„Fericirea nu e ceva gata făcut, ea vine din faptele tale."
Dalai Lama
marți, 27 octombrie 2020
luni, 26 octombrie 2020
Ucenicul, Tess Gerritsen
........................................................
6-8
Asta-i tot ce-mi permit, acea singură privire, și apoi clădirea îmi dispare din câmpul vizual.
Știu că strada e supravegheată, și totuși nu pot rezista să nu arunc o privire asupra fortăreței ei, la fel de impenetrabilă ca zidurile unui castel. Un castel gol acum, care nu mai prezintă niciun interes pentru cei care ar vrea să-l atace.
Mă uit la șoferul meu, a cărui față e ascunsă de umbre. Nu-i văd decât silueta și sclipirea ochilor, ca două scânteieri flămânde în timpul nopții.
Am văzut pe Discovery Channel emisiuni despre lei pe timp de noapte, când un foc verde le arde în ochi. Îmi amintesc acum de leii aceia, cum împărtășeau același țel flămând, așteptând momentul de atac.
Văd aceeași foame în ochii însoțitorului meu.
Aceeași foame pe care și el o vede cu siguranță într-ai mei.
Cobor fereastra și trag adânc în piept aromele calde ale orașului. Leul ce adulmecă aerul savanei. Căutând mirosul prăzii.
CINCISPREZECE
Se duseră împreună în mașina lui Dean, îndreptându-se spre vest, către orașul Shirley, la 72 de kilometri de Boston.
Dean nu vorbi aproape deloc pe drum, dar tăcerea dintre ei nu părea decât să accentueze cât de conștientă era de mirosul lui, de calmul și de siguranța lui de sine. De-abia îi aruncă o privire, de teamă să nu-i poată citi în ochi tulburarea pe care i-o pricinuise.
Se uită în schimb în jos și văzu carpeta albastră-închis de la picioare. Se întrebă dacă era nailon 6,6, albastru numărul 802, întrebându-se câte mașini aveau covorașe asemănătoare.
Aerul condiționat era prea rece; închise clapa de reglare a aerului de lângă genunchii ei și se uită la câmpurile întinse de iarbă înaltă, dorindu-și să simtă arșița din afara acestei bule de aer prea rece.
Rizzoli nu intra decât foarte rar în zona rurală a statului Massachusetts. Era o fată de oraș, născută și crescută în Boston, și nu simțea nicio afinitate pentru zona de țară cu spațiile deschise și gâzele pișcătoare. Nici astăzi nu simți nicio atracție față de ea.
Nu dormise deloc bine noaptea trecută. Se trezise speriată de mai multe ori, și se culcase la loc cu inima bubuind, ascultând pași sau șuieratul respirației instrușilor.
La 5 dimineața se ridică din pat simțindu-se ca drogată și neodihnită. De-abia după două cești de cafea se simți suficient de trează să sune la spital și să se intereseze de starea lui Korsak.
Era încă la Terapie intensivă. Și acum avea aparatul respirator.
Coborî puțin un geam și prin micuța crăpătură intră aerul cald, mirosind a iarbă și pământ.
Se gândi că din păcate era foarte posibil ca bietul Korsak să nu mai poată niciodată să se bucure de aceste mirosuri sau să simtă adierea vântului pe față. Încercă să-și amintească dacă ultimele cuvinte pe care le schimbaseră fuseseră bune, prietenești, dar nu-și putea aminti.
La Ieșirea 36 de pe autostradă, Dean urmă indicatoarele până la MCI-Shirely. La dreapta lor se înălța Souza-Baranowski, închisoarea de nivelul 6 de securitate unde fusese închis Warren Hoyt.
Dean parcă în zona vizitatorilor și se întoarse să se uite la ea.
- Dacă la orice moment simți nevoia să ieși, pur și simplu pleacă, zise el.
- De ce te aștepți să vreau să plec?
- Pentru că știu ce ți-a făcut. Oricine în situația ta ar avea probleme lucrând la cazul ăsta.
Rizzoli îi citi în ochi o îngrijorare autentică, și nu voia s-o vadă - nu făcea decât să sublinieze fragilitatea curajului ei.
- Hai se terminăm odată, de acord? zise ea și deschise ușa mașinii.
Mândria o forță să meargă spre clădire cu hotărâre mohorâtă. O făcu se treacă prin verificarea de securitate de la intrare, unde ea și Dean își prezentară legitimațiile și-și predară armele.
În timp ce așteptau o escortă, Rizzoli citi Codul de îmbrăcăminte, afișat în zona vizitatorilor:
Următoarele sunt interzise vizitatorilor: picioarele goale; costume de baie sau pantaloni scurți; orice îmbrăcăminte asemănătoare celei purtate de deținuți sau de personalul în uniformă; strat dublu de haine; îmbrăcăminte cu șireturi; îmbrăcăminte transparentă; îmbrăcăminte excesiv de largă, lejeră, groasă sau masivă....
Lista era nesfârșită, interzicând orice, de la panglici de păr până la sutiene cu benzi metalice.
Un ofițer apăru în sfârșit, un bărbat masiv îmbrăcat în uniforma albastră-deschis a MCI.
- Detectiv Rizzoli și agentul Dean? Eu sunt ofițerul Curtis. Urmați-mă.
Curtis îi conduse prin prima ușă încuiată și apoi în cușca vizitatorilor cu o atitudine prietenoasă, chiar jovială. Rizzoli se întrebă dacă ar fi fost tot așa de amabil dacă nu erau amândoi polițiști, parte a aceleași frății.
Le spuse să-și scoată centurile, pantofii, jachetele, ceasurile și cheile și să le pună pe masă pentru a le examina. După ce își goliră și buzunarele trecură prin detectorul de metale.
- Hei, aveți noroc, zise Curtis după ce trecuseră de detector. Ați ratat chiar la mustață percheziția corporală a zilei.
- Poftim?
- În fiecare zi, comandantul de schimb fixează un număr la întâmplare pentru un vizitator care să fie percheziționat corporal. Tocmai l-ați ratat. Următoarea persoană care intră o să-l nimerească.
- Să fiu pipăită mi-ar fi fost punctul culminant al zilei zise Rizzoli, ironică.
- Puteți să vi le luați pe toate înapoi pe voi. Și voi doi puteți să vă păstrați și ceasurile.
- O spui ca pe un privilegiu.
- Numai avocații și polițiștii pot să-și păstreze ceasurile dincolo de punctul ăsta. Toți ceilalți trebuie să-și lase aici toate bijuteriile. Acum trebuie să vă ștampilez încheietura stângă și apoi puteți intra la celule.
- Avem programată o întâlnire cu directorul Oxton la ora 9, zise Dean.
- Are o întârziere în program. M-a rugat să vă duc prima dată la celula prizonierului. Apoi o să vă duc la biroul lui Oxton.
Centrul Corecțional Souza-Baranowski era cea mai nouă instituție MCI, cu un sistem de securitate fără chei ultimul răcnet, operat de 42 de calculatoare cu interfață grafică, le explică ofițerul Curtis. Le arătă numeroase camere de supraveghere.
- Înregistrează în direct 24 de ore pe zi. Majoritatea vizitatorilor nici măcar nu văd un gardian în carne și oase. Aud prin interfon ce să facă.
În timp ce treceau printr-o ușă de oțel, apoi de-a lungul unui coridor lung, și printr-un alt șir de porți cu gratii, Rizzoli era intens conștientă că fiecare mișcare pe care o făcea era monitorizată.
La intrarea în Blocul de Celule C, o voce la interfon îi instrui să-și ridice legitimațiile în fața geamului pentru a fi inspectate. Își rostiră numele din nou și Curtis spuse:
- Doi vizitatori veniți să inspecteze celula prizonierului Hoyt.
Poarta de oțel glisă la o parte și intrară în sala de zi a Blocului de Celule C, zona comună a prizonierilor.
Era vopsită într-o culoare deprimantă, un verde de spital.
Rizzoli văzu un televizor fixat pe perete, canapele și scaune, și o masă de ping-pong unde 2 bărbați loveau o minge cu palete. Toată mobila era fixată în cuie de podele. Vreo 10 bărbați îmbrăcați în uniforma de denim albastru a prizonierilor se întoarseră simultan și se holbară.
Se holbară în principal la Rizzoli, singura femeie din cameră.
Cei 2 bărbați care jucau ping-pong își întrerupseră brusc jocul. Pentru o clipă, singurele sunete erau de la televizorul pornit pe CNN.
Rizzoli le întoarse privirea, refuzând să fie intimidată de prizonieri, deși putea ghici foarte ușor la ce se gândea fiecare dintre ei. Ce-și imaginau.
Nu observă că Dean se apropiase de ea, decât în momentul când îi simți brațul atingându-i-l pe-al ei, și își dădu seama că stătea exact lângă ea.
- Vizitatori, puteți merge în celula C-8, zise o voce la interfon.
- Pe aici, îi îndemnă Curtis. Un nivel mai sus.
Urcară scările metalice, care zdrăngăniră sub pantofii lor. De la galeria de sus, ce ducea pe lângă celulele individuale, puteau privi în jos către living. Curtis îi conduse de-a lungul pasarelei până ajunseră la numărul 8.
- Asta e. Celula prizonierului Hoyt.
Rizzoli se opri în prag și se uită în cușcă.
Nu văzu nimic care să deosebească această celulă de oricare alta - nicio fotografie, niciun obiect personal care să-i spună că Warren Hoyt locuise în acest spațiu - și totuși își simțea părul de pe ceafă ridicându-i-se. Deși nu mai era aici, prezența lui se imprimase chiar și în aer.
- Puteți intra înăuntru, dacă vreți, le spuse Curtis.
Rizzoli intră în celulă.
Văzu 3 pereți goi, o platformă pentru dormit și o saltea, o chiuvetă, o toaletă. Un cub gol. Așa l-ar fi preferat Warren.
Era un om ordonat, precis, care lucrase în lumea sterilă a unui laborator medical, o lume unde singurele pete de culoare erau tuburile cu sânge pe care le mânuia zi de zi. El nu avea nevoie să se înconjoare cu imagini obscene; cele pe care le purta în minte erau suficient de oribile.
- Celula asta nu a fost relocată? întrebă Dean.
- Încă nu, domnule.
- Și niciun alt prizonier nu a fost aici de când a plecat Hoyt?
- Exact.
Rizzoli se duse la saltea și-i ridică un colț. Dean apucă de celălalt colț și împreună o ridicară și se uitară sub ea. Nu găsiră decât o mică ruptură pe o parte, de abia 2 centimetri lungime. Rizzoli își vârî un deget înăuntru, dar nu găsi nimic.
Se întoarse și mătură cu privirea întreaga celulă, văzând același decor pe care-l văzuse și Hoyt.
Și-l imagină întins pe această saltea, cu ochii îndreptați spre tavanul gol, țesând în minte fantezii ce ar oripila orice ființă omenească normală. Dar Hoyt era excitat de el. Zăcuse aici transpirat, ațâțat de urlete de femei răsunându-i în ecouri în cap.
- Unde-i sunt obiectele personale? îl întrebă pe ofițerul Curtis. Corespondența?
- În biroul directorului. Vă duc acolo imediat.
- Imediat după ce m-ați sunat azi-dimineață, am ordonat ca obiectele personale ale prizonierului să fie aduse aici ca să le inspectați, zise directorul Oxton, arătându-le cu un gest o cutie mare de carton de pe birou. Noi ne-am uitat deja prin ele. N-am găsit absolut niciun obiect de contrabandă.
Sublinie acest din urmă amănunt de parcă îl absolvea de orice responsabilitate pentru tot ce se întâmplase greșit.
Impresia lui Rizzoli despre Oxton era de om care nu tolera infracțiunile, fiind nemilos în pedepsirea încălcării regulilor și regulamentelor. Era clar că scotea la iveală orice contrabandă, izola toți scandalagiii, pretindea ca stingerea să se facă la secunda exactă în fiecare seară.
Însă în ciuda tuturor eforturilor sale, un prizonier evadase, și Oxton era acum în defensivă. Îi întâmpină cu o strângere țeapănă de mână și de-abia o urmă vagă de zâmbet în ochii albaștri și reci.
Deschise cutia și scoase o pungă mare sigilată, pe care i-o înmână lui Rizzoli.
- Articolele de toaletă ale prizonierului, zise el. Sunt obiectele obișnuite de îngrijire personală.
Rizzoli văzu o periuță de dinți, un pieptene, un burete, săpun. Loțiune de corp pe bază de vaselină. Așeză rapid punga pe masă, dezgustată de gândul că Hoyt folosise zilnic aceste obiecte pentru igiena persoană. Între dinții pieptenului erau încă fire de păr castaniu-deschis.
Oxton continuă să scoată obiecte din cutie.
Lenjerie intimă. Un teanc de reviste National Geographic și mai multe numere din Boston Globe. Două batoane de ciocolată Snickers, un bloc de hârtie legală galbenă, plicuri albe și 3 pixuri de plastic.
Oxton mai scoase din cutie o pungă sigilată, aceasta conținând un teanc de scrisori.
- Și corespondența lui, spuse el. Am verificat fiecare hârtie din corespondență. Poliția statală are numele și adresele tuturor persoanelor cu care a corespondat. Bineînțeles, continuă el, înmânând legătura lui Dean, aceasta e doar corespondența pe care a păstrat-o. Probabil a existat încă o parte pe care a aruncat-o.
Dean deschise punga și scoase afară conținutul. Erau aproximativ 12 scrisori, fiecare încă în plicul ei.
- MCI cenzurează corespondența prizonierilor? întrebă Dean. O verificați înainte să le-o dați?
- Avem autoritatea de a face acest lucru. Depinde de tipul de scrisoare.
- Tipul?
- Dacă e clasificată drept privilegiată, gardienii au permisiunea doar să arunce o privire înăuntru să vadă dacă nu conține obiecte de contrabandă. Dar nu pot s-o citească. Scrisorile sunt private, între expeditor și prizonier.
- Deci n-aveți idee ce i s-a scris.
- Dacă e corespondență privilegiată.
- Care e diferența între corespondență privilegiată și neprivilegiată? întrebă Rizzoli.
Oxton reacționă la întreruperea ei cu o sclipire de iritare în ochi.
- Corespondența neprivilegiată este de la prieteni și familie sau publicul larg. De exemplu, un număr din deținuții noștri au prieteni prin corespondență din afară, care cred că fac o operă de caritate.
- Corespondând cu ucigași? Sunt nebuni?
- Multe sunt doar femei naive și singure. Susceptibile să fie manipulate de un escroc profesionist. Acest tip de scrisori nu sunt privilegiate și gardienii au autoritatea de a le citi și cenzura. Dar n-avem întotdeauna timp să le citim pe toate. Avem un volum mare de corespondență aici. În cazul prizonierului Hoyt, am avut de inspectat un număr foarte mare de scrisori.
- De la cine? Nu știam că are o familie prea mare, zise Dean.
- I s-a făcut foarte mare publicitate anul trecut. A prins interesul publicului. Toți au vrut să-i scrie.
Rizzoli fu oripilată.
- Vreți să spuneți că a primit scrisori de la fani?
- Da.
- Doamne sfinte! Oamenii sunt nebuni.
- Publicului i se pare palpitant să corespondeze cu un ucigaș. Să fie cumva în legătură directă cu faima. Manson, Dahmer, Gacy, toți au primit scrisori de la fani. Prizonierii noștri primesc cereri în căsătorie. Sunt femei care le trimit bani sau fotografii de-ale lor în bikini. Bărbați care le scriu ca să-i întrebe ce senzație ai când omori pe cineva. Lumea e plină de scrântiți la cap, scuzați-mi expresia, care se excită dacă știu personal un ucigaș adevărat.
Dar unul dintre ei făcuse mai mult decât pur și simplu să-i scrie lui Hoyt. Unul intrase cu adevărat în clubul exclusivist al lui Hoyt.
Rizzoli se uită încremenită la teancul de scrisori, înfuriată pe această dovadă tangibilă a faimei Chirurgului. Ucigaș pe post de star rock. Se gândi la cicatricile pe care le tăiase în mâinile ei și fiecare scrisoare de la fani era ca o nouă tăietură a bisturiului.
- Și corespondența privilegiată? se interesă Dean. Ați spus că nu e citită sau cenzurată. Ce califică o scrisoare ca privilegiată?
- E corespondența confidențială ce vine de la anumite oficialități de stat sau federale. Un ofițer de tribunal, de exemplu, sau procurorul general. Scrisori de la președinte, de la guvernator sau de la diverse instituții de poliție.
- Hoyt a primit asemenea corespondență?
- Poate. Nu ținem evidența tuturor scrisorilor ce vin pe adresa închisorii.
- De unde știți dacă o scrisoare e cu adevărat privilegiată? întrebă Rizzoli.
Oxton se uită iritat la ea.
- Tocmai v-am spus. Dacă e de la o oficialitate federală sau de stat...
- Nu. Vreau să zic, cum știți dacă nu e hârtie cu antet falsificat sau furat? Și eu aș putea să scriu niște planuri de evadare către unul dintre prizonierii de aici și să le trimit într-un plic de la biroul senatorului Conway, de exemplu.
Nu alesese exemplul la întâmplare.
Îl privi pe Dean și văzu că-și ridicase brusc capul auzind numele lui Conway.
Oxton ezită.
- Nu e imposibil. Dar există pedepse...
- Deci s-a mai întâmplat așa ceva.
Oxton încuviință supărat.
- Au fost câteva cazuri. Informații ilegale trimise sub masca chestiunilor oficiale. Încercăm să fim alerți la așa ceva, dar, ocazional, se strecoară câteva.
- Și corespondența care iese de aici? Scrisorile trimise de Hoyt? Pe acestea le verificați?
- Nu.
- Pe niciuna?
- N-avem niciun motiv. Nu a fost considerat un deținut problemă. A fost întotdeauna cooperant. Foarte liniștit și politicos.
- Un prizonier model. Chiar așa, zise Rizzoli.
Oxton o fixă cu o privire încruntată și înghețată.
- Avem prizonieri aici care ți-ar smulge brațele cu mâinile goale și ar râde apoi, doamnă detectiv. Bărbați care ar rupe gâtul unui gardian pur și simplu pentru că nu i-a plăcut mâncarea de prânz. Un prizonier ca Hoyt nu era prea sus pe lista noastră de îngrijorări.
Dean redirecționă calm conversația asupra subiectului.
- Deci nu știm cui i-ar fi putut scrie?
Întrebarea atât de practică păru să potolească iritarea crescândă a directorului. Oxton îi întoarse spatele lui Rizzoli și i se adresă lui Dean, ca de la bărbat la bărbat.
- Nu, nu știm, zise el. Prizonierul Hoyt i-ar fi putut scrie oricui.
În sala de conferințe de lângă biroul lui Oxton, Rizzoli și Dean își puseseră mănuși de latex și răsfirară pe masă scrisorile adresate lui Warren Hoyt.
Văzu o mare diversitate de plicuri, câteva în culori pastel și florale, unul imprimat cu Isus salvează. Cel mai absurd era un plic decorat cu imagini cu pisoi jucăuși. Da, exact imaginea potrivită pentru Chirurg. Cât de amuzat fusese probabil să primească așa ceva!
Deschise plicul cu pisoi și găsi o fotografie înăuntru, o femeie zâmbitoare, cu ochi plini de speranță. Înăuntru era și o scrisoare, cu scris de școlăriță, cu punctele de la i-uri în formă de cerculețe vesele.
Către: Domnul Warren Hoyt, prizonier
Institutul Corecțional din Massachusetts
Dragă domnule Hoyt,
V-am văzut astăzi la televizor, când vă escortau la tribunal. Cred că știu să judec excelent caracterul oamenilor și când m-am uitat la fața dumneavoastră la televizor, am văzut atât de multă tristețe și durere. Oh, atât de multă durere!
Există o bunătate în dumneavoastră; știu că există. Nu aveți nevoie decât de cineva care să vă ajute s-o găsiți...
Rizzoli își dădu brusc seama că își încleștase mâinile pe scrisoare de furie.
Voia să o cuprindă pe idioata care scrisese aceste cuvinte și s-o scuture bine. Voia s-o oblige să se uite la fotografiile de autopsie ale victimelor lui Hoyt, să citească raportul medicului legist despre agonia pe care o suferiseră înainte ca moartea milostivă să le pună capăt suferințelor.
Se forță să citească restul scrisorii, un apel siropos la umanitatea lui Hoyt și la „bunătatea ce există în noi toți.”
Luă următorul plic. Plicul acesta nu avea niciun pisoi, era un plic alb și simplu conținând o scrisoare scrisă pe hârtie liniată. Și aceasta era de la o femeie, care inclusese și o fotografie a ei, un instantaneu supraexpus cu o blondă oxigenată.
Dragă domnule Hoyt,
Pot să-ți cer un autograf? Am o colecție cu multe semnături de la oameni ca tine. Am și una dela Jeffry Dahmer. Dacă vrei sămi scri ar fii super.
Pretena ta Gloria.
Rizzoli se holbă la cuvintele pe care nu putea să creadă că o persoană normală ar fi putut să le scrie.
„Ar fii super. Pretena ta.”
- Doamne sfinte! exclamă ea. Oamenii ăștia sunt țicniți.
- Asta e atracția faimei, zise Dean. Viața lor e foarte plictisitoare. Se simt lipsiți de valoare, fără nume. Așa că încearcă să se apropie de cineva care are un nume. Vor ca magia să se lipească și de ei.
- Magia? Așa îi spui tu?
Rizzoli se uită la el fix.
- Știi ce vreau să spun.
- Nu, nu pricep nimic. Nu înțeleg de ce vor aceste femei să le scrie unor monștri. Caută o aventură romantică? Momente fierbinți cu un individ care se pregătește să le spintece burta? Asta se presupune că le aduce fiori palpitanți în viețile lor jalnice?
Își împinse scaunul în spate și se duse la peretele cu ferestre în formă de fantă. Acolo se opri cu brațele încrucișate strâns, uitându-se fix la fâșia îngustă de lumină, la dunga albastră de cer.
Orice priveliște, chiar și aceasta atât de sărăcăcioasă, era preferabilă corespondenței de la fani a lui Warren Hoyt. Cu siguranță lui Hoyt îi plăcuse atenția ce i se acorda.
- E o pierdere de vreme, rosti ea cu amărăciune. Nu e prost. Sigur a distrus orice l-ar lega de Dominator. Evident că-și va proteja noul partener. Sigur nu ne-a lăsat nimic folositor ca să-l urmărim.
- Poate că nu folositor, zise Dean din spatele ei, răsfoind hârtii. Dar cu siguranță edificator.
- Da, chiar așa. Vreau neapărat să citesc ce i-au scris nebunele astea. Mă face să-mi vină rău.
- Nu cumva chiar ăsta e și scopul?
Rizzoli se răsuci și se uită la el.
Trăsăturile lui i se păruseră întotdeauna remarcabile, dar încă niciodată chiar ca în momentul acesta, când se uita la el direct, față în față, peste masă.
- Ce vrei să spui?
- Te supără să-i citești corespondența de la fani.
- Mă enervează. Nu e evident?
- Și pentru el e evident, afirmă Dean arătându-i cu un gest teancul de scrisori. Știa că o să te supere.
- Crezi că au scopul doar să mă zăpăcească pe mine de cap? Toate scrisorile astea?
- Se joacă cu mintea ta, Jane. Le-a lăsat aici pentru tine. Colecția asta simpatică de scrisori de la admiratoarele lui cele mai înfocate. Știa că în cele din urmă te vei afla exact aici, unde ești acum, citind ceea ce i-au scris. Poate a vrut să-ți arate că are admiratoare. Că deși tu îl disprețuiești, există femei care nu o fac, care sunt atrase de el în schimb. E ca un iubit alungat, care încearcă să te facă geloasă. Încearcă să te dezechilibreze.
- Nu-ți bate joc de mine.
- Și funcționează, nu vezi? Uită-te la tine. Ești așa de încordată din cauza lui, că nici nu poți sta locului. Știe cum să te manipuleze, cum să se joace cu mintea ta.
- Îi acorzi prea mare încredere.
- Chiar crezi?
Rizzoli îi arătă scrisorile.
- Astea se presupune că sunt pentru mine? Ce, sunt centrul universului lui acum?
- Nu el e centrul universului tău? întrebă Dean încet.
Rizzoli se uită încremenită la el, incapabilă să scoată o replică, pentru că ceea ce spusese o lovise în secunda aceea ca fiind un adevăr incontestabil. Warren Hoyt era centrul universului ei.
În pivnița aceea o marcase ca fiind a lui, în felul în care orice victimă e marcată de atacatorul ei, și acum nu mai putea să-i șteargă marca de posesiune. Era săpată în mâinile ei, arsă în sufletul ei.
Se întoarse la masă și se așeză pe scaun. Se îmbrăbătă mintal să termine ceea ce începuse.
Următorul plic avea adresa expeditorului bătută la mașină: Dr. J.P. O`Donnell, 1634, Brattle Street, Cambridge, MA 02138. Lângă Universitatea Harvad, pe Brattle Street, erau casele frumoase ale elitei cu educație bună, locul unde profesori universitari și ziariști pensionați făceau jogging pe aceleași trotuare și se salutau peste întinderea peluzelor bine îngrijite.
Nu era tipul de cartier unde te aștepți să găsești acolitul unui monstru.
Rizzoli despături scrisoarea dinăuntru. Era datată cu 6 săptămâni în urmă.
Dragă Warren,
Mulțumesc pentru ultima scrisoare și pentru că ai semnat cele două formulare. Detaliile pe care mi le-ai oferit mă ajută foarte mult să înțeleg dificultățile prin care ai trecut.
Am atât de multe alte întrebări să-ți pun și mă bucur că ești în continuare de acord să te întâlnești cu mine, așa cum am plănuit. Dacă nu ai obiecții, aș vrea să filmăm interviul. Știi, bineînțeles, că ajutorul tău e absolut esențial pentru proiectul meu.
Cu sinceritate,
Dr. O`Donnell.
- Cine naiba e J.P. O`Donnell? întrebă Rizzoli.
Dean se uită surprins la ea.
- Joyce O`Donnell?
- Pe plic scrie numai doctor J.P. O`Donnell. Cambridge, Massachusetts. I-a luat interviuri lui Hoyt.
Dean se încruntă la plic.
- N-am știut că s-a mutat la Boston.
- O știi?
- E doctor neuropsihiatru. Să spunem că ne-am întâlnim în condiții ostile, de cealaltă parte a unei săli de tribunal. Avocații apărării o adoră.
- Nu-mi spune. Martor expert. Depune mărturie de partea criminalilor.
Dean încuviință.
- Nu contează ce-a făcut clientul tău, câți oameni a omorât, O`Donnell e fericită să depună mărturie în apărarea lui.
- Mă întreb de ce-i scrie lui Hoyt.
Citi încă o dată scrisoarea. Fusese scrisă cu extrem de mult respect, lăudându-l pentru cooperare. Deja nu-i plăcea de doctor O`Donnell.
Următorul plic din teanc era de asemenea de la O`Donnell, dar nu conținea o scrisoare. Scoase în schimb 3 fotografii - instantanee făcute evident de un amator. Două fuseseră făcuse afară în lumina zilei; a treia era în interiorul unei clădiri.
Pentru o clipă se uită pur și simplu la ele, simțind că i se ridică părul de pe ceafă, văzând cu ochii ceea ce creierul refuza să accepte. Se trase brusc înapoi, scăpând fotografiile din mână ca pe niște cărbuni încinși.
- Jane? Ce e?
- Asta sunt eu, șopti ea.
- Poftim?
- O`Donnell m-a urmărit pe mine. A făcut fotografii cu mine. I le-a trimis lui.
Dean se ridică de pe scaunul lui și înconjură masa ca să vină să se uite peste umărul ei.
- Nu te văd aici....
- Uite. Uite.
Îi arătă fotografia unei Honda verde-închis parcată în stradă.
- E a mea.
- Nu i se vede numărul.
- Îmi cunosc propria mașină!
Dean răsuci polaroidul. Pe verso cineva desenase o față zâmbitoare absurdă și scrisese cu carioca albastră: „Mașina mea.”
Frica îi bătea toba în piept.
- Uită-te la următoarea, zise ea.
Dean ridică a doua fotografie. Și aceasta fusese făcută la lumina zilei și arăta fațada unei clădiri. Nu era nevoie să-i spună ce clădire era; noaptea trecută fusese chiar el acolo.
Dean întoarse fotografia și văzu cuvintele: „Casa mea”. Sub cuvinte era încă o față zâmbitoare.
Dean ridică a treia fotografie, ce fusese făcută într-un restaurant.
La prima privire, părea să fie doar o imagine slab alcătuită cu clienții așezați la mese și o chelneriță cu imaginea mișcată, ce traversa încăperea cu un ibric de cafea.
Lui Rizzoli îi trebuiră câteva secunde să observe silueta așezată în centrul stânga imaginii, o femeie cu părul negru și fața văzută doar din profil, cu trăsăturile umbrite de strălucirea prea puternică a soarelui din ferestre. Așteptă să o recunoască și Dean.
- Știi când a fost făcută? întrebă el încet.
- Starfish Cafe.
- Când?
- Nu știu...
- Mergi des acolo?
- Duminica. La micul dejun. E singura zi din săptămână când...
Îi pieri vocea.
Se uită fix la fotografia propriului profil, cu umerii relaxați, cu fața îndreptată în jos, uitându-se la un ziar deschis. Era cu siguranță ziarul de duminică.
Nici nu-i trecuse prin minte că o privea cineva. Că-i făcea fotografii. Că le trimitea exact bărbatului care-i bântuia coșmarurile.
Dean răsuci polaroidul.
Pe dos era desenată o față zâmbitoare. Și sub ea, înconjurată de o inimă, un singur cuvânt.
„Eu.”
ȘAISPREZECE
Mașina mea. Casa mea. Eu.
Rizzoli călători pe tot drumul până la Boston cu stomacul încleștat de furie. Deși Dean stătea chiar lângă ea, nu se uită la el; era prea concentrată pe furia ei, pe senzația de flăcări ce o consumau.
Furia i se intensifică în momentul când Dean opri la adresa lui O`Donnell de pe Brattle Street.
Rizzoli se uită fix la casa mare în stil colonial, cu șindrile vopsite într-un alb imaculat, accentuat de obloane gri ca ardezia. Chiar și la standardele înalte ale Brattle Street, aceasta era o casă frumoasă la care un salariat bugetar nu putea nici măcar să viseze.
„Și totuși bugetarii ca mine îi înfruntă pe toți Warren Hoyt de pe lumea asta și suferă consecințele acestor bătălii” se gândi ea.
Ea era cea care-și încuia ușile și ferestrele noaptea, care tresărea din somn la ecoul unor pași fantomă, apropiindu-se de patul ei. Ea se lupta cu monștrii și suporta consecințele, în timp ce aici, în această casă grandioasă, trăia o femeie care le oferea exact acelorași monștri o ureche compătimitoare, care mergea în tribunale și-i apăra pe cei de neapărat.
Era o casă clădită pe oasele victimelor.
Femeia blondă care le deschise ușa era la fel de meticulos aranjată ca și casa ei, cu părul sclipind ca o cască, cu o cămașă Brooks Brothers și pantaloni călcați cu dungă. Avea aproximativ 40 de ani, iar fața îi era fină ca alabastrul. Și ca alabastrul adevărat, nici fața ei nu avea nicio căldură. În ochi nu i se citea decât un intelect rece.
- Doamna doctor O`Donnell? Sunt detectiv Rizzoli. Și acesta e agentul Gabriel Dean.
Ochii femeii se fixară asupra lui Dean.
- L-am întâlnit pe agentul Dean.
Și evident fiecare lăsase o impresie puternică asupra celuilalt - și nu una favorabilă, se gândi Rizzoli.
În mod limpede deranjată de vizita lor, O`Donnell îi conduse mecanic și fără zâmbet în holul mare și în camera de primire formală. Rizzoli nu se pricepea bine la artă, dar chiar și ea își dădea seama că tablourile atârnate pe pereți erau originale și probabil foarte valoroase.
„Mai multe oase de victime” se gândi ea.
Se așeză împreună cu Dean pe canapea, față în față cu O`Donnell. Nu li se oferi cafea sau ceai, sau măcar apă, un indiciu foarte puțin subtil că gazda voia ca aceasta să fie o conversație cât mai scurtă:
O`Donnell trecu direct la subiect și i se adresă lui Rizzoli:
- Ați zis că ați venit în legătură cu Warren Hoyt.
- Ai corespondat cu el.
- Da. E vreo problemă cu asta?
- Care a fost natura corespondenței dintre voi?
- Din moment ce știți despre ea, presupun că ați citit-o.
- Care a fost natura corespondenței dintre voi? repetă Rizzoli pe un ton inflexibil.
O`Donnell se uită fix la ea pentru o clipă, estimând în tăcere opoziția. Deja înțelesese că Rizzoli era opoziția, și reacționă ca atare, înțepenindu-și postura ca o armură.
- Prima dată trebuie să-ți pun o întrebare, doamnă detectiv, contră O`Donnell. De ce se interesează poliția de corespondența mea cu domnul Hoyt?
- Știi că a evadat?
- Da. Am văzut la știri, bineînțeles. Și apoi, am fost contactată de poliția statală ca să mă întrebe dacă a încercat să ia legătura cu mine. I-au întrebat asta pe toți cei care au corespondat cu Warren.
Warren. Își spuneau pe numele mic.
Rizzoli deschise plicul mare pe care-l adusese cu ea și scoase cele 3 polaroide, fiecare închis într-o pungă sigilară de plastic. I le înmână lui O`Donnell.
- I-ai trimis aceste fotografii domnului Hoyt?
O`Donnell de-abia le aruncă o privire trecătoare.
- Nu. De ce?
- Nici nu te-ai uitat la ele.
- Nu e nevoie. Nu i-am trimis nicio fotografie niciodată domnului Hoyt.
- Acestea au fost găsite în celula lui. Într-un plic cu adresa dumitale.
- Atunci probabil a folosit plicul de la mine ca să le țină în el.
Îi dădu lui Rizzoli fotografiile.
- Dumneata ce i-ai trimis, exact?
- Scrisori. Formulare pe care să le semneze și să mi le trimită înapoi.
- Formulare pentru ce?
- Foile matricole școlare. Dosarul lui medical pediatric. Orice informație ce m-ar putea ajuta să-i evaluez istoria.
- De câte ori i-ai scris?
- Cred că de 4 sau 5 ori.
- Și ți-a răspuns?
- Da. Am scrisorile lui la dosar. Pot să vă dau copii.
- A încercat să intre în legătură cu dumneata de când a evadat?
- Nu crezi că le-aș fi spus autorităților dacă ar fi făcut asta?
- Nu știu, doamnă doctor. Nu știu natura relației dumitale cu domnul Hoyt.
- A fost o corespondență. Nu o relație.
- Și totuși i-ai scris. De 4 sau 5 ori.
- L-am și vizitat. Interviul e pe casetă video, dacă vreți să vi-l dau.
- De ce ai vorbit cu el?
- Are o poveste de spus. Avem lecții de învățat de la el.
- Ca de exemplu cum să măcelărim femei?
Cuvintele îi scăpară pe gură lui Rizzoli înainte să se gândească, o săgeată de amărăciune ce nu străpunse armura celeilalte femei.
O`Donnell răspunse, netulburată:
- Ca polițistă, nu vezi decât rezultatul final. Brutalitatea, violența. Crime îngrozitoare care sunt consecința naturală a ceea ce au trăit acești bărbați.
- Și dumneata ce vezi?
- Ce a fost înainte, viața lor.
- Și acum o să-mi spui că tot ce-au făcut a fost din cauza copilăriei lor nefericite.
- Știi ceva despre copilăria lui Warren?
Rizzoli simți că-i crește tensiunea. Nu voia câtuși de puțin să discute despre rădăcinile obsesiei lui Hoyt.
- Victimelor lui nu le pasă deloc de copilăria lui. Și nici mie.
- Dar știi ceva despre ea?
- Mi s-a spus că a fost perfect normală. Știu că a avut o copilărie mai bună decât mulți alții care nu ciopârțesc femei.
- Normală.
O`Donnell părea să găsească acest cuvânt amuzant. Se uită la Dean pentru prima oară de când se așezaseră toți.
- Domnule agent Dean, zise ea. De ce nu ne oferi definiția dumitale a cuvântului normal?
Cei 2 schimbară o privire încărcată de ecourile dușmănoase ale unui război vechi ce nu se încheiase în totalitate. Dar orice sentimente ar fi avut Dean, nu i se putură citi în voce.
- Doamna detectiv Rizzoli pune întrebările, rosti el calm. Îți sugerez să-i răspunzi, doamnă doctor.
Rizzoli era surprinsă că Dean nu furase conducerea conversației de la ea. I se părea un bărbat obișnuit să preia controlul, însă în cazul acesta i-l cedase ei și alesese în schimb rolul de observator.
Iar ea permisese mâniei ei să devieze conversația de la subiect. Era momentul să reia comanda i pentru asta avea nevoie să-și controleze furia. Să fie calmă și metodică.
- Când ați început să vă scrieți unul altuia? întrebă ea.
- Acum aproximativ 3 luni, răspunse O`Donnell, la fel de concis.
- Și de ce te-ai hotărât să-i scrii?
- Stai o clipă, zise O`Donnell, cu un hohot surprins de râs. Ai înțeles greșit. Nu eu am inițiat corespondența.
- Vrei să spui că Hoyt a început-o?
- Da. El mi-a scris primul. A zis că a auzit de munca mea în domeniul neurologiei violenței. Știa că am fost martor al apărării la alte procese.
- A vrut să te angajeze?
- Nu. Știa că n-are nicio șansă să i se schimbe sentința. Nu așa de târziu. Dar s-a gândit că aș fi interesată de cazul lui. Și am fost.
- De ce?
- Mă întrebi de ce am fost interesată?
- De ce ai vrea să-ți pierzi vremea scriindu-i unui om ca Hoyt?
- El e exact tipul de persoană despre care vreau să știu mai multe.
- A fost văzut de cel puțin 6 psihiatri. Nu are nicio boală. E perfect normal, în afară de faptul că îi place să omoare femei. Îi place să le lege și să le despice burțile. Se excită când se joacă de-a chirurgul. Atâta doar că o face în timp ce femeile sunt complet treze. Ca să știe exact ce le face.
- Și totuși îl numești normal.
- Nu e nebun. Știa ce face și i-a plăcut.
- Deci crezi că pur și simplu s-a născut rău.
- Ăsta e exact cuvântul pe care l-aș folosi, fu de acord Rizzoli.
O`Donnell se uită la ea pentru un moment cu o privire ce părea să o pătrundă până în adâncul sufletului.
Oare cât de mult vedea? Faptul că avea instruire de psihiatru îi permitea oare să vadă prin masca publică a oamenilor, până la carnea traumatizată dedesubt?
O`Donnell se ridică brusc în picioare.
- Haideți până în biroul meu, zise ea. Vreau să vă arăt ceva.
Rizzoli și Dean o urmară printr-un hol acoperit pe toată lungimea lui cu un covor de culoarea vinului roșu, ce înăbușea sunetul pașilor.
Încăperea în care îi conduse era într-un contrast șocant față de camera de primire atât de bogat decorată. Biroul lui O`Donnell era devotat strict afacerilor: pereți albi, rafturi de cărți încărcate cu titluri de referință și dulapuri standard de metal pentru dosare.
Intrarea în această cameră te forța imediat să te dedici lucrului, se gândea Rizzoli. Și părea să aibă exact acest efect asupra lui O`Donnell.
Se îndreptă cu hotărâre sumbră spre birou, luă un plic de radiografii și-l duse la ecranul alb montat pe perete. Agăță filmul în clame și apăsă pe întrerupător.
Ecranul se ilumină, punând în evidență imaginea unui craniu omenesc.
- Vedere frontală, zise O`Donnell. Un bărbat alb de 28 de ani, muncitor în construcții. Era un cetățean care respecta legile, descris ca sensibil și bun soț. Tată iubitor pentru fiica lui de 6 ani. A fost rănit pe șantier când o grindă l-a izbit în cap. Agentul Dean o vede deja, zise ea uitându-se la cei 2 vizitatori. Dumneata o vezi, doamnă detectiv?
Rizzoli se apropie de ecranul luminos. Nu studia radiografii prea des, și nu se putea concentra decât asupra imaginii de ansamblu: calota craniană, cele două orificii ale orbitelor oculare, gărdulețul de dinți.
- Să pun și vederea laterală, zise O`Donnell și mai puse o radiografie pe ecran. Acum o vezi?
Al doilea film arăta craniul din profil. Rizzoli vedea acum o rețea fină de linii de fractură radiind din fruntea craniului înspre partea din spate. Le arătă cu degetul.
O`Donnell încuviință.
- Era inconștient când l-au adus la Urgențe. O tomografie a arătat hemoragie, cu hematoame subdurale mari - o adunare de sânge - apăsând lobii frontali ai creierului. Sângele a fost drenat chirurgical și pacientul și-a revenit. Sau cel puțin a părut să-și revină. Dar nu a mai fost același om. Și-a pierdut cumpătul de nenumărate ori la lucru și a fost concediat. A început să-și molesteze sexual fiica. Apoi, după o ceartă cu soția sa, a bătut-o cu atâta brutalitate, că nu i s-a mai putut recunoaște cadavrul. A început s-o lovească și nu s-a mai putut opri. Chiar și după ce i-a zdrobit aproape toți dinții. Chiar și când îi redusese fața la carne vie și fragmente de os.
- Vrei să-mi spui că asta e de vină pentru toate astea? zise Rizzoli, arătând spre craniul fracturat.
- Da.
- Vezi-ți de treabă!
- Uită-te la film, doamnă detectiv. Vezi unde e localizată fractura? Gândește-te care parte a creierului de situată chiar sub ea.
Se întoarse și se uită la Dean. Acesta îi întâlni privirea fără nicio expresie.
- Lobii frontali, rosti el.
Buzele lui O`Donnell tremurară într-un zâmbet vag. Era limpede că-i făcea plăcere ocazia de a-l provoca pe vechiul ei rival.
- Și care e rostul acestei radiografii? întrebă Rizzoli.
- Am fost chemată de avocatul apărării acestui om pentru a face o evaluare neuropsihiatrică. Am folosit ceea ce se numește Testul Wisconsin de Sortare a Cărților și un Test de Categorisire din Bateria Halstead-Reitan. Am comandat de asemenea o scanare MRI - imagine de rezonanță magnetică - a creierului. Toate au arătat aceeași concluzie: bărbatul acesta a suferit daune grave la ambii lobi frontali.
- Dar ai spus că și-a revenit complet după accident.
- A părut să-și revină.
- Are leziuni pe creier sau nu?
- Chiar și cu leziuni extinse la lobii frontali, poți umbla, vorbi și îndeplini diferite sarcini cotidiene. Ai putea avea o conversație cu o persoană cu lobotomie frontală și e posibil să nu observi nimic greșit. Dar cu siguranță are daune.
Făcu un gest către radiografie.
- Omul acesta are ceea ce se cheamă sindrom frontal de dezinhibiție. Lobii frontali ne afectează judecata și anticiparea. Abilitatea de a controla impulsuri nepotrivite. Dacă suferă leziuni, devii dezinhibat social. Dai dovadă de comportament nepotrivit, fără nicio senzație de vină sau de durere emoțională. Îți pierzi capacitatea de a-ți controla impulsurile violente. Și toți le avem, aceste momente de furie turbată, când vrem să ne răzbunăm. Să-ți izbești mașina în cineva care ți-a tăiat drumul în trafic. Sunt sigură că știi această senzație, doamnă detectiv. Când ești atât de furios că vrei să rănești pe cineva.
Rizzoli nu spuse nimic, redusă la tăcere de adevărul cuvintelor lui O`Donnell.
- Societatea consideră actele violente ca manifestări ale răului sau ale imoralității. Ni se spune că avem controlul absolut asupra propriului comportament, că fiecare dintre noi are liberul arbitru de a alege să nu rănească altă ființă umană. Dar nu numai moralitatea ne călăuzește. Și biologia are acest rol. Lobii noștri frontali ne ajută să ne integrăm gândurile și acțiunile. Ne ajută să cântărim consecințele acestor acțiuni. Fără acest control, toți ne-am lăsa pradă fiecărui impuls sălbatic. Asta s-a întâmplat cu acest om. Și-a pierdut capacitatea de a-și controla comportamentul. A avut sentimente sexuale față de fiica lui, așa că a violat-o. Soția lui l-a înfuriat, așa că a omorât-o din bătaie. Din când în când, toți avem gânduri tulburătoare sau nepotrivite, oricât de trecătoare ar fi ele. Vedem o persoană necunoscută, dar atrăgătoare, și prin minte ne trec gânduri la sex. Asta-i tot - doar un gând trecător. Dar dacă ne-am lăsa pradă impulsului? Acest impuls sexual ar putea duce la viol. Sau mai rău.
- Și asta a fost apărarea lui? Creierul meu m-a pus?
În ochii lui O`Donnell văzu o sclipire de iritare.
- Sindromul de dezinhibiție frontală e un diagnostic acceptat între neurologi.
- Mda, dar funcționează în instanță?
O pauză rece.
- Sistemul nostru legal funcționează și acum cu definiția nebuniei din secolul XIX. E de mirare atunci că instanțele ignoră și neurologia? Omul acesta e acum în celula condamnaților la moarte din Oklahoma.
O`Donnell smulse supărată cele două filme din fața ecranului și le vârî înapoi în plic.
- Și ce-are asta a face cu Warren Hoyt?
O`Donnell se duse la biroul și luă un alt plic din care scoase altă pereche de filme, pe care le agăță la lumină. Și acestea era radiografii craniale, o vedere frontală și una laterală, dar mai mici. Un craniu de copil.
- Băiatul acesta a căzut în timp ce se cățăra pe un gard, zise O`Donnell. A căzut cu fața în jos, lovindu-se la cap de trotuar. Uitați aici, pe vederea frontală. Se vede o crăpătură micuță, ce urcă de la nivelul sprâncenei stângi. O fractură.
- O văd, zise Rizzoli.
- Uită-te la numele pacientului.
Rizzoli se concentră asupra pătrățelului de la marginea filmului, ce conținea datele de identificare. Ceea ce văzu o făcu să rămână complet nemișcată.
- Avea 10 ani la data accidentului, afirmă O`Donnell. Un băiat normal și activ care creștea într-o suburbie bogată din Houston. Cel puțin, așa reiese din dosarul lui medical pediatric și din rapoartele de la școala lui elementară. Un copil sănătos, cu inteligență peste medie. Se juca bine cu ceilalți.
- Până a crescut și a început să-i omoare.
- Da, dar de ce a început Warren să omoare? Acesta leziune poate fi un factor, zise ea, arătând radiografiile.
- Hei, și eu am căzut de pe spalier când aveam 7 ani. M-am lovit tare la cap de o bară. Dar nu am început să hăcuiesc oameni.
- Vânezi însă oameni. Exact așa ca el. De fapt, ești un vânător profesionist.
Rizzoli simți o explozie de furie înroșindu-i fața.
- Cum poți să mă compari cu el?
- Nu te compar cu el, doamnă detectiv. Gândește-te însă cum te simți chiar acum. Probabil ai vrea să-mi tragi o palmă, nu-i așa? Și atunci ce te oprește? Ce te ține în frâu? Moralitatea? Bunele maniere? Sau pur și simplu logica rece, care te informează că ar apărea consecințe? Certitudinea că vei fi arestată? Toate aceste considerații împreună te împiedică să mă ataci. Și acest proces mintal se desfășoară în lobii frontali. Datorită acestor neuroni intacți ai dumitale, ești capabilă să-ți controlezi impulsurile distrugătoare. În majoritatea timpului, adăugă cu subînțeles, după o mică pauză.
Aceste ultime cuvinte, țintite ca o suliță, își nimeriră exact ținta. Era un punct sensibil de vulnerabilitate.
Cu 1 an înainte, în timpul anchetei Chirurgului, Rizzoli făcuse o greșeală îngrozitoare, care o va face de rușine pentru totdeauna. În toiul unei urmăriri, împușcase mortal un om neînarmat.
Se uită fix la O`Donnell și văzu în ochii ei o clipire de satisfacție.
Dean întrerupse tăcerea:
- Ne-ai spus că Hoyt a fost cel care te-a contactat. Ce spera să obțină din asta? Atenție? Compasiune?
- De ce nu înțelegere umană? replică O`Donnell.
- Asta e tot ce a pretins de la dumneata?
- Warren se zbate să afle răspunsuri. Nu știe ce anume îl împinge la crimă. Știe că e diferit. Și vrea să știe de ce.
- Ți-a zis el asta efectiv?
O`Donnell se duse la birou și luă un dosar.
- Am aici scrisorile lui. Și caseta video cu înregistrarea interviului.
- Ai fost la Souza-Baranowski?
- Da.
- La sugestia cui?
O`Donnell ezită.
- Amândoi ne-am gândit că ar fi util.
- Dar cine a venit efectiv cu ideea unei întâlniri în persoană?
Rizzoli răspunse la întrebare în locul lui O`Donnell.
- El a fost. Nu-i așa? Hoyt a cerut o întâlnire.
- Se poate să fi fost sugestia lui. Dar amândoi am vrut să facem asta.
- N-ai nici cea mai vagă idee de ce te-a rugat de fapt să mergi acolo, nu-i așa? zise Rizzoli.
- Trebuia să ne întâlnim. Nu pot evalua un pacient fără să-l văd față în față.
- Și în timp ce stăteați acolo, față în față, la ce crezi că se gândea el?
Expresia lui O`Donnell era disprețuitoare.
- Și dumneata știi?
- Oh, da. Eu știu exact ce-i trecea prin minte Chirurgului, afirmă Rizzoli, care-și regăsise vocea, pe un ton rece și neabătut. Te-a rugat să mergi acolo pentru că a vrut să te măsoare personal. Asta face el cu femeile. Ne zâmbește, ne vorbește frumos. E în raportul lui de la școală, nu? „Un tânăr politicos”, așa l-au descris profesorii. Pun pariu că a fost politicos și când ai mers să te întâlnești cu el, nu-i așa?
- Da, a fost...
- Un simplu individ obișnuit, cooperant.
- Doamnă detectiv, nu sunt așa de naivă să cred că e un om normal. Dar a fost cooperant. Și era tulburat de acțiunile lui. Voia să înțeleagă motivele comportamentului său.
- Și dumneata i-ai spus că e din cauză că s-a lovit la cap în copilărie.
- I-am spus că lovitura la cap a fost un factor component.
- Precis a fost foarte fericit să audă asta. Să aibă o scuză pentru ceea ce a făcut.
- I-am oferit doar părerea mea sinceră.
- Știi ce altceva l-a făcut fericit?
- Ce?
- Să fie în aceeași cameră cu dumneata. Ați stat în aceeași cameră, nu-i așa?
- Ne-am întâlnit în sala de convorbiri. Era dotată cu supraveghere video permanentă.
- Dar nu era nicio barieră între voi. Niciun geam de protecție.
- Nu mi-a adus nicio amenințare.
- A putut să se apropie de dumneata. Să-ți studieze părul, să-ți miroasă pielea. Îi place în mod deosebit mirosul unei femei. Îl face să se excite. Dar ceea ce-l atrage cu adevărat e mirosul fricii. Câinii pot mirosi frica, știai asta? Când ne speriem, eliberăm anumiți hormoni pe care animalele îi pot detecta. Și Warren Hoyt îi poate mirosi. E asemenea oricărei creaturi care vânează. Simte mirosul fricii, al vulnerabilității. Asta îi hrănește fanteziile. Și pot să-mi imaginez ce fantezii avea în timp ce stătea în camera aceea cu dumneata. Eu am văzut unde duc fanteziile lui.
O`Donnell încercă să râdă, dar nu reuși întru totul.
- Dacă încerci să mă sperii....
- Văd că ai un gât lung, doamnă doctor O`Donnell. Presupun că s-ar putea numi un gât de lebădă. Cu siguranță Hoyt a observat asta. Nu l-ai prins nici măcar o dată holbându-se la gâtul dumitale?
- Oh, te rog.
- Nu ți s-a părut că-i fug ochii în jos, din când în când? Poate te-ai gândit că se uita la sânii dumitale, așa cum se uită alți bărbați. Dar nu și Warren. Lui nu pare să-i pese chiar așa de mult de sâni. El e atras de gâturi. Consideră gâturile femeilor ca pe un desert. Partea în care de-abia așteaptă să taie. După ce a terminat cu altă parte a anatomiei ei.
Roșie la față, O`Donnell se întoarse spre Dean.
- Partenera dumitale a depășit măsura.
- Nu, zise Dean încet. Cred că doamna detectiv a definit situația exact.
- Asta e pur și simplu intimidare.
Rizzoli râse.
- Ai fost într-o cameră cu Warren Hoyt. Și nu te-ai simțit intimidată niciodată?
O`Donnell o fixă cu o privire rece.
- A fost un interviu clinic.
- Așa ai crezut dumneata. Dar el l-a considerat altceva.
Rizzoli se apropie de ea, într-un gest de agresiune tăcută pe care O`Donnell îș sesiză foarte limpede.
Deși O`Donnell era mai înaltă și mai impozantă atât în statură, cât și în statut, nu putea concura cu ferocitatea neabătută a lui Rizzoli, și se înroși chiar mai tare la față în timp ce cuvintele lui Rizzoli se prăvăleau asupra ei ca niște lovituri de pumn.
- A fost politicos, ai spus. Cooperant. Păi, bineînțeles. Avea exact ceea ce dorea: o femeie în aceeași cameră cu el. O femeie care stătea suficient de aproape să-l excite. O ascundea însă; e priceput la asta. Se pricepe să mențină o conversație perfect normală, chiar și când se gândește să-ți taie gâtul.
- Ai întrecut orice limită, zise O`Donnell.
- Crezi că nu încerc decât să te sperii?
- Nu e evident?
- Atunci ascultă ceva ce chiar ar trebui să te sperie de moarte. Warren Hoyt te-a adulmecat bine. L-ai excitat. Și acum e liber și vânează din nou. Și știi ceva? El nu uită niciodată aroma unei femei.
O`Donnell se holbă la ea, în sfârșit cu o sclipire de frică în ochi.
Rizzoli nu se putu abține să nu simtă puțină satisfacție văzând acea frică. Voia ca O`Donnell să simtă măcar o secundă ceea ce suferise ea de 1 an de zile.
- Obișnuiește-te cu senzația de frică, continuă Rizzoli. Pentru că ai motive.
- Am mai lucrat cu oameni ca el, replică O`Donnell. Știu când e cazul să-mi fie frică.
- Hoyt e diferit de toți ceilalți pe care i-ai întâlnit.
O`Donnell scoase un hohot de râs. Își recăpătase bravada, întărită de mândrie.
- Toți sunt diferiți. Toți sunt unici. Și nu mă întorc niciodată cu spatele la niciunul dintre ei.
ȘAPTESPRECEZE
Dragă doamnă doctor O`Donnell,
M-ai rugat să-ți povestesc despre amintirile mele cele mai vechi din copilărie. Am auzit că puțini oameni rețin amintiri din viața lor de dinainte de vârsta de 3 ani, pentru că, încă imatur, creierul nu a căpătat abilitatea de a procesa limbajul, și avem nevoie de limbaj pentru a interpreta imaginile și sunetele pe care le trăim în copilărie. Oricare ar fi această explicație pentru amnezia copilăriei, nu mi se aplică și mie, pentru că eu îmi amintesc foarte bine anumite detalii din copilărie.
Pot să-mi reamintesc imagini anume care datează, cred eu, de când aveam aproximativ 11 luni. Fără îndoială o să le consideri ca fiind amintiri fabricate, alcătuite din povești pe care cu siguranță le-am auzit de la părinții mei.
Te asigur însă că aceste amintiri sunt întru totul reale și, dacă părinții mei ar fi în viață, ți-ar spune că ceea ce-mi amintesc este corect și nu putea fi bazat pe povești pe care să le fi auzit doar. Din chiar natura acestor imagini se vede că nu sunt întâmplări despre care e probabil să-mi vorbească familia.
Îmi amintesc pătuțul de copil, cu stinghiile de lemn vopsite în alb, balustrada marcată de urmele dinților mei. Un pled albastru cu nu știu ce fel de creaturi micuțe imprimate pe el. Păsări sau albine, poate ursuleți. Și deasupra pătuțului, un dispozitiv zburător care acum știu că era un carusel pentru copii, dar care la momentul acela mi s-a părut magic. Sclipitor, mereu în mișcare.
Stele, luni și planete, după cum mi-a zis mai târziu tatăl meu, exact tipul de obiect pe care să-l agațe deasupra pătuțului fiului său.
El era inginer aerospațial, și credea că poți transforma orice copil într-un geniu, dacă-i stimulezi creierul în creștere, fie cu aceste carusele, fie cu imagini colorate sau casete audio cu vocea tatălui copilului recitând tabla înmulțirii.
Întotdeauna am fost bun la matematică.
Dar mă îndoiesc că aceste amintiri îți trezesc prea mare interes. Nu, dumneata cauți niște teme mai întunecate, nu amintirile mele despre pătuțuri albe și jucării frumoase. Dumneata vrei să știi de ce sunt așa cum sunt.
Așa că presupun că trebuie să-ți povestesc despre Mairead Donohue.
I-am aflat numele mulți ani mai târziu, când i-am spus unei mătuși despre aceste prime amintiri ale mele, și ea a zis: „Oh, Doamne. Chiar ți-o amintești pe Mairead?”
Da, într-adevăr, îmi amintesc de ea. Când îmi vin în minte imagini despre primii mei ani, nu văd chipul mamei mele, ci pe cel al lui Mairead, care se uită la mine peste balustrada pătuțului.
Piele albă, stricată doar de un singur neg agățat ca o muscă neagră pe obrazul ei. Ochi albaștri ce sunt în același timp frumoși și reci. Și zâmbetul ei - chiar și un copil așa de mic cât eram eu atunci, putea vedea un lucru la care adulții erau orbi: zâmbetul acela ascundea ură.
Ura casa în care lucra. Ura mirosul urât al scutecelor. Ura țipetele mele flămânde care-i întrerupeau somnul. Ura situația ce o făcuse să ajungă în acel oraș canicular din Texas, atât de diferit de Irlanda ei natală.
Dar cel mai mult, mă ura pe mine.
Știu acest lucru, pentru că îl demonstra în zeci de feluri subtile și tăcute. Nu lăsa nicio dovadă a abuzurilor ei; oh, nu, era mult prea deșteaptă pentru așa ceva.
Ura ei se manifesta în schimb sub forma unor șoapte furioase, ca un șuierat de șarpe, deasupra pătuțului meu. Nu puteam înțelege cuvintele, dar auzeam veninul din ele, și vedeam furia din ochii ei îngustați.
Nu-mi neglija nevoile fizice; scutecul mi-era întotdeauna proaspăt și sticla de lapte întotdeauna încălzită. Dar întotdeauna mă pișca în secret, îmi ciupea pielea, picura alcool usturător direct pe uretră. Evident că țipam, dar nu erau niciodată cicatrice sau vânătăi.
Eram pur și simplu un copil cu colici, le spunea ea părinților mei, născut cu o personalitate mai nervoasă. Și biata de Mairead, care lucra așa de mult!
Ea era aceea care trebuia să se descurce cu puștiul urlător, în timp ce mama mea se ocupa de viața ei socială. Mama mea, care mirosea a parfum și a blănuri de nurcă.
Deci asta e ceea ce-mi amintesc. Exploziile surprinzătoare de durere. Sunetul propriilor țipete. Și deasupra mea, pielea albă a gâtului lui Mairead, care se apleacă la pătuțul meu ca să mă ciupească sau să-mi irite pielea sensibilă.
Nu știu dacă e posibil pentru un copil așa de mic pe cât eram eu să urască. Cred că mult mai probabil eram pur și simplu nedumerit de aceste pedepse. Fără capacitatea de judecată, nu puteam face decât o legătură între cauză și efect.
Și sunt sigur că am înțeles, chiar și atunci, că sursa chinului meu era o femeie cu ochi reci și gât alb ca laptele.
Rizzoli stătea la biroul ei și se uita la scrisul meticulos al lui Warren Hoyt, amândouă marginile trasate ordonat cu o linie, cuvintele mici și dese mărșăluind în linii drepte pe pagină.
Deși scrisese scrisoarea în cerneală, nu avea corecturi sau cuvinte barate. Avea deja fiecare frază organizată înainte de a pune stiloul pe hârtie.
Rizzoli și-l imagină aplecat asupra paginii, cu degetele lungi în jurul stiloului, cu pielea mâinii alunecând pe hârtie, și brusc simți nevoia disperată de a se spăla pe mâini.
Se spălă pe mâini la toaleta femeilor cu apă și săpun, încercând să elimine orice urmă a lui, dar chiar și după ce-și frecase mâinile și le uscase se simțea contaminată, ca și cum cuvintele lui îi pătrunseră prin piele ca o otravă. Și mai erau și alte scrisori de citit, și mai multă otravă de absorbit.
O bătaie la ușa toaletei o făcu se încremenească.
- Jane? Ești acolo?
Era Dean.
- Da, răspunse ea tare.
- Am pregătit caseta video în sala de conferințe.
- Vin imediat.
Se uită în oglindă și nu fu deloc mulțumită de ceea ce văzu. Avea ochii obosiți și se vedea că-și pierduse încrederea în sine.
„Nu-i lăsa să te vadă așa” se gândi ea.
Se spălă pe față cu apă rece de la robinet și apoi se șterse cu un șervet de hârtie. Apoi se îndreptă de spate și trase adânc aer în piept.
„Acum e mai bine” se gândi ea, uitându-se la reflexia ei din oglindă.
Se duse în camera de conferințe și îi făcu lui Dean un semn scurt din cap.
- OK. Gata?
Televizorul era deja pornit, și la aparatul video sclipea deja luminița de funcționare. Dean luă plicul pe care li-l dăduse O`Donnell și scoase caseta video.
- E datată 7 august.
„De-abia cu 3 săptămâni în urmă” se gândi ea, tulburată de cât de proaspete vor fi aceste imagini și cuvinte.
Se așeză la masă, cu pixul și carnetul de note pregătite.
- Dă-i drumul.
Dean vârî caseta și apăsă butonul de pornire.
Prima imagine pe care o văzură era O`Donnell, coafată cu grijă, stând în fața unui zid alb de cărămizi și părând ciudat de elegantă într-un costum albastru tricotat.
- Azi e 7 august. Sunt la închisoarea Souza-Baranowski din Shirley, Massachusetts. Subiectul este Warren D. Hoyt.
Ecranul se înnegri pentru o clipă, apoi apăru o nouă imagine, un chip atât de oribil pentru Rizzoli, că se lăsă fără să vrea în spate cu saunul.
Pentru oricine altcineva, Hoyt părea să aibă un chip obișnuit, chiar ușor de uitat. Avea părul castaniu-deschis și fața palidă de deținut. Cămașa albastră de închisoare atârna pe el, cu un număr prea mare pentru trupul lui slab.
Cei care-l cunoscuseră în viața de zi cu zi îl descriseseră ca amabil și politicos, și aceasta era imaginea pe care o avea pe casetă. Un tânăr drăguț și inofensiv.
Își mută privirea de la camera de filmat și se uită la ceva din afara imaginii.
Auziră scârțâitul unui scaun pe podea și apoi vocea lui O`Donnell:
- Stai confortabil, Warren?
- Da.
- Putem începe, atunci?
- Oricând, doamnă doctor, zâmbi el. Eu nu mă duc nicăieri.
- Foarte bine, se auzi O`Donnell, dregându-și glasul, apoi un scârțâit de scaun. În scrisorile tale, mi-ai spus deja destul de multe lucruri despre familia și copilăria ta.
- Am încercat să fiu cât mai complet. Cred că e important să înțelegi fiecare aspect a ceea ce sunt.
- Da, îți sunt recunoscătoare. Nu am deseori ocazia să iau un interviu unei persoane atât de volubile. Și cu siguranță nu una atât de analitică în legătură cu propriul comportament.
Hoyt ridică din umeri.
- Ei, știi ce se spune despre viața neanalizată. Că nu merită trăită.
- Uneori însă putem duce autoanaliza prea departe. E un mecanism de apărare. Intelectualismul ca metodă de distanțare de emoțiile cele mai puternice.
Hoyt făcu o pauză. Continuă apoi, pe un ton vag batjocoritor:
- Vrei să vorbesc despre sentimentele mele.
- Da.
- Vreun sentiment anume?
- Vreau să știu ce-i face pe oameni să omoare. Ce-i atrage spre violență. Vreau să știu ce-ți trece prin cap. Ce simți când ucizi o altă ființă omenească.
Hoyt rămase tăcut pentru o clipă, cântărind întrebarea.
- Nu e ușor de descris.
- Încearcă.
- De dragul științei?
În voce i se întorsese batjocura.
- Da. De dragul științei. Ce simți?
O pauză lungă.
- Plăcere.
- Deci te simți bine?
- Da.
- Descrie-mi.
- Chiar vrei să știi?
- Este esența cercetării mele, Warren. Vreau să știu ce experiență ai când omori. Nu e o curiozitate morbidă. Am nevoie să înțeleg dacă încerci vreun simptom care să indice anormalități neurologice. Dureri de cap, de exemplu. Gusturi sau mirosuri ciudate.
- Mirosul de sânge este foarte plăcut, zise el, și făcu o pauză. Oh. Cred că te-am șocat.
- Continuă. Spune-mi despre sânge.
- Am lucrat cu sângele, știi.
- Da, știu. Ai fost laborant.
- Oamenii cred că sângele e doar lichidul roșu care ne circulă prin vene. Ca uleiul de motor. Dar e foarte complex și individual. Sângele fiecărei persoane e unic. Exact așa cum fiecare omor e unic. Nu există unul tipic pe care să-l descriu.
- Dar poate ți-au oferit plăcere?
- Unele mai multe ca altele.
- Spune-mi despre unul care e remarcabil pentru tine. Unul pe care ți-l amintești în mod deosebit. Este vreunul așa?
Hoyt încuviință.
- Este unul la care mă gândesc mereu.
- Mai mult ca la celelalte?
- Da. Mi-a rămas în minte.
- De ce?
- Pentru că nu l-am terminat. Pentru că n-am apucat să-l savurez. E ca o mâncărime pe care nu poți să ți-o scarpini.
- Asta o face să sune trivial.
- Așa ți se pare? Dar cu timpul, chiar și o mâncărime trivială începe să-ți consume atenția. E mereu acolo, gâdilându-ți pielea. Știi că una dintre formele de tortură e gâdilatul tălpilor. La început nu pare a fi mare lucru. Dar se continuă zile la rând fără nicio alinare. Și atunci devine cea mai crudă formă de tortură. Cred că am menționat în scrisorile mele că știu câte ceva despre istoria faptelor inumane făcute de oameni față de oameni. Arta de a provoca durere.
- Da. Mi-ai scris despre....ăă.... interesul tău în acest subiect.
- De-a lungul secolelor, torționarii au știut întotdeauna că disconfortul cel mai subtil, cu vremea, devine absolut intolerabil.
- Și această mâncărime despre care ai pomenit a devenit intolerabilă?
- Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mi-a fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul. Imaginile îmi rulează mereu în cap.
- Descrie-le. Ce vezi, ce simți.
- O văd pe ea. E diferită, nu e deloc ca celelalte.
- Cum așa?
- Mă urăște.
- Și celelalte nu te urau?
- Celelalte erau goale și speriate. Înfrânte. Dar asta se luptă încă împotriva mea. O simt când o ating. Are pielea electrică de furie, deși știe că am învins-o.
Se aplecă în față, ca și cum ar fi avut de gând să-și destăinuiască cele mai intime gânduri. Nu se mai uita la O`Donnell, ci la cameră, ca și cum s-ar fi putut uita prin obiectiv și să o vadă direct pe Rizzoli.
- Îi simt mânia, zise ea. Îi absorb furia, prin simpla atingere a pielii ei. E ca o căldură incandescentă. Lichidă și periculoasă. Energie pură. Nu m-am simțit niciodată atât de puternic. Vreau să mă simt așa din nou.
- Te excită?
- Da. Mă gândesc la gâtul ei. Foarte zvelt. Are un gât frumos și alb.
- La ce altceva te gândești?
- Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm...
- Deci fanteziile tale despre doctorița Cordell - sunt sexuale?
Hoyt se întrerupse. Clipi, ca trezit dintr-o transă.
- Doctorița Cordell?
- Despre ea vorbim, nu? Victima pe care n-ai apucat s-o omori, Catherine Cordell?
- Oh. Mă gândesc și la ea. Dar nu despre ea vorbesc.
- Despre cine vorbești?
- Cealaltă, zise el, uitându-se la cameră cu o privire atât de intensă, că Rizzoli îi simți fierbințeala. Polițista.
- Vrei să spui cea care te-a găsit? Asta e femeia despre care ai fantezii?
- Da. O cheamă Jane Rizzoli.
OPTSPREZECE
Dean se ridică în picioare și opri aparatul video.
Ultimele cuvinte ale lui Warren Hoyt pluteau ca un ecou perpetuu în tăcerea încăperii. În fanteziile lui o despuiase de haine și de demnitate, o redusese la părți corporale goale. Gât, sâni și pântec. Se întrebă dacă o vedea acum Dean, dacă viziunile pe care le evocase Hoyt erau acum întipărite și în mintea lui Dean.
Dean se întoarse să se uite la ea. Nu i se păruse niciodată ușor să-i citească expresia feței, dar în clipa aceea furia din ochii lui era de neconfundat.
- Înțelegi, nu-i așa? Voia să vezi caseta asta. Ți-a lăsat o cărare de firmituri de pâine să o urmărești. Plicul cu adresa lui O`Donnell a dus la O`Donnell însăși. La scrisorile lui, la caseta asta. A știut că o să vezi în cele din urmă totul.
Rizzoli se uita fix la ecranul gol al televizorului.
- Vorbește cu mine.
- Exact. Se folosește de O`Donnell ca intermediar. Când Hoyt vorbește cu ea, în interviul acesta, vorbește de fapt cu tine. Îți spune ție fanteziile lui. Le folosește ca să te sperie, să te umilească. Ascultă ce zice.
Dean derulă caseta.
Încă o dată pe ecran apăru chipul lui Hoyt.
- Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mi-a fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul....
Dean apăsă pe butonul marcat STOP și se uită la ea.
- Cum te face asta să te simți? Știind că se gândește mereu la tine?
- Știi perfect de bine cum mă simt, ce naiba!
- Și el știe. De aceea a vrut să-l auzi.
Dean derulă rapid înainte, apoi apăsă PLAY.
Ochii lui Hot erau fixați straniu asupra unui public pe care el nu-l putea vedea.
- Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm...
Agentul Dean apăsă din noi pe STOP. Privirea lui o făcu să roșească.
- Nu-mi spune, zise ea. Vrei să știi cum mă face să mă simt.
- Expusă?
- Da.
- Vulnerabilă.
- Da.
- Violată.
Rizzoli înghiți și-și întoarse privirea.
- Da, rosti apoi, încet.
- Exact lucrurile pe care vrea el să le simți. Mi-ai spus că e atras de femeile vătămate. De femeile care-au fost violate. Și exact așa te face să te simți acum. Ca niște simple cuvinte pe o casetă video. Exact ca o victimă.
Își aținti imediat privirea asupra lui.
- Nu, zise ea. Nu o victimă. Vrei să știi ce simt de fapt?
- Ce?
- Sunt gata să-l rup pe nenorocitul ăla în bucăți.
Era un răspuns aruncat din pură bravadă, ca și cum ar fi azvârlit cu pumnii în aer. Dean fu luat prin surprindere și se încruntă la ea pentru o clipă.
Oare vedea cât de dificil îi era să păstreze aparența de curaj? Auzise oare nota falsă din glasul ei?
Continuă grăbită, nelăsându-i timp să vadă dincolo de fațada de curaj:
- Vrei să spui că știa, chiar și atunci, că voi ajunge să văd asta? Că de fapt caseta asta e menită pentru mine?
- Ție nu așa ți s-a părut?
- Mie mi s-a părut că orice fantezie de psihopat.
- Nu orice psihopat. Și nu orice victimă. Vorbește despre tine, Jane. Despre ce vrea să-ți facă ție.
Toți nervii îi vibrară în alertă.
Dean transforma totul într-o chestie personală, ațintind săgeata direct spre ea. Oare îi făcea plăcere să o vadă tulburată? Avea vreun scop în afară de a-i mări ei spaimele?
- La momentul înregistrării casetei, își plănuise deja evadarea, afirmă Dean. Amintește-ți că el a contactat-o pe O`Donnell. Știa că o să accepte să discute cu el. O`Donnell nu putea rezista ofertei. A fost ca un microfon, înregistrând tot ce zicea el, tot ce voia să le spună oamenilor. Ție, în special. Apoi a pus în mișcare o succesiune logică de evenimente, care a dus direct la acest moment, în care ai văzut caseta aceasta.
- Chiar crezi că există oameni atât de geniali?
- Nu e Warren Hoyt așa? întrebă el.
Era încă o săgeată lansată pentru a-i penetra scuturile de apărare. Pentru a pune limpede în lumină evidența.
- A petrecut 1 an în spatele gratiilor. A avut 1 an întreg la dispoziție să-și hrănească fanteziile, zise Dean. Și toate erau despre tine.
- Nu, pe Catherine Cordell o vrea de fapt. Întotdeauna pe Cordell a...
- Nu așa i-a zis lui O`Donnell.
- Înseamnă că mințea.
- De ce?
- Ca să mă facă să mă pierd cu firea. Ca să mă tulbure...
- Atunci ești de acord cu mine. Caseta asta era menită să-ți cadă ție în mâini. E un mesaj adresat ție.
Rizzoli se uită la ecranul gol al televizorului. Năluca feței lui Hoyt părea să se uite încă și acum la ea. Tot ce făcuse avusese scopul să-i zguduie ei lumea, să-i distrugă pacea sufletească. Asta-i făcuse și lui Cordell înainte să încerce s-o omoare.
Voia ca victimele lui să fie îngrozite, zdrobite de epuizare, și nu-și culegea prada decât după ce aceasta era pe deplin cotropită de frică.
Rizzoli nu mai avea nicio tăgadă, nicio apărare împotriva evidenței.
Către: Domnul Warren Hoyt, prizonier
Institutul Corecțional din Massachusetts
Dragă domnule Hoyt,
V-am văzut astăzi la televizor, când vă escortau la tribunal. Cred că știu să judec excelent caracterul oamenilor și când m-am uitat la fața dumneavoastră la televizor, am văzut atât de multă tristețe și durere. Oh, atât de multă durere!
Există o bunătate în dumneavoastră; știu că există. Nu aveți nevoie decât de cineva care să vă ajute s-o găsiți...
Rizzoli își dădu brusc seama că își încleștase mâinile pe scrisoare de furie.
Voia să o cuprindă pe idioata care scrisese aceste cuvinte și s-o scuture bine. Voia s-o oblige să se uite la fotografiile de autopsie ale victimelor lui Hoyt, să citească raportul medicului legist despre agonia pe care o suferiseră înainte ca moartea milostivă să le pună capăt suferințelor.
Se forță să citească restul scrisorii, un apel siropos la umanitatea lui Hoyt și la „bunătatea ce există în noi toți.”
Luă următorul plic. Plicul acesta nu avea niciun pisoi, era un plic alb și simplu conținând o scrisoare scrisă pe hârtie liniată. Și aceasta era de la o femeie, care inclusese și o fotografie a ei, un instantaneu supraexpus cu o blondă oxigenată.
Dragă domnule Hoyt,
Pot să-ți cer un autograf? Am o colecție cu multe semnături de la oameni ca tine. Am și una dela Jeffry Dahmer. Dacă vrei sămi scri ar fii super.
Pretena ta Gloria.
Rizzoli se holbă la cuvintele pe care nu putea să creadă că o persoană normală ar fi putut să le scrie.
„Ar fii super. Pretena ta.”
- Doamne sfinte! exclamă ea. Oamenii ăștia sunt țicniți.
- Asta e atracția faimei, zise Dean. Viața lor e foarte plictisitoare. Se simt lipsiți de valoare, fără nume. Așa că încearcă să se apropie de cineva care are un nume. Vor ca magia să se lipească și de ei.
- Magia? Așa îi spui tu?
Rizzoli se uită la el fix.
- Știi ce vreau să spun.
- Nu, nu pricep nimic. Nu înțeleg de ce vor aceste femei să le scrie unor monștri. Caută o aventură romantică? Momente fierbinți cu un individ care se pregătește să le spintece burta? Asta se presupune că le aduce fiori palpitanți în viețile lor jalnice?
Își împinse scaunul în spate și se duse la peretele cu ferestre în formă de fantă. Acolo se opri cu brațele încrucișate strâns, uitându-se fix la fâșia îngustă de lumină, la dunga albastră de cer.
Orice priveliște, chiar și aceasta atât de sărăcăcioasă, era preferabilă corespondenței de la fani a lui Warren Hoyt. Cu siguranță lui Hoyt îi plăcuse atenția ce i se acorda.
- E o pierdere de vreme, rosti ea cu amărăciune. Nu e prost. Sigur a distrus orice l-ar lega de Dominator. Evident că-și va proteja noul partener. Sigur nu ne-a lăsat nimic folositor ca să-l urmărim.
- Poate că nu folositor, zise Dean din spatele ei, răsfoind hârtii. Dar cu siguranță edificator.
- Da, chiar așa. Vreau neapărat să citesc ce i-au scris nebunele astea. Mă face să-mi vină rău.
- Nu cumva chiar ăsta e și scopul?
Rizzoli se răsuci și se uită la el.
Trăsăturile lui i se păruseră întotdeauna remarcabile, dar încă niciodată chiar ca în momentul acesta, când se uita la el direct, față în față, peste masă.
- Ce vrei să spui?
- Te supără să-i citești corespondența de la fani.
- Mă enervează. Nu e evident?
- Și pentru el e evident, afirmă Dean arătându-i cu un gest teancul de scrisori. Știa că o să te supere.
- Crezi că au scopul doar să mă zăpăcească pe mine de cap? Toate scrisorile astea?
- Se joacă cu mintea ta, Jane. Le-a lăsat aici pentru tine. Colecția asta simpatică de scrisori de la admiratoarele lui cele mai înfocate. Știa că în cele din urmă te vei afla exact aici, unde ești acum, citind ceea ce i-au scris. Poate a vrut să-ți arate că are admiratoare. Că deși tu îl disprețuiești, există femei care nu o fac, care sunt atrase de el în schimb. E ca un iubit alungat, care încearcă să te facă geloasă. Încearcă să te dezechilibreze.
- Nu-ți bate joc de mine.
- Și funcționează, nu vezi? Uită-te la tine. Ești așa de încordată din cauza lui, că nici nu poți sta locului. Știe cum să te manipuleze, cum să se joace cu mintea ta.
- Îi acorzi prea mare încredere.
- Chiar crezi?
Rizzoli îi arătă scrisorile.
- Astea se presupune că sunt pentru mine? Ce, sunt centrul universului lui acum?
- Nu el e centrul universului tău? întrebă Dean încet.
Rizzoli se uită încremenită la el, incapabilă să scoată o replică, pentru că ceea ce spusese o lovise în secunda aceea ca fiind un adevăr incontestabil. Warren Hoyt era centrul universului ei.
În pivnița aceea o marcase ca fiind a lui, în felul în care orice victimă e marcată de atacatorul ei, și acum nu mai putea să-i șteargă marca de posesiune. Era săpată în mâinile ei, arsă în sufletul ei.
Se întoarse la masă și se așeză pe scaun. Se îmbrăbătă mintal să termine ceea ce începuse.
Următorul plic avea adresa expeditorului bătută la mașină: Dr. J.P. O`Donnell, 1634, Brattle Street, Cambridge, MA 02138. Lângă Universitatea Harvad, pe Brattle Street, erau casele frumoase ale elitei cu educație bună, locul unde profesori universitari și ziariști pensionați făceau jogging pe aceleași trotuare și se salutau peste întinderea peluzelor bine îngrijite.
Nu era tipul de cartier unde te aștepți să găsești acolitul unui monstru.
Rizzoli despături scrisoarea dinăuntru. Era datată cu 6 săptămâni în urmă.
Dragă Warren,
Mulțumesc pentru ultima scrisoare și pentru că ai semnat cele două formulare. Detaliile pe care mi le-ai oferit mă ajută foarte mult să înțeleg dificultățile prin care ai trecut.
Am atât de multe alte întrebări să-ți pun și mă bucur că ești în continuare de acord să te întâlnești cu mine, așa cum am plănuit. Dacă nu ai obiecții, aș vrea să filmăm interviul. Știi, bineînțeles, că ajutorul tău e absolut esențial pentru proiectul meu.
Cu sinceritate,
Dr. O`Donnell.
- Cine naiba e J.P. O`Donnell? întrebă Rizzoli.
Dean se uită surprins la ea.
- Joyce O`Donnell?
- Pe plic scrie numai doctor J.P. O`Donnell. Cambridge, Massachusetts. I-a luat interviuri lui Hoyt.
Dean se încruntă la plic.
- N-am știut că s-a mutat la Boston.
- O știi?
- E doctor neuropsihiatru. Să spunem că ne-am întâlnim în condiții ostile, de cealaltă parte a unei săli de tribunal. Avocații apărării o adoră.
- Nu-mi spune. Martor expert. Depune mărturie de partea criminalilor.
Dean încuviință.
- Nu contează ce-a făcut clientul tău, câți oameni a omorât, O`Donnell e fericită să depună mărturie în apărarea lui.
- Mă întreb de ce-i scrie lui Hoyt.
Citi încă o dată scrisoarea. Fusese scrisă cu extrem de mult respect, lăudându-l pentru cooperare. Deja nu-i plăcea de doctor O`Donnell.
Următorul plic din teanc era de asemenea de la O`Donnell, dar nu conținea o scrisoare. Scoase în schimb 3 fotografii - instantanee făcute evident de un amator. Două fuseseră făcuse afară în lumina zilei; a treia era în interiorul unei clădiri.
Pentru o clipă se uită pur și simplu la ele, simțind că i se ridică părul de pe ceafă, văzând cu ochii ceea ce creierul refuza să accepte. Se trase brusc înapoi, scăpând fotografiile din mână ca pe niște cărbuni încinși.
- Jane? Ce e?
- Asta sunt eu, șopti ea.
- Poftim?
- O`Donnell m-a urmărit pe mine. A făcut fotografii cu mine. I le-a trimis lui.
Dean se ridică de pe scaunul lui și înconjură masa ca să vină să se uite peste umărul ei.
- Nu te văd aici....
- Uite. Uite.
Îi arătă fotografia unei Honda verde-închis parcată în stradă.
- E a mea.
- Nu i se vede numărul.
- Îmi cunosc propria mașină!
Dean răsuci polaroidul. Pe verso cineva desenase o față zâmbitoare absurdă și scrisese cu carioca albastră: „Mașina mea.”
Frica îi bătea toba în piept.
- Uită-te la următoarea, zise ea.
Dean ridică a doua fotografie. Și aceasta fusese făcută la lumina zilei și arăta fațada unei clădiri. Nu era nevoie să-i spună ce clădire era; noaptea trecută fusese chiar el acolo.
Dean întoarse fotografia și văzu cuvintele: „Casa mea”. Sub cuvinte era încă o față zâmbitoare.
Dean ridică a treia fotografie, ce fusese făcută într-un restaurant.
La prima privire, părea să fie doar o imagine slab alcătuită cu clienții așezați la mese și o chelneriță cu imaginea mișcată, ce traversa încăperea cu un ibric de cafea.
Lui Rizzoli îi trebuiră câteva secunde să observe silueta așezată în centrul stânga imaginii, o femeie cu părul negru și fața văzută doar din profil, cu trăsăturile umbrite de strălucirea prea puternică a soarelui din ferestre. Așteptă să o recunoască și Dean.
- Știi când a fost făcută? întrebă el încet.
- Starfish Cafe.
- Când?
- Nu știu...
- Mergi des acolo?
- Duminica. La micul dejun. E singura zi din săptămână când...
Îi pieri vocea.
Se uită fix la fotografia propriului profil, cu umerii relaxați, cu fața îndreptată în jos, uitându-se la un ziar deschis. Era cu siguranță ziarul de duminică.
Nici nu-i trecuse prin minte că o privea cineva. Că-i făcea fotografii. Că le trimitea exact bărbatului care-i bântuia coșmarurile.
Dean răsuci polaroidul.
Pe dos era desenată o față zâmbitoare. Și sub ea, înconjurată de o inimă, un singur cuvânt.
„Eu.”
ȘAISPREZECE
Mașina mea. Casa mea. Eu.
Rizzoli călători pe tot drumul până la Boston cu stomacul încleștat de furie. Deși Dean stătea chiar lângă ea, nu se uită la el; era prea concentrată pe furia ei, pe senzația de flăcări ce o consumau.
Furia i se intensifică în momentul când Dean opri la adresa lui O`Donnell de pe Brattle Street.
Rizzoli se uită fix la casa mare în stil colonial, cu șindrile vopsite într-un alb imaculat, accentuat de obloane gri ca ardezia. Chiar și la standardele înalte ale Brattle Street, aceasta era o casă frumoasă la care un salariat bugetar nu putea nici măcar să viseze.
„Și totuși bugetarii ca mine îi înfruntă pe toți Warren Hoyt de pe lumea asta și suferă consecințele acestor bătălii” se gândi ea.
Ea era cea care-și încuia ușile și ferestrele noaptea, care tresărea din somn la ecoul unor pași fantomă, apropiindu-se de patul ei. Ea se lupta cu monștrii și suporta consecințele, în timp ce aici, în această casă grandioasă, trăia o femeie care le oferea exact acelorași monștri o ureche compătimitoare, care mergea în tribunale și-i apăra pe cei de neapărat.
Era o casă clădită pe oasele victimelor.
Femeia blondă care le deschise ușa era la fel de meticulos aranjată ca și casa ei, cu părul sclipind ca o cască, cu o cămașă Brooks Brothers și pantaloni călcați cu dungă. Avea aproximativ 40 de ani, iar fața îi era fină ca alabastrul. Și ca alabastrul adevărat, nici fața ei nu avea nicio căldură. În ochi nu i se citea decât un intelect rece.
- Doamna doctor O`Donnell? Sunt detectiv Rizzoli. Și acesta e agentul Gabriel Dean.
Ochii femeii se fixară asupra lui Dean.
- L-am întâlnit pe agentul Dean.
Și evident fiecare lăsase o impresie puternică asupra celuilalt - și nu una favorabilă, se gândi Rizzoli.
În mod limpede deranjată de vizita lor, O`Donnell îi conduse mecanic și fără zâmbet în holul mare și în camera de primire formală. Rizzoli nu se pricepea bine la artă, dar chiar și ea își dădea seama că tablourile atârnate pe pereți erau originale și probabil foarte valoroase.
„Mai multe oase de victime” se gândi ea.
Se așeză împreună cu Dean pe canapea, față în față cu O`Donnell. Nu li se oferi cafea sau ceai, sau măcar apă, un indiciu foarte puțin subtil că gazda voia ca aceasta să fie o conversație cât mai scurtă:
O`Donnell trecu direct la subiect și i se adresă lui Rizzoli:
- Ați zis că ați venit în legătură cu Warren Hoyt.
- Ai corespondat cu el.
- Da. E vreo problemă cu asta?
- Care a fost natura corespondenței dintre voi?
- Din moment ce știți despre ea, presupun că ați citit-o.
- Care a fost natura corespondenței dintre voi? repetă Rizzoli pe un ton inflexibil.
O`Donnell se uită fix la ea pentru o clipă, estimând în tăcere opoziția. Deja înțelesese că Rizzoli era opoziția, și reacționă ca atare, înțepenindu-și postura ca o armură.
- Prima dată trebuie să-ți pun o întrebare, doamnă detectiv, contră O`Donnell. De ce se interesează poliția de corespondența mea cu domnul Hoyt?
- Știi că a evadat?
- Da. Am văzut la știri, bineînțeles. Și apoi, am fost contactată de poliția statală ca să mă întrebe dacă a încercat să ia legătura cu mine. I-au întrebat asta pe toți cei care au corespondat cu Warren.
Warren. Își spuneau pe numele mic.
Rizzoli deschise plicul mare pe care-l adusese cu ea și scoase cele 3 polaroide, fiecare închis într-o pungă sigilară de plastic. I le înmână lui O`Donnell.
- I-ai trimis aceste fotografii domnului Hoyt?
O`Donnell de-abia le aruncă o privire trecătoare.
- Nu. De ce?
- Nici nu te-ai uitat la ele.
- Nu e nevoie. Nu i-am trimis nicio fotografie niciodată domnului Hoyt.
- Acestea au fost găsite în celula lui. Într-un plic cu adresa dumitale.
- Atunci probabil a folosit plicul de la mine ca să le țină în el.
Îi dădu lui Rizzoli fotografiile.
- Dumneata ce i-ai trimis, exact?
- Scrisori. Formulare pe care să le semneze și să mi le trimită înapoi.
- Formulare pentru ce?
- Foile matricole școlare. Dosarul lui medical pediatric. Orice informație ce m-ar putea ajuta să-i evaluez istoria.
- De câte ori i-ai scris?
- Cred că de 4 sau 5 ori.
- Și ți-a răspuns?
- Da. Am scrisorile lui la dosar. Pot să vă dau copii.
- A încercat să intre în legătură cu dumneata de când a evadat?
- Nu crezi că le-aș fi spus autorităților dacă ar fi făcut asta?
- Nu știu, doamnă doctor. Nu știu natura relației dumitale cu domnul Hoyt.
- A fost o corespondență. Nu o relație.
- Și totuși i-ai scris. De 4 sau 5 ori.
- L-am și vizitat. Interviul e pe casetă video, dacă vreți să vi-l dau.
- De ce ai vorbit cu el?
- Are o poveste de spus. Avem lecții de învățat de la el.
- Ca de exemplu cum să măcelărim femei?
Cuvintele îi scăpară pe gură lui Rizzoli înainte să se gândească, o săgeată de amărăciune ce nu străpunse armura celeilalte femei.
O`Donnell răspunse, netulburată:
- Ca polițistă, nu vezi decât rezultatul final. Brutalitatea, violența. Crime îngrozitoare care sunt consecința naturală a ceea ce au trăit acești bărbați.
- Și dumneata ce vezi?
- Ce a fost înainte, viața lor.
- Și acum o să-mi spui că tot ce-au făcut a fost din cauza copilăriei lor nefericite.
- Știi ceva despre copilăria lui Warren?
Rizzoli simți că-i crește tensiunea. Nu voia câtuși de puțin să discute despre rădăcinile obsesiei lui Hoyt.
- Victimelor lui nu le pasă deloc de copilăria lui. Și nici mie.
- Dar știi ceva despre ea?
- Mi s-a spus că a fost perfect normală. Știu că a avut o copilărie mai bună decât mulți alții care nu ciopârțesc femei.
- Normală.
O`Donnell părea să găsească acest cuvânt amuzant. Se uită la Dean pentru prima oară de când se așezaseră toți.
- Domnule agent Dean, zise ea. De ce nu ne oferi definiția dumitale a cuvântului normal?
Cei 2 schimbară o privire încărcată de ecourile dușmănoase ale unui război vechi ce nu se încheiase în totalitate. Dar orice sentimente ar fi avut Dean, nu i se putură citi în voce.
- Doamna detectiv Rizzoli pune întrebările, rosti el calm. Îți sugerez să-i răspunzi, doamnă doctor.
Rizzoli era surprinsă că Dean nu furase conducerea conversației de la ea. I se părea un bărbat obișnuit să preia controlul, însă în cazul acesta i-l cedase ei și alesese în schimb rolul de observator.
Iar ea permisese mâniei ei să devieze conversația de la subiect. Era momentul să reia comanda i pentru asta avea nevoie să-și controleze furia. Să fie calmă și metodică.
- Când ați început să vă scrieți unul altuia? întrebă ea.
- Acum aproximativ 3 luni, răspunse O`Donnell, la fel de concis.
- Și de ce te-ai hotărât să-i scrii?
- Stai o clipă, zise O`Donnell, cu un hohot surprins de râs. Ai înțeles greșit. Nu eu am inițiat corespondența.
- Vrei să spui că Hoyt a început-o?
- Da. El mi-a scris primul. A zis că a auzit de munca mea în domeniul neurologiei violenței. Știa că am fost martor al apărării la alte procese.
- A vrut să te angajeze?
- Nu. Știa că n-are nicio șansă să i se schimbe sentința. Nu așa de târziu. Dar s-a gândit că aș fi interesată de cazul lui. Și am fost.
- De ce?
- Mă întrebi de ce am fost interesată?
- De ce ai vrea să-ți pierzi vremea scriindu-i unui om ca Hoyt?
- El e exact tipul de persoană despre care vreau să știu mai multe.
- A fost văzut de cel puțin 6 psihiatri. Nu are nicio boală. E perfect normal, în afară de faptul că îi place să omoare femei. Îi place să le lege și să le despice burțile. Se excită când se joacă de-a chirurgul. Atâta doar că o face în timp ce femeile sunt complet treze. Ca să știe exact ce le face.
- Și totuși îl numești normal.
- Nu e nebun. Știa ce face și i-a plăcut.
- Deci crezi că pur și simplu s-a născut rău.
- Ăsta e exact cuvântul pe care l-aș folosi, fu de acord Rizzoli.
O`Donnell se uită la ea pentru un moment cu o privire ce părea să o pătrundă până în adâncul sufletului.
Oare cât de mult vedea? Faptul că avea instruire de psihiatru îi permitea oare să vadă prin masca publică a oamenilor, până la carnea traumatizată dedesubt?
O`Donnell se ridică brusc în picioare.
- Haideți până în biroul meu, zise ea. Vreau să vă arăt ceva.
Rizzoli și Dean o urmară printr-un hol acoperit pe toată lungimea lui cu un covor de culoarea vinului roșu, ce înăbușea sunetul pașilor.
Încăperea în care îi conduse era într-un contrast șocant față de camera de primire atât de bogat decorată. Biroul lui O`Donnell era devotat strict afacerilor: pereți albi, rafturi de cărți încărcate cu titluri de referință și dulapuri standard de metal pentru dosare.
Intrarea în această cameră te forța imediat să te dedici lucrului, se gândea Rizzoli. Și părea să aibă exact acest efect asupra lui O`Donnell.
Se îndreptă cu hotărâre sumbră spre birou, luă un plic de radiografii și-l duse la ecranul alb montat pe perete. Agăță filmul în clame și apăsă pe întrerupător.
Ecranul se ilumină, punând în evidență imaginea unui craniu omenesc.
- Vedere frontală, zise O`Donnell. Un bărbat alb de 28 de ani, muncitor în construcții. Era un cetățean care respecta legile, descris ca sensibil și bun soț. Tată iubitor pentru fiica lui de 6 ani. A fost rănit pe șantier când o grindă l-a izbit în cap. Agentul Dean o vede deja, zise ea uitându-se la cei 2 vizitatori. Dumneata o vezi, doamnă detectiv?
Rizzoli se apropie de ecranul luminos. Nu studia radiografii prea des, și nu se putea concentra decât asupra imaginii de ansamblu: calota craniană, cele două orificii ale orbitelor oculare, gărdulețul de dinți.
- Să pun și vederea laterală, zise O`Donnell și mai puse o radiografie pe ecran. Acum o vezi?
Al doilea film arăta craniul din profil. Rizzoli vedea acum o rețea fină de linii de fractură radiind din fruntea craniului înspre partea din spate. Le arătă cu degetul.
O`Donnell încuviință.
- Era inconștient când l-au adus la Urgențe. O tomografie a arătat hemoragie, cu hematoame subdurale mari - o adunare de sânge - apăsând lobii frontali ai creierului. Sângele a fost drenat chirurgical și pacientul și-a revenit. Sau cel puțin a părut să-și revină. Dar nu a mai fost același om. Și-a pierdut cumpătul de nenumărate ori la lucru și a fost concediat. A început să-și molesteze sexual fiica. Apoi, după o ceartă cu soția sa, a bătut-o cu atâta brutalitate, că nu i s-a mai putut recunoaște cadavrul. A început s-o lovească și nu s-a mai putut opri. Chiar și după ce i-a zdrobit aproape toți dinții. Chiar și când îi redusese fața la carne vie și fragmente de os.
- Vrei să-mi spui că asta e de vină pentru toate astea? zise Rizzoli, arătând spre craniul fracturat.
- Da.
- Vezi-ți de treabă!
- Uită-te la film, doamnă detectiv. Vezi unde e localizată fractura? Gândește-te care parte a creierului de situată chiar sub ea.
Se întoarse și se uită la Dean. Acesta îi întâlni privirea fără nicio expresie.
- Lobii frontali, rosti el.
Buzele lui O`Donnell tremurară într-un zâmbet vag. Era limpede că-i făcea plăcere ocazia de a-l provoca pe vechiul ei rival.
- Și care e rostul acestei radiografii? întrebă Rizzoli.
- Am fost chemată de avocatul apărării acestui om pentru a face o evaluare neuropsihiatrică. Am folosit ceea ce se numește Testul Wisconsin de Sortare a Cărților și un Test de Categorisire din Bateria Halstead-Reitan. Am comandat de asemenea o scanare MRI - imagine de rezonanță magnetică - a creierului. Toate au arătat aceeași concluzie: bărbatul acesta a suferit daune grave la ambii lobi frontali.
- Dar ai spus că și-a revenit complet după accident.
- A părut să-și revină.
- Are leziuni pe creier sau nu?
- Chiar și cu leziuni extinse la lobii frontali, poți umbla, vorbi și îndeplini diferite sarcini cotidiene. Ai putea avea o conversație cu o persoană cu lobotomie frontală și e posibil să nu observi nimic greșit. Dar cu siguranță are daune.
Făcu un gest către radiografie.
- Omul acesta are ceea ce se cheamă sindrom frontal de dezinhibiție. Lobii frontali ne afectează judecata și anticiparea. Abilitatea de a controla impulsuri nepotrivite. Dacă suferă leziuni, devii dezinhibat social. Dai dovadă de comportament nepotrivit, fără nicio senzație de vină sau de durere emoțională. Îți pierzi capacitatea de a-ți controla impulsurile violente. Și toți le avem, aceste momente de furie turbată, când vrem să ne răzbunăm. Să-ți izbești mașina în cineva care ți-a tăiat drumul în trafic. Sunt sigură că știi această senzație, doamnă detectiv. Când ești atât de furios că vrei să rănești pe cineva.
Rizzoli nu spuse nimic, redusă la tăcere de adevărul cuvintelor lui O`Donnell.
- Societatea consideră actele violente ca manifestări ale răului sau ale imoralității. Ni se spune că avem controlul absolut asupra propriului comportament, că fiecare dintre noi are liberul arbitru de a alege să nu rănească altă ființă umană. Dar nu numai moralitatea ne călăuzește. Și biologia are acest rol. Lobii noștri frontali ne ajută să ne integrăm gândurile și acțiunile. Ne ajută să cântărim consecințele acestor acțiuni. Fără acest control, toți ne-am lăsa pradă fiecărui impuls sălbatic. Asta s-a întâmplat cu acest om. Și-a pierdut capacitatea de a-și controla comportamentul. A avut sentimente sexuale față de fiica lui, așa că a violat-o. Soția lui l-a înfuriat, așa că a omorât-o din bătaie. Din când în când, toți avem gânduri tulburătoare sau nepotrivite, oricât de trecătoare ar fi ele. Vedem o persoană necunoscută, dar atrăgătoare, și prin minte ne trec gânduri la sex. Asta-i tot - doar un gând trecător. Dar dacă ne-am lăsa pradă impulsului? Acest impuls sexual ar putea duce la viol. Sau mai rău.
- Și asta a fost apărarea lui? Creierul meu m-a pus?
În ochii lui O`Donnell văzu o sclipire de iritare.
- Sindromul de dezinhibiție frontală e un diagnostic acceptat între neurologi.
- Mda, dar funcționează în instanță?
O pauză rece.
- Sistemul nostru legal funcționează și acum cu definiția nebuniei din secolul XIX. E de mirare atunci că instanțele ignoră și neurologia? Omul acesta e acum în celula condamnaților la moarte din Oklahoma.
O`Donnell smulse supărată cele două filme din fața ecranului și le vârî înapoi în plic.
- Și ce-are asta a face cu Warren Hoyt?
O`Donnell se duse la biroul și luă un alt plic din care scoase altă pereche de filme, pe care le agăță la lumină. Și acestea era radiografii craniale, o vedere frontală și una laterală, dar mai mici. Un craniu de copil.
- Băiatul acesta a căzut în timp ce se cățăra pe un gard, zise O`Donnell. A căzut cu fața în jos, lovindu-se la cap de trotuar. Uitați aici, pe vederea frontală. Se vede o crăpătură micuță, ce urcă de la nivelul sprâncenei stângi. O fractură.
- O văd, zise Rizzoli.
- Uită-te la numele pacientului.
Rizzoli se concentră asupra pătrățelului de la marginea filmului, ce conținea datele de identificare. Ceea ce văzu o făcu să rămână complet nemișcată.
- Avea 10 ani la data accidentului, afirmă O`Donnell. Un băiat normal și activ care creștea într-o suburbie bogată din Houston. Cel puțin, așa reiese din dosarul lui medical pediatric și din rapoartele de la școala lui elementară. Un copil sănătos, cu inteligență peste medie. Se juca bine cu ceilalți.
- Până a crescut și a început să-i omoare.
- Da, dar de ce a început Warren să omoare? Acesta leziune poate fi un factor, zise ea, arătând radiografiile.
- Hei, și eu am căzut de pe spalier când aveam 7 ani. M-am lovit tare la cap de o bară. Dar nu am început să hăcuiesc oameni.
- Vânezi însă oameni. Exact așa ca el. De fapt, ești un vânător profesionist.
Rizzoli simți o explozie de furie înroșindu-i fața.
- Cum poți să mă compari cu el?
- Nu te compar cu el, doamnă detectiv. Gândește-te însă cum te simți chiar acum. Probabil ai vrea să-mi tragi o palmă, nu-i așa? Și atunci ce te oprește? Ce te ține în frâu? Moralitatea? Bunele maniere? Sau pur și simplu logica rece, care te informează că ar apărea consecințe? Certitudinea că vei fi arestată? Toate aceste considerații împreună te împiedică să mă ataci. Și acest proces mintal se desfășoară în lobii frontali. Datorită acestor neuroni intacți ai dumitale, ești capabilă să-ți controlezi impulsurile distrugătoare. În majoritatea timpului, adăugă cu subînțeles, după o mică pauză.
Aceste ultime cuvinte, țintite ca o suliță, își nimeriră exact ținta. Era un punct sensibil de vulnerabilitate.
Cu 1 an înainte, în timpul anchetei Chirurgului, Rizzoli făcuse o greșeală îngrozitoare, care o va face de rușine pentru totdeauna. În toiul unei urmăriri, împușcase mortal un om neînarmat.
Se uită fix la O`Donnell și văzu în ochii ei o clipire de satisfacție.
Dean întrerupse tăcerea:
- Ne-ai spus că Hoyt a fost cel care te-a contactat. Ce spera să obțină din asta? Atenție? Compasiune?
- De ce nu înțelegere umană? replică O`Donnell.
- Asta e tot ce a pretins de la dumneata?
- Warren se zbate să afle răspunsuri. Nu știe ce anume îl împinge la crimă. Știe că e diferit. Și vrea să știe de ce.
- Ți-a zis el asta efectiv?
O`Donnell se duse la birou și luă un dosar.
- Am aici scrisorile lui. Și caseta video cu înregistrarea interviului.
- Ai fost la Souza-Baranowski?
- Da.
- La sugestia cui?
O`Donnell ezită.
- Amândoi ne-am gândit că ar fi util.
- Dar cine a venit efectiv cu ideea unei întâlniri în persoană?
Rizzoli răspunse la întrebare în locul lui O`Donnell.
- El a fost. Nu-i așa? Hoyt a cerut o întâlnire.
- Se poate să fi fost sugestia lui. Dar amândoi am vrut să facem asta.
- N-ai nici cea mai vagă idee de ce te-a rugat de fapt să mergi acolo, nu-i așa? zise Rizzoli.
- Trebuia să ne întâlnim. Nu pot evalua un pacient fără să-l văd față în față.
- Și în timp ce stăteați acolo, față în față, la ce crezi că se gândea el?
Expresia lui O`Donnell era disprețuitoare.
- Și dumneata știi?
- Oh, da. Eu știu exact ce-i trecea prin minte Chirurgului, afirmă Rizzoli, care-și regăsise vocea, pe un ton rece și neabătut. Te-a rugat să mergi acolo pentru că a vrut să te măsoare personal. Asta face el cu femeile. Ne zâmbește, ne vorbește frumos. E în raportul lui de la școală, nu? „Un tânăr politicos”, așa l-au descris profesorii. Pun pariu că a fost politicos și când ai mers să te întâlnești cu el, nu-i așa?
- Da, a fost...
- Un simplu individ obișnuit, cooperant.
- Doamnă detectiv, nu sunt așa de naivă să cred că e un om normal. Dar a fost cooperant. Și era tulburat de acțiunile lui. Voia să înțeleagă motivele comportamentului său.
- Și dumneata i-ai spus că e din cauză că s-a lovit la cap în copilărie.
- I-am spus că lovitura la cap a fost un factor component.
- Precis a fost foarte fericit să audă asta. Să aibă o scuză pentru ceea ce a făcut.
- I-am oferit doar părerea mea sinceră.
- Știi ce altceva l-a făcut fericit?
- Ce?
- Să fie în aceeași cameră cu dumneata. Ați stat în aceeași cameră, nu-i așa?
- Ne-am întâlnit în sala de convorbiri. Era dotată cu supraveghere video permanentă.
- Dar nu era nicio barieră între voi. Niciun geam de protecție.
- Nu mi-a adus nicio amenințare.
- A putut să se apropie de dumneata. Să-ți studieze părul, să-ți miroasă pielea. Îi place în mod deosebit mirosul unei femei. Îl face să se excite. Dar ceea ce-l atrage cu adevărat e mirosul fricii. Câinii pot mirosi frica, știai asta? Când ne speriem, eliberăm anumiți hormoni pe care animalele îi pot detecta. Și Warren Hoyt îi poate mirosi. E asemenea oricărei creaturi care vânează. Simte mirosul fricii, al vulnerabilității. Asta îi hrănește fanteziile. Și pot să-mi imaginez ce fantezii avea în timp ce stătea în camera aceea cu dumneata. Eu am văzut unde duc fanteziile lui.
O`Donnell încercă să râdă, dar nu reuși întru totul.
- Dacă încerci să mă sperii....
- Văd că ai un gât lung, doamnă doctor O`Donnell. Presupun că s-ar putea numi un gât de lebădă. Cu siguranță Hoyt a observat asta. Nu l-ai prins nici măcar o dată holbându-se la gâtul dumitale?
- Oh, te rog.
- Nu ți s-a părut că-i fug ochii în jos, din când în când? Poate te-ai gândit că se uita la sânii dumitale, așa cum se uită alți bărbați. Dar nu și Warren. Lui nu pare să-i pese chiar așa de mult de sâni. El e atras de gâturi. Consideră gâturile femeilor ca pe un desert. Partea în care de-abia așteaptă să taie. După ce a terminat cu altă parte a anatomiei ei.
Roșie la față, O`Donnell se întoarse spre Dean.
- Partenera dumitale a depășit măsura.
- Nu, zise Dean încet. Cred că doamna detectiv a definit situația exact.
- Asta e pur și simplu intimidare.
Rizzoli râse.
- Ai fost într-o cameră cu Warren Hoyt. Și nu te-ai simțit intimidată niciodată?
O`Donnell o fixă cu o privire rece.
- A fost un interviu clinic.
- Așa ai crezut dumneata. Dar el l-a considerat altceva.
Rizzoli se apropie de ea, într-un gest de agresiune tăcută pe care O`Donnell îș sesiză foarte limpede.
Deși O`Donnell era mai înaltă și mai impozantă atât în statură, cât și în statut, nu putea concura cu ferocitatea neabătută a lui Rizzoli, și se înroși chiar mai tare la față în timp ce cuvintele lui Rizzoli se prăvăleau asupra ei ca niște lovituri de pumn.
- A fost politicos, ai spus. Cooperant. Păi, bineînțeles. Avea exact ceea ce dorea: o femeie în aceeași cameră cu el. O femeie care stătea suficient de aproape să-l excite. O ascundea însă; e priceput la asta. Se pricepe să mențină o conversație perfect normală, chiar și când se gândește să-ți taie gâtul.
- Ai întrecut orice limită, zise O`Donnell.
- Crezi că nu încerc decât să te sperii?
- Nu e evident?
- Atunci ascultă ceva ce chiar ar trebui să te sperie de moarte. Warren Hoyt te-a adulmecat bine. L-ai excitat. Și acum e liber și vânează din nou. Și știi ceva? El nu uită niciodată aroma unei femei.
O`Donnell se holbă la ea, în sfârșit cu o sclipire de frică în ochi.
Rizzoli nu se putu abține să nu simtă puțină satisfacție văzând acea frică. Voia ca O`Donnell să simtă măcar o secundă ceea ce suferise ea de 1 an de zile.
- Obișnuiește-te cu senzația de frică, continuă Rizzoli. Pentru că ai motive.
- Am mai lucrat cu oameni ca el, replică O`Donnell. Știu când e cazul să-mi fie frică.
- Hoyt e diferit de toți ceilalți pe care i-ai întâlnit.
O`Donnell scoase un hohot de râs. Își recăpătase bravada, întărită de mândrie.
- Toți sunt diferiți. Toți sunt unici. Și nu mă întorc niciodată cu spatele la niciunul dintre ei.
ȘAPTESPRECEZE
Dragă doamnă doctor O`Donnell,
M-ai rugat să-ți povestesc despre amintirile mele cele mai vechi din copilărie. Am auzit că puțini oameni rețin amintiri din viața lor de dinainte de vârsta de 3 ani, pentru că, încă imatur, creierul nu a căpătat abilitatea de a procesa limbajul, și avem nevoie de limbaj pentru a interpreta imaginile și sunetele pe care le trăim în copilărie. Oricare ar fi această explicație pentru amnezia copilăriei, nu mi se aplică și mie, pentru că eu îmi amintesc foarte bine anumite detalii din copilărie.
Pot să-mi reamintesc imagini anume care datează, cred eu, de când aveam aproximativ 11 luni. Fără îndoială o să le consideri ca fiind amintiri fabricate, alcătuite din povești pe care cu siguranță le-am auzit de la părinții mei.
Te asigur însă că aceste amintiri sunt întru totul reale și, dacă părinții mei ar fi în viață, ți-ar spune că ceea ce-mi amintesc este corect și nu putea fi bazat pe povești pe care să le fi auzit doar. Din chiar natura acestor imagini se vede că nu sunt întâmplări despre care e probabil să-mi vorbească familia.
Îmi amintesc pătuțul de copil, cu stinghiile de lemn vopsite în alb, balustrada marcată de urmele dinților mei. Un pled albastru cu nu știu ce fel de creaturi micuțe imprimate pe el. Păsări sau albine, poate ursuleți. Și deasupra pătuțului, un dispozitiv zburător care acum știu că era un carusel pentru copii, dar care la momentul acela mi s-a părut magic. Sclipitor, mereu în mișcare.
Stele, luni și planete, după cum mi-a zis mai târziu tatăl meu, exact tipul de obiect pe care să-l agațe deasupra pătuțului fiului său.
El era inginer aerospațial, și credea că poți transforma orice copil într-un geniu, dacă-i stimulezi creierul în creștere, fie cu aceste carusele, fie cu imagini colorate sau casete audio cu vocea tatălui copilului recitând tabla înmulțirii.
Întotdeauna am fost bun la matematică.
Dar mă îndoiesc că aceste amintiri îți trezesc prea mare interes. Nu, dumneata cauți niște teme mai întunecate, nu amintirile mele despre pătuțuri albe și jucării frumoase. Dumneata vrei să știi de ce sunt așa cum sunt.
Așa că presupun că trebuie să-ți povestesc despre Mairead Donohue.
I-am aflat numele mulți ani mai târziu, când i-am spus unei mătuși despre aceste prime amintiri ale mele, și ea a zis: „Oh, Doamne. Chiar ți-o amintești pe Mairead?”
Da, într-adevăr, îmi amintesc de ea. Când îmi vin în minte imagini despre primii mei ani, nu văd chipul mamei mele, ci pe cel al lui Mairead, care se uită la mine peste balustrada pătuțului.
Piele albă, stricată doar de un singur neg agățat ca o muscă neagră pe obrazul ei. Ochi albaștri ce sunt în același timp frumoși și reci. Și zâmbetul ei - chiar și un copil așa de mic cât eram eu atunci, putea vedea un lucru la care adulții erau orbi: zâmbetul acela ascundea ură.
Ura casa în care lucra. Ura mirosul urât al scutecelor. Ura țipetele mele flămânde care-i întrerupeau somnul. Ura situația ce o făcuse să ajungă în acel oraș canicular din Texas, atât de diferit de Irlanda ei natală.
Dar cel mai mult, mă ura pe mine.
Știu acest lucru, pentru că îl demonstra în zeci de feluri subtile și tăcute. Nu lăsa nicio dovadă a abuzurilor ei; oh, nu, era mult prea deșteaptă pentru așa ceva.
Ura ei se manifesta în schimb sub forma unor șoapte furioase, ca un șuierat de șarpe, deasupra pătuțului meu. Nu puteam înțelege cuvintele, dar auzeam veninul din ele, și vedeam furia din ochii ei îngustați.
Nu-mi neglija nevoile fizice; scutecul mi-era întotdeauna proaspăt și sticla de lapte întotdeauna încălzită. Dar întotdeauna mă pișca în secret, îmi ciupea pielea, picura alcool usturător direct pe uretră. Evident că țipam, dar nu erau niciodată cicatrice sau vânătăi.
Eram pur și simplu un copil cu colici, le spunea ea părinților mei, născut cu o personalitate mai nervoasă. Și biata de Mairead, care lucra așa de mult!
Ea era aceea care trebuia să se descurce cu puștiul urlător, în timp ce mama mea se ocupa de viața ei socială. Mama mea, care mirosea a parfum și a blănuri de nurcă.
Deci asta e ceea ce-mi amintesc. Exploziile surprinzătoare de durere. Sunetul propriilor țipete. Și deasupra mea, pielea albă a gâtului lui Mairead, care se apleacă la pătuțul meu ca să mă ciupească sau să-mi irite pielea sensibilă.
Nu știu dacă e posibil pentru un copil așa de mic pe cât eram eu să urască. Cred că mult mai probabil eram pur și simplu nedumerit de aceste pedepse. Fără capacitatea de judecată, nu puteam face decât o legătură între cauză și efect.
Și sunt sigur că am înțeles, chiar și atunci, că sursa chinului meu era o femeie cu ochi reci și gât alb ca laptele.
Rizzoli stătea la biroul ei și se uita la scrisul meticulos al lui Warren Hoyt, amândouă marginile trasate ordonat cu o linie, cuvintele mici și dese mărșăluind în linii drepte pe pagină.
Deși scrisese scrisoarea în cerneală, nu avea corecturi sau cuvinte barate. Avea deja fiecare frază organizată înainte de a pune stiloul pe hârtie.
Rizzoli și-l imagină aplecat asupra paginii, cu degetele lungi în jurul stiloului, cu pielea mâinii alunecând pe hârtie, și brusc simți nevoia disperată de a se spăla pe mâini.
Se spălă pe mâini la toaleta femeilor cu apă și săpun, încercând să elimine orice urmă a lui, dar chiar și după ce-și frecase mâinile și le uscase se simțea contaminată, ca și cum cuvintele lui îi pătrunseră prin piele ca o otravă. Și mai erau și alte scrisori de citit, și mai multă otravă de absorbit.
O bătaie la ușa toaletei o făcu se încremenească.
- Jane? Ești acolo?
Era Dean.
- Da, răspunse ea tare.
- Am pregătit caseta video în sala de conferințe.
- Vin imediat.
Se uită în oglindă și nu fu deloc mulțumită de ceea ce văzu. Avea ochii obosiți și se vedea că-și pierduse încrederea în sine.
„Nu-i lăsa să te vadă așa” se gândi ea.
Se spălă pe față cu apă rece de la robinet și apoi se șterse cu un șervet de hârtie. Apoi se îndreptă de spate și trase adânc aer în piept.
„Acum e mai bine” se gândi ea, uitându-se la reflexia ei din oglindă.
Se duse în camera de conferințe și îi făcu lui Dean un semn scurt din cap.
- OK. Gata?
Televizorul era deja pornit, și la aparatul video sclipea deja luminița de funcționare. Dean luă plicul pe care li-l dăduse O`Donnell și scoase caseta video.
- E datată 7 august.
„De-abia cu 3 săptămâni în urmă” se gândi ea, tulburată de cât de proaspete vor fi aceste imagini și cuvinte.
Se așeză la masă, cu pixul și carnetul de note pregătite.
- Dă-i drumul.
Dean vârî caseta și apăsă butonul de pornire.
Prima imagine pe care o văzură era O`Donnell, coafată cu grijă, stând în fața unui zid alb de cărămizi și părând ciudat de elegantă într-un costum albastru tricotat.
- Azi e 7 august. Sunt la închisoarea Souza-Baranowski din Shirley, Massachusetts. Subiectul este Warren D. Hoyt.
Ecranul se înnegri pentru o clipă, apoi apăru o nouă imagine, un chip atât de oribil pentru Rizzoli, că se lăsă fără să vrea în spate cu saunul.
Pentru oricine altcineva, Hoyt părea să aibă un chip obișnuit, chiar ușor de uitat. Avea părul castaniu-deschis și fața palidă de deținut. Cămașa albastră de închisoare atârna pe el, cu un număr prea mare pentru trupul lui slab.
Cei care-l cunoscuseră în viața de zi cu zi îl descriseseră ca amabil și politicos, și aceasta era imaginea pe care o avea pe casetă. Un tânăr drăguț și inofensiv.
Își mută privirea de la camera de filmat și se uită la ceva din afara imaginii.
Auziră scârțâitul unui scaun pe podea și apoi vocea lui O`Donnell:
- Stai confortabil, Warren?
- Da.
- Putem începe, atunci?
- Oricând, doamnă doctor, zâmbi el. Eu nu mă duc nicăieri.
- Foarte bine, se auzi O`Donnell, dregându-și glasul, apoi un scârțâit de scaun. În scrisorile tale, mi-ai spus deja destul de multe lucruri despre familia și copilăria ta.
- Am încercat să fiu cât mai complet. Cred că e important să înțelegi fiecare aspect a ceea ce sunt.
- Da, îți sunt recunoscătoare. Nu am deseori ocazia să iau un interviu unei persoane atât de volubile. Și cu siguranță nu una atât de analitică în legătură cu propriul comportament.
Hoyt ridică din umeri.
- Ei, știi ce se spune despre viața neanalizată. Că nu merită trăită.
- Uneori însă putem duce autoanaliza prea departe. E un mecanism de apărare. Intelectualismul ca metodă de distanțare de emoțiile cele mai puternice.
Hoyt făcu o pauză. Continuă apoi, pe un ton vag batjocoritor:
- Vrei să vorbesc despre sentimentele mele.
- Da.
- Vreun sentiment anume?
- Vreau să știu ce-i face pe oameni să omoare. Ce-i atrage spre violență. Vreau să știu ce-ți trece prin cap. Ce simți când ucizi o altă ființă omenească.
Hoyt rămase tăcut pentru o clipă, cântărind întrebarea.
- Nu e ușor de descris.
- Încearcă.
- De dragul științei?
În voce i se întorsese batjocura.
- Da. De dragul științei. Ce simți?
O pauză lungă.
- Plăcere.
- Deci te simți bine?
- Da.
- Descrie-mi.
- Chiar vrei să știi?
- Este esența cercetării mele, Warren. Vreau să știu ce experiență ai când omori. Nu e o curiozitate morbidă. Am nevoie să înțeleg dacă încerci vreun simptom care să indice anormalități neurologice. Dureri de cap, de exemplu. Gusturi sau mirosuri ciudate.
- Mirosul de sânge este foarte plăcut, zise el, și făcu o pauză. Oh. Cred că te-am șocat.
- Continuă. Spune-mi despre sânge.
- Am lucrat cu sângele, știi.
- Da, știu. Ai fost laborant.
- Oamenii cred că sângele e doar lichidul roșu care ne circulă prin vene. Ca uleiul de motor. Dar e foarte complex și individual. Sângele fiecărei persoane e unic. Exact așa cum fiecare omor e unic. Nu există unul tipic pe care să-l descriu.
- Dar poate ți-au oferit plăcere?
- Unele mai multe ca altele.
- Spune-mi despre unul care e remarcabil pentru tine. Unul pe care ți-l amintești în mod deosebit. Este vreunul așa?
Hoyt încuviință.
- Este unul la care mă gândesc mereu.
- Mai mult ca la celelalte?
- Da. Mi-a rămas în minte.
- De ce?
- Pentru că nu l-am terminat. Pentru că n-am apucat să-l savurez. E ca o mâncărime pe care nu poți să ți-o scarpini.
- Asta o face să sune trivial.
- Așa ți se pare? Dar cu timpul, chiar și o mâncărime trivială începe să-ți consume atenția. E mereu acolo, gâdilându-ți pielea. Știi că una dintre formele de tortură e gâdilatul tălpilor. La început nu pare a fi mare lucru. Dar se continuă zile la rând fără nicio alinare. Și atunci devine cea mai crudă formă de tortură. Cred că am menționat în scrisorile mele că știu câte ceva despre istoria faptelor inumane făcute de oameni față de oameni. Arta de a provoca durere.
- Da. Mi-ai scris despre....ăă.... interesul tău în acest subiect.
- De-a lungul secolelor, torționarii au știut întotdeauna că disconfortul cel mai subtil, cu vremea, devine absolut intolerabil.
- Și această mâncărime despre care ai pomenit a devenit intolerabilă?
- Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mi-a fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul. Imaginile îmi rulează mereu în cap.
- Descrie-le. Ce vezi, ce simți.
- O văd pe ea. E diferită, nu e deloc ca celelalte.
- Cum așa?
- Mă urăște.
- Și celelalte nu te urau?
- Celelalte erau goale și speriate. Înfrânte. Dar asta se luptă încă împotriva mea. O simt când o ating. Are pielea electrică de furie, deși știe că am învins-o.
Se aplecă în față, ca și cum ar fi avut de gând să-și destăinuiască cele mai intime gânduri. Nu se mai uita la O`Donnell, ci la cameră, ca și cum s-ar fi putut uita prin obiectiv și să o vadă direct pe Rizzoli.
- Îi simt mânia, zise ea. Îi absorb furia, prin simpla atingere a pielii ei. E ca o căldură incandescentă. Lichidă și periculoasă. Energie pură. Nu m-am simțit niciodată atât de puternic. Vreau să mă simt așa din nou.
- Te excită?
- Da. Mă gândesc la gâtul ei. Foarte zvelt. Are un gât frumos și alb.
- La ce altceva te gândești?
- Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm...
- Deci fanteziile tale despre doctorița Cordell - sunt sexuale?
Hoyt se întrerupse. Clipi, ca trezit dintr-o transă.
- Doctorița Cordell?
- Despre ea vorbim, nu? Victima pe care n-ai apucat s-o omori, Catherine Cordell?
- Oh. Mă gândesc și la ea. Dar nu despre ea vorbesc.
- Despre cine vorbești?
- Cealaltă, zise el, uitându-se la cameră cu o privire atât de intensă, că Rizzoli îi simți fierbințeala. Polițista.
- Vrei să spui cea care te-a găsit? Asta e femeia despre care ai fantezii?
- Da. O cheamă Jane Rizzoli.
OPTSPREZECE
Dean se ridică în picioare și opri aparatul video.
Ultimele cuvinte ale lui Warren Hoyt pluteau ca un ecou perpetuu în tăcerea încăperii. În fanteziile lui o despuiase de haine și de demnitate, o redusese la părți corporale goale. Gât, sâni și pântec. Se întrebă dacă o vedea acum Dean, dacă viziunile pe care le evocase Hoyt erau acum întipărite și în mintea lui Dean.
Dean se întoarse să se uite la ea. Nu i se păruse niciodată ușor să-i citească expresia feței, dar în clipa aceea furia din ochii lui era de neconfundat.
- Înțelegi, nu-i așa? Voia să vezi caseta asta. Ți-a lăsat o cărare de firmituri de pâine să o urmărești. Plicul cu adresa lui O`Donnell a dus la O`Donnell însăși. La scrisorile lui, la caseta asta. A știut că o să vezi în cele din urmă totul.
Rizzoli se uita fix la ecranul gol al televizorului.
- Vorbește cu mine.
- Exact. Se folosește de O`Donnell ca intermediar. Când Hoyt vorbește cu ea, în interviul acesta, vorbește de fapt cu tine. Îți spune ție fanteziile lui. Le folosește ca să te sperie, să te umilească. Ascultă ce zice.
Dean derulă caseta.
Încă o dată pe ecran apăru chipul lui Hoyt.
- Nu mă lasă să dorm. Gândurile la ceea ce ar fi putut să fie. Plăcerea ce mi-a fost refuzată. Toată viața am fost meticulos să termin ceea ce-am început. Așa că mă deranjează. Mă gândesc la asta tot timpul....
Dean apăsă pe butonul marcat STOP și se uită la ea.
- Cum te face asta să te simți? Știind că se gândește mereu la tine?
- Știi perfect de bine cum mă simt, ce naiba!
- Și el știe. De aceea a vrut să-l auzi.
Dean derulă rapid înainte, apoi apăsă PLAY.
Ochii lui Hot erau fixați straniu asupra unui public pe care el nu-l putea vedea.
- Mă gândesc să-i dau jos hainele de pe ea. Cât de tari îi sunt sânii. Și pântecul. Un pântec frumos și ferm...
Agentul Dean apăsă din noi pe STOP. Privirea lui o făcu să roșească.
- Nu-mi spune, zise ea. Vrei să știi cum mă face să mă simt.
- Expusă?
- Da.
- Vulnerabilă.
- Da.
- Violată.
Rizzoli înghiți și-și întoarse privirea.
- Da, rosti apoi, încet.
- Exact lucrurile pe care vrea el să le simți. Mi-ai spus că e atras de femeile vătămate. De femeile care-au fost violate. Și exact așa te face să te simți acum. Ca niște simple cuvinte pe o casetă video. Exact ca o victimă.
Își aținti imediat privirea asupra lui.
- Nu, zise ea. Nu o victimă. Vrei să știi ce simt de fapt?
- Ce?
- Sunt gata să-l rup pe nenorocitul ăla în bucăți.
Era un răspuns aruncat din pură bravadă, ca și cum ar fi azvârlit cu pumnii în aer. Dean fu luat prin surprindere și se încruntă la ea pentru o clipă.
Oare vedea cât de dificil îi era să păstreze aparența de curaj? Auzise oare nota falsă din glasul ei?
Continuă grăbită, nelăsându-i timp să vadă dincolo de fațada de curaj:
- Vrei să spui că știa, chiar și atunci, că voi ajunge să văd asta? Că de fapt caseta asta e menită pentru mine?
- Ție nu așa ți s-a părut?
- Mie mi s-a părut că orice fantezie de psihopat.
- Nu orice psihopat. Și nu orice victimă. Vorbește despre tine, Jane. Despre ce vrea să-ți facă ție.
Toți nervii îi vibrară în alertă.
Dean transforma totul într-o chestie personală, ațintind săgeata direct spre ea. Oare îi făcea plăcere să o vadă tulburată? Avea vreun scop în afară de a-i mări ei spaimele?
- La momentul înregistrării casetei, își plănuise deja evadarea, afirmă Dean. Amintește-ți că el a contactat-o pe O`Donnell. Știa că o să accepte să discute cu el. O`Donnell nu putea rezista ofertei. A fost ca un microfon, înregistrând tot ce zicea el, tot ce voia să le spună oamenilor. Ție, în special. Apoi a pus în mișcare o succesiune logică de evenimente, care a dus direct la acest moment, în care ai văzut caseta aceasta.
- Chiar crezi că există oameni atât de geniali?
- Nu e Warren Hoyt așa? întrebă el.
Era încă o săgeată lansată pentru a-i penetra scuturile de apărare. Pentru a pune limpede în lumină evidența.
- A petrecut 1 an în spatele gratiilor. A avut 1 an întreg la dispoziție să-și hrănească fanteziile, zise Dean. Și toate erau despre tine.
- Nu, pe Catherine Cordell o vrea de fapt. Întotdeauna pe Cordell a...
- Nu așa i-a zis lui O`Donnell.
- Înseamnă că mințea.
- De ce?
- Ca să mă facă să mă pierd cu firea. Ca să mă tulbure...
- Atunci ești de acord cu mine. Caseta asta era menită să-ți cadă ție în mâini. E un mesaj adresat ție.
Rizzoli se uită la ecranul gol al televizorului. Năluca feței lui Hoyt părea să se uite încă și acum la ea. Tot ce făcuse avusese scopul să-i zguduie ei lumea, să-i distrugă pacea sufletească. Asta-i făcuse și lui Cordell înainte să încerce s-o omoare.
Voia ca victimele lui să fie îngrozite, zdrobite de epuizare, și nu-și culegea prada decât după ce aceasta era pe deplin cotropită de frică.
Rizzoli nu mai avea nicio tăgadă, nicio apărare împotriva evidenței.
.......................................................
vineri, 23 octombrie 2020
Ucenicul, Tess Gerritsen
.....................................................
5-8
- Un vehicul din direcția est vine pe Dedham Parkway. Pare să fie un taxi galben.
Rizzoli răspunse:
- Un taxi la 3 dimineața?
- Așa se vede.
- Unde merge?
- Tocmai a luat curba spre nord de Enneking.
- Echipaj 2? zise Rizzoli, apelând următorul echipaj de pe rută.
- Echipaj 2, răspunse Frost. Da, îl vedem. Tocmai a trecut pe lângă noi....
Urmă un moment de liniște și apoi încordare bruscă:
- Încetinește...
- Ce face?
- Pune frână. E pe punctul de a trage pe dreapta....
- Locația? se răsti Rizzoli.
- Zona de parcare cu pământ. Tocmai a intrat în parcare!
„El e.”
- Korsak, a început! șuieră ea pe geam.
Își puse comunicatorul personal și își aranjă receptorul la ureche, cu fiecare nerv din corp vibrându-i de încordare.
Korsak își închise fermoarul și se repezi înapoi la mașină.
- Ce-i? Ce e?
- Un vehicul a oprit pe Eneking - echipaj 2, ce face?
- Stă pur și simplu acolo. Are farurile stinse.
Rizzoli se aplecă în față, apăsându-și concentrată receptorul la ureche.
Secundele trecută una după alta, fără nicio transmisie, toți așteptând mișcarea următoare a suspectului.
„Verifică zona. Se asigură că nu e riscant să înceapă.”
- Tu hotărăști, Rizzoli, zise Frost. Facem o mișcare?
Rizzoli ezită, cântărindu-și opțiunile. Îi era frică să nu dezvăluie capcana prea repede.
- Stai puțin, reluă Frost. Și-a aprins din nou farurile. Oh, la naiba, dă înapoi. S-a răzgândit.
- V-a văzut? Frost, v-a văzut?
- Nu știu! A dat în marșarier pe Enneking. Se îndreaptă spre nord....
- L-am speriat!
În acea fracțiune de secundă, singura decizie posibilă îi apăru limpede ca lumina zilei. Strigă în microfon:
- Toate echipajele, porniți! Acum! Acum! Prindeți-l acum!
Porni mașina, băgând în viteză cu violență.
Auzi transmisiunile rapide ca niște rafale ale echipei și vuietul începărtat al mai multor sirene.
- Echipaj 3. Am blocat Enneking nord....
- Echipaj 2. Suntem în urmărire...
- Vehiculul se apropie! Frânează...
- Încercuiți-l! Încercuiți-l!
- Nu-l confruntați fără întăriri! ordonă Rizzoli. Așteptați întăriri!
- Am înțeles. Vehiculul s-a oprit. Ne menținem poziția.
Pe când ajunse Rizzoli și-și opri mașina cu scrâșnet de roți, Enneking Parkway era un nod de mașini de patrulă și lumini albastre pulsânde.
Pentru o clipă, Rizzoli fu orbită când ieși din mașină.
Fluxul de adrenalină îi făcuse pe toți să se manifeste ca și cuprinși de febră, se auzea în vocile lor, tensiunea vibrândă a bărbaților aflați pe punctul de a comite acte de violență.
Frost deschise cu forță ușa mașinii suspectului și cel puțin 6 arme fură țintite la capul șoferului.
Taximetristul clipea dezorientat, cu luminile albastre pulsându-i pe față.
- Coboară din vehicul, ordonă Frost.
- Ce... Ce-am făcut?
- Coboară din vehicul!
În această seară înecată în adrenalină, chiar și Barry Frost se transformase într-o persoană înfricoșătoare.
Taximetristul coborî încet, ținându-și mâinile ridicate sus. În clipa când atinse pământul cu amândouă picioarele, fu răsucit și îmbrâncit cu fața în jos pe capota mașinii.
- Ce-am făcut? strigă el, în timp ce Frost îl percheziționă.
- Cum te numești? întrebă Rizzoli.
- Nu știu despre ce e vorba aici...
- Numele!
- Wilensky, zise el hohotind. Vernon Wilensky....
- Se verifică, zise Frost, citind actul de identitate al taximetristului. Vernon Wilensky, bărbat alb, născut în 1955.
- Se potrivește și cu permisul mașinii, zise Korsak, care se aplecase în taxi să verifice legitimația prinsă cu o clamă de vizor.
Rizzoli își ridică privirea, îngustându-și ochii în fața farurilor mașinii care se apropia.
Chiar și la 3 noaptea era încă trafic pe alee și având în vedere că drumul era acum blocat de mașinile poliției, în curând vor avea șiruri de mașini în ambele direcții.
Se concentră din nou asupra taximetristului. Înșfăcându-l de cămașă, îl întoarse spre ea și-i vâră lumina lanternei în ochi.
Văzu un bărbat de vârstă mijlocie, cu păr blond rar și vâlvoi, cu pielea pământie în raza aspră a lanternei. Nu aceasta era fața pe care și-i imaginase la suspectul lor.
- Ce faceți aici, domnule Wilensky? întrebă ea.
- Am venit să... am venit să iau un client.
- Ce client?
- Un individ a sunat după taxi. A zis că a rămas fără benzină pe Enneking Parkway.
- Unde e?
- Nu știu! AM oprit unde mi-a zis că o să aștepte, și nu era acolo. Vă rog, e o greșeală. Sunați la centralista de la noi! O să vedeți că așa a fost!
Rizzoli îi zise lui Frost:
- Deschide portbagajul!
Se duse să vadă și ea ce era în portbagaj, cu senzația de rău crescându-i în stomac. Ținu de capota portbagajului cu o mână și cu cealaltă lumină interiorul cu lanterna Maglite.
Aproape 5 secunde întregi se uită în portbagajul gol, iar senzația de rău ajunsese la stadiul de greață propriu-zisă.
Își puse mănuși. Își simți fața înroșindu-se inflamată și pieptul apăsat de disperare, trase de carpeta cenușie se căptușea portbagajul.
Văzu o anvelopă de rezervă, un cric și câteva unelte.
Începu să tragă cu forță de carpetă, dezlipind-o și mai tare, focalizându-și furia pe dezvelirea fiecărui centimetru din portbagaj, expunând luminii lanternei fiecare colțișor ascuns. Era o femeie nebună, scormonind disperată după firmiturile propriei mântuiri.
Când nu mai avu ce smulge și portbagajul era expus până la carcasa goală de metal, Rizzoli rămase uitându-se în gol, refuzând să accepte evidența. Dovada de netăgăduit că greșise.
„O înscenare. A fost doar o înscenare, menită să ne distragă atenția. Dar de la ce?”
Răspunsul îi veni cu o viteză amețitoare. Din toate radourile erupse același apel.
- 10-54, 10-54, cimitirul Fairview. Toate unitățile, 10-54, cimitirul Fairview.
Frost îi întâlni privirea, amândoi dându-și seama în secunda aceea de aceeași idee îngrozitoare. 10-54. Omucidere.
- Stai lângă taxi! îi ordonă lui Frost.
O luă apoi la goană înspre mașina ei. În învălmășeala de vehicule, al ei era cel mai ușor de extras, cel mai rapid de întors.
Se repezi să urce la volan și în timp ce învârtea cheia în contact, își înjura în gând propria prostie.
- Hei! Hei! strigă Korsak.
Acesta alerga pe lângă mașină, bătând cu pumnul în geam.
Rizzoli frână doar pentru câteva clipe, destul cât să-l lase să urce în mașină și să trântească ușa. Apoi apăsă pedala de accelerație până la podea, făcându-l să se izbească cu spatele de scaun.
- Ce naiba, voiai să mă lași acolo? urlă el.
- Pune-ți centura.
- N-am venit numai să mă țin aiurea după voi.
- Pune-ți centura!
Korsak își trase centura peste umăr și o închise.
Chiar și cu vocile învălmășite și stridente de la radio, Rizzoli îi auzea respirația greoaie, umedă, cu horcăieli pline de mucozități.
- Echipaj 1, răspundem la 10-54, zise ea către dispecerat.
- Ce 10-10 aveți?
- Enneking Parkway, tocmai am trecut de intersecția cu Turtle Pond. Estimez că ajungem în mai puțin de 1 minut.
- O să fiți primii la fața locului.
- Situația?
- Nu sunt informații. Pregătiți-vă pentru 10-58.
Înarmat și posibil periculos.
Piciorul lui Rizzoli era ca de plumb pe pedală.
- Au! îi scăpă lui Korsak când aproape se ciocniră de un șir de stâlpi de marcaj din beton.
Poarta de fier forjat era deschisă larg și Rizzoli intră fără ezitare. Cimitirul nu era luminat, și dincolo de farurile mașinii se vedeau peluze întinse și pietre de mormânt răsărite ca niște dinți albi.
Un vehicul de la o patrulă privată de securitate era parcat la 90 de metri de poarta cimitirului. Ușa șoferului era deschisă și lumina din interior era aprinsă.
Rizzoli frână și în momentul când cobora din mașină deja își apucase pistolul în mână, reflexul fiindu-i atât de automat, că nici nu-l mai observă.
Mătură întunericul cu privirea și mâna înghețată a fricii îi cuprinse inima, fiindcă știa că dacă taxiul fusese o înscenare, atunci, și aceasta putea fi tot așa: un joc sângeros din care nici măcar nu-și dăduse seama că facea parte.
Îngheță pe loc, concentrându-și privirea pe o umbră de la baza obeliscului memorial. Își îndreptă lanterna într-acolo și văzu trupul prăbușit la pământ al gardianului de securitate.
Se apropie de el și simți miros de sânge. Nu exista niciun alt miros ca acesta, și creierul îi răsuna de sirene primitive de alarmă.
Îngenunche pe iarba udă de sânge, caldă încă de la el.
Korsak era chiar lângă ea, țintindu-și și el lanterna, și Rizzoli îi auzi respirația gâfâită și sunetele porcine pe care le făcea de fiecare dată când depunea un efort fizic.
Gardianul zăcea cu fața în jos. Rizzoli îl răsuci pe spate.
- Doamne sfinte! țipă Korsak, trăgându-se înapoi atât de violent că-și îndreptă lanterna necontrolat spre cer.
Și raza lanternei lui Rizzoli tremură în timp ce se uita la gâtul aproape complet despicat, cu cioturi de cartilagii sclipind din carnea hăcuită.
Om doborât, într-adevăr. Doborât, scos din joc, de-abia atașat de propriul cap.
Întunericul nopții fu întrerupt de luminile albastre ale girofarurilor, ca într-un caleidoscop suprarealist ce se apropia de ei.
Rizzoli se ridică în picioare și pantalonii îi erau lipicioși de sânge, iar materialul îi aderase de genunchi. Își îngustă ochii împotriva strălucirii farurilor mașinilor de poliție ce se apropiau și se întoarse cu spatele către ele, uitându-se la întinderea neagră a cimitirului.
În clipa aceea, când farurile ce se apropiau tăiară un arc luminos prin întuneric, o imagine îi îngheță pe retine: o siluetă ce se mișca printre pietrele de mormânt.
Fu o sclipire de o fracțiune de secundă, și în următorul puls de lumină, silueta se pierduse în marea de blocuri de marmură și granit.
- Korsak, zise ea. Cineva se mișcă - la ora două.
- Nu văd nimic.
Rizzoli se uită cu atenție. Și-l văzu din nou, mișcându-se în jos pe pantă, către copaci.
În secunda următoare o pornise deja la goană după el, trecând ca la slalom prin cursa cu pietre de mormânt, cu picioarele tropăind peste morții adormiți. Îl auzi pe Korsak undeva aproape în urma ei, horcăind ca un acordeon, dar detectivul nu putea ține pasul cu ea. În câteva secunde era singură, cu picioarele alergând alimentate de adrenalină ca un combustibil de rachetă.
Aproape ajunsese la copaci, foarte aproape de locul unde zărise ultima dată silueta întunecată, dar acum nu mai văzu nicio mișcare, nicio străfulgerare de întuneric pe fundalul întunericului.
Încetini, se opri, măturând cu privirea înainte și înapoi, căutând chiar și cea mai mică mișcare printre umbre.
Deși acum stătea pe loc, pulsul îi era în continuare accelerat, antrenat de frică. De siguranță absolută că el era în apropiere, o siguranță ce făcea să i se ridice părul pe ceafă.
El se uita la ea.
Și totuși nu voia să-și aprindă lanterna, să-și transmită poziția ca un far.
Trosnetul unei crenguțe o făcu să se învârtă spre dreapta. Copacii se înălțau neguroși în fața ei, o cortină neagră impenetrabilă.
Prin vuietul propriului sânge din urechi și vâjâitul aerului ce-i năvălea în plămâni, auzi un foșnet de frunze și alte crenguțe trosnind.
„Se apropie de mine.”
Se ghemui la pământ, cu pistolul ațintit și nervii încordați la maximum.
Pașii se opriră brusc.
Rizzoli aprinse lanterna și o îndreptă direct înainte. Și îl văzu, îmbrăcat în negru, în picioare între copaci.
Prins în raza lanternei, bărbatul se răsuci într-o parte, ridicându-și un braț să-și umbrească ochii.
- Nu mișca! strigă ea. Poliția!
Bărbatul încremeni pe loc, cu fața întoarsă într-o parte, cu mâna îndreptată spre față. Apoi vorbi, cu voce scăzută:
- O să-mi dau jos ochelarii cu infraroșii acum.
- Nu, nemernicule! O să stai nemișcat exact acolo unde ești.
- Și acum ce facem, doamnă detectiv Rizzoli? O să ne arătăm insignele unul altuia? O să ne percheziționăm reciproc?
Rizzoli se holbă la el, recunoscându-i dintr-odată vocea.
Încet, cu grijă, Gabriel Dean își scoase ochelarii de vedere nocturnă și se întoarse să se uite la ea. Cu lumina lanternei în ochi, el nu o vedea, însă ea îl vedea foarte bine, și era calm și sigur pe el.
Rizzoli îi cercetă corpul de sus până jos cu raza lanternei, și văzu că era îmbrăcat în negru și avea o armă într-un toc la șold. În mână ținea ochelarii de noapte pe care tocmai și-i scosese.
Imediat îi veniră în minte cuvintele lui Korsak: Măria Sa domnul James afurisitul de Bond.
Dean făcu un pas către ea.
Rizzoli își ridică instantaneu pistolul.
- Stai exact unde ești.
- Calm, Rizzoli. Nu e niciun motiv să mă împuști.
- Chiar nu e?
- Pur și simplu mă apropii. Ca să putem vorbi.
- Putem vorbi foarte bine de la distanța asta.
Dean se uită spre luminile mașinilor de poliție.
- Cine crezi că a sunat să anunțe crima?
Rizzoli ținu în continuare pistolul țintit spre el, fără ezitare.
- Folosește-ți creierul, Rizzoli. Presupun că ai unul bun.
Mai făcu un pas spre ea.
- Stai dracului acolo și nu mișca.
- OK.
Își ridică mâinile sus și repetă cu voce scăzută.
- OK.
- Ce faci aici?
- Același lucru ca tine. Aici este miezul acțiunii.
- De unde ai știut? Dacă tu ai anunțat acel 10-54, de unde ai știut că aici se întâmplă acțiunea?
- N-am știut.
- Pur și simplu ai trecut pe aici din întâmplare și l-ai găsit?
- Am auzit dispeceratul cerând o verificare la cimitirul Fairview. O posibilă încălcare de proprietate.
- Și?
- Și m-am întrebat dacă nu cumva e suspectul nostru.
- Te-ai întrebat?
- Da.
- Sunt sigură că ai avut un motiv bun.
- Instinctul.
- Nu-mi vinde gogoși, Dean. Apari îmbrăcat în costumație pentru operațiuni speciale de noapte și eu ar trebui să cred că pur și simplu te plimbai gură cască și-ai trecut pe-aici să verifici o încălcare de proprietate?
- Am instincte bune.
- Ar trebui să fii medium pentru a fi așa ceva.
- Ne pierdem vremea aici, doamnă detectiv. Ori mă arestezi, ori lucrezi cu mine.
- Înclin mai degrabă spre prima variantă.
Dean o privi cu o expresie netulburată.
Erau mult prea multe lucruri pe care nu i le spunea, prea multe secrete pe care nu le va afla de la el. Cel puțin nu aici, nu în seara asta.
În cele din urmă Rizzoli își coborî arma, dar nu o puse în toc. Gabriel Dean nu inspira nivelul acesta de încredere.
- Din moment ce ai ajuns primul la fața locului, ce ai văzut?
- L-am găsit pe gardian deja prăbușit la pământ. Am folosit radioul mașinii lui să sun dispeceratul. Sângele era cald încă. M-am gândit că există șansa ca individul nostru să fie încă în apropiere. Așa că m-am dus să verific.
Rizzoli pufni neîncrezătoare.
- Între copaci?
- N-am văzut niciun alt vehicul în cimitir. Știi ce ne înconjoară, doamnă detectiv?
Rizzoli ezită.
- La est e Dedham. Hyde Park la nord și sud.
- Exact. Cartiere rezidențiale în toate părțile, cu o mulțime de locuri unde să-și lase mașina. De acolo e cale scurtă până la cimitirul ăsta.
- De ce ar veni suspectul aici?
- Ce știm despre el? Amicul nostru e obsedat de morți. Tânjește să-i miroasă, să-i atingă. Ține acasă cadavrele până când e imposibil să le mai mascheze duhoarea, ca să le țină ascunse. Abia atunci renunță la rămășițe. Bărbatul ăsta probabil se excită și numai plimbându-se printr-un cimitir. Așa că era aici, în întuneric, delectându-se într-o mică aventură erotică.
- Asta e grețos.
- Trebuie să te uiți în mintea lui, în universul lui. Noi gândim că e grețos, dar pentru el, locul ăsta e o bucată de paradis. Locul unde morții sunt culcați la odihnă. Exact tipul de loc unde ar veni Dominatorul. Se plimbă pe aici și probabil își imaginează un întreg harem de femei adormite chiar sub picioarele lui. Și dintr-odată e deranjat, surprins de venirea unei patrule de securitate. Un gardian care probabil nu se aștepta să aibă de-a face cu ceva mai periculos decât niște adolescenți veniți la o mică aventură nocturnă.
- Și gardianul lasă un bărbat singuratic să vină pur și simplu la el și să-i taie gâtul?
Dean rămase tăcut. Pentru asta nu avea nicio explicație. Nici Rizzoli n-avea.
Când ajunseră înapoi sus pe pantă, întunericul pulsa de luminile albastre ale girofarelor și echipa ei înconjura deja scena crimei cu panglică galbenă legată de niște țăruși.
Rizzoli se uită la vânzoleala sinistră și brusc se simți mult prea obosită ca să poată să-i facă față.
În seara asta făcuse o alegere greșită, refuzase să elibereze măcar una dintre unitățile din echipă ca să vină să facă verificarea terenului la cimitir.
„Nu eram decât la 1 kilometru și jumătate distanță. Stăteam în mașini, așteptând în zadar, în timp ce omul ăsta murea.”
Șirul de înfrângeri o împovărau atât de amarnic, că simți că i se încovoaie spinarea ca și cum ar fi purtat niște bolovani reali în spate.
Se întoarse la mașină și-și deschise telefonul mobil; răspunse Frost.
- Centralista de la taxiuri a confirmat povestea taximetristului, îi zise el. Au primit un apel la ora 2,16. Un bărbat care a pretins că i s-a terminat benzina pe Enneking Parkway. Centralista l-a trimis pe domnul Wilensky. Încercăm acum să găsim numărul de la care a sunat.
- Băiatul ăsta nu e prost. Apelul n-o să ducă nicăieri. Un telefon public. Sau un mobil furat. Fir-ar să fie!
Lovi cu palma tabloul de bord.
- Deci ce facem cu taximetristul? E curat.
- Dă-i drumul.
- Ești sigură?
- N-a fost decât un joc, Frost. Suspectul a știut că o să-l așteptăm. Se joacă cu noi. Ne demonstrează că el deține controlul. Că e mai deștept ca noi.
„Și tocmai a dovedit-o.”
Închise telefonul și rămase pe loc un moment, adunându-și puterile pentru a ieși din mașină și a înfrunta ceea ce urma. Încă o anchetă de crimă.
Își aminti de termosul de cafea al lui Korsak; oricât de oribilă era, nu i-ar strica puțină cofeină. Se răsuci să ia termosul de pe bancheta din spate și dintr-odată se opri.
Se uită la personalul de poliție ce stătea între mașini.
Îl văzu pe Gabriel Dean, zvelt și lunecos ca o pisică neagră, înconjurând perimetrul scenei crimei. Văzu polițiști cercetând solul, luminile lanternelor măturând terenul în toate direcțiile.
Dar nu-l văzu pe Korsak.
Ieși din mașină și se apropie de polițistul Doud, care făcuse și el parte din echipa de urmărie.
- L-ai văzut cumva pe detectivul Korsak? îl întrebă ea.
- Nu, doamnă.
- N-a fost aici când ați sosit? Nu aștepta lângă cadavru?
- Nu l-am văzut deloc aici.
Rizzoli se uită lung înspre copaci, unde îl întâlnise pe Gabriel Dean.
„Korsak alerga imediat în urma mea. Dar nu m-a ajuns din urmă. Și nici n-a venit înapoi aici...”
Începu să se apropie înspre copaci, refăcând traseul pe care-l străbătuse în fugă prin cimitir.
În timpul acelei goane, fusese atât de concentrată asupra urmăririi, că nu-i acordase aproape deloc atenție lui Korsak, care venea cu greu în urma ei. Își amintea respirația lui gâfâită în urma ei, chinuindu-se să țină pasul cu ea. Apoi însă rămăsese mult în urmă și Rizzoli nu-l mai băgase în seamă.
Mergea mai repede acum, măturând cu lanterna la dreapta și la stânga. Pe aici oare fugise? Nu, nu, trecuse printre alte pietre de mormânt. Recunoscu un obelisc înălțându-se undeva la stânga.
Corectându-și traiectoria, se îndreptă spre obelisc și aproape se împiedică de picioarele lui Korsak.
Acesta zăcea prăbușit lângă o piatră de mormânt, iar umbra corpului său masiv fuziona cu granitul. Imediat se lăsă în genunchi, strigând după ajutor, și-l rostogoli pe spate.
Dintr-o singură privire la chipul umflat și pământiu își dădu seama că avea un stop cardiac.
Îi pipăi gâtul, dorindu-și atât de disperată să simtă un puls la carotidă, că aproape confundă pulsul bubuitor din propriile degete ale lui. Dar Korsak nu avea puls deloc.
Îl izbi cu pumnul în piept. Dar chiar și această lovitură violentă nu-i trezi inima la viață.
Îi trase capul pe spate și trase de falca lăsată moale ca să-i deschidă căile respiratorii.
Atât de multe lucruri în legătură cu Korsak o dezgustaseră înainte. Mirosul transpirației și al țigărilor sale, respirația șuierătoare și strângerea de mână umedă. Însă niciunul dintre aceste lucruri nu părea să aibă vreo importanță acum, când își puse gura pe a lui și-i suflă aer în plămâni.
Îi simți pieptul umflându-se, apoi auzi un șuierat zgomotos când plămânii îi expulzară aerul din nou. Își puse mâinile pe pieptul lui și începu o resuscitare cardio-pulmonară, făcând efortul pe care inima lui refuza să-l facă.
Continuă să pompeze până sosiră și ceilalți polițiști să o ajute, și brațele începuseră să-i tremure și sudoarea îi trecuse până în vestă. În tot acest timp, se biciuia singură mintal.
Cum de uitase de el, și nu observase că zăcea aici? De ce nu-i băgase în seamă absența?
Mușchii îi ardeau și o dureau genunchii, dar nu se opri. Îi datora măcar atât și nu putea să-l abandoneze încă o dată.
În apropiere urlă sirena unei ambulanțe.
Presa încă ritmic când sosi personalul ambulanței.
Numai când cineva o prinse de braț și o trase cu fermitate la o parte renunță să mai apese. Se trase înapoi cu picioarele tremurând sub ea, în timp ce personalul paramedical preluă misiunea de salvare, punându-i o perfuzie intravenoasă, agățând punga de soluție salină.
Îi împinseră capul spre spate și-i vârâră pe gât o spatulă de laringoscop.
- Nu-i văd coardele vocale!
- Doamne, ce gât mare are.
- Ajută-mă să-l repoziționez.
- Bine. Mai încearcă o dată!
Infirmierul vârî din nou laringoscopul, chinuindu-se să țină greutatea fălcii lui Korsak. Cu gâtul lui masiv și limba umflată, Korsak semăna cu un bivol proaspăt măcelărit.
- Tubul a intrat!
Îi desfăcură brutal și restul cămășii, dezvăluind un covoraș des de păr, și-i puseră paletele defibrilatorului. Pe monitorul EKG-ului apăru o linie zimțată.
- E în tahicardie ventriculară!
Paletele se descărcară și prin pieptul lui Korsak trecu un impuls de curent electric. Corpul greoi se încordă și se arcui deasupra ierbii și apoi căzu la loc într-un morman flasc.
- OK! Are un ritm. Tahicardie sinusoidală....
- Tensiunea arterială?
Îi puseră banda peste brațul cărnos.
- Nouăzeci sistolic. Să-l mutăm!
Chiar și după ce-l transferară pe Korsak și ambulanța și farurile dispărură în noapte, Rizzoli nu se mișcă.
Se uită la iarba pe care zăcuse. Se vedea încă urma greutății lui.
Și-l imagină alergând după ea, dar respirând prea greu ca să poată ține pasul. Cu siguranță însă se forțase și așa, din vanitate și mândrie masculină.
Oare se apucase de piept înainte de a se prăbuși? Oare o strigase în ajutor?
„Oricum nu l-aș fi auzit. Eram prea ocupată urmărind umbre. Încercând să-mi salvez propria mândrie.”
- Doamna detectiv Rizzoli? zise polițistul Doud.
Se apropiase atât de încet, încât nici nu observase că era lângă ea.
- Da?
- Mă tem că am mai găsit unul.
- Poftim?
- Încă un cadavru.
Copleșită, Rizzoli îl urmă fără un cuvânt pe Doud, care lumina cu lanterna drumul peste iarba umedă în întuneric.
Câteva lumini în față le arătau destinația.
Pe când detectă în sfârșit prima adiere a mirosului de putreziciune, erau deja la câteva sute de metri de locul unde se găsise gardianul.
- Cine l-a găsit? întrebă ea.
- Domnul agent Dean.
- De ce căuta așa de departe?
- Presupun că făcea o cercetare generală.
Dean se întoarse spre ea când se apropie.
- Cred că am găsit-o pe Karenna Ghent.
Femeia zăcea pe un mormânt, cu părul negru răsfirat în jurul ei, și câteva grămăjoare de frunze aranjate printre șuvițele negre într-o decorare batjocoritoare a cărnii torturate. Era moartă de destulă vreme ca să i se umfle burta, iar fluidele de excreție i se scurgeau din nări.
Dar impactul acestor detalii pălea în fața ororii mai mari a ceea ce-i făcuse în partea de jos a abdomenului. Rizzoli se holbă la rana deschisă. O tăietură transversală.
Avu senzația că i se cască pământul sub picioare și se dădu câțiva pași înapoi, căutând orbește cu mâinile ceva de care să se țină și negăsind decât aer.
Dean o prinse să nu cadă, strângând-o cu fermitate de cot.
- Nu e o concidență, zise el.
Rizzoli rămase tăcută, cu privirea ațintită asupra rănii înfiorătoare. Își aminti răni asemănătoare pe alte femei. Își aminti o vară mai caniculară chiar decât aceasta.
- A urmărit știrile, zise Dean. Știe că tu ești la conducerea anchetei. Știe cum să întoarcă situația, pentru a face ca jocul de-a șoarecele și pisica să funcționeze în ambele sensuri. Asta a devenit deja pentru el. Un joc.
Deși îi auzea cuvintele, nu înțelegea ce voia să-i spună.
- Ce joc?
- N-ai văzut numele?
Își aținti propria lanternă pe cuvintele gravate în granitul pietrei de mormânt.
Soț și tată iubit
Anthony Rizzoli
1901-1962
- E o înțepătură ironică, zise Dean. Țintită direct spre tine.
TREISPREZECE
Femeia de lângă patul lui Korsak avea părul castaniu pleoștit ce părea să nu fi fost spălat sau pieptănat de mai multe zile.
Nu-l atingea deloc, se uita numai la pat cu ochii goi și mâinile nemișcate în poală, fără viață, ca un manechin de plastic.
Rizzoli stătea în fața intrării salonului din Secția de terapie intensivă, întrebându-se dacă să intre sau nu. În cele din urmă femeia își înălță capul și-i întâlni privirea prin geam, iar Rizzoli nu mai putea să plece pur și simplu.
Intră în încăpere.
- Doamna Korsak? zise ea.
- Da?
- Sunt detectiv Rizzoli. Vă rog să-mi spuneți Jane.
Expresia femeii rămase la fel de goală; evident nu recunoscuse numele.
- Mă tem că nu vă știu prenumele, zise Rizzoli.
- Diane.
Femeia tăcu un moment, apoi se încruntă.
- Îmi pare rău. Cine sunteți?
- Jane Rizzoli. Sunt de la Poliția Boston. Am lucrat cu soțul dumneavoastră la un caz. Probabil v-a vorbit despre asta.
Diane ridică din umeri într-un gest vad și se uită din nou la soțul ei. Pe față nu i se citea nici durere, nici frică. Numai pasivitatea amorțită a epuizării.
Pentru o clipă, Rizzoli rămase pur și simplu în veghe tăcută în fața patului.
„Ce multe tuburi, se gândi ea. Ce multe aparate.”
Și în centru era Korsak, redus la stadiul de carne insensibilă.
Doctorii confirmaseră un atac de cord, și deși acum avea un ritm cardiac stabil, rămânea în starea aceasta de inconștiență.
Rizzoli încercă să găsească ceva de spus, ceva ce credea că ar trebui să-i aducă alinare, și se hotărî asupra unui clișeu.
- E un luptător. N-o să se dea bătut cu una cu două.
Cuvintele ei căzură ca niște pietre într-un puț fără fund. Nicio învolburare, niciun efect.
Trecură mai multe clipe îndelungate de tăcere și apoi ochii albaștri și goi ai Dianei se fixară asupra ei.
- Mă tem că am uitat cum te cheamă.
- Jane Rizzoli. Am lucrat cu soțul dumitale la un caz împreună.
- Oh. Tu ești aceea.
Rizzoli încremeni, copleșită brusc de vinovăție.
„Da, eu sunt aceea. Aceea care l-a abandonat. Care l-a lăsat să zacă singur în întuneric pentru că eu eram prea obsedată să-mi salvez propria nenorocită de noapte.”
- Mulțumesc, zise Diane.
Rizzoli se încruntă.
- Pentru ce?
- Pentru ceea ce ai făcut. Ca să-l ajuți.
Rizzoli se uită în ochii vagi și albaștri ai femeii și observă pentru prima dată cât de strâns contractate erau pupilele. Ochi de anesteziat, se gândi ea. Diane Korsak era într-o ceață de narcotice.
Rizzoli se uită din nou la Korsak.
Își aminti de seara când îl chemase la scena morții familiei Ghent și acesta sosise în stare de ebrietate. Își aminti de asemenea seara când fuseseră împreună în parcarea din fața Departamentului de Medicină Legală și Korsak nu părea să vrea să meargă acasă.
Oare avea de-a face cu asta în fiecare seară? Această femeie cu ochii goi și vocea de robot?
„Nu mi-ai spus niciodată. Și eu nu m-am obosit să te întreb.”
Se apropie de pat și-l prinse de mână. Își aminti cum o dezgustase mâna lui umedă. Însă nu și azi; astăzi s-ar fi bucurat dacă i-ar fi simțit strângerea.
Însă mâna dintr-a ei rămase moale.
Mai era doar o oră până la amiază când în sfârșit ajunse în apartamentul ei. Răsuci cele două yale, apăsă butonul de blocare și puse lanțul.
Mai demult s-ar fi gândit că toate aceste încuietori erau un semn de paranoia; mai demult, ar fi fost satisfăcută cu o singură încuietoare simplă și o armă în sertarul noptierei. Însă cu un an în urmă Warren Hoyt îi schimbase viața și de atunci avea la ușă aceste accesorii sclipitoare de alamă.
Și acum criminalul acesta nou, Dominatorul, își adăugase și el vocea la corul de monștri ce lătrau la ușă.
Gabriel Dean înțelesese pe loc că alegerea mormântului pe care fusese depozitat cadavrul Karennei Ghent nu fusese un accident. Deși ocupantul mormântului, Anthony Rizzoli nu era rudă cu ea, faptul că aveau același nume se dorea în mod clar a fi un mesaj pentru ea.
„Dominatorul îmi cunoaște numele.”
Nu-și luă mâna de la tocul armei până nu verifică o dată întregul apartament.
Nu era foarte mare și-i luă mai puțin de 1 minut să arunce o privire în bucătărie și sufragerie, apoi să traverseze micul hol spre dormitor, unde deschise dulapul și se uită sub pat. Abia atunci își desfăcu tocul pistolului și-l puse în sertarul noptierei.
Se dezbrăcă și intră în baie. Încuie ușa - un reflex automat și complet inutil, dar era singura posibilitate de a-și aduna curajul să intre sub duș și să tragă perdeaua.
Câteva momente mai târziu, cu părul încă plin de balsam, fu cuprinsă de senzația că nu e singură. Smuci perdeaua la o parte și se uită la baia goală, cu inima bubuind și apa scurgându-i-se pe umeri și pe podea.
Închise robinetul. Se rezemă de peretele acoperit cu faianță trăgând adânc aer în piept, așteptând să i se calmeze bătăile inimii.
Prin vuietul propriului puls auzea zumzetul ventilatorului. Huruitul țevilor de apă din clădire. Sunete banale pe care nu le sesizase niciodată până acu,, când propria lor banalitate le transforma într-o binecuvântare, făcându-le perfecte pentru a se concentra mental.
Pe când în sfârșit inima îi bătu iar în ritm normal, apa i se răcise pe piele. Ieși de sub duș, se șterse cu prosopul, apoi îngenunche să șteargă și podeaua plină de apă.
Oricât de bătăioasă se pretindea la serviciu, cu imaginea ei de polițistă dură, acum era redusă la o ființă necontrolată ce tremura de spaimă. Văzu în oglindă cât de mult o transformase frica.
Femeia care o privea din reflexie slăbise îngrozitor, silueta încă de la început subțire se topea încet devenind scheletică. Fața ei pe vremuri pătrățoasă și puternică părea acum slabă ca de fantomă, cu ochii mari și întunecați în orbitele vineții.
Fugi de la oglindă și se refugie în dormitor.
Cu părul încă umed, se prăbuși în pat și rămase întinsă cu ochii deschiși, știind că ar trebui să doarmă măcar câteva ore. Dar printre deschizăturile obloanelor de la ferestre se strecura strălucitoare lumina zilei și auzea sunetele circulației pe străzile de jos.
Era amiază, și Rizzoli era trează de aproape 30 de ore încontinuu, și nu mâncase nimic de aproape 12 ore. Însă nu putea să se forțeze nici să mănânce, nici să adoarmă.
Întâmplările zilei îi zumzăiau încă prin sistemul nervos, tot ceea ce se întâmplase în acea dimineață învârtindu-se nebunește într-un cerc vicios.
Vedea gâtul tăiat al gardianului, capul răsucit într-un unghi imposibil de trunchi. O vedea pe Karenna Ghent, cu părul presărat de frunze.
Și îl vedea pe Korsak, cu trupul împănat de tuburi și fire.
Cele 3 imagini i se roteau în cap asemenea unor lumini stroboscopice, și nu reușea să le pună capăt. Nu putea amuți nici zumzetul constant.
Oare așa te simți când înnebunești?
Sunetul telefonului o trezi.
Avea senzația că de-abia închisese ochii, și primul sentiment ce-i veni în timp ce orbecăia după receptorul telefonului era furia că nu i se permitea nici măcar un moment de odihnă. Răspunse răstit:
- Rizzoli.
- Ăă... doamnă detectiv, sunt Yoshima de la biroul de medicină legală. Doamna doctor Isles vă aștepta să veniți la autopsia Ghent.
- Vin acum.
- Păi, a început deja și...
- Cât e ora?
- Aproape 4. Am încercat să vă sunăm pe pager, dar n-ați răspuns.
Rizzoli se ridică atât de brusc, că se învârti camera cu ea. Scutură din cap să se dezmeticească și se uită la ceasul de lângă pat: 15,52. Dormise în timp ce sunase alarma deșteptătorului și soneria pagerului.
- Îmi pare rău, zise ea. O să ajung cât de repede pot.
- Stați o clipă. Doamna doctor vrea să vă spună ceva.
Auzi clinchetul instrumentelor pe tava de metal, și apoi vocea doctoriței Isles.
- Rizzoli, vii și tu, nu?
- O să-mi ia jumătate de oră să ajung acolo.
- Atunci o să te aștept.
- Nu vreau să te țin pe loc.
- Vine și doctorul Tierney. Trebuie să vedeți amândoi chestia asta.
Asta era extrem de ciudat. Cu toți patologii care lucrau acolo, de ce voia Isles să-l cheme chiar pe Tierney, care tocmai se pensionase?
- E vreo problemă? întrebă Rizzoli.
- Rana din abdomenul victimei, zise doctorița Isles. Nu e doar o simplă tăietură. E o incizie chirurgicală.
Când ajunse Rizzoli, doctorul Tierney era deja în sala de autopsie, îmbrăcat în halat.
Ca și doctorița Isles, în mod normal nu folosea un respirator, și astăzi singura protecție facială era o mască de plastic, prin care Rizzoli îi vedea expresia sumbră. Toți cei din încăpere păreau la fel de sumbri, și o priviră pe Rizzoli într-o liniște tulburătoare când intră în încăpere.
Deja nu mai era surprinsă să-l vadă și pe agentul Dean, și-i răspunse privirii cu o înclinare ușoară din cap, întrebându-se dacă reușise și el să prindă câteva ore de somn. Pentru prima dată îi citi oboseală în ochi.
- Ce-am ratat? întrebă ea.
Încă nu se simțea pregătită să înfrunte cadavrul, așa că își menținu privirea ațintită asupra doctoriței.
- Am terminat examinarea externă. Criminaliștii au prelevat deja fibre, au luat mostre de unghii și au periat firele de păr.
- S-a făcut și o prelevare vaginală?
Isles încuviință.
- Am găsit materie seminală mobilă.
Rizzoli trase adânc aer în piept și se concentră în sfârșit asupra corpului Karennei Ghent.
Mirosul oribil aproape copleșea mentolul Vicks pe care și-l dăduse sub nări pentru prima oară. Nu mai avea încredere în propriul stomac. Atâtea lucruri funcționaseră greșit în aceste ultime săptămâni, că-și pierduse încrederea în exact punctele ei forte ce o susținuseră în atâtea anchete.
Când intrase în această sală, nu se temuse de autopsia în sine, ci de propria reacție la ea. Nu putea prezice, nici controla felul în care va reacționa; și asta, mai mult decât orice altceva, o speria de moarte.
Mâncase o mână de biscuiți acasă ca să nu înfrunte acest chin pe stomacul gol, și fu ușurată să nu simtă fiorii de greață în ciuda mirosului, în ciuda stării grotești în care se aflau rămășițele femei. Reuși să-și păstreze sângele rece privind abdomenul verzui.
Nu făcuseră încă incizia în formă de Y. Rana căscată era singurul lucru la care nu se putea forța să se uite.
Se concentră în schimb asupra gâtului, asupra vânătăilor post-mortem, situate sub cele două fălci. Urmele lăsate de degetele criminalului, apăsând în carne.
- Strangulare manuală, zise Isles. Ca la Gail Yeager.
„Cea mai intimă modalitate de a ucide pe cineva, cum zisese doctorul Zucker. Piele lipită de piele. Mâinile tale pe carnea ei. Apăsându-i gâtul în timp ce simți cum se scurge viața din ea.”
- Și radiografia?
- O fractură a cornului tiroidian stâng.
- Nu gâtul ne interesează acum, interveni doctorul Tierney. Ci rana. Îți sugerez să-ți iei o pereche de mănuși, doamnă detectiv. Va trebui să examinezi rana asta personal.
Rizzoli se duse la dulapul unde erau depozitate mănușile. Își puse perechea foarte încet, folosindu-se de amânare pentru a se îmbărbăta singură. În cele din urmă se întoarse spre masă.
Doctorița Isles focalizase deja lumina de deasupra pe partea inferioară a abdomenului. Marginile rănii erau căscate ca niște buze înnegrite.
- Stratul de piele a fost despicat cu o singură tăietură curată, zise Isles. Făcută cu o lamă nezimțată. Odată trecut prin piele, au urmat mai multe incizii mai adânci. Prima dată țesutul conjunctiv superficial, apoi mușchiul și în cele din urmă peritoneul pelvian.
Rizzoli se uită la rana căscată, gândindu-se la mâna ce ținuse lama, o mână atât de calmă, că trasase incizia dintr-o singură mișcare sigură pe sine.
- Victima era în viață când s-a făcut incizia asta? întrebă ea cu glas scăzut.
- Nu. N-a folosit nicio sutură, și n-a avut loc nicio sângerare. Asta e o excizie post-mortem, făcută după ce inima pacientei a încetat să bată, după ce orice circulație internă a încetat. Felul în care a fost îndeplinită procedura - succesiunea metodică a inciziilor - indică faptul că avea experiență chirurgicală. A mai făcut acest lucru și înainte.
- Haide, doamnă detectiv, zise doctorul Tierney. Examinează rana.
Rizzoli ezită, cu mâinile reci ca de gheață în mănușile de latex. Își vârî încet mâna în incizie, afundând-o adânc în pelvisul Karennei Ghent.
Știa exact ce va găsi, și totuși fu zdruncinată de descoperire. Se uită la doctorul Tierney și-i văzu confirmarea în ochi.
- Uterul a fost îndepărtat, zise el.
Rizzoli își trase mâna afară din pelvis.
- El e, rosti ea încet. Warren Hoyt a făcut asta.
- Și totuși, restul e în totalitate concordant cu Dominatorul, zise Gabriel Dean. Răpirea, strangularea. Violul post-mortem...
- Dar nu și asta, spuse ea, holbându-se la rană. Asta e fantezia lui Hoyt. Asta-l excită pe el. Tăierea, scoaterea organului ce le definește pe femei și le dă o putere pe care el n-o va avea niciodată. Știu cum lucrează, zise ea, privindu-l pe Dean drept în ochi. Am mai văzut acest lucru.
- Amândoi am mai văzut asta, îi spuse doctorul Tierney lui Dean. Eu am făcut autopsiile anul trecut, pe victimele lui Hoyt. Asta e tehnica lui.
Dean scutură din cap neîncrezător.
- Doi ucigași diferiți? Să-și combine tehnicile?
- Dominatorul și Chirurgul, rosti Rizzoli. S-au găsit unul pe celălalt.
PAISPREZECE
Stătea în mașina ei, cu jetul de aer de la aparatul de aer condiționat bătându-i cald pe față, cu sudoarea îmbrobonindu-i-se pe frunte. Nici măcar căldura nopții nu putea alunga frigul ce o cuprinsese în sala de autopsie.
„Probabil că am luat un virus sau așa ceva” se gândi ea, masându-și tâmplele.
Nici nu era de mirare; lucrase cu toate rezervele de energie de mai multe zile, și acum era deja copleșită. O durea capul și nu voia decât să se târască în pat și să doarmă o săptămână întreagă.
Se duse direct acasă. Intră în apartament și îndeplini din nou ritualul ce devenise o parte atât de importantă a menținerii sănătății ei mintale.
După ce rămase doar în lenjeria inimă, se prăbuși pe pat și rămase acolo masându-și tâmplele, întrebându-se dacă mai avea aspirină în dulăpiorul de medicamente, însă simțindu-se mult prea epuizată să se ridice să verifice.
Sună interfonul apartamentului.
Sări imediat de pe pat, cu pulsul galopând, fiecare nerv din corp electrizat de alarmă. Nu aștepta niciun vizitator, și nici nu voia vreunul.
Auzi interfonul din nou, soneria răsunând ca un șmirghel peste terminațiile ei nervoase.
Se ridică în picioare și se duse în living, unde apăsă butonul interfonului.
- Da.
- Sunt Gabriel Dean. Pot veni sus?
Dintre toți oamenii, aceasta era exact ultima voce pe care se așteptase să o audă. Fu așa de uluită, că pentru o clipă nu răspunse nimic.
- Doamnă detectiv? zise el.
- Despre ce e vorba, agent Dean?
- Despre autopsie. Sunt niște chestiuni despre care trebuie să vorbim.
Rizzoli apăsă pe butonul ce descuia ușa de la intrare și aproape imediat își dori să nu o fi făcut. Nu avea încredere în Dean, și totuși era pe punctul de a-l lăsa să intre în sanctuarul sigur al apartamentului ei.
Abia avut timp să-și ia pe ea un halat de baie de bumbac și Dean bătu la ușă.
Prin lentila vizorului ușii, trăsăturile lui părea distorsionate. Amenințătoare. Pe când termină de deschis diferitele încuietori, imaginea aceea grotesc de distorsionată i se solidificase deja în minte.
Realitatea era mult mai puțin amenințătoare. Bărbatul care stătea în pragul ușii ei avea ochii obosiți și o față pe care se putea citi chinul de a fi martor la prea multe orori cu prea puțin somn.
Însă prima lui întrebare fu spre ea.
- Te simți bine?
Rizzoli înțelese aluzia directă a întrebării: că nu este bine. Că avea nevoie de ajutor profesionist, că era o polițistă instabilă aflată pe punctul de a se sfărâma în cioburi ascuțite.
- Mă simt perfect, zise ea.
- Ai plecat atât de repede după autopsie. Înainte să apucăm să vorbim.
- Despre ce?
- Warren Hoyt.
- Ce vrei să știi despre el?
- Totul.
- Mă tem că asta ne-ar lua toată noaptea. Și eu sunt obosită.
Își trase halatul mai strâns pe ea, simțindu-se dintr-odată jenată.
Puse mâna pe ușă, într-un gest cu un mesaj de neconfundat: „Această conversație s-a terminat.”
Dean însă nu se mișcă din prag.
- Ascultă, recunosc că am făcut o greșeală. Ar fi trebuit să te ascult încă de la început. Tu ai fost cea care a văzut lucrul ăsta prima. Eu n-am recunoscut paralele cu Hoyt.
- Pentru că nu l-ai cunoscut niciodată.
- Așa că spune-mi despre el. Trebuie să lucrăm împreună, Jane.
Rizzoli scoase un hohot de râs aspru ca sticla spartă.
- Acum ești interesat de munca în echipă? Ce chestie nouă și diferită!
Resemnată la gândul că nu avea de gând să plece, Rizzoli se întoarse și intră în living. Dean o rumă, închizând ușa în urma lui.
- Vorbește-mi despre Hoyt.
- Poți să-i citești dosarul.
- I l-am citit deja.
- Atunci ai deja tot ce ai nevoie.
- Nu totul.
Se întoarse să se uite la el.
- Ce ar mai fi de aflat?
- Vreau să știu ce știi tu.
Făcu un pas către ea, și Rizzoli simți un fior de alarmă pentru că era în asemenea dezavantaj, stând așa în fața lui în picioarele goale, prea epuizată să reziste atacului.
Simțea că era un atac, toate aceste pretenții pe care le avea și felul cum privirea lui părea să pătrundă prin puținele haine pe care le avea pe ea.
- Există un fel de legătură emoțională între voi doi, zise el. Un atașament.
- Nu-i spune un nenorocit de atașament.
- Tu cum i-ai spune?
- El a fost criminalul. Eu am fost cea care l-a prins. Asta e tot.
- Nu chiar totul, din câte am auzit eu. Fie că recunoști sau nu, există o legătură între voi doi. A intrat în mod intenționat înapoi în viața ta. Mormântul acela unde a lăsat cadavrul Karennei Ghent nu a fost ales la întâmplare.
Rizzoli nu spuse nimic. Nu putea să nu fie de acord cu acest lucru.
- E un vânător, exact așa ca tine, zise Dean. Amândoi vânați oameni. Asta, de exemplu, e o legătură între voi. Un punct comun.
- Nu avem niciun punct comun.
- Dar vă înțelegeți unul pe celălalt. Indiferent de sentimentele tale, ești legată de el. I-ai văzut influența asupra Dominatorului înaintea oricui. Ai fost mult înaintea noastră.
- Și tu ai crezut că am nevoie de un psihiatru.
- Da. În momentul acela așa am crezut.
- Deci acum nu mai sunt nebună. Sunt genială.
- Ai o privire interioară în mintea lui. Poți să ne ajuți să ghicim ce-o să facă în continuare. Ce vrea?
- De unde să știu eu?
- Ai aruncat o privire mai intimă asupra lui decât oricare alt polițist.
- Intimă? Așa-i spui tu? Nemernicul ăla aproape m-a omorât.
- Și nu există nimic mai intim decât crima. Nu-i așa?
Rizzoli îl urî în clipa aceea, pentru că pronunțase un adevăr din fața căruia voia să se ferească speriată.
Dean exprimase exact ceea ce nu voia ea să recunoască, nici măcar față de sine însăși: că ea și Warren Hoyt erau legați pentru totdeauna unul de altul.
Se prăbuși pe canapea.
Mai demult, s-ar fi certat cu el. Mai demult, i-ar fi răspuns cu înverșunare, înfruntându-l pentru fiecare cuvânt. Dar în seara aceasta era obosită, așa de obosită, și nu avea puterea să respingă întrebările lui Dean.
Acesta avea să continue să insiste și să o sâcâie până va obține răspunsuri și Rizzoli se gândi că mai bine s-ar supune inevitabilului de la început. Să termine odată cu asta ca să-l facă să plece.
Se îndreptă de spate și își dădu seama că se uita fix la mâinile ei, la cicatricile gemene din palme.
- Nu mi-am dat seama că era încă acolo, șopti ea. Că stătea chiar în spatele meu în pivnița aceea. În casa aceea....
Dean se așeză pe fotoliul din fața ei.
- Tu ești cea care l-ai găsit. Singura polițistă care a știut unde să caute.
- Da.
- De ce?
Rizzoli ridică din umeri și râse.
- Noroc chior.
- Nu, trebuie să fie mai mult de-atât.
- Nu-mi acorda mai mult credit decât merit.
- Nu cred că ți-am acordat destul credit, Jane.
Rizzoli își ridică privirea și-l văzu uitându-se la ea atât de direct, că vru să se ascundă. Dar nu avea unde să se refugieze, nicio apărare pe care s-o poată ridica împotriva unei priviri atât de pătrunzătoare.
„Oare cât de mult vede? se întrebă ea. Oare știe cât de dezgolită mă face să mă simt?”
- Spune-mi ce s-a întâmplat în pivnița aceea, zise el.
- Știi ce s-a întâmplat. E scris în declarația mea.
- Oamenii nu spun totul în declarații.
- Nu mai e nimic de spus.
- N-ai de gând nici măcar să încerci?
Furia trecu prin ea ca o rafală de șrapnel.
- Nu vreau să mă gândesc la asta.
- Și totuși, nu te poți abține să nu te întorci mereu acolo. Nu-i așa?
Se uită la el, întrebându-se ce fel de joc juca și cum de se lăsase absorbită în el așa de ușor. Mai cunoscuse și alți bărbați charismatici, care puteau atrage privirea unei femei atât de rapid că i se învârtea capul de amețeală.
Rizzoli avea suficient bun-simț să se țină la distanță de asemenea bărbați, să-i vadă așa cum erau: cei binecuvântați din punct de vedere genetic între simplii muritori. Nu-i plăceau în general acești bărbați, și nici lor nu le plăcea de ea. Dar în seara asta deținea ceva ce Gabriel Dean avea nevoie, și acesta își concentra întreagă forță de atracție asupra ei. Și funcționa.
Niciun bărbat nu o făcuse vreodată să se simtă atât de derutată și de atrasă de el în același timp.
- Te-a prins în capcană în pivniță, zise Dean.
- Am intrat chiar în capcana lui. N-am știut.
- De ce n-ai știut?
Era o întrebare surprinzătoare și o făcu să stea să se gândească.
Își aminti acea după-amiază, stând în fața ușii deschise a pivniței, înfricoșată să coboare acele scări întunecate. Își aminti căldura sufocantă din casă și cum transpirația i se impregnase în sutien și cămașă. Își aminti cum frica îi aprinsese fiecare nerv din corp.
Da, știuse că ceva nu e bine. Știuse ce o aștepta la capătul acelor trepte.
- Ce n-a fost bine? întrebă el.
- Victima, șopti ea.
- Catherine Cordell?
- Era în pivniță. Legată de un pat din pivniță...
- Momeala.
Rizzoli își închise ochii și aproape simți mirosul sângelui lui Cordell, al pământului jilav. Al propriei transpirații, acre de frică.
- Am mușcat momeala.
- Știa că așa o să faci.
- Ar fi trebuit să-mi dau seama...
- Dar erai concentrată pe victimă. Pe Cordell.
- Am vrut s-o salvez.
- Și asta a fost greșeala ta.
Își deschise ochii și se uită furioasă la el.
- Greșeala?
- Nu te-ai asigurat mai întâi că zona e sigură. Te-ai lăsat vulnerabilă la atac. Ai comis cea mai elementară greșeală. Surprinzător, din partea cuiva atât de capabil.
- Tu n-ai fost acolo. Nu știi situația cu care am fost confruntată.
- Ți-am citit declarația.
- Cordell zăcea acolo. Sângera...
- Așa că ai reacționat cum ar reacționa orice ființă umană. Ai încercat s-o ajuți.
- Da.
- Și ai intrat și tu în capcană. Ai uitat să gândești ca un polițist.
Expresia ei revoltată nu păru să-l deranjeze câtuși de puțin. Pur și simplu se uită la ea, cu expresia imobilă, cu fața atât de calmă și sigură pe ea, că nu făcea decât să-i mărească ei chinul.
- Nu uit niciodată să gândesc ca un polițist, replică ea.
- În pivnița aceea, ai uitat. Ai lăsat victima să-ți distragă atenția.
- Principala mea grijă este întotdeauna victima.
- Chiar și când asta vă pune în pericol pe amândouă? Ți se pare logic?
Logic.
Da, ăsta era Gabriel Dean. Încă nu întâlnise pe nimeni ca omul ăsta, care se putea gândi atât la vii cât și la morți cu o egală lipsă de emoție.
- N-am putut s-o las să moară, zise ea. Acesta a fost primul - și singurul - meu gând.
- O cunoșteai? Pe Cordell?
- Da.
- Erați prietene?
- Nu.
Răspunsul ei fu atât de rapid, că Dean își ridică o sprânceană într-o întrebare mută.
Rizzoli trase adânc aer în piept și apoi adăugă:
- Făcea parte din ancheta Chirurgului. Asta-i tot.
- Nu-ți plăcea de ea?
Rizzoli făcu o pauză, luată prin surprindere de intuiția atât de pătrunzătoare a lui Dean.
- Nu am devenit prietene, zise ea. Hai s-o lăsăm așa.
„Eram geloasă pe ea. Pe frumusețea ei. Pe efectul pe care-l avea asupra lui Thomas Moore.”
- Însă Cordell era o victimă, zise Dean.
- Nu eram sigură ce era. Nu de la început. Dar către sfârșit, a devenit limpede că era ținta Chirurgului.
- Cu siguranță te-ai simțit vinovată. Că te-ai îndoit de ea.
Rizzoli nu spune nimic.
- De aceea a trebuit neapărat s-o salvezi?
Rizzoli înțepeni, insultată de întrebarea lui.
- Era în pericol. Nu am avut nevoie de alt motiv în plus.
- Ți-ai asumat riscuri imprudente.
- Nu știam că risc și prudent se pot folosi în aceeași propoziție.
- Chirurgul a pus capcana. Tu ai mușcat momeala.
- Ei, da. Mă rog. A fost o greșeală...
- Pe care a știut c-o vei face.
- Cum e posibil să fi știut acest lucru?
- Știe multe despre tine. E vorba din nou de legătura aceea. Conexiunea aceea dintre voi doi.
Rizzoli sări în picioare.
- Asta-i o tâmpenie, zise ea, și ieși din living.
Dean o însoți în bucătărie, urmărind-o fără milă cu teoriile lui, teorii pe care ea nu voia să le audă.
Gândul la orice legătură emoțională între ea și Hoyt era mult prea dezgustător de contemplat, și nu suporta să-l mai asculte. Dar uite că venise după ea, înghesuind-o în bucătăria și așa claustrofobică, forțând-o să asculte tot ce avea de spus.
- Exact așa cum tu ai un canal direct către mintea lui Warren Hoyt, tot așa are și el unul către mintea ta, afirmă Dean.
- Nu mă cunoștea pe vremea aceea.
- Și poți să fii sigură de asta? Evident că a urmărit mersul anchetei. Trebuia să știe că faci parte din echipă.
- Și asta e tot ce putea ști despre mine.
- Cred că înțelege mai mult decât crezi. Se hrănește cu temerile femeilor. Totul apare în profilul lui psihologic. E atras de femei rănite. De cele deteriorate emoțional. Este excitat de chiar și cea mai mică adiere de durere de femeie și e extrem de sensibil în prezența ei. O poate detecta folosind indiciile cele mai subtile. Tonul vocii unei femei. Postura capului sau faptul că refuză contactul vizual. Toate semnele vizuale minuscule pe care majoritatea dintre noi nu le observă. Dar el le prinde pe toate. El știe care femei sunt vătămate, și pe acelea le vrea.
- Eu nu sunt o victimă.
- Ești acum. El te-a făcut victimă.
Se apropie mai tare de ea, atât de aproape, că aproape se atingeau.
Rizzoli simți brusc impulsul nebunesc să i se lase în brațe și să se lipească de el. Să vadă cum ar reacționa. Dar mândria și bunul simț o făcură să rămână perfect nemișcată.
Se forță să râdă.
- Cine e victima aici, agent Dean? Nu eu. Nu uita, eu sunt cea care l-a pus după gratii.
- Da, rosti el încet. Tu l-ai pus pe Chirurg după gratii. Dar nu înainte să-ți provoace vătămări grave.
Rizzoli se uită fix la el, tăcută.
Vătămată. Acesta era exact cuvântul care să descrie ceea ce-i făcuse. O femeie cu cicatrice pe mâini și o fortăreață de lacăte la ușă. O femeie care nu va mai simți niciodată respirația fierbinte a lunii august fără să-și amintească arșița acelei zile de vară și mirosul propriului sânge.
Fără un cuvânt, se întoarse și ieși din bucătărie, înapoi în living. Acolo se așeză pe canapea și rămase nemișcată într-o tăcere amețită.
Dean nu o urmă imediat, și pentru câteva clipe fu minunat de singură.
Își dorea să-l vadă dispărând pur și simplu, să plece din apartamentul ei și să-i ofere izolarea după care tânjește orice animal suferind. Însă nu era așa de norocoasă.
Îl auzi ieșind din bucătărie și, când își ridică privirea, îl văzu ținând două pahare. Îi întinse și ei unul.
- Ce-i asta? întrebă ea.
- Tequila. Am găsit-o în dulapul din bucătărie.
Rizzoli luă paharul încruntându-se.
- Am uitat de ea. E veche de tot.
- Ei, cel puțin nu era deschisă.
Asta pentru că nu-i plăcea gustul de tequila.
Sticla era doar încă unul dintre cadourile alcoolice aduse de fratele ei Frankie din călătoriile lui, ca lichiorul Kahlua din Hawaii sau sake-ul din Japonia. Era felul lui Frankie de a se lăuda ce om de lume era el, datorită Marinei SUA.
Acum era un moment la fel de bun ca oricare altul de a gusta suvenirul adus din însoritul Mexic.
Luă o sorbitură și clipi din cauza arsurii lacrimilor. Tequila îi trecu prin stomac încălzind-o, și Rizzoli se gândi dintr-odată la un detaliu din trecutul lui Warren Hoyt.
Primele lui victime fuseseră incapacitate cu drogul Rohypnol, pus pe ascuns în băuturile lor.
„Când de ușor e să ne prinzi cu garda lăsată”, se gândi ea.
Când o femeie are atenția distrasă sau n-are niciun motiv să nu aibă încredere în bărbatul care-i dă un pahar de băutură, se transformă pur și simplu într-un miel dus la abator.
Chiar și ea acceptase paharul de tequila fără ezitare. Chiar și ea îi permisese unui bărbat pe care nu-l cunoștea bine să intre în apartamentul ei.
Se uită din nou la Dean. Acesta stătea pe fotoliul din fața ei, și aveau privirile la același nivel. Băutura înghițită pe stomacul gol se făcea deja simțită, și-și simți picioarele și brațele ca de plumb. Anestezia alcoolului.
Era detașată și calmă, într-un mod periculos.
Dean se aplecă spre ea și Rizzoli nu se trase înapoi cu instinctul de apărare obișnuit. Dean îi invada spațiul personal, așa cum nu îndrăzneau s-o facă prea mulți bărbați, și ea îl lăsa. I se predase necondiționat.
- Nu mai avem de-a face cu un singur ucigaș, zise el. Avem de-a face cu un parteneriat. Și unul din acești doi parteneri este un om pe care tu-l cunoști mai bine ca oricine. Fie că vrei să recunoști, fie că nu, ai o legătură specială cu Warren Hoyt. Ceea ce te face să ai o legătură și cu Dominatorul.
Rizzoli respiră adânc și apoi spuse cu voce scăzută:
- Așa lucrează Warren cel mai bine. După asta tânjește. Un partener. Un mentor.
- A avut unul în Savannah.
- Da. Un doctor pe nume Andrew Capra. După ce Capra a fost omorât, Warren a rămas de unul singur. Atunci a venit la Boston. Dar n-a încetat niciodată să caute un nou partener. Cineva care să-i împărtășească dorințele. Fanteziile.
- Mă tem că l-a găsit.
Se uitară unul la celălalt, amândoi înțelegând consecințele sinistre ale acestei noi stări de fapt.
- Acum sunt de două ori mai eficienți, zise el. Lupii funcționează mai bine în haită decât de unii singuri.
- Vânătoare de haită.
Dean încuviință.
- Le e mai ușor. Pânda. Încolțirea. Ținerea victimelor sub control...
Rizzoli se îndreptă brusc.
- Ceașca de ceai, rosti ea.
- Ce-i cu ea?
- N-a fost nicio ceașcă de ceai la locul crimei Ghent. Acum știu de ce.
- Pentru că Warren Hoyt era acolo să-l ajute.
Rizzoli încuviință.
- Dominatorul n-a mai avut nevoie de niciun sistem de alarmă. Avea un partener care-l putea alerta dacă se mișca soțul. Un partener care a stat deoparte și a privit totul. Și lui Warren îi va fi plăcut la nebunie. Asta-l excită. E parte din fantezia lui. Să privească o femeie molestată.
- Iar Dominatorul tânjește după un public.
Rizzoli dădu din cap că da.
- De aceea a ales cupluri. Ca să fie cineva să-l privească. Să-l vadă bucurându-se de puterea supremă asupra trupului unei femei.
Chinul pe care-l descrisese era o violare atât de intimă, că de-abia suporta să-l privească pe Dean în ochi. Dar îi menținu privirea.
Molestarea sexuală a femeilor era o infracțiune ce trezea curiozitatea lascivă a mult prea multor bărbați.
Ca singura femei aflată în încăpere la multe ședințe de anchetă, își privise colegii discutând detaliile unor asemenea violuri și le auzise zumzetul electric de interes din voci, chiar și când se chinuiau să păstreze aparența unui profesionalism sobru.
Acum, uitându-se în ochii lui Dean, căuta acea scânteiere deranjantă, dar nu o văzu deloc. Nu văzuse nimic altceva decât hotărâre sumbră în ochii lui când se uitase la cadavrele violate ale lui Gail Yeager și Karenna Ghent. Dean nu era excitat de aceste atrocități; era profund oripilat.
- Ai zis că Hoyt își dorește un mentor, zise el.
- Da. Cineva care să-i arate drumul. Care să-l învețe.
- Ce să-l învețe? Deja știe cum să ucidă.
Rizzoli mai sorbi o dată din tequila.
Când se uită iar la el, văzu că se aplecase chiar mai aproape de ea, ca și cum i-ar fi fost frică să nu piardă nici cea mai șoptită declarație din partea ei.
- Variațiuni pe aceeași temă, zise ea. Femei și durere. În câte feluri poți pângări un trup? În câte alte feluri poți tortura pe cineva? Warren a avut un model pe care l-a urmat de mai mulți ani. Poate e pregătit să-și extindă orizonturile.
- Sau subiectul acesta nou e gata să și le extindă pe-ale lui.
Rizzoli se uită la el.
- Dominatorul?
- Poate am înțeles noi invers. Poate că subiectul necunoscut e cel care-și caută un mentor. Și l-a ales pe Warren Hoyt pe post de profesor.
Rizzoli rămase încremenită, înghețată până în măduva oaselor la acest gând.
Cuvântul profesor sugera control. Autoritate.
Oare acesta să fie rolul pe care și-l asumase Hoyt după mai multe luni petrecute între zidurile închisorii? Faptul că fusese închis îi hrănise fanteziile, îi șlefuise impulsurile și țelurile ca o piatră de ascuțit?
Fusese suficient de impresionant înainte de a fi arestat; nici nu voia să se gândească la o variantă a lui Warren Hoyt chiar și mai puternică.
Dean se rezemă de spătarul fotoliului, privind cu ochii lui albaștri paharul de tequila. Nu băuse decât extrem de puțin, și acum își puse paharul pe măsuța de cafea.
Întotdeauna i se păruse a fi un om care nu lăsa să-i slăbească disciplina nicio secundă, care învățase să-și mențină sub control impulsurile. Dar oboseala își spunea cuvântul și avea umerii lăsați și ochii injectați. Își frecă fața cu palmele.
- Cum reușesc doi monștri să se unească într-un oraș de mărimea Bostonului? întrebă el. Cum s-au găsit unul pe altul?
- Și așa de rapid? adăugă ea. Familia Ghent a fost atacată la doar două zile după evadarea lui Warren.
Dean își ridică privirea spre ea.
- Se cunoșteau deja.
- Sau știau unul de altul.
Evident că Dominatorul știa despre Warren Hoyt. Ar fi fost imposibil să citești un ziar din Boston toamna trecută și să nu afli despre atrocitățile pe care le comisese.
Chiar dacă nu se întâlniseră, Hoyt aflase și el despre celălalt criminal, dacă nu altfel, atunci din reportajele de știri. Cu siguranță aflase despre uciderea familiei Yeager, cu siguranță știuse că era în oraș un monstru foarte asemănător cu el.
Comunicare prin crimă, mesajul transmis prin Boston Globe și emisiunile de știri de la televizor.
„Și pe mine m-a văzut la televizor. Hoyt știa că am fost la scena crimei Yeager. Și acum încearcă să ne reînvigoreze relația.”
Atingerea lui Dean o făcu să tresară. Dean o privea încruntat, aplecându-se chiar mai aproape decât înainte, și i se păru că niciun bărbat nu o privise vreodată așa de insistent.
„Niciun bărbat în afară de Chirurg.”
- Nu Dominatorul se joacă așa cu mine, zise ea. E Hoyt. Eșecul urmăririi din parc - a avut scopul de a mă doborî. E singurul mod în care se poate apropia de o femeie, doborând-o prima dată la pământ. Demoralizând-o, sfâșiindu-i bucățele și fragmente din viață. De aceea a ales victime de viol pentru a le omorî. Femei care au fost deja simbolic distruse. Înainte să atace, are nevoie să ne facă să fim slabe. Speriate.
- Tu ești ultima femeie pe care aș caracteriza-o vreodată ca slabă.
Rizzoli se îmbujoră auzindu-i lauda, pentru că știa că nu o merita.
- Încerc pur și simplu să-ți explic cum acționează, spuse ea. Cum pândește prada. Cum o face să-și piardă puterile înainte de a deveni personal. Așa a făcut și cu Catherine Cordell. Înainte de atacul final, a jucat mai multe jocuri mintale cu ea, ca s-o înspăimânte de moarte. I-a trimis mesaje ca s-o facă să știe că putea să intre și să iasă din viața ei fără ca ea să știe măcar că e acolo. Ca o stafie, care trece prin pereți. Cordell nu știa când o să apară din nou, sau din ce direcție va veni atacul. Dar știa că va veni. Asta te doboară. Făcându-te să știi că într-o zi, când te aștepți cel mai puțin, o să vină la tine.
În ciuda naturii înfiorătoare a cuvintelor ei, își păstrase o voce calmă pe durata întregului monolog. Nefiresc de calmă.
În tot acest timp, Dean o privise cu intensitate tăcută, ca și cum ar fi căutat să vadă o licărire de emoție adevărată, o slăbiciune adevărată. Însă Rizzoli nu-l lăsă să vadă nimic.
- Și acum are un partener, zise ea. O persoană de la care să învețe. Pe care să poată să-l învețe la rândul lui. O echipă de vânătoare.
- Crezi că o să stea împreună?
- Warren așa va vrea. El vrea un partener. Au ucis împreună o dată deja. Asta e o legătură puternică, pecetluită în sânge.
Mai luă o sorbitură din pahar, golindu-l. Oare-i va amorți creierul împotriva coșmarurilor? Sau se găsea acum într-o stare dincolo de consolarea anesteziei?
- Ai cerut protecție?
Întrebarea lui o făcu să tresară.
- Protecție?
- O mașină de poliție, cel puțin. Ca să-ți urmărească apartamentul.
- Sunt polițistă.
Dean își înclină capul într-o parte, așteptând parcă restul răspunsului.
- Dacă aș fi un bărbat, mi-ai pune întrebarea asta? zise ea.
- Nu ești bărbat.
- Și asta înseamnă automat că am nevoie de protecție?
- De ce pari așa de ofensată?
- De ce faptul că sunt femeie mă face incapabilă să-mi apăr propria casă?
Dean oftă.
- Întotdeauna trebuie să-i depășești pe bărbați, doamnă detectiv?
- A trebuit să mă lupt din greu să fiu tratată ca toți ceilalți, spuse ea. Nu o să cer favoruri speciale pentru că sunt femeie.
- Tocmai pentru că ești femeie te afli în poziția asta. Fanteziile sexuale ale Chirurgului sunt legate de femei. Și atacurile Dominatorului nu sunt centrate pe soți, ci pe soții. El violează soțiile. Nu poți să-mi spui că ești femeie e irelevant în situația aceasta.
Rizzoli tresări la auzul cuvântului viol. Până în clipa aceasta, discuția atacurilor sexuale fusese despre alte femei.
Faptul că ea era o victimă potențială aduse totul în relief mult mai clar, la un nivel mult mai intim, într-un fel pe care nu se simțea deloc confortabil discutându-l cu un bărbat. Chiar mai mult decât subiectul violului, Dean însuși o făcea să nu se simtă bine. Felul în care o studia, ca și cum ar fi fost deținătoarea unui secret pe care el dorea să-l descopere.
- Nu e vorba de faptul că ești polițistă sau dacă ești sau nu capabilă să te aperi singură, zise el. Este vorba de faptul că ești o femeie. O femeie despre care Warren Hoyt a fantazat probabil luni întregi.
- Nu în legătură cu mine. Cordell e cea pe care o vrea.
- Cordell nu e disponibilă. Nu o poate atinge. Dar tu ești chiar aici. Tu ești la îndemână, exact femeia care l-a înfrânt. Femeia pe care a țintuit-o pe podea în pivnița aceea. Ți-a pus o lamă de cuțit la gât. Deja îți mirosea sângele.
- Termină, Dean.
- Într-un fel, deja te consideră a lui. Te-a luat în stăpânire. Și ești la câmp deschis în fiecare zi, lucrând chiar la crimele pe care le lasă el în urmă. Fiecare cadavru e un mesaj special pentru tine. O avanpremieră a ceea ce a plănuit pentru tine.
- Ti-am zis, termină!
- Și crezi că n-ai nevoie de protecție? Crezi că un pistol și o atitudine sunt suficiente să-ți asigure supraviețuirea? Atunci înseamnă că nu ții seama de propria intuiție. Știi ce-o să facă în continuare. Știi după ce tânjește, ce-l atrage. Și ceea ce-l atrage ești tu. Ceea ce plănuiește să-ți facă.
- Taci naibii odată!
Izbucnirea ei îi luă prin surprindere pe amândoi.
Rizzoli se holbă la el, necăjită că-și pierduse stăpânirea de sine și rușinată de lacrimile care-i apăruseră pe neprevăzute în ochi. Naiba să-l ia, naiba să-l ia, n-o să plângă. Nu lăsase niciodată un bărbat s-o vadă prăbușindu-se și nu-i va permite lui Dean să fie primul.
Trase adânc aer în piept și spuse încet:
- Vreau să pleci acum.
- Nu-ți cer decât să-ți asculți propriile instincte. Să accepți aceeași protecție pe care i-ai oferi-o oricărei alte femei.
Rizzoli se ridică în picioare și se duse la ușă.
- Noapte bună, agent Dean.
Pentru o clipă, acesta nu se mișcă din loc, și Rizzoli se întrebă ce va trebui să facă să-l scoată pe bărbatul acesta din casa ei.
În cele din urmă, Dean se ridică să plece, dar când ajunse la ușă se opri și se uită la ea.
- Nu ești invincibilă, Jane, zise el. Și nimeni nu se așteaptă să fii.
Mult după ce Dean ieșise, Rizzoli rămase în continuare cu spatele lipit de ușa încuiată, cu ochii închiși, încercând să calmeze tumultul pe care vizita lui i-l lăsase în minte.
Știa că nu era invincibilă. Realizase asta cu 1 an în urmă, când se uitase în ochii Chirurgului și așteptase tăietura bisturiului. Nu avea nevoie să i se reamintească acest lucru, și era extrem de supărată de felul brutal în care Dean îi rechemase în minte acea lecție.
Se duse înapoi la canapea și ridică receptorul telefonului de pe măsuță. Era puțin înainte de răsăritul soarelui la Londra, dar nu mai putea amâna acest telefon.
Moore răspunse la al doilea sunet, cu vocea răgușită, dar trează, în ciuda orei atât de matinale.
- Eu sunt, zise Rizzoli. Îmi pare rău că te-am trezit.
- Stai să merg în cealaltă cameră.
Rizzoli așteptă. Auzi prin telefon scârțâitul patului și apoi sunetul unei uși închise.
- Ce se întâmplă? întrebă el.
- Chirurgul vânează din nou.
- A apărut o victimă?
- Am văzut autopsia acum câteva ore. E semnătura lui.
- N-a pierdut niciun minut.
- E chiar mai rău de atât, Moore.
- Cum se poate să fie mai rău?
- Are un partener.
Urmă o pauză lungă. În cele din urmă, Moore întrebă cu glas scăzut:
- Cine e?
- Credem că e același suspect care a omorât cuplul acela în Newton. El și Hoyt s-au găsit cumva unul pe celălalt. Acum vânează împreună.
- Așa de repede? Cum e posibil să ia legătura atât de rapid?
- Se știau dinainte. Cu siguranță se știau dinainte.
- Dar unde s-au întâlnit? Când?
- Asta trebuie să aflăm. S-ar putea să fie cheia identității Dominatorului.
Dintr-odată se gândi la sala de operații din care evadase Hoyt. Cătușele. Nu gardianul le desfăcuse. Altcineva intrase în blocul operator ca să-l elibereze pe Hoyt, cineva deghizat probabil într-un halat de infirmier sau de doctor luat de undeva.
- Ar trebui să fiu acolo, zise Moore. Ar trebui să lucrez cu tine....
- Nu, n-ar trebui. Tu trebuie să fii exact acolo unde ești, cu Catherine. Nu cred că Hoyt o poate găsi. Dar o să încerce. N-o să renunțe niciodată; știi asta foarte bine. Și acum sunt 2, și n-avem nici cea mai mică idee cum arată partenerul lui. Dacă apare în Londra, n-o să-l recunoști dacă-l vezi. Trebuie să fii pregătit.
„Ca și cum ar putea fi cineva pregătit pentru un atac al Chirurgului” se gândi ea, în timp ce închidea telefonul.
Cu 1 an în urmă, Catherine Cordell crezuse că era pregătită. Își transformase casa într-o fortăreață și trăise sub asediu. Și totuși, Hoyt se strecurase printre măsurile ei de apărare; o atacase când nu se așteptase, într-un loc pe care ea îl crezuse sigur.
„Exact așa cum și eu cred că apartamentul meu e sigur.”
Se ridică și se duse la geam.
Uitându-se în stradă, se întrebă dacă exact în momentul acesta cineva se uita la ea, văzând-o în cadrul ferestrei. Nu era greu de găsit. Tot ce trebuia Chirurgul să facă era să ia o carte de telefon și să se uite la RIZZOLI J.
Pe stradă sub ea, un vehicul încetini și trase pe dreapta peste bordură. O mașină de poliție.
Rizzoli se uită la ea o clipă, dar aceasta nu se mișcă, și farurile nu se stinseră, indicând faptul că se pregătea să stea. Nu ceruse o mașină de supraveghere și protecție, dar știa cine o făcuse.
Gabriel Dean.
Istoria răsună de ecourile țipetelor femeilor.
Paginile manualelor nu dau prea mare atenție detaliilor scabroase pe care tânjim să le aflăm. Vedem ilustrații cu bărbați în armură, cu săbii lucioase și trupuri musculoase răsucindu-se în câmpurile luptei. Vedem tablouri cu generali călare pe cai de rasă nobilă, privind câmpurile unde oștenii stau ca lanurile de grâu așteptând secera. Triumfurile bărbaților sunt scrise întotdeauna cu litere mari, în sângele soldaților.
Nimeni nu vorbește despre femei.
Dar știm că și ele erau acolo, carne moale și piele netedă, parfumul lor se răsfiră din paginile istoriei. Toți știm, deși nu vorbim despre asta, că sălbăticia războiului nu se limitează la câmpul de bătălie.
Când ultimul soldat dușman s-a prăbușit, când una din oștiri e victorioasă, atenția soldaților se îndreaptă asupra femeilor cotropite.
Așa a fost întotdeauna, deși această realitate brutală este rareori menționată în cărțile de istorie.
Dar ce metodă mai bună de a-ți trâmbița victoria decât abuzarea trupurilor iubitelor dușmanului tău? Ce dovadă mai limpede că l-ai înfrânt, că l-ai umilit, decât să-l forțezi să te privească satisfăcându-ți poftele.
Înțeleg asta foarte bine: triumful are nevoie de un public.
Mă gândesc la femeile troiene în timp ce mașina noastră înaintează pe Commonwealth Avenue, în ritm cu scurgerea constantă a traficului. E o stradă aglomerată și chiar și la ora 21,00 mașinile înaintează încet, lăsându-mi timp să studiez clădirea pe îndelete.
Ferestrele sunt întunecate; nici Catherine Cordell, nici noul ei soț nu sunt acasă.
- Echipaj 2? zise Rizzoli, apelând următorul echipaj de pe rută.
- Echipaj 2, răspunse Frost. Da, îl vedem. Tocmai a trecut pe lângă noi....
Urmă un moment de liniște și apoi încordare bruscă:
- Încetinește...
- Ce face?
- Pune frână. E pe punctul de a trage pe dreapta....
- Locația? se răsti Rizzoli.
- Zona de parcare cu pământ. Tocmai a intrat în parcare!
„El e.”
- Korsak, a început! șuieră ea pe geam.
Își puse comunicatorul personal și își aranjă receptorul la ureche, cu fiecare nerv din corp vibrându-i de încordare.
Korsak își închise fermoarul și se repezi înapoi la mașină.
- Ce-i? Ce e?
- Un vehicul a oprit pe Eneking - echipaj 2, ce face?
- Stă pur și simplu acolo. Are farurile stinse.
Rizzoli se aplecă în față, apăsându-și concentrată receptorul la ureche.
Secundele trecută una după alta, fără nicio transmisie, toți așteptând mișcarea următoare a suspectului.
„Verifică zona. Se asigură că nu e riscant să înceapă.”
- Tu hotărăști, Rizzoli, zise Frost. Facem o mișcare?
Rizzoli ezită, cântărindu-și opțiunile. Îi era frică să nu dezvăluie capcana prea repede.
- Stai puțin, reluă Frost. Și-a aprins din nou farurile. Oh, la naiba, dă înapoi. S-a răzgândit.
- V-a văzut? Frost, v-a văzut?
- Nu știu! A dat în marșarier pe Enneking. Se îndreaptă spre nord....
- L-am speriat!
În acea fracțiune de secundă, singura decizie posibilă îi apăru limpede ca lumina zilei. Strigă în microfon:
- Toate echipajele, porniți! Acum! Acum! Prindeți-l acum!
Porni mașina, băgând în viteză cu violență.
Auzi transmisiunile rapide ca niște rafale ale echipei și vuietul începărtat al mai multor sirene.
- Echipaj 3. Am blocat Enneking nord....
- Echipaj 2. Suntem în urmărire...
- Vehiculul se apropie! Frânează...
- Încercuiți-l! Încercuiți-l!
- Nu-l confruntați fără întăriri! ordonă Rizzoli. Așteptați întăriri!
- Am înțeles. Vehiculul s-a oprit. Ne menținem poziția.
Pe când ajunse Rizzoli și-și opri mașina cu scrâșnet de roți, Enneking Parkway era un nod de mașini de patrulă și lumini albastre pulsânde.
Pentru o clipă, Rizzoli fu orbită când ieși din mașină.
Fluxul de adrenalină îi făcuse pe toți să se manifeste ca și cuprinși de febră, se auzea în vocile lor, tensiunea vibrândă a bărbaților aflați pe punctul de a comite acte de violență.
Frost deschise cu forță ușa mașinii suspectului și cel puțin 6 arme fură țintite la capul șoferului.
Taximetristul clipea dezorientat, cu luminile albastre pulsându-i pe față.
- Coboară din vehicul, ordonă Frost.
- Ce... Ce-am făcut?
- Coboară din vehicul!
În această seară înecată în adrenalină, chiar și Barry Frost se transformase într-o persoană înfricoșătoare.
Taximetristul coborî încet, ținându-și mâinile ridicate sus. În clipa când atinse pământul cu amândouă picioarele, fu răsucit și îmbrâncit cu fața în jos pe capota mașinii.
- Ce-am făcut? strigă el, în timp ce Frost îl percheziționă.
- Cum te numești? întrebă Rizzoli.
- Nu știu despre ce e vorba aici...
- Numele!
- Wilensky, zise el hohotind. Vernon Wilensky....
- Se verifică, zise Frost, citind actul de identitate al taximetristului. Vernon Wilensky, bărbat alb, născut în 1955.
- Se potrivește și cu permisul mașinii, zise Korsak, care se aplecase în taxi să verifice legitimația prinsă cu o clamă de vizor.
Rizzoli își ridică privirea, îngustându-și ochii în fața farurilor mașinii care se apropia.
Chiar și la 3 noaptea era încă trafic pe alee și având în vedere că drumul era acum blocat de mașinile poliției, în curând vor avea șiruri de mașini în ambele direcții.
Se concentră din nou asupra taximetristului. Înșfăcându-l de cămașă, îl întoarse spre ea și-i vâră lumina lanternei în ochi.
Văzu un bărbat de vârstă mijlocie, cu păr blond rar și vâlvoi, cu pielea pământie în raza aspră a lanternei. Nu aceasta era fața pe care și-i imaginase la suspectul lor.
- Ce faceți aici, domnule Wilensky? întrebă ea.
- Am venit să... am venit să iau un client.
- Ce client?
- Un individ a sunat după taxi. A zis că a rămas fără benzină pe Enneking Parkway.
- Unde e?
- Nu știu! AM oprit unde mi-a zis că o să aștepte, și nu era acolo. Vă rog, e o greșeală. Sunați la centralista de la noi! O să vedeți că așa a fost!
Rizzoli îi zise lui Frost:
- Deschide portbagajul!
Se duse să vadă și ea ce era în portbagaj, cu senzația de rău crescându-i în stomac. Ținu de capota portbagajului cu o mână și cu cealaltă lumină interiorul cu lanterna Maglite.
Aproape 5 secunde întregi se uită în portbagajul gol, iar senzația de rău ajunsese la stadiul de greață propriu-zisă.
Își puse mănuși. Își simți fața înroșindu-se inflamată și pieptul apăsat de disperare, trase de carpeta cenușie se căptușea portbagajul.
Văzu o anvelopă de rezervă, un cric și câteva unelte.
Începu să tragă cu forță de carpetă, dezlipind-o și mai tare, focalizându-și furia pe dezvelirea fiecărui centimetru din portbagaj, expunând luminii lanternei fiecare colțișor ascuns. Era o femeie nebună, scormonind disperată după firmiturile propriei mântuiri.
Când nu mai avu ce smulge și portbagajul era expus până la carcasa goală de metal, Rizzoli rămase uitându-se în gol, refuzând să accepte evidența. Dovada de netăgăduit că greșise.
„O înscenare. A fost doar o înscenare, menită să ne distragă atenția. Dar de la ce?”
Răspunsul îi veni cu o viteză amețitoare. Din toate radourile erupse același apel.
- 10-54, 10-54, cimitirul Fairview. Toate unitățile, 10-54, cimitirul Fairview.
Frost îi întâlni privirea, amândoi dându-și seama în secunda aceea de aceeași idee îngrozitoare. 10-54. Omucidere.
- Stai lângă taxi! îi ordonă lui Frost.
O luă apoi la goană înspre mașina ei. În învălmășeala de vehicule, al ei era cel mai ușor de extras, cel mai rapid de întors.
Se repezi să urce la volan și în timp ce învârtea cheia în contact, își înjura în gând propria prostie.
- Hei! Hei! strigă Korsak.
Acesta alerga pe lângă mașină, bătând cu pumnul în geam.
Rizzoli frână doar pentru câteva clipe, destul cât să-l lase să urce în mașină și să trântească ușa. Apoi apăsă pedala de accelerație până la podea, făcându-l să se izbească cu spatele de scaun.
- Ce naiba, voiai să mă lași acolo? urlă el.
- Pune-ți centura.
- N-am venit numai să mă țin aiurea după voi.
- Pune-ți centura!
Korsak își trase centura peste umăr și o închise.
Chiar și cu vocile învălmășite și stridente de la radio, Rizzoli îi auzea respirația greoaie, umedă, cu horcăieli pline de mucozități.
- Echipaj 1, răspundem la 10-54, zise ea către dispecerat.
- Ce 10-10 aveți?
- Enneking Parkway, tocmai am trecut de intersecția cu Turtle Pond. Estimez că ajungem în mai puțin de 1 minut.
- O să fiți primii la fața locului.
- Situația?
- Nu sunt informații. Pregătiți-vă pentru 10-58.
Înarmat și posibil periculos.
Piciorul lui Rizzoli era ca de plumb pe pedală.
- Au! îi scăpă lui Korsak când aproape se ciocniră de un șir de stâlpi de marcaj din beton.
Poarta de fier forjat era deschisă larg și Rizzoli intră fără ezitare. Cimitirul nu era luminat, și dincolo de farurile mașinii se vedeau peluze întinse și pietre de mormânt răsărite ca niște dinți albi.
Un vehicul de la o patrulă privată de securitate era parcat la 90 de metri de poarta cimitirului. Ușa șoferului era deschisă și lumina din interior era aprinsă.
Rizzoli frână și în momentul când cobora din mașină deja își apucase pistolul în mână, reflexul fiindu-i atât de automat, că nici nu-l mai observă.
Mătură întunericul cu privirea și mâna înghețată a fricii îi cuprinse inima, fiindcă știa că dacă taxiul fusese o înscenare, atunci, și aceasta putea fi tot așa: un joc sângeros din care nici măcar nu-și dăduse seama că facea parte.
Îngheță pe loc, concentrându-și privirea pe o umbră de la baza obeliscului memorial. Își îndreptă lanterna într-acolo și văzu trupul prăbușit la pământ al gardianului de securitate.
Se apropie de el și simți miros de sânge. Nu exista niciun alt miros ca acesta, și creierul îi răsuna de sirene primitive de alarmă.
Îngenunche pe iarba udă de sânge, caldă încă de la el.
Korsak era chiar lângă ea, țintindu-și și el lanterna, și Rizzoli îi auzi respirația gâfâită și sunetele porcine pe care le făcea de fiecare dată când depunea un efort fizic.
Gardianul zăcea cu fața în jos. Rizzoli îl răsuci pe spate.
- Doamne sfinte! țipă Korsak, trăgându-se înapoi atât de violent că-și îndreptă lanterna necontrolat spre cer.
Și raza lanternei lui Rizzoli tremură în timp ce se uita la gâtul aproape complet despicat, cu cioturi de cartilagii sclipind din carnea hăcuită.
Om doborât, într-adevăr. Doborât, scos din joc, de-abia atașat de propriul cap.
Întunericul nopții fu întrerupt de luminile albastre ale girofarurilor, ca într-un caleidoscop suprarealist ce se apropia de ei.
Rizzoli se ridică în picioare și pantalonii îi erau lipicioși de sânge, iar materialul îi aderase de genunchi. Își îngustă ochii împotriva strălucirii farurilor mașinilor de poliție ce se apropiau și se întoarse cu spatele către ele, uitându-se la întinderea neagră a cimitirului.
În clipa aceea, când farurile ce se apropiau tăiară un arc luminos prin întuneric, o imagine îi îngheță pe retine: o siluetă ce se mișca printre pietrele de mormânt.
Fu o sclipire de o fracțiune de secundă, și în următorul puls de lumină, silueta se pierduse în marea de blocuri de marmură și granit.
- Korsak, zise ea. Cineva se mișcă - la ora două.
- Nu văd nimic.
Rizzoli se uită cu atenție. Și-l văzu din nou, mișcându-se în jos pe pantă, către copaci.
În secunda următoare o pornise deja la goană după el, trecând ca la slalom prin cursa cu pietre de mormânt, cu picioarele tropăind peste morții adormiți. Îl auzi pe Korsak undeva aproape în urma ei, horcăind ca un acordeon, dar detectivul nu putea ține pasul cu ea. În câteva secunde era singură, cu picioarele alergând alimentate de adrenalină ca un combustibil de rachetă.
Aproape ajunsese la copaci, foarte aproape de locul unde zărise ultima dată silueta întunecată, dar acum nu mai văzu nicio mișcare, nicio străfulgerare de întuneric pe fundalul întunericului.
Încetini, se opri, măturând cu privirea înainte și înapoi, căutând chiar și cea mai mică mișcare printre umbre.
Deși acum stătea pe loc, pulsul îi era în continuare accelerat, antrenat de frică. De siguranță absolută că el era în apropiere, o siguranță ce făcea să i se ridice părul pe ceafă.
El se uita la ea.
Și totuși nu voia să-și aprindă lanterna, să-și transmită poziția ca un far.
Trosnetul unei crenguțe o făcu să se învârtă spre dreapta. Copacii se înălțau neguroși în fața ei, o cortină neagră impenetrabilă.
Prin vuietul propriului sânge din urechi și vâjâitul aerului ce-i năvălea în plămâni, auzi un foșnet de frunze și alte crenguțe trosnind.
„Se apropie de mine.”
Se ghemui la pământ, cu pistolul ațintit și nervii încordați la maximum.
Pașii se opriră brusc.
Rizzoli aprinse lanterna și o îndreptă direct înainte. Și îl văzu, îmbrăcat în negru, în picioare între copaci.
Prins în raza lanternei, bărbatul se răsuci într-o parte, ridicându-și un braț să-și umbrească ochii.
- Nu mișca! strigă ea. Poliția!
Bărbatul încremeni pe loc, cu fața întoarsă într-o parte, cu mâna îndreptată spre față. Apoi vorbi, cu voce scăzută:
- O să-mi dau jos ochelarii cu infraroșii acum.
- Nu, nemernicule! O să stai nemișcat exact acolo unde ești.
- Și acum ce facem, doamnă detectiv Rizzoli? O să ne arătăm insignele unul altuia? O să ne percheziționăm reciproc?
Rizzoli se holbă la el, recunoscându-i dintr-odată vocea.
Încet, cu grijă, Gabriel Dean își scoase ochelarii de vedere nocturnă și se întoarse să se uite la ea. Cu lumina lanternei în ochi, el nu o vedea, însă ea îl vedea foarte bine, și era calm și sigur pe el.
Rizzoli îi cercetă corpul de sus până jos cu raza lanternei, și văzu că era îmbrăcat în negru și avea o armă într-un toc la șold. În mână ținea ochelarii de noapte pe care tocmai și-i scosese.
Imediat îi veniră în minte cuvintele lui Korsak: Măria Sa domnul James afurisitul de Bond.
Dean făcu un pas către ea.
Rizzoli își ridică instantaneu pistolul.
- Stai exact unde ești.
- Calm, Rizzoli. Nu e niciun motiv să mă împuști.
- Chiar nu e?
- Pur și simplu mă apropii. Ca să putem vorbi.
- Putem vorbi foarte bine de la distanța asta.
Dean se uită spre luminile mașinilor de poliție.
- Cine crezi că a sunat să anunțe crima?
Rizzoli ținu în continuare pistolul țintit spre el, fără ezitare.
- Folosește-ți creierul, Rizzoli. Presupun că ai unul bun.
Mai făcu un pas spre ea.
- Stai dracului acolo și nu mișca.
- OK.
Își ridică mâinile sus și repetă cu voce scăzută.
- OK.
- Ce faci aici?
- Același lucru ca tine. Aici este miezul acțiunii.
- De unde ai știut? Dacă tu ai anunțat acel 10-54, de unde ai știut că aici se întâmplă acțiunea?
- N-am știut.
- Pur și simplu ai trecut pe aici din întâmplare și l-ai găsit?
- Am auzit dispeceratul cerând o verificare la cimitirul Fairview. O posibilă încălcare de proprietate.
- Și?
- Și m-am întrebat dacă nu cumva e suspectul nostru.
- Te-ai întrebat?
- Da.
- Sunt sigură că ai avut un motiv bun.
- Instinctul.
- Nu-mi vinde gogoși, Dean. Apari îmbrăcat în costumație pentru operațiuni speciale de noapte și eu ar trebui să cred că pur și simplu te plimbai gură cască și-ai trecut pe-aici să verifici o încălcare de proprietate?
- Am instincte bune.
- Ar trebui să fii medium pentru a fi așa ceva.
- Ne pierdem vremea aici, doamnă detectiv. Ori mă arestezi, ori lucrezi cu mine.
- Înclin mai degrabă spre prima variantă.
Dean o privi cu o expresie netulburată.
Erau mult prea multe lucruri pe care nu i le spunea, prea multe secrete pe care nu le va afla de la el. Cel puțin nu aici, nu în seara asta.
În cele din urmă Rizzoli își coborî arma, dar nu o puse în toc. Gabriel Dean nu inspira nivelul acesta de încredere.
- Din moment ce ai ajuns primul la fața locului, ce ai văzut?
- L-am găsit pe gardian deja prăbușit la pământ. Am folosit radioul mașinii lui să sun dispeceratul. Sângele era cald încă. M-am gândit că există șansa ca individul nostru să fie încă în apropiere. Așa că m-am dus să verific.
Rizzoli pufni neîncrezătoare.
- Între copaci?
- N-am văzut niciun alt vehicul în cimitir. Știi ce ne înconjoară, doamnă detectiv?
Rizzoli ezită.
- La est e Dedham. Hyde Park la nord și sud.
- Exact. Cartiere rezidențiale în toate părțile, cu o mulțime de locuri unde să-și lase mașina. De acolo e cale scurtă până la cimitirul ăsta.
- De ce ar veni suspectul aici?
- Ce știm despre el? Amicul nostru e obsedat de morți. Tânjește să-i miroasă, să-i atingă. Ține acasă cadavrele până când e imposibil să le mai mascheze duhoarea, ca să le țină ascunse. Abia atunci renunță la rămășițe. Bărbatul ăsta probabil se excită și numai plimbându-se printr-un cimitir. Așa că era aici, în întuneric, delectându-se într-o mică aventură erotică.
- Asta e grețos.
- Trebuie să te uiți în mintea lui, în universul lui. Noi gândim că e grețos, dar pentru el, locul ăsta e o bucată de paradis. Locul unde morții sunt culcați la odihnă. Exact tipul de loc unde ar veni Dominatorul. Se plimbă pe aici și probabil își imaginează un întreg harem de femei adormite chiar sub picioarele lui. Și dintr-odată e deranjat, surprins de venirea unei patrule de securitate. Un gardian care probabil nu se aștepta să aibă de-a face cu ceva mai periculos decât niște adolescenți veniți la o mică aventură nocturnă.
- Și gardianul lasă un bărbat singuratic să vină pur și simplu la el și să-i taie gâtul?
Dean rămase tăcut. Pentru asta nu avea nicio explicație. Nici Rizzoli n-avea.
Când ajunseră înapoi sus pe pantă, întunericul pulsa de luminile albastre ale girofarelor și echipa ei înconjura deja scena crimei cu panglică galbenă legată de niște țăruși.
Rizzoli se uită la vânzoleala sinistră și brusc se simți mult prea obosită ca să poată să-i facă față.
În seara asta făcuse o alegere greșită, refuzase să elibereze măcar una dintre unitățile din echipă ca să vină să facă verificarea terenului la cimitir.
„Nu eram decât la 1 kilometru și jumătate distanță. Stăteam în mașini, așteptând în zadar, în timp ce omul ăsta murea.”
Șirul de înfrângeri o împovărau atât de amarnic, că simți că i se încovoaie spinarea ca și cum ar fi purtat niște bolovani reali în spate.
Se întoarse la mașină și-și deschise telefonul mobil; răspunse Frost.
- Centralista de la taxiuri a confirmat povestea taximetristului, îi zise el. Au primit un apel la ora 2,16. Un bărbat care a pretins că i s-a terminat benzina pe Enneking Parkway. Centralista l-a trimis pe domnul Wilensky. Încercăm acum să găsim numărul de la care a sunat.
- Băiatul ăsta nu e prost. Apelul n-o să ducă nicăieri. Un telefon public. Sau un mobil furat. Fir-ar să fie!
Lovi cu palma tabloul de bord.
- Deci ce facem cu taximetristul? E curat.
- Dă-i drumul.
- Ești sigură?
- N-a fost decât un joc, Frost. Suspectul a știut că o să-l așteptăm. Se joacă cu noi. Ne demonstrează că el deține controlul. Că e mai deștept ca noi.
„Și tocmai a dovedit-o.”
Închise telefonul și rămase pe loc un moment, adunându-și puterile pentru a ieși din mașină și a înfrunta ceea ce urma. Încă o anchetă de crimă.
Își aminti de termosul de cafea al lui Korsak; oricât de oribilă era, nu i-ar strica puțină cofeină. Se răsuci să ia termosul de pe bancheta din spate și dintr-odată se opri.
Se uită la personalul de poliție ce stătea între mașini.
Îl văzu pe Gabriel Dean, zvelt și lunecos ca o pisică neagră, înconjurând perimetrul scenei crimei. Văzu polițiști cercetând solul, luminile lanternelor măturând terenul în toate direcțiile.
Dar nu-l văzu pe Korsak.
Ieși din mașină și se apropie de polițistul Doud, care făcuse și el parte din echipa de urmărie.
- L-ai văzut cumva pe detectivul Korsak? îl întrebă ea.
- Nu, doamnă.
- N-a fost aici când ați sosit? Nu aștepta lângă cadavru?
- Nu l-am văzut deloc aici.
Rizzoli se uită lung înspre copaci, unde îl întâlnise pe Gabriel Dean.
„Korsak alerga imediat în urma mea. Dar nu m-a ajuns din urmă. Și nici n-a venit înapoi aici...”
Începu să se apropie înspre copaci, refăcând traseul pe care-l străbătuse în fugă prin cimitir.
În timpul acelei goane, fusese atât de concentrată asupra urmăririi, că nu-i acordase aproape deloc atenție lui Korsak, care venea cu greu în urma ei. Își amintea respirația lui gâfâită în urma ei, chinuindu-se să țină pasul cu ea. Apoi însă rămăsese mult în urmă și Rizzoli nu-l mai băgase în seamă.
Mergea mai repede acum, măturând cu lanterna la dreapta și la stânga. Pe aici oare fugise? Nu, nu, trecuse printre alte pietre de mormânt. Recunoscu un obelisc înălțându-se undeva la stânga.
Corectându-și traiectoria, se îndreptă spre obelisc și aproape se împiedică de picioarele lui Korsak.
Acesta zăcea prăbușit lângă o piatră de mormânt, iar umbra corpului său masiv fuziona cu granitul. Imediat se lăsă în genunchi, strigând după ajutor, și-l rostogoli pe spate.
Dintr-o singură privire la chipul umflat și pământiu își dădu seama că avea un stop cardiac.
Îi pipăi gâtul, dorindu-și atât de disperată să simtă un puls la carotidă, că aproape confundă pulsul bubuitor din propriile degete ale lui. Dar Korsak nu avea puls deloc.
Îl izbi cu pumnul în piept. Dar chiar și această lovitură violentă nu-i trezi inima la viață.
Îi trase capul pe spate și trase de falca lăsată moale ca să-i deschidă căile respiratorii.
Atât de multe lucruri în legătură cu Korsak o dezgustaseră înainte. Mirosul transpirației și al țigărilor sale, respirația șuierătoare și strângerea de mână umedă. Însă niciunul dintre aceste lucruri nu părea să aibă vreo importanță acum, când își puse gura pe a lui și-i suflă aer în plămâni.
Îi simți pieptul umflându-se, apoi auzi un șuierat zgomotos când plămânii îi expulzară aerul din nou. Își puse mâinile pe pieptul lui și începu o resuscitare cardio-pulmonară, făcând efortul pe care inima lui refuza să-l facă.
Continuă să pompeze până sosiră și ceilalți polițiști să o ajute, și brațele începuseră să-i tremure și sudoarea îi trecuse până în vestă. În tot acest timp, se biciuia singură mintal.
Cum de uitase de el, și nu observase că zăcea aici? De ce nu-i băgase în seamă absența?
Mușchii îi ardeau și o dureau genunchii, dar nu se opri. Îi datora măcar atât și nu putea să-l abandoneze încă o dată.
În apropiere urlă sirena unei ambulanțe.
Presa încă ritmic când sosi personalul ambulanței.
Numai când cineva o prinse de braț și o trase cu fermitate la o parte renunță să mai apese. Se trase înapoi cu picioarele tremurând sub ea, în timp ce personalul paramedical preluă misiunea de salvare, punându-i o perfuzie intravenoasă, agățând punga de soluție salină.
Îi împinseră capul spre spate și-i vârâră pe gât o spatulă de laringoscop.
- Nu-i văd coardele vocale!
- Doamne, ce gât mare are.
- Ajută-mă să-l repoziționez.
- Bine. Mai încearcă o dată!
Infirmierul vârî din nou laringoscopul, chinuindu-se să țină greutatea fălcii lui Korsak. Cu gâtul lui masiv și limba umflată, Korsak semăna cu un bivol proaspăt măcelărit.
- Tubul a intrat!
Îi desfăcură brutal și restul cămășii, dezvăluind un covoraș des de păr, și-i puseră paletele defibrilatorului. Pe monitorul EKG-ului apăru o linie zimțată.
- E în tahicardie ventriculară!
Paletele se descărcară și prin pieptul lui Korsak trecu un impuls de curent electric. Corpul greoi se încordă și se arcui deasupra ierbii și apoi căzu la loc într-un morman flasc.
- OK! Are un ritm. Tahicardie sinusoidală....
- Tensiunea arterială?
Îi puseră banda peste brațul cărnos.
- Nouăzeci sistolic. Să-l mutăm!
Chiar și după ce-l transferară pe Korsak și ambulanța și farurile dispărură în noapte, Rizzoli nu se mișcă.
Se uită la iarba pe care zăcuse. Se vedea încă urma greutății lui.
Și-l imagină alergând după ea, dar respirând prea greu ca să poată ține pasul. Cu siguranță însă se forțase și așa, din vanitate și mândrie masculină.
Oare se apucase de piept înainte de a se prăbuși? Oare o strigase în ajutor?
„Oricum nu l-aș fi auzit. Eram prea ocupată urmărind umbre. Încercând să-mi salvez propria mândrie.”
- Doamna detectiv Rizzoli? zise polițistul Doud.
Se apropiase atât de încet, încât nici nu observase că era lângă ea.
- Da?
- Mă tem că am mai găsit unul.
- Poftim?
- Încă un cadavru.
Copleșită, Rizzoli îl urmă fără un cuvânt pe Doud, care lumina cu lanterna drumul peste iarba umedă în întuneric.
Câteva lumini în față le arătau destinația.
Pe când detectă în sfârșit prima adiere a mirosului de putreziciune, erau deja la câteva sute de metri de locul unde se găsise gardianul.
- Cine l-a găsit? întrebă ea.
- Domnul agent Dean.
- De ce căuta așa de departe?
- Presupun că făcea o cercetare generală.
Dean se întoarse spre ea când se apropie.
- Cred că am găsit-o pe Karenna Ghent.
Femeia zăcea pe un mormânt, cu părul negru răsfirat în jurul ei, și câteva grămăjoare de frunze aranjate printre șuvițele negre într-o decorare batjocoritoare a cărnii torturate. Era moartă de destulă vreme ca să i se umfle burta, iar fluidele de excreție i se scurgeau din nări.
Dar impactul acestor detalii pălea în fața ororii mai mari a ceea ce-i făcuse în partea de jos a abdomenului. Rizzoli se holbă la rana deschisă. O tăietură transversală.
Avu senzația că i se cască pământul sub picioare și se dădu câțiva pași înapoi, căutând orbește cu mâinile ceva de care să se țină și negăsind decât aer.
Dean o prinse să nu cadă, strângând-o cu fermitate de cot.
- Nu e o concidență, zise el.
Rizzoli rămase tăcută, cu privirea ațintită asupra rănii înfiorătoare. Își aminti răni asemănătoare pe alte femei. Își aminti o vară mai caniculară chiar decât aceasta.
- A urmărit știrile, zise Dean. Știe că tu ești la conducerea anchetei. Știe cum să întoarcă situația, pentru a face ca jocul de-a șoarecele și pisica să funcționeze în ambele sensuri. Asta a devenit deja pentru el. Un joc.
Deși îi auzea cuvintele, nu înțelegea ce voia să-i spună.
- Ce joc?
- N-ai văzut numele?
Își aținti propria lanternă pe cuvintele gravate în granitul pietrei de mormânt.
Soț și tată iubit
Anthony Rizzoli
1901-1962
- E o înțepătură ironică, zise Dean. Țintită direct spre tine.
TREISPREZECE
Femeia de lângă patul lui Korsak avea părul castaniu pleoștit ce părea să nu fi fost spălat sau pieptănat de mai multe zile.
Nu-l atingea deloc, se uita numai la pat cu ochii goi și mâinile nemișcate în poală, fără viață, ca un manechin de plastic.
Rizzoli stătea în fața intrării salonului din Secția de terapie intensivă, întrebându-se dacă să intre sau nu. În cele din urmă femeia își înălță capul și-i întâlni privirea prin geam, iar Rizzoli nu mai putea să plece pur și simplu.
Intră în încăpere.
- Doamna Korsak? zise ea.
- Da?
- Sunt detectiv Rizzoli. Vă rog să-mi spuneți Jane.
Expresia femeii rămase la fel de goală; evident nu recunoscuse numele.
- Mă tem că nu vă știu prenumele, zise Rizzoli.
- Diane.
Femeia tăcu un moment, apoi se încruntă.
- Îmi pare rău. Cine sunteți?
- Jane Rizzoli. Sunt de la Poliția Boston. Am lucrat cu soțul dumneavoastră la un caz. Probabil v-a vorbit despre asta.
Diane ridică din umeri într-un gest vad și se uită din nou la soțul ei. Pe față nu i se citea nici durere, nici frică. Numai pasivitatea amorțită a epuizării.
Pentru o clipă, Rizzoli rămase pur și simplu în veghe tăcută în fața patului.
„Ce multe tuburi, se gândi ea. Ce multe aparate.”
Și în centru era Korsak, redus la stadiul de carne insensibilă.
Doctorii confirmaseră un atac de cord, și deși acum avea un ritm cardiac stabil, rămânea în starea aceasta de inconștiență.
Rizzoli încercă să găsească ceva de spus, ceva ce credea că ar trebui să-i aducă alinare, și se hotărî asupra unui clișeu.
- E un luptător. N-o să se dea bătut cu una cu două.
Cuvintele ei căzură ca niște pietre într-un puț fără fund. Nicio învolburare, niciun efect.
Trecură mai multe clipe îndelungate de tăcere și apoi ochii albaștri și goi ai Dianei se fixară asupra ei.
- Mă tem că am uitat cum te cheamă.
- Jane Rizzoli. Am lucrat cu soțul dumitale la un caz împreună.
- Oh. Tu ești aceea.
Rizzoli încremeni, copleșită brusc de vinovăție.
„Da, eu sunt aceea. Aceea care l-a abandonat. Care l-a lăsat să zacă singur în întuneric pentru că eu eram prea obsedată să-mi salvez propria nenorocită de noapte.”
- Mulțumesc, zise Diane.
Rizzoli se încruntă.
- Pentru ce?
- Pentru ceea ce ai făcut. Ca să-l ajuți.
Rizzoli se uită în ochii vagi și albaștri ai femeii și observă pentru prima dată cât de strâns contractate erau pupilele. Ochi de anesteziat, se gândi ea. Diane Korsak era într-o ceață de narcotice.
Rizzoli se uită din nou la Korsak.
Își aminti de seara când îl chemase la scena morții familiei Ghent și acesta sosise în stare de ebrietate. Își aminti de asemenea seara când fuseseră împreună în parcarea din fața Departamentului de Medicină Legală și Korsak nu părea să vrea să meargă acasă.
Oare avea de-a face cu asta în fiecare seară? Această femeie cu ochii goi și vocea de robot?
„Nu mi-ai spus niciodată. Și eu nu m-am obosit să te întreb.”
Se apropie de pat și-l prinse de mână. Își aminti cum o dezgustase mâna lui umedă. Însă nu și azi; astăzi s-ar fi bucurat dacă i-ar fi simțit strângerea.
Însă mâna dintr-a ei rămase moale.
Mai era doar o oră până la amiază când în sfârșit ajunse în apartamentul ei. Răsuci cele două yale, apăsă butonul de blocare și puse lanțul.
Mai demult s-ar fi gândit că toate aceste încuietori erau un semn de paranoia; mai demult, ar fi fost satisfăcută cu o singură încuietoare simplă și o armă în sertarul noptierei. Însă cu un an în urmă Warren Hoyt îi schimbase viața și de atunci avea la ușă aceste accesorii sclipitoare de alamă.
Și acum criminalul acesta nou, Dominatorul, își adăugase și el vocea la corul de monștri ce lătrau la ușă.
Gabriel Dean înțelesese pe loc că alegerea mormântului pe care fusese depozitat cadavrul Karennei Ghent nu fusese un accident. Deși ocupantul mormântului, Anthony Rizzoli nu era rudă cu ea, faptul că aveau același nume se dorea în mod clar a fi un mesaj pentru ea.
„Dominatorul îmi cunoaște numele.”
Nu-și luă mâna de la tocul armei până nu verifică o dată întregul apartament.
Nu era foarte mare și-i luă mai puțin de 1 minut să arunce o privire în bucătărie și sufragerie, apoi să traverseze micul hol spre dormitor, unde deschise dulapul și se uită sub pat. Abia atunci își desfăcu tocul pistolului și-l puse în sertarul noptierei.
Se dezbrăcă și intră în baie. Încuie ușa - un reflex automat și complet inutil, dar era singura posibilitate de a-și aduna curajul să intre sub duș și să tragă perdeaua.
Câteva momente mai târziu, cu părul încă plin de balsam, fu cuprinsă de senzația că nu e singură. Smuci perdeaua la o parte și se uită la baia goală, cu inima bubuind și apa scurgându-i-se pe umeri și pe podea.
Închise robinetul. Se rezemă de peretele acoperit cu faianță trăgând adânc aer în piept, așteptând să i se calmeze bătăile inimii.
Prin vuietul propriului puls auzea zumzetul ventilatorului. Huruitul țevilor de apă din clădire. Sunete banale pe care nu le sesizase niciodată până acu,, când propria lor banalitate le transforma într-o binecuvântare, făcându-le perfecte pentru a se concentra mental.
Pe când în sfârșit inima îi bătu iar în ritm normal, apa i se răcise pe piele. Ieși de sub duș, se șterse cu prosopul, apoi îngenunche să șteargă și podeaua plină de apă.
Oricât de bătăioasă se pretindea la serviciu, cu imaginea ei de polițistă dură, acum era redusă la o ființă necontrolată ce tremura de spaimă. Văzu în oglindă cât de mult o transformase frica.
Femeia care o privea din reflexie slăbise îngrozitor, silueta încă de la început subțire se topea încet devenind scheletică. Fața ei pe vremuri pătrățoasă și puternică părea acum slabă ca de fantomă, cu ochii mari și întunecați în orbitele vineții.
Fugi de la oglindă și se refugie în dormitor.
Cu părul încă umed, se prăbuși în pat și rămase întinsă cu ochii deschiși, știind că ar trebui să doarmă măcar câteva ore. Dar printre deschizăturile obloanelor de la ferestre se strecura strălucitoare lumina zilei și auzea sunetele circulației pe străzile de jos.
Era amiază, și Rizzoli era trează de aproape 30 de ore încontinuu, și nu mâncase nimic de aproape 12 ore. Însă nu putea să se forțeze nici să mănânce, nici să adoarmă.
Întâmplările zilei îi zumzăiau încă prin sistemul nervos, tot ceea ce se întâmplase în acea dimineață învârtindu-se nebunește într-un cerc vicios.
Vedea gâtul tăiat al gardianului, capul răsucit într-un unghi imposibil de trunchi. O vedea pe Karenna Ghent, cu părul presărat de frunze.
Și îl vedea pe Korsak, cu trupul împănat de tuburi și fire.
Cele 3 imagini i se roteau în cap asemenea unor lumini stroboscopice, și nu reușea să le pună capăt. Nu putea amuți nici zumzetul constant.
Oare așa te simți când înnebunești?
Sunetul telefonului o trezi.
Avea senzația că de-abia închisese ochii, și primul sentiment ce-i veni în timp ce orbecăia după receptorul telefonului era furia că nu i se permitea nici măcar un moment de odihnă. Răspunse răstit:
- Rizzoli.
- Ăă... doamnă detectiv, sunt Yoshima de la biroul de medicină legală. Doamna doctor Isles vă aștepta să veniți la autopsia Ghent.
- Vin acum.
- Păi, a început deja și...
- Cât e ora?
- Aproape 4. Am încercat să vă sunăm pe pager, dar n-ați răspuns.
Rizzoli se ridică atât de brusc, că se învârti camera cu ea. Scutură din cap să se dezmeticească și se uită la ceasul de lângă pat: 15,52. Dormise în timp ce sunase alarma deșteptătorului și soneria pagerului.
- Îmi pare rău, zise ea. O să ajung cât de repede pot.
- Stați o clipă. Doamna doctor vrea să vă spună ceva.
Auzi clinchetul instrumentelor pe tava de metal, și apoi vocea doctoriței Isles.
- Rizzoli, vii și tu, nu?
- O să-mi ia jumătate de oră să ajung acolo.
- Atunci o să te aștept.
- Nu vreau să te țin pe loc.
- Vine și doctorul Tierney. Trebuie să vedeți amândoi chestia asta.
Asta era extrem de ciudat. Cu toți patologii care lucrau acolo, de ce voia Isles să-l cheme chiar pe Tierney, care tocmai se pensionase?
- E vreo problemă? întrebă Rizzoli.
- Rana din abdomenul victimei, zise doctorița Isles. Nu e doar o simplă tăietură. E o incizie chirurgicală.
Când ajunse Rizzoli, doctorul Tierney era deja în sala de autopsie, îmbrăcat în halat.
Ca și doctorița Isles, în mod normal nu folosea un respirator, și astăzi singura protecție facială era o mască de plastic, prin care Rizzoli îi vedea expresia sumbră. Toți cei din încăpere păreau la fel de sumbri, și o priviră pe Rizzoli într-o liniște tulburătoare când intră în încăpere.
Deja nu mai era surprinsă să-l vadă și pe agentul Dean, și-i răspunse privirii cu o înclinare ușoară din cap, întrebându-se dacă reușise și el să prindă câteva ore de somn. Pentru prima dată îi citi oboseală în ochi.
- Ce-am ratat? întrebă ea.
Încă nu se simțea pregătită să înfrunte cadavrul, așa că își menținu privirea ațintită asupra doctoriței.
- Am terminat examinarea externă. Criminaliștii au prelevat deja fibre, au luat mostre de unghii și au periat firele de păr.
- S-a făcut și o prelevare vaginală?
Isles încuviință.
- Am găsit materie seminală mobilă.
Rizzoli trase adânc aer în piept și se concentră în sfârșit asupra corpului Karennei Ghent.
Mirosul oribil aproape copleșea mentolul Vicks pe care și-l dăduse sub nări pentru prima oară. Nu mai avea încredere în propriul stomac. Atâtea lucruri funcționaseră greșit în aceste ultime săptămâni, că-și pierduse încrederea în exact punctele ei forte ce o susținuseră în atâtea anchete.
Când intrase în această sală, nu se temuse de autopsia în sine, ci de propria reacție la ea. Nu putea prezice, nici controla felul în care va reacționa; și asta, mai mult decât orice altceva, o speria de moarte.
Mâncase o mână de biscuiți acasă ca să nu înfrunte acest chin pe stomacul gol, și fu ușurată să nu simtă fiorii de greață în ciuda mirosului, în ciuda stării grotești în care se aflau rămășițele femei. Reuși să-și păstreze sângele rece privind abdomenul verzui.
Nu făcuseră încă incizia în formă de Y. Rana căscată era singurul lucru la care nu se putea forța să se uite.
Se concentră în schimb asupra gâtului, asupra vânătăilor post-mortem, situate sub cele două fălci. Urmele lăsate de degetele criminalului, apăsând în carne.
- Strangulare manuală, zise Isles. Ca la Gail Yeager.
„Cea mai intimă modalitate de a ucide pe cineva, cum zisese doctorul Zucker. Piele lipită de piele. Mâinile tale pe carnea ei. Apăsându-i gâtul în timp ce simți cum se scurge viața din ea.”
- Și radiografia?
- O fractură a cornului tiroidian stâng.
- Nu gâtul ne interesează acum, interveni doctorul Tierney. Ci rana. Îți sugerez să-ți iei o pereche de mănuși, doamnă detectiv. Va trebui să examinezi rana asta personal.
Rizzoli se duse la dulapul unde erau depozitate mănușile. Își puse perechea foarte încet, folosindu-se de amânare pentru a se îmbărbăta singură. În cele din urmă se întoarse spre masă.
Doctorița Isles focalizase deja lumina de deasupra pe partea inferioară a abdomenului. Marginile rănii erau căscate ca niște buze înnegrite.
- Stratul de piele a fost despicat cu o singură tăietură curată, zise Isles. Făcută cu o lamă nezimțată. Odată trecut prin piele, au urmat mai multe incizii mai adânci. Prima dată țesutul conjunctiv superficial, apoi mușchiul și în cele din urmă peritoneul pelvian.
Rizzoli se uită la rana căscată, gândindu-se la mâna ce ținuse lama, o mână atât de calmă, că trasase incizia dintr-o singură mișcare sigură pe sine.
- Victima era în viață când s-a făcut incizia asta? întrebă ea cu glas scăzut.
- Nu. N-a folosit nicio sutură, și n-a avut loc nicio sângerare. Asta e o excizie post-mortem, făcută după ce inima pacientei a încetat să bată, după ce orice circulație internă a încetat. Felul în care a fost îndeplinită procedura - succesiunea metodică a inciziilor - indică faptul că avea experiență chirurgicală. A mai făcut acest lucru și înainte.
- Haide, doamnă detectiv, zise doctorul Tierney. Examinează rana.
Rizzoli ezită, cu mâinile reci ca de gheață în mănușile de latex. Își vârî încet mâna în incizie, afundând-o adânc în pelvisul Karennei Ghent.
Știa exact ce va găsi, și totuși fu zdruncinată de descoperire. Se uită la doctorul Tierney și-i văzu confirmarea în ochi.
- Uterul a fost îndepărtat, zise el.
Rizzoli își trase mâna afară din pelvis.
- El e, rosti ea încet. Warren Hoyt a făcut asta.
- Și totuși, restul e în totalitate concordant cu Dominatorul, zise Gabriel Dean. Răpirea, strangularea. Violul post-mortem...
- Dar nu și asta, spuse ea, holbându-se la rană. Asta e fantezia lui Hoyt. Asta-l excită pe el. Tăierea, scoaterea organului ce le definește pe femei și le dă o putere pe care el n-o va avea niciodată. Știu cum lucrează, zise ea, privindu-l pe Dean drept în ochi. Am mai văzut acest lucru.
- Amândoi am mai văzut asta, îi spuse doctorul Tierney lui Dean. Eu am făcut autopsiile anul trecut, pe victimele lui Hoyt. Asta e tehnica lui.
Dean scutură din cap neîncrezător.
- Doi ucigași diferiți? Să-și combine tehnicile?
- Dominatorul și Chirurgul, rosti Rizzoli. S-au găsit unul pe celălalt.
PAISPREZECE
Stătea în mașina ei, cu jetul de aer de la aparatul de aer condiționat bătându-i cald pe față, cu sudoarea îmbrobonindu-i-se pe frunte. Nici măcar căldura nopții nu putea alunga frigul ce o cuprinsese în sala de autopsie.
„Probabil că am luat un virus sau așa ceva” se gândi ea, masându-și tâmplele.
Nici nu era de mirare; lucrase cu toate rezervele de energie de mai multe zile, și acum era deja copleșită. O durea capul și nu voia decât să se târască în pat și să doarmă o săptămână întreagă.
Se duse direct acasă. Intră în apartament și îndeplini din nou ritualul ce devenise o parte atât de importantă a menținerii sănătății ei mintale.
După ce rămase doar în lenjeria inimă, se prăbuși pe pat și rămase acolo masându-și tâmplele, întrebându-se dacă mai avea aspirină în dulăpiorul de medicamente, însă simțindu-se mult prea epuizată să se ridice să verifice.
Sună interfonul apartamentului.
Sări imediat de pe pat, cu pulsul galopând, fiecare nerv din corp electrizat de alarmă. Nu aștepta niciun vizitator, și nici nu voia vreunul.
Auzi interfonul din nou, soneria răsunând ca un șmirghel peste terminațiile ei nervoase.
Se ridică în picioare și se duse în living, unde apăsă butonul interfonului.
- Da.
- Sunt Gabriel Dean. Pot veni sus?
Dintre toți oamenii, aceasta era exact ultima voce pe care se așteptase să o audă. Fu așa de uluită, că pentru o clipă nu răspunse nimic.
- Doamnă detectiv? zise el.
- Despre ce e vorba, agent Dean?
- Despre autopsie. Sunt niște chestiuni despre care trebuie să vorbim.
Rizzoli apăsă pe butonul ce descuia ușa de la intrare și aproape imediat își dori să nu o fi făcut. Nu avea încredere în Dean, și totuși era pe punctul de a-l lăsa să intre în sanctuarul sigur al apartamentului ei.
Abia avut timp să-și ia pe ea un halat de baie de bumbac și Dean bătu la ușă.
Prin lentila vizorului ușii, trăsăturile lui părea distorsionate. Amenințătoare. Pe când termină de deschis diferitele încuietori, imaginea aceea grotesc de distorsionată i se solidificase deja în minte.
Realitatea era mult mai puțin amenințătoare. Bărbatul care stătea în pragul ușii ei avea ochii obosiți și o față pe care se putea citi chinul de a fi martor la prea multe orori cu prea puțin somn.
Însă prima lui întrebare fu spre ea.
- Te simți bine?
Rizzoli înțelese aluzia directă a întrebării: că nu este bine. Că avea nevoie de ajutor profesionist, că era o polițistă instabilă aflată pe punctul de a se sfărâma în cioburi ascuțite.
- Mă simt perfect, zise ea.
- Ai plecat atât de repede după autopsie. Înainte să apucăm să vorbim.
- Despre ce?
- Warren Hoyt.
- Ce vrei să știi despre el?
- Totul.
- Mă tem că asta ne-ar lua toată noaptea. Și eu sunt obosită.
Își trase halatul mai strâns pe ea, simțindu-se dintr-odată jenată.
Puse mâna pe ușă, într-un gest cu un mesaj de neconfundat: „Această conversație s-a terminat.”
Dean însă nu se mișcă din prag.
- Ascultă, recunosc că am făcut o greșeală. Ar fi trebuit să te ascult încă de la început. Tu ai fost cea care a văzut lucrul ăsta prima. Eu n-am recunoscut paralele cu Hoyt.
- Pentru că nu l-ai cunoscut niciodată.
- Așa că spune-mi despre el. Trebuie să lucrăm împreună, Jane.
Rizzoli scoase un hohot de râs aspru ca sticla spartă.
- Acum ești interesat de munca în echipă? Ce chestie nouă și diferită!
Resemnată la gândul că nu avea de gând să plece, Rizzoli se întoarse și intră în living. Dean o rumă, închizând ușa în urma lui.
- Vorbește-mi despre Hoyt.
- Poți să-i citești dosarul.
- I l-am citit deja.
- Atunci ai deja tot ce ai nevoie.
- Nu totul.
Se întoarse să se uite la el.
- Ce ar mai fi de aflat?
- Vreau să știu ce știi tu.
Făcu un pas către ea, și Rizzoli simți un fior de alarmă pentru că era în asemenea dezavantaj, stând așa în fața lui în picioarele goale, prea epuizată să reziste atacului.
Simțea că era un atac, toate aceste pretenții pe care le avea și felul cum privirea lui părea să pătrundă prin puținele haine pe care le avea pe ea.
- Există un fel de legătură emoțională între voi doi, zise el. Un atașament.
- Nu-i spune un nenorocit de atașament.
- Tu cum i-ai spune?
- El a fost criminalul. Eu am fost cea care l-a prins. Asta e tot.
- Nu chiar totul, din câte am auzit eu. Fie că recunoști sau nu, există o legătură între voi doi. A intrat în mod intenționat înapoi în viața ta. Mormântul acela unde a lăsat cadavrul Karennei Ghent nu a fost ales la întâmplare.
Rizzoli nu spuse nimic. Nu putea să nu fie de acord cu acest lucru.
- E un vânător, exact așa ca tine, zise Dean. Amândoi vânați oameni. Asta, de exemplu, e o legătură între voi. Un punct comun.
- Nu avem niciun punct comun.
- Dar vă înțelegeți unul pe celălalt. Indiferent de sentimentele tale, ești legată de el. I-ai văzut influența asupra Dominatorului înaintea oricui. Ai fost mult înaintea noastră.
- Și tu ai crezut că am nevoie de un psihiatru.
- Da. În momentul acela așa am crezut.
- Deci acum nu mai sunt nebună. Sunt genială.
- Ai o privire interioară în mintea lui. Poți să ne ajuți să ghicim ce-o să facă în continuare. Ce vrea?
- De unde să știu eu?
- Ai aruncat o privire mai intimă asupra lui decât oricare alt polițist.
- Intimă? Așa-i spui tu? Nemernicul ăla aproape m-a omorât.
- Și nu există nimic mai intim decât crima. Nu-i așa?
Rizzoli îl urî în clipa aceea, pentru că pronunțase un adevăr din fața căruia voia să se ferească speriată.
Dean exprimase exact ceea ce nu voia ea să recunoască, nici măcar față de sine însăși: că ea și Warren Hoyt erau legați pentru totdeauna unul de altul.
Se prăbuși pe canapea.
Mai demult, s-ar fi certat cu el. Mai demult, i-ar fi răspuns cu înverșunare, înfruntându-l pentru fiecare cuvânt. Dar în seara aceasta era obosită, așa de obosită, și nu avea puterea să respingă întrebările lui Dean.
Acesta avea să continue să insiste și să o sâcâie până va obține răspunsuri și Rizzoli se gândi că mai bine s-ar supune inevitabilului de la început. Să termine odată cu asta ca să-l facă să plece.
Se îndreptă de spate și își dădu seama că se uita fix la mâinile ei, la cicatricile gemene din palme.
- Nu mi-am dat seama că era încă acolo, șopti ea. Că stătea chiar în spatele meu în pivnița aceea. În casa aceea....
Dean se așeză pe fotoliul din fața ei.
- Tu ești cea care l-ai găsit. Singura polițistă care a știut unde să caute.
- Da.
- De ce?
Rizzoli ridică din umeri și râse.
- Noroc chior.
- Nu, trebuie să fie mai mult de-atât.
- Nu-mi acorda mai mult credit decât merit.
- Nu cred că ți-am acordat destul credit, Jane.
Rizzoli își ridică privirea și-l văzu uitându-se la ea atât de direct, că vru să se ascundă. Dar nu avea unde să se refugieze, nicio apărare pe care s-o poată ridica împotriva unei priviri atât de pătrunzătoare.
„Oare cât de mult vede? se întrebă ea. Oare știe cât de dezgolită mă face să mă simt?”
- Spune-mi ce s-a întâmplat în pivnița aceea, zise el.
- Știi ce s-a întâmplat. E scris în declarația mea.
- Oamenii nu spun totul în declarații.
- Nu mai e nimic de spus.
- N-ai de gând nici măcar să încerci?
Furia trecu prin ea ca o rafală de șrapnel.
- Nu vreau să mă gândesc la asta.
- Și totuși, nu te poți abține să nu te întorci mereu acolo. Nu-i așa?
Se uită la el, întrebându-se ce fel de joc juca și cum de se lăsase absorbită în el așa de ușor. Mai cunoscuse și alți bărbați charismatici, care puteau atrage privirea unei femei atât de rapid că i se învârtea capul de amețeală.
Rizzoli avea suficient bun-simț să se țină la distanță de asemenea bărbați, să-i vadă așa cum erau: cei binecuvântați din punct de vedere genetic între simplii muritori. Nu-i plăceau în general acești bărbați, și nici lor nu le plăcea de ea. Dar în seara asta deținea ceva ce Gabriel Dean avea nevoie, și acesta își concentra întreagă forță de atracție asupra ei. Și funcționa.
Niciun bărbat nu o făcuse vreodată să se simtă atât de derutată și de atrasă de el în același timp.
- Te-a prins în capcană în pivniță, zise Dean.
- Am intrat chiar în capcana lui. N-am știut.
- De ce n-ai știut?
Era o întrebare surprinzătoare și o făcu să stea să se gândească.
Își aminti acea după-amiază, stând în fața ușii deschise a pivniței, înfricoșată să coboare acele scări întunecate. Își aminti căldura sufocantă din casă și cum transpirația i se impregnase în sutien și cămașă. Își aminti cum frica îi aprinsese fiecare nerv din corp.
Da, știuse că ceva nu e bine. Știuse ce o aștepta la capătul acelor trepte.
- Ce n-a fost bine? întrebă el.
- Victima, șopti ea.
- Catherine Cordell?
- Era în pivniță. Legată de un pat din pivniță...
- Momeala.
Rizzoli își închise ochii și aproape simți mirosul sângelui lui Cordell, al pământului jilav. Al propriei transpirații, acre de frică.
- Am mușcat momeala.
- Știa că așa o să faci.
- Ar fi trebuit să-mi dau seama...
- Dar erai concentrată pe victimă. Pe Cordell.
- Am vrut s-o salvez.
- Și asta a fost greșeala ta.
Își deschise ochii și se uită furioasă la el.
- Greșeala?
- Nu te-ai asigurat mai întâi că zona e sigură. Te-ai lăsat vulnerabilă la atac. Ai comis cea mai elementară greșeală. Surprinzător, din partea cuiva atât de capabil.
- Tu n-ai fost acolo. Nu știi situația cu care am fost confruntată.
- Ți-am citit declarația.
- Cordell zăcea acolo. Sângera...
- Așa că ai reacționat cum ar reacționa orice ființă umană. Ai încercat s-o ajuți.
- Da.
- Și ai intrat și tu în capcană. Ai uitat să gândești ca un polițist.
Expresia ei revoltată nu păru să-l deranjeze câtuși de puțin. Pur și simplu se uită la ea, cu expresia imobilă, cu fața atât de calmă și sigură pe ea, că nu făcea decât să-i mărească ei chinul.
- Nu uit niciodată să gândesc ca un polițist, replică ea.
- În pivnița aceea, ai uitat. Ai lăsat victima să-ți distragă atenția.
- Principala mea grijă este întotdeauna victima.
- Chiar și când asta vă pune în pericol pe amândouă? Ți se pare logic?
Logic.
Da, ăsta era Gabriel Dean. Încă nu întâlnise pe nimeni ca omul ăsta, care se putea gândi atât la vii cât și la morți cu o egală lipsă de emoție.
- N-am putut s-o las să moară, zise ea. Acesta a fost primul - și singurul - meu gând.
- O cunoșteai? Pe Cordell?
- Da.
- Erați prietene?
- Nu.
Răspunsul ei fu atât de rapid, că Dean își ridică o sprânceană într-o întrebare mută.
Rizzoli trase adânc aer în piept și apoi adăugă:
- Făcea parte din ancheta Chirurgului. Asta-i tot.
- Nu-ți plăcea de ea?
Rizzoli făcu o pauză, luată prin surprindere de intuiția atât de pătrunzătoare a lui Dean.
- Nu am devenit prietene, zise ea. Hai s-o lăsăm așa.
„Eram geloasă pe ea. Pe frumusețea ei. Pe efectul pe care-l avea asupra lui Thomas Moore.”
- Însă Cordell era o victimă, zise Dean.
- Nu eram sigură ce era. Nu de la început. Dar către sfârșit, a devenit limpede că era ținta Chirurgului.
- Cu siguranță te-ai simțit vinovată. Că te-ai îndoit de ea.
Rizzoli nu spune nimic.
- De aceea a trebuit neapărat s-o salvezi?
Rizzoli înțepeni, insultată de întrebarea lui.
- Era în pericol. Nu am avut nevoie de alt motiv în plus.
- Ți-ai asumat riscuri imprudente.
- Nu știam că risc și prudent se pot folosi în aceeași propoziție.
- Chirurgul a pus capcana. Tu ai mușcat momeala.
- Ei, da. Mă rog. A fost o greșeală...
- Pe care a știut c-o vei face.
- Cum e posibil să fi știut acest lucru?
- Știe multe despre tine. E vorba din nou de legătura aceea. Conexiunea aceea dintre voi doi.
Rizzoli sări în picioare.
- Asta-i o tâmpenie, zise ea, și ieși din living.
Dean o însoți în bucătărie, urmărind-o fără milă cu teoriile lui, teorii pe care ea nu voia să le audă.
Gândul la orice legătură emoțională între ea și Hoyt era mult prea dezgustător de contemplat, și nu suporta să-l mai asculte. Dar uite că venise după ea, înghesuind-o în bucătăria și așa claustrofobică, forțând-o să asculte tot ce avea de spus.
- Exact așa cum tu ai un canal direct către mintea lui Warren Hoyt, tot așa are și el unul către mintea ta, afirmă Dean.
- Nu mă cunoștea pe vremea aceea.
- Și poți să fii sigură de asta? Evident că a urmărit mersul anchetei. Trebuia să știe că faci parte din echipă.
- Și asta e tot ce putea ști despre mine.
- Cred că înțelege mai mult decât crezi. Se hrănește cu temerile femeilor. Totul apare în profilul lui psihologic. E atras de femei rănite. De cele deteriorate emoțional. Este excitat de chiar și cea mai mică adiere de durere de femeie și e extrem de sensibil în prezența ei. O poate detecta folosind indiciile cele mai subtile. Tonul vocii unei femei. Postura capului sau faptul că refuză contactul vizual. Toate semnele vizuale minuscule pe care majoritatea dintre noi nu le observă. Dar el le prinde pe toate. El știe care femei sunt vătămate, și pe acelea le vrea.
- Eu nu sunt o victimă.
- Ești acum. El te-a făcut victimă.
Se apropie mai tare de ea, atât de aproape, că aproape se atingeau.
Rizzoli simți brusc impulsul nebunesc să i se lase în brațe și să se lipească de el. Să vadă cum ar reacționa. Dar mândria și bunul simț o făcură să rămână perfect nemișcată.
Se forță să râdă.
- Cine e victima aici, agent Dean? Nu eu. Nu uita, eu sunt cea care l-a pus după gratii.
- Da, rosti el încet. Tu l-ai pus pe Chirurg după gratii. Dar nu înainte să-ți provoace vătămări grave.
Rizzoli se uită fix la el, tăcută.
Vătămată. Acesta era exact cuvântul care să descrie ceea ce-i făcuse. O femeie cu cicatrice pe mâini și o fortăreață de lacăte la ușă. O femeie care nu va mai simți niciodată respirația fierbinte a lunii august fără să-și amintească arșița acelei zile de vară și mirosul propriului sânge.
Fără un cuvânt, se întoarse și ieși din bucătărie, înapoi în living. Acolo se așeză pe canapea și rămase nemișcată într-o tăcere amețită.
Dean nu o urmă imediat, și pentru câteva clipe fu minunat de singură.
Își dorea să-l vadă dispărând pur și simplu, să plece din apartamentul ei și să-i ofere izolarea după care tânjește orice animal suferind. Însă nu era așa de norocoasă.
Îl auzi ieșind din bucătărie și, când își ridică privirea, îl văzu ținând două pahare. Îi întinse și ei unul.
- Ce-i asta? întrebă ea.
- Tequila. Am găsit-o în dulapul din bucătărie.
Rizzoli luă paharul încruntându-se.
- Am uitat de ea. E veche de tot.
- Ei, cel puțin nu era deschisă.
Asta pentru că nu-i plăcea gustul de tequila.
Sticla era doar încă unul dintre cadourile alcoolice aduse de fratele ei Frankie din călătoriile lui, ca lichiorul Kahlua din Hawaii sau sake-ul din Japonia. Era felul lui Frankie de a se lăuda ce om de lume era el, datorită Marinei SUA.
Acum era un moment la fel de bun ca oricare altul de a gusta suvenirul adus din însoritul Mexic.
Luă o sorbitură și clipi din cauza arsurii lacrimilor. Tequila îi trecu prin stomac încălzind-o, și Rizzoli se gândi dintr-odată la un detaliu din trecutul lui Warren Hoyt.
Primele lui victime fuseseră incapacitate cu drogul Rohypnol, pus pe ascuns în băuturile lor.
„Când de ușor e să ne prinzi cu garda lăsată”, se gândi ea.
Când o femeie are atenția distrasă sau n-are niciun motiv să nu aibă încredere în bărbatul care-i dă un pahar de băutură, se transformă pur și simplu într-un miel dus la abator.
Chiar și ea acceptase paharul de tequila fără ezitare. Chiar și ea îi permisese unui bărbat pe care nu-l cunoștea bine să intre în apartamentul ei.
Se uită din nou la Dean. Acesta stătea pe fotoliul din fața ei, și aveau privirile la același nivel. Băutura înghițită pe stomacul gol se făcea deja simțită, și-și simți picioarele și brațele ca de plumb. Anestezia alcoolului.
Era detașată și calmă, într-un mod periculos.
Dean se aplecă spre ea și Rizzoli nu se trase înapoi cu instinctul de apărare obișnuit. Dean îi invada spațiul personal, așa cum nu îndrăzneau s-o facă prea mulți bărbați, și ea îl lăsa. I se predase necondiționat.
- Nu mai avem de-a face cu un singur ucigaș, zise el. Avem de-a face cu un parteneriat. Și unul din acești doi parteneri este un om pe care tu-l cunoști mai bine ca oricine. Fie că vrei să recunoști, fie că nu, ai o legătură specială cu Warren Hoyt. Ceea ce te face să ai o legătură și cu Dominatorul.
Rizzoli respiră adânc și apoi spuse cu voce scăzută:
- Așa lucrează Warren cel mai bine. După asta tânjește. Un partener. Un mentor.
- A avut unul în Savannah.
- Da. Un doctor pe nume Andrew Capra. După ce Capra a fost omorât, Warren a rămas de unul singur. Atunci a venit la Boston. Dar n-a încetat niciodată să caute un nou partener. Cineva care să-i împărtășească dorințele. Fanteziile.
- Mă tem că l-a găsit.
Se uitară unul la celălalt, amândoi înțelegând consecințele sinistre ale acestei noi stări de fapt.
- Acum sunt de două ori mai eficienți, zise el. Lupii funcționează mai bine în haită decât de unii singuri.
- Vânătoare de haită.
Dean încuviință.
- Le e mai ușor. Pânda. Încolțirea. Ținerea victimelor sub control...
Rizzoli se îndreptă brusc.
- Ceașca de ceai, rosti ea.
- Ce-i cu ea?
- N-a fost nicio ceașcă de ceai la locul crimei Ghent. Acum știu de ce.
- Pentru că Warren Hoyt era acolo să-l ajute.
Rizzoli încuviință.
- Dominatorul n-a mai avut nevoie de niciun sistem de alarmă. Avea un partener care-l putea alerta dacă se mișca soțul. Un partener care a stat deoparte și a privit totul. Și lui Warren îi va fi plăcut la nebunie. Asta-l excită. E parte din fantezia lui. Să privească o femeie molestată.
- Iar Dominatorul tânjește după un public.
Rizzoli dădu din cap că da.
- De aceea a ales cupluri. Ca să fie cineva să-l privească. Să-l vadă bucurându-se de puterea supremă asupra trupului unei femei.
Chinul pe care-l descrisese era o violare atât de intimă, că de-abia suporta să-l privească pe Dean în ochi. Dar îi menținu privirea.
Molestarea sexuală a femeilor era o infracțiune ce trezea curiozitatea lascivă a mult prea multor bărbați.
Ca singura femei aflată în încăpere la multe ședințe de anchetă, își privise colegii discutând detaliile unor asemenea violuri și le auzise zumzetul electric de interes din voci, chiar și când se chinuiau să păstreze aparența unui profesionalism sobru.
Acum, uitându-se în ochii lui Dean, căuta acea scânteiere deranjantă, dar nu o văzu deloc. Nu văzuse nimic altceva decât hotărâre sumbră în ochii lui când se uitase la cadavrele violate ale lui Gail Yeager și Karenna Ghent. Dean nu era excitat de aceste atrocități; era profund oripilat.
- Ai zis că Hoyt își dorește un mentor, zise el.
- Da. Cineva care să-i arate drumul. Care să-l învețe.
- Ce să-l învețe? Deja știe cum să ucidă.
Rizzoli mai sorbi o dată din tequila.
Când se uită iar la el, văzu că se aplecase chiar mai aproape de ea, ca și cum i-ar fi fost frică să nu piardă nici cea mai șoptită declarație din partea ei.
- Variațiuni pe aceeași temă, zise ea. Femei și durere. În câte feluri poți pângări un trup? În câte alte feluri poți tortura pe cineva? Warren a avut un model pe care l-a urmat de mai mulți ani. Poate e pregătit să-și extindă orizonturile.
- Sau subiectul acesta nou e gata să și le extindă pe-ale lui.
Rizzoli se uită la el.
- Dominatorul?
- Poate am înțeles noi invers. Poate că subiectul necunoscut e cel care-și caută un mentor. Și l-a ales pe Warren Hoyt pe post de profesor.
Rizzoli rămase încremenită, înghețată până în măduva oaselor la acest gând.
Cuvântul profesor sugera control. Autoritate.
Oare acesta să fie rolul pe care și-l asumase Hoyt după mai multe luni petrecute între zidurile închisorii? Faptul că fusese închis îi hrănise fanteziile, îi șlefuise impulsurile și țelurile ca o piatră de ascuțit?
Fusese suficient de impresionant înainte de a fi arestat; nici nu voia să se gândească la o variantă a lui Warren Hoyt chiar și mai puternică.
Dean se rezemă de spătarul fotoliului, privind cu ochii lui albaștri paharul de tequila. Nu băuse decât extrem de puțin, și acum își puse paharul pe măsuța de cafea.
Întotdeauna i se păruse a fi un om care nu lăsa să-i slăbească disciplina nicio secundă, care învățase să-și mențină sub control impulsurile. Dar oboseala își spunea cuvântul și avea umerii lăsați și ochii injectați. Își frecă fața cu palmele.
- Cum reușesc doi monștri să se unească într-un oraș de mărimea Bostonului? întrebă el. Cum s-au găsit unul pe altul?
- Și așa de rapid? adăugă ea. Familia Ghent a fost atacată la doar două zile după evadarea lui Warren.
Dean își ridică privirea spre ea.
- Se cunoșteau deja.
- Sau știau unul de altul.
Evident că Dominatorul știa despre Warren Hoyt. Ar fi fost imposibil să citești un ziar din Boston toamna trecută și să nu afli despre atrocitățile pe care le comisese.
Chiar dacă nu se întâlniseră, Hoyt aflase și el despre celălalt criminal, dacă nu altfel, atunci din reportajele de știri. Cu siguranță aflase despre uciderea familiei Yeager, cu siguranță știuse că era în oraș un monstru foarte asemănător cu el.
Comunicare prin crimă, mesajul transmis prin Boston Globe și emisiunile de știri de la televizor.
„Și pe mine m-a văzut la televizor. Hoyt știa că am fost la scena crimei Yeager. Și acum încearcă să ne reînvigoreze relația.”
Atingerea lui Dean o făcu să tresară. Dean o privea încruntat, aplecându-se chiar mai aproape decât înainte, și i se păru că niciun bărbat nu o privise vreodată așa de insistent.
„Niciun bărbat în afară de Chirurg.”
- Nu Dominatorul se joacă așa cu mine, zise ea. E Hoyt. Eșecul urmăririi din parc - a avut scopul de a mă doborî. E singurul mod în care se poate apropia de o femeie, doborând-o prima dată la pământ. Demoralizând-o, sfâșiindu-i bucățele și fragmente din viață. De aceea a ales victime de viol pentru a le omorî. Femei care au fost deja simbolic distruse. Înainte să atace, are nevoie să ne facă să fim slabe. Speriate.
- Tu ești ultima femeie pe care aș caracteriza-o vreodată ca slabă.
Rizzoli se îmbujoră auzindu-i lauda, pentru că știa că nu o merita.
- Încerc pur și simplu să-ți explic cum acționează, spuse ea. Cum pândește prada. Cum o face să-și piardă puterile înainte de a deveni personal. Așa a făcut și cu Catherine Cordell. Înainte de atacul final, a jucat mai multe jocuri mintale cu ea, ca s-o înspăimânte de moarte. I-a trimis mesaje ca s-o facă să știe că putea să intre și să iasă din viața ei fără ca ea să știe măcar că e acolo. Ca o stafie, care trece prin pereți. Cordell nu știa când o să apară din nou, sau din ce direcție va veni atacul. Dar știa că va veni. Asta te doboară. Făcându-te să știi că într-o zi, când te aștepți cel mai puțin, o să vină la tine.
În ciuda naturii înfiorătoare a cuvintelor ei, își păstrase o voce calmă pe durata întregului monolog. Nefiresc de calmă.
În tot acest timp, Dean o privise cu intensitate tăcută, ca și cum ar fi căutat să vadă o licărire de emoție adevărată, o slăbiciune adevărată. Însă Rizzoli nu-l lăsă să vadă nimic.
- Și acum are un partener, zise ea. O persoană de la care să învețe. Pe care să poată să-l învețe la rândul lui. O echipă de vânătoare.
- Crezi că o să stea împreună?
- Warren așa va vrea. El vrea un partener. Au ucis împreună o dată deja. Asta e o legătură puternică, pecetluită în sânge.
Mai luă o sorbitură din pahar, golindu-l. Oare-i va amorți creierul împotriva coșmarurilor? Sau se găsea acum într-o stare dincolo de consolarea anesteziei?
- Ai cerut protecție?
Întrebarea lui o făcu să tresară.
- Protecție?
- O mașină de poliție, cel puțin. Ca să-ți urmărească apartamentul.
- Sunt polițistă.
Dean își înclină capul într-o parte, așteptând parcă restul răspunsului.
- Dacă aș fi un bărbat, mi-ai pune întrebarea asta? zise ea.
- Nu ești bărbat.
- Și asta înseamnă automat că am nevoie de protecție?
- De ce pari așa de ofensată?
- De ce faptul că sunt femeie mă face incapabilă să-mi apăr propria casă?
Dean oftă.
- Întotdeauna trebuie să-i depășești pe bărbați, doamnă detectiv?
- A trebuit să mă lupt din greu să fiu tratată ca toți ceilalți, spuse ea. Nu o să cer favoruri speciale pentru că sunt femeie.
- Tocmai pentru că ești femeie te afli în poziția asta. Fanteziile sexuale ale Chirurgului sunt legate de femei. Și atacurile Dominatorului nu sunt centrate pe soți, ci pe soții. El violează soțiile. Nu poți să-mi spui că ești femeie e irelevant în situația aceasta.
Rizzoli tresări la auzul cuvântului viol. Până în clipa aceasta, discuția atacurilor sexuale fusese despre alte femei.
Faptul că ea era o victimă potențială aduse totul în relief mult mai clar, la un nivel mult mai intim, într-un fel pe care nu se simțea deloc confortabil discutându-l cu un bărbat. Chiar mai mult decât subiectul violului, Dean însuși o făcea să nu se simtă bine. Felul în care o studia, ca și cum ar fi fost deținătoarea unui secret pe care el dorea să-l descopere.
- Nu e vorba de faptul că ești polițistă sau dacă ești sau nu capabilă să te aperi singură, zise el. Este vorba de faptul că ești o femeie. O femeie despre care Warren Hoyt a fantazat probabil luni întregi.
- Nu în legătură cu mine. Cordell e cea pe care o vrea.
- Cordell nu e disponibilă. Nu o poate atinge. Dar tu ești chiar aici. Tu ești la îndemână, exact femeia care l-a înfrânt. Femeia pe care a țintuit-o pe podea în pivnița aceea. Ți-a pus o lamă de cuțit la gât. Deja îți mirosea sângele.
- Termină, Dean.
- Într-un fel, deja te consideră a lui. Te-a luat în stăpânire. Și ești la câmp deschis în fiecare zi, lucrând chiar la crimele pe care le lasă el în urmă. Fiecare cadavru e un mesaj special pentru tine. O avanpremieră a ceea ce a plănuit pentru tine.
- Ti-am zis, termină!
- Și crezi că n-ai nevoie de protecție? Crezi că un pistol și o atitudine sunt suficiente să-ți asigure supraviețuirea? Atunci înseamnă că nu ții seama de propria intuiție. Știi ce-o să facă în continuare. Știi după ce tânjește, ce-l atrage. Și ceea ce-l atrage ești tu. Ceea ce plănuiește să-ți facă.
- Taci naibii odată!
Izbucnirea ei îi luă prin surprindere pe amândoi.
Rizzoli se holbă la el, necăjită că-și pierduse stăpânirea de sine și rușinată de lacrimile care-i apăruseră pe neprevăzute în ochi. Naiba să-l ia, naiba să-l ia, n-o să plângă. Nu lăsase niciodată un bărbat s-o vadă prăbușindu-se și nu-i va permite lui Dean să fie primul.
Trase adânc aer în piept și spuse încet:
- Vreau să pleci acum.
- Nu-ți cer decât să-ți asculți propriile instincte. Să accepți aceeași protecție pe care i-ai oferi-o oricărei alte femei.
Rizzoli se ridică în picioare și se duse la ușă.
- Noapte bună, agent Dean.
Pentru o clipă, acesta nu se mișcă din loc, și Rizzoli se întrebă ce va trebui să facă să-l scoată pe bărbatul acesta din casa ei.
În cele din urmă, Dean se ridică să plece, dar când ajunse la ușă se opri și se uită la ea.
- Nu ești invincibilă, Jane, zise el. Și nimeni nu se așteaptă să fii.
Mult după ce Dean ieșise, Rizzoli rămase în continuare cu spatele lipit de ușa încuiată, cu ochii închiși, încercând să calmeze tumultul pe care vizita lui i-l lăsase în minte.
Știa că nu era invincibilă. Realizase asta cu 1 an în urmă, când se uitase în ochii Chirurgului și așteptase tăietura bisturiului. Nu avea nevoie să i se reamintească acest lucru, și era extrem de supărată de felul brutal în care Dean îi rechemase în minte acea lecție.
Se duse înapoi la canapea și ridică receptorul telefonului de pe măsuță. Era puțin înainte de răsăritul soarelui la Londra, dar nu mai putea amâna acest telefon.
Moore răspunse la al doilea sunet, cu vocea răgușită, dar trează, în ciuda orei atât de matinale.
- Eu sunt, zise Rizzoli. Îmi pare rău că te-am trezit.
- Stai să merg în cealaltă cameră.
Rizzoli așteptă. Auzi prin telefon scârțâitul patului și apoi sunetul unei uși închise.
- Ce se întâmplă? întrebă el.
- Chirurgul vânează din nou.
- A apărut o victimă?
- Am văzut autopsia acum câteva ore. E semnătura lui.
- N-a pierdut niciun minut.
- E chiar mai rău de atât, Moore.
- Cum se poate să fie mai rău?
- Are un partener.
Urmă o pauză lungă. În cele din urmă, Moore întrebă cu glas scăzut:
- Cine e?
- Credem că e același suspect care a omorât cuplul acela în Newton. El și Hoyt s-au găsit cumva unul pe celălalt. Acum vânează împreună.
- Așa de repede? Cum e posibil să ia legătura atât de rapid?
- Se știau dinainte. Cu siguranță se știau dinainte.
- Dar unde s-au întâlnit? Când?
- Asta trebuie să aflăm. S-ar putea să fie cheia identității Dominatorului.
Dintr-odată se gândi la sala de operații din care evadase Hoyt. Cătușele. Nu gardianul le desfăcuse. Altcineva intrase în blocul operator ca să-l elibereze pe Hoyt, cineva deghizat probabil într-un halat de infirmier sau de doctor luat de undeva.
- Ar trebui să fiu acolo, zise Moore. Ar trebui să lucrez cu tine....
- Nu, n-ar trebui. Tu trebuie să fii exact acolo unde ești, cu Catherine. Nu cred că Hoyt o poate găsi. Dar o să încerce. N-o să renunțe niciodată; știi asta foarte bine. Și acum sunt 2, și n-avem nici cea mai mică idee cum arată partenerul lui. Dacă apare în Londra, n-o să-l recunoști dacă-l vezi. Trebuie să fii pregătit.
„Ca și cum ar putea fi cineva pregătit pentru un atac al Chirurgului” se gândi ea, în timp ce închidea telefonul.
Cu 1 an în urmă, Catherine Cordell crezuse că era pregătită. Își transformase casa într-o fortăreață și trăise sub asediu. Și totuși, Hoyt se strecurase printre măsurile ei de apărare; o atacase când nu se așteptase, într-un loc pe care ea îl crezuse sigur.
„Exact așa cum și eu cred că apartamentul meu e sigur.”
Se ridică și se duse la geam.
Uitându-se în stradă, se întrebă dacă exact în momentul acesta cineva se uita la ea, văzând-o în cadrul ferestrei. Nu era greu de găsit. Tot ce trebuia Chirurgul să facă era să ia o carte de telefon și să se uite la RIZZOLI J.
Pe stradă sub ea, un vehicul încetini și trase pe dreapta peste bordură. O mașină de poliție.
Rizzoli se uită la ea o clipă, dar aceasta nu se mișcă, și farurile nu se stinseră, indicând faptul că se pregătea să stea. Nu ceruse o mașină de supraveghere și protecție, dar știa cine o făcuse.
Gabriel Dean.
Istoria răsună de ecourile țipetelor femeilor.
Paginile manualelor nu dau prea mare atenție detaliilor scabroase pe care tânjim să le aflăm. Vedem ilustrații cu bărbați în armură, cu săbii lucioase și trupuri musculoase răsucindu-se în câmpurile luptei. Vedem tablouri cu generali călare pe cai de rasă nobilă, privind câmpurile unde oștenii stau ca lanurile de grâu așteptând secera. Triumfurile bărbaților sunt scrise întotdeauna cu litere mari, în sângele soldaților.
Nimeni nu vorbește despre femei.
Dar știm că și ele erau acolo, carne moale și piele netedă, parfumul lor se răsfiră din paginile istoriei. Toți știm, deși nu vorbim despre asta, că sălbăticia războiului nu se limitează la câmpul de bătălie.
Când ultimul soldat dușman s-a prăbușit, când una din oștiri e victorioasă, atenția soldaților se îndreaptă asupra femeilor cotropite.
Așa a fost întotdeauna, deși această realitate brutală este rareori menționată în cărțile de istorie.
Dar ce metodă mai bună de a-ți trâmbița victoria decât abuzarea trupurilor iubitelor dușmanului tău? Ce dovadă mai limpede că l-ai înfrânt, că l-ai umilit, decât să-l forțezi să te privească satisfăcându-ți poftele.
Înțeleg asta foarte bine: triumful are nevoie de un public.
Mă gândesc la femeile troiene în timp ce mașina noastră înaintează pe Commonwealth Avenue, în ritm cu scurgerea constantă a traficului. E o stradă aglomerată și chiar și la ora 21,00 mașinile înaintează încet, lăsându-mi timp să studiez clădirea pe îndelete.
Ferestrele sunt întunecate; nici Catherine Cordell, nici noul ei soț nu sunt acasă.
.....................................................
Abonați-vă la:
Postări (Atom)