„Cea mai frumoasă parte a vieții este prezentul, dar suntem așa de ocupați că nici nu observăm.”

              Eddy Du Perron

Adulter, J.D. Robb

...............................................................

                       2-9

  

           Interesant, se gândi dându-i ocol, așa cum ar fi făcut cu un animal care dormea. Ce-o fi avut acolo de nu voia să știe nevasta-sa?
   Uitându-se în continuare la unitatea centrală, scoase teleemițătorul din buzunar și-l sună pe Feeney, la sediul central.
  Fața lui de copoi fusese arsa de soarele recentei vacanțe pe care o petrecuse în Bimini. Nu se întorsese decât de vreo doua zile, iar Eve spera ca bronzul să-i treacă cât mai repede. Era... deconcertant să-l vezi pe Feeney bronzat.
   Își dorea să-i crească și părul mai repede. Își tunsese claia de păr blond foarte scurt cât fusese plecat. Părea că are pe cap o cască de blană.
   Dacă mai adăugai și sclipirea postvacanță din ochii lui căprui, era prea mult de văzut fără să te apuce durerea de cap.
   - Salut, puștoaico!
   - Salut. Ai primit cererea mea?
   - La prima oră. Deja am găsit timpul și oamenii necesari pentru tine.
   - Mai am una. Unitatea centrală a mortului. Probabil că e parolată ca lumea. Nu reușesc să o pornesc.
   - Dallas, sunt momente când nu reușești să pornești nici măcar mașina de gătit.
   - E o minciună nerușinată. Dădu cu degetul în unitate. Am nevoie de cineva care să vină să ia asta și alte console de date și de comunicare. Am o mașină de discuri de securitate de verificat și de analizat.
   - Voi trimite o echipă să ia tot.
   Eve așteptă o clipă.
   - Așa de ușor? Nu primesc niciun fel de reproșuri?
   - Sunt într-o dispoziție prea buna pentru a face reproșuri. Nevastă-mea mi-a făcut clătite de dimineață. Nu știe ce să-mi mai facă. Toata familia crede că sunt un erou. Tu mi-ai dat pontul cu Bimini, Dallas, și cred că o să primesc recompense pentru asta în următoarele șase luni. Îți sunt dator.
   - Feeney, mă sperii când zâmbești așa. Așa că termină.
   Zâmbetul i se lăți.
   - N-am ce face. Sunt un om fericit.
   - Am destule de făcut cu toate astea ca să ie țin ocupat, împreună cu toată echipa, timp de câteva zile.
   - Sună bine.
   Aproape că o cântă.
   - Sunt pregătit pentru o nouă provocare. Oricine are tendința să se înmoaie dacă stă la soare și bea suc de nucă de cocos toată ziua.
   Trebuie să înceteze cu chestia asta, fu tot ceea ce reuși Eve să gândească. Și repede.
   - Cazul e greu, spuse ea scrâșnind din dinți. Deja am arestat suspectul pentru două capete de acuzare. Folosesc hunii și timpul departamentului pentru a desluși cazul din interior.
   - Pare amuzant. Mă bucur că m-ai sunat pe mine.
   - Aș putea să încep să te urăsc dacă continui așa, Feeney, spuse ea, întrerupând convorbirea și începând să fredoneze. Faci un serviciu unui prieten, murmură ea, și te lovește peste ochi apoi. Peabody! strigă. Pune etichete pe toată aparatura electronică pentru cei care vor veni să le ia. Aranjează ca doi roboți să păzească zona și sigilează totul după ce pleacă cei de la departamentul tehnic. Și mai repede! Trebuie să mergem să verificăm galeria și studioul lui Bissel.
   - Dacă suntem parteneri acum, cum se face că eu trebuie să pun etichetele? îi strigă Peabody. Și mai și mâncăm vreodată? Sunt în picioare de șase ore și începe să-mi scadă glicemia. Simt.
   - Mișcă-ți fundul, îi strigă Eve, dar zâmbi.
   Cel puțin partenera ei știa să comenteze.
   Pentru că o aprecia pentru asta și pentru că-și aminti că nici ea nu mai mâncase de cu o seară în urmă, parcă în fața unui local deschis non-stop și o lăsă pe Peabody să intre și să ia ceva la pachet.
   Aveau nevoie amândouă să doarmă câteva ore. Dar voia mai întâi să arunce o privire la spațiile de lucru ale lui Blair 51 să înregistreze toate electronicele și discurile cu înregistrările de securitate. Pentru că singurul motiv pe care-l vedea era legat de securitate.
   Singurul motiv care o făcea pe Reva să fie adevărata țintă. Crimele o scoseseră din joc, intenționat. Dacă nu era vorba de un motiv personal, și acest unghi avea să-l abordeze, atunci motivul era unul de ordin profesional.
   Și orice motiv profesional îndreptat împotriva Revei era prea legat de Roarke pentru ca ea să poată sta liniștită. Așa că avea de gând să se miște repede și să adune cât mai multe probe la sediul central, înainte de a trece la următoarea etapă.

        Peabody ieși în viteză, ducând o enormă sacoșă în mână.
   - Am luat sandviciuri, spuse ea punând sacoșa pe scaunul din spate.
   - Pentru cine? Pentru tot departamentul?
   - Și alte provizii.
   - Plecăm cumva într-un safari?
   Cu demnitate, Peabody scoase un sandvici bine împachetat și i-l dădu lui Eve.
   - Băuturi și o pungă de chipsuri de soia și o pungă de caise uscate...
   - Caise uscate în cazul în care zvonul despre venirea Armagedonului sunt adevărate.
   - Și niște prăjiturele. Mi-e foame și când începi o chestie de genul ăsta e posibil să nu mai văd mâncare până ce ajung numai piele și os. Nu ești obligată să mănânci, dacă nu vrei.
   Își desfăcu un sandvici cu un întreg ritual.
   - Nimeni nu-ți ține un dezintegrator la tâmplă.
   Eve se uită la sandviciul ei și văzu ceva care credea că provine de la un porc. Era suficient.
   - În cazul în care ne așteaptă un Armagedon, sper că prăjiturile alea au și ceva ciocolată în ele.
   - Poate.
   Înmuiată când o văzu pe Eve conducând cu o mână în vreme ce ținea sandviciul cu cealaltă, Peabody deschise o cutie de pepsi și o puse în suportul pentru băuturi.

         Până când ajunseră la Flatiron Building, Peabody terminase sandviciul și o bună parte din chipsuri. Prin urmare, atât starea cât și energia îi erau refăcute.
   - E clădirea mea preferată din New York, spuse ea. Când m-am mutat aici, o zi întreagă am vizitat și am Scut fotografii ale clădirilor și locurilor despre care citisem. Clădirea asta era în capul listei. E așa de demodată. Dar uite-o încă la locul ei. Cel mai vechi zgârie-nori din oraș.
   Eve nici măcar nu știuse acest lucru. Nici măcar nu colecta astfel de informații. Dar probabil că-i admirase stilul de construcție triunghiular, din când în când, mai mult inconștient.
   Pentru ea însă clădirile erau acolo, pur și simplu. Oamenii locuiau și lucrau în aceste clădiri și ocupau spațiul, dând o formă orașului.
   Decise să nu parcheze pe Broadway, pentru că în această zonă avea mai mereu loc câte o petrecere. Se hotărî să întoarcă pe strada Douăzeci și trei și parcă într-o zonă pentru camioane de marfă. Următorul camionagiu care avea să vină acolo va comenta, dar aprinse semnul pe care scria De serviciu și apoi coborî din mașină.
   - Bissel avea un loc închiriat la ultimul etaj.
   - Iisuse, cred că-l costa o grămadă de bani.
   Eve încuviință pe când se îndreptau spre intrare.
   - Mi-am aruncat o privire pe situația lui financiară, și-și permitea. Aparent, rahaturile de metal pe care le făcea se dădeau pe o mulțime de bani. Mai avea și propriile galerii, unde vindea și cumpăra lucrări de artă.
   - Legătura cu Felicity Kade?
   - Aparent. Din câte spunea Reva, îi era clientă. Cumpăra atât de la Blair, cât și de la Reva și ea e cea care a convins-o pe Reva să meargă la expoziția unde l-a întâlnit pe Blair.
   - Confortabil.
   Eve se uită la Peabody apreciativ pe când traversau holul.
   - Așa e. Chiar prea confortabil pentru gustul meu. De ce crezi că Felicity i-a cuplat pe prietena și pe iubitul ei?
   - Poate că nu erau iubiți pe vremea aceea. Sau poate că nu știa că se va întâmpla ceva serios între ei.
   - Poate.
   Eve trecu de biroul de pază și introduse codul pe care i-l dăduse Reva pentru a intra în liftul ce ducea la ultimul etaj. Dar în loc să se deschidă ușile, computerul scoase un zgomot de avertizare.
   - Nu aveți autorizația să folosiți acest lift. Vă rog întoarceți-vă la biroul de pază și cereți instrucțiunile necesare pentru a avea acces la liftul pentru public sau pentru a ajunge la Galeriile Bissel. Acest lift este privat.
   - Poate ți-a dat codul greșit, sugeră Peabody.
   - Nu prea cred.
   Eve intră în biroul de pază central.
   - Cine a folosit acest lift ultima dată?
   Tânăra îmbrăcată în negru se uită la ea întrebător.
   - Poftim?
   - Nu e cazul, spuse Eve și-i arătă insigna. Răspunde la întrebare.
   - Trebuie să vă verific identitatea.
   Cu nasul pe sus, îi verifică insigna.
   - E în legătură cu ce i s-a întâmplat domnului Bissel?
   - Poftim? făcu Eve zâmbind.
   Femeia pufni și se întoarse la înregistrările ei.
   - Domnul Bissel este cel care l-a folosit ultima dată. Duce direct în studioul lui. Angajații și clienții folosesc doar liftul din dreapta. Acela duce la galerie.
   - Ai codul pentru liftul care duce la studio?
   - Sigur. Toți chiriașii trebuie să ne comunice codurile și parolele.
   - Care e?
   - Nu am voie să dau informații, dacă nu aveți autorizație corespunzătoare.
   Eve se întrebă dacă, în cazul în care i-ar băga insigna pe gât, nu ar fi destul ca să o autorizeze. Dar în loc să facă asta arătă ecranul agendei sale.
   - Acesta este codul?
   Din nou femeia se uită pe ecranul computerului pe care-l avea în față, apoi iarăși la agenda lui Eve.
   - Dacă îl aveți deja, de ce mă mai întrebați pe mine?
   - Nu funcționează.
   - Bineînțeles că funcționează, doar că nu ați făcut ce trebuia.
   - De ce nu-mi arăți tu cum se face?
   Oftând, femeia gesticulă spre un coleg.
   - Ai grijă și de postul meu, spuse ea, apoi se îndreptă apre lift pe tocurile ei înalte și subțiri ca un fir de păr.
   Formă codul și când avu același rezultat ca și Eve formă codul din nou.
   - Nu înțeleg. Este codul cel bun. Este înregistrat. Paza clădirii verifică codurile de două ori pe săptămână.
   - Când a fost verificat ultima dată?
   - Acum două zile.
   - Cât este nevoie să spargi codul?
   - Nu am nici cea mai mică idee.
   - Nu se poate ajunge de la galerie în studio?
   Evident îndurerată, se duse la postul ei de lucru și accesă planul clădirii pentru ultimul nivel.
   - Se poate. Între ele este o intrare de securitate. Am parola.
   - Care, mă gândesc eu, este la fel de bună ca și cea pentru lift. Dă-mi-o totuși.
   Eve scoase comunicatorul de buzunar pe când se îndrepta spre lift.
   - Am nevoie de tine la clădirea Flatiron, spuse ea în clipa în care Roarke răspunse. Galeria Bissel de la ultimul etaj. Codurile pentru acces direct la ultimul etaj, cu liftul, au fost schimbate, așa că nu pot să ajung acolo. Voi încerca să trec prin ușa care leagă studioul de galerie, dar mă gândesc că nici așa nu voi reuși.
   - Așteaptă. Dacă cineva a umblat la coduri, folosirea parolei originale va adăuga un alt blocaj. Sunt pe drum.
   - Ce-o fi avut Bissel în studio de nu voia să știe nevastă-sa? se întrebă Peabody.
   - N-are logică.
   Eve dădu din cap.
   - Nu este nimic în dosarul lui din care să reiasă că este expert în securitate. Și este nevoie de un expert pentru a schimba codurile fără a pune în alertă securitatea clădirii. Și un tip care riscă să aibă o aventură cu prietena soției, aproape sub nasul ei? De ce ar fi făcut asta? Pentru sex, sigur, dar și pentru adrenalină. Uite cum te duc de nas și nu-ți dai seama. De ce ar vrea un bărbat, care este în căutare de senzații tari, să-și ia atâtea precauții cu unitatea de acasă și cu studioul de artă? Ce legătură este între ele?
   Ieșiră din lift într-un spațiu plin de sculpturi și tablouri, atât statice cât și animate. În mijlocul încăperii slab luminată ședea o femeie care plângea de-i sărea cămașa de pe ea.
   - La naiba, spuse Eve încet, urăsc când se întâmplă asta Ocupă-te tu de ea.
   Mulțumită să primească o sarcină specifică, Peabody se apropie de femeia așezată pe jos.
   - Domnișoară.
   - Am închis, spuse femeia, acoperindu-și fața cu mâinile. Din cauza unui de... de... deces.
   - Sunt detectivul Peabody.
   Când pronunță cuvintele, încercă să nu arate prea multă bucurie.
   - Ea este partenera mea, doamnalocotenent Dallas. Investigam decesul lui Blair Bissel și al lui Felicity Kade.
   - Blair! aproape strigă femeia, aruncându-se cu fața la pământ. Nu, nu, nu poate să fie mort. Nu suport așa ceva.
   - Îmi pare rău, știu că este un moment greu pentru dumneavoastră.
   - Nu știu dacă mai pot trăi! Toată lumina, tot aerul a dispărut de pe pământ.
   - Oh, Iisuse Hristoase!
   Pentru că deja era prea mult, Eve se duse la femeie, o apucă de braț și o ridică.
   - Vreau să știu cum te cheamă, legătura cu Blair Bissel și motivul pentru care ești aici.
   - Ch... ch... ch...
   - Termină, spuse Eve pe un ton răstit. Spune.
   - Chloe McCoy. Eu sunt directoarea galeriei. Și sunt aici, sunt aici pentru că...
   Își încrucișă mâinile pe piept de parcă ar fi vrut să-și rețină inima înăuntru.
   - Ne-am iubit.
   Abia împlinise vârsta pentru a fi servită cu băuturi în baruri, se gândi Eve. Fața îi era răvășită, umflată, iar ochii mari, căprui îi erau plini de lacrimi. Părul negru ca cerneala ii cădea pe umeri până la sânii fermi, care se întrezăreau prin bluza neagră.
   - Ai avut o relație intimă cu Bissel?
   - Ne iubeam!
   Întinse brațele în față și apoi și le puse în jurul corpului, îmbrățișându-se parcă.
   - Eram suflete-pereche. Eram destinați unul altuia din prima clipă de viață. Eram...
   - Ți-ai tras-o cu el, Chloe?
   Duritatea întrebării avu efectul scontat de Eve, iar lacrimile i se uscară imediat.
   - Cum de îndrăznești? Cum de îndrăznești să înjosești ceva atât de frumos?
   Își ridică bărbia, care, deși îi tremura, părea că indică spre tavan.
   - Da, eram iubiți. Acum, că a murit, mi-a murit și mie sufletul. Cum de a putut să o facă? Femeia aia oribilă! Cum de a putut stinge lumina unui suflet atât de frumos, atât de perfect!
   - Atât de frumos și perfect încât se culca cu prietena ei cea mai bună și cu o angajată? spuse Eve în glumă.
   - Căsnicia lui era pe terminate.
   Chloe se întoarse cu fața spre perete.
   - În scurt timp avea să o termine din punct de vedere legal și aveam să fim împreună în lumina soarelui, nu în umbră.
   - Câți ani ai?
   - Am douăzeci și unu de ani, dar vârsta nu contează.
   Strânse în pumn un medalion în formă de inimă.
   - Acum sunt la fel de bătrână precum timpul, precum durerea.
   - Când l-ai văzut pe Blair ultima dată?
   - Ieri-dimineață. Ne-am întâlnit aici.
   Cu mâna liberă își netezi sprâncenele în vreme ce cu cealaltă continua să strângă medalionul.
   - Să ne luăm un dulce la revedere înainte ca el să plece în călătorie.
   - Călătoria până în oraș vrei să spui, unde avea să se distreze cu Felicity Kade câteva zile?
   - Nu-i adevărat.
   Ochii ei căpătară o expresie de revoltă.
   - Nu știu ce s-a întâmplat, ce a făcut să pară acea femeie oribilă, dar Blair nu era implicat în niciun fel de relație cu domnișoara Kade. Era doar o clientă.
   - Îhî, fu cel mai blând răspuns care-i trecu prin cap lui Eve. De cât timp lucrezi aici?
   - De opt luni. Cele mai importante opt luni din viața mea. Nu am început să trăiesc decât după...
   - Soția lui venea pe aici?
   - Rareori.
   Chloe își strânse buzele.
   - În public pretindea că o interesează munca lui. Dar în particular era foarte critică și-l seca de energie. Bineînțeles că nu avea nici cea mai mică problemă în a cheltui banii pe care el îi făcea cu dulceața sufletului său.
   - Chiar așa? El ți-a spus asta?
   - Mi-a spus tot.
   Se lovi cu pumnul în piept, strângând încă medalionul.
   - Între noi nu existau secrete.
   - Așadar ai codul de acces în studioul lui?
   Deschise gura, dar o închise înainte de a spune ceva.
   - Nu. Un artist ca Blair are nevoie de intimitate. Nu voiam să-l inoportunez. Bineînțeles că-și deschidea ușa pentru mine când voia să-mi împărtășească ceva.
   - Așa. Deci nu știi daca a avut vreodată vizitatori acolo?
   - Lucra singur. Avea nevoie de asta pentru creativitate.
   Fraieră, se gândi Eve. Naivă, ușor de prostit și probabil nimic mai mult decât o jucărie pentru Bissel.
   Dădu să se întoarcă când ușa liftului se deschise din nou, dar Chloe o prinse de picioare.
   - Te rog, te rog! Trebuie să-mi dai voie să-l mai văd. Trebuie să-mi dai voie să-mi iau adio de la sufletul meu. Lasă-mă să mă duc la el! Lasă-mă să-i ating fața încă o dată. Trebuie să mă lași. Trebuie să-mi acorzi atâta lucru.
   Eve îl văzu pe Roarke ridicând din sprâncene într-un fel de amuzament oripilat. Se aplecă și o îndepărtă pe Chloe.
   - Peabody, ocupă-te de asta!
   - Sigur. Haide, Chloe!
   Peabody o ridică.
   - Haide să dăm cu apă pe față. Blair ar vrea să fii puternică. Vreau să-ți pun câteva întrebări. Sunt sigură că el ar vrea să ne ajuți, ca să facem dreptate.
   - Da. Voi fi puternică pentru Blair. Indiferent cât de greu ar fi.
   - Știu că vei fi puternică, spuse Peabody, conducând-o pe un hol.

        - Felul doi, mult mai tânăr, spuse Eve, înainte ca Roarke să aibă timp să întrebe.
   - Aha!
   - Da. Nu cred că știe ceva, dar Peabody va afla tot, dacă e ceva de aflat.
   - Mă întreb dacă va fi mai ușor pentru Reva când va afla ce ticălos era. Avocatul a scos-o pe cauțiune. Trebuie să poarte o brățară de urmărire, dar a ieșit din arest. Va sta la Caro până se limpezesc apele.
   Roarke studie ușa dublă care ocupa aproape tot peretele și o lovi ușor cu degetele.
   - Oțel ranforsat, aș putea pune pariu. E ciudat să faci asta pentru un astfel de loc.
   - Așa mă gândeam și eu.
   - Hmm.
   Se uită la panoul de securitate.
   - Feeney m-a sunat cu puțin înaintea ta. De fapt, mă duceam spre sediul central înainte să-mi dai această sarcină interesantă.
   Scoase o trusă de scule foarte fine din buzunar și alese o unealtă.
   - Se pare că s-a simțit foarte bine cu familia în Bimini.
   - S-a bronzat. Zâmbește tot timpul. Nu sunt foarte sigură că nu l-au înlocuit cu un droid.
   Roarke produse un sunet nu prea plăcut și apoi scoase un obiect electronic mic din buzunar.
   - Ce e chestia aia?
   - E ceva cu care mă mai joc eu. Mă simt bine s-o folosesc pe teren, ca să spun așa.
   Conectă aparatul la panoul de comandă al ușii, așteptă să se audă o serie de bipuri și o împinse ușor pe Eve înapoi când încercă să se uite peste umărul iui la ce făcea.
   - Mă cam înghesui, locotenente.
   - Ce face?
   - Tot felul de lucruri pe care nu le-ai înțelege și care te-ar enerva dacă aș încerca să ți le explic. Ca să spun cel mai simplu, se împerechează... așa cum o fac mașinile. Și încearcă să seducă aparatura lui Bissel, pentru a-i spune tot felul de secrete. Nu-i așa că e interesantă chestia asta?
   - Ce? La dracu’! Poți să o deschizi sau nu?
   - Nu înțeleg de ce tolerez aceste insulte.
   Se uită peste umăr, direct la fața ei enervată.
   - Poate e datorită sexului. Cât de înjositor ar fi! Dar sunt la fel de slab și de vulnerabil ca și restul bărbaților.
   - Încerci să mă enervezi?
   - Draga mea, dar nici măcar nu trebuie să fac un mare efort. Ceea ce am aflat de la jucăria mea cea încântătoare este momentul exact când a fost schimbată parola. Și cred că vei fi la fel de interesată ca și mine să afli că s-a întâmplat cam în același timp când cineva a înfipt un cuțit în Blair Bissel.
   - Nu te înșeli?
   - Nu. Deci i-ar fi fost greu să o facă chiar el.
   - Da, greu.
   - Nici amanta lui moarta sau soția. Poate nici măcar criminalul.
   - Dar pot să pun pariu cu tine că oricine a schimbat parola știa că e mort, sau că urmează să moară. Știa și că nevasta lui avea să fie acuzata de crimă. Cred că este o altă etapă în rezolvarea acestei crime încurcate. Vreau să intru.

                                                       4.

             Nu i-a trebuit prea mult timp. În general, astfel de lucruri nu-i luau prea mult timp. Avea îndemânare de hoț, dar pentru că se folosea de agilitatea mâinilor lui pentru ea și pe ea, îi era greu să-l critice.
   Când a terminat, ușile grele se dădură în lături, aproape fără zgomot, și intrară în studioul lui Blair Bissel.
   Și aici avea mult spațiu și se părea că chiar avea nevoie de el.
   Pretutindeni era ceva de metal, traverse lungi, mici bucăți sau cuburi stivuite unele peste altele. Podeaua și pereții erau acoperiți cu un material ignifug, care avea o funcție dublă, pentru că și reflecta imaginea asemenea unei oglinzi.
   Sculele din atelier îi aduceau aminte lui Eve de instrumentele medievale de tortură și erau toate așezate pe o masă. Instrumentele erau probabil folosite la tăiat, îndoit și rupt. Patru cisterne mari erau fixate în diverse poziții în cameră. După furtunuri își dădu seama că erau pline cu ceva gaz inflamabil și erau folosite pentru a topi sau transforma sau ce Dumnezeu făceau oamenii din metal cu ajutorul focului.
   Un alt perete era acoperit cu schițe. Unele păreau să fi fost făcute de mână, altele pe calculator. Pentru că una dintre schițe era identică cu piesa ciudată din țepi, care era în mijlocul camerei, decise că erau machete pentru creațiile lui artistice. Poate că-și petrecea timpul cu tot ce era parte femeiască, dar și munca și-o lua în serios.
   Se învârti în jurul sculpturii din mijlocul camerei și doar atunci își dădu seama că era forma unei mâini, cu degetele rășchirate, de parcă ar fi făcut o încercare disperată de a prinde ceva. Se uită la schiță și citi nota din josul paginii: „Evadare din Iad”.
   - Cine cumpără prostiile astea? se întrebă.
   - Colecționarii, spuse Roarke, uitându-se la o formă feminină, care dădea naștere unei creaturi ce nu era în întregime umană. Corporațiile și oamenii de afaceri care vor să dea impresia de patroni ai artelor.
   - Nu-mi spune că ai și tu așa ceva.
   - De fapt, nu. Creațiile lui nu-mi... spun nimic.
    Măcar atât.
   Întorcându-se cu spatele la sculptură, se duse la calculator. Se uită la mulțimea de traverse.
   - Cum Dumnezeu face să aducă toate astea aici? Că nu încap în lift.
   - Mai este un lift care duce pe acoperiș. Acolo, spuse și arătă spre zidul estic. L-a pus pe banii lui. Este de trei ori mai mare decât un lift de marfa standard. Pe acoperiș este un heliport și-și aduce totul cu elicopterul.
   - Nu-mi spune că blocul ăsta e al tău?
   - În parte, spuse el absent, studiind formele de metal. Este mai degrabă o corporație.
   - Știi, devine jenant după o vreme.
   El ridică din sprâncene complet nevinovat.
   - Serios? Nu-mi pot imagine de ce.
   - Nici nu mă așteptam. Dar asta îmi aduce aminte de ceva.
   Își trase mâneca jachetei pentru a lăsa să se vadă brățara.
   - Te rog, ia chestia asta. Am uitat că o purtam când am plecat spre locul crimei. Peabody nu-și mai ia ochii de la ea și apoi pretinde că nici nu o vede. Mă sperie și, dacă o pun în buzunar, sigur o pierd.
   - Știi, spuse el pe când ea își desprindea brățara de la mână, oamenii, în general, poartă bijuteriile tocmai pentru a fi văzute de alții. Pentru a fi admirate chiar.
   - Și, de aceea, oamenii care-și pun tinichele pe tot corpul sfârșesc prin a fi jefuiți.
   - Ăsta este un dezavantaj, încuviință el și puse brățara în buzunar. Dar viața te expune la tot felul de riscuri. Voi considera că păstrarea în buzunar a acestei brățări este felul meu de a proteja un amărât de hoț de buzunare de a nu sfârși cu cizma ta înfiptă adânc în fund.
   - Cine se aseamănă... spuse ea făcându-l să zâmbească
 
          Eve se duse să prelucreze informațiile din calculator, dar nu reuși să facă mai mult decât pe calculatorul pe care Bissel îl avea acasă.
   - De ce-o fi artistul ăsta așa de precaut și paranoic cu informațiile din calculator?
   - Lasă-mă și pe mine să încerc și poate aflăm.
   Se dădu la o parte și făcu o tură prin studioul lui Bissel, pentru a încerca să-i înțeleagă stilul și pentru a da ocazia mâinilor magice ale lui Roarke să-și facă treaba.
   La același nivel mai era o baie, în alb cu roșu, completată cu jacuzzi și instalație de uscare și același tip de prosoape fițoase care-i plăceau și lui Roarke. Era și un dormitor. Mic, dar cu tot confortul.
   Salteaua cu gel era groasă și comoda, cuvertura subțire, neagra și sexy. Unul dintre pereți era acoperit cu oglinzi, iar Eve se gândi la intrarea în casa, la dormitorul principal și la baie.
   Lui Bissel îi plăcea să se vadă în oglindă, să se privească când era cu femei. Egoist și narcisist. Încrezător și încrezut. Lângă pat avea o consolă de comunicații și informații, care era blocată, la fel ca și celelalte. Mai încolo găsi un dulap cu lenjerie și haine de lucru. Și un sertar închis cu cheia.
   Roarke nu era singurul care știa cum să se descurce cu astfel de lucruri, se gândi ea scoțând un briceag din buzunar.
   Atacă cu încredere încuietoarea de tip vechi și zâmbi satisfăcută când reuși să o deschidă. Trase sertarul. Până și ochii ei de om cinic, obișnuit să vadă de toate, se deschiseră mari.
   - Dumnezeule mare!
   Răscoli printre bice de catifea, hamuri de piele și o colecție impresionantă de vibratoare. Erau acolo și substanțe ilegale, cum ar fi cea care se numea Iepure, o pungă al cărei conținut îl identifică drept Zeus și o alta cu Erotica. Erau bile de gel, dopuri pentru fund, multe „jucării” care funcționau cu baterii, inele de tot felul pentru penis și sfârcuri. Și foarte multe alte lucruri, de care nici nu-și dădea seama ce sunt.
   Se părea că Bissel nu-și lua doar munca în serios, ci și jocurile erotice.
   - Unitatea de date nu este blocată, locotenente, este...
   Roarke se întrerupse când intră și văzu colecția la care se uita Eve.
   - Ia te uită, ce avem aici?
   - Cel mai plin sertar cu tot felul de bunătățuri. Acest vibrator nu face doar să vibreze, să se mărească și poate fi utilizat fără ajutorul mâinilor, dar și cântă cinci melodii cunoscute.
   Roarke se lăsă pe vine lângă ea.
   - N-ai avut timp să-l încerci așa de repede!
   - Perversule! L-am pornit ca să văd ce face. Are o mulțime de chestii ilegale pe aici.
   - Așa se pare. Ia te uită, ce amuzant! Ochelari pentru realitate virtuală. Poate am putea să... spuse el și se întinse să apuce cele două perechi de ochelari, dar ea îl plesni repede peste mână.
   - Nu.
   - Cât ești de strictă!
   Își trecu degetele peste genunchiul ei.
   - Poate vrei să fii la fel de strictă și puțin mai târziu, cu mine.
   Îi făcu cu ochiul, arătându-i o pereche de cătușe.
   - Avem deja din astea.
   O verificare rapidă o făcu să-și dea seama că erau ale ei și că i le luase fără ca ea să simtă. Le luă înapoi.
   - Termină. Și nu atinge nimic. Vorbesc serios. Trebuie să inventariez toate prostiile astea. Nici chiar dulapul plin cu cele mai mari obiecte de perversiune nu este un motiv suficient pentru ca el să-și paroleze computerele atât de strict și să închidă cu cheia un sertar care se află deja într-un loc cu acces limitat.
   - Păi tocmai îți spuneam că unitatea de date nu este blocată.
   O lovi ușor pe genunchi și se ridică, rezistând cu greu tentației de a nu da cu mâna printre lucrurile din dulap, doar pentru amuzament
   - Este „prăjită”.
   - Ce dracu’ vrei să spui?
   - Prăjită, arsă, distrusă, terminată, moartă.
   - Știu ce înseamnă prăjit, spuse ea și se ridică, închizând și sertarul. Când? Îți poți da seama când s-a întâmplat asta? Când și cum?
   - Cred că da, dacă am sculele necesare și ceva timp la dispoziție, dar deja pot să-ți spun că manevra a fost făcută profesional.
   - Ce înseamnă asta?
   - Înseamnă că toate informațiile au fost distruse. Prima mea bănuială este că e vorba de un virus creat special în acest scop. Probabil că era pe un disc care a fost introdus în calculatoare și apoi scos după ce și-a făcut treaba.
   - Îți poți da seama dacă au fost luate informații înainte ca procesorul să fie prăjit?
   - E greu, dar putem încerca.
   - Și de recuperat ceva? Să „săpăm” și să vedem dacă a mai rămas ceva întreg?
   - Și mai complicat
   - Dar sigur este acolo. Întotdeauna rămâne câte ceva.  Știu asta de la Feeney.
   - Nu este neapărat adevărat. Eve, există un grup de tehnoteroriști. Se autointitulează grupul Ziua Judecății de Apoi.
   - Îi știu. Hackeri cărora le place să intre în sisteme, să ia orice informație pot și apoi să dea totul peste cap. Au câțiva oameni bolnavi, dar geniali, și o puternică susținere financiară.
   - Mai mult decât nebuni. Sunt responsabili de doborârea mai multor navete particulare prin distrugerea informațiilor din centre de control aerian. Au luat câteva opere de artă de la Luvru și au distrus altele, închizându-le sistemul de securitate. Au ucis douăzeci și șase de angajați ai unui laborator de cercetări din Praga, sabotându-le sistemul, închizându-le filtrele de aer și blocând ușile.
   - Știu că sunt periculoși. Dar care este legătura cu un computer distrus din studioul unui mort?
   - Păi, au lucrat la un astfel de virus în ultimii ani. Puternic și transportabil. Este conceput nu doar pentru a distruge informații, dar și pentru a le elimina complet la scară mare. Pentru a se răspândi în rețea, a prolifera.
   - Și cât de mare este scara?
   - Teoretic, dacă un disc este inserat într-unul din perifericele unei rețele, chiar dacă această rețea are tot felul de tipuri de protecție, poate descărca toată baza de date și apoi distruge unitățile. Într-un birou, o clădire, o corporație. O țară chiar.
   - Imposibil. Chiar și sisteme de securitate mai puțin sofisticate pot detecta virușii și se închid înainte de a fi complet distruse. De pe CompuGuard nu poți descărca nimic fără să fii descoperit. Cu unități personale ca asta, să zicem. Sau cu rețele mai mici. Chiar dacă au sistemul de securitate CompuGuard. Dar nimic mai mult.
   - Teoretic, repetă el. Și această facțiune este renumită ca având mai multe minți strălucite care lucrează la acest proiect. Informațiile pe care le am spun că „viermele” este aproape gata și s-ar putea să funcționeze.
   - De unde știi astea?
   - Cunosc și eu ceva oameni.
   Ridică din umeri.
   - Și Roarke Industries are contract cu guvernul, un contract strict secret, pentru a dezvolta un program de exterminare și un scut de protecție împotriva unei astfel de amenințări.
   Eve se așeză pe pat.
   - Lucrezi pentru guvern? Al nostru?
   - Dacă prin asta înțelegi guvernul Statelor Unite, atunci da. De fapt și asta este tot un fel de conglomerat. SUA, Comunitatea EURO, Rusia și alte câteva țări preocupate de așa ceva. Roarke Industries Securecomp a primit contractul și departamentul de cercetare și dezvoltare lucrează la el.
   - Și Reva Ewing lucrează la acest departament.
   - Da. Eve, am spus că proiectul este strict secret. Nu este un subiect despre care ar fi discutat cu soțul la cină, te asigur.
   - Doar pentru că tu nu ai discutat asta cu mine la cină?
   Se văzu iritare pe chipul lui o clipă, dar apoi se controlă.
   - Pentru că este profesionistă în ceea ce face. Nu ar avea postul pe care îl are dacă nu ar fi fost așa. Nu permite scurgerea de informații.
   - Poate că nu.
   În mintea ei, coincidențele erau doar un drum scurt între două puncte.
   - Dar este posibil ca altcineva să nu aibă aceeași încredere în ea pe care o ai tu. Este un punct de vedere interesant care se adaugă la toată povestea.
   Se ridică de pe pat și făcu un ocol al camerei.
   - Verifică și asta, te rog, spuse arătându-i absentă centrul de comunicații de lângă pat. Tehnoteroriști... Ce are în comun un sculptor în metal cu tehnoteroriștii, în afară de slujba soției? De ce, dacă i-au găsit o utilitate, l-au mai ucis și pe el și pe amantă și apoi i-au înscenat crima soției sale? Desigur că dacă este închisă și acuzată de două crime de gradul întâi, ar afecta puțin cercetarea și dezvoltarea programului de exterminare și a scuturilor de protecție.
   Se uită la Roarke pentru ca acesta să-i confirme teoria.
   - Întru câtva. Dar nu extraordinar. Se ocupă de asta și de alte câteva proiecte destul de importante, dar are și o echipă foarte bună. Toate informațiile despre proiect rămân la serviciu. Nu se scoate nimic de acolo.
   - Ești sigur de asta? Absolut sigur?
   - Da. Și ăsta a fost prăjit cu aceeași metodă.
   Pentru că avea aceeași viziune asupra coincidențelor precum Eve, furia începu să ia locul îngrijorării.
  - Crezi că Bissel a făcut cumva rost de informații despre proiect și din cauza asta a fost ucis?
   - Este o teorie bună pentru a începe investigațiile. El sau Felicity au vizitat-o vreodată pe Reva la muncă?
   - Nu știu nimic, dar pot afla. Dar nu ar fi avut niciodată acces în laborator, în acest laborator, dar avem zone pentru vizitatori, așa că am să mă interesez. Mă voi interesa și în legătură cu securitatea proiectului și cu personalul care lucrează la el.
   Îi cunoștea acel ton de gheață al vocii.
   - N-are rost să te enervezi până când nu ești sigur că ai o scurgere de informații.
  - Doar o mică anchetă. Probabil că vei vrea să discuți cu Reva să vezi cum ar fi putut soțul ei să afle ceva în legătură cu acest proiect, nu?
   - După cum spuneam, este un punct de unde pot să încep ancheta mea.
   - Poate ar fi mai deschisă cu mine.
   - Șeful ei? Omul care a angajat-o, o plătește și care are încredere în ea în legătură cu un proiect strict secret? De ce crezi asta?
   - Pentru că o cunosc de când era în universitate, spuse el cu nerăbdare în glas. Și dacă mă minte îmi dau seama.
   - Te ocupi de informatică în ancheta asta, îi reaminti ea. Tu ai vrut să participi și acum participi. Mi se pare că vom avea nevoie de tine în domeniul ăsta. Trebuie să dau un telefon să vină să ridice toate electronicele. Și vreau să fie cercetate și studioul și galeria de artă. Așa că asta va dura ceva. Te las zece minute cu ea și după aceea e a mea.
   - Apreciez asta.
   - Ba nu, nu apreciezi. Încă mai ești ofticat.
   - Dar măcar sunt politicos.
   - Dacă de la ea a pornit scurgerea de informații...
   Ridică mâna pentru a-l opri de la a o contrazice.
   - Dacă de la ea a pornit, cât din vină va cădea asupra ta?
   Roarke își dorea o țigară, dar își refuză această mică slăbiciune din principiu.
   - Lucrează pentru mine, așa că răspunderea este a mea. Va fi o lovitură puternică pentru noi. Avem câteva contracte în așteptare. Dacă totul îmi va exploda în față, estimez că șaptezeci la sută dintre ele, și sunt optimist când spun asta, vor fi întrerupte.
   Eve nu-și dădea seama de valoarea financiară a șaptezeci la sută din contractele lui. Milioane? Miliarde? Dar știa că asta ar fi făcut rău mândriei și reputației lui. Așa că rămase sobră.
   - Asta înseamnă că nu ne vom mai permite să angajăm menajeră?
   Se uită la ea, își lăsă capul într-o parte și apoi îi înfipse ușor un deget în burtă.
   - Ne descurcăm noi cumva. Am ceva pus deoparte pentru zile negre.
   - Da, câteva continente, cred. La fel cum cred că și reputația ta va rezista, chiar dacă vei primi o lovitură. Va rezista, repetă ea, când văzu că el nu spune nimic. Și pot să pariez că vei reuși să-i convingi pe toți cei care vor să încheie contracte cu tine că este o idee bună să continuați colaborarea.
   - Ai mare încredere în mine, locotenente!
   - Am încredere în șiretenia ta irlandeză, asule!

           Scoase comunicatorul și apelă serviciul informatic să vină să ridice echipamentele. Intră în studio, din dormitor, chiar când Peabody intră din galerie.
   - Am făcut interviul, lung și teatral cu McCoy. Fapt pentru care am luat un medicament, aprobat de departament, pentru dureri de cap.
   - Unde e ea?
   - Am lăsat-o să plece. Și-a plănuit să stea în pat, acasă și să se lase purtată de valul durerii care o copleșește. E un citat. Am verificat-o în timp ce-mi bălmăjea vrute și nevrute, spuse ea și se lumină la față când Roarke ieși din cameră. Are douăzeci și unu de ani, după cum a spus. Încă mai studiază pentru obținerea diplomelor în artă și teatru, dar asta nu e nicio surpriză. Lucrează aici de opt luni. Nu are cazier judiciar. S-a născut în Topeka.
   Încercă, dar nu reuși să-și oprească un căscat.
   - Scuze. A fost Regina Fermelor în ultimul an de liceu și nici asta nu e prea surprinzător. S-a mutat aici la optsprezece ani pentru a studia la Columbia, cu o bursă parțială. E la fel de curată ca lacrima.
   - Fă o verificare de nivelul doi, oricum.
   - Pentru ea?
   - Îți spun mai multe pe drum. Ești cu mașina? îl întrebă apoi pe Roarke.
   - Da, te urmez.
   - Bine. Pentru că ești consultant civil al departamentului de informatică, sună-l pe Feeney și spune-i noutățile.
   - Am înțeles, să trăiți.
   Îi făcu cu ochiul lui Peabody când intrară în lift.
   - Pari obosită, doamnă detectiv.
   - Sunt ruptă. Este... ora două. Sunt în picioare de douăsprezece ore. Nu știu cum rezistă ea.
   - Concentrează-te, îi ordonă Eve. O să-ți dau o oră liberă când ajungem la birou.
   - O oră întreagă, spuse Peabody și căscă din nou. Mi-e să nu fie prea mult!
   Când ajunseră în fața clădirii în care locuia Caro, privirea obosită a lui Peabody era din nou în alertă.
   - Tehnoteroriști, programe strict secrete, alianțe guvernamentale. Dumnezeule, Dallas, e o nebunie! Parcă suntem într-o poveste cu spioni.
   - Dar suntem într-o poveste cu crime, dacă ținem cont de cele două cadavre de la morgă.

          Când coborî din mașină, portarul, care avea un aer protocolar în haina lui verde cu fireturi aurite, se îndreptă direct spre ea.
   - Doamnă, îmi pare rău, dar nu puteți să lăsați mașina aici. Dar la două străzi mai jos aveți la dispoziție o parcare publică, la...
   Se opri și deveni țeapăn, ca un proaspăt recrut în preajma unui general de patru stele, când Roarke ajunse lângă ei.
   - Domnule! Nu mi s-a spus că urmează să veniți. Tocmai o informam pe această femeie că mașina ei încalcă legile.
   - Jerry, este soția mea.
   - Oh, îmi cer scuze, doamnă!...
   - Locotenent.
   O spusese printre dinți.
   - Dallas, și chestia asta este o mașină a poliției. Asta înseamnă că rămâne acolo unde o las eu.
   - Bineînțeles, doamnă locotenent. Nimeni nu o va mișca din loc.
   Se grăbi să deschidă ușa.
   - Sunați dacă aveți nevoie de ceva. Sunt de serviciu până la ora patru.
   - Bine. Îmi pare bine să te văd, Jerry.
   - Întotdeauna îmi face plăcere să vă văd, domnule!
   Roarke se duse direct la panoul automat de securitate, care era flancat de două urne înalte pline cu flori de toamnă, aurii.
   - Mai bine o fac eu și așa economisim ceva timp.
   Fără să mai aștepte confirmarea, puse palma pe placă și imediat i se acordă accesul.
   - Bună ziua, domnule! spuse calculatorul cu același entuziasm ca al portarului. Bine ați revenit. Ce pot face pentru dumneavoastră?
   - Informeaz-o pe doamna Ewing că sunt aici, împreună cu doamna locotenent Dallas și doamna detectiv Peabody.
   - Da, domnule. Vizită plăcută!
   - Ei, n-a fost mai bine decât să te fi certat cu mașinăria asta? întrebă Roarke conducând-le spre trei lifturi argintii.
   - Nu. Îmi place să mă cert cu mașinării. Îmi pune sângele în mișcare.
   O bătu pe spate și o conduse în cel mai apropiat lift.
   - Rămâne pentru data viitoare. Etajul optsprezece, ceru el.
   - Presupun că și asta este una dintre clădirile tale.
   Îi zâmbi lui Peabody.
   - Într-adevăr.
   - Frumos. Dacă o să am vreodată ceva bani de investit o să-mi dai și mie niște ponturi?
   - Cu mare plăcere.
   - Da, de parcă polițiștii ar și avea bani de investit, spuse Eve dând din cap.
   - Începi prin a economisi puțin la fiecare salariu, îi explică Peabody. Apoi găsești cel mai bun loc pentru a-i investi, pentru a crește suma. Nu-i așa?
   - Perfect, încuviință Roarke. Să-mi spui când ești pregătită și-ți găsesc eu grădina minunilor unde să investești.
   Gesticulă spre ieșire când ajunseră la etajul optsprezece.
   - Doamnelor!...
   - Suntem la serviciu. Asta înseamnă că suntem polițiste, nu doamne.
   Dar Eve ieși din lift și se îndreptă spre apartamentul dinspre partea de est.
   Ușa se deschise înainte ca ea să apuce să sune.
   - Aveți vreo veste? S-a mai întâmplat ceva?
   Caro se opri și-și trase răsuflarea.
   - Îmi cer scuze! Vă rog, intrați! Să mergem în living.
   Se dădu la o parte ca să le dea voie să intre în apartamentul spațios, cu vedere spre râu. Două canapele identice erau așezate ca pentru a permite vizitatorilor să converseze relaxați. Câteva veioze creau o atmosferă foarte plăcuta Într-o manieră feminină, se gândi Eve, aranjase pernuțe colorate pe ambele canapele.
   În vaze erau flori proaspete, iar pe rafturi cărți, din acelea care și aveau pagini înăuntrul coperților.
   Se schimbase, remarcă Eve, în ceea ce Caro considera drept haine de casă. Atât bluza, cât și pantalonii erau de culoarea bronzului și bine croite pe corp.
   - Cu ce să vă servesc?
   - Niște cafea ar fi excelent, spuse Roarke, înainte ca Eve să aibă timp să refuze. Dacă nu e prea mare deranjul.
   - Sigur că nu. Durează o clipă. Vă rog, luați loc! Faceți-vă comozi!
   Eve așteptă până când Caro ieși din încăpere.
   - Nu suntem în vizită, Roarke.
   - Are nevoie să facă ceva, ceva normal și obișnuit. Are nevoie de o clipă ca să se liniștească.
   - Este foarte frumos, spuse Peabody. Casa. E simplă, elegantă. Perfectă. Ca și ea.
   - Caro are gusturi simple și impecabile. Viața ei îi reflectă perfect stilul și nevoile și și-a constituit-o de una singura. Ceva care merită respectat, îi spuse el lui Eve.
   - Dar o respect. Chiar îmi place.
   Mă intimidează, se gândi ea.
   - Dar știi că nu pot lăsa chestia asta să se amestece cu slujba...
   - Da. Dar poți să o adaugi în toată schema.
   - Dacă devii prea proiectiv nu o să funcționeze aranjamentul nostru.
   - Nu îți cer decât să o tratezi cu blândețe.
   - Și eu care mă gândisem să-i trag câteva palme.
   - Eve...
   - Vă rog, nu vă certați din cauza mea.
   Caro intră în cameră cu o tavă în mână.
   - Ne aflăm într-o situație foarte dificilă. Nu vreau și nici nu mă aștept ia un tratament preferențial.
   - Iau eu asta, spuse Roarke și-i luă tava din mână. Ia loc, Caro. Pari sfârșită.
   - Nu este chiar un compliment, dar ai dreptate. Sunt cam obosită.
   Zâmbi și se așeză.
  - Dar sunt perfect capabilă să fac față problemelor, doamnă locotenent Nu sunt chiar așa de fragilă.
   - Nu, nici nu m-am gândit vreodată că ai fi fragilă. Formidabilă, poate.
   - Formidabilă.
   Zâmbi cald.
   - Nici ăsta nu cred că este un compliment. O bei fără zahăr, nu, Roarke? Și dumneavoastră, doamnă detectiv?
   - Cu puțin zahăr, mulțumesc.
   - Vreau să vorbesc cu fiica ta, spuse Eve.
   - Se odihnește. Am convins-o să ia un calmant acum câteva ore. Suferă după el, spuse ea turnând cafeaua. O parte din mine se revoltă pentru că suferă după el în condițiile astea. Nici ea nu este fragilă. Nu am crescut-o să fie fragilă Dar este afectată de tot ceea ce s-a întâmplat. Și îi e frică. Amândurora ne este frică.
   Le dădu cafeaua și apoi aduse și o farfurie cu prăjiturele.
   - Probabil că vreți să-mi puneți niște întrebări. Nu ați putea să discutați cu mine mai întâi, ca să o mai lăsăm pe ea să se mai odihnească puțin?
   - Spune-mi care era părerea ta despre Bissel.
   - Adică înainte de ceea ce s-a întâmplat azi-dimineață? Îmi plăcea de el, pentru că fiica mea îl iubea. Pentru că și el părea să o iubească pe ea. Nu am ținut la el atât cât mă așteptam să țin la partenerul fiicei mele, ceea ce se potrivește cu împrejurările actuale, dar este adevărat.
   - De ce? De ce nu ai ținut la el atât cât te-ai fi așteptat?
   - E o întrebare bună și este greu să dau niște motive precise. Când s-a căsătorit, îmi imaginam că-i voi iubi soțul la fel ca pe un fiu. Dar n-a fost așa. Găseam că este amuzant și plăcut, grijuliu și inteligent. Dar... rece. Undeva, în interior, rece și distant.
   Lăsă pe masă ceașca pe care o ținuse în mână fără să fi băut din ea.
   - Speram să am nepoți, atunci când se vor simți pregătiți să facă copii. Și speranța mea secretă, pe care nu i-am împărtășit-o niciodată Revei, era ca atunci când vor veni nepoții să pot găsi și acea dragoste pentru Blair.
   - Și despre munca lui ce crezi?
   - E obligatoriu să spun adevărul, nu?
   Pentru o clipă, o luminiță de amuzament îi sclipi în ochi.
   - Până acum nu am putut spune adevărul. Absurdă, adesea jignitoare și, în general, nepotrivită. Arta trebuie să fie surprinzătoare și poate chiar nepotrivită, dar gusturile mele sunt mai tradiționale. Dar se descurca foarte bine.
   - Mie mi se pare că Reva se simte mai bine în oraș. Ce caută într-o casă din Queens?
   - El și-a dorit-o. O casă mare, care să-i reflecte stilul. Recunosc că mi-a părut rău că se mută așa de departe. Noi am fost întotdeauna foarte apropiate. Tatăl ei n-a mai făcut parte din viața noastră de când Reva avea doisprezece ani.
   - De ce?
   - Îi plăceau alte femei.
   O spusese fără nicio urmă de amărăciune. Fără nicio urmă de nimic, remarcă Eve.
   - Se pare că și fiica mea a fost atrasă de același tip de bărbat.
   - Dar a mai locuit departe de tine când lucra în Serviciul Secret.
   - Da. Avea nevoie să-și ia zborul. Am fost foarte mândră de ea și am răsuflat ușurată când și-a dat demisia, s-a mutat înapoi și s-a apucat de cercetare și dezvoltare. Am crezut că este mai sigur. Mult mai sigur pentru fiica mea.
   - Reva vorbea vreodată cu tine despre ce făcea la serviciu?
   - Hmm? Oh, din când în când. Eram adesea implicate, în alt fel, în aceleași proiecte.
   - A discutat cu tine despre proiectul la care lucra acum?
   Caro luă din nou ceașca, dar Eve avusese timp să-i remarce dilatarea pupilelor.
   - Presupun că Reva este implicată în mai multe proiecte în clipa de față.
   - Știi despre care vorbesc, Caro.
   De data aceasta pe chip i se citea puțină confuzie și-i aruncă o privire fugară lui Roarke.
   - Nu am voie să discut despre niciun proiect la care se lucrează la Roarke Industries. Nici chiar cu dumneavoastră.
   - Nu e nicio problemă, Caro. Doamna locotenent știe de proiectul strict secret.
   - Înțeleg.
   Dar Eve își dădu seama că nu era deloc așa
   - Eu știu, într-o oarecare măsură, toate proiectele la care se lucrează. Pentru că sunt administratorul firmei, asist la întâlniri, particip la semnarea contractelor și evaluez personalul. Totul face parte din îndatoririle mele. Așadar, da, știu proiectul pe care-l coordonează Reva.
   - Ați discutat despre el?
   - Eu cu Reva? Nu. Nu am vorbit niciodată, nimic. La acest proiect, toate informațiile, verbale, electronice, holografice, toate dosarele, toate însemnările, totul rămâne la un nivel înalt de securitate. La birou. Nu am discutat despre asta cu nimeni până acum, în afara de Roarke. Este vorba de securitatea planetei, doamna locotenent, spuse ușor dezaprobator. Nu este un subiect de discuție la o cafea.
   - Păi, nici nu l-am adus în discuție ca să cresc savoarea prăjiturilor.
  - Care sunt foarte bune, spuse Peabody. Pun pariu că le-ați luat de la o patiserie.
   - Da, spuse Caro zâmbind.
   - Întotdeauna aveam prăjituri proaspete acasă, când eram mică. Și acum, că am crescut, mama mai ține prăjituri în casă. Din obișnuință, spuse Peabody și mai luă încă o prăjitură. Probabil că și dumneavoastră aveați mereu când Reva era mică.
   - Așa e.
   - Presupun că mai ales când crești un copil de una singură ai tendința de a fi mai apropiată, iar mamele au tendința de a fi prea protective.
  - Probabil.
   Încordarea din vocea lui Caro și postura corpului dădeau de înțeles că se mai relaxase.
   - Deși am încercat mereu să-i acord cât mai multă independență.
   - Dar tot te îngrijorezi. Ca atunci când lucra în Serviciul Secret. Probabil că v-ați îngrijorat, ca orice mamă, și când relația cu Blair a devenit mai serioasă.
   - Da, puțin. Dar totuși, era adultă și responsabilă.
   - Mama spune mereu că nu contează cât creștem, tot copiii ei rămânem. L-ați verificat pe Bissel, doamnă Ewing?
   Caro dădu să vorbească, apoi se uită afară pe fereastră.
   - Eu... e singurul meu copil. Da, mi-e rușine să o spun, dar l-am verificat. Știu că ți-am cerut să nu o faci, spuse ea, întorcându-se spre Roarke.
   - L-am trecut prin primele două niveluri de verificare, oricum.
   - Da, bineînțeles. Până la urmă era o angajată.
   Oftă.
   - Știam că vei face măcar asta. Trebuie să te protejezi pe tine și firmele tale.
   - Nu m-am gândit doar la mine, Caro, sau la bunurile mele.
   Caro îl mângâie pe mână.
   - Nu. Știu că nu. Dar mai știu și că ți-am cerut să nu aprofundezi cercetările. Și mi-am jurat să nu o fac nici eu. Am jurat să nu mă amestec într-atât în viața fiicei mele. Apoi am făcut-o. Încă un nivel de securitate. Și m-am folosit de toate resursele pentru a o face. Îmi pare foarte rău.
   - Caro.
   Roarke îi luă mâna și îi sărută ușor degetele.
   - Am știut tot timpul ce ai făcut. Nu m-a deranjat deloc.
   - Oh, spuse ea râzând. Ce naivă am fost. Foarte.
   - Cum ai putut să faci asta, mamă? spuse Reva intrând în cameră.
   Ochii îi erau umflați și părul răvășit.
   - Cum ai putut să faci așa ceva pe la spatele meu?

                                            5.

          Roarke se ridică în picioare și se interpuse atît de subtil între mamă și fiică, încât Eve se întrebă dacă cineva observase că se postase ca un fel de scut pentru Caro.
   - De fapt, și eu am făcut același lucru, îi spuse Roarke.
   - Tu nu ești mama.
   Aproape scuipă cuvintele înaintând spre ei, iar Roarke își schimbă poziția corpului fără a părea că se mișcă.
   - Ceea ce în mod normal înseamnă că nu aveam aceleași drepturi ca și ea.
   Își scoase o țigară din pachet în timp ce spunea asta. Gestul distrase atenția Revei. Chiar dacă doar pentru o clipă.
   - Te deranjează, Caro? întrebă politicos.
   - Nu.
   Caro se uită împrejur, apoi se ridică în picioare.
   - Aduc o scrumieră.
   - Mulțumesc. Sigur, ai putea spune că l-am verificat pe Blair pentru că ești angajata mea și asta ar fi adevărat.
   Își aprinse țigara.
   - Destul de adevărat, dar nu complet adevărat, îmi ești prietenă, la fel ca mama ta, și asta a fost un alt factor.
   Obrajii Revei deveneau din ce în ce mai roșii, iar starea ei de nervozitate nu era deloc diminuată de faptul că era îmbrăcată cu un capot roz și că avea ciorapi de lână în picioare.
   - Dacă nu poți avea încredere în mine...
   - În tine am avut mereu încredere, Reva. Dar pe el nu-l cunoșteam, așa că de ce aș fi avut încredere în el? Nu am trecut însă de cele două niveluri de verificare din respect pentru mama ta.
   - Dar nu pentru mine. Nu din respect pentru mine.

             - Niciunul dintre voi, spuse ea, uitându-se furioasă la mama ei care tocmai intra cu o scrumieră de cristal. L-ai spionat, l-ai verificat și toate astea în timp ce făceai planuri de nuntă și pretindeai că te bucuri pentru mine.
   - Reva, dar chiar mă bucuram pentru tine.
   - Nu l-ai plăcut niciodată. Dacă ai impresia că nu știu...
   - Scuze! Dacă vreți să începeți o ceartă de familie, va trebui să mai așteptați.
   Eve scoase cu un gest teatral reportofonul, când Reva se întoarse spre ea.
   - Investigațiile în legătură cu o crimă au prioritate. Deja ți s-au citit drepturile...
   - Ai fost de acord să mă lași zece minute, îi reaminti Roarke. Le vreau acum.
   Eve ridică din umeri.
   - O înțelegere e o înțelegere.
   - Caro, unde pot discuta singur cu Reva?
   - În biroul meu. Vă arăt...
   - Știu unde este.
   Întorcându-se cu spatele spre Caro, Reva ieși din cameră. Tăcerea care se lăsase fu urmată de trântirea unei uși.
   - Îmi cer scuze, spuse Caro care se așezase și-și încrucișase mâinile în poală. Dar este de înțeles că e supărată.
   - Sigur.
   Eve se uită la ceas. Roarke nu avea să primească mai mult de zece minute.

            În biroul lui Caro, Reva era la fel de țeapănă ca un condamnat legat la ochi, care aștepta să fie împușcat.
   - Sunt așa de supărată pe ea și pe tine! Cu toate rahaturile astea de lucruri!
   - Ei bine, acum sunt la curent cu tot. Ia loc, te rog, Reva.
   - Nu vreau. Nu am de gând să stau jos. Vreau să dau cu pumnii și cu picioarele m ceva. Să sparg ceva.
   - Fă ce simți nevoia să faci.
   Vocea lui suna plictisită și asta o făcu să se calmeze și să se rușineze.
   - Asta este între tine și Caro pentru că tot ce e aici sunt lucrurile ei. Dar, când termini, poate vei lua totuși loc să putem să discutăm ca doi adulți responsabili.
   - Întotdeauna am urât asta la tine.
   - Ce? spuse el și trase un fum din țigară.
   - Autocontrolul. Gheața care-ți curge prin vene în loc de sânge.
   - Ah, asta. Doamna locotenent poate să-ți spună că suni momente când acest deosebit autocontrol dă greș. Nimeni nu reușește să ne scoată din sărite la fel de mult ca cei pe care îi iubim.
   - Nu am spus că ai un autocontrol minunat, sau altfel, replică ea rece. Dar nimeni nu este mai înspăimântător sau mai rău. Sau mai bun.
  Se opri și trase aer în piept, pentru că avea senzația că se sufocă.
   - Știu că trebuie să mă concediezi și că o vei face într-un mod cât mai puțin penibil. Nu sunt nervoasă din cauza asta. Nici nu pot sa te învinuiesc. Dacă îți este mai ușor, îmi pot da demisia.
   Mai trase un fum și apoi scutură țigara în scrumiera pe care o luase cu el.
   - De ce să te concediez?
   - Pentru numele lui Dumnezeu, am fost acuzată de crimă. Sunt eliberată pe cauțiune, ceea ce mă va obliga să-mi vând casa ca să o plătesc și probabil și restul lucrurilor pe care le am. Și mai trebuie să port și asta.
   Întinse mana pentru a-i arăta brățara de urmărire pe care o avea la încheietură.
   - Presupun că ar fi prea mult să ceri poliției să dea dovadă de bun-gust.
   Când îi auzi comentariul nu putu decât să se holbeze la el.
   - Știu și daca ies din casă pentru a merge până la magazin. Știu și că sunt supărată acum, pentru că îmi pot urmări pulsul. Este ca o închisoare deschisă.
   - Știu, Reva. Îmi pare rău! Dar dacă ai fi închisă ar fi mult mai rău. Și nu trebuie să-ți vinzi casa și nimic altceva, îți voi împrumuta eu banii de care ai nevoie. Taci, îi spuse când încercă să deschidă gura ca să protesteze. Îi vei lua pentru că așa îți spun eu. Pentru mine reprezintă o investiție. Și când toate se vor lămuri și vei scăpa de acuzații mi-i vei da înapoi. Și apoi vei lucra pentru a acoperi ceea ce voi considera eu că reprezintă o dobândă bună pentru această sumă.
   Reva se lăsă pe scaunul de lângă el.
   - Trebuie să mă concediezi.
   - Acum îmi dai și sfaturi cum trebuie să-mi conduc firma?
   Tonul lui era intenționat rece.
   - Oricât de bună angajată ai fi, nu poți să-mi dai ordine.
   Reva se aplecă și-și acoperi fața cu mâinile.
   - Dacă o faci doar din prietenie...
   - În parte din prietenie, bineînțeles. Din prietenia și afecțiunea pe care le am pentru tine și pentru Caro. Dar și pentru că reprezinți o investiție importantă pentru Securecomp. Și, în afară de asta, cred că ești nevinovată și am încredere că soția mea va demonstra asta.
   - Este aproape la fel de înspăimântătoare ca și tine.
   - Chiar și mai înspăimântătoare în anumite situații.
   - Cum am putut să fiu atât de proastă!
   În ochi îi jucau lacrimi.
   - Cum a putut să mă prostească așa?
   - Nu ai fost proastă. L-ai iubit. Iar dragostea ne prostește, că altfel nu ar mai fi dragoste. Dar acum încearcă să te aduni. Nu avem prea mult timp, pentru că, crede-mă, când polițista mea spune zece minute, chiar atâtea și sunt. Programul de exterminare și scutul de protecție, Reva. Proiectul strict secret.
   - Da.
   Își trase nasul și se șterse la ochi.
   - Eram aproape de a-l face. Toate informațiile sunt în calculatorul din biroul meu, care e protejat de două parole. Copiile sunt în fișiere criptate. Ultimuș ți-a fost adusă personal la birou ieri. Și asin era codată. Tokimoto poate prelua proiectul. El e cea mai bună alegere. Pot să-l informez eu în legătură cu aspectele pe care nu le știe sau poți sa faci tu asta. Probabil că ar trebui să o faci pe LaSalle adjuncta lui Tokimoto. E la fel de deșteaptă ca și el, dar nu are la fel de multă imaginație.
   - Ai vorbit vreodată de acest proiect cu soțul tău?
   - Nu. De ce aș fi făcut-o? spuse ea clipind din ochi.
   - Gândește-te bine, Reva. I-ai spus vreodată ceva, chiar ceva neimportant?
   - Nu. Poate să-i fi spus că lucrez la ceva important și de aceea stau peste program. Dar nimic precis. Este strict secret.
   - El te-a întrebat ceva?
   - Nu mă întreba nimic în legătură cu ceva de care nu avea habar, spuse ea pe un ton în care se citea nerăbdarea. Roarke, Blair era artist. Singurul interes legat de munca mea era felul în care programasem sistemul de securitate pentru casa noastră și pentru studioul lui.
   - Soția mea este polițistă și este foarte dezinteresată de munca mea. Dar ocazional, măcar din politețe, tot mă mai întreabă. Cum ți-a mers, la ce mai lucrezi, astfel de lucruri.
   - Da, bine, da. Nu înțeleg unde vrei să ajungi.
   - Te-a întrebat el, sau altcineva ceva în legătură cu acest proiect?
   Se lăsă pe spate. Era palidă din nou. Vocea îi era epuizată.
   - E posibil să mă fi întrebat. De ce este așa de important sau chestii de genul ăsta. Probabil că eu i-am spus că nu pot să discut despre proiect. Probabil că a glumit pe seama mea din cauza asta. Strict secret, să tăcem din gură. Soția mea, agenta secretă și chestii de genul ăsta.
   Buza de jos îi tremura, așa că și-o mușcă, reușind să se controleze.
   - Îi plăcea spionajul și-i plăceau jocurile de spionaj. Dar dacă am spus ceva, nu era decât o glumă. Știi și tu cum e. Și prietenii mai fac astfel de lucruri, dar nu sunt cu adevărat interesați.
   - Ca, de exemplu, Felicity?
   - Da.
   Ochii ei plini de lacrimi se deschiseră mari.
   - Nu era interesată decât de artă, modă și de evenimente sociale. Târfă alunecoasă. Spunea tot felul de lucruri ca, de exemplu, cum de suportam să stau închisă în laborator atâtea ore pe zi și să nu fac altceva decât să lucrez cu coduri și computere. Ce era așa de interesant în toată chestia asta? Dar nu am discutat niciodată detalii despre munca mea, nici măcar despre proiecte mai puțin importante. Aș fi violat confidențialitatea din contractul de muncă.
   - Bine.
   - Crezi că Blair a murit, iar eu sunt implicată din cauza proiectului? Nu e posibil. Nu știa nimic și nimeni nu știa asta dintre cei ce nu aveau acces la proiect.
  - Dar este foarte posibil, Reva.
   Înainte să mai apuce să spună ceva se auzi o bătaie în ușă.
   - Timpul a expirat, strigă Eve.

            Deschise ușa chiar când Reva se ridică în picioare. Văzându-i expresia feței, Eve dădu din cap spre Roarke.
   - Înțeleg că ai început discuția.
   - Blair știa că lucrează la un proiect de maximă importanță, dar nu au discutat niciun detaliu legat de el.
   - Nu se poate să aibă legătură cu ceea ce i s-a întâmplat lui Blair, insistă Reva. Dacă este mâna unor teroriști, de ce nu au venit să mă atace pe mine sau pe tine? i se adresă eu lui Roarke. Sau un alt membru al echipei?
   - Haide să încercăm să aflăm, sugeră Eve. Hai înapoi, ca să putem să discutăm astea cu toții.
   - Ce s-a obținut prin uciderea lui Blair? spuse Reva, ținându-se după Eve. Nu are niciun efect asupra proiectului.
   - Dar din cauza asta tu ești arestată pentru crimă dublă Stai jos. Când ați fost ultima dată, vreuna dintre voi, în studioul lui Bissel?
   - Eu acum multe luni, spuse Caro. Ultima dată am fost primăvara trecută. Poate în aprilie. Da, sunt sigură că a fost în aprilie. A vrut să-mi arate fântâna la care lucra pentru aniversarea Revei.
   - Eu am fost luna trecută, spuse Reva. La începutul lui august. Am fost după serviciu, să mă întâlnesc cu el. Mergeam la o petrecere la Felicity. Mi-a dat drumul și m-am dus sus, unde l-am așteptat până când s-a schimbat.
   - Ți-a dat drumul? o întrerupse Eve.
   - Da, era maniac cu securitatea din studio. Nimeni, dar chiar nimeni nu avea codurile.
   - Dar tu mi-ai dat mie codurile.
   Reva roși și-și drese vocea.
   - Păi, eu le-am accesat, la acea vizită. Nu am rezistat. Și mi s-a părut și cea mai bună ocazie pentru a testa un nou scanner la care lucrasem. Așa că am aflat codurile, le-am testat și am avut acces. Apoi am resetat sistemul de securitate și l-am sunat pe Blair. Nu i-am spus, pentru că știam că avea să se supere.
   - Ai fost vreodată acolo când nu era el?
   - De ce?
   - Să-ți bagi nasul, să vezi la ce lucrează.
   - Nu l-am spionat niciodată, spuse ea și-i aruncă o privire lungă lui Caro. Poate că ar fi trebuit să o fac, așa aș fi știut de el și de Felicity cu mult timp în urma. Dar îi respectam intimitatea și așteptam ca el să facă același lucru.
   - Știai de el și Chloe McCoy?
   - Cine?
   - Chloe McCoy, Reva. Drăgălașa care lucrează la galerie.
   - Mica regină a dramelor? spuse râzând. Oh, te rog! E imposibil ca Blair să fi...
   Se opri, pentru că privirea rece o, făcu să tremure.
   - Nu. E doar un copil. Este încă la facultate, pentru numele lui Dumnezeu.
   Se făcu ghem și începu să plângă.
   - Oh, Doamne! Oh, Doamne!
   - Iubito! Reva!
   Caro se duse să ia loc lângă ea și o luă în brațe.
   - Nu plânge. Nu plânge pentru el.
   - Nu știu dacă plâng pentru el sau pentru mine. Mai întâi Felicity, acum asta... creatura aia fără cap. Câte or mai fi fost?
   - Nu e nevoie decât de una singură.
   Reva se întoarse și-și îngropă fața la pieptul mamei sale.
   - Așa mamă, așa fiică, murmură ea. Dacă e adevărat ce spuneți, atunci poate o fi fost vreun prieten gelos, cel care i-a ucis. Cineva care știa că fusese înșelat.
   - Dar asta nu explică faptul că ai fost momită să ajungi acolo exact când trebuia. Nu explică nici cum au fost schimbate parolele de la liftul care ducea la studio, exact în același timp în care au fost uciși cei doi. Nu explică de ce calculatoarele de la voi de acasă, de la galeria de artă și de la studio, precum și cel de la Felicity de acasă au fost infectate cu un virus care a distrus toate datele.
   - Un virus?
   Reva se îndepărtă de Caro.
   - Toate calculatoarele? Sunteți sigură?
   - Pe două le-am examinat chiar eu, spuse Roarke. Toate datele lasă să se înțeleagă că au fost infectate cu virusul Judecății de Apoi. Vom face teste ca să fim siguri, dar știm ce trebuie să căutăm.
   - Nu poate fi acționat de la distanță. Programarea se face la fața locului, spuse Reva, care începuse să umble de colo-colo. Este o eroare a sistemului. Trebuie să fie încărcat direct într-un calculator din rețea pentru a o infecta pe toată Este nevoie de un operator.
   - Așa e.
   - Dacă acesta este virusul, înseamnă că cineva a trecut de sistemul de securitate. La mine acasă, la galerie, la studio, acasă la Felicity. Pot verifica acele sisteme. Eu le-am gândit și le-am instalat pe toate. Le pot scana pentru a vedea când și cum au fost accesate.
   - Dacă te ocupi tu de scanări, rezultatele nu pot fi folosite.
   - Mă voi ocupa eu, spuse Roarke. Poți avea încredere
   - Da. Doamnă locotenent, spuse Reva, revenind și așezându-se pe marginea canapelei. Dacă aceasta... ce s-a întâmplat are legătură cu proiectul, înseamnă că și lui Blair i s-a făcut o înscenare. Totul a fost pregătit astfel încât eu să dau fuga acolo și să mi se pară, mie și restului lumii, că Blair și Felicity au fost amanți. A murit din cauză că era soțul meu. Amândoi au murit din cauză că aveau o legătură cu mine.
   - Poți crede asta dacă vrei. Eu prefer adevărul.
   - Dar nu este nicio dovadă că mi-a fost necredincios. Este posibil ca totul să fie falsificat. Fotografiile, chitanțele, dischetele. Poate că a fost răpit și dus acasă la Felicity Poate că...
   Trecu în viteză peste toate informațiile, momentele esențiale și fantezia începu să i se destrame.
   - Nu are logică. Dar nici altfel nu are logică.
   - Are logică doar dacă Blair a avut o legătură cu Felicity și cu Chloe și dacă teroriștii au crezut că el are niște informații.
   - Pentru că au crezut că eu am vorbit cu el? Dar...
   - Nu. Pentru că el a vorbit cu ei.
   Se dădu înapoi, de parcă Eve ar fi lovit-o.
   - Vrei să spui că Blair i-a contactat pe teroriști? Că le-a dat informații? E ridicol!
   - Spun doar că este o posibilitate pe care am de gând s-o cercetez. Spun că o persoană sau persoane necunoscute s-au străduit foarte tare să-i ucidă pe Bissel și pe Kade și să facă în așa fel încât vina să cadă asupra ta. Și dacă asta ar fi fost considerată drept ceea ce părea, o crimă pasională, calculatoarelor nu li s-ar fi dat o importanță foarte mare.
   Așteptă doar o clipă, suficient pentru ca Reva să proceseze noile informații.
   - S-ar fi presupus că tu, cu cunoștințele de informatică pe care le ai, le-ai distrus într-un moment de furie. Și că schimbările în sistemul de securitate de la Bissel ar fi fost considerate o problemă tehnică.
   - Nu, nu pot să cred că a făcut asta.
   - Ceea ce crezi sau nu crezi este problema ta. Dar dacă te gândești puțin mai mult, dacă pui cap la cap toate datele, îți dai seama că este mai mult decât o crimă dublă și un suspect care este servit pe tavă polițiștilor.
   Reva se ridică și se duse până la fereastra care dădea spre râu.
   - Nu pot... Vrei să cred asta, să o accept, dar dacă o fac înseamnă că totul, a fost o minciună. De la început nu a fost decât o minciună. Nu m-a iubit niciodată. Sau că m-a iubit atât de puțin, încât a fost sedus foarte ușor de ceea ce acești oameni i-au oferit. Bani sau putere, sau doar plăcerea de a se juca de-a spionajul industrial, în loc să se joace în realitatea virtuală. Vrei să cred că s-a folosit de mine, n exploatat munca mea, respectul și încrederea pe care nu le-am câștigat în ceea ce fac.
   - Dacă te gândești un pic, nu are legătură cu tine, ci cu el.
   - L-am iubit, doamna locotenent. Poate din poziția dumneavoastră nu este decât o dovadă de slăbiciune sau de prostie, dar l-am iubit cum n-am mai iubit pe nimeni. Dacă accept această variantă, trebuie să renunț la tot, la tot ceea ce a avut importanță pentru mine. Nu sunt sigură că închisoarea pare o variantă mai rea.
   - Nu trebuie să crezi nimic și nici să accepți nimic. Este alegerea ta. Dar dacă nu vrei să afli dacă închisoarea este mai rea, va trebui să cooperezi. Vei fi supusă unui test cu detectorul de minciuni, de nivelul trei, mâine la ora opt. Vei fi de acord să ți se facă o evaluare psihologică de către - psihiatrul departamentului de poliție și îți vei instrui avocații să ne permită accesul la toate dosarele tale și ale soțului tău. Dacă unele dintre ele sunt parolate ne vei permite să le spargem codurile.
   - Nu am niciunul parolat, răspunse Reva încet.
   - Și ale tale, spuse Eve, întorcându-se spre Caro.
   - De ce și ale ei?
   Resentimentele pe care le avusese îi trecuseră și sări în apărarea mamei sale.
   - Ea nu este implicată în nimic.
   - Are legături cu tine, cu victima și cu proiectul.
   - Dacă crezi că este în pericol, poate ar trebui să-i acorzi protecție.
   - M-am ocupat deja de asta, Reva, spuse Roarke privit cu surprindere de Caro.
   - Ai fi putut să-mi spui ceva, zise ea oftând. Dar nu te voi contrazice. Și mă voi ocupa imediat de autorizări.
   - Bine. Între timp, gândiți-vă amândouă la toate conversațiile pe care le-ați avut cu oricare dintre victime sau cu oricine, în legătură cu serviciul. În special cu proiectul strict secret. Ținem legătura.
   Eve se îndreptă spre ușă, dar Roarke mai rămase un moment.
   - Odihniți-vă, amândouă! Luați-vă liber mâine dacă e nevoie, dar vă aștept pe amândouă la muncă începând cu poimâine.
  Se uită spre Eve.
  - E vreo problemă cu asta, locotenente?
   - Nu din partea mea. E problema ta.
   - Mulțumesc, doamnă locotenent. Doamnă detectiv, sper că veți reuși să vă odihniți, spuse Caro și deschise ușa.
   - Ajungem și acolo.

           Eve așteptă să ajungă în lift înainte de a vorbi cu Peabody.
   - A fost bună intuiția ta cu Caro care l-a verificat pe Bissel. De unde ți-a venit?
   - Mi s-a părut că este o femeie și o mamă care nu lasă lucrurile făcute pe jumătate. Și, în plus, nici nu l-a plăcut pe Bissel.
   - Asta am înțeles și eu.
   - Deci, nu-l place prea mult, dar își iubește fiica și vrea ca fiica ei să aibă parte de tot ce-și dorește. Dar totuși, vrea să fie sigură că el este exact cine spune că este. Trebuia să verifice.
   - Și a căutat îndeajuns de mult pentru a-și da seama de adevăr, încuviință Eve. A fost o chestie deșteaptă, chiar dacă ai început-o cu prăjiturile.
   - Dar erau chiar bune.
   - Ți-ai câștigat liber pentru restul zilei. Du-te acasă și dormi.
   - Serios?
   - Și vino la mine la ora șapte.
   - Mai rezist vreo două ore dacă vrei să mai continuăm investigația la cald.
   - Nu vom reuși să facem mare lucru dacă dormim în picioare. Începem mâine mai proaspete.
  - Ia mașina mea, spuse Roarke, iar lui Peabody mai că-i săriră ochii din cap.
  - Serios? Ce, este ziua în care toți trebuie să fie drăguți cu Peabody?
   - Dacă nu e, ar trebui să fie. Și mă scutești să mai sun pe cineva să vină să o ia de aici, pentru ca vreau să merg în mașină cu locotenentul.
   - Ei bine, dacă pot să ajut!
   Îi dădu codul și o privi amuzat cum țopăie până la mașină. Apoi își permise un mic dans lângă mașina roșie, sport.
   - Știi că nu se va duce direct acasă.
   Privind-o pe Peabody cum țopăie pe lângă mașină, Eve își înfipse mâinile în șolduri.
   - Va face o tură pe autostradă și probabil că va ajunge până în New Jersey, unde va explica unui robot care dirijează circulația că este polițistă și va inventa o misiune pentru a-și scuza excesul de viteză. Apoi va caromi înapoi în oraș, va fi din nou trasă pe dreapta și va spune din nou aceeași poveste inventată.
   - Va caromi?
   - Așa face mașina ta: Ca-rom. Apoi, când McNab va ieși din tură, o va convinge să-l lase să o conducă și el și vor fi din nou trași pe dreapta și vor fi din nou siliți să-și arate legitimațiile. Și dacă vreunul dintre roboți se sesizează, vei fi și tu sunat pentru a explica cum de mașina ta este folosită pentru misiuni ale poliției de doi detectivi demenți.
   - Mi se pare că ne vom distra cu toții. Intră, locotenente! Conduc eu.
   Nu se certă cu el. Din cauza lipsei somnului reflexele îi amorțiseră, iar traficul era destul de intens.
   - Ai fost dură cu ea, spuse el după ce luă curba.
   - Dacă ai o problemă cu tehnica mea, fă o plângere.
   - Nu am. Va avea nevoie să fii dură cu ea. Când își va reveni va aprecia că ai fost dură. Și îți va răspunde la fel.

.............................................................

Adulter, J.D. Robb

                                        1-9

                                   PROLOG

              Era chiar prea bine pentru el, dacă îl ucidea.

   Moartea era un sfârșit, chiar o ușurare. Urma să meargă în iad, în mintea ei nu era nicio urmă de îndoială, și acolo avea să fie pedepsit o eternitate. Îi dorea asta, pentru sfârșit. Numai că, deocamdată, voia ca el să sufere și ea să privească.
   Ticălos mincinos și curvar! Voia să-l audă scâncind, și cerând îndurare, și milogindu-se, și târându-se pe burtă, ca un șarpe scârbos ce era. Voia să-i vadă sângele țâșnindu-i din urechi și să-l audă plângând ca un copil. Voia să-i înnoade organul adulter, în timp ce el avea să-i implore mila pe care ea nu avea să i-o acorde. Voia să-l lovească cu pumnii în fața lui frumoasă până când avea să i se transforme într-o masă informă și plină de sânge.
   Atunci și abia atunci, ticălosul fără față și fără penis putea să moară. De o moarte lentă, dureroasă și agonizantă.
   Nimeni, dar nimeni nu o înșela pe Reva Ewing.
   Trebui să tragă pe dreapta pe podul Queensboro și să aștepte să se calmeze pentru a continua să conducă în deplină siguranță.
   Pentru că cineva o înșelase pe Reva Ewing. Omul pe care îl iubise, cu care se căsătorise, omul în care avusese încredere deplină făcea, chiar în acest moment, dragoste cu o altă femeie.
   Atingea o altă femeie, îi simțea gustul, își folosea gura senzuală și înșelătoare, mâinile dibace și înșelătoare, pentru a înnebuni o altă femeie.
   Și nu orice altă femeie. O prietenă. Altă persoană pe care o iubise și în care avusese încredere și pe care se bazase.
   Nu era doar extrem de enervant. Nu era doar dureros să afle că soțul și prietena ei aveau o relație chiar sub nasul ei de proastă. Era jenant să se descopere parte a unui clișeu. Soția înșelată, proasta care nici n-are habar și care încuviințase adulterul de fiecare dată când îl crezuse că lucrează până târziu, sau că avea întâlnire cu un client, sau că trebuia să plece câteva zile din oraș pentru a face o livrare sau un comision.
   Și cel mai rău, se gândea Reva așteptând în trafic, era că tocmai ea fusese de ușor de păcălit. Era expert în probleme de securitate, la dracu’! Lucrase timp de cinci ani în Serviciul Secret și fusese garda de corp a unui președinte înainte de a lucra în sectorul privat, pe cont propriu. Ce se întâmplase cu instinctele ei, cu ochii, cu auzul? Cum se putuse ca Blair să vină la ea, în fiecare seară, de la altă femeie, fără să-și dea seama?
   Pentru că îl iubea, recunoscu Reva. Pentru că fusese fericită, în delir, să creadă că un bărbat precum Blair - sofisticat și arătos - o iubea și o dorea pe ea.
   Arăta atât de bine, era atât de talentat, atât de inteligent. Un boem elegant, cu părul negru și ochii verzi ca smaraldul. Se pierduse, se gândi, din clipa când își aruncase privirea asupra ei și-i surâsese, cu zâmbetul lui ucigător. Șase luni mai târziu erau căsătoriți și locuiau în casa mare și izolată din Queens.
   Doi ani, se gândi, doi ani îi dăruise tot ce avea, îi dăduse fiecare părticică a ființei sale și îl iubise cu fiecare celulă a corpului. Și, în tot acest timp, el o luase de proastă.
   Ei bine, acum avea să plătească. Își șterse lacrimile de pe obraz și se cufundă din nou în furie. Acum, Blair Bissel avea să afle din ce era făcută.
   Intră din nou în trafic și începu să conducă spre Upper Fast Side în Manhattan.

         Ticăloasa hoață de bărbați, cum o numea Reva acum pe fosta ei prietenă, Felicity Kade, locuia într-o casă din secolul XIX, cu fațada din cărămida maro, care fusese refăcută, pe undeva spre partea de nord a Central Park.
   În loc să se gândească la momentele pe care le petrecuse în această casă, la petreceri, la serate, la celebrele mese de duminică ale lui Felicity, Reva se concentra asupra sistemului de securitate.
   Era foarte bun. Felicity era colecționara de artă și-și păzea colecția la fel cum un buldog își păzește osul. De fapt, se cunoscuseră cu trei ani în urma, când Reva participase la proiectarea și instalarea sistemului de securitate al casei.
   Trebuia să fii expert pentru a intra și chiar și atunci erau tot felul de elemente de siguranță alternative care puteau surprinde pe oricine în afară de maeștrii spargerilor.
   Dar când cineva își câștiga existența, și și-o câștiga chiar bine, căutând defecte în sistemele de securitate, găsea mereu câte ceva.
   Era bine echipată, cu două alternatoare de bruiaj, un minilaptop, un cod universal de deschidere a poliției, care era ilegal, și cu un pistol paralizant cu care avea de gând să tragă în testiculele lui Blair.
   După aceea, nu era foarte sigură ce avea să facă. Va vedea la fața locului.
   Își puse trusa de unelte pe umăr, puse pistolul paralizant în buzunar și se îndreptă spre intrarea principală.
   Introduse primul alternator în panoul de comandă, știind că nu avea decât treizeci de secunde la dispoziție. Numerele începură să clipească pe laptop și inima să-i bată din ce în ce mai repede, în timp ce se uita pe ecran.
   Cu trei secunde înainte ca alarma să se declanșeze, primul cod de dezactivare îi apăru pe ecran. Nu-și mai ținu respirația și expiră în voie.
   - Continuați să faceți ce făceați și până acum, ordinari ce sunteți, spuse și introduse al doilea alternator. Nu am nevoie decât de câteva minute. Apoi petrecerea chiar poate să înceapă.
   Auzi o mașină pe stradă, în spatele ei, și înjură în șoaptă când o auzi frânând.
   Aruncă o privire în spate și văzu un taxi în intersecție și un cuplu care cobora râzând. Se apropie și mai mult de ușă, în zona mai întunecată. Cu un miniburghiu deșurubă capacul frontal al panoului de comandă, remarcând că robotul menajer al lui Felicity curăța chiar și șuruburile.
   Conectă laptopul cu un cablu aproape invizibil, tastă primul cod și așteptă ca alarma să se dezactiveze. Meticuloasă, puse capacul la loc și apoi conectâ cel de-al doilea alternator la panoul vocal.
   Îi luă mai mult timp să-l decodeze, cam două minute, dar simți un fior de excitare când auzi ultima înregistrare vocală.
   August Rembrandt.
   Buzele i se subțiară când auzi vocea reprodusă a prietenei ei murmurând parola. Nu mai trebui decât să introducă codurile de securitate copiate și apoi să se folosească de sculele pe care le avea ea pentru a deschide ultima încuietoare manuală.
   Intră, închise ușa și apoi, din obișnuință, resetă programul de securitate.

        Așteptându-se să vadă droidul menajer apărând pentru a o întreba ce dorește, își pregăti arma de paralizare. O va recunoaște, bineînțeles, iar acest lucru îi va oferi câteva secunde în care va reuși să-i ardă circuitele.
   Casa rămase însă tăcută și nu apăru niciun robot. Așadar îl închidea seara, se gândi ea cu tristețe. Ca să aibă mai multă intimitate.
   Simțea mirosul florilor pe care Felicity le ținea pe masa din hol, trandafiri roz, pe care îi schimba săptămânal. În spatele vazei ardea o veioză, dar Reva nu avea nevoie de lumina pe care o emitea. Știa pe unde trebuia să meargă și se duse direct la scările care duceau la etajul al doilea. La dormitor.
   Când ajunse pe palier, ceea ce văzu o înfurie din nou. Pe balustradă era aruncată neglijent jacheta de piele a lui Blair. Era cea pe care i-o făcuse cadou de ziua lui de naștere, primăvara trecută.
   Cea pe care și-o aruncase nepăsător pe umăr chiar în dimineața aceea când o sărutase și-și luase la revedere și-i spusese cât îi va lipsi și, sărutând-o pe gât, cât de mult îi displăcea că trebuia să plece în acea călătorie.
   Reva lua jacheta și o mirosi. Îi simți parfumul și durerea aproape că îi depăși ura în intensitate.
   Pentru a uita, scoase una dintre uneltele pe care le avea la ea și făcu jacheta bucăți. Apoi le aruncă pe jos și le călcă în picioare.
   Roșie la față de furie, își puse geanta jos și-și scoase paralizatorul.
   Se apropie de dormitor și văzu umbrele tremurătoare pe pereți.
   Lumânări, le simțea chiar și aroma, un parfum feminin, înțepător.
   Auzea chiar și muzica, în surdină, ceva clasic, ca și trandafirii, ca și mirosul lumânărilor.
  Era stilul caracteristic al lui Felicity, se gândi ea furioasă. Atât de feminin, atât de fragil, atât de perfect. Ar fi preferat ceva modern, actual, mai tupeist pentru această altercație.
   Muzica era ușor de ignorat, pentru că în cap îi rezona puternic gândul trădării și furia. Deschise ușa, împingând-o cu piciorul, și intră.
   Distingea doua siluete îmbrățișate sub dantela și mătasea cuverturii. Au adormit, se gândi cu amărăciune. Le era bine și erau obosiți după sex.
   Hainele le erau aruncate în dezordine pe un scaun, de parcă ar fi început în mare grabă. Simți cum inima i se rupe în sute de bucăți.
   Reuși să se motiveze, se duse la pat, cu paralizatorul în mână.
   - Treziți-vă, nenorociților, strigă ea și trase cuvertura.

         Sânge Dumnezeule, sângele! Atâta sânge peste tot, pe corpuri, pe cearșafuri, o făcu să amețească. Mirosul, mirosul morții, amestecat cu cel al florilor și al lumânărilor, o făcu se sufoce, să se dea înapoi.
   - Blair? Blair?
   Țipă și-și reveni datorită zgomotului pe care-l făcu. Inspiră pentru a țipa din nou.
    Ceva, cineva se strecură din umbră. Văzu mișcarea și un alt miros, de medicament, mai dur îi invadă gâtul, plămânii.
   Se întoarse pentru a fugi sau a se apăra, nu era prea sigură din ce cauză și dădu din mâini, dar nu nimeri decât aerul care devenea din ce în ce mai dens. Energia îi dispăruse din membre și apoi dădu ochii peste cap.
   Se prăbuși lângă corpul celui care o trădase și o înșelase.

                                            1.

            Locotenentul Eve Dallas, una dintre cele mai bune polițiste din New York, era întinsă pe spate în pat și-și simțea inima bătându-i să sară din piept. Reuși să inspire o dată, apoi renunță. Cine avea nevoie de aer, după o partidă de sex atât de spectaculoasă?
   Alături, îl simțea pe soțul ei, cald, puternic și nemișcat. Singurul zgomot era făcut de bătăile inimii lui lângă a ei. Apoi ridică una din acele mâini fantastice și și-o plimbă peste tot corpul.
   - Dacă vrei să mă mișc, nu ai noroc, murmură ea.
   - Eu aș spune că am noroc.
   Zâmbi, pentru că îi plăcea să-i audă vocea cu inflexiunile pe care i le dădea accentul irlandez.
   - Mi-a plăcut mesajul de bun-găsit, mai ales că nu ai fost plecat decât patruzeci și opt de ore.
   - Da, e un final bun pentru călătoria la Florența.
   - Nu te-am întrebat, te-ai oprit și în Irlanda să-ți vezi... spuse și ezită.
   Era ciudat să și-l închipuie pe Roarke cu familia.
   - Să-ți vezi familia?
   - Da. Au fost câteva ore pe care le-am petrecut bine.
   Continuă să-și plimbe mâna pe corpul ei, până când inima i se liniști și ochii începură să i se închidă.
   - E ciudat, nu?
   - Presupun că va mai fi, cel puțin o perioadă.
   - Cum e noul detectiv?
   Eve zâmbi gândindu-se la fosta ei subordonată și la felul în care făcea față promovării.
   - Peabody e bună. Încă își caută ritmul potrivit. Am avut o ceartă de familie care s-a terminat prost. Doi frați care s-au certat din cauza unei moșteniri. S-au bătut ca chiorii, până când unul dintre ei a căzut pe scări și și-a rupt gâtul. Iar celălalt frate a încercat să aranjeze ca totul să pară opera unor spărgători. A pus toate obiectele pe care se certau într-o pătură și le-a dus în mașină. De parcă noi n-am fi căutat și acolo.
   Disprețul din vocea ei îl făcu să râdă. Eve se întoarse și se întinse.
   - Oricum, nu era foarte complicat, trebuia doar să unești elementele între ele, așa că am numit-o pe Peabody anchetator principal. După ce i-a revenit glasul, s-a descurcat bine. Tehnicienii strângeau deja probe, dar ea l-a luat pe nenorocit în bucătărie și a început să vorbească cu el, pe un ton amabil, pe care-l cunoaște foarte bine. L-a făcut să mărturisească în zece minute. L-a acuzat de ucidere din culpă.
   - Bravo ei!
   - O va ajuta să câștige încredere în sine. Ne prinde bine câte un caz din ăsta, după vara infernală pe care am avut-o.
   - Ai putea să-ți iei câteva zile libere. Ți-ar prinde și mai bine.
   - Lasă-mă doar câteva săptămâni, să fiu cu ochii pe ea. Vreau să fiu sigură că e pe picioarele ei înainte să o las să se descurce de una singură.
   - Rămâne stabilit. Ah și... primirea ta entuziastă, deși foarte bine-venită, m-a făcut să uit complet ceva.
   Se ridică din pat și comandă să se aprindă lumina la zece la sută intensitate.
   Îl urmări cum coboară de pe platforma pe care se afla patul și se duce să se uite în bagajul pe care-l avusese la el. Îi făcea o plăcere nespusă să-l privească cum se mișcă grațios ca o pisică și elegant în aceeași măsură.
   Oare era înnăscută acea grație, se întrebă ea, sau o învățase când trebuise să se ferească de polițiști sau când fura portofele pe străzile din Dublin, când era mic? Oricum, îi servea de minune, la fel ca și inteligența care îl ajutase să creeze un imperiu prin propriile-i forțe.
   Când se întoarse, și-i văzu chipul în acea lumină slaba, simți că o să-și piardă mințile. Dragostea indusă pe care o simțea pentru el și continua uimire că era al ei, ca ceva atât de frumos era al ei!
   Arăta ca o operă de artă, una făcută de un vrăjitor. Gura senzuală, pomeții, ochii de un albastru celtic, toate o făceau să înghită în sec când se uita la el. Și această sculptura magnifică era întregită de mătasea neagră a părului care îi ajungea până la umeri și care o făcea să-și dorească în permanență să-și treacă degetele prin el.
   Erau căsătoriți de ceva mai mult de un an de zile și, de cel puțin trei ori până acum, simțise că i se oprește inima când se uitase la el.
   Se așeză lângă ea pe pat și o mângâie pe față.
   - Iubita mea Eve, atât de tăcută și nemișcată în întuneric.
   Îi atinse buzele cu ale lui.
   - Ți-am adus un cadou.
   Clipi și se dădu înapoi. Îl făcu să zâmbească această reacție instinctivă a ei la primirea unui cadou. La fel ca și privirea stânjenită pe care o aruncă cutiei lungi și înguste din mâna lui.
   - Nu te mușcă, îi promise el.
   - Nici măcar două zile nu ai fost plecat. Trebuie să fie o limită de timp după care să poți face cadouri.
   - Dar mi-ai lipsit după primele două minute.
   - Spui asta doar ca să mă îmbunezi.
   - Dar asta nu înseamnă că nu este adevărat. Deschide cutia, Eve, și apoi spune: mulțumesc, Roarke!
   Își dădu ochii peste cap, dar deschise cutia.
   Era o brățară din aur incrustată cu diamante, pentru a străluci puternic. În mijloc avea o piatră prețioasă, era de un roșu aprins, un rubin se gândi ea, la fel de mare cât unghia degetului și extrem de fină la atingere.
   Părea veche și valoroasă, ca o bijuterie antică, de felul acelora care făceau stomacul să-i tresalte.
   - Roarke...
   - Ai uitat să spui mulțumesc.
   - Roarke, parcă văd că o să-mi spui că aparținea vreunei contese italiene sau...
   - Prințesă, îi spuse, și-i luă brățara pentru a i-o prinde la mână. Iar acum aparține unei regine.
   - Oh, te rog!
   - Mă rog, dar totuși arată bine la mâna ta.
   - Ar arăta la fel de bine și dacă ai pune-o pe o creangă.
   Nu era înnebunită după chestii strălucitoare, chiar dacă i le făcea cadou cu orice ocazie posibilă și imposibilă. Dar aceasta avea... ceva, se gândi ea și ridică brațul pentru a surprinde câteva raze de lumină.
   - Și dacă o pierd sau o rup?
   - Ar fi păcat. Dar până când se va întâmpla asta, îmi face plăcere să te văd purtând-o Dacă te face să te simți mai bine, nici mătușă-mea, Sinead, nu părea mai în largul ei când i-am oferit un colier.
   - Mi s-a părut o femeie inteligentă.
   - Toate femeile din viața mea sunt inteligente, îndeajuns pentru a-mi face plăcere să le ofer cadouri.
   - Da, e bine spus. E minunată.
   Și, trebuia să recunoască, cel puțin pentru sine, că îi plăcea senzația pe care i-o dădea pe piele.
   - Dar nu pot să o port la muncă.
   - Nu, nici eu nu cred că poți. Dar îmi place cum îți stă. Și când nu mai ai nimic altceva pe tine.
   - Să nu-ți vină nicio idee, voinicule! Intru în tură peste șase ore, spuse aruncând o privire spre ceas.
   Pentru că își dădu seama de semnificația privirii lui, închise ochii.
   Dar scuza pe care se pregătea să o spună fu întreruptă de zgomotul care se auzi lângă pat.

          - E semnalul tău, spuse ea și se dădu jos din pat. Cel puțin, când la două noaptea nu e din cauză că a murit cineva.
   Se duse la baie și-l auzi oprind comunicarea video, deschizând-o doar pe cea audio.
   Rămase destul timp, dar înainte de a se întoarce își luă totuși halatul pe ea, în caz că legătura video era totuși pornită. Își lega cordonul când intră în cameră și-l văzu lângă dulap.
   - Cine era?
   - Caro.
   - Trebuie să pleci acum? La două dimineața?
   Tonul cu care el rostise numele administratoarei o făcu să simtă tremurături pe ceafă.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Eve.
   Scoase din dulap o cămașă potrivită cu pantalonii cu care se îmbrăcase în grabă.
   - Te rog să-mi faci un serviciu. Unul mare.
   Nu de la soție avea nevoie de serviciu, se gândi ea, ci de la polițistă.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Una dintre angajatele mele.
   Se încheie la cămașă, dar se uită tot spre ea.
   - Are probleme. Mari probleme. Cineva e mort.
   - Una dintre angajatele tale a ucis pe cineva?
   - Nu.
   Pentru că ea nu se mișca din loc se duse la dulapul ei și-i scoase niște haine.
   - E confuză și panicată, iar Caro spune că era și incoerentă. Nu este ceva caracteristic pentru Reva. Lucrează la securitate. Proiectare și instalare. E tare ca piatra. A lucrat în Serviciul Secret mai mulți ani și nu e genul de femeie care se pierde ușor.
   - Spune-mi ce s-a întâmplat.
   - Și-a găsit soțul cu prietena ei în pat, acasă la aceasta. Morți. Erau morți când a ajuns ea acolo.
   - Și după ce i-a găsit, în loc să sune la poliție, a sunat-o pe administratoarea ta?
   - Nu, spuse și-i puse în mână hainele pe care le alesese. A sunat-o pe mama ei.
   Eve se uită fix la el, înjură și începu să se îmbrace.
   - Trebuie să sun ca să anunț cazul.
   - Vreau să aștepți să vezi cu ochii tăi și să vorbești cu Reva.
   O luă de mâini și nu-i dădu drumul până când nu se uită la el.
    - Te rog, Eve. Așteaptă doar atât. Nu trebuie să raportezi dacă nu ai văzut cu ochii tăi. O cunosc pe femeia asta. O cunosc pe mama ei de mai bine de zece ani și am încredere în ea cum nu am în mulți. Au nevoie de ajutorul tău. Eu am nevoie de ajutorul tău.
   Își luă hamul de la pistol și și-l fixă.
   - Atunci să mergem. Repede.

         Era o noapte senină, potrivită pentru trecerea de la vara la toamna anului 2059. Traficul era lejer și distanța mică nu ceru prea mult talent sau concentrare din partea lui Roarke.
   După tăcerea soției sale își dădu seama că prefera să rămână cu gândurile ei. Nu pusese nicio întrebare și nu ceruse nicio altă informație, nimic care să-i influențeze prima impresie, ceea ce avea să vadă și să simtă.
   Fața ei îngustă și colțuroasă dovedea concentrare și ochii căprui erau inexpresivi. Gura, fusese moale și umeda doar cu puțin timp înainte, era strânsă și dădea impresia de hotărâre.
   Parcă pe stradă, într-un loc interzis, și porni semnalul pe care scria În misiune, înainte ca ea să aibă timp să o facă.
   Eve nu spuse nimic, dar ieși și-l așteptă pe trotuar.
   El traversă spre ea, își trecu cu blândețe mâinile prin părul ei încâlcit în urma nopții de dragoste, aranjandu-i-l cât de cât.
   - Îți mulțumesc că faci asta pentru mine.
   - Nu trebuie să-mi mulțumești încă. E tare locuința, spuse și arătă cu capul spre casa de cărămidă maro.
   Înainte să aibă timp să urce scările, ușa se deschise.
   Apăru Caro, cu părul alb strălucind ca un halo. Dacă nu ar fi fost asta, Eve nu ar fi recunoscut-o pe administratoarea mândră și eficientă a lui Roarke în această femeie palidă, îmbrăcată cu o jachetă roșie, peste o pijama de bumbac.
   - Mulțumesc lui Dumnezeu. Mulțumesc lui Dumnezeu. Mulțumesc că ați ajuns așa de repede.
   Întinse mâna care-i tremura vizibil și o strânse pe a lui Roarke.
   - Nu am știut ce să fac.
   - Ai făcut ce trebuia, îi spuse Roarke și o trase în casă.
   - Revei nu-i este bine. Nu-i este bine deloc. E în camera de zi. Eu nu am urcat la etaj. M-am gândit că e mai bine dacă nu urc. Nu am atins nimic, doamnă locotenent, în afară de un pahar din bucătărie. I-am adus un pahar de apă Revei, dar nu am atins decât paharul și sticla. Ah, și mânerul frigiderului. Eu...
   - E în ordine. Mai bine mergeți și stați cu fiica dumneavoastră. Roarke, du-te cu ele!
   - Te descurci cu Reva câteva minute, nu? Eu mă duc cu doamna locotenent.
   Ignorând iritarea din ochii lui Eve, o mângâie pe Caro pe umeri.
   - Nu durează mult.
   - Mi-a spus... Reva mi-a spus că e oribil. Și acum nu mai spune nimic.
   - E bine, spuse Eve. Să rămână aici.
   Se duse spre scări. Văzu haina de piele făcută bucăți și aruncată pe jos.
   - V-a spus în ce cameră?
   - Nu, doar că i-a găsit în pat.
   Eve se uită la camera din dreapta și la alta în stânga. Apoi simți mirosul sângelui. Merse pe hol și se opri în ușă.
   Cele două corpuri erau întoarse într-o parte, cu fața unul spre celălalt. De parcă își spuneau un secret. Cuvertura de pe jos, așternuturile și pernele erau toate pătate cu sânge.
   Era sânge și pe mânerul cuțitului și pe lama înfiptă în saltea.
   Văzu o geantă neagră lângă ușa, un paralizator în stânga palului și o grămada de haine aruncate în dezordine pe pat. Lumânările încă ardeau, răspândindu-și parfumul în toată camera. Combina continua să emită aceeași muzică lentă.
   - Nu este o plimbare în parc, murmură ea. Crimă dublă. Trebuie să sun la centru.
   - Vei rămâne ca prim polițist ajuns la locul accidentului?
   - Da, încuviință ea. Dar dacă prietena ta a făcut asta, nu este tocmai în o favoare ceea ce fac.
   - Na făcut-o ea.
   Se îndepărtă și Eve deschise comunicatorul.
   - Vreau să o duci pe Caro în altă încăpere. Nu în bucătărie, spuse ea, aruncând o privire spre cuțit. Trebuie să mai fie vreo bibliotecă sau vreo altă cameră. Încercați să nu atingeți nimic. Trebuie să vorbesc cu... cum o cheamă? Reva?
   - Reva Ewing, da.
   - Vreau să o interoghez și nu vreau să fiți acolo niciunul dintre voi. Dacă vrei să o ajuți, spuse ea înainte ca el să apuce să vorbească, trebuie să respectăm toate regulile. Ai spus că lucrează la securitate.
   - Da.
   - De vreme ce e de-a ta, nu trebuie să întreb cât de bună e.
   - E bună. Foarte bună.
   - Și el era soțul ei?
   Roarke se uită spre pat.
   - Da. Blair Bissel, un artist de o valoare îndoielnică. Lucrează... lucra în metal. Asta cred că e una dintre creațiile lui, spuse el arătând spre o construcție din cuburi și țevi dintr-un colț al camerei.
   - Dă cineva bani pe chestiile astea? Dădu din cap. Tot telul de oameni. O să te întreb mai multe despre ea mai târziu, ilar vreau să vorbesc mai întâi cu ea și apoi să studiez scena în amănunt. De cât timp au probleme în căsnicie? întrebă ea pe când coborau scările.
   - Nici nu știam că au probleme.
   - Acum nu mai au. Ia-o pe Caro de aici, îi spuse ea și apoi se duse în living ca să vorbească cu Reva.

          Caro ținea de după umeri o femeie care avea în jur de treizeci de ani. Avea părul negru, tuns scurt, aproape neglijent, i sc păru lui Eve. Părea să fie de statură mică și compactă, tipul atletic, care arăta bine în jeans și cu tricoul negru cu cure era îmbrăcată.
   Pielea îi era albă ca marmura, iar ochii de un albastru spre gri, dar care, din cauza șocului, erau aproape negri. Buzele îi erau lipsite de culoare. Când Eve se apropie, se uită spre ea, dar privirea îi era goală. Nici gând să se vadă în ea vreo urmă din inteligența pe care Eve presupunea că o are.
   - Doamnă Ewing, sunt locotenent Dallas.
   Continua să-și țină privirea nemișcată, dar schiță o mișcare cu capul.
   - Trebuie să vă pun câteva întrebări. Mama dumneavoastră va rămâne cu Roarke cât timp vorbim noi.
   - Ah, nu se poate să rămân cu ea? spuse Caro strângând-o și mai tare de după umeri. Nu voi spune nimic, promit, dar...
   - Caro, spuse Roarke, ducându-se spre ea și luând-o de mână. E mai bine așa.
   O ajută să se ridice în picioare.
   - E mai bine pentru Reva. Ai încredere în Eve.
   - Da, știu, doar că...
   Se uită înapoi pe când ieșea din cameră însoțită de Roarke.
   - Sunt aici, Reva. Sunt chiar aici, alături.
   - Doamnă Ewing. Eve se așeză în fața ei și puse reportofonul pe masă. Reva se uită fix la el. Voi înregistra discuția noastră. Vă voi citi drepturile și apoi vă voi pune câteva întrebări. Înțelegeți?
   - Blair e mort. Am văzut. Sunt morți amândoi. Blair și Felicity.
   - Doamnă Ewing, aveți dreptul să nu spuneți nimic.
   Eve îi spuse amendamentul Miranda revăzut și Reva închise ochii.
   - Oh, Doamne! E adevărat. Nu este un coșmar. E adevărat.
   - Spuneți-mi ce s-a întâmplat aici în seara asta.
   - Nu știu.
   O lacrimă i se scurse pe obraji.
   - Nu știu ce s-a întâmplat.
   - Soțul dumneavoastră vă înșela cu Felicity?
   - Nu înțeleg. Nu înțeleg de ce. Credeam că mă iubește.
   Se uită fix la Eve.
   - La început nu-mi venea să cred. Cum aș fi putut să cred așa ceva? Blair și Felicity? Dar toate semnele și probele erau în fața mea, vedeam toate acele mici greșeli pe care le făceau.
   - Când ați aflat?
   - Abia în seara asta. Abia în seara asta. Mi-a spus că nu se întoarce în oraș decât mâine. Ceva cu un client și o afacere. Dar el  era aici cu ea. Am venit și am văzut.
   - Ai venit ca să-i prinzi în flagrant?
   - Eram atât de nervoasă. Și-au bătut joc de mine și eram foarte nervoasă. Mi-au frânt inima și eram tristă. Apoi am văzut că erau morți. Și sângele... Cât sânge!...
   - I-ai ucis, Reva?
   - Nu! răspunsul veni din tot corpul. Nu, nu, nu! Voiam să le fac rău. Voiam să plătească pentru ce mi-au făcut. Dar nu am făcut-o eu... N-aș fi putut. Nu știu ce s-a întâmplat.
   - Spune-mi ce știi.
   - Am venit cu mașina. Locuim în Queens. Blair voia să locuim la casă, dar nu în Manhattan, acolo unde lucrăm amândoi. Voia un loc retras, așa mi-a spus. Un loc doar al nostru.
   Vocea i se stinse și-și acoperi fața cu mâinile.
   - Îmi cer scuze. Dar pare ireal. Mi se pare că mă voi trezi dintr-o clipă în alta și nimic din toate astea nu se va fi întâmplat.
   Cămașa îi era pătată de sânge. Nu avea deloc sânge pe mâini, brațe sau pe față. Eva remarcă toate acestea în treacăt, în vreme ce aștepta ca Reva să-și revină.

        - Eram furioasă și știam exact ce aveam de făcut. Eu am proiectat sistemul de securitate, așa că știam cum să intru. Am intrat prin efracție.
   Își șterse o altă lacrimă de pe față.
   - Nu voiam să le dau timp să se pregătească, așa că am intrat și am urcat în dormitor.
   - Aveai vreo armă?
   - Nu... aveam paralizatorul. Este unul clasic, puțin modificat. Nu depășește tensiunea admisă. Voiam...
   Inspiră profund.
   - Voiam doar să-l curentez. La testicule.
   - Și ai făcut asta?
   - Nu.
   Își acoperi fața cu mâinile.
   - Nu-mi amintesc prea clar. Parcă mi s-a pus o pată pe creier.
   - Tu ai rupt haina de piele?
   - Da.
   Oftă.
   - Am văzut-o pe balustradă și am simțit că înnebunesc. Am scot burghiul și am rupt-o în bucăți. Jalnic, știu că a fost un gest jalnic, dar eram foarte nervoasă.
   - Mie nu mi se pare deloc jalnic, spuse Eve pe un ton calm, cu o undă de înțelegere în glas. Dacă soțul te înșală cu o prietenă, vrei să iei ce ti se cuvine.
   - Exact așa m-am și simțit. Apoi i-am văzut pe amândoi în pat. I-am văzut morți. Sângele. Nu am mai văzut niciodată atâta sânge. A țipat... nu, nu, eu am țipat. Cred că am țipat.
   Se frecă pe gât, de parcă ar mai fi simțit arsura provocată de țipăt.
   - Apoi cred că am leșinat. Am simțit un miros. De sânge, de ceva... altceva, iar apoi am leșinat. Nu știu cât timp.
   Luă un pahar cu apă din care bău mult.
   - Mi-am revenit, dar eram confuză și-mi era rău și totul părea ciudat. Apoi i-am văzut din nou pe pat. M-am târât afară. Nu am reușit să mă ridic în picioare, așa că m-am târât până la baie și acolo mi s-a făcut rău. Am sunat-o pe mama. Nu știu exact de ce. Ar fi trebuit să sun la poliție, dar am sunat-o pe mama. Eram confuză.
   - Ai venit cu intenția să-i ucizi pe soțul tău și pe prietenă?
   - Nu. Cred că mi se face rău din nou. Trebuie să...
   Se apucă cu mâinile de stomac, apoi se ridică în picioare și ieși în fugă. Eve se ridicase și ea când Reva ajunse la baie. Căzu în genunchi în fața vasului de toaletă și vomită.
   - Mă arde, reuși să spună și luă recunoscătoare prosopul pe care i-l întinse Eve. Mă arde pe gât.
   - Nu ai luat nicio substanță ilegală, Reva?
   - Nu iau niciodată nimic. Crede-mă, dacă ești crescută de Caro, verificată de Serviciul Secret și apoi de Roarke, nu-ți poți face de cap. Era epuizată, așa că se sprijini de perete. Doamnă locotenent, nu am ucis niciodată pe nimeni. Aveam pistol când lucram pentru doamna președintă și o dată am fost împușcată în timp ce o protejam. Am o personalitate puternică și când nu mă controlez pot deveni națională. Dar cine le-a făcut asta lui Blair și lui Felicity nu era deloc irațional. Cred că erau nebuni. Duși de tot. Eu n-aș fi putut să o fac. N-aș fi putut.
   Eve se aplecă și se uită în ochii ei.
   - De ce mi se pare că încerci să te convingi pe tine de asta, Reva?
   Buzele îi tremurau și lacrimile îi apărură din nou în ochi.
   - Pentru că nu-mi amintesc. Nu reușesc să-mi amintesc, își acoperi fața cu mâinile și începu să plângă.
   Eve se duse după Caro.
   - Vreau să stai cu ea. Voi pune pe cineva să vă păzească. Asta este procedura legală.
   - O arestați?
   - Încă nu știu. Cooperează și asta e în favoarea ei. Cel mai bine ar fi să o aduci aici și să stați în camera asta până mul mă întorc.
   - Bine. Mulțumesc.
   - Trebuie să mă duc să iau trusa cu instrumente din mașină.
   - O iau eu.
   Roarke ieși din casă împreună cu ea.
   - Ce crezi?
   - Nu cred nimic până când nu examinez scena crimei și nu izolez zona.
   - Locotenente, tu te gândești întotdeauna la ceva.
   - Lasă-mă să-mi fac treaba. Vrei să mă ajuți? Trimite-i pe partenera mea și echipa de la poliție sus când ajung aici. Până atunci, vreau să te retragi, ca să nu strici vreo probă.
   - Spune-mi doar atât. Să-i spun Revei să sune un avocat?
   - Mă pui într-o situație grea.
   Luă trusa cu instrumente.
   - Sunt polițistă. Lasă-mă să-mi fac treaba. Gândește-te tu la restul lucrurilor. La dracu’!

         Urcă la etaj. Deschise geanta și scoase pungi de plastic pentru mâini și încălțăminte. Apoi puse un reportofon la centura și intră în cameră.
   Ajunsese la examinarea corpurilor când auzi podeaua scârțâind.
   Se întoarse nervoasa să-l apostrofeze pe cel care intra, dar o văzu pe Peabody.
   Va trebui să se obișnuiască cu zgomotul făcut de Peabody.
   Proaspăt avansata detectiv nu mai purta bocancii cu talpă de cauciuc din dotarea standard, ci o pereche de încălțări care numai silențioase nu erau. Și, după părerea ei, erau și bizare pe deasupra.
   Aparent, avea același tip de încălțări în toate culorile posibile, inclusiv cei muștar cu care era încălțată acum pentru a se asorta cu haina. În ciuda lor și a pantalonilor strânși pe corp, reușea să pară ca proaspăt ieșită din cutie, exact ca o polițistă. Pe fața ei pătrată se citea preocuparea și tunsoarea rotundă părea să se potrivească perfect părului ei negru.
   - E de a dreptul o insultă să mori dezbrăcată, spuse Peabody.
   - Și lucrul mai e și jenant să mori dezbrăcată lângă soțul altei femei sau lângă o femeie care nu ți-e soție.
   - Despre asta e vorba? Dispecerul nu și-a răcit gura cu detalii.
   - Nu le-am dat eu prea multe detalii. Tipul mort este ginerele administratoarei lui Roarke și, deocamdată, fiica ei este singura suspectă.
   - Se pare că situația nasoală a devenit chiar și mai nasoală, spuse Peabody, uitându-se spre pat.
   - Ocupă-te de prima scenă și apoi îți voi spune cine sunt actorii. Paralizator, spuse ea ridicând arma pusă într-o pungă de plastic. Suspecta susține că...
   - Mamă, Doamne!
   - Ce? Ce-i? făcu Eve ducând mâna la pistol.
   - Aia.
   Peabody întinse mâna și-și trecu delicat degetele peste brățara de la încheietura mâinii lui Eve.
   - E super! Adică hiper super, Dallas!
   Rușinată, Eve își trase mâneca peste brățară. Uitase că o avea la mână.
   - Poate ar fi bine să ne concentrăm asupra scenei crimei, nu asupra accesoriilor mele.
   - Sigur, dar accesoriul ăsta e extrem. E un grăsan de rubin, piatra aia?
   - Peabody...
   - Bine, bine.
   Dar își propuse să se uite mai bine când Dallas nu avea să fie atentă.
   - Unde erai?
   - Mă jucam cu probele și mă amuzam la scena unei crime.
   - De ce nu mă și plesnești? spuse Peabody dându-și ochii peste cap.
   - Cu prima ocazie, promise Eve. Și ca să continuăm. Suspecta susține că a adus un paralizator, unul adaptat care are însă caracteristicile obișnuite. Dar ăsta nu este un paralizator pe care poate să și-l cumpere oricine, este unul militar de mare capacitate.
   - Îhî.
   - Succint, ca de obicei.
   - Este exprimare de detectiv, care nu poate fi înțeleasă.
   - Arma, pe care am amprentat-o deja, are doar amprentele suspectei. La fel și arma crimei.
   Eve arătă spre o altă pungă de plastic în care era un cuțit.
   - În acea geantă sunt tot felul de scule electronice și unelte de spărgător, toate cu amprentele Revei Ewing.
   - Este expert în materie de securitate?
   - Lucrează pe această funcție la Roarke Enterprises și a făcut parte din Serviciul Secret.
   - Din câte se pare, suspecta a intrat prin efracție, l-a auzit pe soțul ei gemând ciudat și și-a făcut drum cu cuțitul.
   Se apropie de pat și de cadavre.
   - Nu este niciun semn că ar fi încercat să se apere și nici vreun fel de rana care să indice acest lucru. Dacă cineva începe să se joace cu un cuțit pe pielea lor, oamenii au tendința de a obiecta, cel puțin de forma.
   - E mai dificil dacă mai întâi ești paralizat.
   Cu vârful degetului, Eve indică două punctișoare roșii între omoplații lui Blair și alte două asemănătoare între sânii lui Felicity.
   - Pe el pe spate, pe ea în față. notă Peabody.
   - Da. Aș spune că erau tocmai în mijlocul unei partide de gemete ciudate. Ucigașul a venit pe la spate, l-a paralizat pe el mai întâi, l-a dat la o parte și apoi a atacat-o pe ea înainte să aibă timp să reacționeze. Erau inconștienți sau cel puțin nu mișcau, când a început hăcuiala.
   - A exagerat cu tăiatul, comentă Peabody. Cred că sunt cel puțin o duzină de linii pe fiecare dintre ei.
   - Optsprezece la el, paisprezece la ea.
   - Au!
   - Mda. Nicio rană la inimă, ceea ce este interesant. Dacă nu atingi inima curge mai mult sânge. Alt lucru interesant este că nicio tăietură nu a atins locurile în care se văd urmele paralizatorului. Suspecta are ceva sânge pe haine, nu mult, luând totul în considerare, dar are. Palmele și brațele sunt curate.
   - S-o fi spălat după o treabă ca asta!
   - Așa ai crede. Dar atunci ar fi trebuit să scape și de cămașă. Dar toți au tendința să-și piardă cumpătul după ce omoară doi oameni.
   - Mama ei este aici, spuse Peabody.
   - Da. Poate că mama ei a ajutat-o să se curețe de sânge, dar mie Caro mi s-a părut a fi o persoană mai precaută. Ora decesului este unu și douăsprezece minute a.m. Le vom cere specialiștilor să verifice sistemul de securitate pentru a vedea dacă nu se poate determina ora la care a intrat. Vreau să verifici la bucătărie, să vezi dacă arma crimei este de aici sau a fost adusă.
   Făcu o pauză.
   - Ai văzut cum arăta jacheta de piele?
   - Da, mi-a plăcut materialul.
   - Vreau să fie și haina luată ca probă. Ewing mi-a spus că a distrus-o cu miniburghiul, să vedem dacă este chiar așa.
   - De ce a folosit burghiul dacă avea cuțit? Cred că este mai eficient și mai satisfăcător să tai în bucăți o haină cu un cuțit.
   - E o întrebare bună. Trebuie să verificăm amândouă victimele, să vedem cine ar mai fi vrut să-i omoare în afară de soția înșelată.
   Scoțând un șuier printre dinți, Peabody se uită la victime.
   - Dacă totul este așa cum pare, nu o văd prea bine.
   - Haide să aflăm exact ce s-a întâmplat, nu cum arată.

                                          2.

          - Nu, nu. Nu am spălat-o nici pe mâini, nici pe fața, spuse Caro, cu mâinile în poală de parcă le folosea pe post de ancoră, pentru a-și prinde corpul de scaun. Am încercat să nu ating mare lucru și să rămân calmă până când ajungeați voi aici.
   - Caro, spuse Eve uitându-se fix la ea și încercând să ignore faptul (și sentimentul care-i strângea stomacul) că Roarke rămăsese în cameră.
   La cererea lui Caro.
   - Sus este o baie lângă dormitor și sunt urme, deși chiuveta a fost ștearsă, că cineva s-a spălat de sânge
   - Nu am fost sus. Îți dau cuvântul meu.
   Pentru că Eve o credea, realiză că femeia nu-și dădea nu-și dădea seama de implicațiile afirmației sale. Dar din schimbarea posturii lui Roarke, care deveni dintr-odată mai atent, Eve își dădu seama că el înțelesese..
   El nu spuse nimic, iar Eve resimți din nou acea crampă în stomac.
   - Pe hainele Revei sunt urme de sânge, spuse Eve.
   - Da, știu. Am văzut...
   Înțelegerea acestui fapt îi întunecă privirea și fu urmată de un atac de panică.
   - Doamna locotenent, dacă Reva a fost la baie, trebuie să fi făcut asta când era în stare de șoc. Nu pentru a încerca să ascundă ceva. Trebuie să credeți asta. Era în stare de șoc.
   Cu siguranță că îi fusese rău, se gândi Eve. Amprentele ei erau pe vasul de toaletă și pe marginea acestuia. Exact ca și cum s-ar fi sprijinit dacă i-ar fi fost foarte rău. Dar nu și în baia mare. Probele răului de care suferise erau în toaleta din capătul culoarului.
   Iar urmele de sânge erau în baia mare.
   - Cum ai intrat în casă. Caro?
   - Cum am... ah!
   Își trecu o mână prin păr, absentă.
   - Ușa, ușa din față era descuiată. Era chiar întredeschisă puțin.
   - Întredeschisă?
   - Da. Da, ledul încuietorii era verde și am observat că era întredeschisă, așa că am împins-o și am intrat.
   - Care era situația când ai intrat?
   - Reva era așezată pe jos în hol. Tremura toată. Nu era coerentă.
   - Dar fusese destul de coerentă când te-a sunat și ți-a spus că Blair și Felicity erau morți și că ea, fiica ta, se afla în mare încurcătură.
   - Da. Adică am înțeles că avea nevoie de mine și că Blair, Blair și Felicity erau morți. Mi-a spus: „Mamă, mamă, sunt morți. Cineva i-a omorât.” Plângea și avea o voce goală și ciudată. Mi-a spus că nu știa ce să facă, ce trebuia să facă. Am întrebat-o unde era și mi-a spus. Nu-mi amintesc exact ce mi-a spus sau ce am spus eu, dar am înregistrarea acasă. Puteți să o ascultați dacă vreți.
   - O voi face.
   - Îmi dau seama că Reva și apoi eu ar fi trebuit să sunăm imediat la poliție.
   Caro își aranjă o cută pe pantalonii de pijama și apoi rămase cu privirea ațintită asupra lor, de parcă abia atunci și-ar fi dat seama cu ce era îmbrăcată. Se înroși și apoi oftă.
   - Pot doar să vă spun că noi două, amândouă, nu aveam mintea prea clară și că nu ne-am gândit decât să contactam persoana în care aveam cea mai mare încredere.
   - Știai că ginerele tău este infidel?
   - Nu. Nu, nu știam. Rosti cuvintele cu furie. Și înainte să mă întrebați, o știam și pe Felicity destul de bine, sau cel puțin așa credeam. Credeam că este una din cele mai bune prietene ale Revei, aproape ca o soră. Venea foarte des pe la mine și eu am fost de multe ori la ca.
   - Felicity mai era combinată și cu alți bărbați?
   - Nu avea o viață sociala prea activă și avea înclinații spre artiști. Glumea spunând că nu era pregătită să se hotărască asupra unei epoci sau stil, nici în ceea ce privea bărbații, nici arta. Era, credeam, o femeie inteligentă, cu mult stil și umor. Reva este prea serioasă și nu se gândește decât la muncă. Credeam... mă gândeam că Felicity are o influență pozitivă, care o va face să vadă și aspectele mai puțin serioase ale vieții.
    - Cu cine era Felicity în ultimul timp?
   - Nu sunt sigură. Acum câteva săptămâni știam de un bărbat. Veniserăm toți la una din mesele organizate de ea duminica după-amiaza.
   Închise ochii și se concentră.
   - Da, un pictor. Îl chema Fredo. Așa l-a prezentat ea și mi s-a părut a li im personaj dramatic, străin și intens. Dar cu câteva săptămâni înainte fusese alt bărbat. Slab și palid. Și înainte...
   Ridică din umeri...
   - Îi plăceau bărbații și din câte se părea nu avea eu niciunul dintre ei o relație prea profundă.
   - Mai există cineva care ar fi putut să aibă codurile de acces de aici?
   - Eu nu știu să fie cineva. Felicity era foarte strictă în ceea ce privește securitatea. Nu voia să angajeze pe nimeni și toată curățenia era făcută de droizi. Spunea că nu se poate avea încredere în oameni, pentru că ai întotdeauna încredere în oamenii în care nu ar trebui să ai încredere. Îmi amintesc că odată i-am spus că mi se pare trist că gândește așa, iar ea a râs și mi-a răspuns că, dacă n-ar fi fost așa, fiica mea nu ar fi avut această slujbă.
   Eve o văzu pe Peabody în pragul ușii și se ridică în picioare.
   - Mulțumesc. O să mai discutăm și o să am nevoie de permisiunea ta scrisă ca să ascult convorbirile înregistrate pe care le ai acasă.
   - Sigur, și orice altceva mai ai nevoie pentru a rezolva acest caz. Vreau să-ți mulțumesc că te ocupi personal. Știu că vei descoperi adevărul. Pot să mă duc la Reva acum?
   - Ar fi mai bine dacă ai mai rămâne puțin aici.
   Îi aruncă o privire lui Roarke pentru a-i da de înțeles că și el trebuia să facă la fel.
   În hol îi făcu un semn cu capul lui Peabody pentru a-i da de înțeles să continue.
   - Tehnicienii au luat probe de sânge din țevăria din baia de sus și amprentele lui Ewing de pe vasul de toaletă, deși a fost șters cu destul de multă grijă. Arma crimei nu se poli ivește la setul de aici. Este unul scump și nicio piesă nu pare să lipsească. Se uită pe notițe. Am reactivat robotul menajer. A fost dezactivat la nouă și treizeci p.m. Înainte de asta avea înregistrat în memorie faptul că Felicity era acasă împreună cu un bărbat. A programat droidul să nu spună nume sau detalii. Va trebui să-l luăm cu noi pentru a încerca să-i spargem programul.
   - Ocupă-te de asta atunci. În cea de-a doua baie de sus, ați găsit vreo urmă de sânge?
   - Nimic. Doar amprentele lui Ewing pe vasul de toaletă.
   - Bine. Haide să discutăm din nou cu Ewing!

         Intrară în living, unde Reva era supravegheată de un polițist în uniformă. Când Eve intră pe ușă, Reva țâșni în picioare.
   - Vreau să vorbesc cu dumneavoastră în particular.
   Eve îi făcu semn polițistului în uniformă să plece și apoi vorbi fără să se uite la Peabody.
   - Ea este partenera mea, detectivul Peabody. Despre ce vreți să discutați cu noi, doamnă Ewing?
   Reva ezită, iar după ce Eve luă loc, oftă.
   - Mintea începe să mi se limpezească și tocmai mi-am dat seama în ce bucluc mă aflu. Și în ce am băgat-o pe mama. A venit doar pentru că eu eram în pragul isteriei. Nu vreau să fie și ea atinsă de mizeria în care mă aflu eu.
   - Nu vă faceți probleme. Nimeni nu vrea să-i facă rău.
  - Bine.
   Reva încuviință cu o mișcare a capului.
   - Bine atunci.
   - Ați spus că ați dat pătura la o parte și ați văzut cadavrele și sângele.
   - Da. Am văzut că erau morți. Știam că erau morți. Mai mult ca sigur.
   - Unde era cuțitul?
   - Cuțitul?
   - Arma crimei. Unde era?
   - Nu știu. Nu am văzut niciun cuțit. Doar pe Blair și pe Felicity.
   - Peabody, vrei, te rog, să-i arăți doamnei Ewing pe care am luat-o ca probă?
   Peabody se duse să-i arate cuțitul Revei.
   - Recunoașteți acest cuțit, doamnă Ewing?
   Reva se uită la lama mânjită de sânge, la mânerul mânjit, apoi ridică privirea confuză spre Eve.
   - Este al lui Blair. Face parte dintr-un set pe care l-a cumpărat anul trecut, atunci când a decis că trebuie să luăm amândoi lecții de gătit. I-am spus să facă ce vrea, dar că eu nu aveam de gând să învăț să gătesc. Chiar a luat lecții, din când în când. Pare a fi unul dintre cuțitele lui de bucătărie.
   - L-ai adus tu, Reva? Erai atât de furioasă încât l-ai pus tu în geantă cu gândul să-i ameninți, să-i sperii?
   - Nu, spuse și se îndepărtă de cuțit. Nu, nu l-am adus eu.
   Fu rândul lui Eve să scoată o pungă de plastic cu ceva în ea.
   - Este al tău acest paralizator?
   - Nu. Acesta este un model militar nou. Al meu are peste șase ani și este un model din dotarea Serviciului Secret, modificat. Acesta nu-mi aparține. Nu l-am văzut niciodată.
   - Atât paralizatorul, cât și cuțitul au folosit la uciderea victimelor. Și amândouă au amprentele tale pe ele.
   - E o nebunie!
   - Violența cu care au fost date loviturile mortale a dus la stropirea cu sânge pe mâini, față și pe haine.
   Reva se uită la mâini, frecându-le.
   - Știu că am sânge pe cămașă. Nu știu... Poate că am atins ceva în cameră. Nu-mi aduc aminte. Dar nu i-am ucis eu. Nu am atins cuțitul și nici paralizatorul. Mâinile mele nu sunt pătate de sânge.
   - În scurgerea de la baie am găsit urme de sânge și pe chiuvetă am descoperit amprentele tale.
   - Crezi că m-am spălat pe mâini? Crezi că am încercat să șterg urmele și apoi am sunat-o pe mama?
   Eve își dădea seamă că mintea Revei începea să se limpezească și că personalitatea îi revenea, odată cu coerența. Se vedea focul din ochii ei negri și maxilarul i se încleștă când culoarea îi reveni în obraji.
   - Ce crezi că sunt? Crezi că mi-aș face bucăți soțul și prietena doar pentru că m-au făcut să cad de proastă? Și, dacă aș fi făcut-o, nu aș fi avut atâta minte încât să scap de arma crimei și să curăț urmele? Pentru numele lui Dumnezeu, erau morți. Erau morți când am ajuns eu aici.
   Împinse scaunul în spate când aproape scuipă ultimele vorbe și furia o făcea să se învârtă de colo-colo prin cameră.
   - Ce dracu’ se întâmplă? Ce dracu’ este asta?
   - De ce ai venit aici în seara asta, Reva?
   - Pentru a-i prinde asupra faptului, pentru a țipa la ei și poate pentru a-l lovi pe Blair cu un șut în fund. Pentru a o pocni pe Felicity peste fața aia frumoasă de mincinoasă. Pentru a sparge ceva și a face o scenă a dracului de urâtă.
   - De ce în seara asta?
   - Pentru că abia în seara asta am aflat.
   - Cum? Cum ai aflat?
   Reva se opri și se uită la Eve, ca și cum ar fi încercat să-și aducă aminte de o limbă străveche care să o ajute să înțeleagă cuvintele.
   - Pachetul. Oh, Iisuse, fotografiile și chitanțele. Mi-a fost livrat un pachet acasă. Eram deja în pat. Era devreme, puțin după oraunsprezece, dar mă plictiseam și m-am dus la culcare. Am auzit soneria de la poartă. M-a iritat. Nu știam cine ar fi putut fi la acea oră, dar am coborât. Un pachet fusese lăsat la poartă. Am ieșit și l-am luat.
   - Ai văzut pe cineva?
   - Nu. Doar pachetul și, fiind suspicioasă de felul meu, l-am scanat. Nu mă așteptam să fie ceva periculos, dar e o obișnuință să fac asta. Am văzut că totul era în regulă, așa că l-am adus înăuntru. M-am gândit că era de la Blair. Un cadou prin care îmi transmitea că îi era deja dor de mine. Făcea astfel de lucruri... prostuțe, romantice...
   Se opri și se strădui să nu lase lacrimile care i se adunaseră în colțul ochilor să țâșnească.
   - M-am gândit că e de la el și l-am deschis. Erau niște fotografii, cu Blair și Felicity. Îi prezenta în posturi intime, era imposibil să te înșeli asupra naturii relației lor. Mai erau și facturile de la hoteluri și restaurante. Rahat!
   Își duse degetul la buze.
   - Facturi pentru bijuterii și lenjerie intimă, pe care el o cumpărase și nu pentru mine. Și toate astea dintr-un cont pe care nici nu știam că-l are. Și mai erau și două dischete, una cu telefoanele pe care și le dăduseră, iar cealaltă cu e-mailurile pe care și le scriseseră. Apeluri și scrisori de dragoste, foarte intime și explicite.
   - Nu era nimic din care să-ți dai seama cine ți le trimisese?
   - Nu, și nici n-am căutat sau stat să mă întreb, în clipa aia. Eram prea șocată și nervoasă și sufeream. Ultima convorbire înregistrată era despre cum aveau ei să-și petreacă două zile împreună, chiar la ea acasă, în vreme ce eu credeam că el era plecat din oraș. Râdeau de mine, murmură ea. Râdeau de cât de naivă eram și că nu-mi dădeam seama că totul se întâmpla chiar sub nasul meu. Ce mai expert în securitate, care nu e în stare nici soțul să și-l supravegheze!
   Luă loc din nou loc.
  - Nu are sens. E o nebunie! Cine să-i omoare o apoi să-mi însceneze mie crima?
   - Unde e pachetul?
   - În mașina mea. L-am adus cu mine în cazul în care aveam să mă răzgândesc în timp ce veneam încoace, deși nu era o prea mare posibilitate. Este pe scaunul din dreapta, la vedere.
   - Peabody.
   Reva așteptă până când Peabody ieși ca să aducă pachetul.
   - Asta n-o să mă facă să par mai puțin suspectă. Am dovada că soțul meu și-o trăgea cu prietena mea, aflu că au întâlnire în seara asta și apoi vin aici înarmată și pregătită. Ajung chiar în mijlocul acestei nebunii. Nu știu cine sau de ce ar fi vrut să-mi însceneze asta. Nu știu nici de ce m-ai crede că este o înscenare. Dar ăsta este adevărul.
   - Va trebui să te arestez. Va trebui să te pun sub acuzare. Acuzația va fi crimă cu premeditare.
   Se uită la Reva cum se schimba la față.
   - Nu te cunosc, continuă Eve, dar o știu pe mama ta și-l știu pe Roarke. Niciunul dintre ei nu este genul de om care să-și piardă capul. Amândoi au încredere în tine, așa că iată ce-ți spun. Dar rămâne între noi. Ia-ți un avocat. Ia-ți o mulțime de avocați. Și nu mă minți. Să nu mă minți în legătură cu nimic din ce te voi întreba. Dacă avocații sunt cât de cât buni, te vor scoate pe cauțiune la prima oră mâine-dimineață. Rămâi la dispoziția mea, în cazul în care voi avea nevoie de tine, și nu intra în belele. Dacă îmi ascunzi ceva, îmi voi da seama și mă voi înfuria.
   - Nu am nimic de ascuns.
   - S-ar putea să-ți treacă câte ceva prin cap. Dacă se va întâmpla asta, gândește-te bine de tot. Vreau să te oferi să faci un test cu detectorul de minciuni, testul adevărului, de nivelul trei. Este ca dracu’, penetrează în cele mai ascunse coridoare ale minții, dar, dacă nu ai nimic de ascuns și ai fost cinstită cu mine, îl vei trece. Un test de nivelul trei va apleca mult balanța în favoarea ta.
   Reva induse ochii și inspiră profund.
   - Pot să fac un test de nivelul trei.
   Eve zâmbi
   - Nu-l lua în glumă. Eu am trecut prin asta și știu că va fi extenuant. Pot cere un mandat pentru a-ți cerceta casa... mașinile, biroul, totul, dar dacă îmi acorzi permisiunea să fac asta fără să mai cer mandat, oficial, va fi mai bine pentru tine.
   - Văd că-mi cam pun viața în mâinile tale, Dallas.
   - Este deja în mâinile mele.

           O arestă pe Reva și o duse la secție.
   Datorită orei, putea să aleagă, fără să încalce procedura, să continue anchetarea Revei până dimineață. Dar avea de lucru și-l avea și pe Roarke.
   Trecu prin holul de la Criminalistică, unde detectivii care fuseseră în tura de noapte căscau în așteptarea ieșirii din serviciu.
   Așa cum presupuse, Roarke o aștepta în birou.
   - Trebuie să-ți vorbesc, începu el.
   - Mi-am imaginat. Nu pot să vorbesc înainte de a bea o cafea.
   Se duse direct la automatul de cafea și-l programă să focii o cafea dublă, tare și fără zahăr.
   El rămase unde era, doar se întoarse pentru a se uita pe im la traficul care începuse să se formeze la primele ore ale dimineții. Ea bea din cafea și-l vedea că era nerăbdător și revoltat.
   - Am aranjat să vorbească cu Caro cincisprezece minute. E tot ceea ce am putut să fac. Apoi va trebui să o iei pe Caro și să o duci acasă, să se liniștească. Te descurci tu.
   - Își iese din minți de îngrijorare.
   - Îmi dau seama.
   - Îți dai seama?
   Se întoarse încet spre ea. Îndeajuns de încet, încât ea să-și dea seama că era pe punctul de a exploda.
   - Tocmai i-ai arestat singurul copil pentru crimă cu premeditare. I-ai pus fiica în cușcă.
   - Și tu crezi că doar pentru că ții la ele și eu țin la tine, o pot lăsa să plece liberă, după ce am găsit amprentele ei pe arna crimei? După ce am găsit-o la locul dublei crime și după ce victimele sunt soțul și cea mai bună prietenă a ei, amândoi în pat, dezbrăcați? După ce recunoaște că a intrat pun efracție aflând că el i-o trăgea bunei ei prietene, Felicity?
   Luă o înghițitură mare de cafea și gesticulă spre el cu cana.
   - Hei, poate că ar fi trebuit să mă comport ca o polițistă bisericoasă și să-i dau drumul, după ce i-aș fi spus să aibă grijă și să nu mai păcătuiască.
  - Nu a ucis pe nimeni. E clar că i s-a înscenat totul și cine a făcut asta a plănuit astfel încât să cadă toată vina asupra ei.
   - Din întâmplare sunt de acord cu tine.
   - Faptul că ai închis-o face doar să-l lase pe cel care a comis crimele să... ce?
   - Am spus că sunt de acord cu tine în ceea ce privește partea cu înscenarea. Dar nu cu ceea ce nu ai mai terminat de spus.
   Mai bău niște cafea, de data asta mai lent, lăsând lichidul să-i pătrundă în tot organismul.
   - Nu le acord celor care au comis asta posibilitatea sau timpul necesar pentru a scăpa. Le acord doar timpul și ocazia să creadă că au scăpat și în același timp o protejez pe Reva. Urmărind totodată și litera mică și enervantă a legii. Îmi fac datoria, așa că lasă-mă-n pace!
   Roarke se așeză, pentru că dintr-odată se simți obosit și pentru că și el era mort de îngrijorare în legătură cu mama și cu fiica. Pe amândouă le considera a fi responsabilitatea lui.
   - O crezi așadar.
   - Da, o cred. Și cred și ceea ce văd.
   - Îmi cer scuze! Mi se pare că sunt cam încet la minte în dimineața asta. Ce-ți spun ochii tăi?
   - Că totul a fost pus în scenă mult prea bine. Parcă lipsea ceva ce ar fi făcut-o să pară reală. Un cuplu dezbrăcat și omorât cu cruzime, cuțitul care provenea din bucătăria primului suspect și care era înfipt în saltea. Sânge în scurgerea de la baie, amprentele suspectei pe chiuvetă - într-un loc pe care chipurile ar fi uitat să-l șteargă. Amprentele clare pe arma crimei, în cazul în care polițistul care anchetează cazul trebuie să fie dus de nas.
   - Și tu nu vrei să fii dusă de nas. Ar trebui să-mi cer scuze că m-am îndoit de tine?
   - De data asta te las să scapi, ținând cont că este cinci dimineața și am avut o noapte plină.
   Se simțea destul de generoasă pentru a-i oferi o cafea și apoi programă aparatul pentru încă o cană pentru ea.
   - Este o lucrătură clasică, în mare parte. Cine a plănuit asta, cred că o cunoștea foarte bine pe cu ce se ocupă, cum reacționează. Trebuia să fie foarte sigur că avea să plece spre locul crimei în viteză, plină de nervi. Că putea să treacă de sistemul de securitate. Altfel ar fi putut crede că nu avea decât să bată la ușă și apoi să plece dacă nu deschidea nimeni. Dar au ratat câteva indicii.
   - Care anume?
   - Dacă ar fi intrat în casă cu un cuțit imens în mână, nu ar mai fi scotocit în geantă pentru a scoate burghiul ca să rupă haina. Dacă s-ar fi spălat pentru a îndepărta urmele de minge, de ce s-ar fi dus în baia de sus când i s-a făcut rău? Acolo de ce nu și-a șters amprentele? Cum se face că nu are deloc sânge în păr? Stropii ajung pe lampă, câțiva pe perete și dacă ar fi comis crima, ar fi trebuit să fie deasupra celor doi, dar nu are deloc sânge pe păr. S-a spălat și pe cap? Atunci de ce nu s-au găsit deloc fire de păr în baie?
   - Ești foarte meticuloasă.
   - De aia mă plătesc așa de mult. Cine a făcut asta o cunoaște, Roarke, și le cunoaște și pe victime. A vrut să scape de unul sau de altul dintre ei, poate chiar de amândoi. Sau poate nu a vrut decât ca Reva Ewing să fie închisă pe viață. Asta trebuie să descoperim.
   Se așeză pe un colț al biroului și mai luă o gură de cafea.
   - O să-i cercetez viața cu lupa și o să fac la fel și în cazul victimelor. Cel puțin unul dintre ei este cheia enigmei. Cine a făcut asta a supravegheat victimele, a făcut fotografiile, discurile. Calitatea este foarte bună. Și a intrat în casă la fel de ușor ca și Reva, așa că sistemul de securitate nu i-a pus nicio problemă. Avea un paralizator militar. Trebuie să-l cercetez, dar pun pariu că nu este o făcătură de pe piața neagră. Daca ei își închipuie că un polițist intră în casa aia și înghite micul lor program artistic, n-au decât să meargă să-și ia gogoși.
   - Nu polițista mea.
   - Niciun polițist din departamentul ăsta, sau dacă ar fi așa, ar merita un șut în fund, afirmă Eve cu convingere. Când ceva arată atât de bine la exterior, cu siguranță că în interior nu este deloc așa. Cine a realizat toate astea a fost puțin cam prea creativ. Poate și-a imaginat că Reva avea să fugă. Că atunci când își revenea, avea să se panicheze și să fugă. Dar nu a făcut-o. Am trimis medicii să vadă dacă i s-a administrat ceva care a făcut-o să-și piardă cunoștința. Nu mi se pare că este genul care leșină așa de ușor.
   - Nici mie.
   - Ai de gând să mă bați la cap cu altceva?
   - Da.
   O luă de braț, o mângâie și apoi îi dădu drumul.
   - Atât Caro, cât și Reva sunt importante pentru mine. Te-aș ruga să mă lași să te ajut. Dacă refuzi, o voi face fără știrea ta. Îmi va părea rău, dar o voi face. Caro este mai mult decât o simplă angajată a mea, Eve. Mi-a cerut ajutorul și niciodată nu mi l-a mai cerut până acum. Niciodată în toți anii de când lucrează pentru mine. Nu pot să stau deoparte, nici măcar pentru tine.
   Eve mai luă o înghițitură, gânditoare.
   - Dacă ai sta deoparte, chiar și pentru mine, nu ai fi bărbatul de care m-am îndrăgostit, nu-i așa?
   Roarke puse cana pe masă și apoi îi cuprinse fața în mâini.
   - Te rog să-ți aduci aminte clipa asta, data viitoare când te vei înfuria pe mine. Eu voi face la fel.
   Se aplecă și o sărută pe buze.
   - Îți voi aduce dosarele mele despre Caro și Reva, care conțin multe informații personale. Și-ți voi mai aduce și altele.
   - E un început bun.
   - Caro m-a rugat. Aș fi făcut-o oricum, dar e mai ușor dacă mi-a cerut-o ea. Vei vedea, când vei avea de-a face cu ea, că este foarte scrupuloasă.
   - Cum a reușit, ținând cont că lucrează pentru tine?
   - E un paradox, nu? spuse el zâmbind. Îl suni pe Feeney?
   - Voi avea nevoie de cei mai buni oameni de la informatică, așa că da, o să-l sun pe Feeney și probabil că el îl va aduce pe McNab.
   - V-aș putea ajuta cu aparatura electronică.
   - Dacă Feeney te vrea, nu are decât să lucreze cu tine. Rezolv eu cu comandantul. Dar îți dai seama că relația ta cu suspectul va fi o problemă. Dacă nu-l conving pe comandantul Whitney că este o înscenare, nu va fi de acord să participi, chiar și așa, neoficial.
   - Pun pariu că reușești să-l convingi.
   - Să facem toate lucrurile la rândul lor. Du-o pe Caro acasă!
   - O duc. Voi încerca să mă descotorosesc de cât mai multe lucruri pe care le am de făcut, astfel încât să am timp liber până când se termină totul.
   - Plătești tu avocații?
   - Nu vrea să mă lase.
   O umbră de iritare îi trecu pe față.
   - Cu niciuna dintre ele nu se poate discuta în privința asta.
   - Și încă ceva. Ai dansat vreodată cu Reva?
   - Vrei să spui dacă am fost amanți? Nu.
   - Bine. Ar fi fost cam bizar. Du-te! Trebuie să-mi iau partenera să mergem în Queens.
   - Pot să pun o întrebare mai întâi?
   - Dar repede.
   - Dacă ai fi fost la fața locului în noaptea asta și nu ar fi avut nicio legătură cu tine, ai fi acționat la fel?
   - Nu era nicio legătură când am ajuns acolo. Așa am putut să observ totul și să-mi dau seama că este o înscenare. Nu puteam să țin cont de tine, nu în mintea mea. Și tu ai fi făcut la fel.
   - Îmi place să cred asta.
   - Așa ai fi făcut. Știi cum să fii rece și calculat când e nevoie. În sensul bun al cuvântului.
   - Sper că în sensul bun, spuse el zâmbind doar pe jumătate.
   - Dar te-am acceptat din nou în minutul în care am ieșit afară de acolo.
   - Serios?
   - M-am gândit: dacă Roarke ar fi înscenat asta, nimeni nu și-ar fi dat seama că este o înscenare. Cine a făcut-o mai are de învățat.
   De data aceasta chiar râse și ei îi făcu plăcere să vadă că îi mai alungă din îngrijorare.
   - Asta chiar mă flatează.
   - Eu spun doar lucrurilor pe nume și mai am un motiv pentru care am fost de acord să lucrezi și tu la caz. Vreau să descopăr cum și în ce fel a fost gândită înscenarea clasică, așa că cel mai bine este să mă folosesc de cineva care știe toate dedesubturile. Poți să începi să te gândești la ce lucrează Reva pentru tine, sau la ce a lucrat, sau la ce urma să lucreze.
   - Deja mă gândesc la asta.
   - Vezi, un alt motiv. Cred că ar fi bine să-i asiguri lui Caro o garda de corp, pentru mai multă siguranță. Cred că ar prefera pe cineva particular, nu un polițist.
   - Am aranjat deja.
   - Și motivele tot apar, unul după altul. Dispari!
   - Dacă tot mă rogi atât de frumos!...
  O sărută ușor.
  - Caută ceva normal de mâncare, îi mai spuse și dispăru.
   Și, deși privirea i se îndreptă spre locul în care ascundea bomboane, își dădu seama că probabil el nu la asta se gândise.

                                3.

        Se aștepta să găsească o casă de nivel mediu, tipică pentru suburbii.
   Casa Ewing-Bissel era cu câteva niveluri mai sus de medie, cu o arhitectură contemporană, ascunsă în spatele unui gard din pietre vechi, recuperate de la o altă instrucție. Avea numeroase ferestre prin care nu se vedea decât dinăuntru în afară și multe colțuri ascuțite.
   Intrarea era din același tip de piatră ca și gardul, vopsită în roșu.
   Erau mulți arbori și arbuști ornamentali plantați în ghivece mari și câteva sculpturi bizare în metal, pe care i le atribui lui Blair Bissel.
   Casa i se păru rece și ciudată.
   - Ewing se pricepe la sisteme de securitate, spuse Peabody, după ce trecură de nenumărate încuietori, doar pentru a intra în curte. Și clădirea e faină, daca îți plac astfel tic chestii.
   - Ție nu-ți plac?
   - Nțț.
   Peabody făcu o grimasă pe când traversa curtea din piatră roșie. Tipul ăsta de arhitectura îmi aduce aminte de o închisoare și nu-mi dau seama dacă este gândită ca să-i împiedice pe oameni să intre sau să iasă. Și arta.
   Se opri pentru a studia o carcasa din metal cu opt picioare, eu un cap triunghiular, cu dinți strălucitori.
  - Avem mulți artiști în familie, continuă Peabody. Un cuplu care lucrează mai ales în metal și unele dintre lucrările lor sunt ciudate. Dar e... interesant, într-un fel bizar și de obicei destul de amuzant și încântător.
   - Metal incitant.
   - Da, exact. Dar chestia asta e ceva între un câine de pază și un păianjen. E dubios și puțin rău. Și ce zici de chestia aia?
   Arătă spre o altă sculptură. Aceasta, își dădu seama Eve când se apropie, reprezenta două personaje, îmbârligate. Bărbat și femeie, lucru care era evident când vedeai mărimea exagerată a penisului vopsit în violet. Se termina cu un vârf ascuțit și era pe punctul de a penetra femeia. Ea era, observă Eve, aplecata pe spate într-un gest de pasiune sau de frică. Nu aveau față, erau doar forme și sentimente. După câteva clipe își dădu seama că sentimentul nu era romantic, nici măcar sexual. Era doar violent.
   - Aș spune că probabil era talentat și chiar și talentul poate fi bolnăvicios.
   Pentru că îi crea o senzație de disconfort plecă de lângă sculptură și se duse spre ușă. Chiar cu toate codurile de acces pe care i le dăduse Reva, le-a trebuit ceva timp și efort pentru a intra.
   La intrare era un fel de hol, lumina intrând prin niște ferestre vopsite, de pe tavanul etajului al treilea, iar pe jos era gresie albastră. În mijloc era o fântână arteziană, reprezentând niște ființe jumătate pești, jumătate oameni care vomitau cu violență în apă. Pe toți pereții erau oglinzi, creând zeci și zeci de reflexii. Accesul în camere se făcea din acest hol, prin rectangule fără uși.
   - Nu i se potrivesc toate astea, spuse Eve. Eu aș spune că el a ales casa și a decorat totul, iar ea doar a acceptat.
   Peabody se uită în sus, la păsările de coșmar, sculptate, care atârnau la înălțime. Păreau a se roti în așteptarea prăzii.
   - Tu ai fi fost de acord?
   - Nici mie nu mi se potrivește casa în care trăiesc.
   - Nu este adevărat.
   Eve ridică din umeri și apoi înconjură fântâna.
   - Cel puțin, când m-am mutat acolo, nu mi se potrivea. De acord, nu arată așa. Este frumoasă, este locuibilă și este călduroasă. Dar era casa lui Roarke. Încă este mai mult a lui decât a mea, dar nu e nicio problemă.
   - Cred că l-a iubit cu adevărat.
   Locuința îi făcea părul să i se ridice pe spate, iar Peabody nu se străduia să ascundă asta.
   - Dacă a locuit aici doar pentru că-i plăcea lui, trebuie să-l fi iubit.
   - Asta cred și eu, spuse Eve.
   - Mă duc la bucătărie, să văd dacă arma crimei provine de acolo.
   Eve încuviință și, folosindu-se de planul pe care îl desenase Reva, urcă la etaj.
   Dormea, se gândi Eve. Auzise soneria de la poartă, se trezise și verificase pe monitor. Apoi a văzut pachetul.
   Se opri în dreptul unei ferestre care dădea spre o grădină din piatră și metal. Nimic nu avea viață, nu era real.
   S-a ridicat din pat, își continuă Eve raționamentul, iar apoi a coborât să ia pachetul. A luat un scaner și a verificat dacă nu era vreo bombă. O femeie precaută.
   A adus pachetul în casă.
  Eve intră în dormitorul principal și văzu primele semne de viață.
   Erau mai multe oglinzi, rame de argint pe pereți și altele care formau o ușă dublă. Patul, lat ca un canion, era deranjat și pe un colț atârna o cămașă de noapte. O ușă de la un dulap era deschisă - era dulapul Revei, își dădu seama Eve după ce aruncă o privire înăuntru.
   Apoi deschisese pachetul și se așezase pe pat, își imagină Eve. S-a tot uitat la fotografii, în timp ce creierul ei încerca să priceapă ce se întâmplă. A studiat chitanțele. S-a dus la consola multimedia și a încărcat discurile.
   S-a învârtit ca un leu în cușcă, Eve era sigură de asta. Asta ar fi făcut ea. S-ar fi învârtit de colo-colo, ar fi blestemat și ar fi plâns de furie. Ar fi aruncat cât colo ceva care putea fi spart. Apoi remarcă, vizibil satisfăcută, cioburile dintr-un colț îndepărtat al camerei.
   După aceea ar fi venit momentul să acționeze. S-a îmbrăcat și și-a luat sculele. Și-a făcut planul în minte între reprize de înjurături și furie. Să-i fi luat... cât?... o oră, maximum o ora, din momentul în care deschisese pachetul până când plecase.
   Eve se întoarse la teleemițător și asculta toate transmisiile din ultimele douăzeci și patru de ore.
   Era și un mesaj de la Felicity, înregistrat la ora 14.00:
   Bună, Reev. Știu că ești la muncă, dar nu-mi place să te deranjez acolo. Voiam doar să-ți spun că am o întâlnire fierbinte în seara asta. Spera... să ne întâlnim vineri sau sâmbătă. O să-ți dau toate detaliile sordide. Să fii cuminte cât e Blair plecat. Sau, dacă nu ești, să-mi povestești tot. Ciao!

       Eve puse imaginea pe pauză și se uită atentă la Felicity Kade.
   Era genul de bogătașă care arăta ca o bombă sexy, se gândi Eve. O blondă cu inflexiuni roșcate și cu buze senzuale. Ochii de un albastru-închis încât păreau violeți, cu o aluniță neagră la cel stâng.
   Eve era gata să parieze că fața o costase destul de mult.
   Se acoperise sunând-o pe Reva. Nu mă suna diseară că am o întâlnire. Din întâmplare este soțul tău, dar ce tu nu știi nu-mi face mie rău.
   Sau cel puțin așa se gândise când sunase.
   Și era ceva în privirea ei, un fel de excitare care o făcea pe Eve să creadă că Blair Bissel era deja acolo când Felicity sunase. Iar când el sunase acasă, la cinci și douăzeci, remarcă Eve, avusese grijă ca pe ecran să nu apără nimic altceva în afară de fața lui. Ochii lui verzi păreau încărcați. Zâmbetul îi părea obosit, la fel ca și vocea.
   Își dădea mai bine seama de ce Reva se îndrăgostise de el, acum, după ce văzu transmisia, decât după fotografia din cartea de identitate. Dacă mai adăugai și expresia leneșă de pe figură, vocea sexy și lentă obțineai un efect puternic.
   Bună, iubito. Speram să fi ajuns deja acasă. Ar fi trebuit să te sun pe teleemițătorul de buzunar. Dar sunt cam confuz din cauza călătoriei și a diferenței de fus orar. O să-mi închid emițătorul, așa că nu vei putea să mă contactezi. Mă duc să mă culc. Te sun imediat ce mă trezesc. Sper să-ți fie dor de mine, iubito! Mie îmi este.
   Își acoperise și el spatele și-și asigurase o noapte de distracție cu partenera lui.
   Dar, totuși, fusese neglijent. Necugetat. Sau ar fi fost așa, dacă ea n-ar fi avut atâta încredere în el. Dacă ar fi depistat transmisia, așa cum ar fi făcut Eve, de exemplu? Dacă ar fi avut vreo bănuială și ar fi decis să se ducă acolo unde spusese el că era?
   Dacă... o mulțime de dacă ar fi putut să-i arunce în aer povestea.
   Dar în loc să fie descoperit era mort. Pentru că altcineva îl urmărise, altcineva fusese interesat și așteptase momentul și locul potrivit.
   Dar de ce?
 
          - Ustensilele de gătit fac parte din același set, spuse Peabody când intră. Cuțitul de pâine lipsește.
   - Este cumva cuțitul de pâine pe care l-am luat noi ca probă?
   - Da, este exact acela. Am verificat și înregistrarea de la aparatul de gătit. Se pare că Reva Ewing a mâncat doar o porție de pui picant și o salată la nouă și jumătate ieri-seara. Înainte de asta, sunt înregistrate două porții de clătite și o cană de cafea la șapte și jumătate ieri-dimineață.
   - Deci au luat micul dejun împreună, înainte ca el să fi plecat în falsa călătorie de afaceri și ea la muncă.
   - Înregistrările de pe banda de securitate arată că Reva Ewing a fost singura care a intrat în casă la opt și jumătate. Și soneria s-a auzit după ora douăzeci și trei. Și faptul că ea a părăsit casa și s-a întors cu un pachet pe care l-a scanat se confirmă.
   - Văd că ai fost ocupată.
   - Noi, detectivii, facem tot ceea ce putem, declară Peabody zâmbind.
   - Sper că n-o să mai continui mult pe tema asta.
   - M-am gândit că am cam o lună la dispoziție în care pot să spun că simt detectiv de cel puțin trei ori pe zi. Dacă depășesc o lună înseamnă să mă dau mare.
   - Am reținut. Vreau să iau înregistrările la sediu. Dacă toată chestia asta este o înscenare, atunci cel care a făcut-o știe la fel de multe despre sistemele de securitate cât Reva.
   - Ai spus dacă. Ai dubii?
   - Întotdeauna este loc de dubii.
   - Bine, mă gândeam și eu, și nu mi se pare chiar foarte plauzibil, dar dacă tot este loc de dubii și supoziții... Dacă a aranjat totul ca să pară o înscenare? Ar fi fost o chestie făcută cu sânge rece și ar fi fost riscant. Dar și foarte inteligent.
   - Da, chiar așa ar fi. Eve începu să cerceteze metodic sertarele biroului.
   - Te-ai gândit și tu la asta.
   - Peabody, noi, locotenenții, gândim în permanență.
   - Dar nu crezi în varianta asta.
   - Să ne gândim așa: dacă ea a făcut-o, cazul este simplu. Pică pară mălăiață... Nu trebuie decât să scriem un raport și să așteptăm să ajungă la tribunal. Dar dacă spune adevărul, avem un mister de dezlegat. Și-mi plac al diacului de mult misterele!
   Luă toate discurile în evidență pentru a le verifica la sediu, mai luă un computer, cuburile de memorie și o agendă electronică ce părea stricată.
   - Alegeți un dulap, o invită Eve pe Peabody.
   Cercetară dormitorul, de la dulapuri la șifoniere. Nu găsiră nimic interesant în afară de câteva haine, pe care Peabody le numi desuuri de sex pervers. Apoi își împărțiră birourile, Eve luându-l pe al lui Blair.
   Împărțirea, remarcă Eve, era mai bună pentru el. Era de două ori mai mare decât al ei, iar ferestrele dădeau spre grădina din piatră, grădină pe care presupunea că el o dorise așa. Avea în birou o canapea mare de piele, de culoarea cafelei cu lapte, în spatele căreia era o oglindă și o consolă de distracții, care conținea aparatură de ultimă generație.
   Era mai degrabă o cameră de joacă pentru un bărbat-copil decât o cameră de lucru. Când încercă să pornească unitatea de date își dădu seama că nu funcționa deloc. O lovi cu podul palmei, așa cum făcea cu toate mașinăriile recalcitrante.
   - Am spus „Pornește computerul”, repetă ea, indicând din nou numele, rangul și numărul legitimației, pentru a înlătura parolele de protecție.
   Ecranul rămase închis și unitatea nu scoase niciun zgomot.

...............................................................