, a lăsat garda jos.
   Bea i-a zâmbit, fără să gândească. Mai târziu, avea să înțeleagă cât de bine se pricepea el la așa ceva. Să-ți doboare zidurile înainte să ai măcar șansa să le ridici. Însă, în după-amiaza aceea însorită, șarmul lui nu sugera nimic sinistru.
   - E mai tare aici decât la birou, s-a auzit replicând și zâmbetul lui s-a lățit, dând la iveală o gropiță în obrazul stâng.
   - Beau pentru asta, a zis el, după care i-a întins mâna, cu un surâs mai strălucitor decât al soarelui de deasupra lor. Mă cheamă Eddie.
   Eddie. Un nume de băiat, s-a gândit Bea, dar i se potrivea, pentru că zâmbetul lui avea un aer ștrengăresc.
   Îi plăcea asta. Suficient încât să-l lase să stea în șezlongul liber de lângă ea și să-i accepte invitația la cină pentru seara respectivă. De ce nu? Nu era, oare, genul de lucru care se potrivea cu noua ei viață? Vacanțe scumpe, cocktailuri pretențioase și o cină alături de un străin arătos?
   Au mâncat la restaurantul hotelului, lângă fereastra imensă ce dădea spre mare, sub cerul pictat violent în amestecuri de roz, violet și portocaliu, cu o lumânare pâlpâind între ei și cu un vin scump, care se odihnea în frapiera de lângă masă.
   Privind retrospectiv, Bea vedea acum că totul fusese aproape prea perfect, un ditamai clișeul romantic, dar, atunci, i se păruse captivant și... cum se cuvine. De parcă primea, în sfârșit, tot ce merita.
   Au discutat și a surprins-o cât de ușor a decurs totul. Cât de firesc se simțea în preajma lui. Se născuse în Maine și iubea bărcile. Se afla în Hawaii fiindcă avea un prieten care încerca să intre în afacerile cu croaziere pe iahturi și amândoi cercetau celelalte companii ca să vadă cum se procedează.
   Ea i-a mărturisit că își petrecuse copilăria în Alabama, lăsând totuși deoparte aspectele sudice mai gotice, concentrându-se asupra școlii moderne cu internat, a debutului ei în societate și a colegiului pentru fete pe care îl absolvise în Carolina de Sud. Pe măsură ce își depăna povestea, își dădea seama că făcea din nou același lucru, lipea părți din viața lui Blanche peste părțile mai puțin savuroase ale vieții ei, dar obiceiul îi intrase în sânge și cu greu îl mai observa rațional.
   La desert, chicotind sfios, frecându-și ceafa cu mâna, Eddie i-a zis:
   - Ești al naibii de frumoasă.
   Apoi a clătinat din cap și a adăugat:
   - Iar eu sunt al naibii de beat.
   Dar mințea. Nu băuse decât un pahar de whisky mai devreme și vinul lui rămăsese neatins.
   Poate ar fi trebuit s-o alarmeze ideea că el se prefăcea amețit ca o scuză pentru a spune așa ceva unei femei pe care abia o cunoscuse. Însă nu o alarmase. O interesa bărbatul. A interpretat vorbele lui drept indiciul unei urme de slăbiciune la un tip care, din câte constata ea, nu avea niciun motiv să fie slab. Arătos, isteț, plin de succes...
   Bea urma să afle că el nu ajunsese în Hawaii cu afaceri, așa cum susținuse, că ideea cu croazierele pe iaht reprezenta mai degrabă un vis decât un fapt concret, dar era prea târziu și oricum nu-i mai păsa.
   - Sunt sigur că auzi asta de multe ori, a continuat el și Bea l-a privit cu atenție.
   Ochii lui erau albaștri și avea doar o umbră de roșeață pe pomeți, probabil de la soare, dar în niciun caz din cauza băuturii sau a stânjenelii.
   - Da, a replicat ea, pentru că era adevărat, dar și pentru că voia să audă ce răspunde el.
   Dacă scenariul din capul lui presupunea ca ea să joace rolul creaturii fabuloase despre care cântă băieții, fata frumoasă care nu știe că e frumoasă.
   Dar el nu a părut deloc stingherit. A mijit ochii și a închinat paharul spre ea.
   - Așadar, și frumoasă, și suficient de deșteaptă ca să știe asta.
   - Și bogată, a adăugat ea.
   De asemenea, adevărat și, din nou, o spusese că să-i surprindă expresia.
   Spre lauda lui, nu s-a dat de gol. S-a mulțumit să zâmbească.
   - Atunci, o amenințare triplă. Ce noroc pe capul meu!
   Bea a izbucnit în râs, dându-și părul după urechi, sincer fermecată poate pentru prima dată în seara aceea. I-a plăcut că el n-a făcut pe grozavul și nici n-a pretins că nu e nicio scofală. Probabil că deja știa, desigur - mai târziu, Bea își va pune multe întrebări despre prima lor întâlnire - dar ceva din felul în care el s-a descurcat în situația respectivă a încântat-o. El o acceptase din start. Ea își construise imaginea unei persoane ideale și Eddie era pesemne primul om care o înțelegea cu adevărat.
   Poate și pentru că el însuși era mai mult o imagine.

PARTEA A CINCEA

JANE

18.

      Eddie iese cu polițista în curte.
   Nu îl duce la secție, nu îl așază pe bancheta din spate a mașinii, așadar, îmi spun în sinea mea că nu e nimic serios. Chiar nimic.
   Dacă ar fi ceva, nu i-ar oferi femeii o sticlă cu apă, zâmbind.
   Rămân în bucătărie și șterg blaturile absentă, pun paharele în mașina de spălat, fac orice ca să-mi țin mâinile ocupate și să par la fel de relaxată ca Eddie acum.
   Însă eu nu sunt Eddie și, când detectivul Laurent se întoarce în casă, abia mă abțin să nu mă duc în dormitor și să nu încui ușa după mine.
   Pare stupid, dar credeam că bogăția și stilul lui de viață te feresc de asemenea lucruri... să apară poliția la ușa ta, cu întrebări și cu priviri reci.
   Totuși, polițista e destul de prietenoasă când îmi întinde sticla goală.
   - Reciclați? mă întreabă.
   Îi iau sticla din mână și surâd de parcă n-aș avea nicio grijă pe lume.
   Ea se sprijină lejer de masă și întreabă:
   - De cât timp vă vedeți?
   Habar n-am dacă mă întreabă asta în calitate de polițist sau doar de dragul conversației, iar palmele îmi asudă când îmi aranjez părul.
   - De câteva luni? Eu și Eddie ne-am cunoscut în februarie și am început să ieșim prin martie parcă?
   Grozav, acum îmi pun singură întrebări ca să par o fetiță nesigură pe ea, nu genul de femeie care locuiește într-o astfel de casă.
   Însă femeia îmi zâmbește. Are ochii negri și calzi și multe riduri la coada lor.
   - Logodnicul dumneavoastră afirmă că obișnuiați să plimbați câini, mă informează ea, strâmbând din nas și gesticulând. I-am zis și eu: „La ce naiba au nevoie oamenii din cartier de cineva să le plimbe câinii?” Dar a fost un avantaj, nu?
   Râd împreună cu ea, încuviințând, chiar dacă inima îmi bate năvalnic și mâinile continuă să îmi tremure.
   - Sunt de aceeași părere, dar a fost o slujbă bună și iubesc câinii.
   Nici dacă m-aș fi străduit, n-aș fi scos ceva mai insipid, dar asta e și ideea, nu? Să o fac să creadă că nu merită să discute cu mine. Indiferent de natura acestei nebunii, n-are nicio legătură cu mine. Banala Jane, care se contopește cu fundalul iarăși.
   Laurent dă aprobator din cap și bate în blat cu unghiile - delicate, scurte, pătrate. Nu poartă decât o verighetă subțire din aur.
   - Trebuie să facem tot ce putem ca să ne descurcăm, spune ea, dar pe un ton înțelegător, după care își verifică telefonul prins la curea. A venit momentul să plec. Încă o dată, scuze că v-am întrerupt seara.
   - Nicio problemă.
   Mor de curiozitate să o întreb despre motivul vizitei ei, despre ce a discutat cu Eddie, dar, în același timp, îmi doresc să plece și să mă prefac că seara asta n-a existat.
   - Dați-mi voie să vă conduc, mă ofer, dar ea refuză cu un gest scurt.
   - Nu e nevoie.
   Își vâră mâna în jachetă, scoate o carte de vizită și mi-o întinde.
   Spre deosebire de cartea de vizită pe care Eddie i-a dat-o lui John cândva, aceasta este subțire, din hârtie ieftină. Are ștanțată emblema poliției din Mountain Brook și numele ei - detectiv Tori Laurent - precum și un număr de telefon.
   - I-am zis domnului Rochester să mă sune dacă are întrebări. E valabil și pentru dumneavoastră, în regulă?
   Apoi pleacă, iar pantofii ei modești scârțâie pe podea. Se aude ușa din față deschizându-se și închizându-se.
   De parcă ar fi așteptat ca ea să plece, Eddie intră pe ușa glisantă din spate și oftează adânc, răvășindu-și părul cu mâinile.
   - Ești OK? mă întreabă.
   Mă silesc să-i zâmbesc când îi înconjor talia cu brațele.
   - Da, sunt bine, răspund, chiar dacă nu e așa. Ce voia?
   Eddie se dă mai aproape de mine, sprijinindu-și bărbia de creștetul meu.
   - Să vorbim despre Blanche. Și despre Bea.
   - Au găsit-o? întreb gâtuit.
   E o întrebare terifiantă, o imagine oribilă... s-o găsească pe Bea după ce a stat în apă atâta timp...
   - Nu pe Bea, răspunde Eddie cu glas răgușit. Pe Blanche. Au găsit-o pe Blanche.
   - Iisuse, murmur, încercând să nu mă gândesc la ce au găsit mai exact când mă retrag din îmbrățișarea lui.
   Pielea lui a căpătat o nuanță cenușie și un mușchi i se tot zbate în zona maxilarului. Arată ca Eddie pe care l-am văzut prima dată și simt un gol în stomac.
   - Mai e și altceva?
   - Blanche avea... avea o fractură craniană. De parcă fusese lovită de ceva. Sau de cineva.
   Îmi întoarce spatele, frecându-și ceafa, iar eu rămân încremenită, procesând veștile, pendulând între șoc și teama de a înțelege ce înseamnă asta.
   Acum, nu numai că mi-e greață, dar m-a luat și cu frig. Aproape că am amorțit când îmi duc degetele la buze.
   - A fost omorâtă? întreb în șoaptă.
   Eddie stă tot cu spatele la mine. Are umerii încordați și nu mă pot abține să adaug:
   - Și Bea?
   - Poliția consideră că e vorba de dublă omucidere acum, spune el. Despre asta voiau să discute cu mine. Să mă anunțe că dispariția ei e anchetată drept crimă.
   Am senzația că mi se întunecă privirea și mi se înmoaie genunchii brusc.
   - Dumnezeule, Eddie!
   Nu știu ce aș mai putea să zic.
   Începeam în sfârșit să facem pace cu stafia lui Bea. Suntem logodiți, pe toți dracii! Vorbeam despre nuntă. Una e să-ți pierzi soția într-un accident tragic, alta, să afli că a fost omorâtă intenționat, nu?
   Ăsta e coșmar.
   Atunci, un nou gând prinde contur în mintea mea.
   - Cumva ei cred că...
   Nici măcar nu vreau să termin propoziția. Nu vreau să existe așa ceva între noi.
   - Că am făcut-o eu? completează el, răsucindu-se pe călcâie.
   E încă palid, dar expresia de pe chipul lui nu mai e așa de intensă.
   - Nu, voiau doar să mă informeze că lucrurile s-au schimbat, îmi vor mai pune întrebări, desigur, dar am impresia că mă consideră văduvul îndurerat, nu un suspect.
   Pe măsură ce vorbește, Eddie cel normal, cel cu care sunt obișnuită, începe să-și recapete culoarea în obraji și să-și regăsească vocea. Văd cum practic cealaltă personalitate a lui îl învăluie încet și subtil ca o carcasă. Sau ca o mască.
   Mă privește încruntat.
   - Hristoase, Jane, îmi pare atât de rău!
   - Îți pare rău?
   Pășesc spre el și îi iau mâinile într-ale mele.
   - Pentru ce?
   Oftând, Eddie mă trage în brațele lui.
   - Pentru că totul e un dezastru nenorocit și nu vreau să ai de-a face cu așa ceva. Nu vreau ca tu... nu știu... nu vreau să te văd într-o cămăruță, răspunzând la întrebări despre ceva ce s-a întâmplat naibii înainte să mă cunoști.
   Îmi închipuiam că m-am speriat deja cum nu se poate mai tare, dar, acum, o nouă teroare mă copleșește. Gura mi se usucă insuportabil când ridic privirea spre el.
   - Crezi că o să mă ia la întrebări și pe mine?
   - Au menționat deja asta, zice el, neatent. Că trebuie să mă însoțești când mă cheamă pe mine.
   Mi-am petrecut ultimii 5 ani ferindu-mă de atenția altora, de întrebări și mai ales de polițiștii. Futu-i, dacă sapă în viața lui Eddie, vor săpa și în a mea. Logodnica lui. Fata care s-a logodit cu el la mai puțin de un an de la dispariția soției.
   John, apelul din Phoenix și acum asta. Deja simt dinții unei capcane pregătindu-se să mă înhațe și închid ochii, lipindu-mi fruntea de pieptul lui Eddie și inspirând adânc.
   Mâna lui îmi freacă încet ceafa.
   - Nu te îngrijora prea tare totuși.
   - În niciun caz, răspund automat, dar el îmi zâmbește trist și îmi cuprinde obrazul cu palma.
   - Janie, ești albă ca varul.
   Îi prind mâna înainte să și-o retragă și o țin lipită strâns de fața mea. Pielea lui e atât de caldă! A mea tot înghețată a rămas.
   - E mult pentru tine, știu, îmi zice. Încă încerc să înțeleg ce se petrece. Dar vreau să știi că nu ai de ce să-ți faci griji, în regulă? Nu plec nicăieri și vom trece amândoi prin asta cu bine.
   Îmi vorbește pe un ton cald, măsurat, dar nu mă ajută. De fapt, cred că îmi înrăutățește starea, așa că mă dau un pas în spate și îmi trec degetele prin păr.
   - Eddie, soția ta a fost omorâtă, rostesc ferm. Nu are cum să fie totul bine. E imposibil.
   Nu trebuia să se întâmple asemenea lucruri aici. Trebuia să fiu la adăpost, locul ăsta trebuia să fie sigur. Și chiar dacă Blanche și Bea dispăruseră înainte ca eu să ajung în Thornfield Estates, o parte din mine simte că e și vina mea. Eu am adus necazul? Sordidul, violența? Se agață de mine ca un fel de virus, infectându-i pe toți cei apropiați mie?
   E un gând prostesc, egoist, care n-are niciun sens. Dar și mai puțin sens are gândul că Bea și Blanche s-au băgat în ceva ce le-a adus moartea. Cine ar fi vrut să le facă rău? Și de ce?
   Și cum de este Eddie atât de calm?
   - Știu, e îngrozitor, încuviințează el cu un oftat. Crede-mă, știu.
   Închide ochii și își strânge partea de sus a nasului între degete.
   - Dar nu e nimic de făcut deocamdată. Îngrijorarea nu va schimba lucrurile.
   Îngrijorarea nu va schimba lucrurile. Vreau să îi strig că e al naibii de normal să te îngrijorezi în privința celui care le-a vrut moarte pe soția ta și pe prietena ei cea mai bună, dar ceva mă oprește.
   Eddie mă apucă de mâini.
   - Concentrează-te asupra nunții, mă îndeamnă. Asupra vieților noastre. Nu asupra acestei chestii.
   - Doar că... Nu-mi place deloc poliția, îi mărturisesc.
   El se încruntă nedumerit.
   - De ce nu?
   A vorbit fix ca un bărbat alb și bogat. Îmi zic în sinea mea. Îmi formulez cu mare atenție răspunsul. E un alt moment în care simt că puțin adevăr n-ar strica.
   - Am stat în plasament la o familie din Arizona. Nu făceau treaba asta de dragul copiilor, dacă mă înțelegi.
   Când îl privesc din nou, ține brațele încrucișate și se uită la mine, cu capul ușor aplecat. Atitudinea lui când ascultă ceva cu atenție.
   - În fine, când aveam 16 ani, au crezut că fur de la ei și au chemat poliția.
   Chiar furam de la ei, dar, pentru că foloseau banii primiți de la stat numai pentru ei, în loc să aibă grijă de mine și de ceilalți doi copii, nu mi s-a părut cine știe ce scofală.
   - Polițistul pe care l-au trimis era un prieten de-al tatălui meu de atunci, așa că m-au dus la secție și a fost...
   Îmi amintesc cum am stat acolo, adulmecând mirosul de cafea arsă și de Pine-Sol și tremurând din toate încheieturile. Eram atât de mânioasă, că abia puteam să deschid gura. Dar lui Eddie nu-i pot povesti despre furie. Nu ar înțelege.
   - A fost înfricoșător, rostesc într-un târziu. Și bănuiesc că n-am trecut niciodată peste momentul respectiv.
   Nu e povestea întreagă, desigur. Nicio vorbă despre Jane cea reală. Sau despre ultima noapte în Phoenix.
   Însă el nu trebuie să știe toate astea.
   Eddie scoate un sunet de nemulțumire, își desface brațele și mă îmbrățișează din nou.
   - Dar ce se întâmplă acum n-are nicio treabă cu mine, spun și îmi las capul pe spate ca să mă uit în ochii lui. Îmi pare rău.
   - Prostii, mă liniștește el, sărutându-mă pe frunte. Și nu-ți face griji. Bea și Blanche s-au dus. Nu schimbă cu nimic situația noastră.
   Dar, când îmi dă drumul și se întoarce, îi zăresc mâna dintr-o parte. Strânge și desface pumnul ritmic.

19.

      Caserolele cu mâncare încep să apară chiar de a doua zi.
   Mai întâi, vine Caroline McLaren cu pui Divan și o îmbrățișare caldă.
   - Dumnezeule, treaba asta e pur și simplu oribilă, îmi zice, înainte să bată cu degetele în folia ce acoperă tava din sticlă. Să nu o bagi la mașina de spălat.
   Emily și Campbell întârzie doar două ore. Aduc trei pungi mari de hârtie pline cu produse cumpărate de la magazinul gourmet din sat, locul unde se vând preparate fițoase, care pot trece cu ușurință drept gătite de tine.
   În timp ce bag toate recipientele învelite în folie în congelator.
   Emily și Campbell stau la masă, sorbind din cafelele cu gheață pe care le-au adus cu ele. Ce păcat, tare aș fi vrut să beau ceva astăzi. Știu că sunt nerăbdătoare să-mi pună un milion de întrebări și mi-ar prinde bine o tărie.
   - Cum se simte Eddie? întreabă Emily când închid congelatorul și mă întorc spre ele.
   Afară, a început să plouă și îmi amintesc de ziua în care l-am cunoscut pe Eddie, cu cerul ei gri și cu drumurile alunecoase.
   - Nu prea bine, răspund. Cred că e încă în șoc.
   - Și noi, la fel, spune Campbell, jucându-se cu paiul din pahar. Adică... nu ne-am închipuit nicio clipă că ele au fost omorâte. N-am cunoscut pe nimeni care să fie ucis.
   Pentru prima dată, bag de seamă că are ochii roșii și că Emily nu s-a machiat deloc. La naiba!
   Fir-ar al dracului!
   Eram atât de sigură că veniseră aici ca să sape după mizerii, încât uitasem că Bea și Blanche fuseseră, totuși, prietenele lor. Două femei pe care le iubiseră și ale căror decese păruseră tragice, dar puse pe seama unui accident. Când au aflat că fuseseră omorâte, probabil că s-au simțit îngrozitor și iată-mă și pe mine bănuindu-le că nu vor decât să bârfească.
   - Voi două cum vă simțiți? întreb, sprijinindu-mă de marginea hiatului, iar ele se uită una la alta.
   - Ah, scumpo, nu e vorba despre noi, spune Emily, dând din mână.
   - Totuși, nu grozav, adaugă Campbell.
   Se privesc din nou și Emily oftează încuviințând din cap.
   - Sunt multe de asimilat. Cineva le-a vrut moarte, o idee oribilă, plus faptul că poliția a început brusc să dea târcoale, să pună întrebări...
   Începe să-mi devină prea familiară senzația de gol în stomac și de val rece ca gheața care mă copleșește ori de câte ori o informație nouă și urâtă este dezvăluită.
   - Vă chestionează și pe voi?
   Campbell oftează când se îndreaptă de spate.
   - Încă nu, dar am o întâlnire programată cu ei săptămâna asta, mai târziu. Em?
   Emily încuviințează din nou.
   - Da, vineri.
   Mi le imaginez stând la secție și răspunzând la întrebări despre Blanche și despre Bea. Și despre mine.
   Pentru că detectivii sigur le vor întreba, nu? De unde vin, cât de repede a început relația mea cu Eddie.
   Vor verifica dacă am fost în zonă vara trecută și, brusc, vreau să plece amândouă, vreau să mă ghemuiesc pe canapea până când totul va dispărea cumva prin magie.
   Însă Emily se apleacă peste masă și îmi strânge mâna.
   - Urăsc faptul că trebuie să treci prin toate astea.
   Primul impuls este să mârâi la ea, să caut pe chipul ei un semn că îi place de fapt situația, dar, când o privesc, nu zăresc nimic de acest gen. Mă privește cu simpatie și cu căldură și îmi amintesc toate momentele când serveam prânzul la mese, trăgând stânjenită de tivul tricoului cu Salvation Army, știind că nu conta despre ce pantofi vorbeau oamenii sau ce CD-uri doreau să-și cumpere, eu oricum nu aveam să mi le permit niciodată.
   Întotdeauna am crezut că nu-mi doresc decât bani, dar, văzând-o pe Emily acum, știu că și asta îmi doresc. Oameni cărora să le pese de mine. Care să mă accepte.
   Și, deși e ciudat ca la balamuc, dintre toți oamenii din lume, tocmai soțiile Stepford m-au primit cu brațele deschise.
   Le sunt recunoscătoare.
   - Mulțumesc, răspund, strângându-i mâna la rândul meu.
   Telefonul meu începe să sune și, când arunc o privire spre el, atât Emily, cât și Campbell se ridică în picioare.
   - Răspunde, iubito, mă îndeamnă Emily. Noi plecăm și nu e nevoie să ne conduci.
   Le aud cum ajung la ușa de la intrare și mă uit pe ecranul mobilului.
   Un număr cu 205, ceea ce înseamnă Birmingham. Poate fi chiar și poliția.
   Dacă ar fi găsit ceva rău, ar fi, fost deja aici, îmi zic și ating cu degetul ecranul ca să răspund. Fii normală. Fii calmă.
   - Alo!
   Vocea mă trădează ușor la vocala finală.
   - Jane!
   Nici poliția, nici doamna detectiv Laurent. E javra de John Rivers.
   - Ce vrei?
   Parcă îl și văd rânjind.
   - Și mie îmi pare bine să te aud.
   - John, chiar nu... încep, dar el mă întrerupe.
   - Știu că ești ocupată cu ceea ce fac nevestele acolo, în Mountain Brook, așa că voi fi scurt. Biserica strânge bani pentru un nou sistem audio și m-am gândit că ai vrea și tu să contribui.
   Sunt încă atât de zguduită de tot ce se întâmplă, că, la început, nu văd amenințarea din spatele cuvintelor. Creierul meu are nevoie de câteva secunde ca să le proceseze și să le înțeleagă semnificația.
   - Am crezut că suntem chit după ce ne-am văzut ultima oară, răspund, strângând cu putere marginea mesei.
   John nu îmi dă o replică rapidă și îl aud cum înghite ceva. Mi-l închipui în bucătăria apartamentului său, bând Mountain Dew și îmi stăpânesc fiorul de scârbă, fiindcă tipul ar fi trebuit să nu mai existe în viața mea. Se presupunea că puteam să uit de el, dar el continua să-și facă simțită prezența întruna, cea mai jalnică fantomă din lume.
   - Păi, da. Dar detectivul ăla din Phoenix a sunat din nou și m-a deranjat foarte tare, Jane. Aveam de gând să-l ignor, dar apoi am văzut în ziar că tu și prietenul tău v-ați logodit.
   Fir-ar! Nu auzisem niciodată de oameni care-și anunță logodna, dar Emily se ocupase în numele nostru, susținând că „așa procedează toată lumea”.
   Și o lăsasem pentru că voiam să fiu și eu ca toată lumea.
   - Atunci mi-am zis în sinea mea că, dacă Jane tot se mărită cu unul cu bani, probabil că i-ar plăcea să mă ajute. Să mă răsplătească pentru că am primit-o la mine în casă.
   O altă pauză.
   - Și pentru că îi păstrez secretele.
   - Știi un rahat despre secretele mele, John, îi răspund furioasă, dar în șoaptă.
   - Dar știu că ai secrete, adaugă el iute. Și cred că e suficient.
   La fel ca atunci, în parcare, simt cum mă sufoc, ca și cum cineva m-ar strânge de gât cu un ștreang. Îmi doresc să nu-l fi cunoscut niciodată pe John Rivers, să nu fi fost niciodată atât de disperată încât să-i trimit un mesaj pe Facebook, din biblioteca din Houston, acum doi ani. Îmi doresc să nu-i fi acceptat oferta de a sta cu el. Dar, dacă nu aș fi procedat așa, nu aș mai fi aici acum. Nu l-aș fi întâlnit pe Eddie.
   Pe Eddie, cu soția lui ucisă cu tot.
   Scrâșnind din dinți, îmi plec fruntea, apăsându-mi un ochi cu dosul palmei.
   - Cât vrei?
   - 2.500.
   Tresar, chiar dacă știu că e o sumă mică pentru Eddie. Probabil că nici n-ar observa lipsa lor.
   - De preferat, cash, continuă John, iar adresa ți-o amintești.
   Încuviințez din cap, deși nu mă vede.
   - Îi trimit prin poștă săptămâna asta, spun și aproape că îi aud rânjind.
   - Ești o sfântă, Jane. Biserica îți va aprecia gestul.
   - Să nu mă mai suni niciodată. Am terminat definitiv.
   - Nici măcar ca să văd ce mai faci? Ca prieten?
   - Noi doi nu suntem prieteni, răspund și închid telefonul cu degetele tremurându-mi.
   Poliția îmi pune întrebări. John îmi cere bani.
   La mijloc, sunt eu. Și secretele mele.

20.

      IUNIE

   Ar trebui să mergem la lac în weekend.
   Stau la masa din bucătărie, răsfoind altă revistă pentru mirese, când Eddie îmi propune asta pe un ton lejer, în timp ce își toarnă cafea.
   A trecut o săptămână de când Tori Laurent a apărut acasă la noi și, cum nici eu, nici el nu am mai pomenit de asta, vizita ei plutește între noi, ca o a treia prezență permanentă.
   Iar acum, Eddie vrea să mergem la lac? În același loc unde Blanche și soția lui au murit? Pardon, unde au fost omorâte?
   - La casa de acolo? întreb fără rost.
   El zâmbește ironic.
   - Asta e ideea, da. Ar fi frumos să mai ieșim din oraș puțin. Și n-ai văzut niciodată casa.
   Pentru o vreme, rămân încremenită de uimire, păstrând tăcerea. În cele din urmă, spun:
   - Ești sigur că e o idee bună?
   Eddie mă fixează cu privirea. Încă surâde și postura lui e relaxată. Cumva mă sperie mai tare decât dacă l-aș vedea furios.
   - De ce n-ar fi?
   Am senzația că mă provoacă. Nu, chiar mă provoacă. Vrea să mă audă întrebând cu voce tare despre ancheta poliției. Oare se întreabă dacă m-a speriat vizita polițistei, dacă îl bănuiesc de lucruri necurate? Ca să fiu sinceră, nu știu ce să mai cred. Pe de altă parte, am bizara convingere că lacul mi-ar putea oferi ceva claritate.
   - OK, zic. Să mergem la lac.

      Plecăm vineri după-amiază, după ce Eddie termină munca mai devreme.
   Drumul cu mașina până la lacul Smith durează cam o oră de la casa din Mountain Brook și e frumos, purtându-ne departe de suburbii, prin părțile mai rurale ale Alabamei. Dealurile se ondulează blând, iar cerul e albastru senin.
   Ne oprim într-un orășel numit Jasper ca să luăm prânzul. Eddie se simte în largul lui atât la un local oarecare cu barbecue, cu mese din plastic și cu role de prosoape din hârtie în loc de șervete din pânză, cât și la restaurantul franțuzesc cochet din sat.
   Îl privesc cum mănâncă un sandvici cu mult sos, fără să scape nicio picătură pe cămașa lui albă ca neaua. Izbucnesc în râs, scuturând din cap.
   - Te potrivești în orice loc, îi spun.
   Se uită la mine întrebător.
   - E un compliment? mă chestionează.
   Chiar așa am intenționat să fie. Dar, nu pentru prima dată, îmi vine în cap trecutul lui. Rareori vorbește despre el, de parcă ar fi răsărit în lume, gata maturizat, când a întâlnit-o pe Bea.
   - Nu, dacă voiam să te complimentez, ți-aș fi spus cât de sexy arăți cu sosul de barbecue prelins la colțul buzelor.
   Zâmbește și îmi face cu ochiul.
   - Așadar, crezi că sunt sexy.
   Dau din umeri și lovesc cu paiul felia de lămâie din ceaiul meu dulce.
   - În cele mai multe zile, ești decent, dar acum, da.
   Asta îl face să râdă și aruncă spre mine șervețelul mototolit.
   - De-aia te iubesc, Jane. Nu mă lași să mi se urce la cap.
   Deși ar fi o prostie cât casa de mare, aproape că vreau să-i spun numele meu real. Doar ca să-l aud rostindu-l. În schimb, termin de mâncat și ne înapoiem la mașină. Nu mai avem mult de mers.
   Șoseaua șerpuiește sub umbra copacilor, iar lacul strălucește în depărtare. Sunt o grămadă de case, dar, pe măsură ce înaintăm, se răresc până când nu mai rămân decât pădurea, lacul și, după ce Eddie cotește la un moment dat, casa lui.
   Nu e la fel de mare ca vila din Thornfield Estates și clar a fost construită ca să arate ca o cabană rustică, genul de loc unde îți aduci copiii să pescuiască, dar tot e impresionantă și simt cum moleșeala de după prânz începe să se risipească.
   E atât de liniște aici! Un spațiu atât de izolat!
   Și locul în care Bea și-a petrecut ultimele ore din viață.
   Când scoate gențile din portbagaj, cred că și Eddie simte ceva asemănător, fiindcă e destul de tăcut și nu-mi spune decât:
   - Codul de intrare e același ca acasă.
   6-12-85. Ziua de naștere a lui Bea.
   Îl tastez pe ecran, la intrare, și pășesc înăuntru.
   Și mai multe asemănări cu casa lui Eddie - cu casa noastră. Casa e decorată cu lucruri scumpe, dar e proiectată să locuiești în ea confortabil. Lemn mai întunecat, mobilă mai întunecată, întregul spațiu e mai mult masculin și mai puțin... Bea.
   Așa cum stau lângă ușa masivă de la intrare, probabil că pe chipul meu se citește surprinderea, fiindcă, atunci când trece pe lângă mine cu lucrurile noastre, Eddie mă întreabă:
   - Ce e?
   - Nimic, doar că...
   Această casă seamănă foarte mult cu el. Chiar dacă Bea a murit aici, fantoma ei nu pare atât de prezentă.
   - E un loc... foarte bărbătesc, rostesc într-un târziu.
   Văd cum i se ridică un colț al buzelor, în timp ce aruncă geanta din piele pe canapeaua din stofă ecosez, albastru cu verde.
   - Cabana a fost cadoul de nuntă al lui Bea pentru mine, spune el. Așa că m-a lăsat s-o decorez.
   Un alt zâmbet, de data asta strâmb.
   - Așa că am spus da la tot ce a ales ea.
   Așadar, mâna lui Bea se vede și aici, doar că e versiunea ei despre ceea ce credea că i-ar plăcea lui Eddie. Sau ce ar fi trebuit să-i placă.
   Mă duc în living, urmărind totul prin ochii ei, imaginându-mi cum îl vedea ea pe Eddie. Chiar dacă e o casă pe malul lacului, și nu la ocean, remarc o temă marină. Picturi cu goelete, decorațiuni din frânghie groasă, ba chiar și un ceas Chelsea vechi pe perete.
   - Am lucrat pe bărci cu vele când eram mai tânăr, în nord. Vase de croazieră în Bar Harbor, genul ăsta de lucruri, zice el, arătând cu o mișcare din cap spre peisajul marin de deasupra șemineului. Bănuiesc că Bea voia să-mi amintească.
  - Pentru că ți-a plăcut sau pentru că nu?
  Întrebarea îmi scapă de pe buze înainte să-mi dau seama că e o prostie și că poate dezvălui multe lucruri.
   Tresare și capul i se dă ușor pe spate, de parcă întrebarea ar fi fost o lovitură fizică, și mă privește printre gene.
   - Adică?
   Simt cum mă înroșesc până în vârful urechilor. Dau din umeri și mă joc nervoasă cu marginea unui covor.
   - Nu mi-ai pomenit niciodată de asta, așa că am crezut... poate încercai să uiți? La trecut mă refer. Poate că un obiect care să-ți reamintească de trecut nu a fost un gest tocmai frumos.
   - Crezi că Bea era o astfel de cățea? mă întreabă.
   Dumnezeule, chiar am dat-o în bară!
   - Bineînțeles că nu.
   Spre surpriza mea, el râde și scutură din cap.
   - Nu te pot învinovăți. Îmi închipui că ai auzit tot felul de mizerii cât ai lucrat în cartier.
   Mă simt ușurată că nu-mi consideră întrebarea foarte ciudată și că mă înțelege totodată. Poate nu sunt eu mereu sinceră cu Eddie, dar el tot reușește să-mi ghicească uneori și aceste părți negative și îmi place.
   Mă face să cred că, deși am jucat un anumit rol, el a izbutit să mă vadă pe mine, cea reală.
   - A fost o prostie din partea mea oricum, îi spun acum, apropiindu-mă de el.
   Peste umărul lui, zăresc o ușă de sticlă care dă spre o verandă închisă; dincolo de ea, coboară o peluză verde, urmată de un ponton îngust și de lacul întunecat. La ora asta, soarele trimite mici scântei aurii ce dansează pe suprafața apei.
   E greu de crezut că apa aceasta frumoasă, strălucitoare, i-a luat viața lui Bea. Și a lui Blanche. Și mai greu de crezut este că Eddie ar vrea să fie atât de aproape de ea din nou. Cum să stăm aici la noapte, să bem vin și să nu ne gândim la asta? Însă Eddie mă lovește cu palma peste fund, împingându-mă spre holul ce pornește din living.
   - Du-te înainte și aranjează-te, iar eu o să despachetez cumpărăturile.
   Dormitorul principal nu e nici pe departe la fel de mare precum cel de la Thornfield, dar e drăguț, intim și comod, la fel ca restul casei. Pe pat, e o cuvertură în nuanțe albastre, iar fotoliul mare așezat lângă fereastră are o vedere bună spre lac.
   Mă așez în el și privesc apa.
   După 20 de minute, tot nu văd pe nimeni.
   Nicio barcă, niciun un schi-jet, niciun înotător. Nu aud decât clipocitul valurilor mici, care se lovesc de ponton, și vântul printre frunzele copacilor.
   Când ies din cameră, Eddie toarnă vin în două pahare.
   - E foarte liniște aici, îi spun.
   El încuviințează, uitându-se spre ușa din spate, care dă spre lac.
   - De aia am și ales-o, îmi răspunde și oftează adânc. M-a scos din minți. După Bea.
   Ridic privirea, surprinsă. Nu mă așteptam să o pomenească din nou după gafa mea de mai devreme.
   - Liniștea, continuă el. Când mă gândesc la noaptea aceea și la cât de liniște trebuie să fi fost, cât de întuneric...
   Eddie nu-și dezlipește privirea de lac.
   - Știi, e foarte adânc în larg. Cel mai adânc lac din Alabama.
   Nu știam asta și nu spun nimic. Nici măcar nu sunt sigură că vorbește cu mine, sinceră să fiu. Parcă ar discuta cu el însuși, holbându-se la suprafața apei.
   - Au inundat o pădure ca să-l facă, adaugă el. Sunt copaci sub apă. Înalți. În unele locuri, au și 18 metri. O ditamai pădurea sub apă. De aceea au crezut că n-o vor găsi niciodată. Au crezut că era undeva, prinsă în copaci.
   Imaginea îmi stăruie în minte. Bea, cu pielea ei albă, cu trupul captiv între ramurile încâlcite ale pădurii subacvatice. E atât de îngrozitor, încât scutur din cap. Mă întrebasem de ce fusese oare atât de greu să le găsească trupurile, iar acum, că știam, mi-aș fi dorit să nu fi aflat niciodată.
   Mi-aș fi dorit să nu fi venit aici.
   Un mușchi zvâcnește pe maxilarul lui Eddie.
   - În fine...
   - Îmi pare rău, zic, masându-i ușor spatele. Dacă e prea mult...
   - Nu, mă întrerupe el, după care ia o gură de vin. Nu.
   De data asta, a vorbit ferm.
   - Am iubit locul ăsta, ea a iubit locul ăsta și o amintire urâtă nu-l poate păta o veșnicie.
   Vreau să subliniez că nu e doar o amintire urâtă - e vorba de moartea soției lui, de moartea unei prietene apropiate, însă imediat, vorbele lui se cristalizează în mintea mea, tăindu-mi răsuflarea.
   O amintire urâtă.
   Eddie nu a fost aici în noaptea aia. Nu are cum să-și amintească.
   OK, nu, mă port prostește. Așa vine vorba, nu s-a referit chiar la o amintire reală, ci doar la gândul că tot ce se întâmplase aici reprezenta o amintire urâtă. Nu?
   Însă vocea îmi tremură când întreb:
  - Ai mai fost aici de atunci?
   Eddie nu-mi răspunde imediat.
   - O dată.
   E tot ce îmi spune, apoi se răsucește pe călcâie.
   - Hai să mâncăm în oraș, diseară. De partea cealaltă a lacului, au un restaurant grozav.
   Trece pe lângă mine, îndreptându-se spre dormitor, lăsându-mă tăcută, în timp ce privesc soarele care luminează lacul.

21.

      Cina e plăcută. Un local cu specific pescăresc, cu un decor relativ kitsch și cu ghirlande de beculețe de Crăciun încă atârnate peste tot.
   Însă mâncarea e bună și Eddie pare mai relaxat, așa cum fusese mai devreme, înainte să ajungem la casa de lângă lac.
   Nu mai vorbim despre Bea, ci doar despre noi și, pe drum, când ne întoarcem acasă după apusul soarelui, Eddie se întinde să mă ia de mână și să-mi mângâie degetele.
   Însă, cu cât ne apropiem de casă, cu atât îl simt mai tensionat și, după ce intrăm, sfârșim prin a ne uita la televizor și a bea și mai mult vin. Poate prea mult în cazul meu, deoarece, când mă bag în pat, aproape de miezul nopții, capul mi se învârte și mă simt încinsă și transpirată. Iar când Eddie încearcă să mă cuprindă cu brațul, mă feresc de el.
   Cad într-un somn adânc imediat și, când mă trezesc, sunt singură. Stau nemișcată o clipă, cu mâna întinsă peste locul unde ar fi trebuit să doarmă Eddie. Așternutul e cald încă. Apoi, aud un zgomot în living. Ceva parc-ar zgâria parchetul. Gura mi se usucă brusc și nu doar din cauza alcoolului.
   Când îl aud din nou, mă dau jos din pat.
   Ies din dormitor, cu ochii arzând și destul de amețită. Eddie stă pe vine în living, privind podeaua.
   - Eddie?
   Tresare puternic.
   - Hei, spune el, sărind în picioare.
   Poartă aceiași boxeri cu care s-a culcat, e desculț și, deși în casă e frig acum, pare acoperit de sudoare.
   - Ce faci? îl întreb.
   Șovăie. Ezitarea e scurtă, abia sesizabilă, dar eu o simt. În același moment, el începe să zâmbească timid, ducând mâna la ceafă. Însă, înainte să-și vină în fire, îi zăresc îi ochi sclipirea de enervare. L-am deranjat.
   Eu.
   Fiindcă îl văd. Fiindcă îl întrerup.
   - Iartă-mă, zice. N-am vrut să te trezesc, dar mi-am amintit că, mai devreme, am scos de pe inelul cu chei cheia de la adăpostul pentru barcă și nu-mi mai aminteam unde am pus-o. M-am întrebat dacă nu cumva am scăpat-o pe jos. Știi când încerci să dormi și un lucru mărunt nu-ți dă pace?
   Știam. Ce amuzant cum dispariția viitorului tău soț din pat, în creierii nopții, te aduce exact într-o astfel de situație.
   - Și ai găsit-o? întreb, prefăcându-mă mai adormită decât sunt.
   Dar știu că minte. Secunda aceea de furie din ochii lui, momentul acela în care clar și-ar fi dorit să nu mă fi dat jos din pat și să nu-l fi descoperit.
   Mă speria.
   Eddie mă speria.
   - Nu, spune el. Probabil că e pe alee. O să verific mâine.
   Îl văd cum mă cercetează. Port un tricou larg care îmi atârnă până la genunchi. N-am făcut sex când ne-am băgat în pat și îi surprind interesul brusc în ochi.
   M-aș putea folosi de asta, să-i zâmbesc la rândul meu și să-i trântesc o replică siropoasă cum că i-aș oferi ceva care să-l ajute să doarmă. În schimb, mă răsucesc pe călcâie și mă îndrept spre dormitor.
   Mai târziu, când stau întinsă lângă el, nu-mi iese din cap expresia lui și mă întreb dacă măcar există o cheie pentru adăpost.

      - Ai scos bani din cont?
   Stau pe ponton în următoarea după-amiază, privind apa. Practic, asta am făcut toată ziua. Am dormit până târziu și am citit de când m-am trezit, străduindu-mă să ignor felul în care Eddie se tot învârte pe lângă casă atunci când crede că nu sunt atentă.
   Soarele îmi arde umerii, dar mă ia cu frig când mă întorc și dau cu ochii de el. Poartă costum de baie, are privirea ascunsă în spatele ochelarilor de soare lucioși și se uită încruntat în jos, spre telefon.
   Futu-i. Credeam că m-am descurcat bine cu banii lui John, scoțând 300 de dolari de la un bancomat din sat, primind 100 de dolari rest la băcănie, împărțindu-i pe parcursul câtorva zile ca să nu vadă ieșind din cont o sumă mare de bani. Cum naiba a observat?
   Încă mă privește, așteptând.
   - Chestii pentru nuntă, spun și dau din mână, chiar dacă adevărul e că n-am făcut nimic pentru nuntă decât să admir niște rochii. Habar n-ai pentru câte lucruri trebuie să dai un avans.
   Eddie încuviințează din cap, dar adaugă:
   - De fapt, am. M-am mai însurat o dată, nu?
   Eddie zâmbește în stilul lui specific, care îi adâncește gropițele, dar sesizez o oarecare încordare și, brusc, îmi amintesc că exact așa îi zâmbea lui John în după-amiaza când m-am dus la apartament să-mi iau lucrurile.
   Mie niciodată nu mi-a zâmbit așa.
   - Normal, răspund, chicotind oarecum jenată. Tu știi totul despre lucrurile astea. În orice caz, mi s-a părut mai simplu să folosesc cash. Am vrut să-ți spun, dar excursia mi-a distras atenția.
   Încerc să-i arăt fața mea bosumflată, dar el deja e cu ochii în telefon din nou.
   - Am priceput. Ideea e că băncii i s-a părut suspect și a înghețat contul.
   Mă înroșesc până în vârful urechilor. Și eu, care credeam că sunt isteață și subtilă! Banca, în schimb, n-a văzut decât un nenorocit de hoț ordinar.
   - Rahat! exclam. Îmi pare rău.
   - Nu-i nimic, zice el, dând din mână. O să-i anunț că sumele scoase sunt corecte și situația va reveni la normal. Doar că...
   Ridică din nou privirea spre mine.
   - Folosește cardul de credit pe care ți l-am dat, OK?
   - Sigur.
   Eddie încuviințează din cap și se duce înapoi în casă, în vreme ce eu rămân acolo, roșie ca racul, cu un gol în stomac și aproape tremurând.
   Seara, ieșim din nou la cină, dar, de data asta, nu mai beau atât de mult. Din păcate, nu contează. Niciunul dintre noi nu se poate relaxa și am senzația că Eddie mă urmărește cu aceeași atenție cu care îl urmăresc eu. Când îmi sugerează să plecăm devreme duminică, accept imediat. Locul ăsta îmi dă fiori.
   Plecăm înainte de 9 și, când mă așez pe scaunul din dreapta, îmi spun în sinea mea că nu mă voi mai întoarce niciodată aici, că vom vinde casa și vom cumpăra ceva nou.
   - Ar trebui să iau altă barcă, zice Eddie când ne îndepărtăm, lăsând casa și lacul în urmă.
   Își așază o mână pe genunchiul meu și mi-l strânge.
   - Ți-ar plăcea?
   Tripp Ingraham se ițește în mintea mea, cu coșul pe braț, strâmbându-se. Alung imaginea cu un efort și mă forțez să-i zâmbesc lui Eddie.
   - La nebunie.

22.

      În următoarele două săptămâni, nu mă pot gândi decât la felul bizar în care s-a învârtit Eddie în jurul casei de lângă lac și mă trezesc că fac același lucru în Thornfield Estates.
   Merg pe holuri, verific toate camerele peste care dau, merg apăsat de la un capăt la altul. Stau în fața ușilor închise. Pentru prima dată de când am început să mă văd cu Eddie, mă simt singură.
   Îmi închipui cum mă întâlnesc cu Emily sau cu Campbell, mergând prin cartier și încep: „Hei, fetelor, Eddie m-a dus la casa de lângă lac unde a murit soția lui. Ciudat, nu?”
   La dracu’!
   Dar oamenii încă bârfesc, știu sigur.
   Când reușesc totuși să plec de acasă, chiar dacă doar până la Roasted pentru o cafea, aud două femei pe care nu le cunosc discutând despre Bea.
   Sunt două doamne în vârstă, care stau la o masă, lângă fereastră; una are mobilul în mână.
   - Am comandat lucruri de pe site-ul ei la fiecare Crăciun, îi spune prietenei sale. Era o scumpete de femeie.
   Mă dau mai aproape și o aud pe cealaltă zicând:
   - Soțul ei a fost, știi și tu.
   - Îhî, încuviințează prima, vorbind în șoaptă. Întotdeauna e soțul.
   Dar care soț? Sunt doi implicați aici și unul sigur e pe cale să devină soțul meu.
   Apoi, doamna cu telefonul adaugă:
   - Ce păcat că a fost prinsă în chestia asta! Știi că așa s-a întâmplat. Probabil că n-a vrut să le ucidă pe amândouă, dar, cum erau împreună acolo...
   - Și ce-ar fi putut face? întreabă prietena ei. Era singura opțiune.
   De parcă „a ucide pe cineva” e ca și cum ai spune „sigur, Pepsi e OK” când tu vrei să comanzi Cola de fapt. Ce javre de oameni!
   Continui să ascult, încercând să pricep dacă se referă la Tripp sau la Eddie, la Bea sau la Blanche, așa că barmanul trebuie să strige „Latte cu soia și alune pentru Jane?” de trei ori înainte să-mi amintesc că eu sunt Jane.
   Nu mai pot să continui așa.
   Trebuie să stau de vorbă cu cineva. Trebuie să știu ce s-a întâmplat acolo, la lacul ăla.

      Cartea de vizită a lui Tori Laurent se află încă în geanta mea și mă gândesc să o sun, să o întreb ce mai face și să văd dacă o pot ajuta cu ceva, dar nici măcar eu nu pot să simulez un asemenea nivel de încredere în propria persoană.
   Nu, cu cât mai puține contacte cu poliția, cu atât mai bine.
   Mă hotărăsc totuși să discut cu o persoană pe care o detest la fel de tare.
   Când Tripp mi-a acceptat invitația la prânz, trimisă prin SMS, am rămas ușor surprinsă, dar iată-ne stând în cârciuma satului, cea în care n-am fost niciodată, fiindcă mi s-a părut întotdeauna genul de local pe care numai indivizii ca Tripp l-ar frecventa.
   - Sunt sigură că te întrebi de ce te-am invitat la masă, îi spun, alegând atitudinea tipică unei „studente timide”.
   Nu mi-am prins părul astăzi, ca să mi-l pot da după urechi nervoasă și, deși nu port blugii și tricourile pe care le purtam mereu când lucram pentru el, am ales o ținută lejeră cumpărată după ce m-am logodit, o rochie bej simplă, despre care știu că nu mă avantajează deloc.
   Pufnind, Tripp își ridică sandviciul Rueben și îi mai adaugă niște sos Thousand Island.
   - Dă-mi voie să ghicesc, spune el. Cineva ți-a povestit bârfele despre Blanche și despre Eddie și acum vrei să știi dacă e adevărat.
   Șocul meu nu are nimic prefăcut. Clipesc nedumerită și mă bâlbâi exact ca școlărița pe care am întruchipat-o de atâtea ori.
   - Poftim? rostesc într-un final.
   El ridică privirea. Ochii lui Tripp sunt pătrunzători.
   - Stai puțin, nu despre asta e vorba?
   Se încruntă ușor, lingându-și sosul de pe degetul mare.
   - Rahat. Bine. Atunci, care-i treaba? Voiai să ne pierdem vremea împreună?
   Iau o gură de bere ca să mai câștig timp. Urăsc sentimentul că n-am niciun control, că toată chestia asta pusă la cale de mine s-a dus dracului.
   - Am vrut să stăm de vorbă, pentru că știu că treci prin același lucru ca Eddie și doream pur și simplu să văd cum te descurci, ca să fiu sinceră.
   Am folosit un ton rece și rănit totodată. M-am uitat fix în ochii lui, după care mi-am ferit privirea. Încă mai pot controla asta, deși nu vreau decât să mă reped peste masă și să-l scutur bine până când îmi spune tot despre Eddie și despre Blanche.
   Ceva din aerul superior al lui Tripp se risipește, își pune sandviciul pe masă și ia berea.
   - Mda. Era... diferit când am credeam că s-a înecat. Acum... acum e iadul pe pământ.
   Dă pe gât aproape jumătate din bere, pune halba pe masă și râgâie în șervet, deloc discret.
   - Cum se simte Eddie?
   Mă privește intens și văd acum că și el are propriile motive să-mi accepte invitația, iar acestea nu au nicio legătură cu amabilitatea dintre vecini.
   - Nu pot să vorbesc în numele lui, răspund grijulie, jucându-mă cu cartofii din farfurie. Dar știu că s-a oferit să coopereze cu poliția. Face orice ca să fie de ajutor.
   Ceea ce este adevărat. Eddie s-a dus la secție de două ori ca să răspundă la întrebări, întrebări pe care nu mi le-a descris în detaliu, și mă întreb dacă Tripp nu cumva vrea să afle exact asta: cât de multe a mărturisit Eddie, ce anume spune... Nu pentru prima dată mă întreb dacă nu e mai periculos decât mi-am închipuit să mă întâlnesc cu el. Și nu doar pentru că ne-ar putea vedea cineva.
   Tripp bate darabana cu degetele pe masă, încuviințează din cap, dar cade pe gânduri. Stăm așa, într-o tăcere îngrozitoare, prea mult timp. În sfârșit, el e cel care vorbește primul.
   - N-a fost nimic. Între Blanche și Eddie. Doar obișnuitele noastre amabilități idioate, tipice cartierului. Firma lui Eddie avea o lucrare acasă la noi, eu aveam treabă, așa că am lăsat-o pe Blanche să se ocupe. Au petrecut mult timp împreună, dar eu și Blanche ne înțelegeam bine. Sincer să fiu, chiar dacă aș fi crezut că mă înșală, în niciun caz n-ar fi trădat-o pe Bea.
   Se strâmbă înainte să adauge:
   - Deși Bea n-a meritat niciodată o asemenea loialitate, dacă e să-mi ceri mie părerea, însă...
   Vocea i se stinge, așa că îl presez puțin.
   - Mi-ai zis că Bea... s-a inspirat mult de la Blanche.
   - Practic i-a luat toată viața, dar amândouă au sfârșit în același loc, nu? Pe fundul căcatului ăluia de lac Smith.
   Tripp înclină capul și oftează.
   - În orice caz, dacă Emily Clark, Campbell sau oricare dintre boarfele alea încearcă să-ți spună că Eddie și Blanche și-o trăgeau, să știi că sunt doar bârfe. Probabil că muierile își doreau să fie adevărat, având în vedere că n-am fost niciodată prea popular în ochii lor.
   Îmi dau seama că nu mai am ce să scot de la Tripp. A alunecat din nou în brațele amărăciunii și, când comandă încă o bere, îmi verific ceasul cu gesturi exagerate.
   - Ah, la naiba, am o programare la coafor, îi zic.
   - Firește că ai.
   Tonul lui e sarcastic, dar nu insistă și, când încerc să las o bancnotă de 20 de dolari care să-mi acopere consumația, el îmi face semn să nu.
   Întoarsă acasă, mă duc la computer și intru pe pagina de Facebook a lui Emily, ca să caut poze cu Blanche și cu Eddie, dar nu găsesc nimic. Nici pe pagina lui Campbell nu am mai mult succes. Și, deși Blanche e clar etichetată în câteva fotografii, linkul către profilul ei nu funcționează. Presupun că cineva din familia ei l-a dezactivat.
   Am făcut o asemenea fixație pentru Bea, că nu mi-a trecut niciodată prin cap să o analizez cu atenție și pe Blanche.
   Acum pare o greșeală.

      Eddie vine acasă foarte târziu.
   Eu sunt în cadă, cu clăbucul până la bărbie, dar îl aud cu mult înainte să-l văd - ușa de la intrare descuiată, pașii pe hol, ușa de la baie deschizându-se.
   Apoi apare în prag, se sprijină de perete și mă privește.
   - Ai avut o zi bună? îl întreb.
   În loc să-mi răspundă, îmi pune și el o întrebare.
   - De ce ai luat prânzul cu Tripp Ingraham azi?
   Surprinsă, mă ridic puțin și apa clipocește. Îmi place de mor cada asta, atât de adâncă și de lungă, că aș putea sta la orizontală în ea dacă aș vrea, dar acum îmi doresc să nu fi fost în ea, goală și vulnerabilă. De obicei, diferența de mărime dintre noi mă excită.
   Eddie e zvelt, dar vânjos - are ditamai mușchii, de genul celor pe care îi obții atunci când depui muncă fizică, nu când te duci la sală. Mă face să mă simt și mai mică și mai plăpândă decât sunt.
   Însă, pentru prima dată, îmi dau seama ce ușor i-ar fi să mă rănească. Să mă copleșească fizic cu forța lui.
   - De unde știi? întreb și îmi dau seama pe loc că am greșit.
   Eddie nu se încruntă, dar face chestia aia din nou. Se forțează să pară relaxat, de parcă această conversație nu înseamnă mare lucru pentru el, deși practic zvâcnește din cauza încordării.
   - E un oraș mic și, crede-mă, oamenii s-au dat peste cap să-mi spună că te-au văzut în oraș cu el. Mulțumesc, totuși. SMS-urile primite au fost de-a dreptul amuzante.
   Enervată, mă ridic în picioare și mă întind spre prosopul care atârnă lângă cadă.
   - Chiar crezi că mă interesează vreun pic Tripp Ingraham?
   Oftând, Eddie se întoarce.
   - Nu, admite el, dar trebuie să te gândești la cum par lucrurile din afară. Mai ales acum.
   Se îndreaptă spre dormitor și eu rămân aici, încă goală, ținând prosopul în mână, cu apa picurând pe jos, uitându-mă după el. Am muncit atât de mult să-i prezint o anumită versiune a mea lui Eddie, tuturor... Dar acum izbucnesc.
   - Cum par? repet.
   Dau să-l urmez, trăgând prosopul după mine.
   - Nu, Eddie, nu m-am gândit la cum par.
   - Normal că nu te-ai gândit. Ia să vedem, nu te-ai gândit nici la cum pare dacă logodnica mea îi dă o grămadă de bani tipului cu care a locuit.
   Încremenesc, am un gol în stomac. Sunt prea zguduită ca să încerc să mint.
   - Poftim?
  Eddie mă privește cu o expresie pe care nu o cunosc.
   - Credeai că nu știu, Jane? Nu ți-a trecut nicio clipă prin minte să vii la mine?
   Cum? Cum dracului aflase? Prima dată când i-am dat bani, erau ai mei. A doua oară, da, erau banii lui Eddie, dar manevrasem lucrurile cu grijă. Fusesem foarte atentă.
   - M-a sunat și pe mine, spune Eddie, punându-și mâinile în șold și înclinând capul. Mi-a înșirat niște baliverne cu niște oameni din Phoenix care te caută.
   Așa ceva nu se întâmplă; n-are voie să știe. Nu mai pot respira.
   - Ți-a zis de ce? întreb cu vocea gâtuită.
   Eddie se uită din nou la mine cu asprime.
   - N-am întrebat. I-am zis să se ducă dracului, adică exact ce ar fi trebuit să faci și tu când te-a sunat.
   Se apropie de mine atât de mult, încât simt căldura radiată de corpul lui. Nu mă mișc și nici măcar nu mă înfășor cu prosopul. Îl țin între mâini și tremur din toate încheieturile și nu doar din cauza frigului.
   - Asta faci când oamenii te amenință, Jane. Când încearcă să-ți facă zile fripte. Nu cedezi în fața lor, nu le dai ce vor, ci le reamintești că tu ai controlul, tu ești cea care stabilește regulile.
   Se întinde și mă apucă de umeri. Pentru prima dată de când îl cunosc, mă încordez sub atingerea lui.
   El simte și colțurile buzelor îi coboară, dar nu îmi dă drumul.
   - Nu mă interesează deloc că nu știu cine din Phoenix se chinuie să dea de tine. Nu îmi pasă decât că, atunci când a venit la tine cu rahatul ăsta, nu ai avut suficientă încredere în mine ca să-mi spui.
   Nu știu ce replică aș putea să-i ofer, așa că stau în picioare, cu privirea plecată, dorindu-mi să mă lase în pace, să plece. Într-un târziu, Eddie oftează și brațele îi cad.
   - Știi ce? rostește el, dându-se înapoi și scotocind în buzunarul de la jachetă. Poftim.
   Scoate o foaie de hârtie și mi-o îndeasă în mână.
   Pielea mea umedă aproape că șterge cerneala, dar constat că e un număr de telefon, unul cu prefixul zonei Phoenix.
   - E numărul celui care îl sună pe John.
   Tresar, clipind des.
   - Ți l-a dat ție?
   Eddie îmi ignoră întrebarea.
   - Ideea e, Jane, că port numărul ăsta cu mine de aproape o lună. De dinainte să te cer de soție. Și n-am sunat niciodată acolo. Nici măcar o dată. Știi de ce?
   Clatin din cap, chiar dacă îmi dau seama ce urmează să spună.
   - Fiindcă am încredere în tine, Janie.
   Se răsucește pe călcâie, se îndreaptă spre ușa băii, apoi se oprește, privindu-mă.
   - Ar fi frumos ca și tu să ai încredere în mine.
   Cu asta, dispare, iar eu mă las pe marginea căzii. Genunchii îmi tremură incontrolabil. Nu din cauza numărului pe care îl țin în mână. Și nu pentru că știu acum că Eddie l-a avut în tot acest timp și că în orice moment ar fi putut să sune și să afle... totul.
   Ci din cauza vorbelor lui. A felului în care arăta când le-a rostit.
   Asta faci când oamenii te amenință, Jane.
   Ochii lui fuseseră atât de reci. Tonul lui, atât de neutru.
   Îl privisem în ochi și nu-l recunoscusem deloc.
   Le aud din nou pe femeile de la cafenea. Întotdeauna e soțul.
   Pentru prima dată, cred sincer că la el se refereau.
   Nu la Tripp, care a stat în fața mea la prânz. Ușor amețit, ușor agresiv. Neîndemânatic și aiurit.
   Nu seamănă deloc cu Eddie.

23.

      - Fată, mă jur că ești și mai slabă!
   Emily zâmbește când îmi spune asta și cred că e un compliment, dar abia dacă izbutesc să-i zâmbesc la rândul meu. Suntem în curtea deschisă a Primei Biserici Metodiste. Oamenii se îngrămădesc în jurul nostru și conștientizez puternic atât căldura insuportabilă a serii - chiar dacă soarele a apus - cât și ținuta complet nepotrivită.
   În apărarea mea, trebuie să precizez că habar n-aveam ce naibii ar trebui să porți la o licitație tăcută ce are loc la biserică, într-o miercuri seară, iar negrul mi s-a părut o alegere sigură - sofisticat, respectabil. Însă toate celelalte femei sunt în culori strălucitoare, cu imprimeuri florale, genul ăsta de lucruri, iar eu mă simt ca o cioară în mijlocul unui stol de flamingi.
   Probabil că Eddie știa că m-am îmbrăcat greșit, dar n-a scos o vorbă și abia mă abțin să-i arunc o privire furioasă, așa cum stă acolo, discutând cu reverendul.
   Îmi netezesc rochia peste coapse și răspund:
   - Emoțiile dinaintea nunții.
   Emily încuviințează și mă bate ușurel pe braț, plină de compasiune.
   - Ești norocoasă. Când m-am măritat cu Saul, răspunsul meu la stres a fost să mănânc tot ce-mi apărea în cale.
   Soțul ei s-a oprit lângă un tufiș uriaș cu azalee, unde pălăvrăgește cu soțul lui Campbell, Mark, și cu soțul lui Caroline, Matt.
   Îmi dau seama că rareori îl văd pe Eddie cu tipii ăștia și că nu pomenește niciodată de ei. Oare vecinii răciseră relația cu el după tot ce se întâmplase cu Bea și cu Blanche sau îi consideră și el la fel de nesuferiți?
   OK, nu toți sunt așa de antipatici. Emily e chiar drăguță, mă conduce de la un grup de oameni la altul, prezentându-mă drept logodnica lui Eddie, și nu pomenește niciodată de treaba cu plimbatul câinilor. Aproape că mă face să-mi pară rău că i-am furat atâtea lucruri.
   Articolele pentru licitație sunt în Centrul pentru Viața de Familie al bisericii, dar, în ciuda căldurii, toată lumea se strânge aici, în curte, probabil pentru că e mai frumos și plin de verdeață.
   Poate ar trebui să ne căsătorim aici, în loc să fugim în lume, în definitiv.
   Însă planurile de nuntă par aproape imposibile când Eddie abia dacă îmi mai vorbește.
   Au trecut două nopți de la cearta noastră din baie, două nopți în care Eddie a dormit în cine știe ce loc din casă și două zile în care aplecat la muncă devreme și s-a întors acasă târziu.
   Cea mai rea parte este că m-am simțit ușurată că a fost plecat atâta timp. E mai simplu când el nu e acolo și nu mai sunt nevoită să-l privesc, întrebându-mă dacă răceala și asprimea lui vor apărea din nou pe neașteptate.
   Numărul pe care mi l-a dat se află încă în geanta mea. Nu voi suna niciodată, dar îl vreau aproape de mine ca să-mi reamintesc cât de rău am dat-o în bară și cât de puțin îl cunosc pe Eddie.
   Dar iată-ne la mica petrecere organizată de biserică, socializăm într-o grădină și bem limonadă, deoarece, chiar dacă metodiștii nu sunt baptiști, nimeni nu vrea un bar deschis în fața lui Iisus, bănuiesc. Tocmai mă pregătesc să iau un alt pahar, când Caroline se apropie de noi, cu părul blond fluturându-i pe spate.
   - Pe toți dracii, șoptește ea, surprinzându-mă, căci n-am mai auzit-o înjurând în nicio situație, darămite în prezența lui Iisus.
   Eu o să ajung sigur în iad pentru tot felul de măgării, dar până și eu reușesc să fiu cuvioasă la biserică.
   Mă apucă de braț și unghiile ei mi se înfig în carne.
   - Tripp Ingraham a fost arestat.
   Ultimul cuvânt îl șuieră mai degrabă, dar nu contează. Văd alți oameni cum ne privesc, iar Emily și-a scos deja telefonul și se încruntă uitându-se la ecran.
   Eddie încă discută cu reverendul. Am înghețat pe dinăuntru, iar picioarele mele, cocoțate pe tocuri mult prea înalte, parcă s-au lipit de iarba moale.
   - Poftim? rostesc într-un târziu.
   Caroline aruncă o privire spre soțul ei.
   - Matt tocmai a primit un SMS de la prietenul lui care lucrează la procuratură. Cică au găsit ceva la autopsie. Ori poate în casă? Nu știu exact, dar i-am scris lui Alison care locuiește pe aceeași stradă și mi-a zis că o mașină de poliție a venit cu sirena pusă și l-au luat în cătușe.
   Acum, Emily se uită la mine și văd cum se formează mici grupuri și cum bârfa se propagă prin mulțime. Toate gândurile cu privire la strângerea de fonduri au fost înlocuite de cea mai nouă veste, cea mai suculentă poveste apărută în cartier de când Bea și Blanche au murit, presupun eu.
   Când mă întorc spre Eddie, îl zăresc privindu-mă fix. Chiar dacă e în partea cealaltă a curții, sesizez ce simte.
   E ușurat.

      Casa e întunecată și liniștită când intrăm, căzuți pe gânduri amândoi.
   Când îi spun lui Eddie că o să fac un duș, aștept ca vechea scânteie să se reaprindă, zâmbetul lui viclean să reapară și el să vină după mine.
   Însă el încuviințează din cap, fără să-mi dea atenție, continuând să-și verifice telefonul. Abia dacă mi-a vorbit pe drumul de întoarcere, confirmându-mi că da, auzise și el același lucru, că îl arestaseră pe Tripp; că da, avea legătură cu noaptea în care Bea și Blanche au murit; că nu, nu știa care sunt acuzațiile.
   În dormitorul principal, îmi dau jos rochia, dar nu mă obosesc s-o pun pe umeraș, o las să cadă pe podea. Probabil că n-o s-o mai port oricum.
   Apa este foarte fierbinte și îmi dă o stare de bine după ce în mașină m-au trecut niște fiori reci, ciudați. Când ies din duș, baia e plină de aburi.
   Mă înfășor în prosop și mă duc la oglindă, ștergând-o cu mâna.
   Chipul care se holbează la mine e urât și neobișnuit de palid. Am părul ud și dat pe spate.
   Ești bine, îmi zic în sinea mea. Ești în siguranță. Tripp a fost problema tot timpul. Firește că el era. Dar asta nu-mi îmbunătățește dispoziția și mă încrunt chiar când Eddie intră în baie.
   Se dezbracă rapid și nu mă pot abține să-l urmăresc în oglindă. E atât de frumos, masculin, perfect, dar nu simt nicio dorință când mă uit la el, iar el nu-mi caută privirea.
   Îmi iau halatul din cârligul de pe ușă și mă înfășor cu el, în timp ce Eddie pornește dușul. Mă așez pe taburetul cu ciucuri din fața măsuței de toaletă și îmi pieptăn părul mai mult decât e necesar.
   Aștept.
   În sfârșit, apa se oprește și Eddie iese, cu un prosop în jurul taliei.
   Caut agitată în sertar crema scumpă pe care am cumpărat-o deunăzi.
   - Noaptea în care ne-am certat... Ți-a fost frică de mine?
   Rămân nemișcată și-l privesc în oglindă. Stropii de apă încă îi acoperă corpul, și-a dat părul pe spate și ceva din ochii lui nu-mi place deloc.
   - Ai crezut că era vorba de mine? Că eu le-am omorât?
   Clipesc des, încercând să revin cu picioarele pe pământ.
   - Ultimele săptămâni au fost complicate, rostesc într-un târziu, adăugând puțin tremur în glas, pentru un efect mai intens. Totul era perfect și eram atât de fericiți, apoi...
   - Apoi ai crezut că le-am omorât pe soția mea și pe prietena ei cea mai bună, continuă el nemilos.
   Ridic brusc capul.
   Nu așa trebuie să meargă lucrurile. Lui ar trebui să-i pară rău fiindcă s-a răstit la mine și a sugerat că eu aș fi putut gândi așa.
   Dar el încă mă privește fix, cu brațele încrucișate și, de vreme ce genele plecate și vocea tremurătoare nu funcționează, mă întorc să mă uit direct în ochii lui.
   - Da, spun și, sincer, mă simt bine că nu mint. Așa e. Deși mai degrabă am crezut că exista posibilitatea ca tu să fi făcut-o.
   Oftează lung, lăsându-și capul pe spate să se uite în tavan, după care spune:
   - Ei bine... Cel puțin ești sinceră.
   Fac un pas în față, îl apuc de încheieturi și îi trag brațele în jos.
   - Dar m-am înșelat, insist. Evident. Și îmi pare rău, Eddie. Îmi pare atât de rău!
   Și chiar îmi pare rău. Îmi pare rău fiindcă l-am crezut implicat în moartea lui Bea și a lui Blanche și nu pentru că aproape am stricat totul.
   Eu sunt cea care îl minte, eu sunt cea care a furat de la el și de la toți cei de care m-am apropiat. Eu sunt cea care pretinde că e altcineva și nu cea reală. Eu sunt cea care a făcut ceva îngrozitor.
   Îmi lipesc fruntea de pieptul lui umed, adulmecând mirosul de săpun.
   - Îmi pare rău, repet și, după o secundă lungă, îi simt mâna odihnindu-se delicat pe ceafa mea. Aveai dreptate noaptea trecută. Ar fi trebuit să-ți povestesc despre John, ar fi trebuit să vin la tine...
   - E în regulă, murmură el.
   Dar mă tem că minte. Mă tem că am lăsat bănuielile și neîncrederea să distrugă lucrul perfect pe care l-am găsit, viața mea nouă.
   - Crezi că Tripp a fost criminalul? îl întreb, stând în brațele lui.
   Aștept să-mi răspundă că da, el a fost. Că e oribil, dar explicabil. E o persoană pe care poți da vina ușor.
   - Nu vreau să cred că a fost în stare de așa ceva, zice el. De atâtea ori l-am avut aici, în casa mea, sau am jucat golf cu el, pentru Dumnezeu!
   Un alt oftat, unul pe care îl aud, dar îl și simt.
   - Dar el și Blanche aveau probleme. Iar el e un bețiv notoriu. Dacă era beat și s-au certat...
   Vocea i se stinge. Îmi amintesc cât de prost m-a făcut să mă simt Tripp. Nu îl considerasem niciodată o amenințare, dar asta nu însemna că nu era. Cine știe cu adevărat de ce e în stare o persoană?
   - Poliția își face datoria, adaugă Eddie, continuând să mă mângâie pe spate. Dacă ei cred că a fost Tripp, sunt sigur că au motive serioase.
   - Îmi pare rău. Eddie...
   Dar el îmi caută buzele și mă sărută.
   - Șșșt, murmură el. Nu contează, Janie.
   Mă sărută din nou, mai apăsat de data asta, și eu îi înconjor talia cu brațele, ținându-mă strâns nu doar de el, ci și de această clipă, de această șansă căreia aproape că i-am dat cu piciorul.
   Când ne depărtăm unul de altul, Eddie își pleacă fruntea, lipind-o de a mea.
   - Spune-mi că ai încredere în mine, rostește el răgușit.
   Și, pentru prima dată în viață, spun „am încredere în tine”. Și cred în vorbele mele.

PARTEA A ȘASEA

BEA

      NOIEMBRIE, PATRU LUNI DUPĂ BLANCHE
   Eddie n-a șovăit astăzi.
   A intrat și s-a așezat lângă mine, cu coapsa lipită de a mea.
   I-am mirosit aroma mentolată a răsuflării când m-a întrebat: „Te simți bine aici, sus?”
   Dintr-un motiv inexplicabil, lucrurile mi s-au părut mai ușoare. Știind că s-a spălat pe dinți înainte să vină să mă vadă, că el aștepta - spera? - asta?
   Dar și eu mă pregătisem. Nu am multe produse de machiaj, dar făcusem un duș, îmi ciupisem obrajii să le dau puțină culoare, îmi periasem părul. E mai lung acum, mai aproape de felul în care arăta când ne-am cunoscut și mi-am închipuit că nu putea decât să mă ajute să fac ce trebuie făcut.
   Încă de la ultima vizită, când expresia de pe fața lui s-a schimbat imediat ce am pomenit de Hawaii, am știut că vom ajunge aici. Cea mai ușoară și mai bună metodă să rămân în viață, amintindu-i că are nevoie de mine, era singurul lucru care nu ne dezamăgise.
   Sexul.
   Dar una e să iei în calcul seducerea bărbatului care ți-a ucis cea mai bună prietenă, care te ține încuiată, pe care credeai că-l cunoști și cu care te-ai măritat, și alta e să pui în practică intenția.
   I-am luat mâna într-a mea, mângâindu-i palma bătătorită, amintindu-mi că mereu îmi plăcuse asta la el, că lucra mult cu mâinile și nu era ca tipii precum Tripp Ingraham, cu degete fine și palide.
   Eddie era frumos. Întotdeauna fusese.
   M-am concentrat pe acest aspect, trăgând adânc aer în piept și continuând să-mi trec degetele peste ale lui.
   Nu puteam să mă gândesc că acele mâini o înhățaseră pe Blanche și că mă târâseră pe mine în această cameră. În schimb, mi-am amintit toate momentele când dorisem atingerea lor, când credeam că mor fără ea.
   Așa a fost încă de la început.
   - Bea, ce faci? a murmurat el când m-am aplecat și mi-am lipit buzele de urechea lui.
   - Mi-e dor de tine, am răspuns și mi-am dat seama imediat cât de adevărat era.
   Chiar îi dusesem dorul.
   Nu lui Eddie, cel care o omorâse pe Blanche. Nu-l cunoșteam pe acel Eddie. Dar îmi fusese dor de Eddie de dinainte, de cel care îmi furase inima cu zâmbetele lui calde, cu farmecul lui, cu felul în care știa exact ce-mi doresc înainte ca eu însămi să știu.
   M-am concentrat asupra acelor zile. De dinainte să ne mutăm aici, înainte ca lucrurile să devină atât de întunecate.
   - Îți amintești prima noapte din Hawaii? l-am întrebat.
   M-am ridicat de pe pat ca să stau în fața lui, punându-i mâinile pe umeri.
   Palmele lui s-au lipit de talia mea, parcă din reflex.
   - M-am invitat singur în camera ta, a zis el, iar eu am coborât mâinile de pe umerii lui pe piept, dându-mă și mai aproape pentru ca el să-și depărteze picioarele, lăsându-mă să pășesc între ele. Ai spus că tu nu ești una dintre fetele de genul ăla.
   Colțul gurii i s-a ridicat ușor și gropița i s-a adâncit. M-am aplecat s-o sărut și am simțit cum inspiră adânc.
   - Nu eram, am răspuns. Până ai apărut tu.
   Apoi l-am sărutat.
   Partea asta s-a dovedit mai ușoară decât îmi închipuisem, poate pentru că, întotdeauna, să-l sărut pe Eddie a fost unul dintre lucrurile mele preferate.
   Sau poate pentru că am recreat prima noastră noapte, mi-a fost ușor să acționez. Voiam ca Eddie să uite unde ne aflam, ce se întâmplase, ce făcuse, dar și ce făceam eu.
   Să uit.
   Să ignor.
   Gura lui se potrivea perfect cu a mea și i-am înconjurat gâtul cu brațele, trăgându-l spre mine, înfigându-i degetele în pă...
   - Nu, nu, Iisuse, Bea! Chestia asta e sucită rău.
   M-a împins și a început să gâfâie.
   M-am îndepărtat de pat când s-a ridicat iute în picioare, aproape împiedicându-se.
   Avea fața roșie și ochii i-au sclipit când și-a trecut mâna prin păr.
   - Nu putem, mi-a zis.
   M-am dezumflat.
   - N-ar fi trebuit să vin azi, a continuat el, ocolindu-mă. Nu știu ce dracului am avut în cap, chiar nu știu...
   M-am întins spre el, înainte să apuce să iasă, iar el s-a oprit, privindu-mi degetele prinse de încheietura lui. Energia din cameră s-a schimbat. A devenit încordată, explozivă. M-am apropiat de el, i-am cuprins obrazul în palmă, iar el nu s-a ferit.
   - E în regulă, am șoptit blând. E în regulă.
   - Nu e deloc, a protestat el, dar nu s-a mișcat.
   M-am aplecat spre el.
   - Dacă nu vrei, nu trebuie s-o facem, am zis pe un ton ferm. Dar eu vreau. Vreau să înțelegi asta. Vreau, Eddie. Te vreau pe tine.
   Și chiar îl doream.
   Cu mâna pe inimă, recunosc.
   Ceea ce a fost partea cea mai rea a momentului.
   Nu m-am înfrânat când l-am sărutat din nou. N-a mai fost doar o ațâțare a buzelor și a limbii. L-am sărutat așa cum am făcut-o în prima noapte, iar el a cedat, așa cum știam că se va întâmpla.
   A fost uimitor cât de simplu s-a derulat totul. Cât de repede trupurile noastre s-au regăsit.
   Mă iubești, i-am spus cu fiecare sărut, cu fiecare atingere, cu fiecare geamăt. Amintește-ți că mă iubești, că tot ce avem este bun și că merită să luptăm pentru asta. Amintește-ți că ești al meu.
   Dar încercând să-l fac să-și amintească, mi-am amintit și eu.
   Cât de grozav e. Cât de mult îl iubeam.

      Cititorule, i-am tras-o.

      Și, când s-a terminat, am rămas întinși pe pat, sudoarea lui lipindu-i pielea de a mea, iar ceva din liniștea încăperii m-a făcut să întind mâna și să-l mângâi pe piept în dreptul inimii.
   - Știi că încă te iubesc, am șoptit. Știi că nu te-aș răni niciodată.
   Am vrut ca el să audă ce încercam să-i transmit. Dacă mă lași să ies, nu voi spune nimănui ce s-a întâmplat. Găsim noi o soluție.
   Dar am greșit.
   Eddie a oftat din rărunchi, s-a dezlipit de mine și și-a căutat hainele, căzute grămadă lângă pat.
   Am văzut din mișcările lui rigide că întinsesem coarda prea tare. Auzise ce spuneam și nu-i plăcuse deloc.
   Iar când a ieșit fără nicio o vorbă, m-am întrebat dacă trebuie să o iau de la capăt.

     Bea își alungase din minte momentul cu Eddie și cu Blanche, dar acum îi vede luând prânzul împreună, în sat.
   Trebuia să fie la birourile Southern Manors, de lângă Homewood, dar a vrut mai întâi să treacă pe la unul dintre buticurile din Mountain Brook, ca să verifice vitrinele. În loc de asta, își zărește soțul și cea mai bună prietenă stând la masă într-o cafenea, hlizindu-se unul la altul peste bolurile cu salată, de parcă ar fi într-o nenorocită de reclamă Cialis, și furia aproape că o sufocă, șocantă în intensitatea ei.
   Nu e vorba doar că sunt împreună - problema e că sunt în public și că oricine îi poate vedea, că oamenii sigur o să-i vadă și o să bârfească. Probabil că oamenii o vor și compătimi.
   Rămâne pe trotuar, sub un paravan de pânză, ascunsă de ochelarii de soare. În mintea ei, Bea observă cum ceilalți se întorc spre ea, observă tot mai multe expresii de milă amestecată cu puțin Schadenfreude.
   Brusc, mâinile îi tremură, picioarele i se mișcă și traversează strada ca să se proțăpească în dreptul mesei lor, bucurându-se scurt, dar sălbatic atunci când amândoi tresar la salutul ei voios.
   Pe masă, între cei doi, zărește niște schițe. Firma de construcții a lui Eddie (afacerea pentru care ea plătise, afacerea pe care ea i-o dăruise) face niște modificări la casa lui Blanche. Totul pare nevinovat. E doar un prânz amical de afaceri, pentru a revizui unele detalii. Dar nu se rezumă totul la prânzul ăsta. De când Blanche a avut ideea ca Eddie să le renoveze casă, el stă numai acolo. Sau Blanche vine acasă la Bea și se așază pe veranda din spate cu Eddie, bând vinul lui Bea și arătându-i lui Eddie secțiunea „bucătăria ei de vis” de pe Pinterest.
   Iar Eddie îi zâmbește, îi face pe plac.
   O scoate și la masă, din câte se vede.
   - M-ai făcut de rușine, îi spune Eddie mai târziu, în timp ce pregătesc cina în bucătărie.
   Bea e deja la al treilea pahar de vin, iar sistemul audio se aude cam prea tare.
   - De fapt, continuă el, tu singură te-ai făcut de rușine.
   Bea nu răspunde, fiindcă știe că asta o să-l înfurie și așa se și întâmplă.
   Pufnind, Eddie aruncă șervetul ținut pe umăr și se îndreaptă spre veranda din spate, luându-i paharul cu vin.
   Nu mai discută despre asta, dar, curând, Blanche și Bea se întâlnesc la o cafea. Blanche își cere scuze, îi zâmbește frumos și apoi...
   - Întotdeauna reacționezi exagerat, Bea.
   Bea se gândește mult timp la vorbele ei, la propoziția aia aruncată așa, din senin, în timp ce Blanche amestecă muntele de frișcă de deasupra cafelei cu un bețișor de lemn. Cuvintele ei fuseseră ușor caustice, Blanche o judeca în sinea ei.
   Însă două zile mai târziu, Bea ia telefonul lui Eddie - nu are parolă, nici măcar nu consideră că e nevoie, tipic pentru Eddie - și îi vede SMS-ul.
   Blanche i-a trimis un selfie. Nimic dubios sau sexy, nimic de prost gust, doar o poză cu ea încruntându-se exagerat.
   Mi-a fost dor de tine azi!
   Bea se holbează la textul acela, apoi derulează în sus.
   Din nou, o scoate din minți lipsa dovezilor concrete. Nu e niciun lucru definitoriu care să-i confirme că au o aventură, nimic spre care să arate cu degetul și să-i distrugă pe amândoi și totuși, pe ansamblu...
   O serie de momente, de conversații. O apropiere pe care amândoi au negat-o. Ziua proastă a lui Blanche, frustrarea lui că Bea pleacă prea des. Fraze amuzante care n-au niciun sens, glume știute numai de ei, instantanee împărtășite care n-au nicio legătură cu ea. Sincer, nu i-a trecut niciodată prin minte că Eddie ar fi în stare s-o înșele, dar trădarea lui Blanche este cea care o deranjează cel mai tare.
   De fapt, care o doare.
   Așa că e normal ce se petrece între Bea și Tripp.
   Sunt toți la Caroline acasă, la un grătar, și Tripp, ca de obicei, e beat mort înainte ca soarele să apună.
   - Se împacă de minune, așa-i? îi spune el, în timp ce îi urmăresc pe Eddie și pe Blanche pălăvrăgind lângă grătar.
   Eddie bea bere, iar Blanche are un pahar cu margarita. A amândoi râd cu poftă, Bea nu l-a mai văzut pe Eddie atât de relaxat și de fericit de multă vreme. Blanche aruncă o privire spre ei și se mulțumește să zâmbească larg, ridicând paharul în sănătatea lor. Bea și Tripp îi imită gestul și totul e bine, așa cum ar trebui. Toți patru sunt prieteni buni, nu?
   Numai Bea bagă de seamă că zâmbetul lui Blanche capătă o nuanță ironică. Numai Bea bagă de seamă că Eddie se întinde să atingă cotul lui Blanche, parcă pentru a sublinia ideea.
   - Păi, dacă și-o trag, crezi că Eddie ar trebui să-i facă o reducere de zece la sută? îl întreabă Bea pe Tripp și el izbucnește în râs.
   Tripp arată mai bine când râde. Seamănă cu Tripp pe care Blanche l-a luat de bărbat. Cu Tripp, bărbatul de care Blanche fusese îndrăgostită.
   - Probabil că Blanche ar trebui să-i dea lui un bonus de douăzeci la sută, răspunde el.
   Bea îl privește peste umăr, schițând un zâmbet, după care îl lasă să vadă că privirea ei trece pe deasupra lui.
   - Cred că te vinzi prea ieftin, Tripp.
   Din câte se pare, nu așa stau lucrurile.
   Partida de sex pe care el și Bea o au în baia de sus a lui Caroline e clar mediocră și Bea nici măcar nu pretinde că are orgasm, concentrându-se pe tabloul înfiorător de urât ce atârnă pe perete, o scenă banală cu un picnic.
   În timp ce Tripp geme, cu capul lipit de gâtul ei, Bea se gândește să-i trimită lui Caroline unul dintre posterele colorate noi pe care tocmai le-au primit pentru colecția de vară Southern Manors.
   După ce termină, Tripp are neașteptat de multe regrete, frecându-și fața cu mâna și spunând:
   - Nu știu de ce am făcut asta.
   Dar Bea știe exact de ce a făcut-o - ca să se răzbune pe Blanche și pe Eddie, să ia de la Blanche înainte ca Blanche să ia de la ea -–, dar și ea se simte la fel de goală pe dinăuntru.
   Mai târziu, Tripp îi trimite un SMS.
   Îmi pare rău, dar totodată nu-mi pare rău.
   Bea cunoaște perfect sentimentul.

PARTEA A ȘAPTEA

JANE

24.

      IULIE
   Pe parcursul următoarelor săptămâni, hotărăsc să am încredere în Eddie, să fiu logodnica pe care o vrea și o merită. Cumpăr rochia de la magazinul Irene din sat și o completez cu voal, cu pantofi noi, tot tacâmul.
   Vorbim mai mult despre nuntă. Intenționăm să facem ceva mic și simplu, dar aici, în Birmingham, nu mai plecăm la dracu’ în praznic. În sfârșit, suntem pe drumul cel bun.

.....................................