„Fă-ți griji pentru conștiința ta, nu pentru reputația ta. 

    Conștiința este ceea ce ești tu, reputația este ceea ce gândesc ceilalți despre tine. Iar ceea ce gândesc ceilalți despre tine este problema lor.”

                 Charlie Chaplin

Dincolo de credință, Richard Doetsch

.............................................................
                                   5-13

                   Era sedată și fusese adusă într-o stare de inconștiență, fără să știe ce i se întâmplase sau unde se afla - la 9 etaje în adâncurile pământului, în cea mai securizată clădire din Rusia.

    Skovokov fu uimit de înfățișarea ei tinerească - părul ei negru, pielea ei fără cusur - dar mai mult fu mirat de faptul că nu găsea nicio asemănare cu Julian.

    Skovokov o privi de sus, fără să aibă vreun sentiment sau vreo emoție; până la urmă nu era nicio diferență între trupul acela și cadavrele care zăceau în blocurile frigorifice. El nu vedea decât atât: un alt sclav pe care urma să-l dea la schimb pentru harta lui Dimitri Zhitnik.

    - Ce mai face fiul tău? întrebă Skovokov în timp ce stinse lumina din laborator.

    Raechen se întoarse către el. Chiar dacă era un bărbat nemilos, îi era greu să dea detalii despre starea în care se afla fiul său.

    - E slăbit. Nu știu cât de mult mai poate rezista.

    Merseră împreună pe culoar, intrară într-un lift pentru marfă și urcară silențios cele 9 etaje. Liftul se opri brusc și ușile se deschiseră; 2 paznici se întoarseră spre ei și îi salutară cu un gest, permițându-le să treacă.

    Ușile gigantice se deschiseră și soarele de dimineață se revărsă înăuntru. Ieșiră din Arsenal și, înt timp ce priveau împrejurimile Kremlinului, amândoi nutreau câte o speranță: Raechen pentru fiul său, Skovokov pentru viitor.

                 - Dumnezeu fie cu voi, domnilor! spuse Julian în timp ce dădea mâna cu 2 australieni. Veți găsi detaliile privind ofertele noastre farmaceutice, împreună cu diferite investiții la care ați putea lua parte, precum și informații despre conținutul pachetului confidențial pe care vi l-am lăsat, pe locul din spate al limuzinei dumneavoastră. Vă încurajez să profitați de tot ceea ce Adevărul Domnului are de oferit.

    Julian zâmbi în timp ce-i privea pe cei 2 bărbați de vârstă mijlocie intrând în limuzina lor și îndepărtându-se. Într-un târziu intră în casă și se îndreptă direct spre scările din spate.

    Trei etaje mai jos, sub fosta mănăstire, se găsea pivnița cu vinuri, vastă și bine aprovizionată cu zeci de mii de sticle; era o lume în care aveau acces doar prietenii apropiați ai lui Julian și inamicii lui muritori.

    Cripta de dedesubt era un loc de odihnă veșnic pentru călugări.

    Cripta fusese proiectat astfel încât să suporte peste 1000 de cadavre în morminte individuale de piatră și marmură, dar, cum numărul devotaților mănăstirii scăzuse, spațiul devenise din ce în ce mai inutil și rămăsese pe jumătate gol.

    În timp ce mormintele erau pline în special cu rămășițele pioșilor din secolele trecute - călugări, preoți, surori - câteva adăposteau oseminte dintr-o perioadă mai recentă: ale oamenilor uciși de Julian pentru cele mai neînsemnate motive - de la încercări eșuate de asasinat la insatisfacții sexuale.

    El personal deschise un mormânt nou, cu numărul 799, îndepărtând capacul de marmură de deasupra și așezându-l alături, pentru a-l întâmpina pe viitorul „locatar”.

    Numele acestuia era Stephen Kelley.

                                       Capitolul 22

                   Michael se afla în centrul Pieței Roșii, simțindu-se copleșit de întinderea și istoria ei. 

    Michael privi de jur împrejurul său; văzu 4 blocuri de aceeași mărime și pentru o clipă se minună. Piața Roșie era un spațiu vibrant, aglomerat, nici pe departe așa cum își imaginase el. Moscova era un oraș la fel de cosmopolit ca oricare altul din vestul Europei.

    Pierdut în marea de oameni, fie turiști, fie localnici, care se învârteau prin piață, Michael încerca să se concentreze din nou asupra scopului vizitei sale. Își dădea silința să își întipărească în minte toate detaliile din jurul său. Prins în tumultul mulțimii, studia clădirile din fața lui.
    Nu-și permitea să se bucure de statutul de turist pentru prea mult timp, așa că încerca să fie un observator eficient.
    Michael se uită la ceas. Era ora 9.59. Băgă mâna în buzunarul gecii și scoase telefonul mobil. Se luptă să-și rețină furia în timp ce suna la numărul de telefon stabilit.
    - Mă bucur c-ai ajuns, răspunse Zivera imediat. Nu la fel de fericit ca tatăl tău, dar.... baftă!
    Telefonul rămase fără ton.
    - Arăți cam dubios aici.
    Era o voce cu un puternic accent rusesc.
    Michael se întoarse; omul care vorbise era un bărbat bine făcut, cu un corp pătrățos și ditamai burta revărsându-se peste curea. Era întruchiparea perfectă a unei matahale, cu corpul pe cât de înalt pe atât de lat.
    Părul era de un negru straniu - un smoc de culoarea abanosului care arăta cât se poate de nefiresc. Purta ochelari cu ramă baga, cu lentile-borcan și părea că nu vede cu ochiul drept.
    Totul era gros la el: nasul, buzele, obrajii - fiecare parte contribuia la un aspect fizic pe care probabil că îl suportau doar părinții. Deși arăta respingător, această impresie dispăru de îndată ce zâmbi.
    - Nikolai Fetisov, spuse el întinzând o mână butucănoasă.
    Michael dădu mâna cu el.
    - Ești sigur că pe mine mă căutai?
    Nikolai scoase o fotografie, o privi, apoi își întinse brațul până la nivelul umerilor lui Michael, comparând persoana din fotografie cu bărbatul din fața sa.
    - Ești mai urât în realitate.
    Zâmbi și o luă înainte prin centrul pieței, mergând puțin târșâit.
    Michael se îndoia profund de încrederea pe care trebuia să i-o acorde unui străin, care urma să fie omul său de legătură în această țară total necunoscută lui.
    Nu putea fi dus de nas cu una, cu două, nici prin comportamentul sociabil și nici cu zâmbetul până la urechi pe care i-l aruncase mai devreme Fetisov. Nu trebuia să-i verifice dosarul ca să-și dea seama că e un tip mai mult decât periculos.
     - Unde mergem? întrebă Michael.
    - Avem o întâlnire.
    - Cu cine?
    - Stai liniștit, îi spuse Fetisov cu un accent englezesc grotesc. N-ai de ce să-ți faci griji, sunt aici ca să te ajut.
    Michael avea însă îndoielile lui.
    - Zivera te-a angajat cu un scop, care-i acela?
    - Deci, nu-ți pierzi timpul cu flecăreala măruntă tipic americană....
    Michael dădu din cap.
    Fetisov se opri în mijlocul pieței și se întoarse spre Michael, privindu-l foarte serios cu singurul ochi cu care vedea.
    - Sunt ceea ce se numește un om de legătură.
    - Legătură cu cine?
    Nikolai privi în jur spre piața care zumzăia de viață, spre polițiștii împrăștiați în toate direcțiile și, în cele din urmă, spre zidurile enorme ale Kremlinului.
    - Cu totul.

                 De pe bancheta din spate a unei limuzine ZiL, unde stătea împreună cu Susan, Busch privea pe geam râul Moscova. Erau parcați pe strada Ilyinska.
    Busch se întreba cât ceruseră autoritățile ruse pentru serviciile lor: el și Michael nici măcar nu ieșiseră din avion când primisră pașapoartele înapoi, ștampilate și vizate. Martin, care stătea acum în fața lui, avusese grijă de tot. Acest bărbat putea la fel de bine să fi fost mut: nu scosese un singur cuvânt, nici în avin, nici în limuzină. Bush îi dădea vrei 55 de ani.
    Avea părul foarte rar, dar era perfect tuns și aranjat. Nu începuse să albească, însă ochii obosiți sugerau ani întregi de întâmplări nu tocmai fericite prin care trecuse.
     Busch încercase deja să schimbe 2 vorbe cu el, însă acesta nu numai că nu răspunse, dar nici măcar nu-și ridicase privirile din hârțoagele sale, continuând să tasteze.
    - Ce îi ia așa de mult? întrebă Susan neliniștită.
    Busch își întinse brațele și își îndreptă spatele, încercând să-și revină după zbor.
    - De ce nu mergi tu la hotel și îl lași în pace?
    - Nu-mi spune tu mie ce să fac! izbucni Susan. Ești aici pe banii mei.
    Apucă mânerul ușii.
    - Uite ce e, Dorothy, nu mai suntem în Kansas, și știi foarte bine ce se spune....
    Ea îl privi perplexă și își ridică mâinile intrigată, așteptând răspunsul:
    - Ce se spune?
    - Când ești în Roma... rămâi în limuzina ta, e mai sigur așa.
    - Cred că glumești.
    Deschise portiera și țâșni afară.
    Busch privi uluit ușa trântindu-se în urma ei. Asociatul lui Susan nici nu se deranjase să se ridice; își continua treaba de parcă nu se întâmplase nimic.
    - Așa se comportă mereu? îl întrebă Busch pe Martin.
    Nu că s-ar fi aștepta ca acesta să-i dea vreun răspuns. Coborî din mașină și o văzu pe Susan fugind spre Piața Roșie.
     - De ce om fi luat-o cu noi? se întrebă el înainte de a porni după ea.
    În piață se aglomerase: erau vreo 200 de oameni; unii erau adunați în grupulețe, vagabonzi ai mahalalelor, toți îndreptându-se sau venind dinspre centru.
    Busch nici nu băgă în seamă clădirile pe lângă care trecea, preocupat să n-o piardă pe Susan din vedere; inima începuse să-i bată cu putere în timp ce se afla pe urmele femeii naive care era obișnuită să aibă totul sub control.
    Vreo sută de metri în față, îl zări pe Michael ieșind din piață, alături de un rus bine făcut. Busch încetini de îndată ce o văzu pe Susan apropiindu-se de ei.
    Brusc, un braț din mulțime se întinse spre Susan, o prinse și o trase spre el. Busch o luă repede din loc, îndreptându-se spre locul în care o văzuse cu câteva clipe mai devreme. Se învârti o vreme încolo și-ncoace.
    În cele din urmă, când se uită spre pavaj, văzu ceasul cu diamante al lui Susan; îl luă, surprins cum de nimeni nu pusese mâna pe el în cele 2 secunde cât zăvuse pe caldarâmul Pieței Roșii. Se uită înverșunat în jur, pe furiș, sperând să dea cu ochii de ea înainte să o piardă de tot.
    Însă femeia dispăruse cât ai zice pește.

                   Bărbatul bărbos stătea deoparte, privindu-i pe turiști trecând prin porțile Kremlinului. Se simțea sigur pe el înarmat cu pistolul Glock, pe care-l ținea la spate, ca o măsură de protecție. Îl putea scoate mai rapid decât oricine; ar fi putut fi un vechi apărător al legii din Vest.
    Era surprins de numărul mare de oameni care vociferau asurzitor pe pod și care pătrundeau acum în capitala Rusiei. Devenise destinația preferată a turiștilor în ultimii 15 ani, spre deosebire de ceilalți 75 de ani, când oamenii se fereau ca dracu să ajungă aici, temându-se că, odată ce treceau podul, nu aveau să mai iasă în veci dintre zidurile imense de cărămidă.
    Bărbatul era înalt, iar părul negru și lung îi ajungea până la gulerul tricoului polo alb. Ajunsese ieri - numele fals pe care și-l însușise era destul de bine ales pentru a trece ulor de filtrele vamale. Nu venise cu bagaje, dar, imediat ce ajunsese, se apucase de cumpărături.
    Își luase 5 arme de apărare Heckler&Koch, 5 pistoale Glock și muniție cât să pornească un război. 6 bombe fumigene cu telereglaj, 6 explozibile pentru evenimente neprevăzute și 9 kilograme de Semtex. Portbagajul Mercedesului abia se mai putea închide.
    Regreta faptul că fusese nevoit să îl ucidă pe mafiotul rus de vârstă mijlocie care părea să fie în posesia unei colecții impresionante de arme Walmart, dar omul și-o făcuse cu mâna lui. După ce plătise suma stabilită, rusul îl amenințase că va chema polișia dacă nu dublează achizițiile din acea zi. Când bărbatul cu barbă refuzase oferta, rusul încercase să-l împuște, dar fusese ucis înainte să apuce măcar să apese pe trăgaci.
    Bărbosul îl urmărise pe mătăhălosul scund șchipătând de-a lungul aleii, alături de tipul american. Știa unde merg și ce aveau să facă acolo. Iar când va veni momentul, va fi deja pregătit; nu mai contau consecințele sau numărul de victime. Avea două lucruri de făcut și nimic nu-i putea sta în cale.

                    Susan se așezase pe bancheta din spate a unei limuzine Mercedes, cu geamurile atât de fumurii încât nu putea vedea nimic prin ele. În fața ei se afla agresorul care o băgase în mașină cu forța, amenințând-o cu arma. El nu scosese niciun cuvânt, deși Susan țipase ca din gură de șarpe. Știa că trebuia să fie mai degrabă speriată, chiar terifiată, dar furia pe care o simțea o făcea să-și dorească mai degrabă să-l lovească pe bărbatul din fața ei cât de tare putea.
    Nu era mai mare de 20 de ani și încă avea urme de acnee pe față. Se simțea o răceală în ochii lui de bărbat tânăr; se vedea că nu dă 2 bani pe viață, în general, și nici pe-a ei, în particular.
    Susan se întrebă dacă avea vreo aspirație legată de ziua de mâine.
     - Mă vor căuta, spuse ea.
    Dar el nu răspunse nimic, ci doar privea fața ei împietrită.
     - Consulatul american o să fie....
    Un sunet ascuțit o întrerupse brusc. Bărbatul scoase un telefon mobil din buzunar.
    - Oa, spuse el, și asta fu tot.
    Dădea din cap și mormăia sunete aprobatoare în telefon. Încheie după 30 de secunde.
    Bătu în paravanul despărțitor și îngăimă ceva în rusa șoferului.
    Susan îl privi.
    - Unde mă duci?
    El continua să se holbeze la ea.
    - Îți ordon să-mi spui unde mergem!
    Tânărul zâmbi.
    - Cineva vrea să te vadă, spuse el în cele din urmă, întro engleză surprinzător de bună.
    - Cine....? întrebă Susan, mirată că îi răspunsese în cele din urmă.
    - Cineva din Kremlin.
    Sentimentul de teamă, pe care îl ignorase până atunci, o copleși.

                                                  Capitolul 23

                         Nikolai Fetisov îl conduse pe Michael prin Kutafya - turnul mic cu multe ornamente, din vestul Kremlinului, de partea cealaltă a podului sub care curgea odată râul Neglinnaya. Își continuară drumul prin Troitskaya, cel mai înalt turn din Kremlin. Cunoscut drept Turnul Sfintei Treimi, clădirea de 70 de metri, a cărei construcție începuse în anul 1495, avea în partea superioară o turlă enormă, ce anunța prin grandoarea ei lumea nemaipomenită care se afla dedesubt.
    Era intrarea principală pe care o foloseau turiștii și un loc perfect pentru a te strecura fără să fii verificat.
    - Unde mergem? întrebă Michael.
    - Cineva vrea să te vadă, răspunse Fetisov în timp ce-și aranja ochelarii. Dar mă gândeam să-ți arăt zona dacă tot suntem aici, ca să înțelegi ce înseamnă ospitalitatea rusească.
    Erau înconjurați de grupuri de turiști. Michael bănuia că sunt cel puțin 10 grupuri, conduse de ghizi care vorbeau în diferite limbi. În mod normal, toată lumea plătea o taxă de intrare, dar Nikolai Fetisov făcu un simplu semn unui paznic pe care Michael abia dacă-l zărise și li se dădu drumul înăuntru.
    Fetisov prinse o insignă pe reverul jachetei sport pe care o purta Michael, care părea să aibă un efect asemănător cu toiagul lui Moise în fața Mării Roșii. Dintr-odată,, gardienii dădură din cap aprobator, ușile se deschiseră, iar oamenii care până atunci erau fără expresie, zâmbiră.
    - Pe cine o să vedem? întrebă Michael.
    - Sunt sigur că știi, Kremlinul este capitala guvernamentală a Rusiei; locul de unde este supravegheată o țară care se întinde peste 11 regiuni cu fusuri orare diferite. Mare parte din lumea sovietică s-a conturat aici, între zidurile acestea.
    - Nu mi-ai răspuns, spuse Michael.
    - Nu prea-ți plac discursurile ghizilor, nu-i așa?
    - Vreau să știu unde mergem, spuse Michael printre dinți, oprindu-se.
    Fetisov se afla acum la o distanță deranjant de mică de Michael, iar acesta îi simțea respirația stătută, urât mirositoare. Fetisov se întoarse spre el, fixându-l cu singurul ochi cu care verea, și șopti:
    - Să nu care cumva să faci vreo scenă sau să ridici vocea la mine, mai ales aici. Credeam că ești mai discret, având în vedere că ești hoț. Dar presupun că mă înșel. Trebuie să știi împotriva cui lupți, cu cine ai de-a face și asta o să-ți arăt. Ai văzut zidurile Kremlinului, acum îți ofer șansa să vezi și interiorul.
    Michael se holbă la rus și făcu un pas în spate.
    - De unde știi tu ce trebuie să văd?
    Fetisov făcu o pauză pentru ca Michael să înțeleagă ce vrea să spună.
    - Știu totul despre Kremlin și despre Rusia.
    - Dacă-i așa, de ce nu mergi tu după cutie?
    Michael se întoarse spre ieșire. Fetisov îl privi pentru o clipă și îi zâmbi forțat.
    - Ei bine, poate sunt câteva lucruri pe care nu le știu.
    Se îndreptă apoi spre o ușă mică, laterală. Era păzită de un bărbat înalt și blond, un adolescent cu pielea ciupită de vărsat. El și Fetisov începură să vorbească în rusă, uitându-se amândoi din când în când la Michael.
    În cele din urmă, tânărul deschise ușa și-i făcu semn lui Michael să intre..
    Nici nu trecu bine pragul, că Michael o văzu pe Susan, stând pe o canapea mică din vestibul. Pe fața amândurora se citea surpriza, în timp ce se întoarseră către cei 2 ruși.
    - Nu știam dacă ea era cu tine sau te urmărea, spuse Fetisov.
    - Să mă urmărească? Credeam că tu ești domnul Știe-Tot, că ai totul sub control.
    Michael era vizibil enervat; se întoarse apoi spre Susan:
    - Ești bine?
    Susan îl privi pe Michael și încuviință, respirând ușurată.
    - Nu prea-mi place țara asta până acu, spuse ea.
    Îi aruncă o privire tânărului rus, apoi adăugă:
    - Și nici oamenii de-aici.
    - Îmi pare rău că ți-am creat neplăceri, spuse Fetisov. Lexie doar îmi păzea spatele, e un băiat bun.
    - Asta-i discutabil, răspunse ea.
    Fetisov izbucni în râs.
    - Asta spune și maică-sa mereu.
    Michael se întoarse cu spatele la Fetisov și i se adresă lui Susan:
    - Ne înțeleseserăm să rămâi în mașină.
    Michael încerca să o admonesteze din priviri, însă ea îi evita ochii.
    - Unde e Busch?
    Ea îi aruncă o privire fugară și spuse:
    - Eram îngrijorată.... nu puteam să stau deoparte și să nu fac nimic. L-am lăsat în mașină....
    - De fapt, o întrerupse Fetisov, distrăgându-i atenția lui Michael, prietenul tău blond și mătăhălos hoinărește acum prin Piața Roșie. Și aș putea spune că o face într-un mod isteric. Dar nu vă faceți griji, o să-l trimit pe unul dintre oamenii mei să-i transmită că sunteți bine, că faceți un tur la clasa I gratis. Poate să meargă la hotelul unde v-ați cazat, să bea ceva și să urmărească I Love Lucy, dublat în rusă.
    Nici Michael, nici Susan nu-și dădeau seama dacă bărbatul vorbea serios.
    - Dar destul cu vorbăria!
    Fetisov deschisa ușa și se îndreptă spre Susan.
    - Sper c-o să-ți placă mica noastră excursie.
    Susan se ridică încet de pe canapea și-l urmă pe Michael afară, trecură prin hol spre o curte.
    În fața lor se afla o clădire imensă, înconjurată de 800 de tunuri. O arcadă dublu etajată era protejată de 2 gardieni care arătau amenințător, îmbrăcați în uniforme militare de un albastru-deschis, cu carabinele ținute strâns la piept.
    Michael nu se putea abține să nu se holbeze la clădirile impunătoare, la fel de bine păzite de gardieni.
    - Ce clădire e aia?
    - Arsenalul, și cei de acolo sunt cam serioși ce-i drept. Pe-aceea o s-o vedem ultima, spuse Fetisov, atrăgându-le atenția spre o clădire modernă.
    Construită din sticlă, sprijinindu-se pe un număr mare de piloni albi de marmură cu 3 fațete, construcția era cu totul diferită de celelalte clădiri din Kremlin.
    - Palatul Congresului a fost ridicat la începutul anilor 60 ca să arate în mod ostentativ cum acționează mecanismul comunist. Pentru prima dată, toată lumea putea auzi discursurile bombastice ale lui Nikita Hrusciov și putea vedea minunatul congres sovietic adunându-se și bătându-se cu pumnii în piept. Astăzi este un loc plăcut, unde poți asista la spectacole de balet și la concerte rock, alături de alte 600 de oameni. Cred că o să vi se pară interesantă priveliștea de la anumite ferestre.
    Michael și Susan văzură o serie de lifturi coborând la subsol.
    - Jumătate din această clădire se află la subsol. Nouă, rușilor, ne place să operăm la subsol, dacă înțelegeți ce vreau să spun.
    Fetisov făcu un semn cu ochiul cel sănătos.
    - Câte ieșiri există în Kremlin? întrebă Michael.
    Fetisov zâmbi.
    - Prea multe ca să le mai numeri. Doar 2 sunt cunoscute și folosite de toată lumea și....
    - Am nevoie să mi le arăți.
    - În regulă, spuse Fetisov fără ezitare, continuându-și drumul.
    Michael îl privi cum șchiopăta, întrebându-se cine este de fapt acest bărbat, dacă îi poate fi de folos cu adevărat și dacă se afla acolo numai pentru asta.
    - Arhitectul și inginerul Aristotel Fioravanti a fost principalul proiectant al Kremlinului și a fost adus aici din Italia la cererea marelui Prinț al Rusiei, Ivan al III-lea, și a soției sale, Sofia Paleolog. A fost chemat pentru experiența și pentru cercetările pe care le făcuse asupra arhitecturii castelelor din Milano, a fortărețelor din Ungaria și a tunelelor din Roma. Zidurile Kremlinului au fost ridicate din ordinul lui Ivan cel Mare în locul zidurilor de piatră albă care înconjuraseră orașul timp de aproape 200 de ani. Pereții din cărămidă roșie au fost ridicați de 3 arhitecți italieni, pe numele lor Anton și Mark Fryazin și Petro Solari. Se întind pe 2500 de kilometri, au o înălțime de 18 metri și o grosime de 6 și cuprind 19 tunuri. Tunurile numeroase sunt interconectate și nu numai că asigură o apărare perfectă pentru oraș, dar au și poziția ideală pentru a rezista oricărui fel de jaf. Tunurile cu 3 colțuri rotunjite permit detașamentelor să tragă din orice unghi. Nicio altă țară din lumea modernă nu are capitala în interiorul unui oraș înconjurat de ziduri, în afara Vaticanului, iar acesta arată ca o cutie de carton în comparație cu zidurile noastre. Nimeni nu se atinge de zidurile astea!
    Fetisov îl privi pe Michael.
    - Și n-am auzit niciodată de vreun prost care să încerce și, dacă totuși a fost cineva care s-o facă, a fost pur și simplu înghițit de fantomele dinăuntru și șters complet de pe fața pământului.
    Fetisov continuă să-l privească, apoi zâmbi larg.
    - Destul de înpăimântător, nu-i așa?
    Chicoti și merse mai departe.
    - În timpul Uniunii Sovietice, Kremlinul a fost centrul întunecat și jalnic al unui oraș mort și uitat de lume. Acum, chiar dacă niciuna dintre clădiri nu a fost supusă vreunei schimbări de orice fel, arată pur și simplu magnific. Este de necrezut că ceea ce vedem cu ochii noștri este filtrat de inima noastră.
    Michael o rugă pe Susan să se oprească puțin ca să-i facă o poză, asigurându-se că prinde nu numai zidul, porțile, gardienii, dar și atmosfera generală și senzația de intimidare pe care le creau toate aceste granițe impuse de Rusia.
    Merseră în liniște vreo 10 minute, trecând de clădiri pline de ornamente care îi duceau cu gândul la Evul Mediu. În timp ce Susan era fascinată, Michael părea mai degrabă preocupat. Nenumărați gardieni se plimbau în sus și-n jos, patrulând pe acoperișul marelui zid, într-o permanentă alertă. Toată lumea era urmărită.
    Fetisov se opri și își ridică larg brațele. În fața lor se afla o clădire cu adevărat imensă, un palat din toate punctele de vedere. Era o construcție bogată în ornamente, cu arcade, elemente decorative și fligrane splendide. Sute de ferestre erau fixate în zidul exterior scăldat în auriu și alb.
    - De aici încolo o să vedeți numai arhitectură tradițională rusească. Marele palat al Kremlinului - construcția acestuia a durat 10 ani și a fost ridicat pentru familia imperială a lui Nicolae I. Fațada principală dă spre râul Moscova. Are o lungime de aproximativ 125 de metri și o înălțime de 47. Sunt peste 700 de camere, de la stilul baroc și clasic până la cel renascentist timpuriu. Înainte să fie alimentat cu energie electrică, aici erau folosite 20.000 de lumânări și 500 de lămpi cu kerosen pe noapte pentru a-l lumina. Acum - se întoarse oarecum dezgustat - locul este folosit doar pentru diverse ceremonii. Saloanele și camerele găzduiesc întâlniri și recepții oficiale, unde Vestul este pupat în fund.
    Fetisov merse mai departe; Michael și Susan îl urmau îndeaproape, cu Lexie în spatele lor. Fetisov ajunse la o ușă mare, care dădea într-o clădire uriașă. Fără să scoată veun cuvânt, o deschise și le făcu celorlalți semn să intre.
    Pătrunseră în liniște într-un coridor larg, de-o parte și de alta a căruia se aflau camere împodobite care adăposteau adevărate comori ale Rusiei. Tronuri și coroane imeriale, costume și trăsuri scumpe, artefacte din istoria fascinantă, dar și fluctuantă a țării, adunate în tezaurul de preț al Rusiei.
    - Acesta este muzeul nostru cel mai mare, la fel de prețios ca Muzeul Luvru, Muzeul Vaticanului sau Muzeul Smithsonian din țara voastră și totuși n-ați putea să-mi spuneți nici măcar cum se numește.
    Michael și Susan rămaseră tăcuți, dând doar ușor din cap.
    - E-n ordine, majoritatea vesticilor n-au auzit de muzeul Armony. Include o colecție vastă de capodopere rusești, aproape 50 de ouă Faberge, rochiile de seară ale reginei Ecaterina cea Mare...
    - Rochii de seară? întrebă Michael, pierzându-și din nou răbdarea. Și la ce mă ajută pe mine informațiile despre rochiile ei de seară ca să-mi îndeplinesc misiunea?
    - Șșșt, o să dureze doar 2 secunde. O să vă placă unde o să vă duc.
    Fetisov semăna acum cu un tată care abia așteaptă să-i dea cadoul copilului său, de ziua lui de naștere. Îi conduse în pas vioi pe holul nesfârșit al muzeului Armony.
    - Relaxează-te, prefă-te că ești turist pentru câteva secunde, cred că o să-ți placă asta la nebunie.
    Ajunseră la o ușă încadrată de gardieni, care le făcură loc de îndată ce văzură legitimațiile lui Fetisov.
    - Tezaurul diamantlui Orlov. Vrei să furi ceva? Aici trebuie să vii.
   În fața lor se afla o colecție impresionantă de pietre prețioase: rubine, safire, diamante. Erau cu sutele, toate expuse la vedere. Unele montate în coroane, coliere, brățări, altele separat, vorbind lumii despre adevărata istorie.
    - Aceasta este Rusia. Chiar aici, sub ochii voștri. Este partea din istorie care cred că vă interesează cel mai mult.
    Fetisov se opri în fața unei cutii mari.
    - Bijuteriile Coroanei rusești și sceptrul Ecaterinei a II-a. Cred că lucrurile de acest gen stârnesc cu ușurință apetitul unui om înzestrat ca tine, nu-i așa?
    Michael și Susan stăteau în fața cutiei și se holbau pur și simplu la diamantul imens aflat înăuntru. Era fixat în sceptrul regal al reginei Ecaterina cea Mare. Cât jumătate de ou, era de departe cel mai mare diamant pe care cei doi îl văzuseră în viața lor. Montat în sceptrul simplu, de aur, avea pe margine diamante mici. Oricine îl purtase fusese cu adevărat un conducător puternic.
    - În anul 1773, contele Orlov a cumpărat acest diamant de 195 de carate din Amsterdam și a plătit pentru el un milion 400 de florini. Provine din India și a fost furat de un soldat francez stabilit acolo prin anii 1750. Acesta a trecut la hinduism pentru a pătrunde în sanctuarul cel mai intim al chivotului Insulei Srirangam, unde a scos bijuteria din ochiul unei statuete înfățișând un zeu hindus. Contele Orlov s-a prezentat apoi în fața reginei Ecaterina cu acest diamant enorm, sperând să o cucerească și să se căsătorească cu ea. Ea a primit cadoul și a pus ca diamantul să fie montat în sceptrul pe care îl vedeți, i-a mulțumit pentru cadou și l-a trimis la plimbare.Era o dură. Că tot vorbeam despre bijuterii...

                 Fetisov, Michael și Susan ieșiră pe ușa Muzeului Armory, pe care Lexie o ținea deschisă pentru ei, în soarele fierbinte al după-amiezii.
    Fesitov îi conduse spre centrul unei piețe imense, inconjurată din toate părțile de biserici. Fiecare biserică era unică în felul său, însă toate aveau ceva în comun: erau la fel de impunătoare din punct de vedere spiritual. Michael își ridică privirea spre mulțimea de domuri: niciodată nu văzuse atâtea cruci, nici măcar la Vatican.
    Asta îi aminti lui Michael de prietenul său Simon, un preot plin de contradicții ale cărui fapte nu erau deloc compatibile cu sutana. Era în egală măsură adeptul armelor și al rugăciunilor, un exponent al viziunilor religioase care se băteau cap în cap cu ideologia comunistă.
     - Piața Catedralei sau Piața Sobornaya a fost locul încoronărilor, recepțiilor și al multor evenimente spectaculoase. După cum se știe, religia a fost interzisă în timpul celor 75 de ani de comunisc, spuse Fetisov, apoi se opri, urmat de Michael, Susan și Lexie.
    Fără vreun cuvânt, toți se uitau în jur. Erau foarte multe biserici medievale cu o arhitectură incredibilă, fiecare unică în felul ei, dar toate purtând amprenta universală a divinității.
    Michael își ridică privirea spre imensa Catedrală a Adormirii Maicii Domnului, cu cele 5 domuri aurite plutind deasupra turnurilor albe sub care se afla bisericuța cu arcadă din cărămidă.
    - Aceasta a fost una dintre cele mai importante biserici ale Kremlinului încă din secolul al XV-lea, spuse Fetisov. Începând cu secolul al XVI-lea, până la Revoluția Bolșevică din 1917, toți țarii au fost încoronați aici. Arhitectul italian Fioravanti, care a proiectat structura asta, precum și multe alte clădiri ale Kremlinului - atât de la suprafață, cât și din subterană - a fost răsplătit pentru munca sa cu închisoarea pe viață. E o legendă conform căreia, în iarna anului 1941, când trupele naziste au ajuns la porțile unei Moscove fărămițate, distruse de război, Stalin a ordonat ca ascensiunea sa la conducerea țării să fie celebrată în această catedrală, unde se puteau face rugăciuni pentru bunăstarea poporului rus, continuă Fetisov înclinându-și capul spre Susan. Interesant cum oamenii îl resping pe Dumnezeu până în momentul în care au nevoie de el... În cele din urmă, în 1990, biserica s-a redeschis pentru public, devenind muzeu, ca o recunoaștere a valorii sale istorice. În interiorul tuturor acestor biserici se află opere de artă neprețuite. Aproape fiecare centimetru al zidului a fost acoperit cu cele mai fine detalii artistice din lume. Dar mai vorbim noi despre asta cu altă ocazie.
    - Asta e minunat, nu? Impresionante clădiri, spuse Michael pe un ton de glumă, pe măsură ce devenea tot mai anxios. Dar nu mă ajută cu nimic în misiunea mea. Trebuie să aflu care sunt intrările principale spre toate sectoarele subpământene.
    - Nu mă întrerupe!
    Fetisov se întoarse spre o bisericuță albă din stânga sa, ascunsă în spatele Catedralei Adormirii Maicii Domnului.
    - Biserica Așezării în Raclă a Sfântului Veștmânt și-a primit hramul după ziua ospățului din timpul Imperiului Bizantin, care comemora aducerea robei Fecioarei Maria la Constantinopol.
    Michael și Susan se uitară unul la celălalt, nedumeriți.
    - Uite ce e, interveni Michael în cele din urmă. Totul arată nemaipomenit, dar chiar am nevoie să știu...
    - Fii atent. Ascultă ce-ți spun, ia aminte pe unde o luăm, răspunse Fetisov pe un ton argățos. N-ai de unde să știi, poate o să ai nevoie la un moment dat să ieși pe-aici. Acum ne-ndreptăm spre locul pe care trebuie să-l vezi, dar mai ai răbdare un pic.
    Michael era atent - fusese atent la tot ce văzuseră până atunci, la fiecare ușă, la fiecare poartă, la fiecare bucată de zid. Știa foarte bine că felul în care era compartimentat spațiul și cunoașterea împrejurimilor erau cele mai importante aspecte ale meseriei sale. Dar, pe de altă parte, nu suporta să nu fie el cel care conduce totul, ura să fie îndrumat.
    - Catedrala Adormirii Maicii Domnului e singura biserică proiectată și construită în întregime de ruși. A fost biserica privată a marilor duci ruși, prinți și țari și era o tradiție ca membrii familiei regale să se căsătorească, să-și boteze copiii și să se confeseze aici. Dar țarii conduceau Rusia cu o mână de fier și mă îndoiesc că vreunul dintre ei a fost vreodată chinuit cu adevărat de remușcări sau că s-a spovedit.
    Michael și Susan priviră cele 9 domuri cu semnul crucii lucind pe bolta senină, în timp ce umbrele lor se răsfrângeau peste mulțimea turiștilor care forfotea dedesubt. Cărămida albă era accentuată de zăbrelele maro montate la ferestre.
    - Această catedrală este, de fapt, un amalgam de biserici și capele datând din secolul al XIV-lea, până în secolul al XVI-lea, și este a doua cea mai veche catedrală din Kremlin. Domurile, acoperișul și vârfurile sunt îmbrăcate în aur furat din vechiul oraș Novgorod, după ce Ivan cel Groaznic l-a prădat. Câte dintre clădirile voastre extraordinare din America au fost construite din prăzile de război?
    Fetisov strânse din ochiul suferind, lucru care li se păru foarte straniu.
    - A fost terminată în anul 1564, apoi modificată substanțial pentru a-i permite accesul lui Ivan la slujbele religioase, după ce îi fusese interzis să intre aici. În anul 1572, Ivan s-a căsătorit pentru a patra oară, deși Biserica Ortodoxă nu permitea mai mult de 3 ori. Și dacă nici a treia oară n-o scoți la capăt... glumi Fetisov, însă nimeni nu zâmbi. În orice caz, i-a fost interzisă participarea la slujbe. Însă sfinții părinți, din dorința de a nu-l enerva pe colericul lor țar, i-au permis să intre printr-o galerie închisă, un portic înfundat, numit Groznensky, Porticul Groazei. În timp ce se afla aici, în 1584, țarul a văzut un fel de cometă în formă de cruce străbătând văzduhul și a interpretat asta ca pe o prevestire a morții sale inevitabile. Trei zile mai târziu - Fetisov făcu o pauză pentru a adăuga dramatism poveștii - era mort.
    Susan se aplecă spre Michael.
    - Asta e pierdere de timp sau mi se pare mie?
    - O să știm cu siguranță în momentul în care ieșim cu bine din asta sau o dăm în bară.
    - Și care-i treaba cu tot părul ăla? șopti ea privind claia neagră de păr a lui Fetisov. A avut ghinion cu vopsitul sau e pur și simplu o creastă care nu i-a prea ieșit?
    - Cred că.....
    - Soției mele îi place culoarea, chiar ea mă vopsește de 2 ori pe lună, spuse Fetisov fără măcar să se uite spre ei. Domnișoară, dacă-ți place culoarea, pot s-o rog să te vopsească și pe tine.
    Susan zâmbi jenată.
    - Scuză-mă, a fost nepoliticos din partea mea.
    Da, așa este.
    Fetisov se întoarse, holbându-se la ea cu ochiul sănătos, de parcă ar fi văzut-o pentru prima dată.
    Pupila cealaltă, de culoarea laptelui, nefocalizată, se zbătea parcă în gol. Apoi zâmbi.
    - Dar e în ordine, nici eu nu cred c-arată bine.
    - Ei bine.... spuse Michael.
    Acum chiar că era scos din pepeni.
    - Dar chiar am nevoie să știu cum voi avea acces acolo unde am nevoie să ajung la confluența celor 7 râuri.
    Fetisov se opri, își aranjă ochelarii-fund de borcan și-l privi.
    - Cum ai spus?
    - E un nod de legătură între canale, undeva sub Moscova.
    Fetisov îl privi lung pe Michael, în timp ce era invadat de emoții amestecate; făcea fețe-fețe.
    - O să lucrezi în subterană?
    Michael încuviință.
    - Ca minerii, deci. Aveam impresia că e un alt fel de misiune.
    Pentru prima dată Michael îl văzu pe Fetisov descumpănit.
    - Să știi că sunt fel de fel de zvonuri despre cum e dedesubt, dar cred că sunt vorbe-n vânt. De multe ori au fost deschise anchete, oficiale și neoficiale, și nu s-a găsit nimic. Nici urmă de aur sau de bijuterii. Nu au găsit vreo cameră de tortură sau vreo bibliotecă. Probabil au fost toate îngropate sub balast.
    Fetisov reveni imediat la starea sa inițială de entuziasm și dădu din cap.
    - Oricum ar fi, o să ajungi acolo... Văd eu cum reușesc să te duc în locul ăla care nu există.
    Apoi își târî picioarele mai departe.
    - Dar, între timp.... Fii atent, o să-ți placă asta. Arhanghelul Mihail era considerat patronul războinicilor ruși care au luptat împotriva cotropitorilor. Cum redundant pentru tine, nu?
    Michael ignoră vorbăraia bărbatului, concentrându-se mai degrabă să-și ascundă nerăbdarea, și privi biserica din fața lui.
    - Construcția Catedralei Arhanghelului Mihail a fost începută în anul 1505, pe locul unei biserici ce data din 1333. A fost cimitirul rezervat prinților și țarilor Moscovei din 1340 până în 1712, înainte ca Petru cel Mare să mute capitala la Sankt Petersburg.
    Michael continua să facă poze, intrându-și bine în rolul de turist, în timp ce creierul îi lucra la capacitate maximă, memorând toate detaliile pe care le observa în jurul său.
    Își continuară plimbarea printr-o grădină mare, plină de copaci, care părea nepotrivtă între zidurile de piatră.
    În cele din urmă, ajunseră din nou la un șir de clădiri vechi.
    - Dacă vă întrebați ce se află aici, ei bine, aceasta este Școala Militară din Kremlin, construită ca o școală de antrenament pentru ofițeri. Astăzi adăpostește departamente ale administrației prezidențiale ruse. Și asta....
    Dădură peste o piață largă; la dreapta acesteia se afla o clădire mare în formă de triunghi. Un dom deasupra căruia flutura un steag se ridica din curtea principală.
    - Clădirea Senatului găzduia Guvernul Sovietic. Arhitectura acesteia este puternic influențată de stilul grecesc, cu coloane înalte, iar în jurul clădirii se află o mulțime de curți interioare. Acesta este locul în care se discută destinul lumii.
    Ocoliseră tot Kremlinul, ajungând în locul de unde porniseră mai devreme. Sute de tunuri erau expuse în perimetrul unei clădiri enorme, construită vizavi de zidul Kremlinului.
    - Toate aceste tunuri au fost capturate de la Napoleon, în urma invaziei eșuate din anul 1812, când a fost dat afară din micuțul nostru orășel rece. Arsenalul și turnul din colț - Fetisov arătă cu degetul spre construcția care-ți tăia respirația - au fost finisate în 1736, acolo fiind depozitate arme, muniție și provizii militare.
    Michael privi clădirea impunătoare și ofițerii amenințători în uniforme militare, cu chipurile inexpresive, dar serioase și în permanentă alertă. Arsenalul era într-adevăr cea mai grandioasă clădire din tot complexul.
    Fetisov îi îndrumă spre intrarea imensă a clădirii cu 2 etaje.
    - Este centrul miliar care-mi place cel mai mult, spuse el. Datând din 1701 și restaurat în forma actuală în 1828, Arsenalul a fost un punct important al nenumăratelor bătălii și evenimente militare în folosul conducătorilor ruși. Arsenalul nu poate fi vizitat în turul Kremlinului. Accesul turiștilor este strict interzis, centrul militar fiind folosit doar parțial. E postul de comandă al Regimentului Prezidențial, din subordinea armatei, și face parte din Corpul de Protecție. Cu toții și-ar da viața pentru a proteja inima Rusiei, acest oraș în oraș, cu tot ce se află în el.
    Fetisov se întoarse spre Michael, își strânse buzele și-și aplecă capul:
    - Cum spuneam, toți aparțin Arsenalului.
    - Mă bucur că nu suntem nevoiți să intrăm acolo, zâmbi Susan. Putem pleca acum?
    Michael se opri și-l privi pe Fetisov, nesigur în legătură cu ceea ce încerca să-i sugereze.
    - Ce vrei să spui?
    - Azi, ceva mai devreme, a ajuns aici o rulotă.
    Fetisov devenise foarte serios dintr-odată.
    - Era condusă de un bărbat pe nume Raechen. Avea cu el o femeie.
    - Și....?
    - A fost dusă într-un laborator construit de curând.
    - Laborator? întrebă Susan. De ce într-un laborator?
    - E un loc sigur, un loc bun în care să fie ținută până când i se va plăti răscumpărarea, spuse încet Fetisov. Se întâmplă mult mai multe lucruri decât ți-ai putea imagina.
    - Cine e femeia care a fost răpită?
    - Răpitorul a lăsat-o în grija unui doctor, și încă unul foarte cunoscut, pe nume Skovokov, care este foarte influent în ierarhia rusească. În trecut a lucrat pentru Julian Zivera și știe totul despre hartă. O vrea în schimbul eliberării femeii.
    - Nu mi-ai răspuns la întrebare.
    Michael îi aruncă lui Fetisov o privire cruntă.
    - Genevieve, spuse acesta cu voce joasă. Mai exact mama lui Julian.
    Michael fu de-a dreptul șocat.
    - Din motive evidente, Julian n-are nici cea mai mică intenție să plătească răscumpărarea, dar vrea să o scoată pe Genevieve din ghearele acestui bărbat, adăugă el. Și vrea cu tu să o salvezi.
    Michael încercă să-și suprime impulsul de a pune un torent de întrebări, care-i veneau în minte în același timp. Rămase concentrat, controlându-și emoțiile și dându-și silința să afle cât mai mult posibil.
    - Unde e laboratorul ăsta, unde au dus-o?
    - Au dus-o înăuntru folosind liftul pentru mărfuri.
    Fetisov făcu o pauză, de parcă urma să anunțe moartea cuiva.
    - Acum se află la 10 etaje sub noi.
    Michael nu voia să mai pună întrebări; nu voia să audă lucrurile e care le știa deja.
    - Unde e liftul?
    - Liftul cu care a coborât mama lui Julian e acolo, spuse Fetisov arătând spre 2 gardieni imenși din fața Arsenalului.
    Michael privi clădira impunătoare și pe gardienii grosolami și încrâncenați, conștientizând că era imposibil să ajungă acolo; situația în sine i se părea incredibilă.
    Genevieve era în viață, captivă într-o clădire a cărei securitate putea fi învinsă doar de mâna celui care a creat-o.
    Indiferent cât de isteț, cât de șiret ar fi fost să treacă de pază, nu trebuia să uite de oamenii înarmați, iar singurul lucru previzibil legat de aceștia era că ei vor trage primii negreșit, fără să pună vreo întrebare.
    Michael încerca să înțeleagă sensul cuvintelor lui Fetisov, însă nu reușeau decât să-l amețească. Privind clădirea, se gândi la tatăl său. Era aici pentru un singur motiv: să-și salveze tatăl.
    Oricât de imposibilă părea această misiune, își păstrase optimismul. Dacă își calcula corect fiecare pas, avea șansa să găsească Liberia și să dea cutia în schimbul vieții tatălui său.
    Însă acum apăruse și asta.... ar fi făcut orice pentru Genevieve, dar, în același timp, știa că era de-a dreptul imposibil să ducă la bun sfârșit ambele misiuni.
    Două vieți depindeau de el, 2 oameni la care ținea. Și i se rupea inima la gândul că nu-i va putea salva pe amândoi.

             - Tot ce știu e că trăiește, spuse Fetisov în timp ce mergeau de-a lungul Pieței Roșii, trecând pe lângă Catedrala Sf. Vasile.
    - Și ce, asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine? spuse Michael, luptându-se să înțeleagă cât de gravă era situația acum, că Genevieve fusese și ea răpită.
    - În ciuda tuturor lucrurilor pe care le-ai auzit, lui Julian îi pasă cu adevărat de mama sa, o iubește foarte mult, spuse Fetisov.
    - Atât de mult încât a urmărit-o ca pe un animal?
    - Gândește-te la lucrurile pe care ești dispus să le faci pentru a-ți salva tatăl, pe care nici nu-l cunoști.
    Michael îi aruncă o privire tăioasă omului care era practic mâna dreaptă a lui Julian în Rusia.
    - Treburile de familie sunt complicate, spuse Fetisov. Relația dintre un părinte și un copil este plină de probleme și neînțelegeri. Se vede că nu ai fost tată încă. Julian își iubește mama și nu vrea să o vadă moartă.
    - Atunci de ce nu-i plătește răscumpărarea? Lumea din subteranele Kremlinului aparține oricum Rusiei. Julian are bani, putere; privind lucrurile în ansamblu, ce și-ar mai putea dori de la viață? Ce este atât de special la cutia asta?
    - Oare chiar mai e nevoie să-ți aduc aminte că tu ești cel care are harta, nu Julian? Că o să-l ucidă pe tatăl tău dacă nu-i aduci cutia și pe Genevieve? La ce-ți ceruse inițial a mai adăugat asta: tatăl tău pentru mama sa. Fii recunoscător că n-a cerut altceva drept răscumpărare! Oricum, sunt șanse foarte mari ca data viitoare să-ți întâlnești tatăl într-un sicriu.

                                                  Capitolul 24

                        Toate camerele din hotelul național Le Royal Meridien aveau vedere spre minunata priveliște a Kremlinului, până la linia văzduhului, care îi accentua și mai mult frumusețea distinsă.
    Michael se așeză la masa din living, unde se aflau împrăștiate hărțile și documentele sale.
    Era ora 3 dimineața, momentul în care se putea concentra cel mai bine. Era liniște, toată lumea dormea și nu-l întrerupea nimeni.
    Se întreba ce caută aici.
    Michael nu auzise în viața lui de vreun jaf în Kremlin; nu se îndoia de faptul că fuseseră încercări, dar nu-și amintea de cineva care să se fi întors viu de acolo.
    Pe măsură ce se gândea la ce avea de făcut, își dorea tot mai mult ca, în loc de asta, să fi lucrat la un plan de asalt împotriva Casei Albe: cel puțin ar fi beneficiat de un proces corect în cazul în care ar fi fost prins.
    Lăsă deoparte aceste gânduri și se apucă de treabă. Examină harta subteranei Kremlinului.
    Se întrebă dacă nu cumva studiază o hartă care nu poate avea decât valoarea unei opere de artă demne de înrămat. Dar, în orice caz, ziua următoare avea să afle dacă are într-adevăr vreo șansă de izbândă.
    Susan veni la el în cameră.
    Era îmbrăcată într-un capot lung, de mătase; cordonul era desfăcut și se legăna la fiecare pas pe care îl făcea. Avea părul negru lăsat pe umeri. Nu era machiată, iar Michael se întreba de ce se obosește totuși să o facă zilnic. Era genul de femeie care avea trăsături foarte bine accentuate și nu avea nevoie de farduri sau de alte cosmetice care să-i scoată chipul în evidență.
    Michael se strădui să revină la ce făcea mai devreme.
    - Nici tu nu poți dormi? întrebă Susan, așezându-se în fața lui Michael.
    - Nu sunt un mare fan al somnului.
    Părea totul cufundat în hârtii.
    - Ai nevoie de ceva?
    Michael îi adresă întrebarea mai mult din politețe, încercând mai degrabă să scape de ea.
    - Am venit doar să-mi cer scuze.
    Michael își ridică privirea spre ea.
    - Pentru ce anume?
    Ea își strânse buzele.
    - Presupun că pentru tot: lucrurile pe care le-am făcut, pe care le-am spus.
    Făcu o pauză înainte să adauge:
    - Pentru pierderea soției tale.
    Michael o privi cu atenție timp de câteva clipe.
    - Mulțumesc.
    Se întoarse apoi la lucru.
    - Cum înduri totul? întrebă ea încet.
    - Așa se întâmplă în viață, te obișnuiești.
    Michael se întoarse din nou spre ea, luat prin surprindere de o întrebare atât de personală. Își dădu seama că, și Susan sufrise o pierdere asemănătoare. Pentru o clipă, căzu pe gânduri. În cele din urmă, îi răspunse:
    - Încerc să ignor durerea și mă alină gândul că e într-un lco mai bun.
    - Crezi în chestia asta?
    Michael își trecu palma peste față, de parcă acest gest l-ar fi ajutat să dea răspunsul pe care-l căuta. O privi și spuse cu blândețe:
    - După toate lucrurile pe care le-am văzut, cred asta din toată inima.
    - Cum era ea?
    - Mary era aerul pe care-l respiram. Era prietena mea cea mai bună.
    Susan dădu aprobator din cap.
    - Nimeni nu mă cunoștea mai bine decât Peter. Nu-i păsa de schimbările mele de stare....
    Michael zâmbi superior.
    - Probabil c-a avut răbdarea unui sfânt.
    Ea zâmbi.
    - Mă punea mereu pe primul loc, n-am fost niciodată nevoită să am grijă de mine ori să-mi păzesc spatele, pentru că știam că el o face pentru mine. Și nu conta nimic altceva atâta timp cât eram împreună.
    Așa fusese și relația lui Michael cu Mary și asta îi lipsea cel mai mult: lucrurile simple, timpul petrecut împreună și ajutorul pe care i-l dădea în problemele mărunte, răsplătit chiar prin simpla ei prezență. Era vorba despre dezinteresul specific sentimentului de iubire.
    Susan îl privi.
    - L-ai fi plăcut pe Peter. Întotdeauna și-a dorit un frate.
    Michael nu știu ce să-i răspundă.
    - Tu ai frați sau surori?
    Michael dădu din cap că nu.
    - Nu am familie.
    Susan își dădu părul de pe față și se rezemă de scaun.
    - Acum ai un tată.
    Susan spuse asta ca și cum Stephen fusese întotdeauna alături de Michael. Pe măsură ce se gândea la acest lucru, Michael își dădea seama că începuse și el să-l perceapă așa.
    - Presupun că da, am.
    - E un om bun, Michael. Merită salvat mai mult decât oricare dintre persoanele pe care le cunosc.
    Susan se ridică de la masă și băgă mâna în buzunar. Scoase de acolo o fotografie și i-o dădu.
    - Noapte bună!
    Apoi se întoarse și ieși din cameră.
    Michael o privi cum se îndepărtează înainte de a se uita la fotografie. Înfățișa un cuplu tânăr. Michael îl recunoscu pe bărbatul cu părul negru ca abanosul, cu o înfățișase atletică. Dar femeia... o fată, de fapt, o adolescentă. Ochii ei albaștri îi pătrundeau în suflet. Nu avea nevoie să întrebe ca să afle cine era.
    Avea mai puțin de jumătate din vârsta lui când fusese făcută fotografia; arăta ca un copil. Michael nu-și putea închipui cât de speriată trebuie să fi fost, însărcinată la o vârstă atât de fragedă. Știa că murise când îl născuse pe el, dându-i viață, în timp ce ea o părăsea pe a ei - fuseseră 2 suflete care călătoriseră în sensuri opuse: unul în Rai, celălalt spre viață.
    Michael simți mai multe lucruri deodată: iubire, durere, regret și, în cele din urmă, recunoștință.
    Înțelese că Susan își pusese în minte să găsească această fotografie înainte să plece din casa din Boston. În ciuda tuturor țipetelor și scenelor ei, se gândise să facă un gest frumos.
    Suspiciunile lui Busch cu privire la ea fuseseră adevărate: era o persoană dificilă și rece doar în aparență, iar comportamentul ei funcționa ca un mecanism de apărare împotriva durerii.
    Michael privi din nou fotografia care-i înfățișa pe părinții săi, apoi o puse în buzunar, lângă scrisoarea de la Mary.

                                                         Capitolul 25

                            Julian se afla în mijlocul sălii de bal, îmbrăcat într-un smoching Armani nou, la braț avea o frumoasă brunetă. Sheila era din Texas.
    Avea picioare lungi, iar fața îi fusese sculptată de cel mai bun medic chirurg din Beverly Hills, plătit de tatăl său. Luase avionul până aici ca să-i înmâneze personal cecul acestui om al lui Dumnezeu.
    Julian își privi invitații înstăriți, zâmbind în sinea sa, dar păstrându-și aparența umilă. Își înclină capul, își puse degetele la tâmple, masându-le ușor, de parcă încerca să se concentreze. Zgomotul din salon se domoli.
    În cele din urmă, își ridică fruntea și-i privi pe spectatori.
    - De-a lungul vieții, considerăm firească trecerea timpului, șansa vieții care ne-a fost dăruită, spuse Julian întinzându-și brațele spre mulțimea de credincioși, ilustrând parcă fiecare cuvânt pe care îl rostea. Uităm adesea faptul că suntem muritori, că inimile noastre sunt fragile și limitate.
    Julian făcu o pauză, privind în jur.
    - Dacă ați putea face orice ca să vă salvați mama, tatăl, până unde ați fi în stare să mergeți? Moartea este destinul nostru al tuturor. Acum, înainte de a vă lăsa să vă bucurați de seara aceasta, vreau să vă dau o temă de meditație. Ce ați face dacă aceasta ar fi ultima zi din viața voastră, dacă ați fi absolut siguri că nu va mai exista ziua de mâine? Dacă ați ști că mai aveți doar 24 de ore de trăit? Ce ați fi capabili să faceți? Acum, gândiți-vă la asta: dacă ați avea șansa să mai cumpărați o zi, o săptămână sau chiar 1 an de viață.... care ar fi prețul pe care l-ați plăti? Cât ar valora viața?
    Julian mai făcu o pauză, privindu-i din nou pe enoriași și dând impresia că ar avea contact vizual cu toți cei care stăteau cu sufletul la gură. În cele din urmă, ridică paharul:
    - Cent anni!
    Și, ca și când mișcările ar fi făcut parte dintr-o coregrafie, toți cei prezenți ridicară paharele și spuseră cu o voce generală furtunoasă:
    - Cent anni!
    Julian o luă apoi din nou de braț pe Sheila; coborâră împreună treptele și își făcură loc printre oamenii care se dădeau la o parte respectuos.
    - Aș fi dat orice ca mama să mai trăiască un an, își șopti ea la ureche. Mama ta e încă-n viață?
    Julian se întoarse spre ea, privind-o adânc în ochi:
    - Nu știu.

                        Genevieve deschise brusc ochii. Nu era deloc panicată. Nu se sili să dea la o parte curelele sau să se ridice de pe targă. Respira adânc și regulat, privind în jur.
    Salonul medical era de un alb imaculat. Părea auster chiar și în lumina difuză. Mirosul de praf antiseptic îi invadă simțurile și încercă să-și dea seama unde se află.
    Se trezise doar de 2 ori de când fusese răpită: prima dată când era în avion și acum, când se afla aici. Pierduse complet noțiunea timpului și încerca să se concentreze din nou, să străpungă ceața care-i întuneca mintea.
    Nu știa unde se află sau cine erau cei care o răpiseră, însă scopul lor era evident același cu cel al lui Julian: să pună mâna pe Albero della Vita, cutia aurită pe care o dorea ștearsă cu totul din istorie.
    Se simțea cu adevărat trădată de Julian. Îi furase tot, lăsând-o doar cu un mare gol; senzația asta n-o mai avusese de la moartea soțului său.
    Julian îi făcuse probleme încă de când se născuse, fusese un copil fragil din punct de vedere emoțional, a cărui cruzime n-o putuse împiedica nicicum.
    Răpitorul ei intră în cameră și o găsi trează.
    Fără să scoată un cuvânt, începu să scotocească într-un dulap, scoase de acolo o pungă cu un medicament lichid și se îndreptă spre patul lui Genevieve. Îi aruncă o privire neliniștită; părea chinuit de durere.
    În timp ce medicamentul i se scurgea prin vene, Genevieve simți cum mintea i se încețoșează din nou și adoarme. Se gândea la Michael și se rugă ca el să reușească să-și găsească tatăl și să fi primit pictura și harta.
    Imediat ce închise ochii adormi sub efectul medicamentelor; o singură lacrimă i se prelinse pe obraz. Nu era din milă pentru ea sau din cauză că era captivă, ci pentru pericolul în care-l pusese pe Michael.
    El habar nu avea ce înfățișa harta din spatele Veșniciei sau ce însemnătate avea misterul cutiei Albero della Vitta. Era o cutie care aparținuse unui om cu adevărat malefic, Ivan cel Groaznic.
    O cutie al cărei conținut i-ar fi putut înspăimânta chiar și pe cei mai neînfricați oameni.

                                                         Capitolul 26

                            Subteranele orașului Moscova sunt o adevărată legendă. Este un oraș sub oraș. O lume de 12 etaje în subsol, alcătuită din tuneluri și labirinturi, încăperi pentru bombe, catacombe, pasaje vechi și râuri învolburate.
    Și, ca în orice oraș, populașia de acolo este oarecum diferită de cea care locuiește deasupra. Foștilor condamnați le este interzis să se stabilească în Moscova, astfel că aceia care își doresc totuși să rămână în capitală se intalează și locuiesc în subterană.
    Orașul, vechi de 850 de ani, construit pe sol aluvionar, s-a dovedit perfect pentru cei care au ales să-și construiască locuințele sub pământ mai degrabă decât la suprafață.
    Începând cu bunicii lui Ivan cel Groaznic, toți conducătorii și-au lăsat amprenta în subterana orașelor lor, într-un fel sau altul, construind seifuri pentru a-și ascunde comorile, morminte pentru cei care le stăteau în cale, locuințe asemenea unor palate unde se puteau adăposti în cazul unei lovituri de sta, biserici, apartamente secrete pentru afaceri clandestine, depozite pentru arme.
    Stalin a construit o cale ferată subterană pentru transportul oamenilor săi de încredere, pentru arme și trupe care se deplasau în interiorul sau în exteriorul orașului.
    Michael, Busch și Fetisov se aflau acum sub o arcadă înaltă de cărămidă, pe malul unui canal construit de mâna omului. În fața lor se vedea o peșteră mare, cu un tavan înalt de 7 metri. Lămpile sclipitoare din căștile lor de protecție proiectau un dans de reflexii luminoase pe pereții din cărămidă roșie.
    Dintr-un bazin mare aflat în mijloc porneau 7 râuri artificiale, fiecare ducând spre un tunel diferit.
    Intrară în uriașul labirint de lângă una dintre conducte, în spatele unui restaurant din Kitai Gorod - un fel de Chinatown al Moscovei - care se afla la niciun kilometru de Kremlin.
    Nikolai Fetisov, deși vedea cu un singur ochi, îi conduse cu precizie printr-o mulțime de tuneluri ale căror înălțime și arhitectură variau la fiecare pas. Rusul deslușea ceva de pe o hartă mică, desenată manual, pe care literele chirilice, odată roșii, abia se mai deslușeau. O luase de la un delator cu un preț la care acesta nici nu se gândea: viața lui.
    Michael îi dăduse lui Fetisov o listă cu obiectele de care avea nevoie, și acesta se ținu de cuvânt, procurându-i-le pe toate fără comentarii.
    Fiecare dintre ei purta câte un rucsac în spate și era echipat pentru săpături, scufundări și pentru alte obstacole imprevizibile.
    Fetisov nu îl întrebase pe Michael ce avea de gând să facă cu toate lucrurile pe care i le ceruse. Apăruse pur și simplu la el la ora 5 dimineața, cu 3 pachete și cu harta care urma să îi conducă la confuența celor 7 râuri.
    La rândul său, nici Michael nu-l întrebase cum le obținuse și nici nu comentă altceva când văzu pata mică de sânge din colțul hărții făcute de mână.
    Fetisov, Michael și Busch străbătură o bucată de drum timp de 1 oră, iar Michael pierdu cu desăvârșire noțiunea timpului.
    Trecuseră pe lângă nenumărate grupuri de oameni care rămâneau în umbră, dându-și cu părerea dacă cei 3 intruși sunt prieteni sau dușmani.
    Deși, la început, zona fusese foarte populată, după o serie de suișuri și coborâșuri de trepte și scări, cei 3 rămaseră singuri.
    - Ei bine, aceasta este Grota Țarilor, intersecția celor 7 canale. Ne aflăm chiar în afara zidului de sud al Kremlinului, spuse Nikolai în timp ce-și trecu mâna prin păr, ca să nu-i mai intre în ochi. Toți criminalii din tuneluri știu acest lucru, până și sovieticii o știau în anii 50, dar asta nu i-a ajutat niciodată să ajungă în Liberia sau măcar pe-aproape, ci i-a condus numai spre fundături. Te deranjează dacă-mi spui de unde ai făcut rost de harta ta?
    Michael era cufundat în studiul unei bucăți de hârtie lungi de 1 metru și late de jumătate de metru. Era o hartă, dar nu cea pe care Genevieve i-o lăsase.
    Știa că aceea era mai de preț decât aurul, descriind în detaliu o lume subterană care adăpostea lucruri mult mai valoroase decât bogățiile orașului de la surafață. Michael copiase doar lucrurile de care avea nevoie pe o hârtie mare, pe care o ținea desfășurată în mâini.
    - Da, răspunse Michael în cele din urmă.
    Nikolai nu avea să afle niciodată de hartă.
    Michael studie cele 7 canale ramificate în direcții diferite, acordând o atenție specială celui de-al treilea din dreapta, care era și cel mai întunecat dintre toate. Se uită din nou pe hartă, apoi privi tunelul.
    - În regulă, aici e punctul nostru de pornire. Și aceea este ieșirea.
    Arătă spre cel de-al treilea tunel.
    - Cum o s-o scoatem pe femeie de aici dacă e sedată? întrebă Fetisov.
    - Lasă asta în seama noastră. Tu fă doar ce ți se spune, răspunse Michael.
    Aruncă o ultimă privire în Tunelul Țarilor, verifică busola și ghidă grupul în locul lui Nikolai.
    - Ești sigur că știi drumul? întrebă Nikolai.
    Michael cotrobăi într-un buzunar lateral al rucsacului său și scoase de acolo un tub de spray.
    - Nu, dar sper că cel care a desenat harta știa.
    Scoase capacul tubului și pulveriză pe perete, lăsând în urmă un cerc portocaliu.
    - Și asta la ce folosește? întrebă Nikolai.
    - Firmituri, spuse Michael și continuă să facă același lucru la fiecare 6 metri.
    Cei 3 își continuară drumul pe marginea canalului, care nu mai era întărit de cărămizi, ci mărginit doar de roci brute și cărări noroioase.
    Michael continuă să marcheze drumul: în caz că harta s-ar fi pierdut, ei s-ar fi putut descurca să se întoarcă fără ajutorul acesteia.
    Michael avu grijă să țină harta cât mai departe de privirile lui Nikolai. Nu avea nici cea mai mică intenție să-l lase pe acest bărbat afabil să se uite pe harta lui și apoi să-i ucidă pe el și pe Busch ca să preia operațiunea în întregime.
    După ore întregi de străbătut un drum lung și anevoios într-o zonă plină de caverne și tuneluri, ajunseră la un bazin cu ape învolburate din interiorul unei caverne uriașe, cu tavanul înalt acoperit cu stalactite. Camera cea nouă avea o singură deschidere, de aproape 2 metri, pe unde apa țâșnea la 1 metru înălțime.
    Cei 3 se opriră pe margine, privind pereții care, în timp, se îmbibaseră de umezeală.
    - Fundătură, spuse Nikolai.
    Michael privi în jur; nu voia să recunoască, dar drumul părea înfundat; nu aveau altă soluție decât să se întoarcă. Cărarea pe care merseseră de aproape 30 de minute se oprea abrupt. Nu mai era nimic altceva acolo, cu excepția unui perete neted de piatră de cealaltă parte a bazinului. Nici vorbă de vreo ieșire sau de vreun pasaj.
    - Trebuie să fie o modalitate de a ajunge de cealaltă parte a peretelui, adăugă Busch.
    Michael se gândi la tatăl său și la faptul că viața acestuia era în pericol din cauza lui. Sentimentul de vinovăție creștea în inima lui Michael, dar, în același timp, îl obliga să se concentreze și mai mult la ce avea de făcut.
    Se aplecă și examină apele învolburate - ieșeau cu rapiditate de sub pământ, dar păreau că dispar imediat în zona din spate, unde puteau fi văzute mici vârtekuri la flux și reflux, care atestau faptul că acolo se află o ieșire ascunsă.

.............................................................

        „Credința înseamnă să faci primul pas chiar dacă nu vezi scara.”
                             Martin Luther King

Dincolo de credință, Richard Doetsch

...........................................................
                           4-13

            - Știi cum e ca persoana pe care o iubești să dispară brusc din viața ta și de pe fața pământului?

    Michael continua să o privească. Nu voia să vorbească despre moartea soției sale.

    - Sunt aproape 9 luni de atunci. Peter era genul de om bun la toate. Pur și simplu genial. A terminat liceul al 16 ani, Universitatea Harvard la 19, a absolvit Facultatea de Drept la Yale la numai 22 de ani. Dar asta e incomparabil cu sufletul pe care-l avea. Niciodată nu se gândea la el, mereu se lăsa pe ultimul loc. Când a împlinit 16 ani, mama sa a murit. În loc să-și plângă de milă, și-a canalizat suferința în altă direcție, atașându-se și mai tare de tatăl său și astfel maturizându-se. Nu era arogant, nu știa nici măcar înțelesul cuvântului „mândrie”; folosea întotdeauna noi în loc de eu, nu-i plăcea să fie lăudat.

    Un zâmbet melancolic apăru pe fața lui Susan.

    - Fusese instruit să preia afacerile tatălui său. Mersese pe urmele lui, petrecuse 2 ani în biroul său de avocatură; în mai puțin de 5 ani, lucrase în toate departamentele firmei tatălui său și cunoștea totul mai bine decât șefii săi. Se ferea totuși de toate titlurile pe care i le dădea tatăl său, acordând credit mai degrabă celor care lucrau mai puțin decât o făcea el. Era cea mai altruistă persoană pe care am cunoscut-o vreodată.

    Susan tăcu un moment, concentrându-se asupra fotografiilor cu Peter care umpleau rafturile.

    - În luna aprilie a fiecărui an, Stephen și Peter mergeau la cros pe strada Main din Hopkinton, alături de alte 200 de participanți. În 4 ore ajungeau la Boston, alergând 41 de kilometru umăr la umăr - tată și fiu.

    Susan îl privi în cele din urmă pe Michael; un zâmbet trist se deslușea pe chipul ei.

    - Și ce e cel mai amuzant - Peter ura să alerge mai mult decât orice altceva, însă niciodată nu-i spusese asta tatălui său.

    Michael și Busch ascultau în liniște vocea lui Susan, care trăda tot felul de emoții.

    - Într-o seară, Peter a plecat târziu de la serviciu, după ce l-a ajutat pe un asociat nou cu o mică expunere.

    Susan se opri, își puse mâinile pe cap, iar ochii păreau că i se umflă.

    - L-a lovit o mașină frontal.... tatăl său a putut cu greu să-l identifice. Mândria lui Stephen, rațiunea lui de a trăi, singurul său fiu, totul a murit în acea zi. Și-acum apari tu, opusul lui Peter, tot ce nu a fost el, chiar în fața casei în care Peter a copilărit.

    Michael nu răspunse; cuvintele femeii îi sfâșiară inima.

    - Bietul om a petrecut 9 luni plângând după fiul său; după o asemenea pierdere, oricine s-ar fi transformat într-o stană de piatră.

    - Și tu cine ești? Cel mai bun angajat care vrea să umple golul din viața șefului? întrebă Michael.

    - În niciun caz. Am fost alături de el, pentru că suntem rude. Stephen e socrul meu - Peter Kelley a fost soțul meu. 

    Broboane de lacrimi se prelingeau pe obrajii lui Susan.

    - Și cel mai probabil îl vor omorî și pe Stephen, chiar dacă faci ce-ți cer.

    - Tot ce e posibil, spuse Michael.

    Observă șocul pe care îl provocase răspunsul său pe chipul îndurerat al lui Susan. Oricât de mult îl enerva, nu putea să nu empatizeze cu durerea ei, cu pierderea suferită. Era o rană care nu avea să se vindece niciodată, care provoca reacții neașteptate.

    Îl privi pe Busch, care dădea din cap și, în cele din urmă, își îndreptă privirile spre Susan și adăugă încet:

    - Dar nu voi lăsa să se întâmple asta.

    Busch văzu schimbarea din comportamentul lui.

    Michael se așezase pe canapea și începuse să-i explice lui Susan se ce întâmpla. 

    Îi povesti în ce consta de fapt răscumpărarea - numai cutia i-ar fi putut asigura eliberarea lui Stephen. Îi mai povesti despre Genevieve și despre Julian, îi exlocă posibilele probleme pe care le-ar întâmpina în Kremlin. Îi spuse totul, de la început până la sfârșit, mai puțin faptul că șansele de reușită erau foarte mici.

    - Trebuie să merg cu tine, spuse Susan.

    - N-ai nici cea mai vagă idee despre ce implicații există aici.

    - Dar tu ai?

    Atitudinea dură de mai devreme a lui Susan reveni.

    - Mult mai multă decât ai crede, îi răspunse Michael ușor mirat.

    - Nu am cum să stau degeaba în timp ce tu încerci să-l aduci înapoi.

    - Cu ce-ai putea să mă ajuți tu? întrebă Michael.

    - Într-adevăr, ai harta, ai un teanc de informații despre locație, dar îți lipsesc lucrurile de care eu pot face rost.

    - Cum ar fi?

    Susan își aplecă doar capul și zâmbi.

                                              Capitolul 16

                     Avionul Boeing alunecă ușor pe pistă, oprindu-se în apropierea unor SUV-uri negre. Această pistă privată de pe insula mediteraneeană Corsica făcea parte din complexul deținut de Adevărul Domnului.

    Julian coborî din avion; se uită la stele - niciodată nu le luase prea în serios, și asta fiindcă  reprezentau niște simple mistere care așteptau să fie elucidate. Se îndreptă către rampă, urmat de 2 bodyguarzi, și intră în primul SUV. Cei 2 flancară ușa și îl urmăriră pe Stephen Kelley coborând din avion; avea în continuare cagula pe cap, dar nu mai era legat fedeleș; cei 3 „însoțitori” știau că nu are cum să le scape. Îl conduseră pe rampă, îl împinseră în cel de-al doilea SUV, apoi se puseră în mișcare.

    Ocoliră avionul ca să iasă prin spate. Poarta, măsurând 15 metri de la un capăt la celălalt, era placată cu aur; acum se deschise pentru a-ți întâmpina proprietarul. Drumul, lung de 5 kilometri, care ducea spre ieșirea din complex era pustiu.

    Julian privi prin geamurile fumurii ale mașinii spre construcțiile care păreau multiplicate la nesfârșit.

    Echipa lui de cercetare era de neîntrecut; atrăgea cele mai strălucite minți ale momentului, nu numai prin salariile extrem de satisfăcătoare, ci și prin facilitățile de ultimă oră și libertatea de a explora până și cele mai nebănuite teorii.

    Julian se mândrea cu pregătirea superioară a angajaților din organizația sa. Medicină creativă, economie creativă, religie creativă. Nu credea în dogme și tradiții - specia umană bătea aceeași potecă de mult prea mult timp.

    Julian se bucura ca un copil în fața noilor descoperiri; pentru el, acestea erau mană cerească, la fel cum explorările lui Columb, în căutarea unui nou drum spre India, îl îndrumaseră spre Lumea Nouă.

    Casa lui Julian era situată deasupra complexului, întocmai cum trona odinioară casa lordului deasupra celor ale vasalilor săi.

    În orice caz, era mai mult decât o simplă locuință; de aici își conducea afacerile, aici se întâlnea cu înalții prelați și tot aici își ținea predicile în fața adepților acestei religii. Era centrul imperiului său, lumina ochilor săi.

    Casa era proiectată ca un castel: aea 4 etaje și era construită din piatră de râu și piatră de carieră. Ridicată în 1690, servise drept reședință pe timpul verii regilor din Genova, care o donaseră Bisericii în 1767, chiar înainte ca insula să fie revendicată de Franța. Fusese o înțelegere făcută în ultimul moment de către locuitorii din Genova, ca să submineze autoritatea franceză, pentru a-și asigura locul în Rai.

    Mașina în care se afla Julian se opri în fața curții. Intră atunci când se deschiseră porțile de lemn înalte de 6 metri și groase de 5 centimetri, susținute de piloni metalici de 7,5 centimetri, care arătau ca noi, deși aveau 300 de ani.

    Julian traversă holul de marmură și se îndreptă fără ezitare spre biroul său, care era ascuns în colțul de sud-vest al complexului. Era turnul său de fildeș, locul în care îi veneau cele mai bune idei, unde se simțea cu adevărat relaxat, între pereții maro-închis și colecția sa de 5.000 de volume.

    În hol se iscase zarvă - cei 3 bodyguarzi îl îmbrânceau pe Stephen Kelley pe scări, spre etajul 4, dar Julian nici nu băgă de seamă zgomotul; în schimb își turnă un pahar de Johnnie Walker Blue. Aroma inconfundabilă a whisky-ului îl calmă imediat ce dădu paharul pe gât.

    Trecuseră 2 zile de când plecase de-aici. De obicei, nu se implica în manevrele clandestine ale organizației sale altfel decât prin dispozițiile pe care le dădea, dar - de data asta - lucrurile erau diferite: era vorba despre o chestiune foarte intimă.

    Veșnicia și Testamentul fuseseră pictate în urmă cu 500 de ani. Julian adora legendele povestite de mama sa. Asculta toate poveștile pe care ea i le spunea când era mic despre pictura de pe peretele camerei sale, povești ale îngerilor din Paradis, despre viață și moarte, Rai și Iad, despre adevărul ascuns în inimile noastre. Ambele erau tablouri create de niște suflete atinse de Dumnezeu, pe niște pânze care conțineau un secret care aparținea diavolului.

    Era adolescent când mama sa vânduse Veșnicia pentru a putea plăti întreținerea copiilor, pentru a finanța practic orfelinatul, dar el nu pusese niciodată întrebări pe tema asta. Avea o încredere oarbă în ea, iar pictura dispăruse de mult - soartă crudă pentru o asemenea operă de artă. Nu adusese niciodată în discuție acest subiect, iar ea nu-l mințise cu nimic și nu-l dezamăgise nici măcar o dată.

    Dar, pe măsură ce timpul trece, oamenii învață că unele lucruri sunt de fapt legende, iar unele legende sunt adevăruri.

    Julian descoperise un astfel de adevăr în urmă cu 2 ani, la un control medical de rutină, când începuse să aibă îndoieli privind legitimitatea sa.

    După ce i se studiase dosarul și după ce oferise un bacșiș gras, îi confirmaseră bănuielile: Genevieve nu era mama sa biologică. Iar el era doar unul dintre copiii abandonați la naștere în fața ușii ei. Propria mamă îl mințise în tot acest timp - îl asigurase că el e singurul ei copil, că e cel mai prețuit dintre toți. Totul fusese o minciună, o mare păcăleală.

    Julian nu înțelesese niciodată de ce. Dar, dacă Genevieve mințise în legătură cu originea lui, acest lucru arunca o umbră de îndoială asupra întregii sale existențe: viața, originea, familia sa adevărată, tot ce-i spusese ea până atunci. Se gândea la Veșnicia și la felul în care pictura dispăruse, și se întreba de ce tabloul nu mai stătea agățat în casa mamei lui.
    Acum, că știa de ce e ea în stare, nu mai punea la îndoială concluzia la care ajunsese: Genevieve nu vânduse niciodată tabloul.
    Era asaltat de tot felul de emoții contradictorii; devenise chiar furios. Dar tocmai înscenarea asta despre nașterea sa îl făcuse să ajungă la concluzia că, dacă unele adevăruri se dovedesc a fi minciuni sfruntate, atunci e posibil să fie și invers.
    Așa că Julian își puse toate speranțele în această misiune de căutare. Începuse ancheta cu cea mai mare seriozitate, se aventurase în căutarea ambelor tablouri ale lui Govier. Cheltuise zeci de milioane pentru această obsesie, din motive numai de el știute.
    Julian ajunse la biroul său uriaș, deschise dulapul din mijloc și scoase un dosar gros. Răsfoi o mulțime de hârtii, toate conținând informații despre mama sa: extrase de cont, înregistrări telefonice, fotografii.
    De 2 ani o urmărise încontinuu, până în momentul dispariției sale. Deși nu mai erau în relații bune de ceva timp, Julian știa totul despre ea: știa cu ce se ocupă, îi cunoștea prietenii, conturile bancare, chiar și numele fiecărui copil pe care îl avea în grijă. Așa că, în momentul în care începuse să exercite presiuni asupra ei pentru a descoperi unde se află tabloul din copilăria sa, știa exact pe ce butoane să apese.
    Ea nu scotea o vorbă despre asta, refuzând să coopereze, să comunice cu fiul cu care nu mai vorbise de ani de zile și care îi distrusese viața într-o clipă. Cu toate astea, ea nu se dăduse bătută. Plecase doar în munți, unde și murise, dar se pare că-și înscenase până și moartea.
    Și, în timp ce el suspecta că ea încă este în posesia tabloului Veșnicia sau că știa cel puțin unde să îl găsească, dăduse peste celălalt tablou, Testamentul; îl găsise pe piața neagră și îi acaparase atenția cu totul.
    În vreme de Julian medita asupra acestui lucru, ochii lui fixau portretul enorm agățat deasupra șemineului de mărimea unei mașini.
    Mama sa privea lumea cu aceiași ochi plini de grijă, aceiași ochi care îl linișteau pe Julian când era mic. Cu toate astea, lucrurile se schimbaseră radical în ultimii 2 ani: ochii ei i se păreau acum mai adânci, mai misterioși, ascunzând multe secrete, multe minciuni. Înainte fuseseră oglinda sufletului ei bun și cald, acum se întunecaseră, ca și cum o umbră se abăutse asupra lor și asupra sufletului ei celui adevărat, ascunzându-l de lume. Era o legătură inexplicabilă între tablouri, cutia aurită și Genevieve,
    Julian nu putea vedea totul clar, însă avea suspiciunile lui. Ea nu ascundea doar adevărul despre nașterea lui, ci și obiecte scumpe de artă, secrete mai adânci decât își putea cineva închipui.
    Julian își ridică paharul pentru un toast în cinstea mamei sale.
    Altcineva o răpise înaintea oamenilor săi, dar asta nu făcea decât să le întârzie revederea. În ciuda tuturor minciunilor ei și cu toate că îl dezamăgise, Julian își iubea mama la fel ca orice băiat. O voia înapoi, avea nevoie de ea; habar n-aveau cei care o răpiseră în ce se băgaseră.
    Auzind ce răscumpărare vor, începuse să râdă; se gândise la asta pe tot parcursul zborului din Statele Unite. Nu avea intenția să o plătească într-un răstimp de numai 5 zile; de fapt, nu avusese nicio clipă intenția să o plătească. Nici nu putea: cu toate că avea o avere de miliarde de dolari, aceasta era singura răscumpărare pe care nu și-o putea permite. Dar asta nu conta, nu schimba cu nimic rezultatul: în ciuda amenințărilor cu moartea îndreptate spre mama sa, nu exista nicio îndoială pentru el. Era clar că se va întâlni din nou cu ea.
    Răpitorii încercaseră să-l manipuleze sentimental, dar cunoștea acest tertip mai bine ca oricine. Îl practicase ani la rândul, jucându-i pe oameni pe degete, manevrându-le emoțiile. Îl făcea să vadă clar lucrurile pe care nu le puteau observa înainte: până la urmă, era omul Domnului.
    Iar cu Domnul de partea lui avea să-și recupereze mama, apoi să îi ucidă pe cei care îndrăzniseră să treacă peste cuvântul său - le va găsi familiile, copiii, prietenii... și îi va omorî pe toți.

                                              Capitolul 17

                     Stephen Kelley ieși pe balcon și privi marea.
    Avea senzația că nu mai era stăpân pe propria viață, chiar înainte de toate întâmplările petrecute în acea zi. Nu credea că i-ar putea fi vreodată mai rău ca acum. Îl pierduse pe fiul său, Peter, unica sa mândrie, în urmă cu 9 luni.
    Acum Stephen era pe post de momeală. Viața lui era în mâinile fiului pe care îl părăsise la naștere. Copilul de atunci se transformase într-un criminal.
    Kelley își abandonase propriul fiu, iar povara acestei decizii îl urmărise în fiecare clipă a existenței sale. Nu o făcuse din teamă sau din egoism, ci dimpotrivă, din pur altruism.
    El și prima sa soție, Jane, erau prieteni încă din copilărie și proveneau amândoi din familii destrămate. Amândoi se căzneau să-și schimbe condiția, să se rupă de neamul lor. Deși fuseseră niște oameni ai străzii, erau elevi conștiincioși și-și doreau să ajungă la colegiu, de îndată ce aveau să agonisească suficienți bani. Sarcina neprevăzută a lui Jane îi prinsese total nepregătiți. Avortul nu prezenta o soluție pentru 2 catolici practicanți.
    S-au căsătorit imediat cum au aflat vestea - în absența rudelor - apoi s-au mutat într-un apartament mic din West Bordway, în sudul Manhattanului.
    Stephen muncea ziua în port, încărcând și descărcând marfă, iar noaptea și-o petrecea la sala de sport de alături, ca partener de antrenament pentru tinerii pugiliști pretendenți la Mănușa de Aur. Jane lucrase în 2 schimburi ca picoliță, până în ziua nașterii. Economiseaubani pentru ca, din toamnă, Stephen să-și înceapă studiile la Boston College. Aveau să se împartă între serviciu și creșterea copilului.
    Deși erau conștienți că următorii ani nu aveau să fie deloc ușori, erau îndrăgostiți unul de altul și așteptau cu entuziasm nașterea bebelușului. Erau nevoiți să se descurce ca să asigure traiul lor și al copilului ce urma să se nască.
    Pe 15 martie, Jane s-a dus la muncă dis-de-dimineață, ca într-o zi obișnuită de lucru. Totul avea însă să se schimbe în după-amiaza acelei zile.
    Stephen era prezent în salonul maternității unde asistentele o asistau la naștere, încurajând-o să respire și să împingă. Puteau vedea căpșorul micuțului. Stephen nu-și imaginase vreodată că avea să fie atât de emoționat, în timp ce soția sa trecea prin chinurile agonice ale nașterii. Era băiat.
    Lacrimile îi năpădiseră pe amândoi, în timp ce copilașul sugea pentru prima oară de la sânul mamei sale. Stephen nu-și iubise niciodată atât de mult soția și copilul ca în ziua aceea. O sărutase pe Jane, mângâindu-i șuvițele castanii care îi cădeau pe frunte.
    Pentru Stephen, viața căpătase un alt sens din ziua aceea. Avea să fie cel mai bun părinte și cel mai altruist om din câți cunoscuse.
    Asistenta luă copilul și-l așeză într-un coșuleț, apoi ieși cu el din cameră.
    - Te iubesc, îi șopti Stephen soției sale, aplecându-se spre ea.
    - Și eu te iubesc, spuse ea.
    Era toată un zâmbet. Niciodată Steohen n-o mai văzuse pe Jane radiind ca în acele momente.
    - Mi-ai dăruit un fiu.
    - Cu plăcere.
    Zâmbetul de pe fața femeii rămăsese intact.
    Stephen nu înceta să o privească. Deși tocmai născuse, iar hainele și chipul îi erau jilave de sudoare, Jane i se părea mai frumoasă ca oricând; se aplecă să o îmbrățișeze în timp ce ea îi spunea:
    - Promite-mi că o să ne iubești mereu.
    Stephen făcu ochii mari.
    - Îmi place cum sună... noi.
    O privi îndelung, memorând bucuria enormă întipărită pe chipul ei.
    - Promit!
    Asistenta se întoarse cu prosoape curate.
    - Domnule Kelley, scuzați-mă că vă întrerup, dar soția dumneavoastră trebuie să se spele și să se schimbe.
    Stephen dădu din cap aprobator.
    - De ce nu te duci să vezi ce mai face fiul nostru? Ai grijă să nu i se întâmple nimic rău. Ești răspunzător acum și pentru altcineva în afară de mine, îi spuse Jane făcându-i semn cu mâna în timp ce el se îndrepta spre ușă.
    Bărbatul traversă holul, ajungând la salonul de nou-născuți. După ce căută cu privirea minute bune, își recunoscu fiu. I se făceau analizele specifice, era îmbăiat și înfășat. Stephen se minună la vederea degețelelor și a unghiuțelor rozalii. Era atât de mic... Era perfect.
    Se foi aproape o oră privindu-și băiețelul înfofolit cum doarme.
    Stephen ieși în cele din urmă din salon și se îndreptă spre camera lui Jane. Ea nu era acolo.
    Cum nu înțelegea ce se petrece, se întoarse către salonul de nașteri. Se uită prin geamul rotund al ușii de spital. Jane zăcea întinsă pe o targă.
    Stephen intră în încăpere. Femeia era nemișcată. Se îndreptă sprea ea, privindu-i fața, urmărind-o cum doarme, așa cum o făcuse de multe alte ori. Îi atinse obrazul rece.
    - Jane? șopti bărbatul.
    Tăcere.
    - Jane?
    O clătină ușor. Din nou tăcere.
    - Jane?! strigă Stephen, scuturând-o.
    Pe ușa salonului intrară brusc o armată de doctori și asistente.
    Era prea târziu.
    Inima ei, atât de plină de dragoste și de fericire, încetase să mai bată.
    Două ore mai târziu, după ce i-a ascultat pe medici sporovăind despre stopul cardiac și despre cât de rău le pare de moartea soției sale, Stephen s-a îndreptat bezmetic spre salonul de nou-născuți. Privindu-și fiul dormind liniștit în păturica albastră de bumbac, mintea îi era cotropită de gânduri:
    - Ce-i voi spune copilului despre mama lui? Cum poate fi destinul atât de crud cu un pui de om, luându-i dreptul de a fi iubit de cea care l-a adus pe lume?
    Ca și cum moartea bulversantă a lui Jane nu i-ar fi fost de ajuns, acum era nevoit să ia o decizie legată de viitorul băiatului său. Fără Jane, știa că nu va face față.
   În lipsa ei era incapabil să-și crească fiul cum se cuvine. Nu putea conta pe rudele lui și ale soției sale. Nu le dăduse nimeni vreo mână de ajutor. El și copilul erau singuri pe lume.
    Cei de la orfelinatul St. Catherine i-au înțeles decizia și l-au asigurat că vor găsi în scut timp o familie respectabilă pentru băiețel. Așa s-a întâmplat.
    Stephen a urmărit evoluția lui Michael de departe, dar niciodată nu și-a dezvăluit identitatea familiei St. Pierre; acum ei îi erau părinți. Fusese extrem de mulțumit de această familie.
    Stephen era mândru de Michael, însă niciodată nu încercase să intervină, să treacă peste autoritatea soților St. Pierre. Știa că așa era mai bine.
    Odată cu moartea tutorilor lui Michael, Stephen ar fi vrut să se destăinuie tânărului. Știind cât de mult îi prețuise băiatul pe părinții săi legitimi, a realizat că nu mai era cazul să-i spună cine este adevăratul lui tată; el nu l-ar fi putut înlocui niciodată pe cel care-l crescuse. Unele adevăruri nu trebuie așadar, spuse.
    La scurt timp, a citit despre arestarea lui Michael, în Central Park,în New York. Fusese prins în timp ce fura o cruce încrustată cu pietre prețioase de la o ambasadă. Michael fusese condamnat și trimis la închisoare. Stephen avusese atunci un acces violent de furie.
    Rușinea se împletea cu remușcarea. Acest gest contrazicea cu totul părerea pe care o avusese despre fiul său. Oare s-ar mai fi întâmplat asta dacă nu l-ar fi donat?
    Ironia ca Peter să fi fost cel care îl judeca pe Michael, dacă incidentul ar fi avut loc în Boston, i-a fulgerat prin minte lui Stephen. Indignat și confuz, Stephen a încetat să se mai interese de Michael.
    Ulterior, a cunoscut-o pe Mary; îl căuta pe tatăl soțului ei Orfelinatul St. Catherine îi dăduse numele lui; Kelley făcuse cele mai importante donații, era avocatul cu cele mai multe relații și de aceea Mary a încercat să-l găsească.
    Stephen văzuse că trupul tinerei era măcinat de boală, iar ochii ei trădau faptul că era pe moarte. Totul era o chestiune de timp.
    În toți acești ani, Stephen nu interacționase cu Michael, fiind doar un spectator distant.... până acum. Suferința era singurul lor numitor comun.
    În timp ce Stephen stătea pe balcon, în briza caldă și amețitoare a mării, un gând îi năpădi mintea: aceasta era pedeapsa negării condiției sale de părinte, era soarta, o karma blestemată. Și-o făcuse cu mâna lui.
    De acum, viața sa, întreaga lui existență depindeau de Michael St. Pierre, fiul pe care odată îl abandonase.

                                                 Capitolul 18

                        Michael deschise ușa din spate a mașinii lui Busch.
    - Îmi pare rău că nu merg cu tine, îi spuse Busch de la volan, cu mâna ridicată.
    Michael îi strânse mâna și zâmbi.
    - Nu-i nimic. Jeannine ar fi foarte supărată pe mine dacă te-aș trage în belele mele.
    - Ești sigur că vrei să faci asta?
    Busch vorbea serios.
    - E tatăl tău, știu. Dar ți-e clar că nu e tocmai cel mai ușor lucru de făcut, nici măcar pentru tine.
    - N-ai face același lucru dacă ai fi în locul meu?
    Michael își soase rucsacul din mașină și-l aruncă pe umăr.
    Busch tăcu pentru un moment, apoi răspunse:
    - Nu, nu cred. Ai grijă de tine. Nu vreau să fie nevoie să urc într-un avion ca să-ți salvez din nou pielea.
    Michael zâmbi.
    - Și vezi ce faci cu numita Susan....
    - La ce te referi?
    - Știi la ce mă refer. Nu-și poate controla furia. Dacă aș fi nevoit să merg cu ea în Rusia, aș lua-o razna.
    Busch nu spuse nimic preț de câteva clipe, cu aerul că se gândește la ceva. În cele din urmă, zâmbi și adăugă:
    - E simpatică, totuși....
    Michael pufni în râs și dădu din cap; închise portiera și-l privi pe Busch îndepărtându-se. Apoi o luă pe trotuar spre un hangar imens de aeronave.
    Kelley&Kelley. Placa de bronz bine lustruită lucea în soarele după-amiezii. Michael o privi cu atenție, dându-și seama că era numele firmei de avocatură a tatălui său, redenumită recent pentru a-l include și pe Peter.
    Pentru prima oară, Michael realiză că acea persoană era fratele său - frate vitreg, dar totuși frate. Michael fusese singurul copil al familiei St. Pierre și își dorise întotdeauna un frate sau o soră. Ei bine, acum avea... sau avusese.
    Deschise ușa și pătrunse în hangar. Avionul era un Bombardier Global Express XRS, un avion cu reacție pentru distanțe lungi, folosit de Kelley și de asociații săi să fie duși oriunde se aflau banii sau unde dorea clientul să fie depozitați.
    Michael traversă hambarul enorm - care arăta mai degrabă ca o cavernă - purtând în spate ruscacul în care se aflau mapa de la Julian și harta pe care i-o trimisese Genevieve.
    Susan se afla la baza scării avionului, alături de 2 avocați îmbrăcați în costume elegante cu dungi subțiri. Părea surprinsă.
    - Nu ai nevoie de nimic altceva?
    Michael arătă cu degetul spre cap.
    - Doar de ăsta am nevoie. După ce ajungem acolo și văd cum stau lucrurile, o să-mi fac un plan. Abia după aceea o să iau tot ce am nevoie.
    Pentru un moment, Susan îi aruncă lui Michael o privire îngrijorată, apoi se întoarse spre cei 2 bărbați care o însoțeau. Își continuară în șoaptă discuția întreruptă mai devreme, pentru ca Michael să nu audă nimic. Acesta profită de neatenția ei și o privi mai îndeaproape.
    Era ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată.
    Busch avusese dreptate: era o femeie frumoasă, iar personalitatea ei agresivă nu-i afecta această calitate. Părul închis la culoare îi încadra chipul și îi scotea în evidență ochii căprui. Michael se pierdu cu firea pentru o clipă, dar își reveni imediat.
    Deși cei 2 bărbați păreau să aibă de 2 ori vârsta ei, ea era cea care conducea conversația și cea care părea, totodată, masculul alfa sau, în acest caz, femela alfa. Vorbea cu o încredere care îi sfida vârsta - era o tânără directă și fermă, atât în atitudine, cât și în convingeri.
    Michael simți o oarecare teama. Siguranța ei exagerată nu făcea decât să-i încurce planurile. Iar dacă lucrurile nu erau făcute în stilul lui, șansa ca Stephen să moară era mult mai mare. O fi ea cea care conducea afacerile aici, în SUA, însă - odată aterizați în Rusia - trebuia să-și accepte rolul de mână dreaptă: trebuia să se ocupe de finanțe.
    Susan încheie conversația, urcă scările și intră în avion. Intră și Michael și se așeză într-un scaun mare din piele, care părea mai degrabă potrivit într-o sufragerie decât într-un avion.
    Un bărbat în vârstă, chel, care părea spre sfârșitul vărstei a doua, se așeză la o măsuță față în față cu Susan. Deschise o servietă din piele maro, în care se aflau teancuri de bancnote de câte 100 de dolari.
    - Am pus 1 milion în plus pentru orice eventualitate, ăștia ar trebui să-ți ajungă, spuse bărbatul chel. Ești sigură că nu vrei să-i chemi pe cei de la FBI?
    - Mă tem că asta n-ar face decât să-i asigure moartea lui Stephen.
    Michael o privi, auzind argumentul folosit de fosta sa rivală, devenită, pentru un moment cel puțin, aliată.
    - Fără supărare, Susan, dar nu ai nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă aici. Chiar cred că ar trebui să aduci întăriri, continuă bărbatul chel. N-ai fost niciodată în Rusia și acolo e cu totul altă mâncare de pește față de ce știi tu.
    - Martin, faptul că vei fi acolo îmi alungă orice fel de grijă.
    Martin își îndreptă privirile spre Michael. Avea un chip trecut și, cu toate astea, niciun rid care să fi fost provocat de zâmbete, omul din fața sa părea că nu zâmbise niciodată.
    - Dacă doamna Newman sau domnul Kelley pățesc ceva, asta va fi ultima dată când calci pe pământul acestei țări în libertate.
    Michael nu înțelese dacă se referea la faptul că va fi închis sau asasinat, dar simți foarte clar ce se afla în spatele vocii amenințătoare a bărbatului.
    - Îți mulțumesc, Martin.
    Susan îl lăsă să plece în cockpit.
    - Martin a lucrat cu Stephen timp de 30 de ani, iar devotamentul față de prietenul său depășește orice margini.
    Susan zâmbi. De fapt, era pentru prima dată când Michael o văzu zâmbind.
    Motoarele avionului începură să vâjâie asurzitor, iar aeronava se puse în mișcare; cele 2 uși imense ale hangarului se deschiseră, astfel încât se putea vedea pista. Michael simți furnicături în tot corpul. Era pe cont propriu. Susan urma să-l ajute doar din punct de vedere financiar.
    Dacă urma să dea greș, consecințele aveau să fie groaznice. Michael privi pe geam, întrebându-se dacă va reuși.
    Mai erau câteva minute până să se așeze în linia de așteptare. Avionul tocmai începea să se ridice ușor de la sol când un Corvette galben se apropie cu viteză, făcând o scurtătură și trecând prin poarta care ieșea spre pista privată. Țâșni prin porțile aproape închise care dădeau spre pistă, mergând cu aceeași viteză pe care o avea avionul.
    Mașina îi dădu bice în continuare, scrâșnind; derapase pe o parte, depășind avionul cu vreo 200 de metri. Busch sări din mașină, cu un rucsac pe umăr; părul său lung și blond era răvășit de rafalele de curent. Ridică mâna, făcându-le semn să-l ia cu ei.

                                                 Capitolul 19

                      Serghei Raechen zăcea în patul său din Alexandria, Virginia; respirația lui greoaie îi chinuia plămânii. Era un băiețel de numai 6 ani. Vera Bronshenko îi șterse fruntea și îl înveli până la gât. Îi zâmbi cu drag; chipul ei bătrân și ridat era plin de afecțiune.
    - Odihnește-te puțin, copile. Tati o să vină curând acasă.
    Serghei închise ochii și se întoarse înapoi la somnul său binefăcător.
    Zâmbetul Verei dispărea pe măsură ce-și privea nepotul adormind. Nu mai putea rezista la încă o astfel de suferință. Avea permanent senzația de deja-vu.
    Nu trecuseră nici 4 ani de când își îngropase propria fiică, pe Janalise, în același fel, și nu avusese ce să facă: o privise cum se usucă și, în cele din urmă, asistase la moartea ei. Destinul implacabil nu permisese ca boala să ocolească vreo generație. Se instalase cu 5 luni în urmă, transformându-l dintr-un copil vivace într-unul care zăcea letargic; corpul său chinuit de durere părea că se topește pe zi ce trece.
    Doctorii nu reușiseră nici măcar să descopere de ce boală suferă și, în consecință, nu puteau sub nicio formă să încerce să o vindece. Erau sigur de un lucru: era aceeași boală de care suferise și din cauza căreia murise și tânăra mamă a lui Serghei.
    Vera trecu din camera băiatului în veranda din spate, era slăbită din cauza supărării și a lipsei de somn. Privea spre curtea din spate, la leagănele lui Serghei și la trambulina sa - nu mai fuseseră atinse de când băiatul se îmbolnăvise.
    Casa ginerelui său se afla într-o zonă rezidențială, într-o suburbie exclusivistă din Washington. Fusese locul în care fiica sa visase întotdeauna să locuiască și unde se mutaseră imediat ce soțul ei se retrăsese din Ambasada Rusiei.
    Vera observase cât de îndurerat era ginerele său, Ilya, când își vedea fiul suferind. Nu reușise niciodată să treacă peste moartea soției sale, iar singura lui alinare era faptul că ea trăia cumva, prin Serghei. Până și acest lucru îi fusese luat.
    Căutase în ling și-n lat să găsească un leac, vorbise cu toți medicii din lume, dar tot ce obținuse de la ei fusese empatie și curiozitate față de boala care îi chinuia fiul. Așa că, în momentul în care primise telefonul care îl făcuse încrezător în găsirea unui remediu, Ilya nu comentase nimic, pentru că i se dăduse doar o nouă speranță, cuvând care abia mai avea vreun sens pentru el și pentru Serghei.
    Ilya plecase la miezul nopții și nu se mai întorsese acasă de 5 zile. Păstrase legătura cu cei de-acasă și promisese că va reveni curând.
    Vera se entuziasmase și ea la rândul remediului și spera într-un miracol, dar, curând, această senzație se transformase în teamă. Indiferent de sarcina pe care o primise, știa că e ceva necurat la mijloc și cunoștea prea bine îndeletnicirile lui încă de pe vremea când lucra în guvernul rus.
    Vera știa foarte bine că nu va da greș, indiferent de obstacolele pe care le-ar fi întâlnit. Ilya era un bărbat cu sânge-rece, care își vânduse sufletul celor de la KGB cu zeci de ani în urmă. Fusese în stare să ucidă pentru țara lui; era clar că pentru propriul fiu va face mai mult de atât, va face orice.
    Înainte de a intra înapoi în casă, mai aruncă o privire spre leagăne - parcă îl vedea pe Serghei luându-și avânt cu picioarele - și se gândi că poate i se va îndeplini această dorință arzătoare. Se ruga ca șefii lui Ilya să se țină de cuvânt. Și, în timp ce deschise ușa, rosti o ultimă rugăciune:
    - Să-i ferească Dumnezeu pecei care-i vor sta lui Raechen în cale.

                                               Capitolul 20

                          Nu era niciun nor pe cer când avionul traversă Atlanticul.
    Busch era impresionat de ceea ce vedea: părea că aceia care utilaseră aionul nu se uitaseră la bani, ci se gândiseră doar la confortul pasagerilor, dorind să le asigure cel mai luxos ambient posibil: plasme TV, telefoane mobile individuale, un meniu complex și tot felul de facilități la discreția pasagerilor, fără a mai pune la socoteală masa elegantă de conferințe și canapelele care păreau decupate dintr-un club pentru bărbați de pe Fifth Avenue.
    - Jeannine o să facă un atac, îi spuse Michael din scaunul său de piele capitonat.
    - Ba nu, răspunse Busch.
    Se așezase în fața lui Michael cu scaunul pe jumătate lăsat pe spate.
    - O, ba da, și o să dea vina pe mine.... ca de fiecare dată.
    - N-o să aibă niciun atac... sau cel puțin nu un alt atac. Ce a fost mai rău a trecut.... deja m-a făcut praf.
    - Îmi pare rău.
    - Să nu-ți pară. Mă bucur c-a tunat și a fulgerat, sunt obișnuit cu asta. Cel mai rău e când mă ignoră, fiindcă știu că atunci e cu adevărat supărată. În plus, ce-ar fi putut să spună? Doar i-am explicat situația cu tatăl tău regăsit și răpit....
    Michael îl privi pe Busch; tăcea mâlc, îngrijorat că Busch îi spusese adevărul soției sale. La urma urmei, totul trebuia să rămână secret.
    - Știu ce s-ar fi întâmplat; te-ai fi dus acolo, ai fi intrat până-n gât într-o lume plină de probleme și de suferință și ai fi avut nevoie de mine. Apoi eu ar fi trebuit să sar într-un avion, să călătoresc la clasa a doua, fără plasmă TV, fără scaun rabatabil din piele - arătă cu degetul spre tot ce-l înconjura - ca să vin să-ți salvez pielea. Așa că m-am gândit....
    Busch făcu o pauză, se aplecă, își așeză coatele pe genunchi și-l fixă pe Michael. Starea jovială îi dispăruse, fiind înlocuită de o privire serioasă.
    - Ori îl salvăm pe tatăl tău împreună, ori nu-l mai salvăm deloc.
    Michael îl privi, dădu din cap și zâmbi.
    Susan se apropie de locurile lor.
    - În plus, urmă Busch, privind către Susan, la cine o să apelați tu și domnișoara Pocnește-Din-Degete?
    - Ce vrei să spui?
    Susan îl privi încruntată.
    Busch se ridică de pe scaun; din cauza celor 2 metri ai săi, păru său auriu atinse tavanul. Îi zâmbi:
    - Nimic.
    Busch se îndreptă spre coada avionului și intră în zona de servire, impresionat de varietatea de mâncăruri și de băuturi. Văzu băuturi de toate felurile și tot felul de mâncăruri, de la friptură și paste la bomboane și prăjituri.
    După ce aruncă o privire la toate, deschise barul, își turnă un scotch foarte fin din care nu mai băuse niciodată și înșfăcă vreo 4 sendvișuri de pe un platou argintiu.
    Tocmai se întorcea spre locul său când dădu nas în nas cu Susan.
    - Servește-te, spuse ea privind rezerva exagerată de mâncare.
    - Mersi!
    Busch îi zâmbi.
    - Uite ce e, zborul ăsta durează 9 ore și speram să începem cu dreptul, spuse ea, ținându-și mâna-n șold.
    - Îmi pare rău, spuse Busch. Nu intenționam să te jignesc când te-am poreclit domnișoara Pocnește-Din-Degete.
    În mod ciudat, ea încercă să îl îmbrățișeze și, în timp ce făcea asta....
    - Condoleanțele mele, spuse Busch.
    Ea îl privi surprinsă.
    - Pentru soțul tău, adăugă el cu toată sinceritatea, ținându-și capul plecat.
    Susan îl privi, surprinsă de comentariu. Toată furia de mai devreme se evaporă ca prin minune.
    - Mulțumesc, spuse ea, turnându-și un pahar cu vin.
    - Și, apropo, tipul de-acolo - făcu un semn spre botul avionului, uitându-se la Michael - cel pe care l-ai acuzat că n-are habar cum e să piardă pe cineva drag... ei bine, și el a pierdut pe cineva.
    Chipul lui Susan se destinse.
    - A trecut aproape un an de-atunci. A privit-o topindu-se, pierzându-și viața cu fiecare minut care trecea.
    Busch o privi din nou și nu mai spuse nimic; așteptă un moment, apoi se îndreptă spre locul său, lăsând-o pe Susan pe gânduri.
    Busch dădu să se așeze, apoi îl întrebă pe Michael:
    - Ești sigur că nu vrei să-ți aduc nimic?
    Michael privi sendvișurile pe care le adusese Busch și pufni în râs.
    - Nu, mulțumesc. Ce-ai mai discutat cu Regina de Gheață?
    - Despre vreme, spuse Busch în timp ce se așeza în scaunul său de piele, fericit că proiectase cineva un avion care să aibă scaune atât de confortabile.
    Puse băutura în suportul special din scaun și începu să înfulece sendvișurile.
    - Pun pariu că-i plac frigul și ploaia, spuse Michael.
    Busch își întoarse capul spre ea, privind-o.
    - Știu și eu.... Câteodată oamenii care țipă cel mai tare sunt și cei mai speriați. Se ascund sub o mască de oțel și furie
    - Ah, cumva acum suntem brusc empatici? spuse Michael ridicând din sprâncene.
    - Am văzut destule la viața mea.
    Busch îl privi pe Michael, lăsându-i timp să înțeleagă ce-a vrut să spună. Își înclină apoi scaunul de piele până jos și adormi înainte ca Michael să apuce să-l întreve cine îi ținea locul la bar, acasă.

                Susan se așeză în scaunul de piele, lângă Michael.
    - Te pot servi cu ceva?
    - Nu, mulțumesc, spuse el privind pe geamul rotund prin care se vedea oceanul nesfârșit.
    - O să aterizăm în aproximativ 8 ore.
    - Cât e ceasul acum? întrebă Michael.
    - Nu știu.
    Michael se uită la ceasul de la încheietura mâinii ei. Era marca Patek Philippe, un model cu diamante mici pe marginea cadranului zgâriat.
    - Nu merge, spuse ea văzând direcția în care el privea.
    - Bine, și atunci de ce îl porți?
    - E ceasul meu norocos. L-am primit cadou de la Peter înainte să ne căsătorim. De-atunci n-am pierdut niciun caz.
    Susan își privi ceasul. Michael putea vedea pe fața ei că e emoționată.
    - Chiar și după ce s-a stricat.
    Brusc, își îndreptă spatele și adăugă:
    - Aterizarea e programată pentru ora 6 dimineața.
    - Mersi.
    - Aș vrea să vorbesc cu tine.
    Susan avea un ton scăzut, ca și cum s-ar fi confesat.
    - Te rog să mă ierți pentru comentariul de mai devreme.
    Michael tresări nedumerit.
    - La ce te referi?
    - Ți-am spus că haba nu ai cum e să pierzi pe cineva; nu știam....
    Michael se întoarse spre Busch, care dormea buștean; își dădu seama despre ce vorbise el cu Susan în capătul avionului.
    - Cât timp ai fost căsătorit?
    Michael își întoarse capul; nu voia să răspundă. Rareori se întâmpla să vorbească cu cineva despre Mary, în afară de familia Busch și de Genevieve, dar își dădu apoi seama că nu avea cum să se ascundă de Susan pentru următoarele 8 ore și reveni dispus să comunice.
    - Aproape 7 ani.
    Susan dădu din cap cu o privire plină de respect.
    - Era prietena mea cea mai bună.
    Michael nu își dădea seama de ce continuă să vorbească, mai ales cu o femeie care îl plesnise de 2 ori în ultimele 5 ore.
    - Abia ne găsiserăm un echilibru. A murit de cancer; am încercat din răsputeri să o salvez, am făcut tot ce mi-a stat în putință. Dar se pare că, uneori, totul nu e de ajuns.
    - Nu cunosc circumstanțele, însă nu te pot învinui.
    Michael fu de acord.
    - Nici n-o fac. Cancerul a mâncat-o de vie, pur și simplu. Nimeni n-a avut ce face. Lucrurile astea te fac să te întrebi de ce, în vreme ce unii trăiesc atât de mult, alții dispar la prima tinerețe.
    - Așa e, spuse Susan pe un ton calm, privind într-o parte.
    - Știi la ce mă refer.
    Susan încuviință.
    - Moartea lui Peter m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să-ți tranformi viața într-o rutină permanentă.
     - Trebuie să trăiești clipa, spuse Michael, mai mult pentru sine decât pentru Susan.
    Era ca și cum fiecare dintre ei ar fi ținut un monolog. Michael continuă:
     - Când te uiți la persoana la care ții, trebuie să o privești așa cum e; nu-ți poți lăsa mintea să hălăduiască în alte părți. Nu poți vorbi mereu despre faptul că va veni acea zi în care....
    - Acea zi nu a venit niciodată pentru noi.
    Michael își ridică fruntea și întâlni ochii lui Susan.
    - Nu suntem nemuritori.
    Michael își feri privirea. Nu știa ce se întâmplă cu el, dar, orice ar fi fost îl deranja din ce în ce mai mult; se strădui să ignore senzația și reuși să o ascundă bine. Dorea să încheie această conversație, care îl făcea să resimtă durerea singurătății. Se ridică din scaun, iar tonul vocii i se schimbă brusc:
    - Când ajungem la Moscova, vom avea nevoie de o mașină cu care să mergem în Piața Roșie înainte de ora 10 dimineața.
    Susan fu luată prin surprindere de schimbarea bruscă din atitudinea lui.
    - O să ne aștepte o mașină la aeroport. O să rămână la dispoziția noastră cât timp ne vom afla aici.
    - De unde-i cunoști tu pe oamenii aceștia? continuă Michael cu un aer pronunțat, interogator.
    - Martin i-a angajat.
    Susan își domoli vocea și-și întinse umerii, iar conversația lor deveni din ce în ce mai plată.
    - Sunt de încredere?
    - Tu ești?
    Susan îi pusese această întrebare de parcă îl analiza și ea, în același timp.
    Michael o privi.
    - De ce nu rămâi la hotel? O să te sun, te voi ține la curent.
    - N-o să fac drumul până la Moscova doar ca să strau între 4 pereți și să fiu servită în cameră! În niciun caz. N-o să te slăbesc din ochi.
    - Ce înseamnă asta?
    - Plătesc pentru tot, tu ce părere ai?
    Michael era acum de-a dreptul enervat.
    - Mai bine ne întoarcem chiar acum dacă ai impresia că eu așa lucrez. Ți-am și spus înainte să plecăm, dacă ai putea să pui banii pe masă și să închei niște contracte, ai fi de mare ajutor, am înlătura niște obstacole. Și, din câte-mi amintesc, ai fost de acord - ai spus că n-o să-mi stai în cale. Însă, după cum văd, folosești tactica „banii mei, echipa mea”.
    - Scuză-mă, te rog, nu știam că hoții procedează așa.
    Susan îl privi. Persoana sensibilă de acum câteva minute se transformase iar în Susan cea dură.
    Michael se strădui din răsputeri să nu răbufnească.
     - Da, păi atunci cred că.....
    Busch se dezmetici și deschise ochii.
    Susan se ridică, le aruncă o privire încruntată și se îndreptă nervoasă spre celălalt capăt al avionului.

               Susan dusese o viață privilegiată: fusese obișnuită să nu-i lipsească nimic și nu știa ce-nseamnă să-ți dorești ceva și să nu capeți.
    Era fiica lui Midge și a lui Malcom Newman, părinți care își făcuseră din carieră și din viața socială scopul existenței. Susan fusese doar o idee târziue, o pacoste, un inconvenient în viața lor de zi cu zi.
    În locul iubirii părinților avea parte de cadouri, cumpărături și bani de buzunar fără restricție - toate acestea funcționau ca un substitut pentru absența părinților. Susan nu dusese lipsă de nimic; în afară de afecțiune, o altă raritate în familia Newman era cuvântul „nu”. Susan fusese obișnuită de mică să nu i se refuze nici cel mai mic obstacol sau capriciu. Acest lucru nu făcuse decât să o transforme într-o persoană răsfățată, nemiloasă, calculată și deloc pregătită pentru eșec.
    Fusese educată în cea mai bună școală elementară privată, apoi absolvise cursuri pregătitoare în Connecticut; devenise perseverentă și rece, găsindu-și alinare în realizările ei și în evoluția prin forțe proprii.
    Absolvise cursurile Universității Yale, unde nu excelase doar la cursurile teoretice, ci fusese și cea mai bună înotătoare din generația sa, precum și liderul grupului feminist; doborâse recordul la cursa de 200 de metri individual-compus, depășit abia după 8 ani.
    Își continuase studiile tot la Yale, la Facultatea de Drept și, la 2 zile după absolvire, se trezise în biroul de avocatură din Boston față în față cu Peter Kelley. Era ca și când și-ar fi pierdut busola după ce îl văzuse.
    Peter era chipeș și atrăgător și avea o personalitate care tempera perfect frenezia lui Susan. Ea era încăpățânată, în schimbel acționa cu multă diplomație. Prin urmare, indiferent ce divergențe de personalitate aveau de rezolvat, amândoi reușeau.
    Susan învățase să afișeze un aer încrezător și o anume superioritate, dar asta era doar un mecanism solid de apărare construit de-a lungul timpului. Când era cu Peter, putea fi ea însăși.

                   Astfel că, după 2 întâlniri, pusese la cale un weekend supriză. Cină, film, micul dejun. Nu fusese niciodată mai entuziasmată și nici prin cap nu i-ar fi trecut că ar fi putut vreodată să simtă ceva asemănător.
    Planurile i-au fost date peste cap însă când a aflat că Peter trebuia să ajungă de fapt în Utah ca să schieze pe Deer Valley și că aceasta ar fi fost prima lui vacanță din ultimii 2 ani. Cu toate că Peter îi spusese că își poate amâna planurile, Susan insistase ca el să-și păstreze rezervarea pentru schi.
    Susan plecase din oraș dezamăgită, dar bucuroasă pentru cele 2 zile libere; urma să doarmp, să mănânce, apoi din nou să doarmă, dar, ca toate planurile din săptămâna aceea, nu avea să fie așa.
    Nici nu ieșise bine din oraș, că primise un telefon.
    Lui Cindy Frey tocmai îi murise mama și nu putea fi prezentă la procesul de luni dimineață. Susan urma să participe la primul ei proces de una singură vineri, la ora 7 seara, iar cazul se deschidea luni dimineața la ora 9. 60 de ore lucrase la caz și mai erau încă 60 până când avea să piardă, pentru că știa prea bine că nu avea destul timp să formuleze o acuzație pertinentă pentru un caz pe care nu-l cunoștea.
    Își întoarse mașina și se îndreptă înapoi spre birou. Urcă scările cu inima strânsă de frică și plină de nesiguranță. Abia așteptase să ia deciziile de una singură, luptase pentru șansa asta, dar nu în condițiile de acum. Se întoarse în biroul gol. Descuie ușa, aprinse lumina și intră.
    Înăuntru o aștepta Peter, avea servieta și ruscacul cu echipamentul de schi. El văzu panica din privirile sale, merse spre ea, îi prinse încheietura mâinii și îi puse în palmă o bomboană cu gust de cireșe. Ea îl privea nedumerită.
     - Gustă, spuse Peter.
    Ea făcu ce-i spusese și îi zâmbi, absolut confuză.
     - Luni, când te vei duce la tribunal, de câte ori te vei simți încordată, încearcă o bomboană ca asta.
    - Are vreo putere pe care n-o știu?
    - Nu.
    Peter zâmbi.
    - Dar au un gust destul de bun.
    Ultima remarcă o făcuse pe Susan să râdă, în timp ce mesteca bomboana.
    - Toată lumea are un talisman, o amuletă, un trifou cu 4 foi....
    Peter îi luă din nou mâna și i-o întoarse. Îi strecurase ceva pe încheietură, fără ca ea să-și fi dat seama.
    - De acum înainte, consideră asta amuleta ta.
    Susan privi cadranul bătut cu diamante și minutarul ceasului elegant. Avu o senzație ciudată, ca și cum acele se aflau în interiorul corpului său; nu era vorba de noroc și nici de vreun fel de putere specială - se simțea din nou încrezătoare. Și nu datorită ceasului, ci datorită lui Peter.
    Susan văzuse în Peter persoana care să o iubească pentru ce era ea cu adevărat, care îi arăta afecțiunea pe care i-o purta printr-o simplă privire sau o mângâiere tandră pe obraz. Era o senzație atât de ciudată, ceva ce nu mai simțise niciodată în viața ei: era îndrăgostită.
    Iubirea o făcu să înflorească; Peter scosese tot ce era mai bun din ea, dezvăluind o persoană afectuoasă și caldă, care își ascunsese în permanență aceste calități. Peter o completa perfect și o făcea pe deplin fericită.
    Își deschisese inima, sufletul și deveniseră o singură ființă. Dar, de când murise, Susan rămăsese suspendată, fără vreun scop, cu inima zdrobită, cu o amărăciune care nu dispărea.
    Acum, singură pe lume, găsise alinare în munca sa și în faptul că avea grijă de Stephen Kelley. Deși era devastată de durerea pierderii soțului mult-iubit, era afectată și mai mult când se gândea la durerea socrului său.
    Părinții nu trebuie să-și îngroape copiii. Susan vedea cum pofta lui de viață dispărea pe zi ce trece. Își îngropase soția și fiul și arăta de parcă ar fi vrut să-i urmeze, iar Susan se temea că bănuielile i se vor adeveri.
    Așa că rămase alături de el - chiar și când făcea toate eforturile pentru a fi lăsat singur, ea se încăpățâna să îi fie aproape, să aibă grijă de el, să-l protejeze de el însuși.

                Acum, după ce văzuse camera secretă a lui Stephen și pozele cu Michael, de existența căruia nu știa nimeni, se întreba dacă îl cunoștea cu adevărat pe acest om.

                                                 Capitolul 21

                    Ușa netedă de crom se deschisese cu un sunet greoi, lăsând aerul rece din încăperea frigorifică să pătrundă în camera mare.
    Doctorul Skovokov împinse cadavrul aflat pe targa de oțel inoxidabil înapoi în spațiul închis care-l păstra rece și închise ușa, sigilând trupul pentru încă o zi. Skovokov se întoarse și privi aparatura medicală din cabinet, recondiționată recent. Erau doar 2 culori în jur: alb și cenușiu-deschis.
    În laborator se simțeau obișnuitele miresme de clor și dezinfectant folosite entru curățarea aparaturii. Nimic nu avea să distrugă această lume septică. Fusese reconstruită conform indicațiilor lui, pe 2 niveluri, iar programul de restaurare al clădirii, ce durase 3 luni, nu afectase cu nimic ce era înăuntru.
    În laborator se aflau ultimele echipamente medicale: supercomputere de mare viteză pentru fragmentarea și analiza ADN-ului, microscoape pentru electroni și camere cu fibră optică pentru examinările interne.
    La nivelul de jos, era o sală de operații de ultimă oră, care se învecina cu un amfiteatru cu o capacitate de 30 de oameni. Era tot ce visa un cercetător medical, un explorator al misterelor trupului uman.
    Vladimir Skovokov își privi laboratorul pe sub sprâncenele negre, ce contrastau puternic cu claia de păr argintiu. Avea fața ciupită de vărsat și cicatrizată, în urma unui acces de rujeolă din tinerețe, însă felul în care arăta nu-l interesa; nu prețuia deloc frumusețea, ci doar mintea și capacitățile ei creative.
    Viața lui făcuse un circuit complet. Cu 40 de ani în urmă, locuia în același oraș, în același laborator un tânăr doctor de renume care-și pusese activitatea în slujba celei mai puternice și mărețe națiuni de pe pământ. Fusese un bărbat privilegiat într-o țară fără privilegii.
    Beneficiase de cele mai bune condiții de trai, de un salariu generos, de o mașină și putea să-și satisfacă oricând necesitățile personale; cu alte cuvinte, Skovokov nu trebuia să stea la coadă la pâine. Avea la dispoziție personal nelimitat, finanțare nelimitată și acces la orice și-ar fi dorit, indiferent de țară. KGB-ul era la cheremul lui.
    Dacă în Europa sau în Statele Unite avea loc vreo descoperire în domeniul medical, nu trebuia decât să arate cu degetul și ar fi intrat în posesia cercetărilor lor într-o clipă.
    Avea acces la sistemul sovietic, fiind implicat în rețeaua infamului guvern secret. Fusese un bărbat puternic într-o nație puternică, și asta îl intoxicase.
    Se întâmplase într-o duminică seara, cu 38 de ani în urmă. Stătea în biroul lui de la Palatul Congresului, între pereții Kremlinului. În fața lui se aflau o grămadă de dosare strict secrete. Toate constituiau documentația pentru un singur subiect.
    Era vorba despre o legendă, de care Vladimir fusese fascinat încă de la vârsta de 11 ani. Acum, avân atât de multe arhive la îndemână, putea să-și satisfacă obsesia din copilărie: Liberia lui Ivan cel Mare, minunata bibliotecă misterioasă despre care se credea că e ascunsă undeva în criptele Kremlinului.
    Fusese fascinat să citească despre speculațiile din jurul misterelor Liberiei. Însă exista un anumit document care îi atrăsese atenția: o biografie scurtă a lui Dimitri Zhitnik, călugăr și cel mai de încredere confident al țarului Ivan cel Groaznic. Această biografie făcuse lumină asupra motivelor lui Ivan cel Groanic de a ascunde Liberia bunicului săi de ochii întregii lumi.
    Pentru Ivan, gestul acesta însemna căutarea mântuirii sufletului său; totodată voia să salveze sufletele oamenilor ale căror vieți le curmase cândva, cu atâta cruzime. Pe patul de moarte, avându-l pe Zhitnik alături, Ivan își împărtășise intențiile, ultimele lui cuvinte, ultimul lui secret.... În pragul morții, Ivan îi destăinuise lui Dimitri Zhitnok locul unde asunsese fabuloasa Liberie.
    Zilele tânărului Vladimir erau dedicate geneticii, biochimiei și medicinei, în timp ce nopțile și le ocupa cu cercetări istorice, călătorii purtate în subsolul Kremlinului și cu speculații fanteziste, pe măsură ce scotocea biblioteca, cu toate bogățiile și secretele ei.
    Vladimir Skovokov își făcuse debutul în mașinăria sovietică. Fusese o minte genială identificată de la vârsta de 9 ani, apoi educată și antrenată, ajungând la o inteligență mai tăioasă decât oțelul spaniol. Putea face mai multe descoperiri într-o zi decât ar fi făcut alții într-o viață. Era mândria și bucuria vechiului regim.
    Însă metodele lui rămăseseră în spatele unui zid al secretelor. Egoul lui Skovokov era de necuprins. Era condus de impulsuri maniaco-obsesive; nimic nu-i putea sta în cale.
    Asistenții incompetenți aveau să fie trimiși în gerul Siberiei, echipele care eșuaseră să se ridice la înălțimea standardelor sale exagerate deveneau subiecte de testare pentru ultimele lui teorii. Metodele lui de cercetare erau comparabile cu cele ale lui Mengele și Ishii.
    Expunea subiecții la boli, la infecțiii, la durere, totul cu scopul de a-și testa soluțiile și pentru a-și susține teoriile. Dar rezultatele și succesul vorbeau de la sine, făcându-i pe toți să ignore mijloacele prin care fuseseră obținute.
    Odată cu căderea comunismului, fondurile și facilitățile se împuținaseră până la zero.
    Skovokov privea cum lumea pe care o cunoștea, lumea care-l îmbrățișase se topea și dispărea. A părăsit Moscova în 1993, îndreptându-se spre Elveția.
    A trecut pe la diferite universități și a ocupat diferite posturi de profesor, tânjind după libertatea de care se bucurase atât de mult până atunci, însă zvonurile legate de metodele lui mai degrabă imorale l-au ajuns din urmă și, în scurt timp, a devenit un paria virtual al lumii medicale.
    De-a lungul anilor săi neproductivi, Skovokov a devenit ursuz; în timp ce alții se îmbogățeau, el pur și simplu îmbătrânea. Talentele sale se atrofiau. În timp ce îl chinuia dorul după Mama Rusie, știa că visează degeaba. Era un vis care se transformase într-un coșmar.
    În timp ce participa la o conferință despre biologie, a fost abordat de Julian Zivera. Determinarea tânărului, precum și cunoștințele acestuia despre cercetările lui Skovokov frizau obsesia și, cu siguranță, au gâdilat egoul medicului rus. Au stat la barul hotelului Ritz până la 4 dimineața, vorbind despre religie, știință și legende.
    Aveau amândoi un apetit deosebit pentru descoperirea secretelor trupului, ale sufletului și ale inimii prin orice metodă ar fi fost necesară.
    Skovokov i-a vorbit lui Julian despre teoriile lui, despre discernământul lui medical, dar și despre țelurile lui nerealizate. I-a mai spus și despre bilioteca legendară, încă nedescoperită, de sub Kremlin, despre zvonurile legate de secretele și bogățiile ei, despre harta lui Zhitnik și cum acesta îi îmboldise mintea, îndemându-l să întreprindă călătoria vieții sale.
    Julian i-a vorbit la rândul lui despre Adevărul Domnului, despre dotările medicale de care dispunea, despre resursele lui nelimitate și despre nevoia de a avea în preajmă oameni talentați.
    Astfel, la o oră târzie din noapte, s-a înfiripat deja o prietenie, o relație bazată pe interese și țeluri împărtășite.
    Skovokov a lucrat timp de 2 ani la Adevărul Domnului, creând 10 brevete și 6 medicamente în mai puțin de 24 de luni. Însă era tot mai furios, pentru că-și dădea seama că înțelegerea lui cu Julian nu era nici pe departe ceea ce crezuse. Inteligența îi era folosită doar ca sursă de îmbogățire pentru Julian Zivera și resimțea acest lucru ca pe o trădare.
    Chiar când se pregătea să-și facă bagajele și să plece, Julian l-a chemat la castelul lui. S-au așezat în biroul său cu vedere la mare. Julian i-a turnat lui Skovokov un pahar cu vodcă Grey Goose caldă și i-a mărturisit încântat că... aflase unde era harta lui Zhitnik.
    Era o poveste incredibilă, dar, după cum insistase Julian, era adevărată; i-a cerut lui Skovokov să-i fie partener, să-i fie ghid în descoperirea Liberiei și a conținutului ei mitic.
    Dar tot nu reușeau să pună mâna pe harta promisă, ba chiar se zvonea că fusese furată. Skovokov nu credea asta, gândindu-se că Julian găsise încă o dată o modalitate de a-l jefui de ceea ce, pe bună dreptate, ar fi trebuit să-i aparțină.
    Skovokov se săturase de Julian. Își pusese inteligența la bătaie, făcuse cercetări, descoperiri, dar era prea demoralizat pentru a-și pune și visurile în joc. Așadar, și-a strâns studiile, brevetele și medicamentele inventate de el și a dat un telefon.
    Skovokov își dădea seama că deținătorul hărții avea probabil o avere de neimaginat, mai mare decât PIB-ul majorității țărilor.
    Ce cale mai potrivită ar fi putut găsi ca să redea Rusiei gloria de odinioară? Ar fi redobândit strălucirea ei trecută, însă reproiectată într-o lume a zilei de mâine. Recompensa financiară ar fi fost inimaginabilă.
    Skovokov a decis atunci și acolo că fructele muncii lui nu vor ajunge la cel mai bun ofertant, ci, mai degrabă, pe tărâmul lui natal. El le va pune la dispoziția țării sale, care îi oferise atâtea privilegii, desigur, fără să uite să păstreze un procent generos pentru sine.
    Mai târziu, sistemul rusesc pe care îl iubea atât de mult avea să se pună în funcțiune. Au fost angajate echipe care să reconstruiască toate centrele medicale ale lui Skovokov.
     FSB-ul, succesorul KGB-ului, i-a adus pe cei mai buni oameni care urmau să găsească harta legendară. Raechen era unul dintre aceștia și rezultatele începeau să se vadă - îi pusese la dispoziție singurul argument care-l putea convinge pe Julian să scoată la iveala harta subteranei Kremlinului: mama lui, Genevieve Zivera.
    Skovokov o privea acum pe Genevieve.

..........................................................