„Oamenii nu sunt prizonierii destinului, ci doar ai propriei minți.”

                               Franklin D. Roosevelt

A cincea fiolă, Michael Palmer

..........................................................
                      4-9

            Ben era impresionat de faptul că vecina lui a ales să nu facă vreo remarcă despre faptul că

prin frigiderul lui bătea vântul.
   Trecuseră trei zile de când se întorsese din Cincinnati şi vecina lui de optzeci de ani interpretase cei doi ochi vineţi ca pe un accident legat de muncă, iar despre nasul umflat spusese doar:
   „Aveţi o bubiţă pe nas“, după cum se pronunţase şi doctorul Banks. „Nu puteţi face nimic, dar trebuie să vă feriţi să mai fiţi lovit acolo“, fusese diagnosticul şi remediul pentru durerea din piept. „O fisură mică într-una din coaste. Nu puteţi face nimic, dar trebuie să evitaţi să mai fiţi lovit acolo“, fusese tratamentul pentru durerea de coaste.
   Oricât de iritantă era vecina lui, Ben admitea că era recunoscător pentru ajutorul pe care i-l oferea. Durerile de cap, care după Banks erau provocate de o comoţie - „Nu puteţi face nimic, dar trebuie să evitaţi să mai fiţi lovit acolo“ - mai scăzuseră în intensitate, de la un nivel 8 la 4, şi, din „permanente“, le simţea „numai când se mişca“.
   Ben niciodată nu se descurcase prea bine cu durerea, de orice tip ar fi fost, şi acum era obosit de tot disconfortul provocat de ele şi foarte supărat pe faptul că se simţea inactiv. Avea multe de făcut.
   - Doamna Satterfield, vreau ceaiul simplu. Vă sunt recunoscător pentru ajutor. Mi-aş dori să ştiu cum vă pot răsplăti pentru toată bunătatea.
   - Lasă, dragule. Lasă că ajungi tu la vârsta mea. Vei dori cu disperare să contezi pentru cineva.
   „Să nu fii prea sigură de asta“, s-a gândit Ben.
   Idealismul lui Alice Gustafson, săptămâna obositoare în Florida, întâlnirea misterioasă cu Madam Sonja, memoria remarcabilă a domnului Schyler Gaines, întâlnirea din Laurel Way şi, în final, descoperirea adevăratului nume al victimei lui, Lonnie Durkin, toate astea lăsaseră urme în sufletul lui şi alungaseră plictiseala. Făcuse tot ce trebuia să facă şi acum plănuia să intre din nou în cochilia lui până la un nou caz.
   Totuşi, înainte de asta, mai avea ceva important de făcut - trebuia să facă o vizită familiei din Conda, Idaho.
   - Ei bine, doamna Satterfield, a zis el, dacă într-adevăr gândiţi aşa, mai am o ultimă favoare să vă cer.
   - Orice, dragule.
   - Trebuie iarăşi să plec. Vreau să-l hrăniţi pe Pincus şi să udaţi ăă... să-l hrăniţi şi să-i daţi apă lui Pincus.
   - Îmi cer scuze că spun asta, dar domnule Callahan, nu puteţi pleca în starea în care sunteţi.
   - Probabil aveţi dreptate, dar trebuie să plec.
   Durerea înfiorătoare din coaste, care devenea foarte puternică la orice mişcare, era, totuşi, suportabilă. Nu putuse pleca în Idaho din cauza durerilor de cap. După ce se întorsese şi petrecuse şase ore cu doctorul Banks şi cu cei de la radiologie, primise vizita lui Alice Gustafson care, îngrijorată, venise la el cu un buchet de flori de câmp.
  La o ceaşcă de ceai cu prăjituri, aduse de doamna Gustafson, el îi povestise, minut cu minut, toată tărăşenia cu atacul din Laurel Way.
   - Ştiam eu! a exclamat Gustafson când el terminase de povestit. Eram sigură că femeia din Maine spune adevărul. Îţi poţi da seama de asta.
   Expresia de pe faţa ei era un amestec de duritate şi dorinţă de răzbunare.
   - Armele mă îngrijorează teribil, a continuat ea, dar nu mă miră ce ai descoperit. Traficul de organe este o afacere foarte mare, cu preţuri exorbitante. Cei implicaţi în acest tip de comerţ nu sunt nişte bandiţi oarecare.
   - Mulţi dintre bandiţii pe care îi cunosc eu i-ar invidia pentru arsenalul din acel garaj.
   - Nici nu vă puteţi da seama de ce sume este vorba. În unele ţări, cei care pleacă în străinătate pentru transplant de organe, primesc de la autorităţile din domeniul sănătăţii din ţara de origine o compensaţie de circa o sută de mii de dolari. Motivul este simplu: sistemul economiseşte mult mai mult aşa. Costurile de dializă sunt uriaşe. Dacă oamenii pleacă în străinătate pentru transplant, lista celor care aşteaptă pentru acest gen de intervenţii devine mai scurtă şi, prin urmare, costurile legate de dializă sunt mai mici.
   - Îmi imaginez că cei care au nevoie de un transplant de măduvă osoasă sunt cei mai disperaţi.
   - Exact. Este o chestiune de viaţă şi de moarte. Dintre toate organele, transplantul de măduvă osoasă necesită o compatibilitate absolută, perfectă chiar, de ţesut între donator şi beneficiar. Nu ştiu dacă aceşti oameni se ocupă şi de alte organe.
   - Nu m-ar surprinde deloc dacă s-ar ocupa. Indiferent de specializarea lor, acele pistoale şi mitraliere sugerează că este o afacere pe viaţă şi pe moarte. Dar dacă tot vorbim de moarte, de ce credeţi că cei din rulotă pur şi simplu nu i-au omorât pe Lonnie şi pe femeia din Maine?
   Gustafson a ridicat nedumerită din umeri.
   - Poate au şi ei o limită, a spus ea. Sau poate sunt interesaţi ca victimele să fie viaţă în cazul în care ar avea nevoie să repete procedura. Ţineţi minte, femeia a zis că a fost drogată şi ţinută cu ochii legaţi mai tot timpul. Nu îşi aduce aminte prea multe lucruri despre răpire, aşa că nu au fost nevoiţi să o omoare.
   - Sau poate aleg intenţionat oameni care nu prezintă prea multă credibilitate în faţa autorităţilor.
   - Şi asta e o teorie bună. Dar dacă oamenii cu rulota ştiu bine ce fac, atunci potrivirea de ţesut este singurul lucru care contează.
   - Ce şanse sunt ca o personă să fie perfect compatibilă cu altcineva ?
   - Perfect ? Nu prea multe - în special, în cazul persoanelor cu grupa sangvină O şi proteine rare din leucocite.
   Iniţial, Gustafson intenţionase să sune imediat la familia lui Lonnie Durkin, dar Ben o rugase să-l lase să se ducă personal să le dea vestea.
   - Simt că trebuie să fac asta, s-a justificat el.
   - Încă nu puteţi să vă ţineţi pe picioare.
   - Daţi-mi trei sau patru zile şi o să-mi revin.
   - De unde acest zel, domnule Callahan ? Nu prea mai am bani să vă plătesc...
   - Nu este vorba de bani, doamnă profesor. Nu stiu exact... poate am nevoie de o finalizare.
   - Înţeleg... Ei bine, nu trebuie să vă jenaţi de aceste sentimente, domnule Callahan. Mulţi dintre adepţii noşti descoperă că pe măsură ce află mai multe lucruri care se întâmplă în lume, devin mai puţin sceptici. Doamna Gustafson i-a întins un plic. Aţi făcut o treabă grozavă. Într-o bună zi poate vom avea un buget suficient pentru a vă angaja permanent. Ce vreţi să faceţi cu rulota Winnebago?
   - Nu cred că tipul cu rulota ştie sigur ce sunt: un detectiv particular sau un spărgător de duzină. De fapt, nici nu cred că a reuşit să-mi vadă faţa până când i-am învineţit ochii. În garaj era întuneric. Dacă poliţia se duce acolo, oamenii cu rulota îşi vor da seama că nu sunt un simplu hoţ.
   - Dar Lonnie Durkin a murit din cauza lor. Dacă noi nu facem nimic şi cineva păţeşte ceva rău, voi fi foarte supărată.
   - Bine, bine. Am înţeles. Ben s-a gândit câteva momente, după care a continuat. O să intru pe net şi o să mai dau şi câteva telefoane unor oameni pe care îi cunosc. Poate reuşesc să găsesc un detectiv particular în Cincinnati care are legături cu poliţia. Ar putea verifica dacă rulota mai este în garajul acela şi ar putea trimite poliţia cu un mandat de percheziţie pentru arme sau ceva de genul ăsta.
   - Îmi pare rău, dar nu cred că mai am bani să-l plătesc, a spus Gustafson.
   Detectivul a ridicat cecul primit de la Controlul Traficului de Organe.
   - Am eu.

                Ben a trebuit să întreprindă o călătorie dureroasă până la birou şi să caute vreo douăzeci şi patru de ore ca să găsească un detectiv particular în Cincinnati, care să fie dispus să facă ceea ce i se cerea, pe suma de bani disponibilă. Detectivul se numea Arnie Dolan şi şi-a îndeplinit misiunea foarte repede.
   - Nu mai e, i-a spus el lui Ben la telefon, la doar câteva ore după prima discuţie.
   - Rulota?
   - Şi aia. Dar eu mă refeream la garaj. A ars până în temelie ieri. Şi acum probabil mai iese fum din resturi. Incendiul s-a extins şi la altă casă.
   - Ce a zis poliţia? Este vorba de un incendiu premeditat?
   - Unul neîndemânatic, spun ei. Se pare că au găsit o butelie de gaz în ce a mai rămas din garaj.
   - Hm, destul de suspect, a spus Ben, întrebându-se dacă această reacţie însemna că oamenii cu rulota şi-au dat seama că el nu este un spărgător.
   Poate îşi luaseră măsuri riguroase de precauţie. În orice caz, după ce găsise folografia lui Lonnie Durkin, ar fi trebuit să plece în vârful picioarelor din garaj.

                 Chiar şi la adăpostul confortabil al Range Roverului său, niciun medicament din lume nu ar fi putut să-l ajute să parcurgă cei 2 500 de kilometri de la Chicago până în Conda, Idaho.
   Orăşelul se afla chiar la nord de Soda Springs, la vreo 90 de kilometri spre sud-est de Pocatello, care, la rândul său, era în cotul de sud-est al statului, la nici 160 de kilometri de Wyoming sau Utah. De aceea, a zburat la Pocatello, prin Minneapolis, şi de acolo a închiriat un Blazer.
   Banii de la Controlul Traficului de Organe se topiseră ca gheaţa de martie, iar situaţia lui financiară nu se schimbase cu nimic. Probabil, când avea să se întoarcă la Chicago, avea să dea un anunţ în ziarele locale. Pentru moment, era acolo unde trebuia să fie, făcând ceea ce, în esenţă, îşi dorea să facă.
   Pe parcursul întregii călătorii, se tot întrebase de ce inventatorul corsetului elastic nu primise încă Premiul Nobel.
   Durerea lui de cap devenise suportabilă şi începuse chiar să respire pe nas. Cu fractura costală era însă o altă discuţie.
   Doctorul Banks îl asigurase că avea fracturată o singură coastă şi că resul nu erau fisurate sau deplasate, dar, timp de vreo şase zile Ben refuzase să dea crezare acestui dignostic. Chiar şi după ce îşi pusese corsetul-minune, cea mai mică mişcare se amplifica dureros în tot corpul. Fără corset, nici măcar nu putea să respire.
   Oricât de mare ar fi fost durerea, ea nu se putea compara cu trauma emoţională pe care o resimţea la gândul că trebuia să dea ochii cu o mamă şi cu un tată şi să le spună că fiul lor este mort. Ben nu voia să-i deranjeze pe părinţii lui Lonnie Durkin, dar nu se vedea aparând la uşa lor neanunţat, aşa că îi sunase de la aeroportul din Pocatello.
   Mama lui Lonnie, Karen, nu insistase la telefon, obligându-l să-i spună că fiul ei este mort, dar Ben îşi dăduse seama că ştia deja. Stabiliseră o oră pentru întâlnire şi Karen îi explicase cum să ajungă la ferma lor.
   Ben făcuse o oprire scurtă la Soda Springs pentru a se aduna, luase câteva pastile de Motrin, se cazase la pensiunea Hooper Springs, iar apoi se dusese în parcul Hooper Springs unde petrecuse ceva timp privind splendidul gheizer. Din parc, plecase spre autostrada 34 şi o luase la nord, spre micul sătuc Conda.

          Adormit, liniştit şi foarte mic, sătucul Conda i-a adus aminte de Curtisville, Florida, satul lui Schyler Gaines, patronul benzinăriei.
   A încercat să-şi imagineze masivul Adventurer, cu Vincent la volan şi Connie pe scaunul din dreapta, mergând prin sat ca un rechin mare alb flămând, căutând Pugsley Road Hill şi pe băiatul care, după cum ştiau foarte bine, era donatorul compatibil pentru un beneficiar aflat la mii de kilometri distanţă.
   Instrucţiunile lui Karen Durkin l-au adus pe Ben pe un drum de ţară care străbătea lanuri de grâu. Se întreba unde, în această câmpie fără margini, era ascuns Pugsley Hill.
   După vreo trei kilometri, printre lanuri nesfârşite de grâu, a apărut o gospodărie cu hambare, grajduri, cai şi o căsuţă albă cu două etaje, cocoţată pe culmea unui deluşor.
   Deasupra intrării în fermă era agăţată o pancartă pe care scria Little Farm.
   Karen Durkin şi soţul său, Ray, îl aşteptau nerăbdători, pe mica terasă din faţa casei. Ambii păreau să aibă peste cincizeci de ani, dar puteau, la fel de bine, să aibă şi cu zece ani mai mult. Feţele lor erau îmbătrânite şi oneste, ca ale unor ţărani, oameni muncitori.
   Strângerea de mână a lui Ray era puternică şi fermă, iar Ben a simţit bătăturile.Tristeţea din ochii bărbatului însă era greu de măsurat.
   - Lonnie e mort, nu-i aşa ? a întrebat el înainte de a intra în casă.
   Ben a dat aprobator din cap.
  - Îmi pare foarte rău, a reuşit el să spună.
  Karen l-a condus într-o bucătărie luminoasă, primitoare, cu perdele înflorate destul de uzate şi o masă rotundă din lemn de stejar care părea să fie făcută de mână. Lângă uşă s-a oprit un căţel care a început să se scarpine.
   - El e Joshua, a spus Karen.
   - Un pit bull alb-negru, a spus zâmbind Ben. E adorabil.
   - Mulţumim. E al doilea căţel pe care îl avem. Abia a făcut patru ani. Woody, primul nostru căţel, împlinise 16 ani. Lonnie i-a botezat pe amândoi. Foarte cuminţi şi foarte credincioşi. Poate dacă Joshua era cu Lonnie în ziua aceea...
   Femeia a tăcut şi şi-a şters lacrimile.
   În capătul bucătăriei era un birou din lemn pe care erau aranjate nişte fotografii înrămate; în unele apărea un băieţel, în altele un tânăr. Ben era convins că era Lonnie la diferite vârste.
   - Era un băiat atât de bun, a spus Karen după ce a pus pe masă ceştile mari cu cafea şi un platou cu prăjituri de casă cu ciocolată. La naştere mi-au spus că a avut cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului şi din cauza asta creierul lui nu a mai primit suficient oxigen. Nu prea a mers la şcoală, dar iubea animalele şi toţi cei care lucrează la ferma noastră îl adorau.
   Acum Ben înţelegea de ce Madam Sonja făcuse două seturi de desene. Unul era, în mod clar, Lonnie cel din fotografii. Al doilea era bărbatul care ar fi devenit într-o zi.

            Se gândea la asta în timp ce le spunea celor doi părinţi mai multe despre moartea fiului lor. A considerat că nu trebuie să le arate pozele făcute de medicul legist sau desenele lui Madam Sonja, decât dacă, bineînţeles, ei solicitau să le vadă.
   - Aici aveţi numărul de telefon al poliţiei din Fort Pierce şi pe al doctorului Woyczek, medicul legist. Ei vă vor spune dacă este nevoie să veniţi să identificaţi corpul personal sau dacă aţi putea să trimiteţi un obiect cu amprentele lui Lonnie şi, dacă este posibil, fişa lui dentară. Oficiul de poliţie local vă poate ajuta să comunicaţi cu ei şi puteţi alege orice firmă de pompe funebre pentru aranjamentele legate de aducerea corpului lui Lonnie şi înmormântarea lui aici.
   - Karen, ce ţi-am spus eu, a intervenit Ray. Ţi-am spus că e mort.
   - Mă bucur că nu a suferit prea mult, a răspuns soţia lui. Domnule Callahan, vrem să ne spuneţi tot ce ştiţi în legătură cu fiul nostru: cum a ajuns în Florida şi cine ar fi putut să-i facă una ca asta.
   - Cred că ştiu de ce, în mare, şi cred că ştiu şi cum. Dar cine şi, mai ales, de ce Lonnie, mă credeţi sau nu, voi trebuie să mă ajutaţi să aflu.
   Pe parcursul următoarei ore, întrerupt doar de câteva ori de familia Durkin, Ben a povestit totul, de la întâlnirea lui cu Alice Gustafson până la decizia de a veni în Conda şi de a le aduce personal vestea despre moartea lui Lonnie.
   - Aha, deci aşa v-aţi ales cu ochiul vânăt, a spus Ray, vizibil impresionat, când Ben a terminat relatarea.
   - E frumos din partea voastră că nu m-aţi întrebat asta mai devreme. Dar cred că l-am lovit şi eu destul de bine.
   - Nu ne-aţi spus de ce oamenii ăştia l-au ales pe Lonnie al nostru, a murmurat Karen.
   - Nu ştiu. Pot să vă spun doar atât - nu cred că au venit după Lonnie fără să ştie exact tipul de ţesut.
   - Cum puteau să ştie asta?
   - Există o singură metodă - în urma analizelor de sânge.
   - Dar noi nu i-am făcut analiza ţesutului.
   - I-aţi făcut vreodată o analiză sangvină?
   Soţii Durkin s-au uitat unul la celălalt.
   - În urmă cu doi ani, a spus Karen dintr-odată.
   - A avut nişte ameţeli, a completat Ray. Doctorul Christiansen a spus să le facem.
   - Credeţi că pot vorbi cu el? a întrebat Ben.
   - Cu ea, a răspuns Karen. Doamna Christiansen. Cred că o să accepte, mai ales dacă vin şi eu cu dumneata la Soda Springs.
   - Putem să o sunăm astăzi?
   - De ce nu. Este un doctor foarte bun.
   - Chiar şi eu merg la ea, a spus Ray mândru.
   - Să sperăm că după ce vorbesc eu cu ea, va fi de acord să se întâlnească cu dumneata şi fără noi. Nu-mi e greu să merg până în Soda Springs, dar după ce-am aflat veştile astea, avem foarte mult de lucru.
   - Aveţi dreptate. Îmi pare rău că nu mi-am dat seama.
   - Staţi liniştit. Sunteţi un om minunat. Nu aveţi ce face, în privinţa celor întâmplate, cu excepţia faptului că aţi putea dezlega tot misterul, şi văd că vă străduiţi.

         Ben a tăcut o vreme, privindu-i pe Karen şi pe Ray, încercând să le înţeleagă pierderea inestimabilă. Putea fi oare ceva mai rău decât pierderea copilului?
   În acel moment, privindu-le feţele, a înţeles ceva, ceva care i se insinuase în minte în săptămânile de după întâlnirea cu Alice Gustafson.
   Era o persoană căreia îi păsa. Îi păsa de acest cuplu, care trebuia să-şi petreacă restul zilelor fără fiul lor. Îi păsa de patroana de motel din Maine, speriată, confuză, ridiculizată, pe care nu o întâlnise niciodată.
   Voia să se facă dreptate, să fie pedepsit asasinul nemilos şi fără remuşcări, care provocase atâta durere şi suferinţă.
   - Spuneţi-mi, în Soda Springs există spital? a întrebat Ben într-un final.
   - Spitalul Caribou Memorial. Nu este mare, dar oamenii spun că este un loc grozav. Din fericire, noi nu avem nevoie de spital. Adică, mă refer la...
   Deodată, Karen a început să plângă.

         Ben nu spunea nimic şi îşi sorbea cafeaua. Simţea un nod în gât.
   Întotdeauna crezuse că va fi tată şi că va avea doi sau trei copii. După destrămarea căsniciei sale, când devenise plictisit şi detaşat, începuse să nu-i mai pese că timpul se scurge foarte repede.
   Acum, în ciuda durerii pe care o citea pe feţele acelor oameni, se gândea cum ar fi să aibă copii.
   - Stau la o pensiune în Soda Springs, a spus el. Mă duc acolo, dar vorbim de dimineaţă ca să vedem cum facem cu doctorul.
   - Nu, nu, a spus Karen, revenindu-şi. Sunt bine. Haideţi să o sunăm pe doamna doctor Christiansen acum.
   - Dacă insistaţi. Analizele lui Lonnie au fost făcute la Spitalul Caribou Memorial?
   - Cred că da, a răspuns ea.
   - Nu, nu acolo, a intervenit Ray. Lângă farmacie se deschisese un laborator nou. L-am dus pe Lonnie acolo.
   - Un laborator nou?
   - Da. Într-o clădire nou-nouţă. Se deschisese cu o jumătate de an, poate un an înainte să mergem noi acolo. Nu mai ţin minte cum se numeşte.
   - Nici nu ştiam asta, a spus Karen. Haideţi să o sun pe doamna doctor Christiansen să vedem dacă are timp să se întâlnească cu dumneata. Va fi foarte tristă să audă de Lonnie. Chiar dacă nu l-a văzut de prea multe ori, era unul dintre preferaţii ei.
   Karen a sunat de la telefonul de pe masă, în timp ce Ray şi Ben stăteau liniştiţi, privind în ceştile de cafea.
   - Nicio problemă, Ben, l-a anunţat Karen după ce a terminat conversaţia. Se poate întâlni cu dumneata mâine la zece, la ea la birou. Aşa o să ai timp să mănânci şi un mic dejun copios şi să vezi parcul Hooper Springs.
   - Aşa voi face, a spus Ben, care, între timp, se ridicase şi dădea mâna cu Ray.
   S-a întors şi l-a mângâiat pe Joshua şi s-a îndreptat spre uşă când Karen a spus:
   - Of, apropo, era vorba de laboratorul Whitestone.
   - Poftim?
   - Laboratorul la care am făcut analizele lui Lonnie se numeşte Whitestone. Cred că face parte dintr-o reţea.
   - Cea mai mare reţea de laboratoare din lume, a spus Ben.

                                        CAPITOUL 13

              Poţi vedea altfel decât cu ochii?
   PLATON, Republica, Cartea I

   Era sânge peste tot - pe aleea de lângă casă, ţâşnea din pământ, îi curgea pe faţă.
   Ben foarte rar ţinea minte visele, dar acum se trezise la patru şi jumătate dimineaţa, în camera de la pensiunea Hooper Springs.
   Avusese mai multe coşmaruri, unul după altul, foarte violente - un lanţ de scenarii macabre, în care apărea o rulotă Winnebago plină de sânge. Uneori, el era la volan, alteori era Vincent, uriaşul pe care-l cunoscuse în garajul, deja dispărut, din Laurel Way.
   În acea noapte, se trezise de două ori, transpirat şi panicat de coşmarul pe care îl avusese, dar apoi uita totul. De două ori se dusese la baie şi se întorsese în pat, ca să cadă încă o dată în mrejele coşmarului sângeros şi terifiant.
   Într-un final, s-a ridicat, şi-a rezemat perna de tăblia patului şi a deschis cartea cu Trevor McGee, încercând să înţeleagă visul său lugubru. Când a simţit că este pe cale să adoarmă din nou, a făcut un duş lung şi a plecat din pensiune pentru a face o plimbare prin oraşul adormit.
   „Cât de mare?“ se întreba el, trecând pe lângă vitrinele magazinelor adormite şi făcând o scurtă oprire la farmacia Soda Springs. Dacă rulota Winnebago Adventurer era modalitatea prin care donatorii forţaţi erau puşi la dispoziţia unor beneficiari nerăbdători, cât de mare era anvergura acestei afaceri?
   După încă câţiva paşi, a ajuns la clădirea modestă din cărămidă roşie a laboratorului Whitestone. Se pare că în Chicago aceste laboratoare se vedeau la tot pasul.
   Unele dintre ele, ca cel la care mersese în urmă cu câţiva ani, erau simple centre în care se recolta sângele. Apoi, fiolele cu sânge erau transportate la un laborator regional în care erau făcute, propriu-zis, analizele.
   Laboratorul Whitestone din Chicago, unde îşi făcuse el analizele, se afla la nici cinci străzi de biroul lui. Şi-a amintit că doctorul Banks spunea că acest laborator lucrează foarte repede, eficient, că este de încredere şi că au crescut, de la o afacere mică, la cel mai mare număr de laboratoare din lume, cu o precizie şi o tenacitate aproape militărească.
   Soda Springs era, dacă ar fi dat crezare panoului de la intrarea în localitate, o comunitate de peste 3 300 de oameni.
   Se părea că această populaţie era suficientă ca Whitestone să fie prezent aici. Ben s-a uitat prin vitrină şi a văzut o sală de aşteptare frumoasă şi primitoare, cu câteva plante. O maşină de poliţie tocmai trecea pe stradă. Ofiţerul a încetinit, atât cât să vadă cine este străinul care se plimbă pe stradă la ora aceea a dimineţii, i-a făcut semn cu mâna şi a plecat.
   Ben s-a întrebat dacă nu cumva cineva dăduse telefon la poliţie pentru a raporta că un străin se plimbă pe strada principală a oraşului, la o oră atât de matinală. Bine aţi venit într-un oraş mic din America.
   Până la întâlnirea de la ora 10 mai erau câteva ore, aşa că s-a întors la pensiune, a mâncat un mic dejun destul de bun, cu ouă fierte şi tocană de vită de casă, apoi a verificat robotul telefonic de la birou.
   - Domnule Callahan, s-a auzit o voce groasă de bărbat. Mi-aţi fost recomandat de judecătorul Caleb Johnson, care mi-a zis că sunteţi cel mai bun detectiv particular din oraş ...
   „Dacă Johnson ştie cine sunt eu, s-a gândit Ben, atunci el este un detectiv mai bun decât mine“.
   Vocea a continuat să descrie un caz, aparent o posibilă infidelitate conjugală, informându-l că de rezultatul unei anchete discrete depindea o avere milioane. Omul spunea, de asemenea, că este gata să tripleze tariful obişnuit al lui Ben, dacă acorda prioritate acestui caz.
   „Triplu”.
   Ben a făcut câteva operaţiuni matematice în gând şi a concluzionat că, dacă va fi în stare să rezolve acest caz, va primi de câteva ori mai mult decât ce i-a dat Controlul Traficului de Organe, bani deja cheltuiţi, o sumă mai mare decât cea pe care refuzase să o primească de la Katherine de Souci. Triplu.
   Această voce groasă era o scară de ieşire din groapa adâncă în care se afla. A început să fredoneze refrenul cântecului „Peştele şi fluierul” a lui Prine.
   Tatăl nostru, iartă-ne pentru ceea ce trebuie să facem...
   Pentru moment, lucrurile mergeau mai bine...
   „Bine faci, bine găseşti“, s-a gândit el şi a zâmbit.

            Doctorul Marilyn Christiansen, specializată în medicină generală şi osteopatie, era o femeie plăcută, la vreo patruzeci şi ceva de ani, care avea cabinetul într-o casă frumoasă în stil victorian, în partea de est a oraşului.
   Opusul doctorului Banks, mereu grăbit şi agitat, ea a fost profund şocată să afle vestea despre moartea lui Lonnie Durkin şi, mai ales, de faptul că el fusese folosit ca donator de măduvă osoasă împotriva voinţei sale.
   - Este foarte trist, a spus ea. Era singurul copil în familie. Există cumva o altă explicaţie pentru moartea sa? a întrebat ea.
   - Nu, conform certificatului de deces emis de medicul legist din Florida. Pe fiecare şold erau vizibile urmele unei recoltări de măduvă.
   - Ce ciudăţenie! Nu l-am văzut pe Lonnie de prea multe ori. Era bolnav foarte rar. Dar l-am cunoscut. Toată lumea din oraş îl cunoştea. Era un băieţel dulce. Îi spun băieţel, chiar dacă avea peste douăzeci de ani, pentru că, ei, probabil ştiţi...
   - Da, ştiu, a spus Ben, încercând să evite subiectul. Părinţii lui mi-au spus că s-a plâns la un moment dat de ameţeli.
   - În urmă cu doi ani. Chiar dacă nu am suspectat nimic grav, am cerut efectuarea unor analize de sânge complete. Rezultatele au fost bune şi la scurt timp, ameţeala a dispărut. Cred că era un virus sau ceva de genul ăsta.
   - Analizele au fost făcute la Whitestone?
   - Da. Aş fi putut folosi laboratorul spitalului, dar auzisem că laboratorul Whitestone este puţin mai, ei bine, puţin mai eficient.
   - Ştiţi cumva cine conduce laboratorul?
   - Shirley Murphy. Nu o cunosc prea bine. Necăsătorită, are o fiică, adolescentă.
   - Aţi putea să o sunaţi să vedeţi dacă ar fi dispusă să se întâlnească cu mine astăzi?
   - Desigur, dar cred că vă va fi foarte uşor să o abordaţi.
   - De ce spuneţi asta?
   Doamna Christiansen a ezitat, după care a zâmbit enigmatic.
   - Văd că nu aveţi verighetă, a spus ea într-un final.
   - Divorţat.
   - Ei, Shirley este singură, cu studii superioare, iar Soda Springs este, hm, un oraş mic, de familişti.

            Ben nu fusese niciodată foarte intuitiv cu femeile, dar chiar şi el îşi dădea seama că Shirley Murphy îi face avansuri.
   Era o femeie destul de atrăgătoare, cam de vârsta lui, cu părul vopsit cu şuviţe, sâni mari şi şoldurile ample. Ben nu-şi dădea seama dacă de vină era recomandarea făcută de doamna doctor cu o zi înainte sau aşa obişnuia Shirley să vină la birou, dată cu un parfum extrem de puternic şi machiată strident. El nu era amator nici de una, nici de alta.
   Dar, având în vedere că putea să-l ajute, nu voia să-i spulbere fanteziile.
   Întrebarea era cât de mult putea să-i spună din toată povestea. Dacă ea ştia ce i se întâmplase lui Lonnie Durkin sau dacă pomenea de vizita lui cuiva care ştia, el ar fi comis o greşeală la fel de mare ca încercarea de a deschide uşa rulotei.
   Era momentul pentru un flirt creativ, nişte minciuni spuse frumos şi deştept, două chestiuni la care Ben nu se pricepea prea bine. Din fericire, doamna Christiansen fusese de acord să nu menţioneze profesia lui.
   - Domnule Callahan, nu cred că trebuie să dăm prea multe detalii legate de motivul vizitei dumneavostră, cu atât mai puţin despre meseria pe care o aveţi, spusese ea după ce telefonase la laborator. Shirley nu a vrut să mai audă nimic altceva în afară de „singur” şi „simpatic“. I-am spus că aţi venit pentru că aveţi tulburări de vedere ca urmare a unui accident auto şi că eraţi interesat de laboratorul Whitestone. Credeţi că m-am descurcat bine?
   Biroul doamnei Murphy era amenajat frumos şi elegant.
   Pe pereţi erau înrămate câteva tablouri de impresionişti francezi şi câteva diplome, dintre care una atesta că fusese numită Angajatul Lunii în cadrul laboratorului Whitestone.
   Volumele aranjate în bibliotecă arătau de parcă nu avuseseră ocazia să fie răsfoite.
   După toate aparenţele, doamna doctor avusese dreptate - Shirley era mai interesată de povestitor, decât de poveste.
   - Am o mică companie care face analize de histocompatibilitate, adică testul HLA, antigene leucocite umane, a spus Ben, urmărind atent reacţia ei. Se pare că Whitestone vrea să ne cumpere, dar eu voi rămâne director. Vor să mute biroul central din Chicago şi unul dintre locurile posibile ar fi Pocatello. Al doilea loc ar fi, din spusele lor, Soda Springs. Se pare că au o încredere mai mare în angajaţii din oraşele mai mici, care sunt mai loiali.
   - Asta este adevărat. Majoritatea angajaţilor noştri lucrează pentru noi de la deschidere, adică de trei ani. Ciudat, eu nu am auzit nimic de aceste schimbări.
   - Încă nu s-a anunţat. Sunt sigur că, după ce vor lua o decizie finală, vă vor anunţa.
   - Cred că ai dreptate, a spus Shirley. Deci, Ben, a continuat ea schimbând subiectul, făcând eforturi considerabile să ţină spatele drept, pieptul înainte şi ochii aţintiţi spre el, spune-mi cum este Chicago.
   - O, este un oraş frumos, a răspuns Ben, dorind să revină la subiectul de dinainte, nedorind însă să o ignore. Este un oraş viu, vibrant. Muzee, orchestre simfonice, muzică bună şi, desigur, lacul Michigan.
   - Sună bine.
   - Şi romantic. Cred că ţi-ar plăcea.
   - O, sunt sigură că mi-ar plăcea, mai ales dacă aş avea un ghid potrivit.
   - Cred că putem aranja asta.
   - Ei... poate te-ar tenta un tur în centrul orăşelului nostru. Fiica mea are antrenament după şcoală şi vine acasă abia la şase. Cred că pot să plec de aici mai devreme. Stai aşa, ce tot spun ? Eu sunt şefa. Ştiu că pot să plec mai devreme.
   - După această întâlnire am de dat câteva telefoane şi, deocamdată, îţi spun doar că trebuie să ţinem legătura... să vedem ce se mai întâmplă astăzi.
  Răspunsul lui Ben implica o promisiune şi Shirley s-a mai relaxat.
   - Atunci, Ben, spune-mi cum te pot ajuta să afli mai multe despre activitatea noastră. Noi efectuăm de două ori mai multe analize decât un laborator de spital, chiar dacă funcţionăm de-abia de trei ani.
   - Doar trei ani. Impresionant. Şi ce faceţi cu analizele de histocompatibilitate pentru transplant?
   - Să fiu sinceră, nu facem prea multe analize de genul ăsta. Candidaţii pentru transplant fac analize la centrele universitare. Puţinele pe care le avem le trimitem la Pocatello.
   - Ţineţi o evidenţă a celor care au făcut analzele aici ?
   - Nu tocmai. Putem face o listă cu toţi cei care au făcut acest tip de analize la noi, dar nu am voie să divulg prea multe informaţii legate de pacienţii noştri. Ei bine, Ben, dacă pentru tine este atât de important, aş putea face o excepţie. Până la urmă, eşti pe punctul de a intra în familia Whitestone, ca să zic aşa.

         S-a uitat adânc în ochii lui, semn al multor nopţi singuratice. Îşi dădea seama că abordarea ei izvora din disperare. Aproape că îi cerea să profite de ea.
   El îşi dorea foarte mult să obţină o listă a tuturor celor care făcuseră analize HLA la laboratorul din Soda Spring. Dacă Lonnie Durkin figura pe listă, înseamna că Marilyn Christiansen, cu toată bunăvoinţa ei, trebuia să dea nişte explicaţii.
   Cu toate astea...
   - Ascultă, Shirley, a spus el dintr-odată, este foarte drăguţ din partea ta că vrei să mă ajuţi, dar aş vrea doar să arunc o privire în laborator. Cât despre o întâlnire, mai pe seară, mi-ar plăcea foarte mult să te invit la cină, dar mă simt obligat să-ţi spun că tocmai am început o relaţie, care pare să fie destul de serioasă, şi de aceea aş vrea să ne limităm la conversaţie.
   „Până aici ţi-a fost ! Dacă vrei să ai succes în această meserie, ar trebui să citeşti mai puţine romane poliţiste.”
   Shirley Murphy nu părea dezamăgită. Dimpotrivă, Ben a avut impresia că se simte uşurată.
   - Îţi mulţumesc, Ben, a spus ea. Apreciez că ai fost sincer cu mine. Vino să-ţi arăt laboratorul nostru.
 
         Pe măsură ce traversa laboratorul, în mintea lui Ben a început să se contureze un scenariu. Se afla într-o sală de judecată, plimbându-se dintr-un capăt în celălalt, în mijlocul unui interogatoriu încrucişat.
   Faţa femeii pe care o interoga nu se vedea prea clar, dar cumva ştia că acea femeie era Shirley.
   „Să presupunem, spunea el, că Lonnie Durkin nu putea fi folosit ca potenţial donator de măduvă osoasă dacă nu ar fi făcut analizele de histocompatibilitate. Şi totuşi... trebuie să luăm în considerare faptul că acest transplant a fost efectuat. Se putea oare recolta o probă de sânge fără ca domnul Durkin să-şi dea seama de acest fapt? Părinţii şi doctorul băiatului au mărturisit că toată lumea ştia că Lonnie era mai lent în gândire. Poate că cineva a recoltat aceste probe de sânge, dar după aceea i-a ameninţat pe soţii Durkin sau pe Lonnie să nu divulge această informaţie. Este posibil aşa ceva? Eu, unul, nu prea cred. De ce l-ar fi ales pe el? Nu, doamnă, nu cred că s-a întâmplat aşa. Singurul loc în care putea avea loc recoltarea de sânge este aici în...”
   Scenariul imaginar a fost brusc întrerupt.
   Stătea în spatele lui Shirley care lăuda de zor virtuţile noii maşinării, a cărei denumire şi funcţie i-a scăpat complet lui Ben. Peste umărul ei, a văzut o tânără, tehnician la laborator, cu o coadă blondă şi lungă.
   Scotea un număr mare de tuburi cu sânge din congelator şi le aranja, cu multă grijă, în nişte containere de transport pline cu gheaţă uscată.
   - Shirley, într-adevăr, este o maşinărie minunată, a spus Ben, sperând ca ea să nu intre în detalii. Spune-mi, care este procentul de analize pe care le faceţi aici şi câte trimiteţi în alte laboratoare?
   - Bună întrebare. De fapt, acest echipament este atât de sofisticat, precis şi eficient, încât nu e nevoie de un număr prea mare de tehnicieni care să efectueze toate analizele biochimice sau generale pe care le primim. Cele mai obscure sau complicate le trimitem totuşi la laboratoarele Whitestone mai mari, regionale, sau la laboratoare specializate, ca al tău. Dar, în general, tot ce primim se procesează aici.
   - Excelent. Şi fiolele astea? Sunt trimise pentru analize mai detaliate?
   Doamna Murphy a râs.
   - Când am spus că trimitem câte ceva în afară, nu m-am referit la un asemenea volum.
  Shirley l-a luat cu grijă de braţ şi l-a condus spre tehnician.
   - Sissy, dânsul este domnul Ben Callahan din Chicago. Are un laborator de analize de histocompatibilitate pentru transplanturi.
   - Frumoasă amintire, a spus Sissy, arătând spre vânătăile de la ochi.
   - Eh, a răspuns Ben cu o sinceritate la care nu se aştepta nici el, ar trebui să-l vezi pe celălalt tip.
   - Sissy, a continuat Shirley, domnul Callahan este interesat de fiolele pe care le împachetezi tu acum.
   - Astea? Sunt rezervele.
   - Rezerve?
   - În cazul în care mostrele sunt contaminate sau rezultatele trebuie confirmate. Sau dacă avem nevoie de analize suplimentare din motive legale.
   - Din câte ştim noi, a spus doamna Murphy cu mândrie, laboratoarele Whitestone sunt singurele care îşi iau asemenea precauţii. Probabil de aceea am ajuns să fim cei mai buni în domeniu. Sunt conştientă de creşterea costurilor, dar, din câte mi s-a spus, noi suntem cei care acoperim toate cheltuielile şi nu beneficiarul sau societatea de asigurare.
   Ben simţea că o ia razna.
  - Deci, fiecărui pacient i se recoltează nişte fiole de rezervă care sunt îngheţate şi păstrate?
   - Da, fiolele cu dop verde, a spus doamna Murphy. De atât este nevoie. Recoltăm în medie patru fiole de sânge de la fiecare pacient - dopuri roşii, dopuri gri, dopuri mov, dopuri negre. Culoarea dopului se referă la substanţa chimică introdusă în proba de sânge. Numim fiola cu dop verde a cincea fiolă, chiar dacă unui pacient i-au fost recoltate doar două fiole.
   - Şi trebuie să transportaţi aceste fiole cu dop verde în afară?
   - Da, a răspuns Sissy. Altfel, în scurt timp, nu am avea suficient spaţiu pentru păstrarea lor. Sunt transportate într-un centru de păstrare din Texas.
   - ...şi ţinute acolo timp de un an, a completat Shirley.
  - Ce chestie! a murmurat Ben, gândindu-se dacă era legal să recoltezi un tub de sânge fără ştirea pacientului şi hotărând imediat că, probabil, era legal - atât timp cât sângele era folosit pentru controlul calităţii.
   S-a uitat cât mai discret la sigla FedEx de pe container.
   Laboratorul Whitestone, John Hamman Highway, Fadiman, Texas 79249. Totul era atât de simplu şi, în acest caz, atât de bine pus la punct.
   Într-un laborator, situat probabil în localitatea Fadiman, din statul Texas, analiza de histocompatibilitate a lui Lonnie Durkin fusese procesată şi înregistrată. Ben se gândea dacă vreo fiolă cu numele lui se afla la Fadiman.
   Dacă da, atunci analizele lui şi ale lui Lonnie Durkin erau două probe dintr-o bază de date - o bază de date incredibil de mare.

          Lui Ben i-a luat mult timp, plus promisiunea de a o scoate la cină cu următoarea ocazie, ca să reuşească să scape de Shirley Murphy.
   Dar când, într-un final, a reuşit să plece de la laborator, a sunat-o pe Alice Gustafson, i-a povestit ultimele detalii din Soda Springs şi i-a pus o singură întrebare.
   - Ce fel de fiolă se recoltează pentru testul de histocompatibilitate?
   Răspunsul ei a venit într-o secundă, deşi lui i s-a părut că durează o oră.
   - E vorba de fiola verde, a confirmat ea.

                                             CAPITOLUL 14

                 Niciun medic, de e medic, nu ţine cont de binele propriu în ceea ce prescrie, ci doar de binele pacientului.
   PLATON, Republica, Cartea I

              Incredibil !
    Terapeuţii specializaţi în medicină generală şi pulmonară stăteau în sala de recuperare şi o priveau uimiţi pe Natalie, care mergea pe bandă la înclinaţie mare, la viteză mare, de vreo 30 de minute.
   După o vreme, Natalie a început să respire din ce în ce mai greu şi a simţit o durere arzătoare sub osul sternului, dar era hotărâtă să mai reziste câteva minute în plus.
   Trecuseră mai mult de două săptămâni de când fusese adusă cu avionul medical din Brazilia şi cam trei săptămâni de când medicii de la spitalul Santa Teresa din Rio îi scoseseră plămânul drept. Primele trei zile de după spital Natalie le petrecuse acasă la mama ei şi, probabil, ar fi stat mai mult, dacă nu ar fi fost mirosul de ţigară omniprezent, chiar dacă, din respect pentru fiica sa, Hermina fuma acum numai pe terasă sau în baie.
   Jenny era încântată să fie aproape de mătuşa sa, fiind, măcar o dată în viaţă, cea care acordă atenţie şi are grijă de cineva.
   Petreceau ore întregi vorbind despre viaţă şi problemele inerente, despre cărţi (Jenny încercase fără prea multă tragere de inimă primul volum din Harry Potter şi acum devora seria întreagă), vedete de cinema, cariera în medicină şi chiar despre băieţi.
   - Nu eşti cam tănără să fii interesată de băieţi ?
   - Nu-ţi face griji, Nat, şi băieţii care mă interesează sunt tineri.

           Progresele lui Natalie şi atitudinea ei îi luaseră prin surprindere pe doctorii şi pe specialiştii de la reabilitare.
   Cicatricea mare de pe partea dreaptă a pieptului era încă sensibilă, dar era singurul semn exterior al intervenţiei chirurgicale masive căreia fusese supusă. Şi cu fiecare zi care trecea - cu fiecare oră - plămânul stâng îşi asuma o responsabilitate tot mai mare pentru schimbul de gaze care fusese, cândva, asigurat de doi plămâni.
   - Hei, Millwood, a spus ea, cred că mâine mă duc să alerg pe pistă.
   Chirurgul, care alerga energic pe banda de alături, s-a uitat la ea neîncrezător.
   - Te rog, să nu-ţi faci rău, i-a cerut el. Ştii, timpul le lecuieşte pe toate; asta e legea naturii. Nu trebuie să-ţi revii într-o singură şedinţă.
   - Înainte ca toate asta să se termine, voi alerga triatlon. Va fi noua mea disciplină.
   - Cred că ar trebui să te opreşti acum, Natalie, a spus terapeutul de la recuperare fizică. Promit că mâine mai adăugăm ceva.
   În timp ce Natalie se pregătea să încheie, Millwood a coborât de pe banda sa.
   - Vă mulţumesc, doamnelor, pentru că mi-aţi permis să vă folosesc aparatul, dar trebuia să văd cu ochii mei dacă zvonurile despre această superfemeie sunt adevărate.
   - Ei, eşti un credincios? l-a întrebat Natalie.
   - Credincios, pe dracu’. Sunt doar un discipol.
   - În cazul ăsta, poţi să fii discipolul meu la Friendly’s, la o porţie de îngheţată cu prăjitură. Dacă mă suporţi aşa murdară, o să amân duşul pe mai târziu. Trebuie să fac nişte cumpărături pentru mama şi Friendlys este, într-un fel, în drumul meu. Ne putem vedea acolo.

          Natalie a părăsit banda şi a fost examinată de un terapeut care a efectuat câteva măsurători.
   - Cifrele sunt bune, a spus femeia, dar performanţele tale sunt mult, mult mai bune. Sinceră să fiu, nu am văzut niciodată progrese atât dc mari după o pneumonectomie totală.
   - Stai să vezi. Dacă aşa ceva e posibil, atunci eu o să fiu prima.
   Natalie s-a şters cu prosopul şi s-a îmbrăcat într-o vestă largă, cu glugă.
   Chiar dacă percepea pierderea plămânului ca pe un dezastru, recuperarea, cel puţin până în acel moment, nu se putea compara cu chinurile prin care trecuse după operaţia la tendonul lui Ahile. Îşi revenise după acea traumă şi era hotărâtă să treacă cu bine şi de asta.
   Recuperarea sa miraculoasă era umbrită doar de amintirile legate de atac, care îi tulburau somnul şi apăreau uneori şi în cursul zilei. Aceste episoade erau identice cu cele de la Santa Teresa - denaturate, confuze, neclare în unele momente, foarte detaliate şi terifiante în altele. Acum se vedea în taxi, în drum de la aeroport, iar peste câteva minute era complet detaşată şi privea, din exterior, cum este atacată şi împuşcată.
   Discutase aceste fenomene cu psihologul ei, doctorul Fierstein, care îi vorbise mult despre multiplele aspecte ale stresului posttraumatic.
   - Mintea ta alege să reţină ceea ce suportă, a pus-o în gardă doctorul. Restul este destul de vag, ca un scut de apărare. Asta te ajută să nu fii foarte afectată emoţional. Când mecanismele de apărare încep să dispară, emoţiile adevărate te pot copleşi. Trebuie să fim atenţi şi să evităm acest lucru.
   Pentru moment, doctorii luaseră hotărârea de a nu trata tulburarea de stres posttraumatic pe cale medicamentoasă, decât dacă simptomele aveau să îi afecteze modul de viaţă.
   Cu excepţia unor rare tulburări de somn, Natalie nu prezenta alte simptome grave. Doctorul Fierstein era de părerea că reabilitarea era un succes pentru că Natalie funcţiona mai bine atunci când avea ceva de înfruntat.
   Millwood s-a întâlnit cu ea în parcarea de la Friendly’s, un lanţ de localuri cu o tradiţie de peste şaptezeci de ani, care supravieţuise datorită îngheţatei lor fenomenale.
   - Pot să explic absolut tot ce mi s-a întâmplat din momentul în care m-am trezit din operaţie, i-a spus ea lui Millwood după ce au luat loc într-un separeu si au început să pună la loc caloriile arse pe bandă, devorând negresele servite cu îngheţată, dar ceva în mine s-a schimbat. A zâmbit şi a arătat cu degetul la cicatrice. Mă refer la altceva decât ceea ce este evident.
   - Am sesizat schimbările astea, a spus Millwood. Şi Doug la fel. Ne aşteptam să aducem acasă o femeie distrusă, care îşi va plânge de milă. Şi, să fiu sincer, asta nu ne-ar fi mirat câtuşi de puţin. Dacă eu aş fi fost în situaţia ta, aşa aş fi reacţionat.
   - La început nu a fost aşa, dar apoi ceva s-a schimbat. Totul a început când m-am mutat la mama. Am început să mă gândesc că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi fost suspendată de la şcoală şi nu aş fi fost suspendată dacă nu consideram necesar să-i arăt lui Cliff Renfro ce înseamnă să fii un doctor bun, compătimitor.
   - Ai fost la un pas de moarte, a spus Millwood. Oamenii reacţionează diferit la traumă. Unii încep o viaţă plină de frică şi resentimente. Alţii se simt eliberaţi.
   - Doctorul Fierstein consideră că sunt într-o fază de negare, dar nu e aşa. Am impresia că ce mi s-a întâmplat la Rio mi-a deschis ochii - am început să fiu conştientă de intensitatea cu care îmi trăiesc viaţa şi efectul pe care îl are chestia asta asupra oamenilor din jurul meu. Ştii, uneori poţi să ajungi şă-ţi pese prea mult de unele lucruri. De-a lungul anilor, mie mi-a păsat prea mult de toate. Pasiunea e minunată atunci când este concentrată pe un anumit lucru, dar folosită arbitrar devine negativă.
   Millwood s-a întins peste masă şi a luat-o de mâini.
   - Nu-mi vine să cred ce aud, a spus el.
   Natalie nici măcar nu a încercat să şteargă lacrima care curgea pe obrazul ei.
   - Întotdeauna m-am mândrit cu faptul că sunt dură şi deşteaptă, în special, pentru că aveam impresia că oamenii cu care am de a face, oricine ar fi ei, nu au convingeri atât de ferme ca ale mele sau atâta energie, întotdeuna m-am comportat în felul ăsta: aşa sunt şi trebuie să mă accepţi ca atare. Mă accepţi sau nu, dar eu nu mă schimb. Acum am 32 de ani, am un singur plămân şi nu-mi mai pasă dacă sunt sau nu dură.
   - Crede-mă, Nat, chiar si atunci când eşti foarte dificilă, eşti cea mai bună persoană pe care o cunosc. Prietenii tăi te respectă şi te iubesc pentru pasiunea cu care trăieşti, deşi, trebuie să recunosc că uneori mi-e teamă că te vei stinge precum o lumânare.
   - Ei, voi încerca să fiu mai bună cu oamenii. Şi dacă mă prinzi că întrec măsura, atinge-ţi nasul cu vârful degetului sau fă-mi un semn ca să-mi dau seama. Ai priceput?
   - S-a făcut.
   Millwood a schiţat un semn.
   - Perfect. Mulţumesc. Până o să-mi schimb eu năravul, o să fii consilierul meu secret.
   - Contează pe mine.
   - Vorbind despre conştiinţă, Terry, nu o să ghiceşti în veci ce am făcut ieri. I-am scris decanului Goldenberg şi lui Cliff Renfro şi mi-am cerut scuze. Nu am nimic de câştigat, dar am vrut cu adevărat să fac gestul ăsta - să recunosc că am greşit şi să le spun că ştiu şi de ce am greşit. Şi am vrut să-i mulţumesc decanului că nu m-a dat afară din facultate.
   Expresia lui Millwood era enigmatică şi în ochi i-a apărut o mică licărire.
   - Ai spus că nu câştigi nimic din asta, dar totuşi ai scris acele scrisori?
   - Da, asta am spus... De ce?
   El s-a lipit de spătarul canapelei din separeu şi s-a uitat fix la ea.
   - Pentru că nu ăsta e adevărul, a răspuns el scurt. Aveai de câştigat de pe urma gestului - mai ales pentru că tu nu credeai că ai ceva de câştigat. Am citit scrisorile, Nat, le-am citit pe amândouă. Decanul Goldenberg ne-a cerut, mie şi lui Doug, opinia. Erau scrise cu multă convingere şi din toată inima. Poţi să-mi spui cât vrei că te-ai schimbat, dar acele scrisori o dovedesc mai bine. A făcut o pauză. Nat, decanul va cere comitetului de disciplină să-ţi ridice suspendarea.
   Natalie s-a uitat la el perplexă, făcând ochii mari.
   - Îţi baţi joc de mine, nu?
   - Oi fi eu crud, a spus Millwood, dar nu atât de crud. Şi asta nu e tot. Vrea să vorbească cu doctorul Schmidt despre posibilitatea acceptării rezidenţiatului tău. Nu există nici o certitudine, dar el părea destul de optimist. Am ţinut să fiu mesagerul acestor veşti, aşa că Sam mi-a permis să-ţi spun toate astea. Bine ai revenit, draga mea!
   - E grozav!... eu... nici nu ştiu ce să zic.
   - Nu trebuie să spui nimic în plus faţă de tot ce ai spus în acele scrisori, în ziua aia când te-ai luat la întrecere cu puştii de la Saint Clement, vorbeam despre faptul că cine esti ar trebui să fie mai important decât ce eşti. Dar există un echilibru pe care trebuie să-l găsim şi se pare că tu eşti pe cale să găseşti acest echlibru. Aşa că - Millwood s-a întins peste masă şi i-a strâns mâna - felicitări.
   - Terry, îţi mulţumesc că eşti alături de mine.
   - Altceva?
   - Da, mai e ceva. Ai de gând să termini îngheţata aia?

                   Natalie s-a învârtit prin magazinul Whole Foods Market aproape zburând de fericire. După incidentul cu doctorul Cliff Renfro, Natalie hotărâse să nu-i spună mamei sale despre suspendarea studiilor. Mai devreme sau mai târziu, mai ales având în vedere că se apropia sfârşitul anului şi ceremonia de absolvire, ştia că trebuia să spună ceva. Acum, datorită decanului, lui Doug şi lui Terry şi oricui mai sărise în apărarea ei, nu mai era cazul.
   Dar cel mai important lucru era că îi spusese lui Terry adevărul absolut. Scrisese acele misive şi îşi asumase responsabilitatea totală pentru acţiunile sale, fără vreo speranţă că ele ar fi putut schimba ceva.
   În timpul cursului despre medicamentele ce creează dependenţă, pe care îl urmase anul doi, toţi studenţii erau obligaţi să meargă, cel puţin două ore, la întrunirea AA (Alcoolici Anonimi) şi să citească despre faimoşii doisprezece paşi - instrumente folositoare în procesul de schimbare a persoanei care bea, folosea droguri, mânca prea mult, era dependentă de sex sau de jocuri de noroc.
   Al optulea pas consta în întocmirea unei liste cu toate persoanele pe care acţiunile sau cuvintele bolnavului le afectaseră într-o măsură mai mare sau mai mică. Al nouălea pas cerea ca respectivul să-şi ceară scuze de la acei oameni, fără a se aştepta la vreun beneficiu sau la iertare. Natalie se gândea că acum era momentul să-şi extindă lista - să înceapă cu mama ei.
   Din cauza unui ocol impus de agenţii poliţiei rutiere şi a unui blocaj, drumul spre Dorchester a durat mult mai mult decât de obicei. Natalie a remarcat cu mândrie că injuriile cauzate de neplăcerile traficului erau modeste de data asta.
   „Cine este această femeie şi ce s-a întâmplat cu adevărata Natalie Reyes?”
   Cântând încet, Natalie a parcat în faţa casei mamei sale, a pus cele două pungi cu cumpărături pe încheietura mâinii şi s-a îndreptat spre uşă, unde a pus pungile jos pentru a scoate cheia de sub ghiveciul de la intrare. S-a întors cu faţa spre uşă şi a simţit un miros puternic de ars şi a văzut fum negru şi gros ieşind de sub uşă.
   - O, Doamne! a murmurat ea, încercând să pună mâna pe clanţa cu incrustaţii, care era foarte fierbinte.
   - Incendiu! a strigat ea. Incendiu! Sunaţi la 911!
   A folosit puloverul ca să apuce clanţa încinsă şi a răsucit cheia în broască. Apoi a împins uşa cu umărul.

                                                          CAPITOLUL 15

            Oamenii au mereu luptători pe care și-i plăsmuiesc ei înşişi, educându-i în spiritul măreţiei.
   PLATON, Republica, Cartea a VIII-a

         Uşa s-a deschis cu putere şi Natalie a intrat într-un nor de fum negru si fierbinte. Citise undeva că în timpul incendiului nu se recomandă deschiderea uşii pentru că focul se poate înteţi, dar nu avea altă opţiune. Mama şi nepoata ei erau înăuntru.
    Căldura era insuportabilă, iar fumul devenea tot mai gros cu fiecare pas, arzându-i ochii, nasul şi plămânul. La mijlocul holului spre bucătărie, tuşind şi scuipând, şi-a tras puloverul peste nas şi gură şi s-a lăsat în genunchi şi în mâini.
   În stânga, livingul era plin de fum, iar tapetul înflorat din bucătărie începea să ardă, semn că incendiul nu pornise de aici. Problemele grave urmau de aici înainte.
   - Mamă! a strigat ea din bucătărie. Mamă, mă auzi?
   Draperiile din bucătărie, peretele dinspre living, masa din stejar şi o parte din duşumea ardeau în flăcări. Fumul gros, luminat de flăcări, umpluse toată încăperea. Limbile de foc urcau pe pereţi până sus şi se întorceau, înghiţind totul în drumul lor.
   - Mamă?... Jenny?
   Natalie s-a îndreptat spre dormitoare. „Probabil că focul a început de aici“, se gândea ea, imaginându-şi-o pe Hermina adormită la masă, aplecată deasupra integramei din Times, cu un creion într-o mână şi cu un Winston aprins în cealaltă.
   Unde era Hermina?
   Căldura devenea tot mai înăbuşitoare şi Natalie începuse să se gândească la cuptorul cu gaz. Nu auzise niciodată ca un incendiu să înceapă de la un cuptor închis, dar poate era vorba de o scurgere şi de o acumulare masivă de gaze. Oricum, nimic nu mai conta acum. Trebuia să le găsescă pe mama şi pe Jenny.
   Fumul şi căldura deveneau tot mai intense. Natalie s-a lăsat în coate ca să se poată deplasa, i se părea că aude un zgomot, tot mai puternic - scârţâiau plăcile din lemn, cădeau bucăţi de tencuială şi se auzea foşnetul asurzitor al flăcărilor.
   Înainta încet, în patru labe, cu ochii aproape închişi până când a văzut-o pe mama sa, zăcând cu faţa în jos, la aproape un metru jumătate de ea.
   Hermina era în halat, desculţă şi zăcea în pragul uşii care dădea spre dormitoare.
   „Jenny!“
   Probabil că Hermina se prăbuşise în timp ce încerca să ajungă la nepoata sa.
   Ajutată de nivelul ridicat de adrenalină, Natalie a apucat-o pe mama sa de glezne, s-a ridicat cât a putut de mult, şi a început să o tragă spre bucătărie. Aerul era cu mult mai fierbinte decât în urmă cu un minut.
   Parcă ai fi respirat la gura unui imens furnal deschis. Mama ei nu se mişca deloc, chiar dacă era târâtă pe podea, cu faţa în jos. Natalie şi-a înfrânt instinctul de a-i verifica semnele vitale. Poate că Hermina suferise un atac de cord. Natalie s-a îndreptat spre bucătărie. Trebuia s-o scoată pe Hermina afară din casă şi apoi să se întoarcă după Jenny.
   Uşa din spate, aflată chiar lângă masa înghiţită de flăcări, ardea. Nu avea altă soluţie decât să iasă pe uşa din faţă.
   Chemaseră vecinii pompierii? Probabil că fumul ieşise pe sub uşă şi pe ferestre. Le aştepta oare cineva afară ca să le ofere ajutor?
   De două ori mâinile i-au alunecat şi a căzut pe spate, înecându-se şi încercând să-şi cureţe plămânul şi gâtul. De fiecare dată s-a ridicat şi şi-a continuat drumul spre ieşire.
   Ajunsese foarte aproape de uşă când Ramon Santiago, chiriaşul de 70 de ani de la etajul superior, a apărut lângă ea, încercând să o ajute.
   - Ai grijă, Ramon..., a spus Natalie, ştiind că el suferea de artrită şi că avea probleme cu inima. Nu vrea... nu vreau să ţi se facă rău... cumva.
   - Trăieşte?
   - Nu ştiu...
   Ramon o împiedica să ajungă mai repede la uşă. Într-un final, s-a dat la o parte din calea ei.
   - Cred că vecinii au sunat la pompieri.
   - Du-te şi vezi... dacă au sunat!
   - E din cauza ţigărilor, nu?
   - Ramon, du-te... cheamă pompierii!
   - Bine, bine.
   Bătrânul s-a întors să plece exact când Natalie ajunsese pe terasa din faţă.
   Tuşea în continuu şi încerca să respire. Durerea şi arsura din piept deveneau insuportabile. Pe trotuarul din faţă se adunaseră câţiva vecini. Numai unul dintre ei, un bărbat de vreo cincizeci de ani, care ştia că nu lucra din cauza unui handicap sau a unei boli, era suficient de tânăr ca să o ajute.
   - Ajutaţi-mă! a strigat ea, gândindu-se cum era mai bine să procedeze, să lase un vecin să încerce tehnica de resuscitare şi să intre înapoi după Jenny sau să se roage ca fetiţa să fie la şcoală şi să se ocupe ea de Hermina.
   Ajutată de vecin, a întors-o pe mama sa cu faţa în sus şi a târât-o pe scări. Hermina era plină de funigine, iar pletele ei negre ca pana corbului erau destul de arse. Natalie a îngenunchiat şi i-a verificat pulsul la artera carotidă. În momentul în care a simţit pulsul, Hermina a scos un oftat, înăbuşit de o tuse.
   „Slavă Domnului!”
   Natalie i-a prins nasul între degetele mare şi arătătorul de la mâna dreaptă, a băgat cealaltă mână sub gâtul ei ca să-i ridice capul şi i-a făcut respiraţie gură la gură. După a treia încercare, Hermina a inspirat din nou - de data asta cu mai multă putere.
   - Mamă, mă auzi? Jenny este în casă?
   Hermina a dat din cap, nefiind în stare să vorbească.
   Natalie a sărit în picioare, încercând să tragă cât mai mult aer în piept.
   - Aveţi grijă de ea! le-a strigat ea celor prezenţi.
   - Nu intra acolo, a strigat bărbatul când a văzut-o pe Natalie fugind pe scări şi dispărând în fumul gros.
   Undeva în spatele Nataliei, s-a auzit sirena pompierilor, dar ea nu putea să se întoarcă. Nepoata ei avusese o viaţă grea până atunci. Nu o putea lăsa să moară aşa.
   Fumul, căldura şi zgomotul erau tot mai puternice, dar aproape de podea aerul mai putea fi încă inhalat. Cu ochii şi gura aproape total închise, Natalie se îndrepta spre bucătărie. Livingul mic şi îngrijit era cuprins de flăcări. Flăcările arseseră peretele dintre living şi bucătărie, canapeaua şi covorul.
   Ţinându-şi respiraţia, Natalie a încercat să se ridice în picioare. Zgomotul era înfricoşător, iar căldura de nesuportat.

           Natalie încerca să se gândească ce era mai periculos, să cadă tavanul peste ea sau să cedeze podeaua. La mijlocul drumului spre bucătărie, s-a împiedicat de o fâşie de linoleum şi a căzut cu faţa în jos. Nu mai vedea nimic, iar aerul care îi intra în plămân era insuportabil de fierbinte.
   Exact în acel moment, a auzit vocea nepoatei sale.
   - Ajutor! Vă rog, ajutaţi-mă! Buni! Nat! Ajutor!
   Natalie s-a ridicat în genunchi şi mâini şi a făcut un efort să meargă înainte, ghidată de ţipetele fetiţei. Era pe ultima sută de metri într-o cursă de 1 500, cot la cot cu rivalul său.
   Plămânul îi ardea, iar picioarele nu mai aveau forţă să meargă, dar linia de sosire era atât de aproape şi ea ştia că nu putea să piardă. Oricât de multe resurse ar avea rivalul ei, ea avea mai multe.
   Orbită şi sufocată de fumul negru, s-a aruncat spre uşa de la dormitorul fetiţei şi a dat peste Jenny, care zăcea pe podea, lângă scaunul cu rotile răsturnat, ţipând şi neputând să se ridice.
   - Ce faci, scumpo... totul e bine... Sunt Nat.
   Jenny a repetat numele ei şi a leşinat.
   Faţă de Hermina, fetiţa de zece ani cântărea cât un fulg, dar era total inertă şi Natalie nu mai avea forţe. I-a tras tricoul lui Jenny peste nas şi gură, a luat-o pe fetiţă în braţe şi a pornit spre uşă, la fel cum făcuse şi cu mama ei, încet, încet.
   Dar înainte să parcurgă o treime din bucătărie, picioarele şi plămânul au refuzat să mai răspundă.
   Sub ploaia de jar, Natalie a tras-o pe nepoata sa mai aproape şi a acoperit-o cu corpul său. Apoi a închis ochii şi a început să se roage ca inevitabilul să nu fie prea dureros.

                                               CAPITOLUL 16

              Dacă îti poti imagina pe cineva căpătând puterea de a fi invizibil fără a face vreodată ceva greşit şi fără a se atinge de lucrurile altuia, atunci acesta ar fi considerat de ceilalţi drept cel mai penibil idiot.
   PLATON, Republica, Cartea a II-a

  - Socrate, bine ai revenit în consiliu.
   - Îţi mulţumesc, Laertes. Mandatul meu începe peste două luni şi sunt deja foarte nerăbdător. Toţi membrii sunt aici?
   - Toţi.
   Cei patru membri ai consiliului, aflaţi pe patru continente diferite, l-au salutat pe unul dintre fondatorii organizaţiei.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat Socrate.
   Laertes l-a pus la curent cu ultimele noutăţi.
   - Te sunăm referitor la H, clientul cu numărul 14 din lista ta. Fără prea multe avertismente, sănătatea sa a început să se deterioreze rapid. Procedura trebuie să fie efectuată în cel mult zece zile, iar doctorii săi spun cât mai rapid cu putinţă. Din cauza poziţiei pe care o ocupă, starea sa va avea implicaţii majore, politice şi financiare. Ştim că ai fost foarte ocupat cu rezolvarea problemelor organizaţiei noastre, dar vrem să ştim dacă poţi prelua acest caz.
   - Voi face tot posibilul să mă ocup de el. Donator?
   - Avem trei opţiuni. Brutar, 40 de ani, parizian, compatibilitate aproape perfectă.
   - Informaţii despre el?
   - Câte ceva. Este un producător tipic. Nu este proprietarul brutăriei, niciodată nu va fi. Doi copii. Vecinii spun că face o pâine grozavă.
   - Aici Temistocle. După mine, lichidarea chiar şi a unui singur brutar bun din lumea asta este un păcat. Eu propun să căutăm altceva.
   - Următorii doi sunt din Statele Unite. Primul este un actor din Los Angeles, 37 de ani, compatibilitate aproape perfectă.
   - În ce film a jucat?
   - Filme de groază de categoria B, în mare parte. A fost căsătorit de cel puţin patru ori, este dependent de jocurile de noroc şi este plin de datorii. În industria sa nu are o reputaţie prea bună.
   - Asta nu are nicio importanţă, a spus Glaucon. Chiar dacă nu e talentat, tot actor este si asta înseamnă că face parte din categoria de auxiliari. Şi, mai mult decât atât, are o compatibilitate aproape perfectă. Propun să fie luat în considerare numai în ultimă instanţă.
   - Sunt de acord, a spus Polemarchus. Mai întâi producători, după aceea auxiliari. Asta este politica noastră. Dar şi Socrate cred că ar dori o compatibilitate perfectă, dacă am avea aşa ceva.
   - Adevărat, a răspuns Socrate, chiar dacă munca noastră a arătat că diferenţa dintre o compatibilitate aproape perfectă şi una perfectă este minimă. Totuşi, eu aş prefera o potrivire absolută. Producător, adult, mod de viaţă sănătos, cât mai tânăr cu putinţă.
   - Sunt mulţumit că avem un asemenea donator, a spus Laertes. Femeie, 36 de ani. Producător, nivelul de jos. Este chelneriţă într-un restaurant. Divorţată. Un copil. Nu face altceva în afară de muncă. Informatorul nostru a declarat că femeile căsătorite din oraşul său nu au încredere în ea.
   - Şi ea e perfect compatibilă?
   - Da.
   - Din ce stat e? a întrebat Socrate.
  - Stai să văd. Cred că este din... da, Tennessee. Este din statul Tennessee.
   - Probabil e genul care ascultă muzica aia country oribilă toată ziua, a murmurat scârbit Polemarchus.
   - O vom onora pe ea. Obiecţii?
   - Niciuna.
   - Niciuna.
   - Alegere bună.
   - Bine atunci, Socrate. Din acest moment eşti responsabil de acest caz. O zi bună, domnilor.

                                                CAPITOLUL 17

           Îti aminteşti cuvintele oamenilor în suferinţă? Ce spun, oare, aceştia?
   Cum că nimic nu este mai bun decât sănătatea, dar că, înainte de suferinţă, nu si-au dat seama că acesta este lucrul cel mai plăcut.
   PLATON, Republica, Cartea a IX-a

                   -  Ei bine, Natalie, este timpul. Respiraţia ta este bună. Gazele din sânge sunt la un nivel bun. Saturaţia de oxigen este de 98. Cred că e momentul să scoatem tubul. Eşti gata?
   Natalie a dat afirmativ din cap spre Rachel French, şefa secţiei de pulmonologie de la Spitalul White Memorial. Ore în şir, Natalie fusese conectată la un aparat de ventilare din secţia de reanimare, pierzându-şi de câteva ori cunoştinţa.
   De multe ori când deschidea ochii vedea faţa inteligentă a doctoriţei French privind-o cu blândeţe.
   Probabil din cauza medicamentelor cu care era dopată, tubul endotraheal nu o deranja atât de mult pe cât credea ea.
   Nu avea amintiri neplăcute legate de cel de la spitalul Santa Teresa şi se îndoia că-l va ţine minte pe acesta. „Dumnezeu să-i binecuvânteze pe farmacologi.”
   După ce leşinase pe podeaua din bucătărie, primul semn că nu murise a fost că auzea sirena ambulanţei cu care era transportată de urgenţă pe Southeast Expressway spre White Memorial.
   După spusele doctorului French, nivelul de oxigen era atât de redus, încât personalul medical din ambulanţă a fost nevoit să introducă tubul imediat. Dar ea nu-şi amintea nimic din acel coşmar.

         Ceasul de pe peretele din faţa patului arăta că trecuseră vreo doisprezece ore de când cantitatea de sedative fusese redusă, atât cât ea să fie în stare să se gândească la ceva timp de câteva minute. De la incendiu trecuseră circa patruzeci şi opt de ore.
   I se spusese de câteva ori până când fusese în stare să înţeleagă şi să ţină minte, că mama ei şi Jenny erau bine, internate într-un alt spital şi că pompierii şi presa o lăudaseră pentru că le salvase vieţile.
   Aflase că la doar câteva minute după ce ea şi Jenny fuseseră scoase de pompieri afară din casă, tavanul din dormitorul lui Jenny se prăbuşise şi casa arsese complet. Singura întrebare la care nu avea
deocamdată un răspuns era gravitatea traumei prin care trecuse.
   Asta era una dintre acele situaţii, tipice pentru doctori şi pentru studenţii la medicină, când nu ştiu prea multe despre evoluţia ulterioară.
   Medicul French, mamă de gemeni şi cel mai tânăr şef de secţie din spital, era genul de doctor dedicat, respectat de toţi, cum şi-ar fi dorit Natalie să fie - sigură şi eficientă, fără ca feminitatea şi compasiunea ei să aibă de suferit.
   În timpul spitalizării după întoarcerea din Brazilia, French fusese doctorul lui Natalie şi petrecuseră ore în şir vorbind despre filosofic, viaţă şi speranţe legate de viitor.
   - Câteva fisuri la bază, a spus French după o examinare prelungită cu stetoscopul, dar nu este de mirare. Doctorul Hadawi, anestezistul, este aici. Faci tot ce spune el şi tubul va fi scos în câteva secunde. Îţi dai seama că dacă lucrurile nu stau prea bine, îţi vom reintroduce imediat tubul, da?
   Natalie a dat din nou din cap. Porţiunea inferioară a traheei era total aspirată, o senzaţie extrem de neplăcută.
   Apoi, conform instrucţiunilor date de anestezist, Natalie a tuşit şi tubul a fost imediat scos. Timp de câteva minute a stat nemişcată, cu masca pe faţă, inspirând oxigenul umidificat prin înghiţituri adânci, ameţitor de bune.
   În acest răstimp, cât încerca să se adapteze schimbării, doctorii din salon deveniseră nervoşi, căci, dacă existau semne că respiraţia ei nu era una normală, un tub nou trebuia introdus imediat. French a examinat-o de câteva ori, apoi i-a mulţumit anestezistului şi l-a lăsat să plece.
   Natalie continua să respire încet, încercând să evalueze nivelul de disconfort, de stres şi setea de aer.
   Ceva nu era în ordine.
   Chiar după două zile, simţea mirosul de fum care venea, probabil, din nas şi sinusuri. Deşi vedea bine, o usturau ochii şi simţea un disconfort teribil, chiar şi după ce aplicase unguentul sub pleoapele inferioare, la fiecare câteva ore.
   Dar adevărata problemă era plămânul. Datorită exerciţiilor de recuperare, respiraţia ei devenise absolut normală. Acum, chiar dacă putea inspira adânc, simţea că nu are suficient aer - nu era chiar o sete de aer, un simptom grav, dar îşi cunoştea corpul foarte bine şi ceva nu era bine.
   Natalie s-a uitat la Rachel şi şi-a dat seamă că şi anestezistul a sesizat problema.
   - Te simţi bine ? a întrebat-o doctorul French.
   - Nu ştiu. Credeţi că sunt bine ?
   - Eşti bine.
   Natalie citea o umbră de nelinişte în ochii doctoriţei.
   - „Eşti bine“. Oare nu asta i-au spus şi Mariei Antoaneta... Înainte de a da drumul ghilotinei?
   La mijlocul propoziţiei, Natalie a fost nevoită să facă o pauză, lucru deloc normal.
   - Crede-mă, opţiunile tale sunt mult mai bune decât ale ei, a replicat French zâmbind, dar, deşi eu am considerat că eşti bine şi că putem scoate tubul, saturaţia de oxigen este încă redusă şi în unele părţi ale plămânului mai ai edem. Cred că asta simţi tu acum.
   - Credeţi că asta va dispărea?
   - O mare parte a şi dispărut.
   - Dar o parte din alveole au fost arse, nu?... De aceea am edem pulmonar şi nivelul de oxigen redus?
   - Natalie, ai inhalat mult fum şi aer foarte fierbinte. Natalie a simţit un nod în piept... frică.
   - Şi?
   Doctoriţa a ridicat speteaza patului şi s-a aşezat pe marginea patului, lângă Natalie.
   - Pereţii traheei, tuburile bronhiale şi o parte din alveole au fost afectate. Nu există nicio îndoială în această privinţă.
   - Înţeleg. Afectaţi. Edemul nu este doar o reacţie la... faptul că plămânul meu a fost iritat de fum?
   - Parţial, sunt sigură, dar o mare parte din trauma se datorează căldurii. Ştii că oamenii pot suferi arsuri de gradul unu, doi sau trei ale pielii. Ei bine, tu ai suferit asemenea arsuri, de gradul unu, doi şi trei ale ţesutului pulmonar.
   - Arsurile de gradul unu şi doi se pot vindeca complet, a spus Natalie.
   - Exact. Dar arsurile de gradul trei, sunt mult mai adânci, ele afectează epidermul, dermul şi ţesutul subcutanat. Ţesutul ars nu se vindecă pur şi simplu, ci tinde să se vindece prin cicatrizare. Ţesutul cicatrizat oferă o oarecare protecţie fizică, dar nu îndeplineşte funcţii naturale - în cazul tău, nu contribuie la schimbul de gaze.
   - Atunci întrebarea este cât din... plămânul meu a suferit arsuri de gradul trei?
   - Nu ştim încă. Nat, tu ai făcut un gest eroic. M-am rugat, de când te-au adus, ca traumele să nu fie prea extinse.
   - Dar nu ştiţi, a murmurat Natalie.
   - Nu ştiu. Natalie, după tot ce ţi s-a întâmplat în Brazilia şi acum, ai avut parte de foarte mult ghinion. Nu vreau ca lucrurile să se agraveze.
   - Dar ar putea.
   Doctorul French părea să caute un răspuns.
   - Nu ştim în ce măsură au fost afectate ţesuturile sau câte arsuri de gradul doi se vor dovedi a fi, din punct de vedere funcţional, arsuri de gradul trei.
   - Dumnezeule! Ce alternativă am?
   - Aşteaptăm cam o săptămână sau un pic mai mult şi atunci vom avea nişte rezultate ale funcţiilor pulmonare şi vom începe terapia.
   - Nu ştiu dacă mai pot.
   - Cred că femeia care s-a întors în casa aia în flăcări ca să salveze o fetiţă de zece ani poate face asta.
   - Nu ştiu, a spus Natalie, încercând să ia o gură de aer care îi umplea plămânul numai parţial. Şi dacă totul merge prost? Dacă plămânul meu a fost grav afectat şi nu voi mai putea vreodată respira normal?
   French s-a uitat la ea calm.
   - Nat, nu trebuie să gândeşti aşa. Te vei demoraliza atât de mult încât corpul tău va înceta să mai lupte.
   - Dumneata nu ai fi vrut să ştii?... Nu ai fi vrut să ştii dacă ai mai putea alerga vreodată?... Sau măcar să te plimbi fără a încerca cu disperare să inhalezi?... Oare mai există vreo altă soluţie?
   - Te rog, Natalie, linişteşte-te.
   - Trebuie să existe o soluţie.
  - Bine, există, a spus French fără prea multă tragere de inimă. Mi-am permis să trimit probele tale de sânge pentru fenotipare.
   - Transplant?
   - Nu spun că vei avea nevoie de transplant, după cum ştii, acesta este un proces dificil, cu eventuale complicaţii.
   - Puneţi-mă pe listă.
   - Există o listă regională, dar cu plămânii nu se aplică aceeaşi regulă ca la rinichi, primul venit, primul servit. Lista de aşteptare pentru transplant pulmonar prespune o evaluare extrem de complicată numită punctaj de alocare pulmonară. Ascultă-mă, eu nu cred că acesta este momentul potrivit să discutăm asemenea chestiuni. Am început procesul doar pentru că durează foarte mult. Tu eşti departe de a avea nevoie de un transplant.
   - Dacă nu pot fi normală sau aproape normală, a spus Natalie, nu cred că vreau să mai trăiesc.
   Doctoriţa French a oftat.
   - Nat! Trebuia să mai aştept înainte de a-ţi prezenta întreaga situaţie, îmi pare rău.
   - Ştiţi, eu am grupa sangvină O. Asta este cea mai rară grupă sanguină pentru transplant.
   - Nat, te rog frumos.
   - Şi nici nu am de gând să iau medicamente imunosupresive... În fiecare zi, pentru tot restul vieţii... Au o serie de efecte secundare... infecţii, osteoporoză, diabet, insuficienţă renală.
   - Draga mea, te rog, inspiră adânc şi calmează-te. Te gândeşti prea departe acum. Nici nu ştiu dacă tu vei...
   - Nu mă voi face bine niciodată, nu ?... Orice aş face eu, niciodată nu voi mai putea alerga... Şi rezidenţiatul la medicină necesită forţă... la fel şi statul în picioare, ore în şir, în sala de operaţii... Nu am nici o şansă să devin chirurg... nu voi putea să merg nici până la alimentara de pe colţ fără să mă simt obosită. Cum să suport asta?
 
           În loc să mai nege previziunile lui Natalie şi atacul verbal, Rachel French a făcut ceva ce i se părea absolut normal să facă un doctor adevărat.
   S-a apropiat de Natalie şi a luat-o în braţe.
   - Natalie, ia-o încet. Fii calmă.
   Natalie a simţit imediat că este pe cale să aibă o cădere nervoasă. În loc să se lase pradă emoţiilor, şi-a îndreptat spatele şi a început să fixeze un punct imaginar de pe peretele din faţă, fără să verse măcar o singură lacrimă.
   Următoarele douăzeci şi patru de ore au fost groaznice, chiar dacă Natalie a simţit o mică îmbunătăţire în ritmul şi calitatea respiraţiei. Era mulţumită că le-a putut salva pe Hermina şi pe Jenny, dar depresia cauzată de vestea traumei suferite la plămân continua să se agraveze. Psihoterapeutul ei a vizitat-o de câteva ori şi a convins-o, într-un final, să ia un tratament antidepresiv moderat.
   În loc să aştepte ca medicamentele să-şi facă efectul, Natalie a convins o prietenă să-i aducă laptopul şi a stat foarte mult timp pe internet, citind despre transplantul pulmonar, fenotipare, histocompatibilitate şi despre nou-adoptata formulă privind alocarea numărului redus de plămâni - punctajul de alocare pulmonară.

         Un procent mare în determinarea punctajului îl avea probabilitate de supravieţuire în următorul an. Măsura în care era afectat plămânul nu conta prea mult - doar probabilitatea morţii.
   Proasta dispoziţie s-a generalizat pe măsură ce Natalie a înţeles că probabilitatea scăzută de a muri îi reducea şansele de a fi luată în considerare pentru transplant pulmonar.
   Putea să se chinuie mult şi bine, luptând pentru fiecare gură de aer, că nu avea nicio importanţă. Calitatea vieţii conta prea puţin în comparaţie cu cantitatea.
   Dar de ce îşi făcea probleme? Oricum nu-şi dorea un transplant. Nu voia pregătiri şi aşteptare sau operaţie, nu voia medicamentele imunosupresive, cu efectele lor îngrozitoare, nu voia să-şi petreacă restul vieţii cu gândul la respingerea grefei şi spitalizări de urgenţă. O viaţă de legumă sau cu medicamente toxice care să ajute la acceptarea plămânului unui alt om care să o ţină în viaţă.
   „Ce mai alegere!”
   Pentru a înrăutăţi starea generală a lucrurilor, amintirile evenimentelor de la Rio continuau să o bântuie, mai ales nopţile, apărând uneori şi în timpul zilei. Scenele pe care le revedea Natalie nu erau simple amintiri, ci mai mult decât atât. Le simţea la un nivel primar, aproape visceral.
   Doctorul Fierstein nu-şi putea explica de ce Natalie continua să aibă aceste coşmaruri, iar singura lui explicaţie era şocul posttraumatic puternic.
   Natalie era agăţată de gard, terifiată, în momentul în care şi-a revenit, auzind un zgomot în rezervă. A deschis ochii aşteptând să vadă un alt ziarist, chiar dacă ea ceruse expres personalului medical şi de securitate să interzică accesul presei.
   Dar o avea în faţă pe mama ei, cu ziarul Herald în mâini deschis la pagina cu articolul despre actul ei eroic. În spate stăteau Doug Berenger şi Terry Millwood, care ţineau în braţe câte un coş din plastic, ambii vizitatori frecvenţi.
 
             - Ai fost externată! a spus Natalie fără prea multe emoţii. Şi Jenny?
   - Amândouă am fost externate ieri seara. Stăm la tine până când hotărâm ce facem. Prietena mea Suki stă cu Jenny până când mă întorc acasă.
   - E bine. Eu cred că voi fi externată mâine... E loc pentru toate trei în apartamentul meu, cel puţin pentru o vreme.
   - Am fost atât de îngrijorată. Te simţi bine?
   - Da, mamă, sunt bine. Îl ţii minte pe doctorul Berenger... şi pe Terry?
   - Desigur. Am vorbit pe hol.
   Natalie încerca să nu-şi facă griji şi pentru Hermina, veştile despre plămânul ei şi posibilitatea unui transplant fiind prea recente.
   - Ei bine, mamă, amândoi sunt cardiochirurgi, a informat-o ea, şi sper că le-ai povestit despre ce ai făcut... Casa a fost distrusă, toată averea ta s-a prăpădit în flăcări... Tu şi Jenny era să muriţi. Şi pentru ce? Ca tu să mai poţi trage un fum dintr-un Winston... Ştiu ce au hotărât instanţele judecătoreşti în legătură cu companiile producătoare de ţigări şi ştiu cât ai suferit când ai pierdut-o pe Elena, dar mai ştiu că ai depus prea puţin efort pentru a te lăsa... Faci orice ca Jenny să trăiască mai bine, dar era să omori sărmanul copil.
   Atacul verbal o lăsase pe Natalie fără răsuflare.
   Hermina îşi revenise un pic din şoc.
   - Nat... Îmi pare rău. Îmi pare nespus de rău.
   Natalie refuza să tacă.
   - Nu este suficient să-ţi pară rău, mamă.
   Hermina a ridicat mâna dreaptă şi a întors-o pe ambele părţi.
   - Dacă vrei să ştii, a spus ea umil, nu am mai fumat, nici măcar o ţigară, de trei zile. Vezi, nu mai am pete de tutun.
   Berenger şi Millwood au început să murmure cuvinte de aprobare, dar Natalie era de neînduplecat.
   - Mamă, atât. Nici măcar o ţigară de acum înainte! a strigat Natalie.
   - Îţi promit. Voi face tot ce pot.
   - Atât, mamă, a spus din nou Natalie, imaginându-şi alveolele distruse din singurul ei plămân. Ei bine, tu şi Jenny sunteţi vii şi nevătămate. Asta este tot ce contează.
   Doug Berenger, cu un aer intimidant în halatul medical până la genunchi, s-a apropiat de Natalie, a sărutat-o pe frunte şi i-a întins o cutie de ciocolate Godiva. Apoi s-a întors spre Hermina.
   - Doamna Reyes - Hermina - ne-ai putea lăsa pe mine şi pe Terry să vorbim ceva cu Natalie preţ de câteva minute?
   Hermina, şocată, a spus doar „Bineînţeles“ şi a ieşit din salon.
   - Eşti vedeta acestui loc, a spus Berenger. Am auzit că primarul şi Sam Goldenberg vor să organizeze un fel de ceremonie de premiere.
   - Fă ce vrei, dar scapă-mă de asta, a spus Natalie.
   - Nu am avut ocazia să te felicit pentru reluarea studiilor.
   - Mulţumesc. Se pare că mai nou sărbătoresc veştile bune fiind conectată la aparatul de ventilaţie. Se pare că a devenit o tradiţie.
   Millwood a pus coşul din plastic lângă ea.
   - Astea sunt felicitări pentru tine, a intevenit el. Toată lumea iubeşte eroinele de modă veche, inclusiv noi. Astea au venit de peste tot, nu doar din Boston.
   Chiar dacă privirile lor se intersectaseră pentru foarte scurt timp, Natalie nu avea nici o îndoială că cei doi prieteni ai ei îşi dăduseră seama ca era foarte tristă.
   - Pune-le în colţ, l-a rugat ea. Le voi deschide când ajung acasă.
   - Natalie, a început Berenger, am o idee pe care vreau să o discutăm. Eu şi nişte prieteni de-ai mei cumpărăm blocuri mici de apartamente, le renovăm, le transformăm în apartamente de lux şi le revindem cu profituri obscene. Ei bine, acum avem un bloc care se dă în exploatare în East Boston. Toate apartamentele au fost vândute cu excepţia apartamentului de prezentare, cu două dormitoare, frumos mobilate. Aş fi onorat ca mama şi nepoata ta să stea acolo până vor rezolva problema cu compania de asigurare şi vor găsi o soluţie permanentă. Apartamentul se află la etajul unu şi este prevăzut cu rampe pentru scaunul cu rotile.
   Natalie a încercat să-şi reprime dorinţa de a spune că vor sta bine şi la ea.
   - Eşti foarte bun, a spus ea. Este un gest extraordinar. Dar am o rugăminte. Dacă mama mea va fuma... o dai afară. Nu mai există a doua şansă. Să se ducă să-şi închirieze o cameră sau un apartament, ce vrea ea, iar eu o voi lua pe Jenny la mine. Trebuia să pun piciorul în prag cu mulţi ani în urmă.
   - Dacă mai fumează o dau afară, a asigurat-o Berenger. Să sperăm că va înţelege că este spre binele ei şi dacă asta e condiţia ta, atunci aşa rămâne. Dar dependenţa de nicotină este o chestie foarte puternică. Gândeşte-te puţin la Carl Culver, pacientul meu pe care prietena ta, Tonya, era să-l mănânce de viu. Nici măcar transplantul de inimă nu l-a putut opri. Vei fi surprinsă, dar foarte mulţi oameni care au avut transplant de ficat beau alcool - unii chiar în cantităţi considerabile, chiar dacă au
fost avertizaţi că o cantitate cât de mică e suficientă pentru a determina schimbări la nivelul ţesutului adipos al ficatului.
   Natalie era de neînduplecat.
   - Trebuie să fim duri cu ea, a zis ea.
   Berenger îşi unise palmele şi se înclinase.
   - Va fi aşa cum spui, a repetat el. Mă duc să văd dacă mama ta acceptă înţelegerea.
   - Minunat. Întotdeauna am fost convinsă că mama are puteri supranaturale, mistice... Sper să nu te convingă să fii mai blând cu ea.
   - Voi face tot ce pot, a promis Berenger ieşind din rezervă.
   - Doug, nu glumesc. O iubesc mult, dar i-a dezamăgit pe toţi cei care au sperat că ea va face cum e mai bine.
   - Majoritatea bărbaţi, sunt sigur, a spus Millwood după ce Berenger ieşise.
   - Ai dreptate.
   - Iartă-mă că spun asta, dar pentru o eroină nu pari de loc prea încântată.
   - Nu sunt. Rachel French a spus că plămânul meu a fost grav afectat. Deocamdată nu poate să-mi spună în ce măsură. Mi-a spus că pentru orice eventualitate, m-a înscris pe lista de trasplant.
   - Ştiu, a spus Millwood. Tocmai am vorbit cu ea. Nat, transplantul este o măsură de precauţie pentru că procesul de evaluare şi formula de alocare este teribil de complicată şi ia foarte mult timp.
   - Terry, nu pot să fac asta.
   - Ştiu că e greu, dar acum trebuie să fii tare. Nu te gândi la răupână când nu ştii exact care sunt problemele şi opţiunile.
   - Ţie ţi-e uşor să spui asta. Nu plămânul tău putrezeşte.
   - Eu doar vreau să-ţi spun să nu te gândeşti la rău până când nu ştii totul. Ai ajuns prea departe ca să renunţi.
   - O să văd ce o să fac, a spus cu tristeţe.
   Millwood stătea lângă ea.
   - Nat, îmi pare rău, îmi pare foarte rău. Dacă ai nevoie de ceva, de orice, să-mi spui. Prietenia noastră înseamnă foarte mult pentru mine.
   - Asta e bine, a spus Natalie fără prea mult entuziasm.

         Se părea că Millwood mai voia să spună ceva, dar s-a mulţumit să dea din cap, trist şi frustrat, şi a plecat.
   Ajuns pe hol, el a făcut dreapta în faţa lifturilor şi s-a dus la biroul asistentelor. Rachel French lucra la nişte hârtii şi îl aştepta.
   - Ei bine? l-a întrebat ea.
   Milwood a oftat.
   -  Niciodată nu am văzut-o aşa. Acum câteva zile era mai sus decât norii, fericită că fusese acceptată înapoi la şcoală. Şi apoi s-a întâmplat nenorocirea.
   - Îmi pare rău, dar nu cred că m-am descurcat prea bine cu veştile. Trebuia să aştept până era externată şi apoi puteam să pronunţ cuvântul „transplant”. Este convinsă că plămânul ei e terminat, chiar dacă îi tot spun că încă nu ştim exact în ce măsură a fost afectat.
   - E foarte deşteaptă şi intuitivă.
   - Bine că nu ştie totul.
   - Cum adică „totul“?

.........................................................

         „Niciodată să nu împrumutați cărți, pentru că nimeni nu le înapoiază. Singurele cărți pe care le mai am în bibliotecă sunt cele pe care mi le-au împrumutat alții.”

                      Anatole France

A cincea fiolă, Michael Palmer

.................................................................
                             3-9

           Motivul pentru care era încă pe drumuri, suferind de manifestările sindromului sus-menţionat, era cercul pe care-l desenase pe hartă, pe o distanţă de 15 kilometri de locul în care fusese omorât Glenn.
   Înarmat cu cataloage de la producătorii de rulote şi cu imaginile lui Glenn, începuse lupta, vizitând fiecare benzinărie care se afla în acel cerc.
   Având în vedere dimensiunea rezervorului unei rulote, cea pe care o căuta trebuia să fi oprit mai mult timp într-o benzinărie. Şi încăpăţânarea trebuia adăugată la simptomele Sindromului Callahan.
   Benzinăria unde oprise acum, la cinci kilometri distanţă de autostrada din Curtisville, părea dintr-o altă lume.
   Clădirea veche, dărăpănată, din plăci prefabricate, avea acoperişul ascuţit şi o terasă pe care tronau două balansoare. Firma de deasupra uşii era pictată de mână, dar se decolorase şi se scorojise. În faţă era o singură pompă, antică.
   Ben s-a gândit că era bine că pompa se afla la o oarecare distanţă de terasa pe care stătea un bărbat, probabil, Schyler Gaines, tolănit în balansoar şi fumând pipă. Cu salopetă largă şi demodată, cămaşă în carouri, şapcă Caterpillar murdară şi o barbă sură, omul părea teleportat din Li’l Abner.
   Ben a parcat maşina nu departe de terasă şi s-a îndreptat spre patron care, deşi se uita cu interes la el, nu spunea nimic. Fumul din la pipa lui mirosea a cireşe.
   - Bună ziua, l-a salutat Ben în timp ce urca treptele terasei, spijinindu-se de bara de lemn care părea destul de şubredă.
   Gaines a scos din buzunar ceasul de aur cu lanţ şi a studiat ecranul.
   - Cred că poţi să spui şi aşa, a răspuns bărbatul, exact pe tonul pe care se aşteptase Ben să vorbească.
   - Mă numesc Callahan, Ben Callahan. Sunt detectiv particular în Chicago şi caut un bărbat care a fost lovit mortal pe autostrada 70, mai la sud.
   - A fost lovit mortal şi încă-l mai căutaţi?
   - Mda, trebuie să o iau de la capăt. De fapt, încerc să adun informaţii despre el. Nu ştie nimeni cum îl chema, cu atât mai puţin ce făcea pe autostrada 70 la ora trei dimineaţa.
   - Un camion Peterbilt 387 l-a lovit rău de tot - frontal. Camion mare, cu cabină de dormit şi acoperişul bombat.
   - Ştiţi camionul?
   - Se opreşte aici să se alimenteze din când în când. În spate am o pompă de motorină. Costă cu zece cenţi mai puţin decât la benzinăriile din intersecţie. Când faci plinul de sute de litri se adună. Pe şofer îl cheamă Eddie.
   - Eddie Coombs. Am vorbit cu el. Încă nu şi-a revenit după cele întâmplate.
   - Păi da. O nenorocire. Camionul are un motor de 600 de cai-putere. Pustiu’ lovit nici măcar n-a apucat să-şi dea seama ce se întâmplă.
   Ben începuse să creadă că a venit aici degeaba. Ce putea afla de la acest personaj laconic? De ce acceptase cazul lui Alice Gustafson?
   Gaines continua să se legene în balansoar şi să pufăie. S-a uitat în grabă peste imaginile pe care i le-a arătat Ben şi apoi i le-a dat înapoi.
   - Nu l-am văzut în viaţa mea.
   - Nici nu credeam altceva, a zis Ben. Aveţi Cola rece?
   - Mda. Dar nu avem gheaţă la ea.
   - Înţeleg.
   Ben şi-a şters transpiraţia de pe frunte cu podul palmei.
   - Cutiile de Cola sunt în frigider. Lasă un dolar pe tejghea. Mi-e prea bine aici ca să mă ridic.
   Cola, rece cum promisese bărbatul din balansoar, i-a mai alungat disperarea. A lăsat o bancnotă de cinci dolari lângă casa de marcat, a luat imaginile lui Madam Sonja şi s-a dus spre maşină. Oare Alice Gustafson avea să accepte o justificare de genul: „Păi ştiţi, am încercat?” Puţine şanse.
   Probabil avea să-i ceară banii înapoi.
   „Începe cu ce ştii”.
   Ben a deschis portiera, a luat cataloagele şi listele cu producători de rulote şi s-a întors la Gaines.
   - Domnule Gaines, eu mai caut şi o rulotă, l-a informat el.
   - O ce ?
   - O casă mobilă. Probabil că a trecut prin această zonă în perioada când a fost omorât băiatul. Poate că venea de undeva din nord. Una foarte mare, gri sau argintie, cu nişte desene maro. Am aici nişte broşuri cu modele asemănătoare.
   - Un Winnebago Adventurer de 12 metri, a răspuns Gaines simplu, fără să se complice cu cataloagele lui Ben. Numere de Ohio. A oprit aici să se alimenteze. A băgat peste 300 de litri.
   Ben a simţit cum inima începe să-i bată mai tare.
   - Mai ţineţi minte şi altceva?
   - Nimic mai mult. Cuplul cu rulota nu păreau genul... vreau să zic genul de oameni care merg cu din astea.
   - Cum aşa?
   - Erau prea tineri, nu arătau ca nişte provinciali şi se mişcau mai rapid decât cei care merg cu rulota. Au cumpărat trei sandviciuri şi trei pungi de chipsuri, deşi eu nu am văzut şi alt pasager.
   - Îi puteţi descrie?
   - Eu ţin minte maşinile şi camioanele, nu oamenii. Ea era destul de arătoasă. Asta ţin minte. Fund frumos. Scuze pentru asta. Oi fi eu bătrân, dar nu sunt mort.
   - Este absolut normal, domnule Gaines. Vă mai amintiţi ceva legat de rulotă sau de acel cuplu?
   - Am observat asta când au plecat; rulota nu avea geamuri în spate, aşa cum vedeţi şi în cataloage.
   - Nu avea geamuri. Sunteţi sigur ?
   - Dacă am zis aşa, înseamnă că aşa este. De ce mă întrebi ? Ai de-a face cu oameni care mint ?
   - Mda, am de-a face şi cu din ăştia.

            Ben simţea cum îi zvâcnea pulsul până în vârful degetelor.
   Poate toată povestea cu Adventurer era o pistă falsă, dar el simţea din toată fiinţa că asta era maşina pe care o descrisese Juanita Ramirez. Se gândea deja cum să folosească cele câteva informaţii pe care le obţinuse.
   Câţi oameni din Ohio ar fi cumpărat o rulotă Winnebago de 12 metri? Cât de departe putea ajunge acest monstru cu 300 de litri de combustibil?
   Aceste întrebări nu erau mare lucru, dar după o săptămână de frustrare abjectă, în Sahara apăruseră primii palmieri.
   - Domnule Gaines, a spus Ben. Mi-aţi fost de mare ajutor. Vă mai aduceţi aminte şi altceva ? Orice.
   - Nu. Poate...
   - Da ?
   - Poate aţi avea nevoie de numărul de înmatriculare ?
   - Poftim ?
   - Au plătit pentru combustibil şi pentru mâncare cu o carte de credit, Visa, dacă nu mă înşel. M-am ars odată cu un camionagiu care a plătit cu o carte de credit furată şi de atunci îmi notez numărul de înmatriculare pe chitanţa de plată.
   - Şi mai aveţi chitanţa ?
   - Bineînţeles, a răspuns Gaines. N-aş fi un om de afaceri prea grozav dacă nu aş păstra-o.

                                          CAPITOLUL 7

            Oare cel mai curajos şi cel mai înţelept suflet nu va fi ultimul pe care să-l perturbe sau să-l deranjeze influenţele exterioare?
    PLATON, Republica, Cartea a II-a

             Timpul este un concept flexibil în Rio. Cu excepţia întâlnirilor de afaceri, a celor de o importanţă majoră, o întârziere de jumătate de oră înseamnă să fii la timp.
   - Ce frumos, a şoptit Natalie zâmbind după ce a citit această descriere în revista Varig.
   Dacă exista cineva care avea nevoie să petreacă opt zile într-un oraş în care o întârziere de o jumătate de oră înseamnă să fii la timp, acel cineva era Natalie. Imagini cu ea dansând cu un străin într-un club de salsa sau plimbându-se pe faleza de la Copacabana au asaltat-o încă de când Doug Berenger a rugat-o să-i ţină locul şi să-i prezinte lucrarea la Congresul Internaţional pe Probleme de Transplant. Acum toate aceste fantezii se puteau materializa.
   Un timp a răsfoit revista Air Shopper şi îşi făcuse o listă de cadouri pentru Hermina, Jenny şi câţiva prieteni apropiaţi.
   Pentru mama ei şi pentru prietene, ar fi vrut să cumpere bijuterii din legendarele pietre preţioase şi semipreţioase din Brazilia; pentru Jenny şi Terry, semne de carte din piatră de agată şlefuită; pentru Doug poate o copie miniaturală a statuii lui Iisus Mântuitorul.
   A închis ghidul turistic şi s-a uitat pe hubloul avionului, încercând să vadă oraşul printre norii deşi. Era deja noapte şi chiar după cincisprezece ore de zbor, nu era foarte obosită.
   Diferenţa de fus orar era de două ore şi, datorită confortului de la clasa business, se odihnise bine. Agentul de vânzări de echipamente grele de lângă ea, căsătorit, un veteran al zborurilor, încercase de mai multe ori să lege o conversaţie, dar de fiecare dată fusese refuzat politicos. În final, se retrăsese şi se concentrase asupra lecturii unui roman de Grisham, pe care se părea că avea să-l termine până la aterizare.
   Din cauza traficului aviatic intens, avionul lor a făcut ture deasupra Aeroportului Antonio Carlos Jobim aproape o oră.
   Dintre toţi pasagerii, Natalie părea să fie singura pe care nu o deranja întârzierea. După câteva pahare de Merlot, a început să mediteze la denumirea aeroportului... Ce alt oraş din lume putea să-şi numească aeroportul în cinstea unui compozitor - mai ales a unui compozitor de jazz ?
   „...the girl from Ipanema goes walking...“
   Natalie s-a asigurat că documentele ei de călătorie erau în ordine şi încerca să decidă ce să facă: să deschidă laptopul sau să închidă ochii, când avionul s-a lăsat pe partea dreaptă şi a luat-o brusc în jos. A simţit că urmează aterizarea.
   Peste câteva clipe, personalul îi anunţa pe pasageri, în engleză şi portugheză, că avionul va ateriza. S-a concentrat pe portugheză, după nouă zile de studii, casete audio şi conversaţii mult prea lungi cu Hermina. Existau destule deosebiri între portugheza vorbită în Brazilia şi cea din Capul Verde, dar Natalie avea ureche muzicală şi reuşise să facă progrese mari într-un timp scurt.
   Opt zile în Rio. Întotdeauna susţinuse că o viaţă frumoasă este cea mai bună răzbunare. Poate că trebuia să le trimită scrisori de mulţumire lui Cliff Renfro şi decanului Goldenberg.
   Au aterizat fără probleme, iar controlul vamal a fost mult mai bine organizat decât se aştepta după experienţa din Sao Paulo. Citise în ghidul turistic că iarna temperaturile erau cuprinse între 12° şi 15°C şi că era mai bine să cumpere un voucher de taxi din aeroport. A îmbrăcat o jachetă subţire de piele şi a intrat în terminalul principal. În momentul în care lua restul şi punea voucherul în geantă, a simţit că ameţeşte.
   Senzaţia era neplăcută, dar s-a gândit că de vină era zborul lung şi vinul.
   La ieşirea din aeroport, aerul era răcoros şi parfumat, în ciuda traficului îngrozitor. Aeroportul Jobim se afla la 30 de kilometri la nord de Rio. Deşi era nerăbdătoare să cunoască acest oraş miraculos, de-abia aştepta să urce într-un taxi şi să ajungă la hotel. Susţinerea lucrării era programată peste două zile, aşa că avea suficient timp să se odihnească. De altfel, ghidul preciza că viaţa de noapte în Rio începea spre dimineaţă. După câteva ore de somn, era gata să iasă şi să guste din plăcerile oferite de acest oraş.
   Alesese deja rochia pe care avea să o poarte în acea seară, una roşie, din cele trei pe care le adusese cu ea. Nu intenţiona să se comporte prosteşte într-un oraş care pedepsea un comportament neadecvat, dar era o fire aventuroasă şi adora dansul, mai ales pe acordurile muzicii latino. Recepţionerul hotelului putea să-i recomande un local sigur şi bun.
   La ghişeul pentru taxiuri, funcţionarul i-a luat geanta, i-a verificat voucherul şi a direcţionat-o spre un taxi galben marcat cu o dungă albastră.
   Când Natalie s-a urcat în maşină, ameţeala s-a intensificat.
   - Hotelul Inter-Continental Rio, i-a cerut ea şoferului cu o voce stinsă.
   Şoferul, un tânăr cu pielea de culoare închisă, de vreo treizeci de ani, s-a întors spre ea şi i-a zâmbit, fără să zică nimic.
   Natalie încerca să se concentreze pentru a-i vedea mai bine faţa, dar nu a remarcat nimic deosebit. Călătoria spre oraş a fost învăluită într-o ceaţă totală. De câteva ori a fost pe punctul de a vomita. Mai devreme decât se aştepta, şoferul a ieşit de pe autostradă.
   În câteva clipe, se aflau într-o zonă foarte săracă, murdară şi prost iluminată.

               Din cauza adrenalinei, Natalie a simţit că ceaţa începe să se risipească.
   - Unde mă duceţi ? a întrebat ea în portugheză.
   - Aţi spus la Inter-Continental, a răspuns şoferul. Asta e o scurtătură.
   - Nu vreau niciun fel de scurtătură. Vreau să intrăm din nou pe autostradă, i-a cerut ea pe un ton autoritar, realizând că a stâlcit câteva cuvinte.
   - Eşti o femeie tare frumoasă, a mârâit şoferul peste umăr într-o engleză decentă.
   - Du-mă chiar acum înapoi pe autostradă, a strigat Natalie.
   - Foarte frumoasă.
   Bărbatul a accelerat. Peisajul devenea din ce în ce mai dezolant. Felinarele erau sparte, iar casele erau dărăpănate.
   Pe stradă era pustiu şi din când în când zărea câte o umbră prelingându-se pe lângă ziduri.
   Natalie s-a uitat la licenţa şoferului de taxi. Era întuneric şi nu reuşea să citească nimic. Şi dacă ar fi reuşit? Lucrurile erau destul de grave. A făcut un inventar al poşetei sale. Ce putea fi folosit ca armă? Din cauza măsurilor de securitate din aeroport, nimic.
   - Lua-te-ar naiba! a ţipat Natalie, lovind cu putere în plexiglasul care izola cabina şoferului de bancheta din spate. Du-mă înapoi pe autostradă!
   - Clienţii de la Casa Dragostei te vor adora. Vei fi foarte fericită acolo... Foarte fericită...
   Cuvintele îi răsunau în cap cu putere şi apoi se dizolvau.
   Începuse să intre în panică. Mai mult decât atât, ceaţa, care nu dispăruse de tot, începuse să o învăluie din nou. S-a uitat pe geam la străzile urâte şi a estimat că maşina se deplasa cu o viteză de vreo 50-60 de kilometri pe oră. Să sară din maşină, să se rostogolească şi apoi să se ridice şi să fugă?
   Dacă reuşea să se ridice, dacă picioarele aveau să mai fie întregi, ar fi putut alerga fără ca cineva să o ajungă din urmă.
   Perspectiva de a ajunge o prostituată dependentă de droguri într-un bordel murdar a convins-o că merita să încerce să scape. A scos din geantă portofelul şi paşaportul şi le-a băgat în buzunarul de la geacă.
   - Bani, i-a strigat ea şoferului. Îţi dau bani dacă mă laşi să ies din maşină. Trei mii de reali. Am la mine trei mii de reali! Doar lasă-mă să plec!
   S-a mutat spre uşa din dreapta, punând mâna pe mâner şi vizualizând cum trebuia să-şi ţină corpul în cădere. Când vedea bine, când vederea i se înceţoşa. A scuturat din cap încercând să-şi limpezească mintea.
   Trebuia să sară în acel moment.
   Dar chiar atunci, maşina a frânat brusc şi s-a oprit, iar portiera din spate a fost deschisă cu putere de doi bărbaţi care purtau cagule negre pe faţă. Înainte ca ea să poată reacţiona în vreun fel, a fost trasă afară din maşină şi trântită la pământ cu faţa în jos. Taxiul a demarat în trombă şi a dispărut.

           A simţit înţepătura unui ac la baza gâtului şi în scurt timp conţinutul seringii a început să se răspândească în toţi muşchi.
   „Un drog, se gândea ea, un drog paralizant, probabil heroină”.
   Deşi se găsea într-o situaţie extremă, era neobişnuit de lucidă - hotărâse că nu avea să se lase învinsă fără o luptă aprigă. Cei doi au prins-o de braţe şi au târât-o pe o alee întunecată şi urât mirositoare.
   A strigat după ajutor, dar şi-a dat seama că într-un asemenea cartier ţipetele erau la ordinea zilei şi nimeni nu voia să intervină. S-a încordat şi a început să se zbată, încercând să se elibereze din strânsoare.
   Unul dintre bărbaţi i-a dat drumul şi atunci, cu toată puterea, l-a lovit cu pumnul, drept între picioare. Înainte ca vreunul dintre bărbaţi să poată reacţiona, s-a ridicat în picioare, l-a lovit pe celălalt în faţă şi a luat-o la fugă.
   Alerga pe aleea întunecată, iar în faţă vedea două rânduri de case, cu două sau trei etaje. În partea dreaptă, la câteva sute de metri a văzut o lumină.
   În spatele ei, l-a auzit pe unul dintre atacatori strigând în portugheză:
   - Am un pistol. Opreşte-te sau trag!
   În acel moment, Natalie s-a împiedicat de un morman de gunoi, cutii şi butoaie de metal, aşezate lângă un gard.
— Opreşte-te! a avertizat-o încă o dată atacatorul.
   Natalie a escaladat mormanul de gunoi şi se pregătea să se urce pe gard când a auzit un foc de armă. S-a prins cu mâinile de bara de lemn de sus şi şi-a petrecut un picior peste gard.
   S-au mai auzit încă două focuri, la un interval de câteva secunde.
   A simţit o durere înfiorătoare în umărul drept, după care a căzut de pe gard.
   Înnebunită de durere şi încercând să tragă cât mai mult aer în piept, Natalie şi-a dat seama că fusese împuşcată de două ori.
   A făcut un ultim efort, dar s-a prăbuşit pe spate, peste mormanul de gunoi.

                                         CAPITOLUL 8

          Şi cine e cel mai capabil să facă bine pentru prieteni si rău pentru duşmani pe timp de boală?
   Doctorul.
   PLATON, Republica, Cartea I

   Yaounde era cu câteva grade la nord de ecuator.
   Joe Anson nu suportase niciodată căldura şi umiditatea din Camerun, dar în această zi, înainte cu doar câteva săptămâni de începerea sezonului ploios, căldura era insuportabilă.
   Unităţile de aer condiţionat din spital duceau o luptă pierdută; în clădire se simţea mirosul puternic al bolii; erau muşte peste tot; dar cel mai cumplit era aerul pe care Anson nu îl mai putea respira.
   Singura sursă de bucurie din această zi era Marielle, care reacţiona surpinzător de bine la tratamentul clandestin cu Sarah-9. Se ridicase din pat, se aşezase pe un scăunel de lângă pat şi putea să bea şi să mănânce. Medicamentul era de-a dreptul miraculos, după cum sperase de la bun început.
   Probabil a doua zi microbuzul Centrului Whitestone avea să le transporte pe Marielle şi pe mama ei înapoi în sat, cu nişte orez şi suficiente provizii ca satul să supravieţuiască până la începutul sezonului de ploi. După ploi, malnutriţia şi boala aveau să atace din nou.
   - Bine, scumpa mea, a spus Anson, punând stetoscopul pe spatele fetiţei, inspiră, expiră... Eşti foarte bine. S-ar putea ca mâine să pleci acasă.
   Copila s-a întors şi l-a luat de gât.
  - Te iubesc, doctor Joe, a zis micuţa. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.
   - Şi eu te iubesc, scumpo.
   Aceste cuvinte l-au emoţionat profund pe Anson. I-a dat Mariellei o carte de copii cu ilustraţii şi a plecat de lângă patul ei îndreptându-se spre micul birou pe care îl împărţea cu doctorii de gardă.
   Ce avea să se întâmple cu el? Ce trebuia să facă? După treizeci de secunde, a simţit că nu mai are aer şi a folosit radioul cu două frecvenţe pentru a chema ajutor.
   - Sunt Claudine, doctore, a spus asistenta. Unde sunteţi?
   - În biroul doctorilor... În spital.
   - Aveţi nevoie de oxigen ?
   - Da.
   - Într-un minut sunt acolo.
   Claudine a ajuns într-o jumătate de minut, alergând şi trăgând după ea recipientul de 650 de litri de gaz preţios. Era o femeie înaltă, aproape de cincizeci de ani, cu o ţinută imperială, ochi calzi şi o piele frumoasă, netedă, de culoare închisă. Lucra la spital chiar de la începuturi.
   - Nu lucrai noaptea? a întrebat Anson după ce reuşise să-şi pună masca pe faţă.
   - Respiraţi, a zis ea. Eu... una dintre asistente s-a îmbolnăvit şi îi ţin locul.
   Anson nu a remarcat privirea ei îngrijorată. A scos dintr-un sertar un inhalator cu cortizon, a tras aer adânc în piept de două ori şi apoi a luat un medicament cu efect bronhodilator.
   - Mă bucur să te văd, a spus el.
   - Vă simţiţi mai bine ?
   - Umiditatea îmi îngreunează respiraţia.
  - Până când încep ploile umiditatea va fi în creştere continuă.
   - Atunci îmi va fi din ce în ce mai rău. Umiditate de 100%. Nu ştiu cum voi face faţă.
   Faţa asistentei trăda o îngrijorare crescândă.
   - Vă veţi face bine, a spus ea în încercarea disperată de a fi optimistă.
   - Bineînţeles, Claudine.
  - Astăzi luaţi prânzul cu doctorul St. Pierre. Vreţi să anulez ?
   - Nu, nu. Doar ştii că nu am obiceiul de a contramanda întâlnirile.

            Anson, cândva un iresponsabil, devenise un om al disciplinei şi al tabieturilor. În fiecare  miercuri la prânz, dar în fiecare miercuri, lua masa cu doctorul St. Pierre în cantina spitalului.
   El mânca o cremă de scoici şi o salată verde, bea o sticlă de bere Guinesss Cameroun, făcută în Yaounde, şi încheia masa cu o porţie de îngheţată de ciocolată.
   La masă discutau amical despre afacerile spitalului, despre clinică, mersul experienţelor în laborator, cercetările legate de Sarah-9 şi, în ultimii ani, despre starea sănătăţii lui.
   - Îmi cer scuze, doctore, a spus Claudine, dar aveţi probleme cu respiraţia de mai mult timp.
   - Simptomele mele... nu pot fi prevăzute.
   - Şi nu vă mai pot ajuta cu nimic ?
  - Iau atâtea .. sunt buimăcit cam tot timpul.
  - Vă rog să vă relaxaţi şi să respiraţi. Cred că ar fi bine să o chem pe doctorul St. Pierre sau să vă aduc un respirator.
   Anson i-a făcut semn cu mâna să aştepte. Asistenta s-a îndepărtat câţiva paşi, dar îl urmărea în continuare. Fără să o vadă Anson, a băgat mâna în buzunarul uniformei şi a pipăit nervoasă seringa cu lichid transparent.
   „Exact 1,4 mililitri, nici mai mult, nici mai puţin“.
   Astea erau instrucţiunile.
   „Exact 1,4...“

           Prânzul era fixat pentru ora 12, dar când Anson îşi revenise şi nu mai avea nevoie de masca de oxigen, era deja 12 şi un sfert.
   În cantină se afla doar St. Pierre, care stătea la una dintre mesele mici. Mânca un sandvici cu ton, bea ceai rece dintr-un pahar înalt şi se uita prin registrul de contabilitate. Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurţi de culoare kaki şi un tricou alb, multat pe sânii plini.
   Pentru câteva momente, Anson a respirat mai uşor. În toţi aceşti ani, simţise de multe ori că relaţia lor era pe punctul de a se transforma în ceva mai mult decât o simplă prietenie, dar deocamdată nu se întâmplase nimic.
   S-a aşezat la masă şi, peste câteva clipe, bucătarul i-a adus mâncarea, un semn că ajutase foarte mulţi oameni din spital.
   - Niciodată nu voi înţelege, a început el, cum reuşeşti să arăţi atât de proaspătă pe o umiditate ca aceasta.
   - Presupun că şi tu ai arăta mai proaspăt dacă ai inspira şi altceva decât oxigen de 80%.
   - Am reuşit să lucrez o tură întreagă.
   - Mi-e teamă că asta nu va dura prea mult.
   - Cine ştie? Plămânii se adaptează la diverse condiţii.
   - Nu şi atunci când ai fibroză pulmonară, Joseph, şi tu ştii asta la fel de bine ca şi mine.
   Anson a început să mănânce salată şi, după cum îi era obiceiul, a băut câteva înghiţituri mari de bere direct din sticlă.
   „Elizabeth are dreptate, se gândea el. Întotdeauna are dreptate în privinţa asta. Dar...“
   - Nu este momentul potrivit pentru un transplant. Se apropie musonii. Munca în laborator merge foarte bine. Am atâta lucru...
   - Rişti să faci, în orice clipă, un stop cardiac sau un atac cerebral.
   Femeia s-a întins peste masă şi a pus mâna peste a lui. Nu rămânea nici o îndoială că era îngrijorată atât în calitate de medic, dar şi la nivel personal.
   - Joseph, ai făcut atâtea, pentru foarte mulţi oameni. Nu vreau să păţeşti ceva. Respiri din ce în ce mai greu şi lucrurile par a se înrăutăţi. Dacă mai aştepţi, s-ar putea ca orice fel de operaţie să fie mai riscantă.
   - Probabil ai dreptate.
   - Recuperarea după operaţie va fi mult mai scurtă decât crezi tu. Doctorii cu care lucrez sunt unii dintre cei mai buni chirurgi de transplant din lume. Vor face totul ca tu să ai parte de cea mai bună îngrjire.
   Anson a băut toată berea, sperând să găsească suficiente argumente pentru a o convinge pe Elizabeth că nu avea nevoie de un transplant şi că momentul nu era cel mai potrivit.
   - Am avut câteva zile foarte bune, una după alta, a spus el.
   - Te implor să fii sincer cu tine însuţi. Chiar dacă ai lucrat o zi întreagă fără să ai nevoie de un respirator, nu înseamnă că eşti bine. Uită-te la tine. Eşti un intelectual, un om cu studii de specialitate, dar nu reuşeşti să mai vorbeşti pentru că nu ai suficient aer în plămâni. I-a atins din nou mâinile. Joseph, ascultă-mă. Doctorii de la Whitestone au găsit un donator, care se potriveşte cu tine sută la sută.  Joseph, e o potrivire de ţesuturi perfectă. Am căutat în toată lumea. Cred că nici nu va fi nevoie de un tratament antirespingere. Asta înseamnă că nu vor exista efecte secundare. Vei putea reveni aici în foarte scurt timp.
   Anson o urmărea cu atenţie.
   Era prima dată când auzea că a fost identificat un donator, mai mult decât atât, un donator perfect. Elizabeth şi cei cu care se consultase ridicaseră miza în acest joc cu riscuri mult prea mari.
   - De când ai început să cauţi un donator?
   - De când ţi-am făcut analizele şi am descoperit că ai un profil neobişnuit şi foarte rar.
   Anson s-a lăsat pe spate, dând din cap.
   - Şi unde se află donatorul?
   - Amritsar, India. Este un stat Punjab, la nord-vest de Delhi. Un bărbat dintr-un spital de acolo e ţinut în viaţă numai de maşini. Moarte cerebrală cauzată de o hemoragie cerebrală masivă. Spitalul voia să înceapă recoltarea organelor, dar noi i-am convins să mai aştepte puţin.
   Anson s-a ridicat în picioare şi a început să se plimbe prin cameră. Spaţiul îngust îi îngreuna respiraţia, dar el dădea vina pe umiditatea sporită.
   - Nu pot să fac asta, a spus el pe un ton ferm. Pur şi simplu nu pot. Am mult de lucru aici şi trebuie să o anunţ pe Sarah... şi... şi...
   - Te rog, Joseph, a spus St. Pierre răspicat. Te rog, opreşte-te! Dacă nu eşti gata să faci pasul, atunci asta este. Du-te sus şi odihneşte-te vreo oră sau două. O să-ţi ţin eu locul în spital.
   - Bine, a spus Anson, cu o voce de copil. Mă bucur că nu eşti supărată pe mine.
   - Sunt îngrijorată, Joseph, pentru tine şi pentru proiectul nostru, dar nu sunt supărată. Lasă-mă să-l chem pe gardian ca să te însoţească până în camera ta. Vrei să aduc un scaun cu rotile?
   - Nu! a ţipat Anson, dar când s-a întors, a simţit un val de slăbiciune; era complet epuizat. De fapt, s-ar putea să ai dreptate. Scaunul cu rotile nu e o idee atât de rea, a capitulat el.

           Până când a venit gardianul în sala de mese şi l-a ajutat să se aşeze în scaunul cu rotile, Anson era extenuat şi nu mai putea respira aproape deloc, încerca din răsputeri să tragă aer în piept, dar plămânii lui refuzau să mai facă vreun efort.
   A încercat să vorbească, să ceară ajutor, dar nu mai putea articula niciun cuvânt.
   Camera se rotea cu el în timp ce gardianul împingea scaunul cu rotile afară din cantină spre apartamentele personalului. După câteva minute, nu mai putea respira.
   Totul în jurul său a fost învăluit în ceaţă, iar apoi s-a lăsat întunericul. Şi-a pierdut cunoştinţa şi a alunecat din scaunul cu rotile, lovindu-se cu faţa de pavaj.
   Gardianul, un om înalt cu braţe vânjoase, l-a ridicat pe Anson ca pe o păpuşă din cârpe şi a luat-o la fugă spre spital, strigând după ajutor.
   În câteva secunde, era întins pe masa din camera de urgenţe. Claudine a adus toate dispozitivele pentru resuscitarea de urgenţă, iar St. Pierre, care nu-şi pierdea stăpânirea de sine niciodată, a cerut o monitorizare cardiacă permanentă, un cateter urinar şi perfuzii intravenoase.
   I-a ridicat bărbia lui Anson şi a început să-i ventileze plămânii cu ajutorul unui balon şi a unei măşti.
   Unul dintre rezidenţii din Yaounde s-a oferit să-i ia locul, dar St. Pierre a refuzat.
   - Oricât de bine te-ai pricepe, Daniel, a spus Elizabeth, întotdeauna voi avea mai multă încredere în tehnicile mele. Fără omul ăsta, suntem cu toţii pierduţi. Verifică pulsul la artera femurală. Claudine, pregăteşte-te să-l intubăm. Vreau un tub de 7,5. Verifică-l înainte să nu fie perforat.
   Între cele două femei a avut loc un schimb de priviri, neobservat de cei prezenţi.
   - Are încă puls a spus rezidentul. E slab, de 120.
   - Ajută la setarea monitorului şi vezi dacă obţii presiunea sângelui.
   St. Pierre s-a concentrat din nou asupra lui Anson căruia îi revenise culoarea în obraji, deşi avea pulsul foarte slab.
   Claudine a umflat balonul folosit pentru fixarea tubului în trahee şi a constatat că era intact. St. Pierre, calmă, ca şi cum ar fi ales fructe la taraba din piaţă, s-a dus la căpătâiul bolnavului, i-a cerut rezidentului să-i ţină capul nemişcat, i-a pus lui Anson lamela iluminată a laringoscopului pe limbă şi, în doar câteva secunde, i-a introdus tubul printre corzile vocale. Aerul din seringă a umflat balonul şi a fixat tubul pe loc.
   St. Pierre a detaşat masca de punga inspiratorie şi a înlocuit-o cu un adaptor, până când tubul avea să fi bine fixat şi conectat la aparatul special. Şase oameni lucrau cot la cot, în linişte, iar aerul devenise insuportabil de cald şi de umed.
   Numai St. Pierre nu dădea niciun semn că ar fi deranjată de căldură, deşi îşi scosese ochelarii şi îi ştersese de halat.
   Semnele vitale ale lui Anson erau mai bune, dar toată lumea continua să lucreze fără sa scoată un zgomot. După câteva minute, cu un efort vizibil, Anson a deschis ochii.
   St. Pierre le-a mulţumit tuturor, asistentelor şi surorilor medicale, şi i-a rugat pe toţi să iasă din salon. Apoi s-a aplecat peste masă şi s-a apropiat de faţa lui Anson.
   - Ia-o uşor, Joseph, a şoptit Elizabeth. Căldura şi umiditatea te-au doborât. Tocmai ai suferit un stop respirator. Mă înţelegi ? Nu da din cap dacă înţelegi. Doar strânge-mi mâna. Bine. Ştiu că tubul te deranjează. O să-ţi dau imediat nişte sedative. Cât timp eşti intubat, riscul unui accident e redus considerabil.
   - Te rog, Joseph, te rog să mă asculţi. Dacă asta se întâmpla în apartamentul tău, nu aveam cum să ajungem la timp. Avem nevoie de tine. Eu am nevoie de tine. Sarah-9 de asemenea. Lumea întreagă are nevoie de tine. Nu mai poţi trece printr-o nouă criză. Te rog din suflet să accepţi transplantul.
   Încet, apoi puţin mai tare, Anson i-a strâns mâna.
  - Bine, Joseph, a spus ea, sărutându-l pe frunte, apoi pe obraz, îţi mulţumesc mult. Ne vom mişca foarte repede. Înţelegi ce spun ? Whitestone are un avion privat cu care te va transporta de urgenţă în India. Acum e în Capetown. O să vin cu tine. Vei fi sedat şi ventilat pe toată durata călătoriei. E absolut necesar. Toate problemele tale se vor termina şi în scurt timp vei reveni aici pentru a lucra şi pentru a uşura soarta omenirii. Te întreb încă o dată dacă înţelegi tot ce spun eu. Bine, Joseph, mă duc să dau un telefon. În curând va trebui să mergem la Yaounde, la aeroport, pentru a lua avionul.
   St. Pierre i-a cerut echipei să aibă grijă de Anson până când ea făcea aranjamentele de rigoare pentru transportul spre aeroportul din Yaounde şi pentru zborul spre Amritsar International.
   Când Claudine a vrut să preia comanda, St. Pierre i-a făcut semn cu capul să iasă din salon.
   - Era cât pe ce să-l omori! a ţipat ea înainte ca asistenta să poată spune ceva.
 
           Claudine s-a făcut roşie de furie. Elizabeth St. Pierre, născută în Yaounde, era o persoană pe care o respecta foarte mult. Se cunoşteau de mulţi ani.
   Acestea erau singurele motive pentru care a acceptat să pună un amestec de tranchilizante şi depresante respiratorii în berea doctorului Anson.
   - Nu am ce să-mi reproşez, s-a apărat Claudine. Mi-aţispus să pun 1,4 mililitri în sticlă şi exact asta am făcut.
   St. Pierre era furibundă.
   - Minţi! a răspuns ea. Am vrut să-i provoc un mic atac respirator, ca să-l fac să înţeleagă necesitatea operaţiei până când nu este prea târziu, atât timp cât avem un donator perfect. Am calculat în funcţie de greutatea şi de nivelul de oxigen din sângele lui. Dacă i-ai fi administrat doza corectă, aşa ceva nu s-ar fi întâmplat!
   - Dar astăzi este foarte cald şi umed şi...
   - Imaginează-ţi că ar fi făcut criza cinci minute mai târziu, după ce intra în cameră. Dacă el nu era în stare să cheme ajutor, acum ar fost deja mort şi noi am fi pierdut unul dintre cei mai mari oameni din lumea asta. Este clar că ai greşit doza! Recunoaşte!
   - Doamna doctor, nu pot să recunosc ce nu am făcut...
   - În cazul ăsta, fă-ţi bagajele şi pleacă de aici până la ora două. Voi ruga un gardian să te ducă cu maşina până la Yaounde. Dacă vrei să-ţi scriu o recomandare bună, fă tot posibilul ca nimeni să nu afle ce s-a petrecut astăzi aici.
   Fără să aştepte un răspuns, St. Pierre s-a întors şi s-a îndreptat spre biroul ei pentru a da un telefon. Din nou, a răspuns un bărbat pe nume Laertes.
   - Este momentul să acţionăm, a zis ea în engleză. Pune echipa în mişcare. Dacă e vorba de o compatibilitate perfectă. Ar trebui să fie pe picioare şi să lucreze pentru noi cât timp va fi nevoie. Am ajuns atât de departe.
   - În ordine.
   - Donatorul a fost declarat în moarte cerebrală?
   - Îţi pasă, Aspasia?
   - Nu, a răspuns St. Pierre fără ezitare. Nu-mi pasă.

                                         CAPITOLUL 9

          Şi, din păstrător al legii, s-a transformat în cel care o încalcă.
   PLATON, Republica, Cartea a VII-a

           -  Hai să clarificăm lucrurile, domnule Callahan. Sursa dumitale de informaţii este un bătrân care are o benzinărie şi pe care l-ai găsit cu ajutorul unei ghicitoare care te-a încurajat să nu te dai bătut?
   - Hm... cam aşa stau lucrurile, da.
   - Şi dumneata crezi tot ce a spus acest bătrân?
   - Da. Sunt convins că rulota pe care a descris-o este cea pe care o căutăm.
   - Şi ghicitoarea cu semnele zodiacale tatuate pe frunte?
   - Ştia că pisoiul meu a dispărut şi nu cred că am amintit ceva despre el.
   - Dar nu ţi-a spus unde să-l cauţi.
   - Nu, nu mi-a spus.
   - Dar l-ai găsit ?
   - Se ascundea în tufişurile din faţa casei. Cred că a mâncat atâţia şoareci şi şobolani încât nu se mai putea mişca de acolo.
   Gustafson a încercat să-şi reprime zâmbetul, nu înainte însă ca Ben să o vadă.
   - Deci, a continuat ea, după o săptămână de căutări aproape inutile în Florida, deşi nu ştim încă cine este bărbatul pe care îl căutăm sau de ce a fost supus unei operaţii de recoltare a măduvei osoase, dumneata vrei să te plătesc ca să te duci la Cincinnati?
   - Sunt doar vreo cinci sute de kilometri.
   - Într-o singură direcţie. Da, ştiu.
   Ben s-a aplecat peste masă.
   - Să nu mă spui nimănui, doctore, dar eu mă duc la Cincinnati chiar dacă nu mă plătiţi.
   Alice Gustafson s-a întins şi ea peste masă.
   - Bine, a spus ea, atunci trebuie să o iei din loc.

            Ben a parcurs drumul de la Chicago la Cincinnati destul de repede. Aproape tot drumul a ascultat un CD cu John Prine, ale cărui versuri vorbeau, de cele mai multe ori, despre viaţa privată de libertate - după gratii sau între pereţii unei vieţi. Ben iubea refrenul unui cântec de pe album, care, hotărâse el, avea să fie cântecul acelui caz, până când ceva mai bun apărea la orizont.
   Tatăl nostru, iartă-ne pentru ceea ce trebuie să facem,
   Ne iartă şi noi te vom ierta pe tine.
   Ne vom ierta unii pe alţii până ne vom învineţi,
   Apoi vom fluiera şi vom merge la pescuit în ceruri.
   Folosindu-se de informaţiile pe care i le dăduse Schyler Gaines, de un software cumpărat de pe un site pentru detectivi particulari (pe care îl putuse accesa numai după ce îşi achitase datoria la furnizorul de internet) şi de ajutorul unui amic poliţist care îi întorsese o favoare, Ben găsise destul de repede rulota Winnebago Adventurer şi pe proprietarul acesteia - Faulkner Associates, str. Laurel Way numărul 4A, Cincinnati.
   Această firmă nu apărea în cartea de telefoane a oraşului Cincinnati şi nu era de găsit nici pe internet.
   Acum conducea pe autostrada I-74, nu departe de oraşul care se întindea în faţă, încercând să-şi dea seama cum putea cineva care călătorea într-o rulotă să răpească victimele direct din stradă, să le recolteze măduvă osoasă şi după aceea să le elibereze. Nu-i trecea nimic prin minte.
   Ştia că Alice Gustafson îl plăcea şi că avea să-l plătească, dar mai ales era mulţumit că ea nu adusese în discuţie cei 500 de dolari plătiţi lui Madam Sonja pentru imaginile cu Glenn. În loc să-i arate cele două seturi diferite de imagini, Ben îi pusese în faţă doar setul cu imagini „reale“.
   Dar dacă ar fi adunat cei 500 de dolari, datoria pentru serviciile de internet, bacşişul plătit câtorva surse de informaţii din Florida, plus cazurile pe care le pierduse în ultimele două săptămâni în Chicago, reieşea că banii lui Gustafson nu acopereau toate cheltuielile.
   Dacă drumul de o mie de kilometri spre Cincinnati şi înapoi avea să fie un eşec, hotărâse să abandoneze misiunea.
   Avea să dea uitării fotografiile hidoase cu Glenn, declaraţiile Juanitei Ramirez şi pe misterioasa Madam Sonja. Controlul Traficului de Organe trebuia să-şi vadă mai departe de treabă, în timp ce el avea să urmărească din nou soţii şi soţi infideli.
   Tatăl nostru, iartă-ne pentru ceea ce trebuie să facem,
   Ne iartă şi noi te vom ierta pe tine.
   Datorită numeroaselor spaţii verzi, impresionantei săli de concerte, galeriilor de artă, universităţilor, cartierelor boeme, terenurilor de sport şi grădinii zoologice, Cincinnati i se păruse întotdeauna o bijuterie. După ce a consultat harta de pe MapQuest pe care o scosese la imprimantă, a ieşit de pe autostradă şi s-a îndreptat spre râul Ohio. Conducea de vreo opt ore şi începuse să-l doară spatele. Orice s-ar fi întâmplat pe strada Laurel Way numărul 4A, singurul lucru pe care şi-l dorea în momentul de faţă era să ajungă într-o cameră de motel şi să facă un duş.
   Pentru că ploua des şi mărunt, iar oraşul era poziţionat în sectorul estic al fusului orar, seara era foarte întunecată.
   Ghidându-se după MapQuest, a ocolit zona centrală, îndreptându-se spre malul râului Ohio, o zonă cu străzi înguste, înghesuite, cu case şi depozite dărăpănate care ar fi trebuit renovate din temelie.
   Spre deosebire de alte străzi din acest cartier, Laurel Way avea indicator. Ben a parcat în colţul străzii şi s-a uitat lung la torpedoul încuiat, gândindu-se dacă avea rost să ia cu el pistolul Smith & Wesson calibrul 38. Luase ore de tragere o singură dată şi de atunci nu mai pusese mâna pe pistol.
   Având în vedere că nu era un ţintaş grozav, spera să nu fie nevoit vreodată să-l folosească. Cu geanta din piele moale era o altă poveste. O cumpărase la preţ redus de la Marshall Field şi era burduşită cu diverse obiecte, printre care o lanternă, o rangă, o trusă de chei, o cameră de luat vederi digitală, echipament de interceptare, sfoară şi bandă izolatoare.
   Zona nu era prea circulată. Inima îi bătea tot mai tare. A pus imaginile cu Glenn în buzunarul exterior al genţii şi şi-a lăsat şapca pe ochi. A stins plafoniera din interiorul vechiului său Range Rover şi a deschis încet portiera. Era una dintre puţinele şi rarele sale investigaţii adevărate din întreaga sa carieră de detectiv particular.
   Ici şi colo, în faţa unor ateliere, depozite, garaje, din lemn, beton sau fier, era parcată câte o maşină. Clădirile erau legate de şosea prin poteci prost asfaltate, iar între ele de alei înguste. Pavajul era plin de gropi şi, de fapt, mergea mai mult prin băltoace decât pe asfalt.
   S-a furişat pe Laurel Way. Înainte de a veni aici, mersese la un dealer auto pentru a vedea un Adventurer de 13 metri.
   Era bucuros să constate că strada era mai lată decât celelalte.
   Se tot întreba cum putea o rulotă de dimensiunea unui autobuz să încapă în vreun garaj din zonă, când, deodată, a observat o construcţie din lemn mare, de vreo două etaje, foarte veche, care semăna mai mult cu un hambar. Din stradă se vedea intrarea într-un garaj cu o uşă imensă, prin care, mai mult ca sigur, ar fi încăput o rulotă. Dacă pe acea stradă exista numărul 4A, care în principiu trebuia să adăpostească o rulotă lungă de 13 metri, atunci nimerise bine. Pe undeva, pe lateral, trebuia să fie şi o uşă pentru locatari.
   Fără să ia în seamă ploaia persistentă, s-a îndreptat spre casa de la 4A. Pe lateral, se vedea un singur geam, cam la nivelul ochilor, acoperit cu un soi de draperie. Faţada casei nu avea geam sau uşă, era doar un perete din lemn, mărginit în partea de sus de un acoperiş ascuţit.
   A studiat atent strada şi s-a îndreptat spre cealaltă parte a clădirii, folosind lanterna. Pe la mijlocul peretelui a dat de o uşă din lemn, foarte rezistentă, cu un lacăt şi o clanţă care, se vedea clar, fuseseră puse recent.
   La scurt timp după ce luase decizia de a deveni detectiv particular, frecventase un curs pentru detectivi despre identificarea şi deschiderea diverselor tipuri de sisteme de închidere. Tot în preţul cursului, primise un set de lamele de plastic de diverse forme şi un set de vreo douăzeci de verigi din metal, îndoite la tot felul de unghiuri, numite Taggert Wires, după numele celui care le inventase. După terminarea cursului, făcuse practică pe toate yalele din locuinţa lui şi din casele vecinilor şi prietenilor şi, după un timp, devenise foarte bun la manipularea acestor dispozitive.
   Dar asta se întâmpla cu ani de zile în urmă.

            Furişându-se pe lângă zid, a îngenunchiat în faţa uşii şi a asculat cu stetoscopul câteva minute. Niciun sunet.
   A scos trusa Taggert Wires şi a încercat trei chei până când a auzit mecanismul cedând. A răsucit cheia la dreapta şi uşa s-a deschis. Înainte ca ochii săi să se obişnuiască cu întunericul, ştia deja.
   Adventurerul de 13 metri era acolo, întinzându-se de la un capăt la celălalt al hambarului. A intrat în garaj, a închis uşa şi s-a rugat ca inima să nu-i mai bată atât de tare. După câteva secunde, a aprins lanterna şi a plimbat fasciculul de lumină în jurul său.
   Rulota strălucitoare, cu uşa încuiată, draperiile întunecate trase, contrasta puternic cu mizeria şi harababura de acolo.
   Şi-a adus aminte de remarca lui Schyler Gaines care îi spusese că rulota nu avea geamuri în spate. Avusese dreptate.
   Deasupra rulotei se vedea tavanul, câteva bârne de susţinere, instalaţiile de aer condiţionat şi ceva ce semăna cu o antenă de satelit. În stânga lui erau mai multe rafturi pline cu perii, cârpe şi numeroase cutii cu vopsea. În partea dreapta erau aranjate soluţii de curăţenie şi accesorii auto.
   Partea dreaptă prezenta mai mult interes - zărise o scară nu prea înaltă care ducea spre ceva care arăta ca un mic birou, închis, cu două geamuri mari cu vedere spre interior.
   S-a îndreptat spre birou, încercând să alunge din minte gândul că eroii mai inteligenţi din romanele poliţiste nu ar fi venit de unii singuri într-un loc ca ăsta. Ţinând geanta de piele într-o mână, a urcat scara, uimitor de rezistentă. Prin geam vedea un birou şi un scaun, un dulap cu două compartimente, un fax, un copiator şi un calculator. Pereţii erau goi, iar biroul era încuiat.
   A stins lanterna şi a îngenunchiat din nou pe ultima treaptă, aşteptând să se liniştească şi să-i se dezmorţească braţele. Se considerase dintotdeauna o persoană aventuroasă, dar îşi dăduse seama, pe parcursul anilor, că majoritatea prietenilor săi erau mult mai curajoşi şi îşi asumau mai multe riscuri.
   Atunci, ce Dumnezeului căuta el aici?
   Yala biroului nu a rezistat în faţa asaltului trusei Taggert Wires şi, în mai puţin de un minut, se afla în interior, cu lanterna pusă pe lumină intermitentă, încercând să se convingă că această precauţie nu era, de fapt, necesară. Într-un final, a lăsat lanterna aprinsă, dar o ţinea la nivelul abdomenului. Pe birou erau câteva hârtii, însă nimic ieşit din comun sau incriminator: câteva rezultate de baseball şi note de plată pentru întreţinerea rulotei.
   Dulapul cu sertare din birou era încuiat. Ca să nu piardă timpul cu şperaclul, a luat o şurubelniţă, a vârât-o între peretele dulapului şi cele două uşi ale sale şi a deschis sertarele.
   În primul sertar nu a găsit decât decupaje cu pagini de sport vechi din Cincinnati Enquirer şi un Hustler foarte uzat. Sertarul de jos, însă, oferea un adevărat spectacol - era plin cu pistoale, revolvere, o puşcă mitralieră, plus douăsprezece cutii cu muniţie şi trei grenade de mână.
   Vreme de un minut, nu a putut să-şi desprindă privirea de la conţinutul sertarului, în timp ce începea să devină conştient de faptul că se băgase într-o chestie urâtă şi că trebuia să plece cât mai repede de acolo.
   Putea da un apel telefonic anonim la poliţie, denunţând o reţea de terorişti înarmaţi, ceea ce, în mod cert, ar fi atras atenţia. Sau putea să-l întrebe pe un prieten poliţist din Chicago ce să facă. Dar nimic din ce descoperise nu putea răspunde la întrebarea dacă această rulotă era implicată în colectarea ilicită de măduvă osoasă sau în orice altă acţiune care ar fi interesat-o pe Alice Gustafson.
   A stins lanterna şi s-a uitat pe fereastră la silueta masivă a rulotei. Se întreba dacă merita să încerce să intre în maşină.
   Probabil că era prevăzută cu un sistem de alarmă. Poate era mai bine să plece şi să revină însoţit de cineva care putea lua atitudine. Instantaneu, s-a gândit la două persoane la care putea apela în acest caz.

            Luând această decizie, s-a întors ca să părăsească biroul, dar şi-a amintit că dulapul mai avea un sertar. L-a deschis şi a aprins lanterna. Acolo erau multe facturi şi câteva pagini de pe internet scoase la imprimantă.
   Răsfoia chitaţele şi facturile când, dintr-odată, a remarcat o fotografie capsată pe o fişă de carton - o fotografie mică, de 8x8 centimetri, color, uşor neclară.
   A simţit că îi stă inima în loc.
   Era bărbatul din primul set de imagini desenate de Madam Sonja. Dintr-un maldăr de poze cu oase sfărâmate şi carne ruptă, ghicitoarea reuşise să recreeze perfect faţa tânărului.
   Pe fişa de care era capsată fotografia, cineva, un bărbat probabil, scrisese: Lonnie Durkin, Little Farm, Pugsley Hill Road, Conda, Idaho.
   A zâmbit cu amărăciune. După atâtea zile şi atâtea sute de kilometri, bărbatul pe care îl poreclise Glenn, avea un nume real şi o adresă. Iar familia lui avea să primească o veste tristă.
   A pus fotografia şi fişa de carton în buzunar şi a ieşit tiptil din birou. A coborât scara şi, la ultima treaptă, a avut un moment de ezitare, apoi s-a apropiat de rulotă şi s-a oprit în faţa portierei. Găsise deja ceea ce căuta. De ce să forţeze lucrurile?
   Impulsionat însă de descoperirea făcută, se gândea că poate reuşea să evite cumva declanşarea sistemului de alarmă, dacă exista, după care avea să fugă la maşină şi să dispară până nu venea cineva.
   A deschis uşa dinspre alee şi a pus geanta jos. S-a întors la rulotă şi a încercat, foarte atent, clanţa. Uşa s-a deschis, dar nu aşa cum sperase el. Cineva din interior a împins-o cu forţă, lovindu-l în faţă şi aruncându-l la pământ, unde a aterizat drept în fund.
   Ameţit şi orbit de lumina din interior, a văzut doar silueta luminată din spate a unui bărbat voinic, cu talia îngustă, ai cărui umeri abia încăpeau pe uşă.
   - Aveai dreptate! a strigat bărbatul cuiva din rulotă. Cineva a intrat aici!
   Izbucnind în râs, bărbatul a sărit de pe scară şi, dintr-o mişcare, l-a lovit în piept şi în maxilar. Ben, care de-abia se ridicase în genunchi, a căzut pe spate peste rafturile cu vopsea şi perii, răsturnându-le cu mult zgomot pe podeaua de beton.
   Buimac, s-a rostogolit pe-o parte, reuşind să-l vadă mai bine pe bărbatul îmbrăcat în pantaloni scurţi şi tricou negru, cu păr blond, lung până la umeri. Înainte de a avea timp să reacţioneze, a fost din nou lovit în piept. Durerea i-a cuprins coşul pieptului în momentul în care a auzit o trosnitură de os rupt.

            Durerea din piept era înfiorătoare, sângele îi curgea din nas, în gură şi pe gât. Năucit, căuta cu disperare un obiect pe care să-l folosească ca armă împotriva atacatorului sau o justificare a prezenţei lui, care ar fi putut, eventual, opri acest atac agresiv.
   În acel moment, a dat cu mâna de un spray cu vopsea, fără capac.
   - Connie, ieşi odată afară şi aprinde lumina aia! a urlat blondul, aplecându-se, înşfăcându-l pe Ben de gulerul gecii şi ridicându-l în aer ca pe o păpuşă.
   Rugându-se să mai fie vopsea în el, Ben a apucat tubul şi, în timp ce era târât, l-a lovit pe blond în faţă şi i-a pulverizat vopsea în ochi.
   Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat.
   Vopseaua a acoperit imediat orbitele monstrului, înjurând de mama focului, agresorul s-a retras, frecându-se la ochii.
   Ben ajunsese deja la uşă când gigantul orbit s-a împiedicat şi a căzut peste treptele rulotei.
   - Dumnezeule! Vincent! s-a auzit vocea unei femei, dar Ben îşi luase geanta şi fugea, şchiopătând, pe alee, în direcţia maşinii sale parcate în capătul străzii.

                                                CAPITOLUL 10

           Nimic din ce e omenesc nu e cu adevărat important.
   PLATON, Republica, Cartea a X-a

            Primul lucru pe care Joe Anson l-a conştientizat a fost zgomotul uşor scos de aparatul de respirat, care pompa aer în plămânii lui vlăguiţi de boală. Al doilea a fost freamătul motorului de avion. Erau la mai mult de 7 000 de kilometri de Camerun şi se îndreptau spre est, la Amristar, India, unde erau aşteptaţi de o echipă de chirurgi. Chinul lui de ani de zile se apropia de sfârşit.
    Deşi tubul endotraheal era adânc băgat pe gât, nu-l deranja prea tare.
   „Probabil din cauza medicamentelor”, se gândea el, un narcotic, amestecat cu un sedativ şi cu o picătură dintr-o substanţă care provoca amnezie parţială.
   Psihofarmacologia se dezvolta într-un ritm ameţitor, fiind un fel de bombă „inteligentă” pentru armată - medicamentele puteau afecta anumite porţiuni din creier, cu o precizie din ce în ce mai mare. Oricare ar fi fost combinaţia de medicamente, funcţiona. Nu simţea că se sufocă, nu se îneca, precum pacienţii care se plângeau de efectele intubării.
   Îl încercau două sentimente contradictorii, uşurare şi tristeţe - uşurare, pentru că fibroza pulmonară nu avea să-l mai chinuie, şi tristeţe, pentru că un om a trebuit să moară ca el să aibă această şansă.
   Abia acum realiza că Elizabeth St. Pierre stătea liniştită lângă el, strângându-i mâinile într-ale ei. A întors capul spre ea, făcându-i semn că ştie unde se află. Expresia de pe faţa ei era mai liniştită ca niciodată, aproape extatică.
   - Bună, Joseph, a murmurat ea în franceză. Apoi a continuat în engleză, pentru că lui îi era mai uşor. Am diminuat doza de sedative, pentru un timp, ca să te poţi trezi şi să vezi că totul e bine. De fapt, totul merge perfect. Am făcut mai mult de jumătate de drum. Înainte să ajungem noi, totul va fi pregătit pentru operaţie. Doctorii care au fost convocaţi pentru operaţia ta sunt cei mai buni chirurgi din lume. Înţelegi?
   Anson a dat din cap şi i-a făcut semn să-i dea un pix.
   - Sigur, a răspuns St. Pierre, nu m-am gândit la asta. Ai aici şi hârtie.
   I-a dat un carneţel şi un pix.
   Mai ştii ceva de bărbatul care îmi va salva viaţa?
   - Nu mai mult decât ştiu până acum. Bărbatul are - a avut - 39 de ani. În urmă cu o săptămână a suferit o ruptură a unui anevrism cerebral. Hemoragia a fost masivă şi nu se mai putea face nimic pentru a-l salva. A fost declarat mort din punct de vedere cerebral de doctorii de la Spitalul Central din Amritsar şi este menţinut în viaţă pentru a-i fi recoltate inima, plămânii, ochii, ficatul, rinichii, pancreasul şi oasele. Mulţi vor trăi datorită acestui om bun, inclusiv tu.
   Are familie?
   - Ştiu că are o soţie. De fapt, ea a fost cea care a cerut ca organele soţului ei să fie colectate.
   Copii?
   - Nu ştiu. Dar voi afla.
   Bine. Vreau să fac ceva pentru familia lui.
   - Toate la timpul lor, Joseph. Dacă ei vor accepta, voi face tot posibilul pentru a-i recompensa.
   Vreau să o cunosc pe văduva bărbatului care îmi va salva viaţa.
   - Îţi promit că o să mă ocup de asta. Acum, prietene, trebuie să te odihneşti.
   Aşteaptă.
   - Ce este?
   Sarah a fost anunţată?
   - Încă nu.
   Contactează-o înainte de operaţie. Spune-i că o iubesc.
   - Voi face tot ce pot ca să o găsesc şi să-i spun.
   Mi-e frică să mor înainte de a-mi termina munca.
   - Spui prostii. Era să mori. De fapt, dacă îţi aduci aminte, nu mai respirai. Dar vei trăi şi te vei face bine. Avem un donator pentru tine, Joseph, e o compatibilitate perfectă între ţesuturile voastre. Şansele să găseşti o asemenea potrivire sunt de unu la un milion. Ba nu, având în vedere structura proteică din sângele tău şi grupa sanguină, de unu la zece milioane. Nu o să mori.
   Nu o să mor.
   - Acum, odihneşte-te. Dormi şi visează o viaţă în care vei respira uşor, un aer parfumat şi plăcut, bine oxigenat, cum este aerul din junglă, din care vei trage în plămâni atât cât vrei.

             Elizabeth i-a luat din mână carneţelul şi l-a sărutat tandru pe frunte.
   Apoi a urmărit-o cum îi injectează o substanţă în tubul de cauciuc pentru tratamente intravenoase. În câteva secunde, s-a simţit cuprins de căldură şi de calm.

               Când a deschis ochii din nou, a văzut becurile plafonierei imense de pe tavanul din sala de operaţii. Aerul mirosea puternic a dezinfectant. În sală era destul de răcoare şi, fără să vrea, a tremurat uşor.
   - Doctore Anson, s-a auzit vocea plăcută a unui indian, care vorbea o engleză fluentă, cu un accent puternic, eu sunt doctorul Sanjay Khanduri. Sunteţi foarte bine. Plămânul nou este aici şi suntem gata să-l transplantăm. E vorba de unul singur. Celălalt va merge la o persoane care are nevoie disperată de el. În scurt timp volumul noului plămân se va mări şi va funcţiona cât doi. Vă asigur, doctore Anson, că sunt foarte bun la această procedură şi, dacă m-aş afla în situaţia dumneavoastră, aş fi fost supărat că nu sunt operat de mine.
   Khanduri a râs vesel şi dezinvolt.
   - Bine, atunci, doctore Anson, închideţi ochii şi număraţi în ordine descrescătoare de la 10. Când vă veţi trezi, veţi fi un om nou. Sunteţi gata ? Zece... nouă...

                                        CAPITOLUL 11

           Unii dintre voi aveţi puterea de a conduce iar zeul care v-a plămădit a amestecat aur în facerea voastră(...) alţii sunt făcuţi din argint, pentru a le fi ajutoare primilor (...) pe alţii, sortiți să fie ţărani şi meşteşugari, zeul i-a creat din bronz şi fier.
   PLATON, Republica, Cartea III

   - Unde mă duceţi ?
   - Aţi spus la Inter-Continental. Asta este o scurtătură.
   - Nu vreau nici un fel de scurtătură. Vreau să intrăm din nou pe autostradă.
   - Eşti o femeie tare frumoasă.
   - Du-mă chiar acum înapoi pe autostradă !
   - Foarte frumoasă.
   Maşina accelerează. Zona prin care trecem devine din ce în ce mai urâtă. Felinarele sunt sparte. Majoritatea caselelor sunt dărăpănate. În stradă nu se vedea nimeni.
   Sunt din ce în ce mai speriată. Încerc să văd licenţa şoferului de taxi, dar este prea întuneric. Ce se întâmplă e de-a dreptul teribil. Ce pot să folosesc ca armă? Ce pot să fac?
   - Luate-ar naiba! Du-mă înapoi pe autostradă!
   - Clienţii de la Casa Dragostei te vor adora. Vei fi foarte fericită acolo... Foarte fericită... Foarte fericită...
    Niciodată în viaţa mea nu am fost atât de speriată. Am auzit de femei care au fost răpite şi apoi transformate în narcomane şi folosite ca prostituate în bordeluri. Am auzit de femei care au dispărut şi nu au mai fost găsite.
   Totul în jurul meu este vag şi diluat, apoi imaginea devine mai clară. Totul este atât de real pentru o clipă, apoi se topeşte. Trebuie să ies.
   Oricât de repede ar merge maşina, trebuie să ies de aici. Pot să o iau la fugă. Dacă pot să ies fără să-mi lovesc picioarele, pot să alerg mai repede decât dobitocul ăsta... mai repede decât oricine. Nu voi ajunge o curvă drogată. Niciodată. Mai bine mă sinucid. Paşaportul meu. Am nevoie de paşaport şi de portofel. Le scot din geantă şi le pun în buzunarul de la geacă.
   - Bani. Îţi dau bani dacă mă laşi chiar aici. Trei mii de reali. Am trei mii de reali. Lasă-mă să plec!
   Pun mâna pe mânerul portierei şi mă pregătesc să sar din maşina care mergea cu vreo 60 de kilometri la oră. Dar înainte să fac ceva, taxiul se opreşte, iar eu sunt aruncată cu putere înapoi în scaun. Ce se întâmplă? Iarăşi, totul devine înceţoşat.
   Dintr-odată, portiera este deschisă cu putere. Un bărbat masiv intră în maşină şi mă trage afară. Mă zbat, dar el este foarte puternic. Pe cap are o cagulă neagră din nailon. Încerc să i-o smulg de pe faţă, dar simt cum cineva trage de mine. Un alt bărbat cu faţa acoperită. Respiraţia lui pute a usturoi.
   Înainte să reacţionez, văd în mâna lui o seringă. Primul bărbat mă strânge cu mai multă putere. Nu! Vă rog, nu!
   Îmi înfige seringa în muşchiul de la baza gâtului. Ţip, dar nu aud niciun sunet. Heroină, cred că este heroină. De ce mi se întâmplă tocmai mie?
   Taxiul demarează în trombă.
   Mă simt foarte slăbită. Mintea mea încearcă, cu disperare, să pună lucrurile în ordine. Dar acest efort este mult prea mare pentru mine. Devin şi mai confuză. Este prea devreme ca drogul să-şi facă efectul. Trebuie să continui să lupţi. Loveşte şi muşcă. Nu renunţa.
   M-au apucat de braţe şi mă târăsc prin noroiul şi mizeria de pe o alee. Simt mirosul gunoiului. Mă răsucesc şi mă zbat din răsputeri şi, dintr-odată, simt că braţul drept este liber.
   Îl lovesc pe unul dintre bărbaţi cu pumnul între picioare. Îl lovesc cu toată puterea. Ţipă de durere şi se prăbuşeşte la pământ.
   Mă ridic în picioare şi încerc să inspir cât mai mult aer. Sunt speriată şi furioasă. Animalele dracului!
   Fugi! Fugi de ei înainte ca drogul să-şi facă efectul!
   Bărbatul mai mare vine spre mine. Îl lovesc în faţă. Cade pe spate.
   Fugi! Fugi!
   Pot să o iau numai pe aleea din faţă.
   În jurul meu sunt două rânduri de case, cu două sau trei etaje. Vederea mi se înceţoşează, dar văd o lumină aprinsă la una din case. Totul în jurul meu devine neclar. Mă simt ciudat... detaşată... ca într-un vis... Probabil că drogul începe să-şi facă efectul.
   - Am un pistol. Opreşte-te sau trag !
   De frică, alerg. Mai bine mor decât să trăiesc aşa cum vor ei.
   Ignoră pistolul. Fugi! Fugi!
   Corpul începe să răspundă. Alerg... alerg cât pot de repede.
   O, Dumnezeule, aleea este blocată. Un morman de gunoi, cutii şi butoaie de metal... şi un gard. Un gard! O să reuşesc. O să trec de gunoi şi de gard. Trebuie!
   În spatele meu se aude un foc de armă. Nu simt nicio durere. Nu am fost împuşcată. Trebuie să reuşesc. Mă agăţ de bara de sus şi trec un picior peste gard. Aproape că am reuşit.
   Încă un foc. Simt o durere înfiorătoare în spate, în umărul drept.
   Dumnezeule! Am fost împuşcată. Nu! Nu mi se întâmplă asta...

              - Domnule doctor Santoro, cred că s-a trezit.
   Încă un foc. Mă doare şi mai tare.
   Nu! Nu vreau să mor...
   - Se trezeşte!
   Cuvintele femeii, rostite în portugheză, şi-au făcut loc în mintea lui Natalie, alungând imaginile terifiante din alee.
   Probabil că asta e realitatea ... Sunt încă în viaţă...
   - Domnişoară, treziţi-vă. Daţi din cap dacă mă auziţi. Bine, bine. Nu încercaţi să deschideţi ochii. E încă prea devreme. V-am pus un pansament.
   Natalie nu a înţeles toate cuvintele, dar a intuit ce i s-a spus. Nu era în stare să vorbească.
   - Domnule doctor Santoro, ne aude.
   - Bine, bine. Porumbelul nostru îşi desface aripile.
   Era vocea unui bărbat - groasă şi liniştitoare.
   - Poate acum vom dezlega misterul. Stingeţi luminile şi scoateţi-i pansamentul de la ochi. Domnişoară, mă auziţi? Vă rog să mă strângeţi de mână dacă mă auziţi.
   - Sunt... sunt cetăţean al Statelor Unite, a spus ea pe un ton stins în portugheză. Nu... nu vorbesc... portugheza... prea bine.
   Se simţea foarte slăbită, mahmură, dar începea să îşi revină. Tâmplele îi zvâcneau şi simţea o pulsaţie în spatele globului ocular, neplăcută, dar suportabilă. Judecând după mirosul de alcool izopropilic şi dezinfectant, se afla într-un spital.
   Apoi şi-a dat seama că are două tuburi de oxigen în nări. Realitatea şi amintirile din timpul atacului se amestecaseră.
   - Mie mi se pare că vorbiţi destul de bine portugheza, a spus bărbatul într-o engleză cu accent, dar voi vorbi eu în engleză ca să vă fie mai uşor. Sunt doctorul Xavier Santoro. Aţi fost internată în Spitalul Santa Teresa din Rio de Janeiro acum câteva zile. Gata, am stins luminile. O să vă scot pansamentul de la ochi, dar va trebui să îl pun la loc în scurt timp. Aveţi corneele zgâriate, cea dreaptă ceva mai mult. Au răspuns bine la tratament, dar recuperarea va mai dura. După ce vă scot pansamentul încercaţi să deschideţi ochii încet, ca să aveţi timp să vă obişnuiţi cu lumina. Dacă simţiţi un disconfort, punem imediat pansamentul la loc.
   Plasturii care fixau pansamentele au fost scoşi cu atenţie.
   A ţinut pleoapele închise un minut, timp în care îşi mişca mâinile şi picioarele pentru a evalua starea în care se afla.
   Încheieturile îi erau amorţite, dar mobile. Nu este paralizată.
   A pipăit cu mâna un cateter urinar, ceea ce sugera că a fusese internată la Santa Teresa de ceva timp. A deschis ochii cu grijă. Camera era slab luminată de la becurile fluorescente de pe coridor. Simţea un disconfort uşor, dar obiectele începeau să prindă contur.
   În braţul stâng avea introdusă o perfuzie intravenoasă. Deasupra uşii se vedea un crucifix frumos. Nu se vedea nicio fereastră.
   Doctorul Xavier Santoro, îmbrăcat în halat, se uita la ea cu blândeţe. Avea o faţă inteligentă, lungă şi îngustă, un nas proeminent şi ochelari cu ramă subţire. Părea foarte înalt.
   - Am fost împuşcată, a zis Natalie. Sunt bine ?
   - Haide să vă ajut să vă ridicaţi puţin.
   Santoro a ajutat-o să se ridice în şezut, apoi a fixat speteaza la 45 de grade.
   - Sunt studentă la medicină... sunt rezidentă la un spital din Boston... mă numesc Natalie Reyes... Un şofer de taxi m-a luat de la aeroport şi m-a dus pe o alee şi... Sunt bine?
   Santoro a tras aer în piept şi a răsuflat greu.
    - Aţi fost găsită pe o alee, dezbrăcată, doar în slip, domnişoara Reyes. Fără sutien. După cum vă amintiţi, aţi fost împuşcată de două ori în spate, pe partea dreaptă. Presupunem că aţi zăcut acolo, pe un morman de gunoi, vreo două zile. Aţi pierdut foarte mult sânge. Acum în Brazilia este mijlocul iernii, iar noaptea temperatura coboară mai jos de 10 grade Celsius - nu este ger, dar este frig.
   - Pe ce dată am fost adusă aici ?
   Santoro s-a uitat pe fişa ei.
   - Pe optsprezece.
   - Am sosit aici pe cincisprezece... am fost atacată când veneam de la aeroport cu taxiul, deci sunt trei zile... În ce zi suntem azi?
   - Este miercuri, douăzecişişapte. Eraţi în comă de când aţi fost internată - probabil din cauza expunerii îndelungate, a şocului şi a infecţiei. Nu ştiam cine sunteţi.
   - Nu a sunat nimeni la poliţie să mă caute?
   - Nu, din câte ştim noi. Poliţia a fost aici. Vor reveni să stea de vorbă cu dumneata, pentru o declaraţie.
   - Respir greu.
   Santoro a luat-o de mână.
   - Este de înţeles, în situaţia dumitale, a spus el, dar în timp lucrurile se vor shimba în bine.
   - În timp?
   Santoro a ezitat.
    - Aţi fost adusă aici în stare gravă, a spus el într-un final, foarte deshidratată, în stare de şoc. Plămânul drept cedase complet din cauza împuşcăturii, iar hemoragia în cavitatea toracică a fost masivă. Aveaţi o infecţie care vă punea în pericol viaţa... Îmi pare rău să vă spun asta, dar din cauza rănilor şi a infecţiei, nu am mai putut salva plămânul. Am luat decizia să-l scoatem.
   - Să-l scoateţi ?
   Pe Natalie a luat-o ameţeala. Aproape că a intrat în hiperventilaţie. Simţea că nu mai are aer. „Plămânul meu“.
   - Nu am avut altă soluţie, a spus Santoro.
   - Nu poate fi adevărat!
   - Dar, privind partea bună a lucrurilor, să ştiţi că v-aţi revenit remarcabil de repede.
   - Am fost sportivă, a reuşit ea să spună. Sunt... atletă.
   „Vă rog vă rog, spuneţi-mi că totul este un vis“.
   Dintr-odată, s-a văzut mergând ajutată de un suport special.
   „Plămânul meu! O să rămân cu acest handicap toată viaţa, nu o să mai pot alerga, întotdeauna o să respir greu“.
   Încerca să se concentreze pe ideea că aceşti oameni îi salvaseră viaţa, dar nu se putea gândi decât la faptul că viaţa ei nu va mai fi niciodată la fel.
   - Atletă, a repetat Santoro. Asta explică reacţia organismului la operaţie. Sunt sigur că este un şoc teribil, dar, doamna Reyes, ascultaţi ce vă spune un chirurg, această operaţie nu presupune să nu mai puteţi alerga. Cu timpul, plămânul stâng va începe să compenseze lipsa, iar capacitatea de respiraţie se va îmbunătăţi, până va ajunge aproape la fel cu cea a doi plămâni.
   - Dumnezeule ! Nu pot să cred !
   - Vreţi să sunăm pe cineva de-acasă ?
   - Da, da. Familia mea probabil că şi-a făcut o mie de griji. Doctore Santoro, îmi pare rău că am părut ingrată faţă de eforturile dumneavoastră şi ale echipei care mi-a salvat viaţa. Dar, pur şi simplu, nu pot să cred ce mi s-a întâmplat.
   - Este normal în situaţii de acest fel. Credeţi-mă. Dar viaţa dumitale nu va fi atât de afectată pe cât credeţi.
   - Sper. Vă mulţumesc.
   - Când vă veţi simţi în stare, avem de completat nişte formulare. Aţi fost la terapie intensivă câteva zile, dar spitalul este arhiplin şi tocmai aţi fost mutată din corpul central într-o altă aripă care nu e legată de corpul central. Estella va veni aici pentru câteva informaţii privind plata.
   - Am o asigurare care va acoperi toate costurile ... vă pot da numărul poliţei mele după ce sun acasă.
   - Facem foarte multă muncă de caritate aici, în Spitalul Santa Teresa, dar suntem foarte recunoscători când suntem plătiţi. Aici în anexă avem o sală de reabilitare şi am dori să urcaţi pe bandă şi pe bicicletă imediat ce vă simţiţi mai bine.
   Natalie şi-a amintit orele petrecute la terapie fizică pentru a-şi recupera tendonul rupt. Oare această recuperare avea să fie la fel de grea? Probabil după o traumă de genul acesta era normal să se simtă aşa, dar nu putea să gândească pozitiv şi să spere la o recuperare uşoară.
   Mai întâi suspendarea la şcoală, acum asta.
   „Cum a fost posibil să mi se întâmple asemenea lucruri? “
   - Pot să dau un telefon? a întrebat ea.
   - Desigur. Voi vorbi cu Estella să se ocupe de asta.
   - Mă întrebam dacă aţi mai putea rămâne... puţin... vreau să-l sun pe profesorul meu, doctorul Douglas Berenger... Poate aţi putea să vorbiţi cu el.
   - Cardiochirurgul din Boston ?
   - Da, îl cunoaşteţi ?
   - Am auzit de el. Este unul dintre cei mai buni din acest domeniu.
   - Lucrez la laboratorul lui.
   Natalie nu voia să discute motivul venirii ei nefericite în Brazilia. Tot ce îşi dorea era să ajungă cât mai repede acasă.
   - Probabil că sunteţi o studentă excepţională, a spus Santoro. Aşteptaţi un moment să vă aduc telefonul. Încă ceva, poliţia a cerut să fie înştiinţată când... când vă treziţi. Ar dori să daţi o declaraţie, cât mai curând. Trebuie să vă pun din nou pansamentul pe ochi.
   - Nu simt niciun fel de durere.
   - V-am pus picături anestezice.
   - Le voi spune poliţiştilor ce ştiu... dar nu ştiu prea multe.
   - Contrar opiniei generale, Poliţia Militară din Brazilia lucrează foarte bine.
   - Chiar şi în condiţiile astea, a spus Natalie, mă îndoiesc că vor rezolva cazul meu.

             „...Apuc mânerul şi mă pregătesc să sar din maşina care merge cu vreo 60 de kilometi la oră. Dar înainte să fac ceva, taxiul se opreşte, iar eu sunt aruncată cu putere înapoi în scaun. Ce se întâmplă? Iarăşi, totul devine înceţoşat. Dintr-odată, portiera este deschisă cu putere. Un bărbat masiv intră în maşină şi mă trage afară. Mă zbat, dar este foarte puternic.
   Faţa lui este acoperită de o cagulă neagră de nailon. Încerc să i-o smulg, dar apare un al doilea bărbat care începe să tragă.
   Şi el are faţa acoperită. Respiraţia lui miroase urât a peşte şi usturoi. Înainte să pot reacţiona, văd în mâna lui o seringă.
   Bărbatul mai mare mă strânge şi mai tare. Nu! Vă rog nu!“

        Natalie devenea încă o dată participant şi observator la evenimentele care îi schimbaseră radical viaţa. Era prizoniera acelor amintiri, vedea şi simţea, teribil de implicată şi detaşată şi, în acelaşi timp, incapabilă să schimbe scenariul sau să schimbe cursul lucrurilor. Auzea foarte clar vocea şoferului de taxi, dar imaginea lui era neclară.
   Putea să se afle în aceeaşi încăpere şi n-ar fi ştiut cine e, dar dacă ar fi pronunţat un singur cuvânt, l-ar fi recunoscut dintr-o mie.
   „...Aleea este blocată. Un morman de gunoi, cutii şi butoaie de metal.... şi un gard.”
   Captivă în propriul coşmar, Natalie alerga să scape de atacatorii mascaţi, escaladând mormanul de gunoi, cutii şi mizerie. A auzit împuşcături, a simţit o durere în spate şi a căzut. Apoi, cum se mai întâmplase, a auzit o voce din afară.
   De data asta, o recunoştea.
   - Nat, sunt eu, Doug. Mă auzi?
   - O, ce bine! Ai venit!
   - Suntem la aeroport. Nat, suntem gata de plecare. Ţi-au administrat nişte medicamente ca să te deconecteze şi să te poată transfera în ambulanţă. Efectul va dispărea în câteva minute.
   - Cât... cât a trecut de când te-am sunat?
   - Sunt mai puţin de douăzecişipatru de ore de când am vorbit. Am venit aici cu un zbor special pentru medici. Facultatea a acceptat să achite toate costurile care nu sunt acoperite de asigurarea ta medicală.
   - Îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc din suflet. E teribil.
   - Ştiu, Nat. Ştiu că este. Dar eşti vie şi creierul îţi funcţionează perfect şi, crede-mă pe cuvânt, corpul tău se va face bine mai repede decât îţi imaginezi. Emily Trotter, anestezista, a venit cu mine pentru orice eventualitate. Ne aşteaptă în avion. Şi Terry este aici.
   - Natalie, nimic nu m-ar fi oprit să vin aici, s-a auzit vocea caldă a lui Millwood. Trebuie să te ducem acasă ca să putem merge să alergăm din nou. Le-am povestit tuturor ce lecţie le-ai dat copiilor ăia de la şcoală şi acum am nevoie de material nou.
   A mângâiat-o pe frunte şi apoi a luat-o de mână.
   - Nat, ne pare foarte rău pentru ce ţi s-a întâmplat, a spus Berenger. Am fost foarte îngrijoraţi.
   - Poliţiştii care au venit să-mi ia declaraţia mi-au spus... mi-au spus că nimeni nu a sunat să mă caute.
   - Ce prostie. Eu l-am pus pe un poliţist din Boston, brazilian de origine, să sune aici ca să te caute.
   - Cel care mi-a luat declaraţia... abia aştepta să scape mai repede... Nu-i păsa câtuşi de puţin.
   - Am sunat, să ştii, am sunat de foarte multe ori.
   - Vă mulţumesc.
   - Doctorul Santoro spune că eşti puternică şi recuperarea a mers până acum foarte bine - de fapt, spune el, este un miracol. Plămânul tău stâng funcţionează foarte bine şi corpul compensează foarte bine pierderea celuilalt plămân.
   - Ochii mei...
   - Am vorbit cu oftalmologul. Ochii sunt acoperiţi pentru că ai suferit o traumă, la ambii ochi, din cauza expunerii îndelungate la lumină pe aleea unde ai fost găsită. A spus că dacă nu simţi niciun disconfort, pansamentul poate fi scos când eşti în avion. Când ajungi acasă, vom aranja o consultaţie la spital.
   Natalie a simţit cum a fost ridicată cu targa şi a fost dusă în avion. După câteva minute, pansamentul de pe ochi i-a fost scos.
   Berenger, cu stetoscopul la gât, îi asculta plămânii.
   - Eşti bine, a spus el.
   Natalie a ridicat mâna şi i-a atins faţa.
   - Nu am apucat să prezint lucrarea.
   - Este în regulă. O s-o prezinţi la anul.
   - Depinde. Unde va avea loc conferinţa anul viitor?
   Berenger a zâmbit.
   - La Paris, a spus el. Acum odihneşte-te. Totul va fi bine.

                 Ca de obicei, conferinţa telefonică a consiliului Gardienilor avea loc marţi, la ora 12:00.
   - Laertes la telefon.
   - Aici Simonides.
   - Temistocles. Salutări din Australia.
   - Glaucon.
   - Polemarchus.
   - Consiliul s-a adunat, a spus Laertes. Am veşti de la Aspasia. Operaţia lui A a fost un mare succes. Donatorul a fost compatibil, aşa că tratamentul cu imunosupresive a fost minim. Aspasia presupune că A va fi gata să înceapă lucrul în două săptămâni. Doctorii promit o recuperare excelentă şi o viaţă lungă.
   - Minunat!
   - Foarte bine.
   - Alte cazuri?
   - Aici Polemarchus. Încep eu. Săptămâna viitoare avem doi rinichi, un ficat şi o inimă în program. Recipienţii au fost evaluaţi, s-a constatat că merită ajutorul nostru şi toate aranjamentele, financiare şi de logistică, au fost făcute. În cazul rinichilor, ambii vor fi transferaţi într-unul dintre recipienţii noştri. Ficatul va fi secţionat şi va fi efectuat transplantul celui mai mare segment anatomic. Să începem cu rinichii. Muncitor din Mississippi, Statele Unite, 27 de ani.
   - Se aprobă, au spus cei cinci la unison.
   - Proprietară de restaurant, Toronto, Canada, 40 de ani.
   - Ce fel de restaurant ?
   - Chinezesc.
   - Se aprobă, au spus cei cinci şi au început să râdă.
   - Ficatul, învăţător din Ţara Galilor, 35 de ani.
   - Aici Glaucon. Credeam că am stabilit fără învăţători. Avem o altă opţiune?
   - Nu, din câte ştiu eu, a spus Polemarchus, dar aş putea să verific. Este un donator perfect pentru L, numărul 31 de pe lista noastră. După cum probabil ştiţi, este unul dintre cei mai bogaţi oameni din Marea Britanie. Nu ştiu cât plăteşte el pentru această procedură, dar cunoscând tehnicile de negociere ale lui Xerxes, cred că este vorba despre o sumă considerabilă.
   - În acest caz, sunt de acord, a spus Glaucon, dar haideţi să nu facem din acest caz un precedent.
   - Se aprobă, au răspuns cei cinci.

                                            CAPITOLUL 12

           Un Stat se naşte din trebuințele oamenilor.
   PLATON, Republica, Cartea a II-a

          Althea Satterfield trebăluia în bucătăria lui Ben, atât cât o ţineau puterile.
   - Vreţi lămâie în ceai, domnule Callahan? Nu aveţi în frigider, dar mă duc la mine să iau.

..................................................................