„Puțini sunt oamenii care au învățat să prețuiască prietenia.”
                                Tudor Arghezi

Pactul, Jodi Picoult

..........................................................................
                         12-14

         - Heather, începu Barrie, înțeleg că ai fost cea mai bună prietenă a lui Emily.

    - Da, răspunse ea pe un ton scăzut. Am fost prietene aproximativ 4 ani.

    - Asta înseamnă mult timp. V-ați cunoscut la școală?

    - Îhâm. Aveam câteva cursuri comune. Educație pentru sănătate și aritmetica. Și niște cursuri de desen... dar Emily era mult mai bună decât mine la desen.

    - Cât de des vă vedeați?

    - În fiecare zi, cel puțin la ore.

    - Ți-a vorbit despre planurile ei de viitor?

    - Voia să meargă la facultate și să învețe să picteze mai bine.

    - O cunoșteai pe Emily când a început să iasă cu Chris?

    Heather dădu aprobator din cap.

    - Ieșea deja cu Chris când am cunoscut-o eu. Erau, cum să spun, mereu împreună.

    - Mereu?

    - Ei bine, au fost vreo 2 luni despărțiți, într-a X-a. Chris a ieșit cu altcineva, iar Emily s-a supărat foarte rău din cauza asta.

    - Deci, relația lor nu a fost numai lapte și miere.

    - Nu.

    Heather își coborî privirea.

    - Dar s-au împăcat repede.

    Barrie zâmbi trist.

    - Da, așa au făcut. Heather, îmi poți spune cum ți s-a părut Emily în noiembrie? Ce atitudine avea?

    - Era în general destul de tăcută, așa fusese dintotdeauna. Dar, cu siguranță, nici nu se smiorcăia tot timpul și nici nu spunea că vrea să se sinucidă. Se purta normal și își petrecea timpul cu iubitul ei. De-asta... începu ea, dar vocea i se frânse și, pentru prima oară de când începuse depoziția, ochii îi zburară către Chris. De-asta a fost așa un șoc când am auzit ce s-a întâmplat.

              Jordan îi zâmbi cuceritor lui Heather Burns. Era o fetișcană gingașă. cu un păr castaniu ce i se revărsa până la jumătatea spatelui și cu un inel de argint pe deget.
    - Heather, mulțumesc că ai acceptat să vii aici. Știu că este greu, spuse el, apoi zâmbi ghiduș: Dar măcar ești scutită de la școală.
    Heather chicoti, simțindu-se mai în largul ei în preajma avocatului apărării și înviorându-se mult mai mult decât în urmă cu 1 minut, când mai-mai că leșinase.
    - O vedeai pe Emily zilnic la școală, zise le. Dar în afara școlii?
    - Nu prea mult, răspunse Heather.
    - Nu o întâlneau din întâmplare prin magazinele de haine sau la cinema, în weekenduri?
    - Nu.
    - Nu vă făceați planuri să vă petreceți timpul împreună?
    - Aproape niciodată, răspunse ea. Nu că nu voiam, dar Emily stătea mereu cu Chris.
    - Deci, chiar dacă erați cele mai bune prietene, nu prea vă vedeați des în afara școlii?
    - Eram cea mai bună prietenă a ei, recunoscu Heather. Dar Chris o cunoștea mai bine decât oricine altcineva.
    - I-ai văzut împreună pe Chris și pe Emily?
    - Da.
    - Cum era relația lor?
    Ochii lui Heather se adumbriră.
    - Obișnuiam să cred că era foarte romantic, spuse ea. Adică erau împreună de când se știau, iar uneori era ca și cum nu mai auzeau vocile celor din jur în afară de ale lor sau nu mai vedeau pe nimeni în afară de ei 2.
    Își mușcă buza.
    - Obișnuiam să cred că Emily avea ceea ce ne doream toate.
    Jordan încuviință cu o mină serioasă pe chip.
    - Și, Heather, bazându-te pe relația pe care ai văzut-o între Emily și Chris, ți-l poți imagina pe el rănind-o vreodată?
    - Obiecție! strigă Barrie.
    - Se respinge!
    La semnul aprobator din cap al lui Jordan, Heather privi țintă către Chris, cu ochii mari și umezi.
    - Nu, răspunse ea șoptit, nu pot.

             Melanie Gold era îmbrăcată în negru.
    Aflată în boxa martorilor, cu părul pieptănat sever pe spate și cu spatele perfect drept sub sacoul cu umeri bine marcați, semăna cu o măicuță stareță neîndurătoare, sau poate chiar cu un arhanghel.
    - Doamnă Gold, începu Barrie, punându-și mâna peste cea a martorei sale. Vă mulțumesc că ați venit. Îmi pare atât de rău că vă spun acestor formalități, dar am nevoie de câteva lucruri pentru a fi consemnate. Ați putea să ne spuneți numele?
    - Melanie Gold.
    - Care era relația dumneavoastră cu victima?
    Melanie se uită direct înspre juriu.
    - Eram mama ei, răspunse ea încet.
    - Puteți să ne vorbiți despre relația pe care o aveați cu fiica dumneavoastră?
    Melanie încuviință din cap.
    - Petreceam mult timp împreună.
    Continuă să vorbească, cuvintele ei readucând-o pe Emily la viață cu aceeași eleganță artistică cu care fusese ea însăși înzestrată.
    - După școală, stătea cu mine, când eram de serviciu la bibliotecă. În weekenduri, obișnuiam să mergem împreună la cumpărături. Știa că poate apela la mine.
    - Despre ce anume vorbeați dumneavoastră și Emily?
    Melanie tresări și își întreptă atenția către procuroare.
    - În ultima vreme, discutam mult despre facultăți. Se pregătea de înscriere.
    - Ce părere avea despre mersul la facultate?
    - Era foarte nerăbdătoare, răspunse Melanie. Era o elevă nemaipomenită și încă și mai bună pictoriță. De fapt, voia să aplice la Sorbona.
    - Uau! făcu Barrie. Impresionant.
    - Așa era Emily, remarcă Melanie.
    - Când ați aflat pentru prima oară că i s-a întâmplat ceva?
    Melanie parcă se topi în scaun.
    - Am fost sunați în toiul nopții și ni s-a zis să venim numaidecât la spital. Nu știam decât că Emily plecase la întâlnire cu Chris. Până să ajungem noi, Emily murise.
    - Ce vi s-a spus despre cauza decesului?
    - Nu prea multe. Soțul meu s-a dus să o identifice pe... Emily. Eu...
    Își ridică privirea către juriu.
    - N-am putut s-o fac. Apoi, Michael s-a întors și mi-a spus că fusese împușcată în cap.
    - Dumneavoastră ce ați crezut atunci, doamnă Gold? o întrebă Barrie cu blândețe.
    - Mi-am zis: Dumnezeule mare, cine i-a făcut asta copilului meu?
    Liniștea care însoțește de obicei durerea adevărată se așternu și acolo, în sala de judecată, astfel că jurații putură să audă până și scârțâitul pixului lui Jordan, ticăitul ceasului aprodului și respirația greoaie a lui Chris.
    - V-ați gândit vreo clipă, doamnă Gold, că ar fi putut fi vorba de o sinucidere?
    - Nu, răspunse ferm Melanie. Fiica mea nu avea tendințe suicidale.
    - De unde știți?
    - Cum să nu știu? Sunt mama ei. Nu era tristă, nu era deprimată, nu plângea. Era aceeași fată minunată pe care o știam dintotdeauna. Plus că nu pusese mâna pe vreo armă în viața ei. Nu știa nimic despre arme? De ce ar fi încercat să se omoare cu vreuna?
    - V-au sunat de la magazinul de bijuterii după moartea lui Emily?
    - Da, răspunse Melanie. La început, nu am știut cine era. Femeia o cerea insistent pe Emily, așa că totul părea o glumă proastă. Dar, în cele din urmă, mi-a spus de ceasul pe care Emily îl cumpărase pentru Chris și m-am dus la magazin să-l ridic. Era un ceas de 500 de dolari - cu 50 de dolari mai mult decât tot ce câștigase întraga vară lucrând într-o tabără. Emily știa că ne-am fi supărat foarte rău dacă am fi aflat cât de mult cheltuise pe un cadou pentru Chris. Era mult prea extravagant și am fi pus-o să-l returneze.
    Trase aer adânc în piept, apoi continuă:
    - După ce am fost la bijutier, am luat ceasul acasă și mi-am dat seama că, prin intermediul lui, Emily îmi spunea de fapt ce se întâmplase.
    Își îndreptă privirea către juriu:
    - De ce ar fi cumpărat Emily un ceas cadou pentru aniversarea lui Chris de la sfârșitul lui noiembrie, dacă știa că avea de gând să se sinucidă până atunci?
    Barrie se apropie de banca apărării.
    - După cum știți, doamnă Gold, o singură persoană a mai fost cu ea în noaptea aceea la carusel, iar această persoană e Christopher Harte.
    Privirea lui Melanie aruncă văpăi în direcția lui.
    - Da, știu.
    - Îl cunoașteți bine pe inculpat?
    - Da, răspunse Melanie. Chris și Emily au crescut împreună. Am fost vecini cu familia lui vreme de 18 ani.
    Vocea i se înăspri și își mută privirea.
    - Întotdeauna a fost bine-venit în casa noastră. Ne era ca un fiu.
    - Și știți că se află aici pentru că a fost acuzat de crimă? De crimă împotriva fiicei dumneavoastră?
    - Da.
    - Credeți că Chris ar fi putut comite un act de violență împotriva fiicei dumneavoastră?
    - Obiecție! spuse Jordan. Influențează martorul.
    - Influențez martorul? sări Barrie. Copilul femeii a fost omorât și îngropat. Poate să fie influențată cât poftește dumneaei.
    Puckett își frecă tâmplele.
    - Acuzarea are dreptul să propună orice martor dorește. Îi vom acorda doamnei Gold prezumția de nevinovăție.
    Barrie se întoarse din nou către Melanie.
    - Credeți, repetă ea, că Chris ar fi putut comite vreun act de violență împotriva fiicei dumneavoastră?
    Melanie își drese vocea.
    - Cred că el a omorât-o.
    - Obiecție! zbieră Jordan.
    - Se respinge!
    - Credeți că el a omorât-o, întări Barrie afirmația, lăsând cuvintele lui Melanie să plutească în sală. De ce?
    Preț de-o clipă, Melanie rămase cu privirea ațintită asupra lui Chris.
    - Pentru că fiica mea era însărcinată, scuipă ea cuvintele, uitând de sfatul procuroarei de a-și păstra calmul. Chris urma să plece la facultate. Nu voia ca educația, cariera și viitorul lui ca înotător să aibă de suferit din cauza unui copil și a unei fete de provincie.
    Melanie îl văzu pe Chris tresărind și începând să tremure.
    - Chris era cel care se pricepea la arme, rosti ea încordată. Tatăl lui avea propriul arsenal. Vânau tot timpul.
    Îl țintui cu privirea pe Chris, rostind următoarele cuvinte anume pentru el:
    - Ai pus două gloanțe în pistol.
    Jordan sări ca ars în picioare.
    - Ai crezut că ai pus totul la cale. Dar n-aveai cum să nu fii zgâriat când ea ți s-a împotrivit...
    - Obiecție, Onorată Instanță! Este inadmisibil!
    Imposibil de stăpânit, Melanie îl pironi pe Chris cu privirea.
    - N-ai avut cum să calculezi traiectoria glonțului. Și n-ai putut să faci nimic în privința ceasului, pentru că nici măcar n-ai știut de el.
    Mâinile i se încleștară pe balustrada boxei, degetele albindu-i-se în acea strânsoare.
    - Doamnă Gold! o întrerupse judecătorul.
    - Tu ai omorât-o! țipă Melanie. Tu mi-ai omorât copilașul și ți-ai omorât și copilașul tău!
    - Doamnă Gold, încetați imediat! tună Puckett, bătând cu ciocănelul. Domnișoară Delaney, țineți-vă martorul în frâu!
    Vârfurile urechilor lui Chris se înroșiră puternic. Se făcu mic lângă Jordan.
    - E martorul tău, spuse Barrie, arătând către femeia care suspina, într-o stare jalnică.
    - Onorată Instanță, spuse Jordan încordat. Poate ar fi mai bine dacă am lua o scurtă pauză.
    Puckett scăpără o  privire mânioasă către procuroare.
    - Poate că așa ar fi cel mai bine, se învoi el.

               Melanie își reluă locul în boxa martorilor; avea ochii roșii și obrajii împurpurați, însă, din toate celelalte puncte de vedere, își recăpătă stăpânirea de sine.
    - Din ceea ce spuneți, doamnă Gold, Emily pare să fi fost o fiică nemaipomenită, începu Jordan, încă așezat la banca apărării, pe un ton atât de degajat, încât ai fi spus că o invită să ia prânzul împreună. Talentată, frumoasă, și avea încredere în dumneavoastră, continuă el. Ce altceva ți-ai mai putea dori de la un copil?
    - Să fie în viață, răspunse Melanie rece.
    Luat prin surprindere pe moment - Jordan nu așteptase la o replică atât de tăioasă - mintal, bătu puțin în retragere.
    - Câte ore pe săptămână petreceați cu Emily, doamnă Gold?
    - Ei bine, lucrez 3 zile pe săptămână, iar Emily era la școală.
    - Deci?
    - Aș spune două ore pe seară, în weekenduri. Sau poate mai multe în weekenduri.
    - Cât timp petrecea cu Chris?
    - Destul de mult.
    - Ați putea fi mai precisă? Mai mult de două ore pe seară și câteva în plus în weekenduri?
    - Da.
    - Înțeleg. Emily avea ambiții mari pentru viitorul ei?
    Surprinsă de schimbarea atât de bruscă a subiectului, Melanie încuviință din cap.
    - Foarte.
    - Cu siguranță ați fost niște părinți care i-ați oferit tot sprijinul.
    - Așa e. Bineînțeles, îi lăudam succesul școlar și îi încurajam interesul în domeniul artei.
    - Ați spune că pentru Emily era important să se ridice la înălțimea așteptărilor dumneavoastră?
    - Așa cred. Știa că suntem foarte mândri de ea.
    Jordan dădu aprobator din cap.
    - Și spuneați că Emily avea încredere în dumneavoastră.
    - Absolut.
    - Trebuie să vă mărturisesc, doamnă Gold, că vă învidiez puțin.
    Se întoarse către jurați, poftindu-i să ia parte la acea confesiune.
    - Eu am un fiu de 13 ani, și nu e deloc ușor să mențin deschise canalele de comunicare.
    - Poate că nu sunteți dispus să ascultați, veni replica plină de sarcasm a lui Melanie.
    - A. Deci asta făceați dumneavoastră în acele două ore? Erați dispusă să  ascultați orice avea Emily să vă spună?
    - Da. Îmi spunea totul.
    - V-a spus și că era însărcinată?
    - Nu, recunoscu ea.
    - De-a lungul celor 11 săptămâni de sarcină, nu v-a pomenit despre asta nici măcar o singură dată în vreuna dintre acele discuții mamă-fiică?
    - Am zis că nu.
    - De ce nu v-a spus?
    Melanie își netezi fusta.
    - Nu știu, răspunse ea pe un ton scăzut.
    - Poate avea impresia că, fiind însărcinată, v-ar fi înșelat acele așteptări atât de mari pe care le aveați de la ea? Că poate n-ar mai fi fost în stare să ajungă pictoriță sau poate nici măcar nu s-ar mai fi dus la facultate?
    - E posibil.
    - Poate că era atât de supărată că nu mai putea îndeplini rolul fiicei perfecte, încât i-a fost teamă să vă mărturisească?
    Melanie scutură din cap, lacrimile șiroindu-i pe obraji fără a le putea stăpâni.
    - Am nevoie de un răspuns, doamnă Gold, o îndemnă Jordan cu blândețe.
    - Nu, răspunse ea. Mi-ar fi spus.
    - Dar doar ce ne-ați zis că nu a făcut-o, observă Jordan. Iar Emily nu este aici ca să ne explice motivele ei. Așadar, să privim faptele: Spuneți că Emily era atât de apropiată de dumneavoastră, încât vă spunea totul. Dar nu v-a zis că era însărcinată. Dacă v-a ascuns ceva atât de important, nu cumva e posibil să vă fi ascuns și faptul că plănuia să se sinucidă?
    Melanie își îngropă fața în mâini.
    - Nu, murmură ea.
    - Nu este posibil ca sarcina să-i fi declanșat sentimentele suicidale? Să nu mai vrea să trăiască, fiindcă nu se mai putea ridica la înălțimea așteptărilor dumneavoastră?
    Vina se așeză greu pe umerii lui Melanie, astfel că femeia începu să fie strivită sub puterea acesteia. Se adânci în scaun, chircindu-se la fel ca atunci când aflase că fiica ei murise.
    Jordan, care își dădu seama că nu mai putea să pună presiuni fără ca imaginea lui să aibă de suferit, se apropie de boxa martorilor și își așeză mâna pe brațul lui Melanie.
    - Doamnă Gold, începu el, întinzându-i propria batistă curată. Doamnă, dați-mi voie.
    Ea luă batista înflorată și își șterse ochii, în vreme ce Jordan continua să o bată ușor pe umăr.
    - Îmi pare sincer rău că v-am întristat, continuă el. Știu cât de greu trebui să vă fie și numai să vă gândiți la asemenea posibilități. Dar am nevoie să îmi dați un răspuns, pentru a putea fi consemnat.
    Cu un efort de voință supraomenesc, Melanie se îndreptă de spate. Își șterse nasul și strânse batista lui Jordan în pumnul ei încleștat.
    - Îmi pare rău, spuse ea. Sunt bine acum.
    - Doamnă Gold, este posibil ca din cauza sarcinii să-i fi încolțit lui Emily în minte gândul sinuciderii?
    - Nu, răspunse Melanie ferm și pe un ton dur. Știu ce fel de relație aveam eu și fiica mea, domnule McAfee. Și mai știu că Emily mi-ar fi spus orice, în ciuda minciunilor pe care încercați să le insinuați. Iar dacă nu mi-a spus înseamnă că ea nu vedea situația ca pe niște probleme. Sau poate că nici ea nu era sigură dacă urma să aibă un copil sau nu.
    Jordan își înclină capul într-o parte.
    - Dacă nu știa despre copil, doamnă Gold, atunci cum ar fi putut să-i spună lui Chris?
    Melanie ridică din umeri.
    - Poate că n-a făcut-o.
    - Vreți să spuneți că este posibil să nu fi știut că era însărcinată.
    - Corect.
    - Atunci ce motiv ar fi avut Chris s-o omoare? întrebă el.

                    Un freamăt străbătu sala de judecată pe când Melanie părăsi boxa martorilor. Traversă încet culoarul principal, însoțită de un aprod.
    De îndată ce ușile se închiseră în urma ei, izbucni un ropot de întrebări și comentarii în rândul publicului, care se răspândi la fel de iute și de aprig ca o molimă.
    Chris îi zâmbi lui Jordan pe când acesta își ocupă din nou locul.
    - Ai fost grozav! îi spuse băiatul.
    - Mă bucur că ți-a plăcut, replică Jordan, netezindu-și cravata.
    - Ce urmează?
    Jordan dădu să-i răspundă lui Chris, însă Barrie i-o luă înainte.
    - Onorată Instanță, spuse ea, acuzarea și-a expus cazul.
    - Acum, îi șopti Jordan clientului său, o să facem spectacol.

                                              ATUNCI
                                       7 NOIEMBRIE 1997

           Emily se șterse pe corp cu prosopul, apoi își înfășură capul în el. Avu grijă să nu-și privească abdomenul plat în oglinda pe lângă care trecea.
    Nu era nimeni în casă, așa că merse dezbrăcată în dormitorul ei. Își netezi patul și înfășură tricoul lui Chris în jurul pernei. În schimb, își lăsă hainele murdare morman pe podea, astfel ca părinții să găsească ceva familiar atunci când se întorceau.
    Se așeză la birou, cu prosopul atârnându-i lejer pe umeri.
    Să lase un bilet?
    Luă un creion și puse vârful acestuia pe hârtie, apăsând atât de tare, încât să lase o urmă. Ce-ai fi putut să le spui celor care îți dăduseră viață, când tu erai pe cale să le refuzi, în mod intenționat, darul? Cu un oftat, Emily azvârli cât colo creionul.
    Nu o făceai. Nu le spuneai nimic, fiindcă ar fi citit printre rânduri mesajul tău și ar fi crezut că e numai vina lor.
    Ca și cum și-ar fi amintit, scotoci în noptieră după un caiet mic, cu copertă de pânz, pe care îl duse la șifonier. Înăuntru era o gaură mică, roasă de veverițe cu ani în urmă și folosită de ea și de Chris când erau mici, ca să-și ascundă comorile secrete.
    Când băgă mâna înăuntru, găsi o bucată de hârtie împăturită.
    Un mesaj scris cu zeamă de lămâie, o cerneală invizibilă care ar fi ieșit la iveală dacă ar fi fost ținută deasupra unei flăcări. Ea și Chris trebuie să avut vreo 10 ani pe atunci.
    Emily își trecu degetele peste marginile zdrențuite ale paginii și zâmbi.
    Vin să te salvez, îi scrisese Chris.
    Din câte își amintea, fusese pedepsită atunci. Chris se cățărase pe scărița cu trandafiri de pe zidul casei, plănuind să intre pe geamul de la baie și s-o elibereze din celula ei; dar căzuse și își rupsese brațul.
    Mototoli hârtia în pumn. Nu fusese prima oară când o salvase renunțând la ea.
    Emily își strânse părul într-o coadă împletită și se întinse pe pat. Rămase așa, dezbrăcată, cu mesajul strâns în palmă, până când auzi mașina lui Chris trăgând pe aleea vecină.

                  Când Chris împlini 15 ani, lumea deveni de nerecunoscut. Timpul se scurgea uneori prea repede, alteori, chinuitor de încet; nimeni nu părea să înțeleagă ce zice; schimbările fizice și creșterea îi furnicau brațele și picioarele și îi întindeau pielea.
    Într-o după-amiază de vară, își aminti Chris, pe când el și Emily leneveau într-o barcă pe lac, el ațipise în mijlocul propoziției ei; când se trezi, soarele strălucea sus pe cer și mai puternic, iar Emily încă vorbea, și i se păru, deopotrivă, că se schimbase totul și nimic.
    Așa era și acum.
    Emily, al cărei chip Chris putea să-l descrie și cu ochii închiși, părea brusc de nerecunoscut. Voia să-i salveze viața, așa că se prefăcea că o ajută să moară.
    Pe de-o parte, se simțea neajutorat, într-o lumea prea mare pentru el ca s-o poată schimba. Pe de alta, lumea lui se micșorase la dimensiunile unei gămălii de ac, în care nu mai încăpeau decât el, Emily și pactul lor.
    Mâinile îi tremurau atât de rău, încât se obișnuise să și le țină sub el, iar alteori trăia clipe în care era convins că avea să-și piardă mințile.
    Se întreba cât de repede zburase timpul din noaptea când Emily îi mărturisise. Se întrebă de ce simțea că drumul se năruie sub el, de vreme ce tot ce încercase să facă era să conducă prudent într-o zonă de siguranță.

             Fata ocupă scaunul din dreapta cu o mișcare atât de familiară, încât Chris fu nevoit să închidă ochii ca să nu o vadă.
    - Bună! zisea ea, ca de obicei.
    Chris ieși de pe aleea curții ei cu sentimentul că cineva schimbase scenariul piesei în care juca, fără să-l anunțe și pe el.
    Nici nu luaseră bine curba ca să intre pe drumul Wood Hollow, că Emily îi spuse să tragă pe dreapta.
    - Vreau să-l văd.
    Vocea ei trăda acea notă excesivă de entuziasm, iar ochii, așa cum îi vedea el în acel moment, îi erau fără viață și strălucitori. De parcă ar fi avut febră.
    Chris se întinse după haină și scoase din buzunarul acesteia pistolul, înfășurat într-o bucată de piele de căprioară. Emily dădu să-l atingă, dar șovăi. Apoi, își trecu degetul arătător de-a lungul țevii.
    - Îți mulțumesc, îi șopti ea, părând ușurată. Glonțul, spuse ea deodată. Nu l-ai uitat, nu?
    Chris își pipăi buzunarul.
    Emily se uită lung la mâna lui, care-i acoperea zona inimii, apoi la chipul lui.
    - N-ai de gând să spui nimic?
    - Nu, răspunse Chris. N-am de gând.

             Fusese ideea lui Emily să meargă la carusel. Pe de-o parte, pentru că știa că avea să fie pustiu în perioada aceea a anului, pe de alta, pentru că făcea un efort conștient să ia cu ea cele mai frumoase lucruri pe care le avea lumea aceasta de oferit înainte s-o părăsească.
    Îi plăcuse dintotdeauna caruselul. În ultimele două veri, când Chris lucra acolo, își dădeau deseori întâlnire la el. Era ceva incredibil de drăguț la mașinăria aceea uriașă, care se învârtea singură, la caii care se mișcau cu încetinitorul, scârțâind și vuind din toate încheieturile.
    Nu îi era frică. Acum, că găsise o cale de scăpare, nici măcar gândul morții nu o mai speria.
    Se uită la Chris, apoi la cutiuța argintie care conținea mecanismul de pornire al caruselului.
    - Mai ai cheia? întrebă ea.
    Vântul îi sufla coada împletită, iar ea își încrucișă brațele în încercarea de a se încălzi.
    - Da, răspunse Chris. Vrei să te dai?
    - Te rog.
    Se urcă în carusel, trecându-și mâna peste nările cailor vânjoși. Alese un cal alb, cu o coamă arginite și cu căpăstrul împodobit cu rubine și smaralde. Chris rămase lângă cutia argintie, cu mâna pe butonul roșu care pornea mașinăria.
    Emily simți cum, cu un uruit, caruselul prindea viață sub ea, flașneta începând și ea să cânte pe când mecanismul prinse viteză. Plesni biciul din piele roasă de gâtul calului și închise ochii.
    Își aduse aminte de ea și de Chris când erau mici și ședeau unul lângă altul pe bolonavul din curtea din spate, ținându-se de mână și aruncându-se împreună într-un maldăr de frunze căzute. Își amintea cât de convinși fuseseră în acel moment că puteau zbura.

              El rămase jos și o urmărea cu privirea pe Emily. Capul îi era dat pe spate, iar vântul îi împurpurase obrajii. Ochii îi erau inundați de lacrimi, dar, cu toate astea, zâmbea.
    Acum e-acum, se gândi el. Ori o lăsa pe Emily să obțină ceea ce dorea mai mult decât orice pe lume, ori se asigura că primește ceea ce voia el însuși. Era pentru prima oară, din câte își amintea, când cele două lucruri nu coincideau.
    Cum putea sta cu mâinile în sân și s-o privească murind? Și, pe de altă parte, cum putea s-o oprească, dacă suferea atât de mult?
    Emily avusese încredere în el, iar el avea de gând s-o trădeze. Și, la următoarea tentativă de suicid - pentru că avea să urmeze o alta, nu se îndoia de asta - nu avea să afle decât după ce faptul va fi consumat. Ca toți ceilalți.
    Simți cum i se ridică părul pe ceafă. Chiar lua în considerare ideea aceea?
    Încercă să-și limpezească mintea, ca să găsească soluția cea mai directă și mai rapidă a problemei. Soluția perfectă nu exista. Nu era nicio garanție că aveau să ajungă împreună pe lumea cealaltă.
    Tremurând, se concentră îndelung asupra liniei albe a gâtului ei, asupra pulsului care făcea să zvâcnească acel loc.

            Ședeau pe banca din fața caruselului, acolo unde mamele ședeau împreună cu copilașii lor, cu mâinile pe lemnul scorojit și îngroșat sub numeroasele straturi de vopsea. Sticla de Canadian Club era așezată între picioarele lui Chris.
    O simțea pe Emily cum tremură lângă el și se amăgi, spunându-și că era din cauza frigului. Aplecându-se înspre ea, îi încheie jacheta până sus.
    - Să nu răcești, spuse el, apoi, cântărindu-și cuvintele, simți cum i se face rău. Te iubesc, șopti, iar acela fu momentul când se hotărî ce avea să facă.
    Când iubești pe cineva, pui nevoile celuilalt mai presus de ale tale.
    Chiar dacă acele nevoi erau de neconceput; indiferent cât de bolnave erau; indiferent câtă suferință îți provocau.
    Nu-și dădu seama că începuse să plângă, până când nu-și simți propriile buze sărate și lipicioase pe buzele lui Emily.
    Ca să-l liniștească, Emily începu să-l mângâie pe spate, iar el se întrebă:
    - Cine e aici pentru cine?
    Brusc, fu cuprins de dorința de a fi înăuntrul ei. Cu o lăcomie care îl surprinse până și pe el, se trezi că-i smulge blugii de pe ea.
    Ia-mă cu tine, își spuse în sinea lui.

               Emily își netezi hainele, cu obrajii învăpăiați.
    Chris nu mai înceta cu scuzele, de parcă faptul că uitase să folosească prezervativul era un lucru pentru care ea i-ar fi purtat pică pentru totdeauna.
    - Nu contează, îi spuse ea, băgându-și cămașa în pantaloni.
    De-ai ști tu, se gândi.
    Băiatul ședea la câțiva centimetri depărtare de ea, cu mâinile împreunate în poală. Era încă descheiat la blugi. Se simțea nefiresc de calm.
    - Ce vrei să fac? o întrebă el. După?
    Nu discutaseră despre asta: de fapt, până în momentul acela, Emily nu era pe deplin sigură că el nu avea să facă nimic prostesc, ca de exemplu, să arunce gloanțele în vreun tufiș, în loc să le încarce în magazie, ori să-i smulgă arma din mână în ultimul moment.
    - Nu știu, răspunse ea.
    Și chiar așa era. Nu mersese niciodată cu gândul atât de departe. Pusese la cale planul, organizarea, chiar și actul în sine, dar nu își imaginase deloc ce avea să fie după moarte. Își drese glasul.
    - Orice, spuse ea. Orice e nevoie să faci.
    Chris trasă cu unghia un desen imaginar pe podeaua din lemn, simțindu-se deodată un străin.
    - E un moment anume? întrebă el încordat.
    - Nu a sosit încă, șopti Emily.
    Obținând amânarea, Chris își încheie blugii și o trase în poală la el. O cuprinse cu brațele, iar ea se sprijini de el.
    Iartă-mă, îi ceru ea în gând.

             Mâinile îi tremurau când deschise magazia pistolului.
    Coltul avea o capacitate de 6 gloanțe. După ce un glonț era tras, tubul acestuia rămânea în interiorul revolverului.
    Îi explică toate acestea lui Emily, pe când le scotea din buzunarul de la cămașă, de parcă, dacă i-ar fi expus mecanismul actului, l-ar fi făcut să pară mai puțin dureros.
    - Două gloanțe? întrebă Emily.
    Chris ridică din umeri.
    - Pentru orice eventualitate, îi răspunse el.
    În eventualitatea în care un singur glonț nu-și făcea treaba? În eventualitatea în care își dădea seama că, dacă Emily murea, nu mai voia nici el să trăiască?
    Pistolul se afla între ei, o entitate vie. Emily îl ridică, încheietura mâinii ei îndoindu-se de greutatea lui.
    Chris ar fi vrut să-i spună atât de multe. Ar fi vrut să afle îngrozitorul ei secret, ar fi vrut s-o implore să se oprească. Ar fi vrut să o convingă să renunțe până nu era prea târziu, cu toate că nu era nici el prea convins de contrariu, simțind că ajunseseră deja într-un punct fără întoarcere.
    - Fac asta, spuse el, pentru că te iubesc.
    Chipul lui Emily era încremenit și scăldat în lacrimi.
    - Și eu fac asta pentru că te iubesc.
    Îl apucă strâns de mână.
    - Vreau să mă ții în brațe, spuse ea.
    Chris o întoarse cu fața spre el, sprijinindu-i bărbia pe umărul lui drept.
    Își întipări în memorie greutatea trupului ei și viața care o străbătea ca un curent, înainte să se dea ușor pe spate ca să-i facă loc lui Emily să-și ducă arma la tâmplă.

                                          ACUM
                                       MAI 1998

                   Randi Underwood își ceru scuze în fața juraților.
    - Lucrez noaptea, le explică ea, dar nu au vrut să vă țină pe toți treji în timpul când eu sunt de obicei cel mai lucidă.
    Abia ieșise dintr-o tură de 36 de ore de la spital, unde lucra ca asistentă medicală la Urgențe.
    - Numai să-mi spuneți când o iau pe arătură, glumea ea. Iar dacă încerc să intubez pe cineva cu un creion, dați-mi o palmă.
    Jordan zâmbi.
    - Apreciem foarte mult că sunteți aici, doamnă Underwood.
    - Hei, zâmbi martora, ce diferență face un pui de somn?
    Era o femeie corpolentă, îmbrăcată încă în uniforma de spital, cu un imprimeu de sus până jos cu fulgi de nea micuți și verzi.
    Jordan trecuse deja de etapa stabilirii identității pentru consemnare.
    - Doamnă Underwood, continuă el, erați de serviciu în noaptea de 7 noiembrie, când Emily Gold a fost adusă la camera de urgență a spitalului Bainbridge Memorial?
    - Da.
    - V-o aduceți aminte?
    - Da. Era foarte tânără, iar acestea sunt cazurile cele mai îngrozitoare. La început, a fost multă forfotă în jurul ei - a atras toate privirile când au adus-o medicii înăuntru - dar, din câte se pare, n-a durat mai mult de câteva secunde până să fie declarată decedată, și asta până să ajungă efectiv la camera de urgență.
    - Înțeleg. Ce s-a întâmplat pe urmă?
    - Ei bine, procedura standard presupune să fie chemat cineva care să identifica cadavrul înainte să fie transferat la morgă. Fuseserăm anunțați că părinții erau în drum spre spital. Așa că am început s-o curăț.
    - S-o curățați?
    - Așa se face, continuă femeia. Mai ales când cadavrul e plin de sânge. Pentru rude, e mai greu să-l vadă așa. Practic, nu am făcut decât să-i șterg fața și mâinile. Nu ne atenționase nimeni să nu o spălăm.
    - Ce vreți să spuneți?
    - În cazul unei anchete, probele sunt probe, iar un cadavru este calificat drept probă. Dar ofițerii care au adus-o ne-au spus că era vorba de o sinucidere. Nimeni de la poliție nu ne-a dat alte informații. Și nimeni nu a venit să-i facă vreo analiză sau ceva de genul ăsta.
    - Vă amintiți precis că i-ați spălat mâinile?
   - Da. Îmi aduc aminte că avea pe deget un inel drăguț de aur, știți, cu un model din acela de inspirație celtică.
    - Când ați părăsit sala de urgențe?
    - Când a venit tatăl fetei să identifice cadavrul, răspunse ea.
    Jordan îi zâmbi martorei.
    - Vă mulțumesc. Nu mai am întrebări.

                Așa cum se aștepta și Jordan, Barrie Delaney refuză să-i pună întrebări asistentei medicale. Astfel că Jordan îl chemă în boxa martorilor pe doctorul Linwood Karpagian, gândindu-se că-i datorează Selenei un buchet mare de trandafiri pentru că-l găsise pe bărbatul acesta.
    Jurații nu-și puteau lua ochii de la el.
    Doctorul Karpagian semăna cu Cary Grant în tinerețe, cu părul lui argintiu ce i se ondula pe la tâmple și cu mâinile lui elegante și îngrijite, care păreau suficient de abile încât să le încredințezi spre păstrare propria-ți încredere, darămite ceva mult mai valoros.
    Ședea nonșalant pe scaun, obișnuit să fie în centrul atenției.
    - Onorată Instanță, se auzi vocea lui Barrie, cer permisiunea să mă  apropii.
    Puckett le făcu semn celor 2 avocați să se apropie, iar Jordan ridică din sprânceană, curios să afle ce avea Barrie de zis.
    - Conform raportului la care am făcut apel, acuzarea obiectează împotriva acestui martor.
    - Domnișoară Delaney, v-am respins deja cererea în faza premergătoare procesului.
    Pe când Barrie se întorcea îmbufnată în banca ei, Jordan prezentă referințele doctorului, impresionându-i și mai mult pe jurați.
    - Domnule doctor, începu el, cu câți adolescenți ați avut de-a face până acum?
    - Cu mii, răspunse doctorul Karpagian. Nici nu-mi aduc aminte precis.
    - Și câți dintre ei aveau tendințe suicidale?
    - O, am tratat mai bine de 400 de adolescenți cu astfel de probleme. Iar printre aceștia nu se regăsesc, firește, alți tineri cu tendințe suicidale, despre ale căror cazuri am discutat în cele 3 cărți pe care le-am scris pe această temă.
    - Prin urmare, v-ați publicat cercetările?
    - Da. În afară de cărți, am și studii publicate în publicațiile de specialitate The Journal of Counseling and Clinical Psychology și în The Journal of Abnormal Child Psychiatry.
    - De vreme ce nu suntem familiarizați ca dumneavoastră cu sinuciderea în rândul adolescenților, ați putea să ne prezentați câteva caracteristici generale ale acestui fenomen?
    - Cu siguranță. Sinuciderea în rândul adolescenților este o epidemie îngrijorătoare, ce se răspândește din ce în ce mai mult cu fiecare an. Pentru un adolescent, sinuciderea este văzută ca o declarație a puterii, dar și a disperării sale. Adolescenții au nevoie, mai mult decât orice altceva, să fie luați în serios. Lumea unui adolescent se învârte în jurul lui însuși. Acum, imaginați-vă un adolescent tulburat, care are o problemă. Părinții îl ignoră, fie pentru că nu vor să accepte supărarea copilului lor, fie pentru că nu au timp să-l asculte. Drept consecință, adolescentul își spune: „A, da? Lasă că vă arăt eu ce pot să fac.” Și se sinucide. Nu se gândește la realitatea morții, ci consideră sinuciderea o modalitate de a-și rezolva problema, de a pune capăt suferințelor și de a afirma „Atât am avut de spus!”, toate în același timp.
    - Există vreun decalaj procentual între rata sinuciderilor în rândul fetelor și rata sinuciderii în rândul băieților?
    - Frecvența tentativelor de suicid în rândul fetelor este de 3 ori mai crescută, dar băieții înregistrează o rată de succes mai mare.
    - Într-adevăr? făcu Jordan, prefăcându-se uimit.
    În realitate, cu o săptămână în urmă, el și doctorul Karpagian puseseră la punct această depoziție timp de ore întregi, astfel că doctorul nu putea preciza niciun aspect care să-l ia prin surprindere pe Jordan.
    - Care să fie motivul? întrebă avocatul.
    - Ei bine, când fetele încearcă să se sinucidă, recurg deseori la metode mai puțin decisive. Pastile sau intoxicarea cu monoxid de carbon - ambele necesită o perioadă lungă pentru a-și face efectul, răstimp în care victima este deseori găsită și după la spital. Unele își taie venele, neștiind că metoda cea mai rapidă de a muri este să le taie vertical, în lungul arterelor. Pe de altă parte, continuă doctorul, băieții tind să folosească arme sau să se spânzure. Ambele metode sunt rapide, moarte survenind înainte ca cineva să-i poată salva sau opri.
    - Înțeleg, spuse Jordan. Există vreun profil anume de adolescent care este mai predispus la suicid?
    - Acesta este un aspect foarte interesant, răspunse doctorul Karpagian, făcând ochii mari și trădând o atenție școlărească. Un adolescent sărac este la fel de predispus să încerce ca unul bogat. În realitate, nu există un profil socio-economic al adolescentului sinucigaș.
    - Sunt anumite tipare comportamentale care ies în evidență și transmit „Hei, sunt un puști care vrea să se omoare”?
    - Depresia, spuse Karpagian cu hotărâre. Poate fi ceva care s-a instalat cu ani în urmă sau în decursul câtorva luni. Actul sinuciderii este deseori declanșat de un anumit eveniment, care, adăugat depresiei, pare copleșitor și imposibil de acceptat.
    - Această stare depresivă este vizibil pentru cei din preajma adolescentului?
    - Ei bine, știți și dumneavoastră, domnule McAfee, aceasta e doar una dintre probleme. Depresia se poate manifesta în multe feluri diferite. Și nu este întotdeauna remarcată de prieteni și familie. Există anumite semne caracteristice comportamentului suicidal, pe care psihologii le recunosc și pe care trebuie să le în serios, în caz că apar. Unii adolescenți nu manifestă nicio caracteristică de acest fel, pe când alții le manifestă pe toate.
    - Care ar fi aceste caracteristici, domnule doctor?
    - Câteodată, observăm un interes față de moarte. Alteori, o schimbare a obiceiului alimentar sau probleme cu somnul. Comportament rebel. Îndepărtarea de oameni sau fuga de acasă. Unii adolescenți cu tendințe suicidale sunt în permanență plictisiți sau au dificultăți de concentrare. Poate fi vorba de un abuz de medicamente sau de băuturi alcoolice, de eșec școlar. Este posibil să-și neglijeze aspectul exterior, să dezvolte schimbări de personalitate sau să prezinte afecțiuni psihosomatice. Câteodată, vedem copii care renunță la obiecte dragi sau care glumesc că se sinucid. Dar, după cum spuneam, câteodată nu vedem niciunul dintre aceste semne.
    - Par niște adolescenți perfect normali, spuse Jordan.
    - Întocmai, fu de acord doctorul. Acesta e și motivul pentru care e atât de dificil să-i diagnostichezi.
    Jordan luă un dosar, un portofoliu cu informațiile medicale ale lui Emily Gold și cu interogatoriile luate vecinilor, prietenilor și familiei acesteia atât de Selena, cât și de poliție.
    - Domnule doctor, ați avut ocazia să analizați profilul lui Emily Gold?
    - Da.
    - Ce spuneau prietenii și membrii familiei sale despre ea?
    - În mare parte, părinții ei nu știau să fi suferit de depresie. Și nici prietenii. Profesoara ei de desen a sugerat că, deși Emily nu ar fi afirmat niciodată că ar fi fost supărată, în lucrările ei artistice începuse să manifeste o tendință spre macabru. Mie îmi pare că, citind printre rânduri, Emily se retrăsese în sine în ultimele săptămâni de viață. Petrecea foarte mult timp cu Chris, ceea ce converge cu ideea pactului sinucigaș.
    - Ideea pactului sinucigaș? Ce înseamnă asta mai exact?
    - Două sau mai multe morți plănuite împreună. Pentru un adult, este un lucru extraordinar - ideea de a avea o asemenea înrâuire asupra celuilalt, încât să-l convingi să-și ia viața odată cu tine.
    Zâmbi trist către juriu:
    - Majoritatea dintre voi ați și uitat - probabil ați avut un motiv întemeiat - cum era când aveați 16-17 ani; cât de crucial era să aveți pe cineva care să vă înțeleagă și să vă admire. Când crești, lucrurile capătă un grad de relativitate mai mare. Dar când ești adolescent, intensitatea acelei relații îți consumă toate resursele. Ești atât de strâns legat de cealaltă persoană, încât ajungeți să purtați același fel de haine, să ascultați același gen de muzică, să aveți același gen de distracții, ba chiar și același mod de a gândi. Nu e nevoie decât de un adolescent care să vină cu ideea sinuciderii. E nevoie însă de o sumedenie de resorturi psihologice pentru ca și al doilea să decidă că este o idee bună.
    Doctorul Karpagian se uită la Chris, de parcă l-ar fi analizat chiar în acel moment.
    - Adolescenții care decid să se sinucidă împreună sunt, de obicei, apropiați. Dar, odată ce au luat hotărârea de a se sinucide împreună, lumea lor mică se restrânge și mai mult. Nu au încredere decât unul în celălalt ca să se destăinuie. Nu vor să vadă pe altcineva decât unul pe celălalt. Iar cercul se restrânge din ce în ce mai mult în jurul lor, până când singurul lucru care mai are sens este comiterea actului sinucigaș: plănuirea lui, evenimentul în sine. Au de gând să facă o declarație comună către toți oamenii care sunt în afara lumii lor mici, către oamenii care nu-i înțeleg.
    - Domnule Karpagian, potrivit profilului lui Emily Gold, ați spune că fata avea tendințe suicidale?
    - Nu am întâlnit-o, dar pot spune că este întru totul posibil să fi fost suficient de depresivă încât să comită suicid.
    Jordan încuviință din cap.
    - Vreți să spuneți că nu trebuie să fie arborat neapărat un steag roșu care să semnalizeze acest lucru? Că o fată poate să pară o adolescentă normală, puțin cam retrasă, dar predispusă la suicid?
    - S-au mai văzut asemenea cazuri, răspunse doctorul Karpagian.
    - Înțeleg.
    Avocatul aruncă o privire la notițele lui.
    - Ați avut ocazia să analizați profilul lui Chris?
    La insistențele lui Jordan, Selena crease profilul lui, în același fel în care îl crease și pe cel al lui Emily: vorbind cu familia, cu prietenii și obținând informații de la aceștia.
    Știa că - deși și-ar fi dorit contrariul - Chris nu avusese niciodată tendințe suicidale, astfel că n-ar fi funcționat strategia de a-l fi pus față în față cu un specialist, iar apoi să-l cheme pe specialist în boxa martorilor și să-i ceară să mărturisească adevărul sub jurământ.
    - L-am analizat. Cel mai important aspect care m-a frapat la profilul lui Chris este obsesia lui pentru Emily Gold. Am fost psiholog cu mult înainte să mă specializez în cazurile de suicid și, știți dumneavoastră, există un termen specific care descrie exact tipul de relație pe care l-au dezvoltat Chris și Emily de-a lungul anilor.
    - Care este acela?
    - Fuziune.
    Zâmbi către jurați.
    - Exact ca în fizică. Înseamnă că două personalități sunt atât de puternic legate una de cealaltă, încât ajung să formeze o personalitate cu totul nouă, iar cele două individualități încetează să mai existe.
    Jordan ridică din sprâncene.
    - Puteți să-mi explicați mai bine?
    - Pe înțelesul tuturor, reluă doctorul Karpagian, înseamnă că mințile și personalitățile lui Chris și Emily erau atât de bine conectate între ele, încât nu se mai distingeau una de cealaltă. Au crescut împreună, fiind atât de apropiați, încât nu mai puteau să funcționeze unul fără celălalt. Indiferent ce i s-ar fi întâmplat unuia din ei, l-ar fi afectat și pe celălalt. Iar în cazul în care unul dintre ei ar fi murit, celălalt nu ar mai fi putut să trăiască.
    Se uită la Jordan:
    - Are sens ce spun?
    - Este mult mai limpede, spuse Jordan, dar greu de acceptat.
    Doctorul Karpagian zâmbi.
    - Felicitări, domnule McAfee! Asta nu denotă nimic altceva decât că sunteți sănătos psihic.
    Jordan zâmbi cu trufie.
    - Nu știu dacă domnișoara Delaney ar fi de acord, dar vă mulțumesc.
    Jurații chicotiră și ei.
    - Prin urmare, în opinia dumneavoastră de specialist, domnule doctor Karpagian, la ce concluzie ați ajuns în privința lui Chris Harte și a lui Emily Gold?
    - Ei bine, consider că Emily era cea afectată de tendințe suicidale, dintr-un motiv sau altul. Și - nu omiteți să luați în considerare acest aspect - este posibil să nu aflăm niciodată care a fost acest motiv. Dar ceva a adus-o în starea de depresie, iar moartea a părut singura cale de scăpare. A apelat la Chris pentru că îi era de departe cea mai apropiată persoană și i-a mărturisit gândul sinuciderii. Dar, odată ce i s-a confesat lui Chris, el și-a dat seama că, dacă Emily murea, nici el nu mai avea pentru ce să trăiască.
    Jordan se uită lung către jurați.
    - Vreți să spuneți că motivul pentru care Emily voia să se sinucidă nu coincide cu cel al lui Chris?
    - Nu. Mai degrabă, simplul fapt că Emily avea de gând să se omoare a constituit motivul pentru care Chris a fost de acord cu pactul sinucigaș.
    Preț de-o clipă, Jordan închise ochii.
    Aceasta era cea mai mare provocare pentru el, în calitate de avocat al apărării: să-i convingă pe jurați că cei 2 copii ar fi putut ajunge împreună la această idee teribilă. Minunatul doctor, slavă Domnului - sau mulțumită Selenei, pentru că îl găsise - făcuse să pară posibil acest lucru.
    - Încă ceva, spuse Jordan. Emily a achiziționat un obiect foarte costisitor pentru cineva cu câteva luni înainte de a se sinucide. Cum ați putea explica un astfel de comportament?
    - Simplu, era un cadou, răspunse doctorul Karpagian. Un lucru pe care plănuise să-l lase în urmă pentru cineva anume, din dorința de a se asigura că nu va fi uitată.
    - Prin urmare, Emily a cumpărat obiectul respectiv ca să dea lumii de știre că plănuiește să se sinucidă?
    - Obiecție! strigă Barrie. Influențează martorul!
    - Onorată Instanță, e un aspect foarte important, ripostă Jordan.
    - Atunci reformulați, domnule McAfee.
    Jordan se întoarse către doctorul Karpagian.
    - După părerea dumneavoastră de specialist, de ce ar cumpăra Emily cadou un ceas atât de scump, dacă avea într-adevăr de gând să se sinucidă?
    - Aș spune, începu gânditor psihologul, că Emily a cumpărat ceasul înainte de a lua decizia să se omoare și înainte să-l implice pe Chris în pactul sinucigaș. Este posibil să fi fost foarte scump, însă acest lucru nu a contat.
    Zâmbi trist către avocat.
    - Când ai de gând să te sinucizi, ultimul lucru la care te gândești este să obții o rambursare.
    - Vă mulțumesc, încheie Jordan și luă loc.

                Barrie clocotea. Trebuia să facă un specialist să pară idiot și nu avea absolut nicio informație din domeniul lui.
    - În regulă, domnule doctor, își făcu ea curaj să înceapă, ați analizat profilul lui Emily. Și ați menționat o serie de caracteristici pe care le manifestă unii adolescenți cu tendințe suicidale.
    Luă în mână carnețelul plin de notițe.
    - Lipsa somnului este una dintre ele?
    - Da.
    - Ați remarcat acest lucru în profilul lui Emily?
    - Nu.
    - Ați găsit schimbări inexplicabile în obiceiurile ei alimentare?
    - Nu.
    - Avea Emily un comportament rebel?
    - Nu, din câte am văzut eu.
    - A fugit de acasă?
    - Nu.
    - O preocupa ideea de moarte?
    - Nu fățiș.
    - Părea să fie plictisită sau să aibă probleme de concentrare?
    - Nu.
    - Făcea abuz de băuturi alcoolice sau de droguri?
    - Nu.
    - A înregistrat vreun eșec școlar?
    - Nu.
    - Își neglija aspectul exterior?
    - Nu.
    - Se plângea că ar suferi de vreo afecțiune psihosomatică?
    - Nu.
    - Glumea pe tema sinuciderii?
    - Din câte se pare, nu.
    - Așadar, singura trăsătură care v-a condus la ideea că Emily ar fi putut avea tendințe sinucigașe este faptul că era cam retrasă și avea o dispoziție cam proastă. Dar nu cumva asta e ceva normal pentru 99% dintre femei măcar o dată pe lună?
    Doctorul Karpagian zâmbi.
    - Am auzit din surse sigure că așa ar fi, zise el.
    - Prin urmare, e oare posibil ca Emily să nu fi avut tendințe suicidale, de vreme ce nu manifesta niciuna dintre aceste caracteristici?
    - Este posibil, recunoscu psihologul.
    - Cele câteva semne pe care le manifesta Emily sunt normale pentru o adolescentă?
    - Da, de cele mai multe ori.
    - În regulă. Acum, ați lucrat în baza unui profil al lui Emily, corect?
    - Da.
    - Cine a alcătuit acest profil?
    - Am înțeles că detectivul apărării, domnișoara Damascus, a pus cap la cap informațiile. Se compune dintr-o serie de interogatorii luate de dumneaei sau de poliție prietenilor și membrilor familiei adolescentei în chestiune.
    - După cum reiese din propria declarație, Chris Harte era cea mai apropiată persoană de Emily Gold. Și observațiile lui au fost trecute în profilul acesteia?
    - Ei bine, nu. El nu a fost întrebat.
    - Dar nu era el cel la care apela Emily cel mai des în ultimele săptămâni de viață?
    - Ba da.
    - Prin urmare, nu ar fi fost el în măsură să vă spună dacă manifesta vreuna dintre acele caracteristici pe care le-ați înșirat? Probabil că el, dintre toți ceilalți, ar fi observat cel mai bine acest lucru.
    - Ba da.
    - Și, totuși, nu ați vorbit cu el, deși era, evident, cea mai bună sursă de informații?
    - Am încercat să tragem niște concluzii fără a-l implica pe Chris, din dorința de a fi cât mai obiectivi.
    - Nu asta era întrebarea, domnule doctor, ci „L-ați interogat pe Chris Harte?”
    - Nu, nu l-am interogat.
    - Nu l-ați interogat pe Chris Harte. Era în viață și disponibil, dar, cu toate acestea, nici măcar nu i-ați cerut părerea, deși era cel mai bun martor pe care îl aveați la dispoziție și care să vă descrie comportamentul lui Emily înainte de sinucidere. În afară de Emily însăși.
    Barrie îl pironi cu privirea pe martor.
    - Dar pe Emily nu aveați cum s-o interogați, nu-i așa?

                 Kim Kenly își făcu apariția, pentru scurta întrevedere la tribunal, într-o rochie largă, multicoloră, cu un imprimeu pictat cu sute de urme de mâini micuțe.
    - Nu e grozavă? îl întrebă ea pe aprod, în timp ce o escorta către boxa martorilor. Mi-au dăruit-o copiii mei de la grădiniță.
    Jordan îi prezentă referințele, apoi o întrebă pe domnișoara Kenly dacă o cunoștea pe Emily Gold.
    - Am fost profesoara ei de desen la liceu, răspunse ea. Emily era incredibil de talentată. Trebuie să înțelegeți, ca profesor de arte, văd 500 de copii pe zi. Majoritatea dintre ei trec prin cabinetul de desen și lasă doar mizerie în urma lor. Câțiva rămân mai departe, manifestând o reală afinitate pentru materia asta. 1, poate 2 au într-adevăr talent. Ei bine, Emily era cea mai rară dintre nestemate. Cred că întâlnesc un asemenea elev o dată la 10 ani. Și un elev care nu numai că iubește arta, dar știe și cum să-și pună în valoare abilitățile.
    - Pare să fi fost cu adevărat deosebită.
    - Talentată, îl corectă Kim. Și dedicată. Își petrecea tot timpul liber în cabinetul de desen. Ba chiar avea propriul șevalet în spatele clasei.
    Jordan ridică o serie de pânze pe care aprodul le adusese odată cu domnișoara Kenly.
    - Am aici câteva picturi pe care vreau să le aduc drept probe, spuse el, așteptând să fie examinate de Barrie și să fie consemnate corespunzător de către grefier. Puteți să ne spuneți câte ceva despre ele? continuă el.
    - Desigur. Pe băiatul de acadea l-a făcut în clasa a IX-a. Tabloul dintr-a X-a - mama și copilul - este, după cum vedeți, mult mai elaborat în ceea ce privește expresia facială. Este mult mai verosimil. Subiecții sunt de asemenea mai tridimensionali. Al III-lea tablou, ei bine, este limbede că modelul i-a fost Chris.
    - Chris Harte?
    Kim Kenly zâmbi.
    - Îl recunoașteți, domnule McAfee? întrebă ea.
    - Eu da, o asigură el. Dar nu și procesul-verbal.
    - Ei bine, atunci da. E Chris Harte. În fine, Emily a surprins expresia facială a subiectului, precum și realismul trăsăturilor acestuia. De fapt, lucrările lui Emily se asemănau întru câtva cu cele ale lui Mary Cassatt.
    - Bine, acum m-ați pierdut, făcu Jordan. Cine e Mary Cassatt?
    - O pictoriță din secolul al XIX-lea, care folosea deseori drept subiecți mame și copii. Și Emily făcea același lucru, dând dovadă de aceeași emoție și atenție la detalii.
    - Vă mulțumesc, spuse Jordan. Prin urmare, picturile lui Emily au evoluat într-o manieră oarecum firească de-a lungul anilor de liceu?
    - Din punct de vedere tehnic, da. Se vedea o implicare afectivă considerabilă spre deosebire de prima zi. Dar, pe măsură ce a progresat, începând din clasa a IX-a și până într-a XII-a, n-am mai reușit să înțeleg ce gândea ea despre subiecții ei: am observat, în schimb, ceea ce credea subiectul despre faptul de a fi subiect. Rar observi acest lucru la pictorii amatori, domnule McAfee. Este dovada unui adevărat rafinament.
    - Ați remarcat vreo schimbare în ceea ce privește stilul lui Emily?
    - Ei bine, chiar am remarcat. Toamna trecutăă lucra la o pictură care era complet diferită față de lucrările ei de până atunci, ceea ce m-a surprins de-a dreptul.
    Jordan scoase și ultima pictură pentru a fi consemnată.
    Craniul desenat liber, cu orbitele ochilor umplute cu nori de furtună și cu limba ieșită în afară captă atenția juraților. O femeie își acoperi gura cu mâna și scăpă un:
    - O, Doamne!
    - La asta m-am gândit și eu, fu de acord Kim Kenly, adresându-i-se juratei. După cum vedeți, aici nu mai e vorba de realism, ci de suprarealism.
    - Suprarealism, repetă Jordan. Puteți să ne explicați termenul?
    - Toată lumea a văzut picturi suprarealiste. Dali, Magritte.
    Văzând că Jordan se uită nedumerit, oftă:
    - Dali, cel care a pictat ceasurile curgătoare?
    - A, da.
    Aruncă o privire scurtă către juriu. Ca oricare alt grup aleatoriu din Grafton County, alcătuirea lui era un adevărat tablou al contradicțiilor.
    Un profesor de economie de la Dartmouth ședea lângă un bărbat despre care Jordan putea să pună pariu că nu-și părăsise în viața lui ferma sa de lapte din Orford. Profesor de economie părea plictisit și probabil că știuse în tot acest timp cine era Dali. Fermierul își notă ceva în carnețel.
    - Domnișoară Kenly, când a pictat Emily acest tablou?
    - La început, la sfârșitul lunii septembrie. Nu era complet terminat când.... a murit.
    - Nu? Dar este semnat.
    - Da, aprobă profesoara de desen, încruntându-se. Și i-a dat și un titlu. Evident, s-a gândit că e aproape terminat.
    - Ne puteți spune ce titlu i-a dat Emily acestui tablou?
    Kim Kenly și-a trecut degetul lung, cu unghia dată cu ojă roșie, de-a lungul conturului craniului, peste limba lată și norii negri din orbitele oculare, oprindu-se în dreptul cuvintelor de lângă semnătura artistului.
    - Este chiar aici, arătă ea. Autoportret.

               Preț de 1 minut, Barrie Delaney se uită lung la pictură, ținându-și bărbia în palmă. Apoi scoase un oftat și se ridică în picioare.
    - Ei bine, nu prea pricep mare lucru, recunoscu ea, adresându-i-se lui Kim Kenly. Dumneavoastră?
    - Eu nu sunt specialistă... începu Kim.
    - Nu, o întrerupse Barrie. Dar stați liniștită, apărarea a găsit unul. Totuși, în calitate de profesoară de desen a lui Emily, ați întrebat-o vreodată de ce a pictat ceva atât de tulburător?
    - I-am pomenit odată cum că ar fi total diferit față de stilul ei obișnuit. Iar ea mi-a răspuns că așa simțea să picteze în momentul acela.
    Barrie începu să se plimbe încoace și încolo de-a lungul boxei martorilor.
    - Este neobișnuit pentru pictori să experimenteze medii și stiluri diferite?
    - Ei bine, nu.
    - Și-a înercat vreodată Emily mâna la scultpură?
    - O dată, pentru foarte scurt timp, într-a X-a.
   - Dar la olărit?
    - Puțin.
    Barrie aprobă, încurajator.
    - Dar la acuarele?
    - Da, dar prefera uleiurile.
    - Ocazional, obișnuia Emily să execute picturi diferite de stilul ei obișnuit?
    - Desigur.
    Barrie se îndreptă ușor către portretul cu craniu.
    - Domnișoară Kenly, când Emily a încercat pentru prima dată acuarelele, ați observat ceva neobișnuit în comportamentul ei?
    - Nu.
    - Dar când a încercat să sculpteze, ați observat vreo schimbare de atitudine?
    - Nu.
    Barrie ridică portretul craniului.
    - În perioada când lucra la acest tablou, domnișoară Kenly, se purta complet diferit decât de obicei?
    - Nu.
    - Nu mai am întrebări, declară Barrie, punând tabloul înapoi pe banca cu probe, cu fața în jos.

               Pe holul tribunalului erau înșirate o mulțime de scaune, un punct de legătură între cele două săli de judecată. În fiecare zi, scaunele erau ocupate de avocați plini de griji, de oameni care așteptau să fie puși sub acuzare și de martori care fuseseră avertizați să nu vorbească între ei.
    În ultimele două zile, Michael ocupase scaunul de la capătul culoarului, împreună cu Melanie. Gus stătuse în capătul opus. Însă aceea era prima zi când Melanie avea voie să participe la proce, dat fiind faptul că depusese deja mărturie.
    Gus ocupase locul ei obișnuit, încercând zadarnic să citească ziarul și prefăcându-se că nu-l observă pe Michael atunci când acesta intră.
    Așezându-se lângă ea, Gus împături ziarul.
    - N-ar trebui să faci asta, îi spuse ea.
    - Ce să nu fac?
    - Să stai aici.
    - De ce? Atâta vreme cât nu vorbim despre ceva legat de caz, e-n regulă.
    Gus închise ochii.
    - Michael, doar faptul că respirăm același aer din încăperea asta are legătură cu cazul. Doar simplu fapt că tu ești tu, iar eu sunt eu.
    - L-ai văzut pe Chris?
    - Nu, îl văd diseară.
    Gus se întoarse, după un moment de gândire.
    - Tu?
    - Nu cred că ar fi bine, răspunse el. Cu atât mai mult cu cât depun mărturie azi.
    Gus surâse.
    - Ai o noțiune a moralității tare ciudată.
    - Ce-ar trebui să însemne asta?
    - Nimic. Numai că deja depui mărturie pentru apărare. Chris ar vrea să-ți mulțumească personal pentru asta.
    - Întocmai. Depun mărturie pentru apărare. Și probabil că diseară o să ies în oraș și-o să mă îmbăt ca să uit c-am făcut-o.
    Gus se foi pe scaun.
    - N-o face, spuse ea, punându-și mâna pe brațul lui.
    Privirile amândurora căzură asupra mâinii ce emana căldură. Michael îi acoperi mâna cu a lui.
    - N-ai vrea să vii cu mine? întrebă el.
    Gus scutură din cap.
    - Trebuie să merg la închisoare, răspunse ea cu blândețe. La Chris.
    Michael își mută privirea.
    - Ai dreptate, spuse el sec. Trebuie să fac întotdeauna ce-i mai bine pentru copilul tău.
    Se ridică și porni spre celălalt capăt al coridorului.

               - Domnișoară Vernon, începu Jordan, dumneavoastră sunteți terapeut prin artă.
    - Corect.
    - Ați putea să-mi spuneți ce înseamnă acest lucru mai exact?
    Zâmbi încurajator.
    - Nu avem mulți terapeuți prin artă aici, în New Hampshire.
    În realitate, Sandra Vernon venise cu avionul din Berkeley. Era bronzată de soarele Californiei, avea părul blond platinat și o diplomă de doctor în psihologie la Universitatea California din Los Angeles.
    - Ei bine, domeniul în care activăm noi este sănătatea mintală. De obicei, suntem solicitați și ne stabilim directivele după ce pacientul desenează ceva anume, ca de exemplu o casă, un copac sau o persoană. În funcție de respectivul desen și de stilul în care a fost realizat, putem spune o mulțime de lucruri legate de sănătatea mintală a pacientului.
    - Este incedibil, făcu Jordan, sincer uimit. Vă uitați la niște mâzgălituri și puteți să vă dați seama ce e în mintea cuiva?
    - Absolut. Când lucrăm cu copii mici, care nu se pot exprima prin cuvinte, putem afla dacă s-a abuzat de ei fizic sau sexual sau ale lucruri de genul ăsta.
    - Ați lcurat și cu adolescenți?
    - Ocazional, da.
    Jordan se postă în spatele lui Chris, punându-și în mod intenționat mâna pe umărul băiatului.
    - Ați lucrat și cu adolescenți suferinzi de depresie sau cu tendințe suicidale?
    - Da.
    - Puteți să vă uitați la un desen făcut de un adolescent și să vă dați seama dacă a suferit vreun abuz sexual sau dacă are înclinații spre suicid?
    - Da, răspunse Sandra. Picturile zugrăvesc uneori sentimente din subconștient, reprimate, care sunt într-o formă prea brută pentru a ieși la suprafață prin orice altă metodă.
    - Prin urmare, puteți întâlni un copil care se comportă normal, dar apoi să vă dați seama, din desenele sale, că se confruntă cu probleme uriașe pe plan personal?
    - Cu siguranță.
    Jordan se îndreptă către masa cu probe și luă de acolo pictura cu mama și copilul pe care Emily o făcuse în clasa a X-a.
    - Ați putea să-mi descrieți starea mintală a persoanei care a pictat acest tablou?
    Sandra scoase din buzunar niște ochelari cu rame în formă de ochi de pisică și și-i puse pe nas.
   - Ei bine, pare lucrarea unei persoane echilibrate și stabile psihic. Puteți vedea că fața și mâinile sunt bine proporționate. Acest lucru indică un puternic simț al realității. Faptul că nimic nu pare neobișnuit sau exagerat. De asemenea, folosește culori aprinse.
    - În regulă.
    Jordan ridică portretul cu craniu.
    - Ce ziceți de acesta?
    Sandra Vernon ridică din sprâncene.
    - Ei bine, începu ea, este foarte diferit.
    - Puteți să ne spuneți ce vedeți în el?
    - Sigur. Mai întâi, craniul. Asta mă duce numaidecât la gândul la o posibilă obsesie pentru moarte. Dar încă și mai grăitoare sunt culorile folosite, roșu și negru, juxtapuse în fundal - o aluzie la sinucidere confirmată în multe studii de terapia prin artă. Apoi, mai este și cerul înnorat. Întâlnim deseori desene cu nori și ploaie în cazul persoanelor depresive și/sau sinucigașe... Dar ce este încă și mai tulburător este dorința artistului de a pune norii în interiorul spațiului unde ar fi trebuit să fie ochii. Ochii simbolizează gândurile unei persoane. Aș spune că opțiunea artistului de a picta nori grei de ploaie în orbitele ochilor este un indiciu evident că se gândește la sinucidere.
    Se aplecă peste balustrada boxei.
    - Aș putea... Ați putea să-l aduceți mai aproape?
    Jordan se apropie cu pictura, așezând-o între martor și judecător.
    - Ce este cu adevărat șocant sunt detaliile din acest tablou, continuă ea. Sunt realizate în stilul suprarealist....
    - Contează?
    - Nu, nu chiar. Dar felul în care sunt înglobate elementele în tablou, da. Puteți vedea aici că, deși este un craniu, are niște gene foarte lungi și o limbă foarte realistă ieșindu-i din gură. Acestea îmi indică niște semnale de alarmă în privința unui abuz sexual.
    - Abuz sexual?
    - Da. Victimele unui astfel de abuz dezvoltă o fixație pentru limbi, gene și obiecte ascuțite. Și pentru cure. Miji ochii, concentrându-se asupra picturii. De asemenea, craniul plutește pe cer. De obicei, când cineva desenează o imagine plutitoare a unui corp fără membre sau a unui cap fără corp, asta indică un sentiment al lipsei de control în propria viață. Nu sunt cu picioarele pe pământ, ca să spun așa, prin urmare, nu pot fugi de ceea ce îi supără.
    Jordan puse înapoi pictura pe banca cu probe.
    - Domnișoară Vernon, dacă ați fi văzut tabloul acesta cu ocazia unei ședințe de terapie, care ar fi recomandările dumneavoastră clinice pentru pictor?
    Sandra Vernon scutură din cap.
    - Aș fi foarte îngrijorată cu privire la starea sa mintală, luând în calcul depresia sau chiar suicidul, răspunse ea. I-aș sugera să meargă la un psiholog.

           Melanie se foi pe scaun. Era prima zi în care îi fusese îngăduit să participe la proces, de vreme ce rolul ei ca martor se sfârșise. Iar, dintre toate mărturiile pe care voia să le audă, cea a femeii din Berkeley i se păruse cea mai tulburătoare.
    Limbi. Gene. Obiecte ascuțite.
    Semnale de alarmă. Abuz sexual.
    Își încleștă mâinile în poală și își aduse limpede aminte de sentimentul produs de jurnalul lui Emily, cel pe care-l găsise ascuns. Cel pe care-l aruncase în foc.
    Cel pe care-l citise din scoarță în scoarță.
    Melanie își croi drum printre ceilalți oameni de pe rândul ei și ieși împleticindu-se din sala de judecată, lăsându-i în urmă pe Gus Harte, pe soțul ei și pe celelalte sute de oameni.
    Se grăbi înspre toaleta femeilor, unde vomită pe toată podeaua.

            - Domnișoară Vernon, dumneavoastră ați urmat facultatea de arte?
    - Da, răspunse Sandra, zâmbindu-i larg procuroarei. Pe vremea când dinozaurii mișunau încă pe-aici.
    Barrie nu schiță niciun zâmbet.

.........................................................................

Pactul, Jodi Picoult

.........................................................................
                            11-14

               - Frumos discurs. Domnișoara Delaney a făcut o treabă excelentă, nu-i așa? luă cuvântul Jordan, ridicându-se în picioare și îndreptându-se către juriu. Din nefericire, avea dreptate într-o singură privință: faptul că Emily Gold... este moartă.

    Întinse mâinile.

    - Acest fapt este o tragedie. Iar eu sunt aici ca să mă asigur că nu veți îngădui să se petreacă încă o tragedie, că nu veți permite ca acest tânăr să fie închis pentru o crimă pe care nu a comis-o.

    Închipuiți-vă pentru un moment, durerea sfâșietoare de a pierde pe cineva drag. Vi s-a întâmplat și dumneavoastră, spuse Jordan, uitându-se la aceeași doamnă cu părul albastru pe care pusese și Delaney ochii. Și dumneavoastră, continuă, adresându-i-se unui fermier, care avea fața extrem de ridată. Cu toții am pierdut pe cineva. Iar, recent, același lucru i s-a întâmplat și lui Chris.

    Gândiți-vă ce ați simțit când ați aflat dumneavoastră asta - durerea, rana adâncă - și apoi imaginați-vă groaza de a fi considerat vinovat pentru uciderea acelei persoane.

    Statul consideră că Christopher Harte a comis o crimă, dar nu s-a întâmplat așa. Și el era la un pas de a se sinucide. A urmărit-o pe iubita lui făcând acest lucru, însă a leșinat înainte de a apuca să se omoare și el.

    Toate dovezile despre care vorbește statul indică fără dubiu un dublu suicid. Nu o să vă plictisesc prezentându-vă contraargumentele. Vă voi cere doar să ascultați cu mare atenție depozițiile tuturor martorilor și să analizați cu atenție toate dovezile... pentru că ceea ce folosește statul ca dovadă a crimei a fost denaturat.

    Doamnelor și domnilor, pentru a-l găsi pe Christopher Harte vinovat de crimă, trebuie să fiți convinși, dincolo de orice îndoială, că scenariul pe care vi l-a înfățișat domnișoara Delaney este cel adevărat. Dar asta e tot ce are statul: un scenariu închipuit.

    Se întoarse către banca apărării și își puse mâinile pe umerii clientului său:

    - Când acest proces se va fi sfârșit, veți avea mai mult decât o îndoială rezonabilă și veți fi convinși că nu se pune problema de vreo crimă. Emily Gold a vrut să se sinucidă, iar Chris a decis să îi fie alături. A iubit-o pe Emily atât de mult, încât viața nu merita trăită fără ea.

    Jordan scutură din cap și se întoarse către Chris:

    - Asta nu e o crimă, doamnelor și domnilor. Asta e o tragedie.

               - Acuzarea o cheamă în boxa martorilor pe detectivul Anne-Marie Marrone.

    Se creă o ușoară rumoare cât timp primul martor fu adus înăuntru.

    Femeia se instală cu lejeritatea uneia care mai jucase jocul acesta, menținându-și privirea la nivelul juraților.

    Anne-Marie Marrone purta un costum simplu, negru; avea părul prins într-un coc la ceafă. Cu excepția tocului de armă care se întrevedea de sub sacou, era foarte ușor să uiți că era polițistă.

    Barrie Delaney se opri, cu brațele încrucișate, în fața boxei martorilor.

    - Vă rog să vă spuneți numele și adresa, pentru a fi consemnate de curte.

    Detectivul făcu întocmai, iar Barrie încuviință din cap.

    - Puteți să ne spuneți ce profesie aveți?

    - Sunt detectiv-ofițer în cadrul poliției din Bainbridge.

    - De cât timp lucrați în acea instituție?

    - De 10 ani.

    Zâmbi.

    - Împlinesc 10 ani anul acesta, în iunie.

    Urmară câteva întrebări și răspunsuri cu privire la pregătirea ei, la muncă depusă din timpul studiilor, la experiența ei din cadrul forțelor polițienești. Apoi, Barrie se opri a mai măsura sala cu pașii și își așeză mâna pe balustrada boxei martorilor.

    - Cine conducea investigația cu privire la moartea lui Emily Gold?

    - Eu, răspunse detectivul.

    - Ați reușit să aflați cauza morții?

    - Da. O rană la cap provocată de o împușcătură.

    - Prin urmare, era și o armă implicată în acest caz?

    - Un Colt de calibru 45.

    - Ați reușit să recuperați arma respectivă?

    Anne-Marie încuviință din cap.

    - Am găsit-o la locul faptei. Se afla în carusel. Am luat arma și am supus-o la diverse teste balistice.

    - Aceasta e arma pe care ați recuperat-o de la locul crimei? întrebă Barrie, ridicând un Colt de calibru 45.
    - Da, răspunse detectivul Marrone.
    - Onorată Instanță, începu Barrie, aș vrea să înregistrez aceasta drept proba A.
    Respectă procedura standard, prezentându-i arma lui Joran, care o expedie cu un gest din mână, apoi se întoarse către detectiv.
    - Ați reușit să aflați de unde provine arma?
    - Da. Posesorul ei de drept a fost identificat drept James Harte.
    James, din spatele mesei apărării, tresări când își auzi pronunțat numele.
    - James Harte, repetă procuroarea. Este vreo rudă a inculpatului?
    - Obiecție! strigă Jordan. Nu este relevant.
    - Se susține! răspunse judecătorul.
    Detectivul își mută privirea de la judecător la Barrie Delaney.
    - Este tatăl lui.
    - Ați avut vreo ocazie de a-l interoga pe James Harte?
    - Da. A declarat că arma era o piesă de colecție, dar încă folosită pentru exerciții de tragere. A mai declarat și că fiul său era obișnuit cu arma, avea acces la ea și o folosea, de asemenea, pentru trasul la țintă.
    - Puteți să ne vorbiți despre testele efectuate pe armă?
    Detectivul Marrone se foi pe scaun.
    - Ei bine, am descoperit că a fost tras un singur glonț, care a pătruns drept prin tâmpla victimei, a ieșit din capul victimei și s-a oprit în lemnul caruselului. Am găsit tubul de la glonțul respectiv încă în marginea armei, precum și cel de-al doilea glonț, care nu a fost tras. Amprentele lui Christopher Harte au fost găsite pe ambele gloanțe.
    Barrie găsi de cuviință să clarifice.
    - Amprentele lui Christopher Harte, adică inculpatul.
    - Da, aprobă detectivul Marrone.
    - Hmm.
    Barrie se întoarse către juriu, ca și cum ar fi analizat pentru prima oară această informație.
   - Așadar, amprentele lui erau pe ambele gloanțe. Ați mai găsit și alte amprente pe gloanțe?
    - Nu.
    - Și, în opinia dumneavoastră de specialist, ce sugerează acest lucru?
    - Că el a fost singurul care a mânuit gloanțele.
    - Înțeleg, spuse Barrie. Au mai fost și alte teste efectuate pe armă?
    - Da, o analiză balistică standard pentru verificarea amprentelor de pe armă. Am indentificat atât amprentele lui Christopher Harte, cât și pe cele ale lui Emily Gold. Cu toate astea, amprentele domnului Harte erau peste tot. Amprentele victimei erau doar pe țeava pistolului.
    - Puteți să ne arătați ce înseamnă acest lucru? întrebă Barrie, ridicând Coltul.
    Detectivul prinse cu ușurință pistolul în palmă.
    - Amprentele domnului Harte erau aici, aici și aici, spuse ea, indicând locurile respective. Amprentele lui Emily Gold erau numai în partea aceasta.
    Își trecu unghia de-a lungul țevii tocite de metal.
    - Dar pentru a trage cu această armă, detectiv Marrone, de unde ar trebui ținută cu mâna?
    Așteptă ca Anne-Marie să ridice patul pistolului.
    - Iar amprentele lui Emily erau și acolo?
    - Nu.
    - Și, totuși, cele ale domnului Harte erau.
    - Obiecție! rosti Jordan fără patos. S-a întrebat și s-a răspuns deja la asta.
    - Se suține, răspunse judecătorul.
    Barrie se întoarse cu spatele la Jordan.
    - S-a mai efectuat și alt test la locul faptei?
    - Da. O analiză cu luminos, un spray fluorescent care detectează picăturile de sânge. În urma acestei analize, precum și a unghiului glonțului, care în final s-a oprit în carusel, am dedus că Emily Gold stătea în picioare atunci când s-a tras și că o a doua persoană stătea tot în picioare, foarte aproape, în fața ei. Am aflat totodată că a căzut pe spate și a sângerat câteva minute înainte să fie mutată în poziția în care au găsit-o ofițerii sosiți la locul crimei.
    - Care anume?
    - Sângerând abundent, cu capul în poala inculpatului.
    - Ați aflat și altceva în urma analizei cu luminol?
    - Da. O pată foarte mare, care nu era lângă cele provenite de la rana provocată de armă, acolo unde se presupune că inculpatul s-a lovit la cap.
    - Obiecție!
    Jordan arătă spre Chris.
    - Ați dori să vedeți cicatricea?
    Puckett îi aruncă lui Jordan o privire plină de înțeles.
    - Continuați, domnișoară Delaney, spuse el.
    - Din această analiză, putem afla cum și de ce a căzut la pământ acuzatul? întrebă Barrie.
    - Nu, răspunse detectivul. Ne arată doar că a rămas acolo nemișcat timp de 5 minute, sângerând.
    - Înțeleg. Ați efectuat și alte analize?
    - Niște reziduuri de praf de pușcă au fost găsite atât pe hainele victimei, cât și pe cele ale inculpatului. De asemenea, am analizat cadavrul ca să vedem dacă există urme de praf de pușcă pe degetele victimei.
    - Și ce ați aflat?
    - Nu s-a găsit praf de pușcă pe degetele lui Emily Gold.
    - Când este vorba de o sinucidere, victima ține arma în mână ca să se împuște, motiv pentru care se găsesc de obicei urme de praf de pușcă pe mâinile acesteia?
    - Cu siguranță. De aceea am început să cred că Emily Gold nu s-a sinucis.
    Barrie păstră tăcere preț de-o clipă, cercetând expresiile de pe chipurile juraților. Erau acum cu toții numai ochi și urechi.
    - Ați mai găsit și altceva la locul faptei?
    - O sticlă de Canadian Club. Lichior.
    - A... Consum de alcool de către minori, decretă Barrie, zâmbind.
    Detectivul răspunse cu același zâmbet:
    - Nu asta mi s-a părut a fi cea mai mare problemă la momentul respectiv.
    Auzind aceasta, Jordan obiectă.
    - Onorată Instanță, obiectă el, dacă s-a pus vreo întrebare, atunci am ratat-o.
    Puckett rostogoli pe limbă o migdală, dosind-o cu dibăcie în scobitura obrazului.
    - Aveți grijă, domnișoară avocat! o avertiză el pe Barrie.
    - Ați găsit ceva neobișnuit în raportul medico-legal?
    Anne-Marie încuviință din cap.
    - Victima era însărcinată în 11 săptămâni.
    Procuroarea parcurse împreună cu detectivul  toate interogatoriile luate prietenilor lui Emily Gold și vecinilor, exceptându-i, în mod ostentativ, pe părinți și profesori.
    - Detectiv Marrone, ați avut ocazia să vorbiți și cu inculpatul?
    Barrie se asigură că surprinde privirea lui Anne-Marie. Era bună ca detectiv, o adevărată profesionistă, însă fusese prevenită să nu pomenească de conversația pe care o purtase cu Chris la spital. Nefiind admisă ca probă, până și simpla sa mențiune ar fi putut duce la anularea procesului pe motiv de eroare procedurală.
    - Da, am vorbit. A venit la secția de poliție pe data de 11 noiembrie. I-am citit drepturile, însă el a refuzat să le dea ascultare.
    - Acesta e raportul poliției ce conține transcrierea conversației purtate în data de 11 noiembrie?
    Procuroarea ridică un dosar pe care era trecut antetul poliției din Baingride.
    - Da, răspunse detectivul.
    - Domnișoară detectiv, spune-ți, la ce interval de timp după întâlnirea cu Chris Harte ați întocmit acest raport?
    - De îndată ce a plecat.
    - Care a fost subiectul principal al discuției?
    - Practic, domnul Harte mi-a spus că el a fost cel care a adus arma la locul faptei, că a fost prezent la locul faptei și că a văzut cu ochii lui cum Emily Gold s-a împușcat.
    - Declarația se potrivește cu dovezile pe care le-ați găsit?
    - Nu.
    - De ce nu?
    Detectivul Marrone își lăsă capul într-o parte și îl privi lung pe Chris. El simți cum i se aprind obrajii, însă încercă din răsputeri să-i susțină hotărât privirea.
    - Dacă ar fi existat chiar și o singură nepotrivire... dacă glonțul n-ar fi străpuns capul victimei într-un unghi ciudat....
    - Obiecție!
    - Sau dacă n-ar fi existat vânătăi la încheietura mâinii, toate celelalte probe ar fi indicat sinuciderea...
    - Obiecție!
    - ...sau dacă măcar o singură persoană ar fi descris-o ca având probleme. Însă așa, majoritatea probelor nu se potrivesc declarației.
    - Obiecție, Onorată Instanță!
    Judecătorul mijii ochii către Jordan.
    - Se respinge.
    Inima lui Barrie bătea să-i spargă pieptul.
    - Prin urmare, în opinia dumneavoastră de specialist, nu a fost vorba de o sinucidere, în ciuda declarației făcute de inculpat. Din ceea ce ați aflat în baza probelor, v-ați conturat o teorie alternativă în privința celor întâmplate?
    - Da, răspunse detectivul Marrone cu fermitate. Christopher Harte a ucis-o.
    - Cum ați ajuns la această concluzie?
    Anne-Marie începu să vorbească, țesând o imagine care să fie atârnată în sala de judecată ca o tapiserie, bogată în detaliiși imposibil de ingnorat.
    - Emily a fost o fată fericită, pe care nimeni, nici profesorii, nici părinții și nici prietenii, nu au considerat-o vreodată a fi deprimată în vreun fel. Era drăguță, populară, avea o relație nemaipomenită cu părinții - era o fiică model. Era însărcinată în 11 săptămâni cu copilul iubitului ei. În timp ce Chris era în ultimul an de liceu, se pregătea să meargă la facultate, deja aplicase la unele - se afla într-un moment în care cu siguranță nu avea nevoie de un copil sau de o iubită care să-l tragă în jos.
    Jordan se gândi să opună obiecție - erau simple speculații - însă își dădu seama că avea să-i facă mai mult rău, iar mărturia detectivului ar fi căpătat o importanță și mai mare decât și-ar fi dorit el. Oftă cu zgomot, sperând să le dea de înțeles juraților cât de ridicolă considera teoria lui Marrone.
    Detectivul își coborî vocea, iar jurații își încordară și mai mult auzul.
    - Așa că a aranjat să se vadă la carusel pentru ceea ce am numi o întâlnire romantică. I-a dat să bea, încercând s-o amețească, în așa fel încât să nu opună rezistență când el avea să scoată arma. Au făcut sex, s-au îmbrăcat, el a luat-o în brațe și, înainte ca ea să-și dea seama ce se întâmplă, s-a trezit cu arma la tâmplă.
    Anne-Marie își puse propria mână la tâmplă, apoi o lăsă la loc în jos.
    - Fata s-a luptat cu el, însă el era mult mai corpolent și mai puternic decât ea, așa că a împușcat-o. Așa văd eu lucrurile, încheie ea cu un suspin.
    Barrie se îndreptă către masa ei, aproape gata să-și elibereze martorul.
    - Vă mulțumesc, domnișoară detectiv. A, o ultimă întrebare: Ați mai aflat ceva important în urma interogatoriului pe care i l-ați luat lui Christopher Harte la secția de poliție?
    Anne-Marie dădu aprobator din cap.
    - A trebuit să semneze cum că e de acord cu interogatoriul, o procedură standard. Și a luat pixul cu mâna stângă. Când l-am întrebat, a recunoscut că e într-adevăr stângaci.
    - Și de ce este important acest lucru, domnișoară detectiv?
    - Pentru că știm, după traiectoria glonțului și după urmele de sânge, că mai era cineva acolo, cu fața la Emily. Iar dacă avea persoană a împușcat-o în tâmpla dreaptă, atunci înseamnă că ar fi trebuit să-și folosească mâna stângă.
    - Mulțumesc, spuse Barrie. Nu mai am întrebări.

              Jordan se ridică în picioare pentru primul său interogatoriu contradictoriu și îi zâmbi lui Anne-Marie Marrone.
    - Domnișoară detectiv, începu el, am auzit-o cu toții pe domnișoara Delaney când a afirmat că lucrați în poliție de 10 ani. 10 ani, repetă el și scoase un fluierat. Asta înseamnă o perioadă lungă în serviciul public.
    Anne-Marie încuviință din cap, prea deșteaptă și prea versată ca să se relaxeze în urma acestui comentariu, după cum intenționa Jordan.
    - Îmi place ce fac, domnul McAfee.
    - Serios? spuse Jordan în replică, zâmbind larg. Și mie.
    Unul dintre jurați chicoti.
    - În cei 10 ani, domnișoară detectiv, la câte cazuri de omucidere ați lucrat?
    - La două.
    - Două, repetă Jordan. Două cazuri de omucidere.
    Ridică o sprânceană.
    - Acesta este al doilea?
    - Da.
    - Deci, înainte de acesta, nu ați mai lucrat decât la unul.
    - Corect.
    - Ei bine, atunci de ce v-au ales pe dumneavoastră să conduceți investigația?
    Obrajii lui Anne-Marie se înroșiră puternic.
    - E un departament mic, răspunse ea, iar eu sunt detectiv-șef. Este responsabilitatea mea.
    - Prin urmare, este al doilea dumneavoastră caz de omucidere, repetă el, dorind să evidențieze lipsa de experiență a acestui așa-zis specialist. Și ați începu prin a analiza arma. Corect?
    - Da.
    - Și ați găsit două seturi de amprente pe ea?
    - Da.
    - Și două gloanțe?
    - Da.
    - Dar, dacă cineva ar avea de gând să vă împuște de la o distanță mică, n-ar avea nevoie de două gloanțe, nu-i așa?
    - Depinde, răspunse detectivul.
    - Îmi dau seama că e ceva nou pentru dumneavoastră, domnișoară detectiv, făcu Jordan, dar un simplu da sau nu e suficient.
    Văzu cum Anne-Marie își încleștează maxilarul.
    - Nu, rosti ea printre dinți.
    - Pe de altă parte, continuă Jordan degajat, dacă dumneavoastră și prietenul dumneavoastră plănuiți să vă sinucideți împreună, ați avea nevoie de două gloanțe, nu?
    - Da.
    - Ați găsit amprentele lui Chris pe acele gloanțe?
    - Da.
    - Faptul că ați găsit amprentele lui Chris pe gloanțe susține ideea unui dublu suicid dacă arma aparține tatălui său, Chris fiind cel care a adus arma, de altfel, Chris a și recunoscut acest lucru?
    - Da.
    - De fapt, nu ar fi neobișnuit să găsiți amprentele lui Emily pe gloanțele încărcate în magazia pistolului, de vreme ce ea nu avea niciun pic de experiență cu armele?
     - Cred că da.
    - Minunat. I-ați mai spus domnișoarei Delaney că ați suspus arma unor analize.
    - Corect.
    - Și că ați găsit și amprentele lui Emily pe armă, alături de cele ale lui Chris, așa e?
    - Da.
    - Și nu este adevărat că ați găsit și alte amprente pe armă?
    - Ba da. Unele dintre ele se potriveau cu cele ale lui James Harte, tatăl inculpatului.
    - Adevărat. Dar nu era pe lista suspecților în timpul investigației.
    Anne-Marie scoase un oftat.
    - Asta pentru că amprentele lui erau singura probă care îl plasa la scena crimei.
    - Prin urmare, nu puteți să vă bazați numai pe proba amprentelor, nu-i așa? Doar pentru că amprentele cuiva sunt pe o armă nu înseamnă neapărat că a și fost folosită în noaptea aceea, nu?
    - Corect.
    - A, da. Ați mai găsit amprentele lui Emily în partea de sus a armei, spuse Jordan, îndreptându-se către panoul cu probe. Aveți ceva împotrivă dacă îl iau puțin? întrebă el, arătând către pistolul Colt.
    Îl luă cu grijă.
    - Și ați găsit amprentele lui Chris aici, în partea de jos.
    - Corect.
    - Dar nu ați găsit amprente deicisive pe trăgaciul pistolului.
    - Nu, nu am găsit.
    Jordan încuviință din cap gânditor.
    - Este adevărat că e nevoie de doar o șesime de centimetru dintr-o amprentă, o porțiune foarte mică, într-adevăr, pentru a obține o identificare categorică?
    - Ei bine, da, răspunse Anne-Marie, dar trebuie să fie șesimea potrivită. Un loc anume.
    - Să înțeleg că luarea de amprente nu este o procedură atât de ușoară așa cum pare în filme?
    - Nu, deloc.
    - Vechile amprente pot fi șterse de unele noi?
    - Da.
    - De fapt, domnișoară detectiv, luarea amprentelor este departe de a fi o știință exactă, n-ați zice?
    - Ba da.
    - Dacă aș ridica pistolul ăsta și aș trafe, apoi l-ați ridica dumneavoastră și ați trage, este posibil ca amprentele mele să nu mai apară pe trăgaci?
    - Posibil că nu, conchise Anne-Marie.
    - Prin urmare, este posibil ca Emily să fi apăsat pe trăgaci, iar când Chris a luat arma, să fi șters, să spunem, amprentele ei?
    - Este posibil.
    - Dați-mi voie să recapitulez: deși amprentele lui Emily nu au fost identificate pe trăgaci la momentul analizei, ne puteți spune, domnișoară detectiv Marrone, fără cea mai mică umbră de îndoială, că fata nu a atins deloc acel trăgaci?
    - Nu, dar poate însemna și că a fost atins de Chris, fără să lase însă urme, răspunse ea, zâmbindu-i galeș lui Jordan.
    Jordan trase aer în piept.
    - Să vorbim despre analiza cu luminol, propuse el. Ați afirmat că urmele de sânge de la carusel indică locul unde inculpatul a sângerat.
    - Presupun că da. Când au ajuns acolo ofițerii de poliție, inculpatul sângera din pricina unei răni la cap.
    - Și, totuși, susțineți că nu e o dovadă faptul că Chris a leșinat. Să înțeleg atunci, continuă el pe un ton disprețuitor, că Chris s-a așezat pe podeaua caruselului, s-a lovit cu capul de marginea lui și a zăcut acolo câteva minute bine, ca să lase să se formeze o baltă de sânge?
    Anne-Marie îl privi semeață.
    - Am mai întâlnit astfel de situații.
    - Serios? făcu Jordan, cu reală surprindere pe chip. Presupun că asta s-a întâmplat în celălalt caz de omucidere la care ați lucrat?
    - Obiecție! interveni Barrie.
    - Se susține.
    Puckett se uită lung la Jordan.
    - Nu e nevoie să vă avertizez, domnule McAfee.
    Jordan se îndreptă către masa cu probe.
    - Asta e transcrierea interogatoriului luat lui Chris Harte?
    - Da.
    - Puteți să citiți rândul... acesta de aici?
    Se apropie cu foile de detectiv și îi indică locul.
    Anne-Marie își drese glasul.
    - „Aveam de gând să ne sinucidem împreună.”
    - Este un citat din declarația lui Chris Harte.
    - Da.
    - V-a spus fățiș că era vorba de un dublu suicid?
    - Da.
    - Puteți să-mi spuneți ce scrie aici, la pagina 3?
    Detectivul aruncă o privire în direcția lui Barrie Delaney.
    - Acolo a fost o pauză pe înregistrare.
    - Hmm... De ce?
    - A trebuit să închid reportofonul din cauză că suspectul plângea.
    - Chiar plângea? Cum așa?
    Anne-Marie oftă.
    - Vorbeam despre Emily, iar el s-a înstristat foarte rău.
    - În opinia dumneavoastră de specialist, suferința sinceră vi se pare o probă solidă?
    - Obiecție! strigă Barrie. Martorul meu nu este specialist în suferință.
    - Se aprobă, spuse judecătorul.
    Detectivul ridică din umeri.
    - Așa cred, răspunse ea.
    - Deci, să văd dacă am înțeles. În mijlocul interogatoriului, unul în care Chris Harte a renunțat la dreptul de a fi asistat de mine, dar în care a declarat, fără ocoliș, că el și Emily Gold aveau de gând să se sinucidă împreună, a început să plângă atât de tare, încât ați fost nevoită să opriți înregistrarea?
    - Da, răspunse Anne-Marie cu hotărâre. Dar nici nu îl conectasem la un detector de minciuni.
    Dacă Jordan îi auzi ultima precizare, nu dădu niciun semn în acest sens.
    - Ați menționat că, potrivit teoriei dumneavoastră, Chris ar fi încercat s-o îmbete pe Emily.
    - Da, asta cred.
    - Ca ea să i se supună, lămuri Jordan.
    - Corect.
    - Din întâmplare, i-ați cerut medicului legist să-i verifice lui Emily nivelul de alcool din sânge?
    - Se face asta oricum, răspunse detectivul.
    - Ați aflat care era valoarea?
    - Da, rosti ea îmbufnată. 0,2.
    - Care ar fi echivalentul a ce anume, domnișoară detectiv?
    Anne-Marie tuși.
    - Un pahar. Poate unul mic pentru o fată tânără.
    - A băut doar un păhărel dintr-o sticlă plină.
    - Se pare că da.
    - Și care este limita legală a alcoolemiei la volan în acest stat, domnișoară detectiv?
    - 0,8.
    - Iar alcoolemia lui Emily era de?
    - V-am mai spus, făcu Anne-Marie, 0,2.
    - Considerabil mai mică față de limita legală a alcoolemiei admisă la volan. Prin urmare, ați spune că era în stare de ebrietate?
    - Probabil că nu.
    - Ați menționat că ați găsit reziduuri de praf de pușcă atât pe hainele lui Emily, cât și pe ale lui Chris, spuse Jordan. Nu cumva este adevărat că dacă găsiți urme de praf de pușcă pe o cămașă nu dovedește decât că materialul respectiv a intrat în contact cu arma în momentul tragerii?
    - Ba da, așa este.
    - Puteți să identificați, pe baza reziduurilor de praf de pușcă de pe îmbrăcăminte, cine a tras de fapt cu arma?
    - Nu în mod categoric. Dar nici pe mâinile victimei nu am găsit urme de praf de pușcă. Iar autorul unei sinucideri ar trebuisă aibă niște urme de praf de pușcă pe piele.
    Jordan primi mingea la fileu.
    - Atunci când se investighează o crimă, se obișnuiește ca mâinile victimei să fie numaidecât învelite într-un sac?
    - De obicei, da, dar....
    - Când s-a efectuat analiza prafului de pușcă pe cadavru?
    Anne-Marie își coborî privirea în poală.
    - Pe 9 noiembrie.
    - Vreți să spuneți că nu ați analizat mâinile lui Emily la locul faptei, nici în drum spre spital și nici măcar la morgă, ci abia la 2 zile de la deces? Este posibil ca, într-un interval atât de lung de timp, cineva să fi umblat cu mâinile lui Emily fără a avea vreo permisiune în acest sens?
    - Ei bine, eu....
    - Da sau nu?
    - Este posibil, răspunse Anne-Marie.
    - Este posibil ca cineva să fi atins mâinile lui Emily în timp ce era transportată de la locul faptei spre spital?
    - Da.
    - Ca de exemplu medicii sau ofițerii de poliție?
    - Oricare din ei ar fi putut.
    - La camera de urgență a spitalului, este posibil ca cineva să-i fi atins mâinile?
    - Da.
    - Ca de exemplu, asistentele sau medicii?
    - Bănuiesc că da.
    - La camera de urgență, cadavrul ar fi putut să fie curățat, de vreme ce nu se primiseră instrucțiuni împotriva acestui lucru?
    - Da, răspunse detectivul.
    - Prin urmare, o mulțime de oameni ar fi putut să compromită probe importante, înainte de a apuca să le prelevați de pe mâinile lui Emily?
    - Da, recunoscu Marrone.
    - Atunci când se investighează o crimă, nu cumva se obișnuiește ca mâinile victimei să fie numaidecât supuse unor analize, pentru a vedea dacă există urme de praf de pușcă?
    - Aceasta e procedura standard.
    - Când l-ați văzut pentru prima oară pe Chris la locul faptei, i-ați analizat mâinile ca să vedeți dacă există urme de praf de pușcă?
    - Ei bine, nu. Dar atunci nu era suspectul principal.
    Jordan făcu ochii mari.
    - Serios, domnișoară detectiv? Nu era suspect atunci când poliția a ajuns la scena crimei?
    - Nu.
    - Atunci, când vi s-a năzărit că ar fi suspect?
    - Obiecție! strigă Barrie.
    - Domnule avocat, mai bine reformulați întrebarea, ceru Puckett sec.
    - O să trec la următoarea. L-ați supus analizei la spital? atacă Jordan.
    - Nu.
    - L-ați supus analizei în ziua următoare, după ce ați adunat mai multe informații?
    - Nu.
    - L-ați supus analizei în ziua în care a venit la secția de poliție pentru interogatoriu?
    - Nu.
    Jordan pufni.
    - Prin urmare, nu a fost supus niciunei analize pentru a verifica dacă există urme de praf de pușcă - nici la început, când nu era considerat suspect, și nici mai târziu, când ați decis că el era făptașul?
    - Nu a fost supus niciodată acestei analize.
    - Și nu era posibil ca, dacă ați fi reușit să analizați mâinile lui Emily înainte de a le fi atins altcineva, să fi găsit pe ele urme de praf de pușcă?
    - Este posibil.
    - Și nu ar fi indicat asta faptul că ea a apăsat pe trăgaci?
    - Ba da, răspunse Anne-Marie.
    - Iar dacă l-ați fi supus pe Chris analizei prafului de pușcă chiar la locul faptei, este posibil să nu fi găsit nici urmă de așa ceva pe mâinile lui?
    - Așa este.
    - Ceea ce ar fi însemnat că nu ela apăsat pe trăgaci, așa-i?
    - Corect.
    Și că niciunul dintre noi nu ne-am mai fi aflat astăzi aici. Jordan nu trebuia să rostească aceste cuvinte cu glas tare.
    Se îndreptă către boxa juraților și se postă la capătul acesteia, ca și cum ar fi fost și el unul dintre ei.
    - În regulă, domnișoară detectiv. Teoria dumneavoastră este că Chris se afla la locul faptei. A pus 2 gloanțe în pistol, în cazul în care ar fi ratat ținta de la 20 de centimetri depărtare. Nu a reușit s-o îmbete pe Emily, a făcut sex cu ea și a luat arma. Emily l-a văzut, s-au luptat, după care el a împușcat-o. Credeți cu toată convingerea că așa s-au petrecut lucrurile?
    - Da, cred.
    - Nu aveți nici cea mai mică îndoială?
    - Niciuna.
    Jordan se apropie de boxa martorului.
    - Faptul că pistolul avea în el 2 gloanțe nu ar fi putut să însemne și că urma să aibă loc un dublu suicid?
    - Ei bine...
   - Ar fi putut sau nu?
    - Ar fi putut, răspunse Anne-Marie cu un oftat.
    - Iar sticla de Canadian Club nu ar fi putut să însemne că încercaseră să-și îndulcească tentativa de suicid?
    - Este posibil.
    - Și ar fi putut să existe amprente pe armă care să nu fie în locul potrivit, sau nu suficient de clare, încât să fie luate de analiza dumneavoastră?
    - Ba da.
    - Se poate ca o altă analiză a prafului de pușcă - una care, dintr-un motiv oarecare, nu a fost efectuată - să fi arătat că nu Chris Harte este cel care a apăsat pe trăgaci?
    - Se poate.
    - Prin urmare, domnișoară detectiv, spuneți că, în opinia dumneavoastră de specialist, am putea privi faptele și dintr-o altă perspectivă?
    Anne-Marie oftă adânc, scoțând aerul din gură.
    - Da, răspunse ea.
    Jordan se întoarse cu spatele.
    - Nu mai am nimic de adăugat, conchise el.

            Jurații - nemaivorbind de judecător - deveneau cam confuzi, o reacție destul de normală având în vedere mărturia destul de amănunțită a ofițerului de poliție. Judecătorul Puckett ceru o pauză de 10 minute, timp în care sala de judecată se goli.
    Selena îl apucă pe Jordan de braț, pe când acesta se întorcea de la toaleta bărbaților.
    - Bună treabă! îl lăudă ea. L-ai convins pe juratul nr. 5 și cred că și pe juratul nr. 7.
    - E prematur încă.
    - Chiar și așa.
    Ea ridică din umeri, mângânindu-i ușor brațul.
    - Pe de altă parte, clientul tău e cu moralul la pământ.
    Arătă către Chris, care se zărea printre ușile deschise ale sălii de judecată. Chris ședea tot la banca apărării, 2 aprozi și șeriful delegat păzindu-l la spate cu brațele încrucișate, o barieră fizică de care nu puteai trece.
    - Doar ce a pretrecut 1 oră întreagă ascultând cât de sociopat este, fără să vadă măcar o față prietenoasă în sală.
    Jordan aruncă o privire către Chris, care stătea ușor aplecat peste masă.
    - Tatăl lui e aici, îi spuse el Selenei.
    - Da, dar nu și Ward Cleaver*.
    *personaj de televiziune, care întruchipează un părinte model pentru cei doi fii ai săi.
    Jordan încuviință din cap și își trecu o mână prin păr.
    - În regulă, se învoi, O să vorbesc cu el.
    - Ar trebuit. Asta, dacă nu cumva vrei să-și piardă cunoștința când o să audă depoziția medicului legist.
    Jordan izbucni în râs.
    - Mda. Probabil o să cadă și o să-și spargă capul când o s-o audă pe Barrie Delaney, dar ea tot ar găsi o modalitate să-l facă să pară un prefăcut.
    Strângându-i ușor mâna Selenei, Jordan își continuă drumul înapoi în sala de judecată. Îi salută din cap pe cei din preajma clientului său.
    - Domnilor, li se adresă el, așezându-se pe scaunul lui și așteptând ca aceștia să se îndepărteze. Merge bine, îi spuse el lui Chris. Chiar foarte bine.
    Spre surprinderea lui, Chris izbucni în râs.
    - Asta sper și eu, îi zise el. Pentru că pare puțin cam devreme să tragem concluzii.
    Apoi, zâmbetul i se șterse de pe chip, scățând la iveală - după îi spusese și Selena - o gură cu colțurile orientate în jos și o înfățișare palidă tipice unui adolescent foarte speriat.
    - Știi, începu Jordan, îmi dau seama că ți-e foarte greu să-i auzi pe oameni vorbind despre tine ca despre un monstru. Procuroarea are voie să spună orice vrea... dar la fel și noi. Nouă nu ne-a  venit încă rândul, dar avem o poveste și mai bună.
    - Nu-i vorba de asta.
    Chris își trecu degetele peste liniile albastre ale carnețelului cu notițe.
    - Doar că procuroarea face totul să pară atât de real. Știi, au trecut 7 luni? Și totuși, toate detaliile astea tehnice, sângele, locul unde a stat Emily și eu...
    Făcu o pauză, îngropându-și fața în mâini.
    - Mă face să retrăiesc totul din nou și din nou, în vreme ce eu abia am supraviețuit și prima oară.
    Jordan rămase cu privirea ațintită asupra clientului ău, fără cuvinte.

                Medicul legist din districtul Grafton, doctorul Jubal Lumbano, era un bărbat slab, cu ochelari, căruia i-ar fi stat mult mai bine să vâneze fluturi de colecție cu o plasă decât să scormonească până la coate prin măruntaiele unui cadavru.
    Lui Barrie Delaney îi luă 10 minute ca să înșire toate meritele lui Lumbano, asigurându-se astfel că cei din juriu știau că au în sfârșit parte de un martor cu experiență - modestul doctor Lumbano efectuase peste 500 de autopsii de-a lungul carierei sale.
    - Domnule doctorul Lumbano, începu Barrie, dumneavoastră ați efectuat necropsia cadavrului lui Emily Gold?
    - Da, răspunse medicul legist, lovind cu nasul microfonul, care țiui.
    Lăsându-se pe spate, zâmbi în semn de scuze.
    - Da, eu am efectuat-o.
    - Ne puteți spune care a fost cauza morții?
    - Toate aparențele ne indicau drept cauză a morții un glonț de calibru 45, care a străpuns craniul până la creier; mai precis, a penetrat lobul temporal drept - ocolind lobul frontal - și a ieșit prin lobul occipital drept.
    Barrie aduse drept probă o schemă care înfățișa conturul unui craniu tridimensional cu un creier în mijloc. Apoi se întoarse către juriu cu un zâmbet nevinovat.
    - Domnule doctor Lumbano, pentru aceia dintre noi care nu sunt atât de.... familiari cu lobii occipitali și temporali, ați putea să ne arătați pe schemă traiectoria glonțului?
    În înmână medicului legist markerul temporar - roșu sângeriu - iar doctorul îl așeză cu grijă pe schemă.
    - Glonțul a intrat pe aici, începu el, desenând un X pe tâmpla dreaptă, apoi a urmat aproximativ această traiectorie și a ieșit pe la ceafă, pe aici.
    Făcu un alt X în spatele urechii drepte. Linia dintre cele două X-uri era aproape paralelă cu partea laterală a capului din diagramă.
    - Ne puteți spune cam în cât timp a murit Emily Gold? întrebă barrie.
    - Nu s-a întâmplat instantaneu, răspunse doctorul Lumbano. Era încă în viață când doctorii au ajuns la fața locului. Posibil să mai fi fost conștientăă o bună perioadă după aceea.
    - Conștientă... însemnând că putea simți durerea?
    - Absolut.
    Barrie își luă o expresie îngrozită, după cum o cereau circumstanțele.
    - Prin urmare... Emily a zăcut așa, suferind, cam cât timp?
   - Aș zice o jumătate de oră, sau cam așa ceva.
    - Domnule doctor Lumbano, ați găsit și alte semne pe trupul lui Emily Gold?
    - Da.
    - Indicau urme de violență?
    - Onorată Instanță, influențează martorul! interveni Jordan. Rămâne de dovedit dacă a avut loc vreun act de violență.
    - Se susține.
    Puckett încuviință din cap către procuroare.
    - Domnișoară Delaney, nu vă mai influențați martorul.
    - Ați găsit vreun semn distinctiv pe trupul lui Emily Gold, domnule doctor?
    - Da. Avea niște vânătăi pe încheietura mâinii drepte.
    - Și ce v-a indicat acest lucru?
    - Că e posibil să fi avut loc un act de violență.
    - Ar fi putut fi provocate de cineva care a strâns-o de încheietură?
    Cu coada ochiului, Barrie îl văzu pe Jordan deschizând gura.
    - Dați-mi voie să reformulez, spuse ea, înainte ca el să poată obiecte. După părerea dumnavoastră de specialist, ce ar fi putut provoca aceste vânătăi?
    - E posibil să fi fost cauzate de cineva care a strâns-o de încheietură.
    - La cât timp înainte de deces credeți că s-au format acele vânătăi?
    - Până la 1 oră pre-mortem, răspune doctorul Lumbano. Sângele abia începuse să se ridice la suprafața pielii.
    - Ați mai descoperit și altceva în timpul autopsiei?
    - Existau urme de spermă care, după starea în care se afla țesutul vaginal, sugera o activitate sexuală recentă - cu aproximativ jumătate de oră înainte de deces. Am mai găsit și urme de piele sub unghiile victimei, probe celulare care nu se potriveau cu tipul de piele al victimei.
    - Care sugerau ce anume?
    - Că zgâriase pe cineva.
    - Ați aflat cui aparțineau urmele de piele de sub unghiile ei?
    - Da, țesutul se potrivea cu probele prelevate de la Chris Harte și aduse de detectivi.
    Barrie încuviință din cap.
    - Ați putea să ne spuneți dacă Emily era dreptace sau stângace?
    - Da. Toate calusurile erau formate pe mâna dreaptă, unele foarte proeminente aflându-se pe latură stângă a degetului arătător. În opinia mea de medic, aș spune că victima era dreptace.
    - Iar rana provocată de împușcătură era la tâmpla dreaptă?
    - Da, întocmai.
    Barrie aprobă din cap, gânditoare.
    - Ați avut de-a face cu mulți sinucigași, domnule doctor?
    - O, destui. Între 60 și 70.
    - Au murit vreunii dintre aceștia în urma unei răni provocate de o împușcătură în cap?
    - 38, preciză doctorul Lumbano. Din păcate, este o metodă foarte răspândită.
    - În câte cazuri de suicid dintre acestea 38 s-a folosit un pistol sau un revolver?
    - În 24, răspunse doctorul.
    - Și cum s-au împușcat mai exact acești 24 de sinucigași?
    - Aș zice că 90% din ei se împușcă în gură, pentru că așa e mai ușor. Ceilalți 10% se împușcă în tâmplă. Cu toate astea, am avut un caz ciudat în care un bărbat și-a tras glonțul pe nas.
    - În cele 10 procente din cazurile celor care s-au împușcat în tâmplă, pe unde a ieșit glonțul?
    - Prin lobul temporal opus.
    Arătă cu degetul la tâmplele sale.
    - Și pe unde a ieșit glonțul în cazul lui Emily Gold?
    - Prin același lob temporal opus.
    Își duse mâna stângă la ceafă și indică un loc chiar în spatele urechii drepte.
    - Găsiți ciudat acest lucru?
    - Ca să fiu sincer, da, recunoscu medicul legist. N-am mai văzut în viața mea așa ceva. Ar fi foarte dificil să ții arma la tâmpla dreaptă, iar glonțul să-ți iasă tot prin partea dreaptă a cefei.
    Doctorul își ridică mâna dreaptă, își întinse degetul arătător, imitând țeava unui pistol, și-l îndreptă către tâmpla dreaptă aproape paralel cu capul, răsucindu-și încheietura într-o poziție forțată, nefirească.
    - După părerea mea, aceasta nu e....
    - Obiecție!
    - ...o poziție firească....
    - Obiecție!
    - Se suține, spuse Puckett.
    - Ți-a luat ceva, mormăi Jordan în barbă.
    - Ce-ați spus, domnule avocat?
    Judecătorul își strecură o migdală în gură.
    - Ați spuse ceva? Nu?
    Judecătorul se întoarse către jurați:
    - Vă rog să nu luați în seamă ultima declarație a doctorului Lumbano.
    Barrie se apropie de martorul ei.
    - Domnule doctor Lumbano, în calitate de specialist medico-legal, la ce concluzie v-a condus acest lucru?
    - Speculează! strigă Jordan din nou. Să fim serioși!
    - Onorată Instanță, cer permisiunea să mă apropii, spuse Barrie, făcând un semn din cap către Jordan, care o urmă până în fața judecătorului.
    - Domnișoară Delaney, începu Puckett, singura modalitate prin care ați putea să vă influențați și mai mult martorul ar fi să-i puneți o zgardă la gât.
    Barrie își mușcă buza.
    - Dacă martorul meu nu poate specula pe marginea acestui lucru, aș vrea să-mi fie îngăduit să le prezint juraților teoria mea.... dar o să am nevoie de ajutorul inculpatului.
    Jordan își mută privirea de la Barrie la judecător. N-avea nici cea mai vagă idee ce îi trecea prin cap lui Barrie să facă, dar nici nu voia să-i dea mână liberă asupra clientului său.
    - Vreau să știu ce pune la cale, spuse el.
    Puckett se întoarse către procuroare.
    - Ei bine, Delaney?
    Ea își desfăcu brațele.
    - O mică demonstrație, Onorată Instanță. Vreau să le arăt juraților cum ar fi putut Chris să facă așa ceva.
    - În nicun caz, șuieră Jordan printre dinți. Este absolut în defavoarea lui.
    - Uitați ce este, Onorată Instanță, continuă Barrie. Am de gând să-mi prezint teoria. Îl voi folosi pe doctor sau pe unul dintre aprozi, la o adică. Am nevoie de o persoană. De ce să nu folosesc pe cea presupusă a fi implicată în acest caz?
    Puckett sparse între dinți o migdală.
    - Continuați, dar fiți cu băgare de seamă, domnișoară avocat, altminteri fiecare se întoare la banca lui.
    - Poftim? izbucni Jordan.
    - Am hotărât, spuse Puckett ferm.
    Apoi, către Barrie:
    - Dați-i înainte!
    Jordan se întoarse la banca apărării, gândindu-se că acum avea măcar un eventual motiv de apel. Așezându-se pe scaunul lui, puse o mână pe umărul lui Chris.
    - Nu prea știu ce pune la cale, șopti el. Tu doar uită-te la mine, iar eu voi aproba din cap sau voi obiecta, în cazul în care întrece limita.
    În acea clipă, Barrie se apropie de Chris.
    - În regulă, domnule doctor Lumbano, o să-l rog pe inculpat să mă ajute puțin.
    Îi zâmbi lui Chris.
    - Vă rog să vă ridicați, domnule Harte.
    Chris îi aruncă o privire lui Jordan, care încuviință din cap. Se ridică în picioare.
    - Vă mulțumesc. Ați putea să veniți aici?
    Îi indică un loc aflat între boxa juraților și cea a martorilor.
    - Acum, domnule Harte, dacă ați putea să întindeți mâinile în față.
    Îi arătă cum să facă, întocmai ca monstrul lui Frankestein, până când Chris le ridică șovăitor.
    Barrie Delaney se duse drept în brațele lui.
    Chris tresări pe când ea îl îmbrățișă, cuprinzându-l cu mâinile și simțindu-i trupul înflăcărat lipit de al lui. El rămase țeapăn ca o scândură, în timp ce ea își lăsă capul pe umărul lui drept, nimerind exact același loc pe care obișnuia Emily să-și pună capul atunci când o lua în brațe.
    Ce naiba se întâmplă? se gândi el.
    - Domnule Harte, începu Barrie, cu vocea ușor înăbușită de sacoul lui. Ați putea să vă puneți brațele în jurul meu?
    Chris îi aruncă o privire avocatului, care încuviință scurt din cap.
    - Acum, ați putea să ridicați mâna stângă și să o puneți la tâmpla mea dreaptă?
    Cu ochii la Jordan, care, pe cât de vehement obiectase până atunci, ședea acum nemișcat ca un bolovan, Chris făcu întocmai.
    Erau poziționați în așa fel încât juriul îl vedea perfect pe Chris aplecându-se în spate vreo 20 de centimetri, cât să-și ducă mâna stânga la tâmpla dreaptă a procuroarei, în timp ce brațul lui drept era încă în jurul ei.
    - Acum, domnule doctor Lumbano, începu Barrie, dacă domnul Harte ar avea în acest moment o armă în mână, care ar fi probabilitatea ca glonțul tras din această poziție în tâmpla mea să iasă prin lobul occipital drept?
    Medicul legist dădu aprobator din cap.
    - Aș spune că șansele sunt destul de mari.
    - Vă mulțumesc, încheie Barrie, desfăcându-se din îmbrățișarea lui Chris și îndepărtându-se brusc, lăsându-l de unul singur în mijlocul sălii de judecată.

              - Iisuse! șuieră Chris, roșu la față ca para focului în timp ce se strecurăă pe locul lui de lângă Jordan. De ce n-ai zis nimic?
    - N-am putut, zise Jordan printre dinți. Dacă m-aș fi opus vehement, jurații ar fi crezut că ai ceva de ascuns.
    - O, minunat, atunci. E mult mai bine să creadă, în schimb, că sunt un nenorocit de criminal?
    - Nu-ți face griji. O să merg până-n pânzele albe ca să te scot basma curată.
    Se ridică, presupunând că după așa o lovitură, Delaney nu mai avea ce să ceară de la martorul ei, dar fu oprit de glasul procuroarei.
    - O ultimă întrebare, spuse Barrie. Ați mai observat ceva la necropsie legat de condiția fizică a lui Emily Gold?
    - Da, răspunse doctorul Lumbano. În noaptea în care a murit, era însărcinată în 11 săptămâni.
    Jordan închise ochii și își reluă locul pe scaun.

          - Cu toții apreciem faptul că sunteți alături de noi, domnule doctor Lumbano, spuse Jordann câteva minute mai târziu. Și știm cu toții că ați avut 38 de cazuri de sinucidere. Am auzit când ați spus că s-au găsit urme de spermă, vânătăi și urme de piele sub unghiile lui Emily. Haideți acum să le punem în perspectivă. Sperma indică faptul că a avut loc un act sexual, da?
    - Da.
    - Știți cumva dacă Emily se învinețea ușor sau nu?
    - Nu, răspunse doctorul Lumbano. În afară de faptul că avea o piele foarte deschisă, ceea ce poate sugera că se învinețea ușor.
    - Este posibil ca aceste vânătăi să fi apărut în timpul...
    Tuși cu delicatețe și zâmbi către juriu.
    - În timpul punctului culminant al partidei sexuale?
    - Se prea poate, recunoscu fără ocoliș medicul legist.
    - Cât despre piele de sub unghii, domnule doctor, este posibil să-ți rămână sub unghii celule dermatice atunci când zgârii pe cineva pe spate?
    - Da.
    - Dar dacă i le înfingi în umăr într-un moment pasional? În acest caz este posibil să-ți rămână piele partenerului sub unghii?
    - Absolut.
    - Dar dacă mângâi pe cineva pe obraz sau pe gură?
    - Este posibil.
    - Așadar, îmi spuneți că există numeroase posibilități prin care Emily ar fi putut rămâne cu pielea lui Chris sub unghii și că multe dintre aceste diferite posibilități implică un act amoros pasional, lipsit de violență. Corect?
    - Da.
    - Puteți să-mi spuneți cu absolută certitudine că în acea noapte a avut loc vreun act de violență între Emily și Chris?
    - Nu, nu chiar. În afară de rana provocată de glonț din capul victimei.
    - A, da, remarcă Jordan. Am văzut cu toții demonstrația domnișoarei Delaney cu Chris. Dar s-ar fi putut întâmpla o mulțime de lucruri în noaptea aceea, nu credeți? Haideți să mai expunem câteva scenarii ca să vedem în ce moduri ar mai fi putut fi provocată rana aceea.
    Se întoarse brusc către clientul său.
    - Chris? Dacă nu te deranjează să vii... din nou?
    Uimit din cale-afară, Chris se ridică și se îndreptă către Jordan, oprindu-se cam în același loc unde stătuse mai devreme procuroarea. Apoi, Jordan merse la banca de probe și luă pistolul.
    - Este în regulă dacă îl folosesc puțin?
    Fără să aștepte aprobarea lui Barrie, se îndreptă nonșalant cu pistolul către Chris.
    - Acum, începu el, zâmbind plin de el către jurați, în timp ce luă mâinile lui Chris și și le așeză în jurul taliei lui. Va trebui să-ți folosești imaginația, pentru că nu pot juca rolul unei femei atât de convingător ca domnișoara Delaney.
    Făcu un semn de încuviințare din cap către Chris, care, nespus de stânjet, îl cuprinse în brațe pe Jordan.
    În sală se stârni un murmur atunci când Jordan își duse pistolul la cap. Zâmbi, știind că tocmai prezentase în ochii juriului o imagine mintală și mai șocantă decât cea întruchipată de Chris cu Barrie Delaney.
    - Cum ar fi, domnule doctor, dacă Emilt ar fi ținut astfel pistlul, așa cum l-ar ține în mod normal cineva, dar, de vreme ce nu avea niciun pic de experiență cu armele, ar fi răsucit țeava spre ea?
    Lăsându-se ușor pe spate în brațele lui Chris, Jordan își îndreptă pistolul către tâmplă în același unghi nefiresc despre care vorbise mai devreme medicul legist.
    - Dacă și-ar fi ținut astfel mâna la cap, traiectoria glonțului s-ar potrivi cu ceea ce ați constat la autopsie?
    - Da, așa cred.
    - Domnule doctor, dacă ar fi ținut astfel pistolul, lipit de tâmplă, așa cum ați întâlnit în cele 10% din cazurile de sinucidere, dar să spunem că mâna i-a tremurat atât de tare, încât aceasta s-a mișcat atunci când a apăsat pe trăgaci? Este posibil ca traiectoria să se modifice?
    - Este posibil.
    - Și dacă Emily ar fi fost deranjată până și de simpla idee de a ține o armă, încât a apucat-o așa?
    Cuprinse țeava pistolului cu ambele mâini, ținând degetele mari în dreptul trăgaciului.
    - Dacă ar fi ținut arma astfel și și-ar fi folosit degetul mare ca să acționeze trăgaciul, traiectoria glonțului s-ar potrivit cu acea traiectorie ciudată?
    - Da.
    - Așadar, domnule doctor, ne spuneți cumva că există o varietate de posibilități care să explice drumul neobișnuit parcurs de glonț?
    - Presupun că da.
    - Încă ceva, domnule doctor Lumbano, se pregăti Jordan să încheie, desfăcându-se din îmbrățișarea clientului său. În vreunul dintre aceste scenarii alternative, ați văzut cumva mâna lui Chris Harte pe trăgaciul acelui pistol?
    - Nu.
    Jordan se depărtă de Chris și puse pistolul la loc pe banca de probe, zăbovind o clipă cu degetele pe metal.
    - Vă mulțumesc, spuse el.

              Blonda patinată din boxa martorilor privea cu jind la borcanul cu migdale din fața judecătorului și ridcă mâna.
    Mirată, Barrie își ridică ochii de la notițe.
    - Ăă... da, te rog?
    - Mă întrebam dacă aș putea să iau niște migdale, sau poate că nu ar fi rău dacă aș mesteca niște gumă? Adică, știu ce mi-ați spus mai devreme, nici nu se pune problema să fumez, dar chestia asta mă cam sperie...
    Clipi ca o bufniță la procuroare.
    - Deci?
    Spre surprinderea tuturor, judecătorul Puckett izbucni în râs.
    - Să zicem, domnișoară DiBonnalo, că vă accept rugămintea cu țigara.
    Făcu semn către aprod să ia borcanul cu migdale și să i-l dea martorei.
    - Mi-e cam teamă însă că mestecatul gumei ar face depoziția dumneavoastră greu de înțeles. Dar sunt dispus să împart astea cu dumneavoastră.
    Femeia se mai destinse puțin, însă își dădu seama că nu are cu ce să spargă migdalele. Dar, între timp, Barrie începu deja să-și interogheze martorul.
    - Vă rog să vă precizați numele, adresa și ocupația pentru a fi consemnate.
    - Donna DiBonnalo, rosti ea tare în microfon. Strada Rosewood, numărul 456, orașul Bainbrigde. Lucrez la Gold Rush.
    - Ce fel de afacere este Gold Rush?
    - Un magazin de bijuterii.
    - Ați avut vreodată vreun contact cu Emily Gold?
    - Da, a vizitat magazinul ca să cumpere un cadou pentru aniversarea iubitului ei. Un ceas, pe care îl voia gravat.
    - Înțeleg. Ce anume voia să graveze pe el?
    - Numele Chris, răspunse Donna, privirea alunecându-i înspre banca apărării.
    - Și cât de mult a costat?
    - 500 de dolari.
    - Uau! făcu Barrie. 500 de dolari? O sumă cam mare pentru o tânără de 17 ani.
    - Este o sumă mare pentru oricine. Dar ea spunea că e foarte încântată de cadou.
    - Irelevant, obiectă Jordan.
    - Se susține.
    - V-a precizat motivul pentru care făcea această achiziție? întrebă Barrie.
    Donna încuviință din cap.
    - Mi-a spus că ceasul era pentru cea de-a 18 aniversare a iubitului ei.
    - V-a lăsat niște instrucțiuni anume?
    - Da, au fost trecute pe chitanță. În caz că am fi avut nevoie să o sunăm ca să o anunțăm ceva în legătură cu ceasul, ca de exemplu, când ar fi fost gata, trebuia să o cerem la telefon pe Emily și să nu pomenim nimic despre magazin sau despre ceas în sine.
    - V-a menționat și motivul pentru care voia să țină totul secret?
    - Mi-a spus că voia să fie o surpriză.
    - Din nou, irelevant, interveni Jordan.
    Judecătorul încuviință din cap.
    - Apropiați-vă!
    Umăr lângă umăr, Jordan și Barrie se luară la întrecere care ajunge primul.
    - Ori găsești o modalitate să formulezi întrebările cum trebuie, i se adresă Puckett, ori nu se consemnează.
    Barrie dădu arobator din cap și se întoarse la martorul ei, în timp ce Jordan se așeză la locul lui.
    - Dați-mi voie să reformulez, spuse ea. Cum sunau mai exact acele instrucțiuni?
    Donna își apropie sprâncenele, gânditoare.
    - Sunați acasă, cereți cu Emily. Personal. Nu menționați despre ce e vorba.
    - V-a spus cumva Emily când era ziua iubitului ei?
    - Da, a spus că trebuia ca ceasul să fie gata la timp. A fost adus pe comandă specială de la Londra. Trebuia să fie gata până în noiembrie.
    - A pomenit vreo dată anume?
    - Ei bine, se presupune că pe ceas trebuia gravată și ziua lui de naștere: 24 noiembrie. Voia să ajungă la magazin până pe 17 noiembrie, ca să ne luăm marja de o săptămână, în caz că ceva nu ieșea bine, pentru că plănuia să i-l dăruiască pe 24.
    Barrie se sprijini de boxa martorilor.
    - Vă așteptați ca Emily să vină să ia ceasul pe 17 noiembrie?
    - O, da.
   - Și a făcut-o?
    - Nu.
    - Ați aflat motivul?
    Donna DiBonnalo încuviință cu o mină gravă din cap.
    - A murit cu o săptămână înainte.

                  Jordan rămase în banca apărării 1 minut, după ce martorul fusese cedat pentru interogatoriu contradictoriu. Nu prea avea ce să scoată de la ea. Se ridică încet, cu un trosnet de genunchi.
    - Domnișoară DiBonnalo, începu el binevoitor. În ce dată a plasat Emily comanda?
    - Pe 25 august.
    - Și atunci a fost prima oară când ați văzut-o?
    - Nu. Venise cam cu o săptămână în urmă să se uite prin magazin.
    - V-a achitat în momentul în care a plasat comanda?
    - Da, în întregime.
    - Cum vi s-a părut când ați întâlnit-o în august? Fericită? Veselă?
    - Da. Era nespus de încântată că găsise ceasul pe care să-l dea cadou.
    - Când a ajuns ceasul, domnișoară DiBonnalo?
    - Pe 17 noiembrie, răspunse ea și zâmbi. Nu au fost probleme.
    Depinde cum privești lucrurile, se gândi Jordan, dar îi întoarse oricum zâmbetul.
    - Și când ați sunat la reședința familiei Gold?
    - Pe 17 noiembrie, prima dată.
    - Prin urmare, nu ați luat deloc legătura cu Emily din data de 25 august până în noiembrie?
    - Nu.
    - Când ați sunat la familia Gold, ce fel de răspuns ați primit?
    - Ei bine, de fapt, mama ei a fost foarte nepoliticoasă cu mine!
    Jordan încuviință din cap înțelegător.
    - De câte ori a fost nevoie să sunați?
    - De 3 ori, pufni Donna.
    - A treia oarăă, ați reușit în cele din urmă să-i spuneți doamnei Gold despre ceas?
    - Da, după ce mi-a spus că fiica ei e moartă. Am fost șocată.
    - Așadar, Emily părea perfect fericită în august... apoi n-ați mai luat legătura cu ea până în noiembrie, când, de altfel, ați aflat că murise.
    - Da, răspunse Donna.
    Jordan își strecură mâinile în buzunare. Părea un interogatoriu inutil, dar știa el prea bine ce face. Avea să folosească mărturia în pledoaria lui de încheiere, scoțând în evidență faptul că Emily Gold, cu doar 3 luni înainte de deces, nu avea nicio tendință suicidală. De fapt, era posibil ca decizia să fi fost luată pe neașteptate. Ceea ce ar fi explicat motivul pentru care profesorii lui Emily, prietenii ei, până și propria mamă, fuseseră luați prin surprindere.
    - Nu mai am întrebări, doamnă, încheie Jordan și se întoarse la locul său.

            Din pricina programării doctorului Puckett la ședința de detartraj, sesiunea de depoziții se încheie puțin după ora 2.
    Juraților li se îngădui să plece, amintindu-li-se să nu vorbească cu nimeni despre caz, martorilor care nu apucaseră să fie chemați în boxă li se spuse să revină a doua zi la 9 dimineața; Chris fu din nou încătușat și condus la biroul șerifului din subsolul tribunalului.
    James o întâlni pe Gus în holul tribunalului.
    Știa că, potrivit legii, nu avea voie să vorbească cu soția sa despre ceea ce auzise în sala de judecată în acea zi. Știa, totodată, că Gus nu ar fi lăsat un flecușteț precum sistemul judiciar să-i stea în cale pentru a afla despre cursul procesului.
    Așa că fu surprins când Gus îl prinse din urmă, adâncită în gânduri și ciudat de tăcută.
    Afară ploua.
    - Mă duc să aduc mașina, spuse James, văzând pantofii cu toc cui ai lui Gus. Așteaptă-mă aici.
    Ea încuviință din cap, rămânând cu mâna lipită de imensa ușă de sticlă de la intrare și urmărindu-l cu privirea pe James cum sărea peste băltoace.
    Simțind o mână pe umărul ei, Gus se răsuci pe călcâie.
    - Bună! spuse Michael, atingerea lui dându-i fiori, dar în același timp făcând-o să vrea să se retragă.
    Se forță să zâmbească.
    - Arăți la fel de rău pe cât mă simt eu.
    - Mulțumesc mult.
    Gus îl văzu pe James descuind portiera mașinii.
    - Te-am văzut cu Melanie.
    Stătuseră în hol, izolați ca și ea, la câteva rânduri depărtare.
    Michael își puse mâna pe geam lângă a lui Gus.
    - E greu, nu-i așa? Să încerci să-ți imaginezi ce se întâmplă întăuntru.
    Gus nu răspunse. Volvoul ieși de pe locul de parcare.
    - Mâine, zise el, hai să așteptăm împreună.
    Ea nu se uită la el.
    - Trebuie să plec, îi spuse și ieși în fugă în ploaia rece.

               Selena se grăbi să intre pe ușă, în timp ce Jordan scutura umbrela pe care o împărțiseră.
    - Trebuie să-ți iei una mai mare, râse ea, cu părul ud leoarcă.
    - Trebuie să-mi iau o asistentă mai mică, replică Jordan, zâmbind ștregărește către Selena. După ani de zile am găsit și eu o umbrelă care să-mi placă.
    Se împiedicară unul de altul în micul vestibul murdar de noroi, dând să intre în camera de zi, unde Thomas îi aștepta cu brațele încrucișate.
    - Ei bine? întrebă el nerăbdător.
    Selena zâmbi.
     - Tatăl tău e un geniu, spuse ea.
    Fața lui Thomas se deschise într-un zâmbet larg.
    - Știam eu! făcu el.
    Bătu palma cu Jordan și începu să sară pe un fotoliu.
    - Asta înseamnă că ești în toane bune, așa-i?
    - De ce? întrebă Jordan precaut. Ce-ai făcut?
    - Nimic! sări Thomas, ofensat. Doar că mi-e foame, atâta tot. Putem să comandăm pizza?
    - La 3 și jumătate? Nu e cam devreme pentru cină?
    - Spune-i gustare, sugeră Thomas.
    Jordan își dădu ochii peste cap și merse în bucătărie, cu paltonul încă pe el.
    - Poți să-ți iei gustarea din frigider, îi spuse el, deschizând ușa unui dulap. Sau mai bine nu, se corectă, aruncând la coșul de gunoi ceva împachetat în folie de plastic. Ce mai e pe-aici?
    - Bere, răspunse Thomas. Și lapte. Orice altceva are deja cultură de mucegai.
    Selena își puse brațul pe după umerii firavi ai lui Thomas.
    - Vrei cu peperoni sau cu cârnați?
    - Orice, numai cu anșoa să nu fie, răspunse Thomas. Dai comandă?
    Selena încuviință din cap.
    - Te anunț când ajunge băiatul cu pizza.
    Thomas înțelese aluzia și se retrase în camera lui. Selena trecu pe lângă Jodan în drum spre frigider și se servi cu o bere.
    - Zi mersi că nu a băut din astea. Vrei una?
    Jordan se uită la cea, stătu puțin pe gânduri, apoi o urmări cu privirea pe Selena cum ia o dușcă zdravănă și spuse:
    - Sigur.
    După ce dădură comandă de pizza, se instalară în camera de zi. Jordan bău cu nesaț din bere, după care făcu o grimasă.
    - De ce am nevoie de fapt, spuse el, este niște Tylenol.
    - Vino aici, îl imbie Selena, bătând cu palma în poală. Întinde-te.
    El se supuse, rescunoscător, așezând sticla de bere pe podea. Degetele lungi ale Selnei începură să-i dea părul de pe frunte și să-i mângâie tâmplele ca niște cascade.
    - Te faci îngrozitor de plăcută, murmură el.
    Selena îl zgârie ușor pe creștet.
    - Trebuie să menținem activ fluxul inteligenței ăsteia.
    El închise ochii și îi lăsă mâna să alunece peste punctele pulsatile. Când Selena se opri, o atinse pe încheietură ca să continue și îi veni numaidecât în minte imaginea lui Barrie Delaney ducând mâna lui Chris la propria ei tâmplă.
    Jordan mormăi, durerea de cap revenindu-i cu toată forța. Dacă el se mai gândea încă la asta, la ce să se aștepte de la jurați?

                 Chris fu percheziționat până la piele, iar hainele bune îi fură confiscate, ca să fie păstrate în siguranță până a doua zi dimineață.
    Pe când își trăgea pe el pantalonii cu șiret și tricoul moale cu mânecă scurtă, se relaxă. Hainele acelea, purtate, decolorate și impregnate de mirosul închisorii, erau de mii de ori mai confortabile decât pantalonii bățoși, călcați la dungă și decât cravata ca un ștreang, pe care fusese nevoit să le poarte toată ziua.
    Dar, pe de altă parte, trecuseră 7 luni.
    În acea zi descoperise că erau multe lucruri de care se dezobișnuise: lumina soarelui, contactul uman, până și de Pepsi. Doza pe care i-o adusese Jordan - băutura la care rânvinse atât - îl balonase și îi cauzase diaree.
    Chris se ghemui în patul lui, conștientizând cu tristețe faptul că, și dacă avea să își recapete libertatea, era posibil să nu-și mai găsească locul.

            În toiul nopții, jaluzelele fiind trase, iar dormitorul, ca un cocon lipsit de aer, Gus se întoarse către James. Și el, la fel ca ea, stătea în pat perfect nemișcat, ca și cum imobilitatea i-ar fi adus somnul, însă Gus știa că rămăsese treaz ca și ea.
    Trase adânc aer în piept, recunoscătoare pentru bezna care îi ascundea chipul și care o împiedica să vadă dacă el o mințea sau nu.
    - James, începu ea, totul merge bine?
    El nu se prefăcu a nu înțelege, dar, pe sub pătură, îi căută orbește mâna și i-o cuprinse într-a lui.
    - Nu știu, răspunse.

              A doua zi, de dimineață, Jordan făcu un duș și se îmbrăcă. Se duse în bucătărie, deja cu gândul la interogatoriile contradictorii din acea zi.
    Pe Heather Burns, o prietenă a lui Emily, putea s-o nimicească și cu ochii închiși. Cu Melanie Gold însă era o altă poveste.
    Abia când se așeză, băgă de seamă că Thomas îi zâmbește peste masă.
    La locul lui îl așteptau un castron și o lingură curate, o cană cu lapte și o cutie nouă de Cocoa Crispies.

              Heather Burns tremura atât de rău în boxa martorilor, încât picioarele ușor inegale ale scaunului lăsară o urmă pe podea.
    Căutând s-o liniștească pe fată, Barrie Delaney se apropie de ea, blocându-i câmpul vizual, astfel încât Heather să nu mai vadă pe nimeni în afară de ea, Barrie.
    - Relaxează-te, Heather, îi spuse ea în șoaptă. Mai știi? Am repetat deja toate întrebările.

.........................................................................