„Nu trăi ca să-ți fie simțită prezența, ci să-ți fie simțită absența.”
                                   Bob Marley

La un pas de paradis, Dean Koontz

............................................................................
                                  10-20

                 Doi bărbați și două femei se aflau înăuntru, împreună cu ucigașa. Profesioniști duri și competenți, cu multă experiență, care nu se lăsau păcăliți de nicun tertip al inculpatei.
    Cu toate acestea, Quail părea să controleze situația, probabil, tocmai din cauză că nu era în stare să perceapă ceea ce se întâmpla, de fapt. Atitudinea și expresia ei nu erau tipice pentru o persoană bănuită de crimă, care este supusă unui interogatoriu dificil. Dimpotrivă, arbora un calm suveran, de parcă ar fi fost o regină înconjurată de niște admiratori.
    Nu se feri văzându-l pe Noah, ci îi zâmbi, demonstrând că-l recunoaște. Întinse o mână spre el, cum ar face o regină în prezența unui supus, căruia îi îngăduie să se apropie de tron.
    Noah înțelese acum de ce i se ceruse să lase pistolul la intrare, exact pentru eventualitatea unei astfel de întâlniri neașteptate.
    Poate că ar fi împușcat-o, dacă ar fi avut arma la el, deși era puțin probabil. Avea capacitatea de a o omorî, adică îndrăzneala și cruzimea necesare, dar îi lipsea furia care să-i dea imboldul de a apăsa pe trăgaci.
    Îm mod ciudat, Wendy Quail nu îi stârnea furia. Cu tot aerul ei de superioritate morală și de mulțumire de sine, femeia aceasta nu putea provoca ura nimănui. Era ca o ființă goală pe dinăuntru, în care cineva turnase percepte filosofie novice.
    Noah se lăsă tras afară din cameră, înainte ca sora medicală să apuce să debiteze vreo platitudine stupidă. Pe urmă, cineva închise ula dintre ei.
    Având tactul de a nu se apuca să-l compătimească sau să-i dea sfaturi, cei doi detectivi care îl însoțeau acum pe coridor erau cam de vârsta lui și știau perfect motivul pentru care Noah nu mai lucra în poliție, chiar dacă nu fuseseră colegi cu el, în aceeași secție. Se rezumară să-i spună doar cât timp va rămâne cadavrul la morgă, pentru autopsie, precum și ce trebuia să facă ulterior pentru a-l scoate de acolo.
    Pacienții sanatoriului fuseseră rugați să rămână în camere, cu ușile închise, iar cei care doriseră primiseră somnifere.
    Richard Velnod însă stătea în pragul ușii, ca și cum l-ar fi așteptat pe Noah.
    Fruntea lui Rickster părea și mai teșită decât de obicei, iar gravitatea întipărită pe chipul lui îi distorsiona și mai mult trăsăturile grosolane. Ochii îi lacrimi parcă îi puneau o întrebare ce nu putea fi rostită.
    Detectivilor le-ar fi convenit ca Noah să treacă mai departe, însă acesta se opri și spuse:
    - E-n regulă, omule. Nu a avut dureri.
    Rickster mișca mâinile febril - se trăgea de degete, de nasturii de la pijama, de urechi, de smocurile de păr și de aerul din jur, de parcă ar fi încercat să prindă sensul realității:
    - Domnule Noah, ce.... ce....?
    Dar gura i se încleștă, schimonosindu-se de suferință.
    Completând în gând restul întrebării, Noah nu găsi drept răspuns decât o platitudine demnă de asistenta medicală Quail:
    - Laurei i-a venit sorocul.
    Rickester scutură din cap. Buzele lui izbutiră să formuleze cuvintele pe care nu putuse să le rostească adineauri:
    - Ce se întâmplă cu lumea asta?
    Noah clătină din cap.
    - Ce se întâmplă cu lumea asta? repetă Rickster implorator.
    Greu pentru Noah și să-i răspundă, dar și să-i spună minciuni. Știa că ar fi trebuit să rămână cu el. Mai mult decât nevoia de a afla răspunsul la acea întrebare, pe omul acesta îl chinuia singurătatea, pentru care un fel de leac putea fi o fărâmă din timpul lui Noah, petrecut acolo, cu el.
    Simțea însă că i se epuizaseră toate resursele sufletești și că nu mai putea dărui nimic. Nu, acum când Laura nu mai era.
    - Nu știu, îi spuse el tânărului părăsit de toți. Nu știu.
    După ce și-a recuperat pistolul și a ajuns în parcare, unde își lăsase mașina, vuietul acela îndepărtat, care îi răsuna în cap, deveni și mai puternic.
    Când ajunse acasă, Noah, purtat de curenții unei sumbre depresii, nu mai nimeri decât sticla de whisky și patul.

                                                     32.

                             Băiatul, câinele și morocănosul cărunt ajung la „hambarul care nu e hambar”, dar lui Curtis i se pare că seamănă cu un hambar, și atâta tot. Ba, mai degrabă, cu un fel de dărăpănătură de hambar.
    Chiar și prin bezna neagră a nopții, când umbre se nasc continuu din umbre, gradul de dărăpănare a clădirii este mai mult decât evident. Slabe speranțe ca interiorul să constituie o bună ascunzătoare, doar dacă n-o fi plin cu arme sofisticare, se gândește Curtis.
    În momentul în care Gabby deschide cu o smucitură o ușiță lângă porțile mari ale hambarului, Curtis aude un trosnet puternic și întoarce capul spre oral, la timp pentru a vedea cum una dintre construcțiile mari - celebrul saloon sau poate tripoul - face implozie și se surpă spre interior, într-un fel de gaură neagră.
    Suflul degajat e atât de puternic, încât se propagă până la ei, absorbindu-i parcă spre oraș, încât Curtis simte că abia se mai ține pe picioare.
    Un al doilea trosnet, produs aproape imediat după primul, este însoțit de un vârtej imens de lumină portocalie incandescentă.
    Gabby nu pierde vremea cu spectacolul acesta, iar Curtis ar trebui să-i urmeze exemplul. Așa că intră și el în hambar, împreună cu paznicul și cu câinele.
    Ușa nu-i chiar așa de șubredă, cum i se păruse lui. Din lemn negeluit pe dinafară, pe dinăuntru e făcută însă din oțel solid; se rotește în balamalele bine unse și se închide lin.
    În interior, se vede un coridor scurt, cu o ușă în capăt, pe unde vine lumina - o lumină de neon constantă, nu pâlpâirea unei lămpi cu gaz.
    Înăuntru e răcoare și nu miroase nici a ierburi uscate, nici a salină. Se simte un iz de ace de brad, poate de la podea, de la ceara de parchet.
    Lumina fluorescentă vine dintr-un birou fără ferestre, în care se află două mese de lucru, două fișete și un frigider. Printr-un sistem de ventilație montat în tavan pătrunde aer rece.
    Iată deci un hambar ca la Disneyland: absolut nou, dar făcut să semene cu niște acareturi părăginite dintr-o fermă de pe timpuri. Clădirea este folosită ca spațiu de lucru pentru personalul de întreținere, evitând, astfel, prezența unor utilități moderne, care n-ar face decât să strice pitorescul epocii create cu atât meticulozitate.
    Pe unul dintre birouri se află o cană de cafea și un termos mare. Lângă cană, se vede un roman de dragoste, de Nora Roberts. Presupunând că în schimbul de noapte nu fac parte și niște strigoi, înseamnă că ciudatul Gabby este posesorul cănii și al cărții.
    Deși sunt urmăriți de niște oameni înarmați până în dinți, care pot ajunge aici din clipă în clipă, paznicul tot se oprește ca să ia romanul de pe birou, vârându-l într-un sertar, sub un vraf de hârtii.
    Pe urmă, se uită cu un aer vinovat spre Curtis, îmbujorându-se un pic la față.
    - Băiete, suntem pe teren periculos, așa că nu mai face pe stana de piatră și mișcă-te mai repde! Haide, fuga, fuga!
    Curtis s-a oprit lângă birou, doar fiindcă așa a făcut Gabby întâi, așa că își dă seama că paznicul zbiară la el, numai pentru că vrea să-i distragă atenția de la incidentul cu romanul de dragoste.
    Din acest primi birou, se formează un altul mult mai mare; acesta are patru uși, ceea ce înseamnă că și dincolo mai sunt niște încăperi.
    Șonticăind și țopăind în același timp, Gabby îi conduce pe Curtis și pe Old Yeller spre ușa din fundul camerei, înșfacă o legătură de chei dintr-un cui, după care intră într-un garaj cu locuri pentru patru mașini. Înăuntru se află doar un automobil de teren - un Mercury Mountaineer alb.
    În timp ce Curtis pornește spre portiera din dreapta, Gabby se pregătește să se instaleze la volan și spune:
    - Cățeaua asta e curată?
    - Sigur, domnule.
    - Ce-ai zis?
    - Sigur, domnule, repetă Curtis, trăgând de portiera din dreapta șoferului.
    - Fir-ar să fie de treabă! N-am mai luat patrupede până acum în mașină!
    - N-o să facă murdărie, stați liniștit. N-am mâncat decât niște cârnați, iar pe urmă am băut un pic de suc de portocale, încercă să-l calmeze Curtis, cocoțându-se pe scaun, cu cățeaua în brațe.
    - Ce naiba te-a apucat s-o iei aici, în față, băiete?
    - Dar de ce vă deranjează, domnule?
    Apăsând pe telecomandă, ca să deschidă ușa garajului, și pornind motorul, paznicul zice:
    - Locul pasagerilor cu coadă e la coadă, adică în spate, pricepi? Așa că fă bine și strunește-ți javra, să nu sară prin parbriz!
    Acestea fiind zise, Gabby scoate mașina din garaj. Hurducăind zdravăn pe scaun, ba trântit de spătar, ba azvârlit în portieră, când paznicul virează prea repede spre vest-sud-vest, Curtis își amintește de regulile de circulație și, ridicând glasul ca să se facă auzit peste uruitul motorului ambalat, spune:
    - La regulament, scrie că trebuie să ne punem centurile de siguranță, domnule!
    Deși aparatele de bord nu luminează aproape deloc în habitaclu, Curtis tot vede cum Gabby se face negru la față de furie, izbucnind într-o avalanșă de imprecații la adresa autorităților.
    - Mama lor de politicieni nenorociți! Păi, nu le e rușine, parazinii naibii, că n-au minte nici cât o gămălie de ac, dacă scornesc asemenea reguli! Auzi, ce tupeu pe ei, să-mi spună mie ce să-mi pun și când! O să-mi prind eu centura aia, când o să-și vadă ei fața, ticăloșii dracului! Mâine-poimâine, ăștia sunt în stare să ne oblige să purtăm suspensor la volan!
    Și tot așa înainte.
    Lăsându-l să peroreze în continuare, Curtis încearcă să se răsucească pe scaun și să privească în urmă, spre orașul-fantomă, care s-a transformat într-un spectacol de lumină. Ce greu o să le fie sponsorilor să mai refacă orașul din cenușă, după ce se termină focul și măcelul!
    Rămâne uluit de faptul că agenții FBI știu de el și de forțele care îl hăituiesc, că au intervenit concret, convinși că vor reuși să-l găsească și să-l preia sub aripa lor protectoare, înainte ca dușmanii lui să-l prindă și să-l distrugă.
    Viteza cu care conduce Gabby depășește debitul lui verbal. Gonește ca o rachetă peste solul salinei.
    Ca să nu atragă atenția, n-a aprins nici farurile.
    A circula cu farurile stinse, în intervalul dintre amurg și revărsatul zorilor, constituie o infracțiune, desigur, însă Curtis preferă să nu mai amintească despre asta. În plus, în ultima vreme, nici el n-a fost „ușă de biserică” în ceea ce privește respectarea legislației.
    - ...să-i ia dracu cu centurile lor de siguranță cu tot! Niște măscărici cretini și imbecili! conchide Gabby.
    Profitând de ocazie ca să schimbe subiectul, Curtis zice:
    - Apropo de murdărie, domnule, eu n-am făcut deloc mizerie și nici nu cred că o să fac, să știți.
    Fără să reducă viteza, ba parcă accelerând chiar un pic, paznicul își ia ochii de la drumul alb și se întoarce spre Curtis, privindu-l cu gura căscată de uimire. Amuțește vreme de câteva clipe, după care începe iarăși să turuie ca o morișcă:
    - Ce mama mă-sii de treabă mai e și asta? Măi, băiete, ce naiba ai vrut să zici și de ce, mă rog?
    Descumpănit de reacția violentă la tentativa lui de a purta o conversație, Curtis zice:
    - Nu trebuie să vă supărați, domnule, dar dumneavoastră ați pomenit primul de murdărie în mașină.
    - Mă, că rău mai ești câteodată, zău așa!
    - Vă necăjiți degeaba, domnule, fiindcă n-am făcut decât să vă spun că eu nu fac murdărie, atâta tot. Și nici dumneavoastră nu faceți. Nici măcar câinele, după cum vedeți.
    - Ha-ha, rămâne de văzut dacă javra ta n-o să facă murdărie în mașina mea nou-nouță.
    Discuția cu paznicul a luat o întorsătură așa de urâtă, iar mașina gonește cu o viteză atât de înspăimântatoare, încât Curtis preferă să schimbe subiectul. Așa că se decide să-l măgulească un pic pe Gabby, făcându-i niște complimente referitoare la celebrii lui strămoși.
    - Domnule, nici nu știți ce mult mi-au plăcut mie filmele cu cowboys!
    - Măi, băiete, îți lipsește cumva o doagă?
    Cățeaua scâncește în poala lui Curtis.
    - Priviți înainte, domnule! exclamă băiatul.
    Gabby se uită la solul salinei care se așterne sub roțile mașinii.
    - Niște mărăcini dezrădăcinați, zice el cu dezinvoltură, când un fel de minge enormă din bălării uscate, se lovește de bara de protecție, se rostogolește pe capotă, pe urmă peste parbriz, săltând peste acoperiș și scoțând un clinchet persistent, asemănător zgomotului produs de degetele unui schelet în pereții coșciugului.
    Speriat, însă dornic să comunice mai bine cu paznicul, Curtis spune:
    - Da, cele mai frumoase sunt filmele western, cu gangsteri și eroi pozitivi!
    - Filme ziceai?
    - Da, domnule.
    Deși apasă tot mai tare pe pedala de accelerație, Gabby nu catadicsește să privească în față, ca și cum ar ști că poate evita orice pericol, grație unui miraculos al șaselea simț, așa că își concentrează atenția asupra lui Curtis, cu o intensitate de-a dreptul deconcentrantă:
    - Maniacii ăștia din guvern fac prăpăd totul în cale, iar ție îți arde de filme?!?
    - Da, dar sunt filmele bunicului dumneavoastră, domnule...
    - Filmele lu bunicu-meu?! Ce îndrugi tu acolo, băiete? Bunicu-meu a fost comis voiajor - mergea din casă în casă, ca să vândă Biblii și enciclopedii care nu-s bune la nimic. Și găsea destui fraieri care să le cumpere.
    - Bine, dar atunci ce ziceți de Roy Rogers? insistă Curtis.
    - Roy Rogers? zbiară Gabby, căruia de exasperare și nervi i se zburliseră barba, sprâncenele și perii din urechi.
    Cu o mână ține volanul, iar cu cealaltă bate nervos în el.
    - Ce mama naibii are de-a face un filfizon de cowboy din filme, care pe deasupra mai e și mort, cu tine sau cu mine, sau cu prețul unui kil de fasole, dacă vrei?
    Curtis habar n-are cât costă un kilogram de fasole, ori de ce acest aspect devenise brusc așa de important pentru paznic, dar știe, în schimb, că merg mult prea repede și că viteza mașinii continuă să crească. Cu cât Gabby își iese mai mult din sărite, cu atât calcă mai tare pedala de accelerație. Or, tot ce spune Curtis nu face decât să îl irite și mai rău.
    Lui Curtis îi e teamă să mai deschidă gura, dar se pare că nici muțenia asta nu-i e pe plac lui Gabby. Așa că, încercând să nu-l contrazică, băiatul se gândește totuși să-și exprime un punct  de vedere doar de dragul conversației:
    - Să nu vă supărați, domnule, dar mie Roy Rogers nu mi se pare deloc un „filfizon”.
    Gabby se uită în față, la drum, ceea ce pe Curtis îl face se răsufle ușurat, dar imediat după aceea întoarce iarăși privirea spre băiat, apăsând mai tare pe accelerație.
    - Măi, băiete, mai ții minte ce te-am întrebat acolo, la pompa de apă, când mi s-a părut că bați câmpii?
    - Da, domnule, mai țin  minte.
    - Și mai știi ce mi-ai răspuns?
    - Da, domnule, parcă v-am zis că „da”, cam așa ceva.
    - Păi, dacă te mai întreabă un dobitoc vreodată același lucru, să spui răspicat „da, bat câmpii” și basta! zbiară paznicul, pocnind iarăși în volan. Fir-ar să fie de porcărie! Vasăzică m-ai făcut să mă pun rău cu toți nenorociții ăștia de guvernanți hoți și tâmpiți, fiindcă te-am crezut pe cuvânt când mi-ai spus că ei ți-au omorât familia, ca acum să-mi dau seama că mi-ai vândut niște baliverne cât casa de mari!
    Pe Curtis îl podidesc lacrimile, când constată îngrozit că a fost greșit înțeles, așa că se grăbește să îl corecteze pe paznic:
    - Domnule, eu n-am spus niciodată că autoritățile mi-au omorât familia.
    Indignat la culme, Gabby tună și fulgeră:
    - Asta să i-o spui lui mutu, băiete, nu mie, ce naiba!
    - Ba nu, domnule. Eu v-am spus că niște ticăloși răi i-au omorât pe ai mei, nu guvernanții.
    - Nu există ticăloși mai mari decât guvernanții, asta s-o știi!
    - Oh, ba da, ăștia de care vă spun eu sunt mult mai groaznici!
    Old Yeller se foiește în poala lui Curtis. Scâncește, se agită, iar de pe nas îi picură stropi reci ca gheața; cățeaua dă semne că vrea să-și facă nevoile. Prin legătura lor specială băiat-câine, Curtis o încurajeazăă să își controleze vezica urinară, dar realizează brusc că relația lor este și inversă, așa că și lui îi vine să facă pipi.
    Nici nu-i greu să-și imagineze ce catastrofă ar fi ca amândoi - el și Old Yeller - să facă pipi în noul Mercury al paznicului, care în mod cert ar exploda de furie și ar pierde controlul volanului, mai ales, la o asemeena viteză.
    După cum se observă în filme, majoritatea americanilor se străduiesc să își îmbunătățească viața și să devină ei înșiși mai buni, or, cum filmele reflectă realitatea, Curtis se decide să pună în aplicare ideea de perfecționare și în cazul interlocutorului său.
    - Domnule, știți, eu n-am zis că sunteți mut.
    Expresia de uimire sau de nedumerire de până atunci era floare la ureche în comparație cu stupefacția ce se citea acum pe fața lui Gabby, care, aproape amuțește de indignare.
    Revenindu-și în cele din urmă, Gabby își dă drumul la gură:
    - Măi, mucosule, n-oi fi fost eu la Havard și nici n-oi fi trăit eu în puf ca alții, dar tot am învățat că nu-i frumos să-i critici pe cei mai în vârstă decât tine. Și tu să nu mă înveți pe mine să vorbesc, când nici nu ți-ai șters bine cașul de la gură!
    În fine, paznicul renunță să mai țină piciorul apăsat pe pedala de accelerație, așa că viteza automobilului se reduce considerabil. Poate se gândește să oprească și să-l dea jos pe Curtis cu câine cu tot.
    Gabby renunță să mai privească drept în față: o fi surprins poate că băiatul nu s-a aruncat încă din mașină sau s-o mira de lacrimile puștiului, nu se știe. Indiferent însă de motiv, bătrânul nu începe să tune și să fulgere, cum ar fi fost de așteptat, ci face o mutră atât de uluită, încât seamănă mai degrabă cu un personaj de desene animate decât cu un om în toată firea.
    Și calcă frâna până la podea.
    Dacă băiatul nu s-ar fi înfipt bine pe scaun și nu și-ar fi proptit picioarele ferm în podea, probabil că ar fi zburat practic prin prarbriz, cu Old Yeller cu tot.
    Paznicul scoate mașina din vitezăm deschide brusc portiera și coboară într-o asemenea stare de surescitare, încât, împleticindu-i-se picioarele, dispare rapid din câmpul vizual al băiatului.
    - La naiba! exclamă Curtis.
    Se trage de sub Old Yeller, pe care o lasă pe scaun, și trece la volan. La lumina pală a plafonierei, distinge afară trupul lui Gabby, zăcând pe jos. Paznicul pare nedumerit și confuz, poate și fiindcă o fi dat de două ori cu capul de pământ.
    - Doamne Sfinte! strigă Curtis. Vă simțiți rău, domnule?
    Întrebarea aceasta îl alarmează cumplit pe paznic, de parcă ar fi fost amenințat cu decapitarea. Se trage înapoi, îndepărtându-se de mașină; se târăște cu fundul pe jos, și nu se ridică în picioare decât abia când distanța dintre el și vehicul îl pune în afara pericolului care, în mintea lui, i-a provocat aceste reacții.
    Pe jos, între Gabby și vehicul se află două obiecte - pălăria și pistolul de 9 mm. După ce s-a tras îndărăt cu atâta disperare, paznicul încearcă acum să revină spre mașină și, uitându-se bine la el, Curtis constată că ochii lui Gabby nu privesc fix la pălărie.
    Arma se află în acest moment lângă Curtis, care sare din mașină, ca s-o ia.
    Imprevizibilul paznic nu încearcă să ajungă primul la pistol, ci, în loc să se oprească și eventual să bată din nou în retragere, se răsucește brusc pe călcâie și fuge mâncând pământul.
    Contrariat, Curtis îl petrece cu privirea, până se convinge că tipul n-o să încerce să revină, luându-l prin surprindere.
    Gabby nici nu se gândește să se mai uite în urmă, convins probabil că toți diavolii stârniți de înjurăturile dinainte s-ar dezlănțuit acum și vor să-l înhațe.
    Tare ciudat! Curtis va trebui să analizeze pe îndelete toată întâlnirea aceasta cu Gabby, când va scăpa de dușmani și va avea răgazul să reflecteze la cele întâmplate.
    Când, și nu dacă va scăpa de dușmani. Acum, când nu mai e obligat să facă conversație cel puțin deocamdată, Curtis simte că își recapătă încrederea în propria persoană.
    Lăsând pistolul pe jos, din moment ce nu are de ce să-și mai facă griji că arma ar putea încăpea pe mâinile lui Gabby, Curtis se urcă la loc în Mountaineer. N-a mai condus niciodată un asemenea vehicul, dar principiile șofatului, sunt, probabil, aceleași.
    Înălțimea se dovedește o problemă. Curtis Hammond, un pic cam scund pentru un băiețel de zece ani, nu poate face simultan mai multe lucruri, adică să privească în față și în același timp să încerce să ajungă cu picioarele la pedale. În fine, alungindu-se un pic în sus, cu bustul, și întinzând totodată piciorul cu vârful, ca la balet, reușește să vadă cât de cât ceva în față și să ajungă la pedale în același timp.
    Acrobațiile astea îi îngreunează însă mișcările, așa că vehiculul înaintează cu viteza melcului.
    Nu se încumetă să mai meargă spre sud-vest, știind că la un moment dat va da de autostradă, unde există patrule de poliție. Vine dinspre est, așa că nu-i rămâne decât să traverseze valea de-a curmezișul și să se îndrepte spre vest.
    Când ajunge însă la versantul vestic al văii, își dă deama că nu va putea conduce mai departe în același stil - ba concentrându-se la pedale, ba la terenul vizibil prin parbriz. Aici, solul nu mai are strălucirea naturală dată de salină, ceea ce ar însemna să șofeze orbește. Nici să aprindă farurile nu poate, fiindcă ar deveni imediat o pradă ușoară, ceea ce ar echivala cu un gest de-a dreptul sinucigaș.
    Scoate mașina din viteză și rămâne pe scaun, privind în gol și întrebându-se cum e mai bine să procedeze.
    Surioara lui în devenire găsește soluția. Se ridică în șezut, pe scaunul din dreapta, și se uită la Curtis, cu subînțeles.
    Curtis se dumirește, în fine, și pricepe ce vrea să-i sugereze Old Yeller: el va șofa, iar ea va fi ochii lui.
    - Bravo, cățea deșteaptă!
    Se lasă să alunece în jos pe scaun, până ce poate atinge bine pedalele, putând, totodată, manevra și volanul, însă din această poziție nu vede nimic prin parbriz.
    Curtis bagă în viteză, apasă pe accelerație și, cu ochii câinelui care îl ghidează, conduce mașina în sus, pe pantă. Când ajung în vârful versantului, sincronizarea dintre câine și om a devenit aproape perfectă.
    Nu conduce cu o viteză prea mare, de teamă să n-o lovească pe Old Yeller, în cazul în care ar trebui să frâneze prea brusc.
    Nu trebuie însă să irosească timpul. Câinele va obosi, până la urmă, și va trebui să doarmă. El, nu. Curtis n-a dormit în viața lui.
    În fond, e bine să țină minte că el și surioara lui în devenire nu sunt doar membri ai unor specii distincte cu capacități și limite fizice foarte diferite. Cel mai mult contează, de fapt, că s-a născut în lumi diferite.

                                                         33.

                                  Cine se scoală de dimineață departe ajunge, or, Micky Bellsong se născuse într-o dimineață de mai,în urmă cu peste douăzeci și opt de ani. În această dimineață de august însă era prea mahmură ca să mai încerce să se urnească măcar din loc.
    Când bei vodcă stropită cu lămâie nu mai ești bun la matematică. La un moment dat, în timpul nopții, începuse să încurce socotelile, probabil, confundând al patrulea pahar cu al doilea, al cincilea cu al treilea și așa mai departe.
    Holbându-se în oglinda de la baie, spuse:
    - Lămâia e de vină; te face amnezic.
    Degeaba, tot nu reușea să se mai înveselească.
    În aceste două săptămâni cât umblase să se angajeze, hotărârea ei de a-și făuri o nouă viață nu fusese suficient de puternică pentru a-i înfrânge slăbiciunea. Nu-și făcea iluzii în privința propriei persoane. Știa că putea să se schimbe.
    După ce se îmbrăcă, ca să fie pregătită pentru interviul de la ora trei, care viza ocuparea unui post râvnit de ea - operator de computer - Micky își prepară un mic dejun menit să o vindece de mahmureală, pe care îl mâncă stând în picioare, în fața chiuvetei din bucătărie. Înghiți niște vitamine și o aspirină cu un pahar de Coca-Cola, apoi mâncă două napolitane.
    Leilani intuise corect că Micky avea un metabolism reglat perfect. Față de vârsta de șaisprezece ani, nu se îngrășase deloc.
    În timp ce își lua micul dejun, se uita afară pe fereastră, la Geneva. Cu un furtun de grădină, tanti Gen uda peluza pârjolită de soarele canicular.
    Lăsând-o pe tanti Gen cu gândurile ei nostalgice legate de John Wayne ori Humphrey Bogart, Micky ieși pe ușa din față. Nu profită de faptul că fereastra era deschisă ca să îi ureze „bună dimineața”, fiindcă se jena să dea ochii cu mătușa ei.
    Deși știa că nepoată-sa ratase deja două interviuri pentru angajare, Genevei nici nu-i trecea prin minte să facă vreo aluzie la această nouă nereușită. Lui Micky, această atitudine îngăduitoare a lui Gen nu făcea decât să-i accentueze sentimentul de vinovăție.
    În seara precedentă, lăsase întredeschise geamurole de la mașină, degeaba, însă. Înăuntru, simțeai că te sufoci. Aerul condiționat nu funcționa, așa că se văzu nevoită să lase toate geamurile complet deschise.
    Mai avea trei ore și jumătate până la interviu, așa că intenționa să profite de acest răgaz, ca să apeleze serviciul pentru „Protecția Copilului”, unde voia să discute problema fetiței.
    În seara precedentă, când vorbise cu Geneva despre Leilani, situația micuței i se păruse fără ieșire. În dimineața aceasta, fie fiindcă noapte e un sfetnic bun, fie pentru că vodca stropită cu lămâie, băută în cantități mari și urmată de napolitane, are un efect euforizant, situația i se părea dificilă, dar nu lipsită de speranță.

                                                          34.

                              Leilani Klonk, mica mutantă periculoasă, considera că puține lucruri erau mai impresionante decât legătura care apărea între membrii unei familii, dimineața, la micul dejun.
    Biata Sinsemilla, cum îi zicea Leilani în gând, și-a pregătit singură micul dejun: douăzeci și șapte de tablete și capsule de vitamine, o sticlă de apă minerală acidulată, un mic tub de tofu și o banană. După ce a tăiat banana în feliuțe subțiri, le-a mâncat cu coajă cu tot, întrucât avea convingerea că alimentele consumate în întregime te ajutau să îți păstrezi sănătatea.
    Micul dejun al doctorului Doom se compunea din ceai de mușețel, două ouă moi și niște gogoși cu gem de portocale. Neîmpărtășind preferințele nevesti-sii pentru alimentele consumate în întregime, nu a mâncat pliculețele de la cea, cojile de la ouă și cutia de carton în care fuseseră ambalate gogoșile.
    Leilani a mâncat cereale, combinate cu felii de banană (curățate de coajă) și lapte cu cacao. Sinistrul doctor cumpărase această licoare interzisă, fără știrea mâncătoarei de tofu. Deși lui Leilani i-ar fi plăcut laptele simplu, acceptase să-l bea cu cacao, numai ca să vadă dacă maică-sa va face o criză de apoplexie constatând că fiica ei consumase otrăvuri odioase.
    Provocarea nu avusese niciun efect asupra Sinsemillei. Cu ochii roșii, pământie la față, rămânea moale ca o legumă, după cât își făcuse de cap în seara precedentă.
    Sinsemilla nu era mai comunicativă decât bucata de tofu care i se clătina în linguriță, dar asta nu-l împiedica pe doctorul Doom să i se adreseze frecvent. Nu se aștepta la vreo reacție din partea ei, însă părea convins că toate comentariile lui erau recepționate de nevastă-sa la nivelul subconștientului.
    Uneori vorbea despre Tetsy, tânăra căreia îi „spărsese” inima, injectându-i o doză masivă de digitoxină în urmă că nici douăsprezece ore.  Alteori, informându-se de pe laptop-ul deschis pe masă, lângă farfuria lui, le punea la curent pe Sinsemilla și pe Leilani cu ultimele bârfe și noutăți care circulau pe Internet, pe diferitele site-uri administrate de marea comunitatea internațională a celor care credeau în OZN-uri.
    La cină, în seara precedentă, Leilani le spusese lui Micky și doamnei D că doctorul era asexuat. Or, asta nu era tocmai adevărat.
    Nu umbla după femei, nu le făcea curte și nici nu părea ahtiat după ele, ca alți bărbați. Dacă s-ar fi întâmplat ca o tipă fenomenală, îmbrăcată în costum de baie, să treac pe lângă Preston, probabil că acesta nici n-ar fi remarcat, decât dacă i s-ar fi părut că femeia avea vreo legătură cu niște OZN-uri sau ținea în brațe vreun prunc hibrid „alien-om”.
    În anumite împrejurări totuși pe doctor îl apuca pasiunea pentru Sinsemilla și - cum se exprima el - și-o „revărsa” asupra ei.
    Într-o casă-rulotă, fie ea și destul de spațioasă, când o familie trăiește tot anul pe drumuri, se naște o intimitate inevitabilă, care devine stresantă chiar dacă toți membrii acelei familii ar fi niște sfinți. Chiar dacă poți evita să vezi lucruri pe care nu vrei să le vezi, de auzit tot le auzi și, chiar dacă îți înfunzi perna peste cap toată noaptea, ajungi să știi tot ce se întâmplă în jurul tău, inclusiv faptul că Preston devine romantic, în special, când Sinsemilla e într-o stare de letargie vecină cu moartea.
    Leilani le povestise lui Micky și doamnei D nenumărate întâmplări de coșmar, dar despre chestia asta nu se încumetase să le spună nimic.
    Prin urmare, în timp ce Sinsemilla lua micul dejun, iar doctorul Doom naviga pe Internet pentru a afla ultimele știri despre farfuriile zburătoare, fără ca nimeni să pomenească despre incidentul cu șarpele, Leilani făcea însemnări în jurnalul ei, folosind un fel de stenografie proprie, pe care ea o inventase și pe care tot numai ea o putea descifra. Dorea să noteze toate detaliile legate de întâmplarea cu șarpele, acum, cât le avea încă proaspete în minte, dar, în același timp, consemna observații despre micul dejun în familie, inclusiv amănunte despre cele spuse de Preston.
    Se tot gândise de la o vreme să se facă scriitoare, presupunând că putea scăpa de „norocul” veșniciei care o pândea acum, când urma să împlinească zece ani.
    - Chestia asta care se întâmplă în Utah, se încruntă Preston la ecranul laptop-ului, e tare dubioasă.
    De câteva ori pomenise deja de brocajele de pe autostrăzile care duceau în partea de sus a ținului Utah, precum și despre acțiunea de urmărire a bandelor de magnați ai drogurilor, care erau înarmați până în dinți.
    - Să nu uităm că în „Întâlnire de gradul trei”, guvernul a oprit accesul populației în zona de contact cu extratereștrii tocmai lansând niște zvonuri false despre împrăștierea accidentală a unor gaze periculoase.
    Pentru Preston, „Întâlnire de gradul trei” nu era un film de ficțiune, ci un documentar. Nutrea convingerea că, în copilărie, Steven Spielberg fusese răpit de extratereștri, iar acum era folosit pentru a pregăti societatea omenească în vederea sosirii iminente a unor emisari de la Congresul Galactic.
    În timp ce doctorul continua să mormăie despre alte cazuri în care guvernul încercase să ascundă adevăratul motiv al războiului din Vietnam, Leilani se gândea că, după ce vor repara rulota, vor porni spre Utah.
    Rămase surprinsă, așadar, când, peste câteva minute, Preston ridică privirea și, extrem de surescitat, declară:
    - Idaho. Acolo se întâmplă, Lani. S-a produs o vindecare în Idaho. Sinsemilla, ai auzit? S-a produs o vindecare în Idaho.
    Pe Leilani n-o încânta deloc perspectiva de a merge în Idaho. Era prea aproape de Montana, unde Lukipela „plecase în stele”.
    Se aștepta ca Preston să le târască în Montana, când se apropia ziua ei de naștere, în februarie. În fond, dacă extratereștrii îl ridicaseră pe Luki „pe-o rază” în Montana, logic era ca, înainte ca Leilani să împlinească zece ani, să viziteze cu toții acel lor, dacă nu se însănătoșea între timp.
    Dacă până la călătoria în Montana mai erau șase luni, însemna că Leilani avea încă timp să fugă sau să se apere. Dar, dacă săptămâna viitoare ajungeau în Idaho și dacă Sinsemilla voia să meargă până în Montana, ca să vadă locul unde se presupunea că Luki se întâlnise cu extratereștrii, nu era exclus ca Preston să își propună să realizeze cât mai repede reunirea dintre frate și soră.
    Leilani nu avea deocamdată un plan de evadare. Și nicio strategie de apărare. În plus, nu era nici pregătită să moară.

                                                           35.

                                Sala de așteptare nu făcea nicio concesie ideii de confort, așa încât atmosfera sordidă de la circumscripția financiară, bunăoară, părea veselă în comparație cu ceea ce găseai aici. Numai cinci persoane așteptau să discute cu niște asistenți socială, însă în hol nu existau decât patru scaune.
    Și, cum celelalte patru femei prezente acolo erau, ori mai în vârstă ca ea, ori însărcinate, Micky preferă să rămână în picioare.
    Când ieși să o salute pe Micky, prima asistentă socială disponibilă se prezentă drept „F. Bronson”. Ciudată utilizarea acestei inițiale; în biroul lui F, plăcuța cu numele ei, pusă pe birou, nu sedovedea mai edificatoare: F. W. BRONSON.
    În vârstă de circa treizeci și ceva de ani, F era atrăgătoare; purta pantaloni negri cu o bluză tot neagră, ca și cum ar fi vrut să sfideze anotimpul și canicula.
    Din cauza posterelor, în biroul ei încins ca un cuptor, și-așa destul de mic, domnea o zăpușeală și mai mare: poze cu pisici și pisoi, cu blănuri de tot felul. Văzând imaginile acestea „pufoase”, simțeai parcă în aer moliciunea și căldura felinelor.
    Remarcând faptul că pe musafira ei o interesau afișele, F spuse:
    - În munca asta, am de-a face cu atâtea persoane ignorante, crude și cretine... încât uneori simt nevoia să-mi aduc aminte că lumea e plină de creaturi mult mai bune decât noi.
    - Sigur, înțeleg perfect, zise Micky, mințind. Oricum, eu prefer postere cu câini.
    - Tatălui meu îi plăceau câinii, spuse F, făcându-i semn lui Micky să se așeze într-un din cele două scaune din fața biroului. A fost un fustangiu egoist și scandalagiu. Eu iubesc însă pisicile.
    Dacă rasa canină devenise în întregime obiectul aversiunii lui F, doar fiindcă lui taică-său îi plăcuseră câinii, însemna că tipa era plină de prejudecăți, se gândi Micky, amintindu-și că în prezența autorităților era mai bine să îți măsori cuvintele.
    Așezându-se la birou, F spuse:
    - Dacă îți făceai programare, n-ar mai fi trebuit să aștepți așa de mult.
    Prefăcându-se că sesizase o solicitudine sinceră în glasul asistentei sociale, Micky spuse:
    - Nu face nimic. Merg la un interviu pentru angajare la ora trei, așa că, până atunci, am tot timpul la dispoziție.
    - Cu ce te ocupi?
    - Personalizarea aplicațiilor software.
    - Computerele distrug lumea, decretă F, nu pe un ton argățos, dar, oricum, cu o nuanță de resemnare. Oamenii petrec mai mult timp interacționând cu mașinile decât cu alți oameni, ceea ce înseamnă că de la an la an devenim tot mai inumani.
    Simțind că era preferabil să îi dea dreptate lui F, Micky oftă, simulă regretul și dădu din cap:
    - Da, așa e, dar din păcate acesta e domeniul în care se găsesc cele mai multe locuri de muncă.
    O fracțiune de secundă, pe fața lui F se citi dezaprobarea, ca și cum ar fi vrut să-i spună lui Micky că scuza aceasta îi amintea de motivele invocate de pârâții în procesul de la Nurnberg, apropo de necesitatea de a menține în funcțiune camerele de cazare de la Dachau și Auschwitz.
    - Te îngrijorează soarta unui copil? întrebă F.
    - Da. Exact. Fetița care e vecină cu mătușa mea. Situația ei e cumplită.
    - De ce n-a venit mătușa dumitale să depună plângere.
    - Păi, am venit eu pentru amândouă. Tanti Gen nu e...
    - Nu se acceptă anchete bazate pe vorbe din auzite, spuse F fără asprime, aproape cu părere de rău. Dacă mătușa dumitale a văzut niște lucruri care creează motive de îngrijorare privind soarta acestei fetițe, trebuie să vină aici și să discute personal cu mine.
    - Sigur, bineînțeles, dar, vedeți, eu locuiesc cu mătușa mea. O cunosc și eu pe fetiță.
    - Ai văzut când a fost maltratată - bătută sau lovită?
    - Nu, n-am asistat la astfel de abuzuri fizice, dar...
    - Dar ai văzut urme? Vânătăi, chestii din-astea?
    - Nu, nu. NU e vorba despre asta. Nu o bate nimeni. Dar...
    - Abuzuri sexuale?
    - Nu, slavă Domnului, Leilani zice că nu se pune problema.
    - Leilani?
    - Da, așa o cheamă pe fetiță.
    - Toți spun asta. Că nu se pune problema. Fiindcă le e rușine. Adevărul iese la iveală doar în timpul ședințelor.
    - Știu și eu că așa se întâmplă, de obicei. Dar cu ea e altfel. E un copil dur, inteligent. Spune întotdeauna ce are pe suflet. Mi-ar fi zis dacă ar fi fost abuzată sexual.
    - Te vezi cu ea în mod regulat? Stai de vorbă cu ea?
    - A venit aseară la noi, la cină. Era...
    - Deci n-o țin închisă în casă? Nu se pune problema de reținere cu forța, nu?
    - Reținere cu forța? Păi, într-un fel, poate da.
    - Cum adică?
    În cameră era insuportabil de cald. Sistemul de ventilație era în funcțiune dar făcea mai mult zgomot decât răcoare.
    - Nu-i place în familia ei. Nimănui nu i-ar plăcea, de fapt.
    - Rudele nu ni le alegem, domnișoară Bellsong. Dacă abuzurile contra copiilor s-are reduce doar la acest aspect, portofoliul meu de cazuri ar fi de patru ori mai voluminos. Prin „reținere cu forța” înțeleg că fetița ar fi putut fi încuiată în cameră, închisă într-o debara, legată de pat - lucruri de genul  ăsta.
    - Nu, nimic din toate astea, dar....
    - Cumva neglijență criminală? Bunăoară, fetița suferă cumva de o boală cronică netratată? Este subponderală, subalimentată?
    - Nu, nu e subalimentat, dar bănuiesc că nu e hrănită corespunzător. S-ar părea că maică-sa nu se prea omoară cu gătitul.
    Rezemându-se de spătar și ridicând din sprâncene, F spuse:
    - Nu se prea omoară cu gătitul? Domnișoară Bellsong, mi-a scăpat cumva vreun amănunt?
    Micky se trăsese mai în față pe scaun, stând acum într-o poziție cumva imploratoare, ca și cum ar fi încercat s-o convingă cu orice preț pe asistenta socială din fața ei că spunea adevărul. Or, chestia asta îi crea o senzație neplăcută. Se îndreptă de spate și continuă:
    - Îmi pare rău, doamnă Bronson, poate că n-am pășit cu dreptul în toată povestea asta, dar să știți că nu vă pierdeți timpul degeaba cu mine. Cazul acesta e absolut unic, așa că întrebările standard nu au cum să-l scoată în evidență.
    Cumva descumpănită, în timp ce Micky vorbea, F se întoarse spre computerul de pe birou și, cu gesturi nervoase, începu să tasteze ceva.
    Judecând după viteza cu care degetele ei zburau peste clape, se vedea că se pricepea la această tehnologie satanică.
.............................................................................

      „Trăiește ca și cum ai muri mâine. Învață ca și cum ai trăi pentru totdeauna.”
                                 Mahatma Gandhi

La un pas de paradis, Dean Koontz

.......................................................................
                                    9-20

                Deși rudimentare, clădirile sunt în stare bună și nu în paragină cum te-ai aștepta după atâția zeci de ani de părăsire. Chiar și așa, pe întuneric, se vede că vopseaua e proaspătă. Iar firmele magazinelor nu s-au decolorat de la arșița atâtor veri fierbinți.

    Da, a fost cândva un oraș fantomă, părăsit, părăginit. Dar, acum, l-au restaurat, trasformându-l într-un muzeu în aer liber, unde turiștii se pot plimba în voie.

    Însă noaptea, când nimeni nu mai vizitează clădirile abandonate, tot oraș fantomă rămâne. Întrucât nu există curent electric, condițiile sunt ca în secolul XIX, așa că nu locuiește nimeni aici.

    Un mârâit din partea lui Old Yeller, pe urmă o labă frecată de piciorul băiatului... da, Curtis a înțeles mesajul tovarășei lui. N-au venit aici în vacanță.

    Zumzetul elicopterului s-a pierdut în depărtare însă urmăritorii tot se vor apropia, mai devreme sau mai târziu.
    Nevoia de apă este tot mai acută. Au eliminat prin transpirație tot sucul de portocale băut mai devreme. N-are niciun chef să moară deshidratat și să-i rămână oasele pe-aici, printre schelete de șerifi, dansatoare de cabaret și gangsteri.
    Știe din filme că fierăria e întotdeauna plasată în capătul străzii principale a oricărui oraș din Vestul sălbatic.
    Curtis se duce să caute... da, perfect, informația s-a dovedit corectă. Vede grajduri și o potcovărie.
    Caii trebuie adăpați cu apă, iar potcovarii au nevoie de apă ca să își astâmpere setea și ca să poată lucra.
    Uneori, pompa de apă de la potcovărie este locul de unde toți orășenii se aprovizionează. Dar, dacă fântâna comunală a în altă parte, atunci pompa potcovarului e undeva înăuntru... da, exact, aici. Dumnezeu să binecuvânteze toate sudiourile cinematografice.
    Dacă orașul a fost restaurat cu precizie istorică, înseamnă că pompa trebuie să fie funcțională.
    Curtis se cocoață pe platforma de lângă pompă, apucă mânerul cu amândouă mâinile și trage de el în față și în spate, ca la jocurile mecanice.
    Scârțâind și scrâșnind, pistonul se mișcă ușor la început, prea ușor chiar, încât Curtis se gândește că poate pompa o fi defectă, dar e urmă devine mai rigid, când lichidul se ridică în țeavă, din același filon subteran din care se hrănesc și copacii, care sunt probabil acolo dinainte de existența orașului.
    Un șuvoi gros de apă țâșnește afară, scurgându-se prin găurile platformei de lemn pe care cade. Cățeaua sare veselă pe postament, săltând sub jetul de apă, cu limba scoasă să prindă lichidul salvator.
    Odată pompa pornită, nu mai e nevoie ca băiatul să acționeze continuu mânerul. Pășește lateral și își face palmele căuș, umplându-le cu apă, ca să-i dea să bea lui Old Yeller. Pe urmă, pompează iarăși. Acum bea și el.
    Brusc, băiatul și câinele sunt scăldați într-o lumină orbitoare.
    Speriat, Curtis ridică privirea. Fasciculul e foarte puternic.
    Oh, Doamne, acum a dat de bucluc.

                                               29.

                         Ca și cum l-ar fi cuprins brusc o criză de reumatism psihosomatic, Noah simți că-l dor din nou rănile vindecate de gloanțe în umărul stâng și în coapsa dreaptă, deși erau vindecate deja de șaptesprezece ani.
    Sculat din pat, trezit dintr-un vis urât într-un coșmar cu ochii deschiși, șofă întâi pe șosele și pe urmă pe strîzi, exploatând la maximum rabla de Chevy.
    Durerea îl săgeta nemilos în vechile răni, ca și cum i-ar fi plesnit cicatricile. Noah aruncă o privire spre umăr, pe urmă spre coapsă, convins că avea să vadă pete de sânge pe haine.
    Mătușa Lily, sora lui taică-său, îl împușcase întâi pe bătrân, fiindcă era în primejdie, după care trăsese două gloanțe în Noah, asta așa, doar fiindcă se afla și el pe-acolo, în calitate de martor. Lili îi spusese:
    - Îmi pare rău, Nono!
    Nono fiind numele de alint cu care îl dezmierdau în familie de când era mic.
    Dacă o întreagă familie este implicată într-o afacere ilicită extrem de profitabilă, o disensiune între rude se poate referi, de multe ori, la chestiuni mult mai grave decât, bunăoară, modul de împărțire între moștenitori a colecției de bibelouri pe care bunica nu le-a inclus în testament.
    Fabricarea de metamfetamină sub formă de tablete, capsule, soluție sau prafuri, fără rețetă, a fost și rămâne o activitate ilegală.
    La vârsta de șaisprezece ani, Noah nu era implicat în afacere, dar se aflase prin preajmă de când se știa el pe lume. Nu se ocupa direct de vânzarea prodului sau de colectarea banilor, altfel spus, nu „era angrenat în partea de stradă” a activității. Știa, în schimb, toate dedesubturile procesului de fabricație, astfel că devenise un „chimist” specializat în metamfetamină.
    Taică-său avea planuri mari în privința lui, dar înainte de a-i preda ștafeta la conducerea prăvăliei, voia ca Noah să-și termine studiile, fiindcă bătrânul credea în vituțile unei temeinice instruiri.
    Noah știa foarte bine că tatăl lui era un ticălos și, oricum ai fi încercat să descrii relația dintre ei, cert rămânea faptul că iubire nu era nicidecum cuvântul potrivit în acest caz. Și totuși, taică-său era foarte mândru de aptitudinile lui Noah ca „sprițer”.
    Or, pare ciudat, dar și când știi că taică-tău e un nemernic, o plagă a omenirii, tot te bucuri când zice că e mândru de tine. Așa și cu Noah! Taică-său, cu toate defectele lui, tot tatăl lui rămânea.
    În momentul în care bătrânul, împușcat în față, căzuse grămadă, iar mătușa Lily zicea „Îmi pare rău, Nono!”, Noah o luă la fugă, mâncând pământul.
    Primul ei glonț nu-l nimeri, al doilea îi sfredeli umărul, iar al treilea îi sfârtecă mușchiul coapsei. În momentul acela însă Noah ajunsese deja la ușa din față, așa că al treile glonț îl lovi în picior când era pe verandă, unde se prăvăli, rostogolindu-se pe trepte, ca un covor făcut sul.
    Lily riscă, sperând că Noah își va da duhul până la urmă din cauza hemoragiei provocate de împușcături, și ieși pe la ușa din spate, pe unde și intrase, de altfel.
    Noah o dezamăgi,astfel că după zece luni petrecute într-o închisoare, dintr-o sentință totală de treizeci de ani, Lily îl descoperi pe Isus, convertirea ei fiind poate sinceră sau doar o stratagemă menită să impresioneze instanța și să o elibereze condiționat.
    În fiecare an, de Crăciun, îi trimitea o felicitare lui Noah, uneori, cu sfânta iesle, alteori cu Moș Crăciun. De fiecare dată adăuga un mesaj plin de remușcări, scris frumos de mână.
   Mătușa Lily era o ființă rea, care fusese capabilă să-și omoare fratele și să-și împuște nepotul cu intenția de a-l ucide, dar, în general avea un comportament rațional, ceea ce nu se putea spune despre soțul ei, Kelvin.
    Toată lumea îl poreclise Crank, adică Drogatul, din nenumărate motive.
    Exact cu două luni înainte ca Lily să-l omoare pe bătrân, Kelvin o snopise în bătaie pe Laura, sora lui Noah, lăsând-o mai mult moartă decât vie.
     Mult timp, unchiul Crank „testase” cu perseverență produsul familiei. Ei bine, și dacă produsul familiei ar fi fost sucul de mere, cantitățile consumate de Crank tot dăunătoare ar fi fost.
    Când siguranțele au început să sară din cutia craniană a unchiului Crank, acesta a încercat să-și limpezească starea de confuzie snopind în bătaie pe cineva. Atunci, s-a nimerit ca Laura, în vârstă de doisprezece ani, să sune la ușă. Sau poate că a sunat la ușă cu cinci minute înainte ca siguranțele să sară, așa că unchiul Crank și-a poftit nepoata în casă, tratând-o cu o limonadă delicioasă, cum numai el se pricepea să pregătească. Dar, brusc, l-au apucat pandaliile.
    Ceva mai devreme, Lily ieșise cu câinele la plimbare, iar când s-a întors acasă unchiul Crank o bătea deja pe Laura de câteva minute, folosind întâi pumnii, apoi, o statuetă de lemn, cumpărată de la un magazin de suveniruri din Las Vegas.
    Lily îl trase pe Crank de lângă fată și îl puse să se așeze pe un fotoliu. Poate că numai ea reușea să îl potolească, indiferent de paroxismul crizei de psihoză toxică, și asta fiindcă lui Crank îi era frică de ea.
   Fratele mătușii Lily, tatăl lui Noah, locuia la o stradă distanță, așa că, la trei minute de când îi telefonase sora lui, se și prezentase la locul faptei.
   Fiica lui fusese bătută oribil, zăcând acum fără cunoștință, poate pe moarte, motiv pentru care tatăl a vrut inițial să cheme salvarea, după care și-a dat seama, la fel ca și Lily, că trebuia să se ocupe mai întâi de Crank.
    Spre norocul familiei, unchiul Crank s-a „sinucis” peste șapte minute.
    Sub îndrumarea răbdătoarei sale soții, a compus din inimă o mărturisire:
    Dragă Laura,
    Sunt un om distrus de metamfetamină și alte droguri. Nu mi-am dat seama ce fac. Nu sunt un om rău. Dar am ajuns în ultimul hal. Să nu dai vina pe mătușa ta, o bunătate de femeie, pentru ceea ce am făcut eu.
    Cu dragoste, unchiul tău Crank.
    În sminteala lui, unchiul Crank credea că biletul acesta îi va fi înmânat Laurei, împreună cu urările lui de grabnică însănătoșire.
    Era atât de neputincios și confuz, încât nici n-a fost în stare să urce scările singur, trebuind să fie susținut de Lily și de cumnatul lui, care l-au ajutat, astfel să ajungă la baia de la etajul doi.
    Crank credea că, după ce îl bărbiereau și îl spălau, îl vor duce la o clinică-sanatoriu, în Palm Springs, ca să urmeze un program de reabilitare.
    După ce cumnatul lui l-a ținut cu o mână ca să nu cadă din picioare, Crank s-a instalat pe vasul de toaletă, peste capacul coborât al colacului, și a ațipit până când Lily l-a deranjat, băgându-i în gură țeava revolverului.
    Lily își pusese mănuși și își înfășurase peste braț o față de pernă, ca să evite orice urme incriminatoare de praf de pușcă.
    Surprins, mușcând țeava armei, unchiul Crank a deschis ochii, părând să-și dea seama că internarea la Palm Springs va fi ceva mai complicată decât crezuse el, și pe urmă Lily a apăsat pe trăgaci.
    Timp de peste douăzeci de minute, pe parcursul cărora Crank a fost pregătit pentru călătoria în Iad, unde avea să fie expediat în cele din urmă, Laura zăcuse pe podea, în salonaș, cu obrazul, cândva adorabil, făcut chiseliță, și cu niște leziuni pe creier care se agravaseră de la o clipă la alta, până când Lily chemase ambulanța.
    Noah nu fusese prezent la niciunul dintre aceste incidente, dar aflase despre ele de la taică-său.
    Lucrurile s-au precipitat peste două luni, când tanti Lily s-a prezentat cu un revolver. Frate-său sustrăsese șapte sute de mii de dolari din profiturile obținute pe metamfetamină.
    Împușcat în două locuri, Noah fusese convins că își va da duhul acolo, pe pajiștea din fața casei. Mai târziu, ajuns pe patul de spital, când își dăduse seama că va scăpa cu viață, Noah concise că își „merita” rănile, care reprezentau pedeapsa pentru faptul că nu fusese în stare să-și ocrotească surioara.
    Vinovăția i-a dat puterea de a deveni prorpiul său Pygmalion, permițându-i să sculpteze un nou Noah Farrel, din piatra celui vechi. Vinovăția era ciocanul lui; vinovăția era dalta lui. Vinovăția era pâinea și inspirația lui.
    Ori de câte ori auzea pe cineva declarând că vinovăția era un sentiment distructiv, că o persoană, pentru a fi pe deplin realizată, trebuia să-și „depășească” vinovăția, Noah știa că avea de-a face cu un imbecil. Lui, vinovăția îi salvase sufletul.
    De-a lungul celor șaptesprezece ani totuși realizase, de asemenea, că acceptarea vinovăției nu era un scop în sine. Asumarea responsabilității pentru consecințele faptelor tale nu ducea neapărat la mântuire.
    Or, până ce nu va găsi poarta spre mântuire, până ce nu o va deschide și nu îi va trece pragul, vechiul Noah Farrel nu va avea niciodată senzația că locul lui era în interiorul noului om creat de el.
    Acum, în cele mai cumplite ceasuri ale nopții, gonind cu mașina pe străzile din Orange County, Noah era speriat cum nu mai fusese vreodată, mai speriat decât atunci când se alesese cu două gloanțe trase de Lily, așteptându-se să fie împușcat și în cap.
    Când apăsă frâna și intră cu rabla lui de Chevy pe aleea Sanatoriului Cielo Vista, îl cuprinse disperarea văzând toate mașinile de poliție parcate acolo.
    Apelul telefonic care îl smulsese din pat, apelul telefonic care ar fi putut fi o farsă sau o greșeală, avea o bază reală.
    LAURA.

                                                           30.

                               Pompa scârțâie și scrâșnește, pe măsură ce mânerul lăsat liber acum, revine în poziția oprit. Jetul de apă din țeava de fier scade repede, reducându-se la căteva picături răzlețe.
    - Ce naiba cauți aici, băiete? întreabă tipul care ține lanterna.
    Din cauza luminii orbitoare, Curtis nu vede mare lucru din figura acestui bărbat.
    - Ți-ai uitat urechile în ceilalți pantaloni, ia zi?
    Ce expresie ciudată!
    - Ți s-au umplut urechile de bălegar, băiete?
    - La ce vă referiți, domnule?
    - La urechi, ripostă străinul, deja nervos.
    - Ferească Dumnezeu, domnule, nu!
    - Ăsta-i câinele tău?
    - Da, domnule.
    - E rău?
    - Nu e rea, domnule.
    - Ce-ai zis?
    - E cățea, domnule.
    - Ce-i cu tine, ești cam prostovan?
    - Da, poate.
    - Mie nu mi-e frică de câini.
    - Nici ei nu-i e frică de dumneavoastră!
    - Ia, să nu faci mișto de mine, băiete.
    - Nu mi-aș permite, nici dacă aș ști cum, domnule.
    - Dar ce-o fi de capul tău? Oi fi vreun răufăcător, ia zi?!
    - Dacă am înțeles bine ce m-ați întrebat, să știți că nu sunt, domnule!
    Străinul coboară lanterna, îndreptând fasciculul de lumină spre Old Yeller.
    - Am mai văzut ei javre drăgălașe ca asta, dar numai ce te-ai întors un pic și te-au înhățat de gioale.
    - Gioale?! repetă Curtis, crezând că tipul se referă la un fel de bocanci, poate.
    Fără lumina aceea orbitoare în ochi, Curtis vede că omul acesta nu e altul decât Gabby Hayes, cel mai mare năzdrăvan din istoria filmelor western. Dar, pe urmă, își dă seama că nu poate să fie Gabby, fiindcă Gabby a murit, probabil, de câteva zeci de ani.
    - Dacă se dă la gioale, am ras-o, pe cuvânt.
    Exact cum te-ai aștepta să vezi la orice cetățean țicnit din Vestul sălbatic de odinioară, indiferent de meseria lui, omul acesta are o armă. Nu un revolver oarecare, ci un pistol de 9 mm.
    - N-oi arăta eu prea grozav, dar nici papă-lapte nu sunt, cum ai crede tu. Sunt paznicul de noapte al acestei ghene sculate din morți și îmi fac treaba strașnic.
    Deși bătrân, omul ăsta nu e chiar atât de bătrân, încât să fie Gabby Hayes, chiar dacă Gabby Hayes ar mai putea fi în viață cumva, și nu e nici mort, așa că nu poate fi Gabby Hayes reînviat, într-un cu totul alt film...
    Totuși, asemănarea este așa de mare, încât precis e vreun urmaș de-al lui Gabby, poate nepotu-său chiar, Gabby Hayes III.
    Îmbujorat la față de emoție și venerație, Curtis se simte mic, mic de tot, ca în prezența unei altețe regale.
    - Dacă vreau, pot să împușc omul și după colțul casei, prin ricoșeu calculat, dacă e musai, așa că fă bine și strunește-ți „lada” asta de purici, să nu se dea la mine, iar tu nu încerca să fugi nicăieri.
    - Nu, domnule.
    - Unde-s ai tăi, băiete?
    - Au murit, domnule.
    Sprâncele albe și stufoase se reped parcă la borul pălăriei.
    - Au murit? Așa zici, băiete, au murit?
    - Da, așa zic, domnule.
    - Aici?
    La care, paznicul îngrijorat cercetează din ochi strada lungă, de parcă gangsteri plătiți s-ar fi fofilat în tot locul ca să omoare oamenii cumsecade. Pistolul îi freamătă în palmă, de parcă s-ar fi îngreunat brusc și nu l-ar mai fi putut ține bine.
    - Au murit aici, unde fac eu de pază? Nu se poate așa ceva! Unde ziceai că erau ai tăi?
    - În Colorado, domnule.
    - Colorado? Dar nu ziceai că au murit aici?
    - Nu, am vrut să zic că au murit în Colorado.
    Paznicul răsuflă ușurat, iar pistolul nu-i mai tremură între degete.
    - Păi, și-atunci, după „bal” cum ai ajuns tu aici, cu roade-oase asta?
    - Am alergat de ne-a ieșit sufletul, îl lămurește Curtis, simțind că măcar o parte din adevăr poate fi împărtășită oricărui urmaș al domnului Hayes.
    - Să nu-mi spui tu mie că ați alergat pe jos tot drumul din Colorado până aici!
    - Ba da, la început am alergat, domnule, pe urmă am făcut un fel de autostop, iar pe ultima porțiune, iar am alergat.
    Old Yeller gâfâie, vrând parcă să confirme declarația băiatului.
    - Și cine sunt nemernicii naibii de care ați fugit așa?
    - Unii sunt mai drăguți, alții nu. Cei mai simpatici sunt cei trimiși de autorități, presupun.
    - Autorități, ai zis?! se strâmbă paznicul scârbit. Aha, îi știu eu și p-ăștia - perceptori, inspectori de cadastru - așa-ziși făcători de bine!
    - Am văzut agenți FBI, trupe întregi, pe cuvânt, plus pe unii de la Agenția Națională de Securitate, plus niște militari din armată, zău.
    - Autorități! Pfui! pufnește paznicul atât de revoltat, încât mai-mai să plesnească de indignare. O adunătură de ticăloși, smintiți după putere, care habar n-au de nimic. Niște hoți, toți! Uite, de plidă, o familie, soț și soție, se spetesc toată viața muncind și plătesc toate dările la stat, iar dacă ea moare cu doi ani înaintea vârstei de pensionare, mizerabilii naibii nu-i dau un șfanț soțului din banii cotizați de ea, exact cum am pățit eu, de-am rămas cu o pensie de rahat și trebuie să vin aici, noaptea, de cinci ori pe săptămână, ca să fac pe paznicul în gaura asta de șarpe, de risc să mă muște de gioale tot felul de dulăi fioroși. Asta, în condițiile în care, unul debil la cap se alege cu o pensie cel puțin dublă decât a mea, fiindcă, vezi tu, cică e bolnav psihic! Pricepi, băiete, ce vreau să zic?
    - Nu prea, domnule, recunoscu Curtis.
    După toată agitația dinainte, acum, când vociferările furioase ale lui Gabby au băgat spaima în ea, Old Yeller scâncește, se lasă pe vine și face pipi pe platforma de lemn.
    Curtis înțelege perfect reacția ei față de paznic, care, cel puțin deocamdată, a făcut mai mult pe durul, fără să le arate niciun fel de compasiune sau înțelegere.
    - Ce-a pățit câinele tău, băiete?
    - Nimic, domnule, doar că a trecut prin multe încercări în ultima vreme.
    Uite, acum apar și alte pericole pentru câine și băiat: zumzetul elicopterului uriaș care spintecă văzduhul deșertului.
    Paznicul înclină capul spre umăr, iar Curtis nu s-ar mira dacă urechile neobișnuit de mari ale tipului ar începe să se rotească încercând să capteze sunetul, ca niște farfurii de radio-telescoape.
    - Sfinte Sisoie, drăcovenia asta e ca sfârșitul lumii. Doar nu vrei să zici că nemernicii ăia te vânează în așa ceva?
    - Ba da, confirmă Curtis. Și asta nu e tot.
    - Autoritățile țin musai să te înhațe, precum vrea pisica să prindă șoarecele.
    - Nu-mi prea place comparația asta, domnule.
    Îndreptând fascilul luminos al lanternei spre bucata de postament dintre ei, Gabby spune:
    - De ce vor să pună mâna pe tine băiete?
    - Răii ăia au avut ce-au avut cu mama mea, iar după ce i-au venit de hac, s-au gândit să mă aranjeze și pe mine.
    - Dar cu mama ta ce-au avut? A fost ceva legat de... pământ?
    Curtis habar n-avea la ce se referă paznicul, dar simte că are prilejul să-și facă un aliat din omul acesta. Așa că improvizează:
    - Da, domnule, a fost ceva legat de pământ.
    - Fir-ar ei să fie de nenorociți, că nu se mai satură odată de atâta pământ! înjură Gabby, scuipând cuvintele cu năduf.
    Uimit de ieșirea paznicului, Curtis nu mai e nevoit să formuleze vreun răspuns, căci interlocutorul lui își continuă invectivele:
    - Păi, să vezi ce-am pățit eu și nevastă-mea. Cumpărăm noi peticul ăla frumos de pământ, cu luciu de apă, cu pădure bătrână, că dacă-ți puneai mintea să sapi pe-acolo sigur găseai niscaiva oase de dinozaur printre rădăcini, cu pășuni bune. Ei bine, ne-a luat cincisprezece ani pe puțin ca să achităm împrumutul la bănci, niște lipitori și astea, pe urmă încă șapte ani de economii ca să avem cu ce face și noi o căsuță de lemn acolo, dar când în sfârșit am fost gata să săpăm fundația, autoritățile au zis că nu se poate. Și știi de ce? Cică am deranja nenorocitele alea de ploșnițe împuțite care trăiesc pe câmpul nostru, adică am provocat un dezastru ecologit, fiindcă ploșnițele astea scârboase nu trăiesc decât în puține locuri. Așa că, iată-ne pe noi doi, nevastă-mea și cu mine, proprietari în toată regula pe bucata noastră de pământ, unde n-avem voie să facem ce ne trece nouă prin cap, fiindcă deranjă ploșnițele! Ptiu, drace, mare porcărie!
    Old Yeller s-a ascuns deja după Curtis.
    La răsărit, bâzâitul elicopterului se aude tot mai tare prin văzduhul rănit de elice.
    - Bun, și dacă te prind, ce-or să-ți facă, băiete?
    - Ăia răi de tot o să mă omoare, spune Curtis. Ăia trimiși de autorități... s-ar putea întâi să mă ascundă pe-undeva, ca să mă poată interoga. Iar dacă răii nu mă găsesc acolo unde o să mă pitească agenții FBI... în fine, mai devreme sau mai târziu ăștia trimiși de autorități o să se apuce să facă experimente pe mine.
    Deși afirmațiile lui par de-a dreptul incredibile, Curtis e sincer convins că așa va păți.
    Ori paznicul intuiește că băiatul nu minte, ori e dispus să creadă orice oroare legată de niște autorități care au pus mai mult preț pe niște ploșnițe decât pe el, ca om.
    - Experimente?! Pe un copil?!
    - Da, domnule.
    Gabby n-are nevoie să afle la ce fel de experimente va fi supus Curtis sau în ce scop se va face acest lucru.  Mintea lui furioasă e capabilă să născocească tot soiul de grozăvii.
    - Păi, sigur, nici nu mă mir! Ticăloșii naibii! Iau impozite și taxe de la noi, niște bieți oameni de rând, ca să se ducă și să tortureze niște copii! Ăștia sunt în stare să te ciopârțească mărunt-mărunt, să te fiarbă cu orez și să te servească la masă ploșnițelor împuțite, care, nu-i așa, trebuie ocrotite, ca să fie fericite!
    Dincolo de creasta dealului, înspre est, o luminozitate difuză înflorește în noapte: se văr fascicule de lumină de la farurile sau proiectoarele celor două mașini de poliție. Și de la elicopter. Din ce în ce mai strălucitoare, de la secundă la secundă.
    - Mai bine s-o luăm din loc, spune Curtis, referindu-se mai mult la el și la câine decât la paznic.
    Gabby privește furios spre lumina care se ridică la răsărit, iar barba i se face țepoasă, de parcă ar fi fost conectată la o priză electrică. Pe urmă, mijește ochii la Curtis, concentrându-se să-l vadă mai bine, astfel că fața i se boțește și i se zbârcește, ca un pergament egiptean.
    - Sper că n-ai bătut câmpii aiurea, băiete!
    - Nu, domnule, deloc.
    - Bine, atunci o să-i învățăm noi minte pe ticăloșii ăștia. Să nu te dezlipești de mine, ai priceput?
    - Nu prea, recunoaște Curtis.
    - Haide! țipă Gabby și o zbughește la fugă spre hotelul de alături.
    Curtis ezită, neștiind exact cum „să nu se dezlipească” de Gabby. În ciuda reținerilor inițiale în privința paznicului, Old Yeller pornește pe urmele lui. Instinctul îi spune, se pare, că poate avea încredere în el.
    Elicopterul se apropie: o avalanșă de sunete ritmice violente care alunecă în jos pe panta văii.
   Dar se mai aude ceva. Un bâzâit pe care Curtis îl simte în dinți, o vibrație care îi răsună până în sinusuri și în măduva oaselor.
    Pentru a contracara valul de frică, își amintește că modalitatea de a evita starea de panică, atunci când te simți luat de apă, este să te concentrezi asupra mișcărilor de înot.
    Construcțiile din lemn, care se prăbușesc parcă peste ei din ambele părți ale drumului, par aurii sub lumina lanternei.
    Ajung în capătul străduței, paznicul stinge lanterna, iar întunericul se închide peste ei, ca și cum ar fi coborât toți trei într-un beci adânc și ar fi tras ușa după ei. Gabby face doi pași într-o curte cu pământ bătătorit, după care se oprește.
    Dacă n-ar fi fost câinele, care să-i arate pe unde să calce, Curtis s-a fi ciocnit de bătrân. Așa însă reușește să-l ocolească.
    Gabby îl înșfacă pe Curtis, îl trage spre el și îi urlă la ureche, peste vacarmul elicopterului care se apropie:
    - O luăm spre nord, căre hambarul care nu-i hambar!
    Curtis se gândește că „hambarul care nu-i hambar”, ce-o mai fi și asta, e prea aproape, probabil, așa că nici acolo nu va fi la adăpost. După mintea lui, de fapt, nici granița cu Canada nu-i suficient de departe, ba nici chiar Polul Nord, dacă se gândește mai bine.
    În stânga, Curtis sesizează o luminozitate sidefie foarte aproape de sol. Alarmat, arunci o privire spre vest și vede un fel de ceață lipită parcă de pământ. Ceața iluzorie este, în realitate, fosforescența naturală a depresiunii, fantoma unei mări moarte de mult.
    Zbaterea elicelor se înmoaie brusc, fiind însoțită de fluieratul strident al decelarației. Elicopterul este la pământ.
    Vin. Vin după el. Sunt eficienți și rapizi.
    Paznicul nu aleargă, în sensul propriu-zis al cuvântului, ci înaintează prin mișcări zvâcnite. Din când în când, se mai oprește și întoarce capul, fluturând pistolul, ca și cum s-ar aștepta să dea cu ochii peste un bandit, exact acolo, în spatele lui.
    Lui Curtis îi vine să strige:
    - Mișcă, mișcă, mișcă....
    Dar simte că ar fi degeaba, din moment ce Gabby e un urâcios pe care n-ai cum să-l scoți din ale lui.
    Deși echipele de căutători au coborât, probabil, din elicopter, înspre sud, acolo unde au aterizat, nu se vede nicio lumină. Preferă să își efectueze cercetările în condițiile oferite de natură, fiind convinși că aparatura lor extrem de sofisticată poate fi eficientă și pe întuneric.
    Totul începe, de fapt, printr-un urlet. Niște țipete de adult pe care groaza îl face să se comporte ca un copil.
    Gabby se oprește iarăși și mijește ochii înapoi, pe drumul pe care au venit, vântură pistolul în toate direcțiile, în căutarea pericolului.
    Prinzându-l pe paznic de braț, Curtis îl împinge înainte.
    Spre partea de sus a orașului, urlă doi bărbați. Acum, sunt trei, ba chiar patru, poate. Groaza i-a cuprins subit, ajungând la paroxism.
    - Ce dracu mai e și asta? se miră Gabby, iar vocea îi tremură rău.
    Curtis trage de el, iar paznicul se urnește din loc iarăși, dar urletele sunt punctate acum de păcănitul și pârâitul unor arme automate.
    - Doar nu s-or împușca unii pe alții?!?
    - Haide, repede, repede, insistă Curtis, care din cauza panicii renunță la orice politețe, încercând să-l împingă pe bătrân de la spate.
    Nici dacă i-ar sfârteca în bucăți cineva sau le-ar spinteca burțile, ori i-ar devora de vii, niște oameni n-ar putea scoate niște zbierete mai sinistre decât astea.
    Cu smucituri și zvâncnituri, paznicul se deplasează spre nord; Curtis preferă să nu-l scape din ochi, așa că pășește în linie cu el, iar cățeaua le deschide calea, în față, ca și cum, printr-o stranie percepție paranormală, știe unde se află „hambarul care nu-i hambar”.
    Lăsând în urmă jumătate de oraș, ajung la o altă ulicioară între niște clădiri, când, printr-un tunel de ziduri de scânduri, o lumină ciudată izbucnește în dreapta lor, pe strada mare.  Pulsează de două ori, pe urmă, o masă mare întunecată se rostogolește de pe stradă spre ei.
    Agil, dar dizgrațios ca o marionetă stricată, Gabby sare la o parte cu o iuțeală surprinzătoare. Curtis se ferește, iar câinele o zbughește să se ascundă.
    Ca o ghiulea zvârlită din țeava tunului, un cadavru se izbește dintr-o clădire în alta, pocnind cu membrele în garduri, de parcă ar fi venit de pe lumea cealaltă. Nimerește, până la urmă, pe jos, dincolo de Curtis, moale ca o sperietoare suflată de vânt.
    Pe pieptul explodat al victimei, pârlite și zbârcite, două litere albe - F și I - suplinesc lipsa unui B din mijloc.
    Urâcios și reumatic cum e, paznicul încărunțit simte pericolul, ceea ce-l face să-și recapete sprinteneala juvenilă de odinioară. O tulește spre hambar, luându-se parcă la întrecere cu câinele, în timp ce Curtis aleargă în urma lor.
    Urlete, țipete speriate și împușcături răsună printre clădiri, după care se aude un sunet straniu - priong, priong, priong - ca și cum ai ciupi dinții unei greble, aidoma coardelor unei viori.
    Un Curtis Hammond zace mort în Colorado, iar altul gonește acum și el spre propriul mormânt.

                                                           31.

                              Nasturii, insignele și cataramele străluceau pe uniformele kaki ale polițailor care roiau în fața intrării Sanatoriului Cielo Vista.
    Martin Vasquez, directorul general al acestui stabiliment, stătea deoparte, lângă un stâlp. Trezit din somn la această oră târzie din noapte, avusese grijă totuși ca în semn de respect să se îmbrace cu un costum negru.
    În vârstă de vreo patruzeci de ani, Vasquez părea tânăr, cu fața netedă și privirea inocentă. Uitându-se la Noah Farrel, care venea spre el, ar fi preferat, probabil, să renunțe la prerogativele funcției sale și să poată aduce alinare, ca un preot care a ales sărăcia și celibatul.
    - Îmi pare extrem de rău, sunt dezolat. Dacă veniți la mine în birou, voi încerca să vă explic ce s-a întâmplat, atât cât știm și noi, desigur.
    În cei trei ani cât fusese polițist, Noah anchetase patru omoruri, la locul faptei. Și el avusese aceeași expresie ca ofițerii prezenți aici, atunci, de mult, când intrase în contact cu rudele îndoliate ale acelor victime.
    Un amestec de compasiune și suspiciune mocnită, care persista și după identificarea făptașului.
    Faptul că plătise costul internării Laurei în sanatoriu nu fusese o povară, ci însuși scopul existenței lui. Dar, chiar dacă oamenii aceștia îl credeau, el tot observa o undă de suspiciune dincolo de compasiunea lor.
    Unul dintre polițai făcu un pas spre Noah, când acesta porni către ușa de la intrare, în urma lui Vasquez.
    - Domnule Farrel, sunt nevoit să verific dacă purtați armă.
    Noah se îmbrăcase în bragă, punându-și niște pantaloni sport și o cămașă înflorată. Tocul revolverului era la spate.
    - Da, dar am permis.
    - Sigur, domnule, știu, dar vă rog să-mi lăsați mie revolverul, pe care o să vi-l înapoiez la plecare.
    Noah ezită.
    - Ați avut cândva meseria mea, domnule Farrel. Gândiți-vă un pic și o să vă dați seama că ați proceda la fel.
    Noah nu știa ce-l apucase să-și ia pistolul, din moment ce nu obișnuia să îl poarte tot timpul. Dar, când plecase de-acasă, după ce îl sunase Vasquez, nici nu fusese în stare să gândească prea limpede.
    Scoase revolverul din toc și i-l dădu polițaiului.
    Deși holul era pustiu, Vasquez spuse, arătând spre un coridor scurt, în stânga:
    - În birou e mai bine, nu ne deranjează nimeni.
    Noah rămase pe loc.
    Drept în față, ușa era deschisă între hol și culoarul lung de la parter, unde se aflau rezervele pacienților. În capătul din fund, unde era camera Laurei, se vedeau niște bărbați. Toți erau în civil. Detectivi, specialiști în investigații pe baze științifice.
    Revenind lângă Noah, Vasquez zise:
    - O să ne anunțe când puteți să vă vedeți sora.
    Lângă ușa camerei ei, se afla o targă de la morgă.
    - Wendy Quial, ghici Noah, referindu-se la asistenta brunetă care le aducea înghețată bolnavilor, în urmă cu câteva ore, numai.
    La telefon, i se spusese doar esența tragediei. Laura murise. Fulgerător. Fără să sufere.
    - Cine v-a spus? se miră Martin Vasquez.
    Prin urmare, instinctul nu-l mințise, deși el îl nesocotise. În fond, înghețata nu era soluția. Iubirea era soluția. O iubire dură, în cazul de față.
    Un membru din „Cercul prietenilor” manifestase o iubire un pic cam dură, demonstrându-i lui Noah ce pot păți surorile celor care simt că este sub demnitatea lor să primească pungi pentru rău de avion doldora de bani.
    Noah se imagina apăsând pe trăgaci; congresmanul se contorsiona de durere, rănit de moarte, cu burta ciuruită de gloanțe.
    De ce n-ar face-o, în fond? Oricum, nu mai avea niciun țel acum. Or, e bine să ai cu ce să-ți ocupi timpul. În lipsă de altceva, răzbunarea putea fi o soluție mulțumitoare.
    Neprimind niciun răspuns, Vasquez reluă:
    - Avea un CV impresionant. Și iubea meseria de asistentă medicală. În plus, avea niște scrisori de recomandare excelente. Zicea că preferă să lucreze aici, unde atmosfera e mai puțin stresantă decât într-un spital.
    Timp de șaptesprezece ani, de când Laura rămăsese mai mult moartă decât vie, în urma loviturilor primite, Noah se prefăcuse că nu era un Farrel, ci un străin de această familie de criminali, o persoană mai curată la suflet decât cei care îl zămisliseră, un om capabil să își ispășească păcatele. Dar, acum, când își pierduse sora pentru a doua oară, și de data asta definitiv, nu mai considera necesar să își ascundă firea păcătoasă.
    - Prinsă însă asupra faptului, preciză Vasquez, e recunoscut tot. A lucrat ca asistentă medicală în trei spitale, secția nou-născuți. De fiecare dată, când lumea în început să se întrebe dacă numărul mare al deceselor micuților nu este cumva din cauze nenaturale, și-a schimbat locul de muncă.
    Omorându-l pe congresman, Noah nu s-ar alege cu mare lucru, dar plăcerea de a-l ucide s-ar putea să fie suficient de dulce, încât să mascheze, pentru o vreme, amarul acestei vieți.
    - Recunoaște că a omorât șaisprezece bebeluși. Dar nu consideră că a făcut ceva rău, ci, dimpotrivă, niște „mici” acte de clemență.
    Până adineauri, îl auzise pe Vasquez vorbind, fără să-l asculte, însă. Acum, sesiză sensul cuvintelor lui.
    - Clemență?!
    - Alegea copii cu probleme de sănătate. Sau, uneori, copii care păreau doar debili. Ori micuți cu părinți săraci și analfabeți. Zicea că în felul ăsta îi cruța, salvându-i de la o viață plină de suferințe.
    Instincul lui Noah fusese doar pe jumătate corect. Asistenta avea o „misiune”, dar nu din partea „Cercului prietenilor”, deși motivația faptei izvora tot din infatuare și egoism. Remarcase la multe persoane o asemenea atitudine, așa că știa ce însemna.
    - După ce a plecat și de a treia secție de nou-născuți, înainte de a veni aici, spuse Vasquez, a lucrat la un azil, unde a eutanasiat cinci bătrâni, fără să trezească nicio bănuială. Și, în plus... e mândră de ceea ce-a făcut. Nu numai că nu are nicio remușcare, dar nici nu-i e rușine măcar. Ca și cum i s-ar părea normal s-o lăudăm și s-o admirăm, pentru... pentru „compasiunea” manifestată, cum zice ea.
    Infamia congresmanului izvora din lăcomie și sete de putere, ceea ce lui Noah i se părea un lucru malefic, ușor de înțeles. La fel ca și în cazul tatălui său sau al unchiului Crank, bunăoară. Pe când, idealismul irațional al asistentei medicale provoca doar dispreț și scârbă, nu o dorință furibundă de răzbunare.
    Or, fără o motivație vindicativă substanțială, Noah simțea iarăși că acțiunea sa n-are avea niciun rost.
    - Un membru al personalului a surprins-o pe Quail în timp ce... o lichida pe sora dumitale. Altminteri, nici n-am fi știut.
    În celălalt capăt al coridorului lung, un tip intra cu targa în camera Laurei.
    În mintea lui Noah se propagă un fel de zgomot, ca un tunet îndepărtat sau ca vuietul unei cascade.
    Trecu prin cadrul ușii deschise care lega holul de coridor. Martin Vasquez strigă după el, reamintindu-i că poliția interzisese accesul în acea zonă.
    Când se apropie de cabinetul asistentelor medicale, lui Noah îi ieși în față un polițist în uniformă, care încercă să-l oprească.
    - Fac parte din familie.
    - Știu, domnule. Nu mai durează mult.
    - Mda. Eu vreau acum.
    Când Noah vru să treacă mai departe, polițistul îi puse mâna pe umăr. Noah reuși să se smulgă, continuând să avanseze.
    Polițistul veni după el, îl înșfăcă din nou și probabil că ar fi ajuns să se bată, din moment ce ofițerul n-avea încotro, trebuia să-și facă datoria, dar, mai ales, fiindcă Noah simțea nevoia să lovească pe cineva.
    Pentru a nu ajunge la pumni, unul dintre detectivii aflați ceva mai încolo pe coridor spuse:
    - Dă-i drumul să treacă.
    Un vuiet continuu, ca de la cinci cascade Niagara la un loc, răsuna și acum în mintea lui Noah, astfel încât vocile din jur i se păreau cumva atenuate și înăbușite.
    - Nu pot să te las singur cu ea, spuse detectivul. Urmează să i se facă o autopsie, or, cum știi și dumneata, trebuie să dovedim că proba a fost supravegheată permanent.
    Cadavrul reprezenta o probă la dosar. Ca un cartuș uzat sau un ciocan plin de sânge. Laura încetase să mai fie o persoană. Devenise un obiect acum, un lucru.
    - Nu vreau să-i dăm ocazia avocatului angajat de nemernica aia dementă să spună că s-a „umblat” la cadavru, înainte de a se face testele de toxicologie.
    „Nemernica aia dementă”, în loc de „pârâta”. Aici semnificația termenilor contează mai puțin decât în instanță.
    Dacă avocatul reușea totuși să separe noțiunea de „nemernică” de aceea de „dementă”, impunând-o pe aceasta din urmă, atunci asistenta medicală avea toate șansele să își ispășească pedeapsa într-o clinică psihiatrică modernă, dotată cu piscină, televizor în cameră și ședințe de terapie menite nu să analizeze pornirile ei criminale, ci să o ajute să își păstreze respectul de sine.
    Laura se afla pe pat, într-o pijama galbenă. Ori se trezise din transa ei catalepică și se îmbrăcase pentru somn, ori poate că asistenta îi schimbase hainele și o pieptănase ca o dovadă de bunăvoință înainte de a o omorî.
    - Quail își imagina, ținând seama de starea de degradare psihică a pacientei, că moartea ei va fi pusă pe seama unor cauze naturale, fără să se recurgă la autopsie. Prin urmare, nici nu s-a obosit să folosească o substanță greu de detectat. I-a injectat o cantitate importantă de Haldol, un tranchilizant.
    Pe la vârsta de opt ani, Laura înțelesese că familia ei era altfel decât altele. Nimeni nu încercase să îi inoculeze un simț moral puternic, ceea ce, de altfel, le lipsea tuturor celor din neamul Farrel. Dar cu toate astea, Laura avea, din naștere, conștiința răului și a binelui.
    I se făcea mereu rușine, iar comportamentul rudelor o scandaliza tot mai mult, de la an la an. Se retrăsese în carapacea ei, găsindu-și refugiul în cărți și în reverii. Nu-și dorea decât să crească mare mai repede, să plece de-acolo și să își făurească o viață „curată, tihnită, fără să facă rău nimănui”.
    Detectivul încercă să îl consoleze pe Noah, cu o ultimă dezvăluire:
    - Supradoza a fost așa de mare, încât moartea a survenit imediat. Mizeria asta de medicament închide circuitul sistemului nervos central, ca un întrerupător.
    Pe la vârsta de unsprezece ani, Laura voia să se facă doctoriță, intuind într-un fel că a nu provoca răul nimănui nu era suficient pentru a se rupe complet de rădăcinile ei familiale.
    Când împlinise doisprezece ani, visa să devină medic veterinar, fiindcă animalele sunt niște pacienți mai buni decât oamenii. Pe oameni, spusea ea, nu-i poți tămădui de răul lor cel mai profund; nu poți decât să le alini suferințele fizice.
    Grea povară să fii atât de lucid în privința naturii umane, la o vârstă așa de fragedă.
    Detectivii și medicii legiști se retrăseseră mai în spate, lăsându-l pe Noah singur lângă pat, dar zăboveau totuși prin preajmă, având datoria de a veghea la integritatea probei decesului.
    Laura zăcea lungită pe spate, cu brațele pe lângă corp. Palma stângă era lipită de cearșaf, dar pumnul drept, rămas aproape complet strâns, vădea o ultimă încercare de a se mai agăța de viață.
    I se vedeau amândoi obrajii, unul neted, ca de porțelan, celălalt distrus și mutilat - opera lui Dumnezeu și opera lui Crank.
    Pentru Noah, care știa că acum o vedea pentru ultima oară, ambele părți ale feței ei erau frumoase, impresionându-l fiecare în mod diferit.
    Simți impulsul de a-i vorbi, așa cum făcuse de-a lungul atâtor ani, ceas după ceas, cu speranța că ea îl putea auzi. Dar acum, când sora lui plecase departe, de unde nu-l mai putea auzi, Noah constată că nu mai avea nimic de spus - nici ei, nici nimănui.
    Sperase că tunetul acela îndepărtat care îi bubuia în cap se va opri, atunci când, văzând-o pe Laura, putea avea confirmarea dureroasă a morții ei. Dimpotrivă, vuietul devenea din ce în ce mai puternic.
    Se întoarse cu spatele la pat și porni spre ușă, unde, o fracțiune de secundă, avu senzația că aerul se solidificase parcă, oprindu-l să iasă din cameră.
    Pe hol, ușa de vizavi era închisă. La ultimele lui vizite, camera aceea - tot cu un singur pat - fusese deschisă, pentru aerisire, nefiind ocupată de vreun pacient.
    Deși știa că era foarte posibil ca înăuntru să se afle un bolnav recent internat, instinctul îl împinse pe Niah spre acea ușă, pe care o deschise brusc, înainte ca niște brațe puternice să reușească să-l oprească, prinzându-l din spate.
    Asistenta medicală Quail ședea pe un fotoliu; părea atât de minionă, încât abia atingea podeaua cu tălpile. Ochi albaștri scânteietori, ten trandafiriu, cochetă și drăguță, exact cum și-o amintea Noah.
......................................................................

La un pas de paradis, Dean Koontz

............................................................................
                                          8-20

                   Numai mătușa Gen, ultima inocentă de pe pământ, îi putea numi prieteni... pe toți acei paria mândri de felul cum respingeau toate valorile și obligațiile, motivați doar de egoismul lor de paraziți, pentru care sângele altora era însăși substanța vieții.

    - Știu că erau niște omeni făcă niciun Dumnezeu, niște haimanale, continuă Geneva.

    - Mamei i-au plăcut băieții răi.
    - Dar nu mi-aș fi putut închipui că unul dintre ei ar... că tu...
    Ascultându-și vocea de parcă n-ar fi fost a ei, Micky se miră că putea vorbi despre așa ceva. Până s-o întâlnească pe Leilani, nu știa ce înseamnă destăinuirea. Acum, i se părea doar ceva sfâșietor.
    - N-a fost doar un singur nemernic. Mami avea talentul să-i adune... n-au fost toți, dar nici doar unul... fiindcă intuiau de fiecare dată că „e voie”.
    Geneva se înclină în față, pe marginea patului, cu umerii strânși, de parcă ar fi vrut să îngenuncheze într-o strană.
    - Doar ce se uitau la mine, spuse Micky, și adulmecau ocazia. Când vedeam un anumit zâmbet, îmi dădeam seama că ei știau cum stăteau lucrurile. Zâmbetul... nu era răutăcios, cum ai fi putut crede, ci cumva trist, ca și cum simțeau că va fi prea simplu, iar ei și-ar fi dorit să nu fie așa de ușor.
    - Poate că n-a știut, spuse Geneva, pe un ton mai degrabă întrebător.
    - I-am spus nu o dată. M-a bătut și m-a făcut mincinoasă. Dar știa că e adevărat.
    Apropiindu-și vârful degetelor de nas, Geneva își ascunse fața într-o rugăciune, parcă, sub podul palmelor, ca și cum umbrele din odaie nu ofereau un camuflaj suficient sau ca și cum s-ar fi confesat în capela tainică de sub ochii ei.
    Micky puse paharul umed pe un suport de plută de pe noptieră.
    - Ținea la amanții ei mai mult decât la mine. Întotdeauna se sătura de ei mai devreme sau mai târziu. Știa și ea că, în final, va ajunge să se sature de ei. Totuși, până în clipa în care ajungea la concluzia că avea nevoie de o schimbare și se hotăra săă-l dea afară pe nemernicul „valabil” în acea perioadă, îi păsa mai puțin de mine decât de el, la fel cum se sinchisea mai puțin de mine decât de ticălosul care venea la rând.
    - Când a încetat chestia asta sau, mai bine zis, a încetat vreodată? întrebă Geneva.
    Cuvintele ei șoptite revrebau printre ogivele degetelor ei arcuite.
    - Când n-am mai fost speriată. Când am crescut suficient pentru a mă putea opune.
    Cu mâinile jilave de la paharul rece, Micky își frecă palmele de cearșafuri.
    - Aveam aproape doisprezece ani, când a încetat totul.
    - N-am știut niciodată, spuse Geneva, amărâtă. Niciodată. N-am avut nici cea mai mică bănuială, măcar.
    - Știu, tanti Gen, știu.
    - Oh, Doamne, cât de proastă am putut fi! exclamă Geneva.
    Micky se răsuci pe pat, punând picioarele pe podea, și se apropie de mătușa ei, pe care o cuprinse tandru pe după umeri.
    - Nu, dulceață scumpă, nu, să nu spui niciodată așa ceva despre tine. Ești atât de bună la suflet și de sinceră! Cum să crezi o asemenea grozăvie despre tine?!
    - Naivitatea nu e o scuză, decretă Geneva, tremurând și frângându-și mâinile. Poate că am fost proastă, fiindcă am vrut să fiu proastă.
    - Știi, tanti Gen, în toți anii aceia, faptul că am știut că tu exiști pe lume m-a ajutat să nu-mi pierd mințile.
    - Ba nu, eu?! Geneva oarbă ca liliecii?!
    - Da, tu. Datorită ție, am înțeles că oamenii nu sunt toți niște lepădături de teapa celor pe care-i cultiva maică-mea.
    Micky încerca să-și păstreze emoțiile închise adânc în inimă, ceea ce și reușise până acum, dar, deodată, ochii i se încețoșară și glasul începu să-i tremure:
    - Îmi doream... să fiu ca tine într-o bună zi. Să fiu un om cumsecade ca tine, da, asta îmi doream.
    - De ce n-ai venit la mine, atunci, când se întâmplau toate astea? întrebă Geneva, privindu-și mâinile care se contorsionau neîncetat.
    - De frică. De rușine. Mă simțeam pângărită.
    - Și, după aceea, ai tăcut atâția ani.
    - Dar nu de frică, ci... fiindcă tot murdară mă simțeam.
    - Scumpa mea, tu ești o victimă, nu trebuie să-ți fie rușine.
    - Dar rușinea tot mă copleșește. Și cred că poate... mi-era teamă că dacă vorbeam despre asta, s-ar putea să încep să uit și să renunț la furie. Or, furia m-a ținut pe mine în viață. tanti Gen. Fără ea, ce s-ar mai fi ales de mine? Cu ce-aș fi rămas eu?
    - Cu liniștea sufletească, spuse Geneva, ridicând capul și uitându-se în ochii ei. Cu liniștea sufletească, pe care Dumnezeu știe că o meriți.
    Micky închise ochii; nu mai voia să vadă dragostea aceea necondiționată pe care i-o arăta mătușa ei, fiindcă n-avea de gând să se lasă pradă emoțiilor și sentimentelor care mocneau în sufletul ei.
    Geneva se apropie de Micky și o luă în brațe. Căldura din glasul ei o alina și mai mult decât gestul de tandrețe:
    - Șoricelule erai atât de isteață, atât de inteligentă, atât de gulce, atât de plină de viață. Și acum ești la fel. Bogăția ta sufletească a rămas intactă, fiindcă nimeni nu-ți poate răpi darurile primite de la Dumnezeu. Numai tu le-ai putea risipi, șoricelule. Numai tu.

    Mai târziu, după ce mătușa Gen plecase deja în camera ei, Micky ședea din nou rezemată de pernele proptite de tăblia patului, neștiind exact dacă, acum, ceva se scimbase sau nu.
    Se schimbase totuși ceva - înviase speranța.
    Îi spusese Genevei niște lucruri pe care credea că nu le va mărturisi niciodată cuiva, iar faptul că i se destăiuise i se părea cumva o ușurare.
    Sorbind gheața topită din paharul de plastic, se decise să renunțe la al doilea rând de vodcă.
    Slujbă n-avea. Perspective n-avea. Bani în bancă n-avea. Ce-avea totuși? O rablă de mașină din 1981, cochetă încă pe dinafară, dar uzată ca o mârțoagă obosită.
    Micky nu realiză că se dădea jos din pat ca să-și mai umple un pahar decât atunci când ajunse la comodă, unde se trezi că scotea niște cuburi de gheață. După ce deșurubă dopul de la sticla de vodcă, șovăi înainte să-și toarne în pahar. Dar până la urmă își turnă.
    Canicula. Întunericul. Din când în când zornăitul cuburilor de gheață care se mișcau singure, fiindcă se topeau în frapieră.

                                                     25.

                            Erau zile când Sinsemilla puțea a varză călită. În alte zile însă împrăștia în jur efluvii de roze.
    Lunea se întâmpla să miroasă a portocale, marțea a țelină și păstârnac, miercurea, un pic a zinc și praf de cupru, joia, a tartă cu fructe, aromă care i se părea lui Leilani că se potrivea cel mai bine cu personalitatea mamei sale.
    Biata Sinsemilla era o adeptă convinsă a aromaterapiei, crezând, totodată, în eliminarea toxinelor printr-o osmoză inversă într-o baie fierbinte bine dozată cu substanțe necesare.
    De aceea Leilani evita să facă baie, făcea duș. Săpunul ei preferat - Ivory - era suficient pentru a o scăpa de „zemurile” de șarpe, de sudoarea de peste zi și de urmele sărate ale lacrimilor, care o deranjau mai mult decât orice.
    Oricum era mai periculos la duș, decât în cadă. Când trebuia să își scoată proteza, orice suprafață alunecoasă i se părea periculoasă lui Leilani.
    Ca și acum, uneori, făcea duș fără să-și scoată proteza. După aceea, va trebui s-o șteargăbine cu un prosop și s-o usuce cu feonul pe la articulații, fiindcă și „aparatul” trebuia spălat.
    Sinistrul dispozitiv nu era o proteză ortopedică standard pentru genunchi, care ar fi presupus niște plastic turnat, curelușe de piele și cordoane elastice.
    Lui Leilani îi plăcea să creadă că „instalația” ei avea niște calități sinistre de cyborg asasin.
    Confecționată din oțel, cauciuc dur și burete, îi oferea stil și o alură sexy de robot de vânătoare, construit într-un laborator al viitorului și trimis înapoi în timp de către o inteligență artificială malefică, pentru a o nimici pe mama celui mai eficace inamic uman al ei.
    După ce își uscă părul cu feonul, aplicând același tratament și protezei, tânăra cyborg asasină șterse oglinda, care se aburise, și își studie bustul. Tot n-avea sâni. Nu se așteptase la vreo schimbare semnificativă, dar măcar niște mici umflături tot spera să vadă.
    Înfășurată într-un prosop, ieși din baie, ducând în brațe hainele murdare cu care fusese îmbrăcată, și porni spre camera ei.
    Totul era liniștit în regatul Cleopatrei. Blițul aparatului de fotografiat nu mai imortaliza nicio imagine. Se sfârșise și cu declamările teatrale.
    Leilani își puse o pijama subțire de bumbac - pantalonași și o bluză cu mâneci scurte. Pe spatele bluzei scria cu glaben și roșu Roswell, New Mexico. Pe piept, cu roșu - Starchild.
    Identificându-se acum drept „copilul stelelor”, cum scrie pe pijama și provocându-i astfel pe extratereștri să vină s-o ia cu ei, Leilani alese de pe comodă trusa de prim ajutor și se îndreptă din nou spre camera mamei sale.
    Trusa era foarte elegantă, fiindcă Doom, deși nu era doctor în medicină, înțelesese riscul de a te alege la tot pasul cu răni minore, atunci când te muți cu casa din loc în loc, așa că procurase ceva de calitate.
    Lelani, la rândul ei, cunoscând înclinația mamei sale de a se automutila, completase trusa cu tot ceea ce i-ar fi trebuit pentru a interveni oricând eficient. În plus, avea tot timpul trusa la îndemână, lângă ea.
    Bluzele roșii drapau, în continuare, lămpile. Dar lumina purpurie nu mai crea o atmosferă de bordel, ci, ținând seama de cele petrecute recent în acea cameră, sugera mai degrabă o secvență dintr-un film cu marțieni.
    Șarpele zăcea încolăcit ca o frânghie azvârlită pe podea, la fel de mort cum îl lăsase Leilani mai devreme.
    Culcată pe stiva de perne, biata Sinsemilla zăcea cu fața în sus, cu ochii închiși, la fel de nemișcată ca și reptila de pe jos.
    Fusese nevoie ca Leilani să facă un duș, să-și schimbe hainele și să-și rezerve o clipă de răgaz ca să-și revină, înainte de a se încumeta să revină aici.
    Puse trusa de prim ajutor pe pat, lângă aparatul de fotografiat digital al mamei sale.
    Sinsemilla sforăia încetișor. Prăbușindu-se de pe culmele intoxicării cu droguri, se cufundase într-un somn atât de profund că se învecina cu coma. Avea să rămână inertă la orice stimul exterior până a doua zi dimineață, târziu.
    Leilani luă pulsul mamei sale; era regulat, dar rapid. Organismul său făcea mari eforturi să lupte împotriva drogurilor.
    Deși șarpele nu fusese veninos, mușcăturile arătau urât - două înțepături mici, din care nu mai curgea sânge acum, dar în jurul cărora țesutul moale se învinețise rău.
    Leilani ar fi preferat să cheme salvarea și s-o ducă pe maică-sa la spital. Deși știa că Sinsemilla ar turba de furie după aceea, pe motiv că fusese dată pe mâna medicilor occidentali, cu studii universitare, pentru care avea un dispreț suveran. Ajunsă înapoi acasă, s-ar dezlănțui într-o campanie de reproșuri violente care ar ține ore, zile poate, de îți venea să te rogi la Dumnezeu să te asurzească mai bine sau să-ți taie urechile decât să mai auzi așa ceva.
    În afară de asta, dacă Sinsemilla ar face o criză de nebunie, când s-ar trezi pe un pat de spital, ar ajunge sigur la balamuc. Ceea ce însemna că Leilani ar rămâne singură cu doctorul Doom.
    Nu era perves. În privința asta, nu o mințise pe Micky. Ucidea însă oameni și, chiar dacă nu era un asasin maniac, totuși nu era de dorit să naufragiezi numai cu el, pe o insulă pustie...
    Așadar, cu ajutorul spirtului din trusa sanitară, Leilani dizovlă crusta de sânge închegat de pe înțepături. Puse, apoi, niște apă oxigenată, sub acțiunea căreia rănile se acoperiră de un fel de spumă sângerie. În fine, presără pudră de sulfamidă, ca să prevină infectarea mușcăturilor.
    De câteva ori, Sinsemilla tresări sau gemu, fără însă să se trezească sau să încerce să se ferească de Leilani. În cazul în care colții viperei ar fi pătruns până la os, riscul de infectare ar fi fost major, indiferent câte antiseptice i-ar fi aplicat Leilani.
    Oricum, aceasta se strădui să panseze cât mai bine rănile, bandajând, apoi, mâna Sinsemillei, astfel ca murdăria să nu pătrundă până la răni.
    Avea mișcări lente, metodice, iar chipul ei exprima satisfacția pentru un lucru bine făcut, așa că, în ciuda luminii marțiene din odaie și a șarpelui mort de pe jos, Leilani simțea o mare liniște sufletească, pe care o savura din plin, fiindcă nu-i era dată decât arareori.
    Frumos! Îngrijirile acestea concrete, mărunte sugerau o relație normală între mamă și fiică. Nu conta că rolurile lor erau inversate, că fiica se purta ca o mamă. Conta doar normalitatea. Pacea sufletească.
    Aici, acum, Leilani resimțea cu plăcere, dar și cu melancolie ceea ce ar fi putut fi, dar n-avea să fie niciodată.

                                                            26.

                                În vârful dâmbului, câinele și băiatul - care mai de care gâfâind și pufăind - se opresc și privesc înapoi spre șoseaua aflată cam la cinci sute de metri spre sud.
    Și, dacă tocmai ar fi terminat de mâncat o farfurie cu pământ uscat, Curtis tot nu ar fi avut senzația aceasta oribilă de praf și nisip pe limbă și între dinți. Parcă nu-i ajungea saliva ca să scape de gustul rău din gură.
    Întrucât a locuit o vreme la marginea unui deșert mai cumplit decât acesta, știe că a alerga neîntrerupt pe un asemenea teren, unde umiditatea scădea până la douăzeci la ustă, fie și după ce soarele a apus de mult, este extrem de epuizant. Nici nu-și începuseră bine cursa, iar el își simțea gâtul ars de sete.
    De aici, de sus, se vede și punctul de unde mașinile nu mai au voie să înainteze înspre sud-vest. Benzile de circulație care duc spre vest sunt blocate de vehicule ale poliției ce formează o poartă, prin care traficul de pe cele trei artere este canalizat pe un singur fir..
    La nord de autostradă, în apropiere de blocajul rutier, elicopterul masiv, bine blindat și, poate, înarmat, staționează la sol.
    Cu un mârâit înfundat, Old Yeller îl convinge pe Curtis să își îndrepte atenția spre est, unde se întâmplă ceva.
    Două vehicule utilitare, modificate special pentru necesitățile poliției, cu șiruri de girofaruri aprinse, roșii și albastre, pe acoperiș, dar cu sirenele oprite, părăsesc șoseaua/ Coboară terasamentul ușor înclinat și pornesc spre vest peste câmp, deplasându-se paralel cu mașinle oprite pe autostradă.
    Curtis presupune că vehiculele vor trece prin dreptul lui, până la blocajul rutier. Dar, spre surprinderea sa, cele două automobile încetinesc, oprind acolo unde se pare că le aștepta un grup de oameni, pe terasament, ceva mai la sud.
    Deasupra acestui grup, pe autostradă, la marginea drumului, se formase o mulțime de circa cincizeci de inși, care urmăreau ceea ce se întâmpla mai jos, pe terasament. Toată lumea asta se strânse imediat lângă furgoneta celor doi psihopați,colecționari de dinți.
    Poate că, alerați de cuvintele lui Curtis când o luase la fugă din rulotă, câțiva șoferi se apucaseră să inspecteze dubioasa furgonetă marca Windchaser. Descoperind sinistrele suveniruri, își luaseră în serios îndatoririle cetățenești și îi imobilizaseră pe cei doi bătrâni ucigași în serie, reținându-i pentru a-i da pe mâna justiției.
    Ori poate că nu fusese așa.
    Nu era exclus să se fi întâmplat altceva: de la blocada rutieră, din vehicul în vehicul mersese vorba pe autostradă că autoritățile căutau un băiat și un câine. Vreun automobilist se folosise de un telefon celular sau de un computer montat la bord pentru a raporta că perechea de fugari dispăruse undeva în pustietate, spre nord.
    Dedesubt, cele lanternele se rotesc la unison și indică direcția spre nord. În direcția lui Curtis.
    Fără clar de lună, deși Curtis stă chiar sus pe coama dâmbului, silueta lui profilată pe cerul prea întunecat nu se poate distinge.
    Totuși, instinctiv, se ghemuiește pe vine, când lumina este proiectată în direcția lui. Chircit așa, se confundă cu tufele răzlețe de pe dâmb. Ține mâna pe grumazul câinelui. Amândoi stau la pândă, foarte atenți.
    Una dintre mașinile de poliție ambalează motorul, virează spre nord, înaintează câțiva metri prin deșert, frânează și se oprește cu botul spre Curtis.
    Farurile luminează mult mai departe, în sus, pe pantă, decât lanternele, dar tot nu ajung până la Curtis și Old Yeller.
    Pe acoperișul automobilului, se aprinde brusc un proiector, care luminează atât de puternic, încât razele lui acționează ca niște săbii. Prevăzută cu un motoraș, lampa aceasta se mișcă și, de fiecare dată când „prinde în obiectiv” vreun tufiș sau niște bălării, proiectează pe ecranul negru al cerului ciudate umbre contorsionate. Din pietre sar parcă scântei de la straturile fine de mică.
    A doua mașină de poliție înaintează și mai mult spre vest, pe o distanță cam de o sută de metri, după care virează spre nord. Reflectorul montat pe acoperiș împunge bezna cu săgețile lui luminoase, care țâșnesc din „salba” roșie și albastră a girofarurilor.
    Aceste două vehicule înaintează paralel spre nord, în direcția lui Curtis.
    Înainte ca situația să devină de-a dreptul catastrofală, băiatul și câinele o iau la fugă,în jos, spre ținuturile întunecate și aride de la poalele dâmbului.
    Cedându-i inițiativa lui Old Yeller, băiatul merge pe urmele ei, deși nu așa de repede cum i-ar fi plăcut ei să-l conducă.
    Curtis alunecă și e cât pe-aci să cadă pe niște grohotiș, se repede într-un tufiș, pe care l-a zărit prea târziu ca să-l mai poată ocoli, se zgârie într-un cactus pitic și nu-și poate înăbuși un țipăt, când un ghimpe îi intră prin ciorap în piciorul drept - și toate astea se întâmplă doar fiindcă nu pășește exact în spatele cățelei, ci uneori se mai abate ba la stânga, ba la dreapta.
    Legătura dintre câine și băiat se cimentează printr-o încredere reciprocă. Curtis nu are nici cea mai mică îndoială în această privință.
    Old Yeller se întoarce la el. Curtis crede că-i vorba doar despre un gest tipic de compasiune canină, dar pe urmă își dă seama că atenția cățelei se îndreaptă spre altceva.
    Ridicând nasul, Old Yeller adulmecă lung, strânge bine botul ca să nu gâfâie și ciulește urechile spre zgomotul care a nedumerit-o.
    Un fascicul de lumină străpunge văzduhul dincolo de conturul dâmbului, razele proiectorului se reflectă în piatră și sol, pe măsură ce vehiculul poliției urcă panta.
    Deși Curtis nu poate ciuli urechile, acesta fiind unul dintre inconvenientele de a fi Curtis Hammond în loc de Old Yeller, urmează exemplul cățelei și își ține răsuflarea, ca să sesizeze mai bine ce i-a atras atenția. Inițial, nu se aude decât uruitul motorului de mașină...
   Pe urmă, în depărtare, un zumzet stins, dar inconfundabil: elicele elicopterului lovind aerul străveziu al deșertului.
    Băiatul o aude parcă pe maică-sa spunându-i:
    - În momentele de mare cumpănă, când fiecare gest contează, nu trebuie să ai îndoieli. Scuipă din tine orice îndoială, dă-o afară, smulge-ți-o din inimă, alung-o din minte, arunc-o, descotorosește-te de ea. Nu am venit pe lume ca să avem îndoieli. Ne-am născut ca să sperăm, să iubim, să trăim, să învățăm, să ne bucurăm, să avem încredere că viața noastră are un rost... și să găsim Calea.
    Alungând orice îndoială și ezitare, agățându-se cu disperare de speranță, Curtis înghite anevoios, din cauza nodului din gât, și se pregătește pentru o călătorie palpitanșp.
    - Haide, cățeaua, spune el.
    Și cățeaua o ia din loc.
    Fără să șovăie, decis să se ridice la înălțimea așteptărilor mamei sale, băiatul pornește în fugă pe urmele câinelui.
    Fiind însă doar Curtis Hammond, natura nu l-a înzestrat cu patru picioare iuți, ca pe Old Yeller, dar noroc că, fidelă, aceasta își potrivește pașii, adaptându-și viteza la rapiditatea maximă de care e capabil băiatul, pe care îl conduce spre stepa ce se așterne la nord.
    Prin beznă aleargă aproape orbește, nu fără frică în suflet, dar eliberat de orice îndoială. De cele mai multe ori vede câinele în fața lui, dar, uneori, mai mult îl simte decât îl vede, alteori chiar nu-l vede deloc, dar știe că e tot acolo, că legătura dintre ei doi devine tot mai puternică, mai strânsă, pe măsură ce crește și distanța parcursă împreună.
    Alergând cu această exuberanță oarbă, Curtis pierde noțiunea timpului și a spațiului, așa că nici nu mai știe cât de mare e distanța parcursă, atunci când i se pare că în obscuritatea din jur se produce o schimbare subită: în locul senzației de primejdie, apare certitudinea unui pericol iminent.
    În noapte, s-a strecurat o amenințare mai sinistră decât cea reprezentată de ofițerii din mașinile de poliție sau de trupele din elicoper.
    Câinele și băiatul își dau seama că nu mai sunt doar ținta unor căutări febrile, ci, din nou, prada unei partide de vânătoare, din moment ce în văzduhul negru al nopții de august apar noi mirosuri, sunete, energii care fac ca lui OLd Yeller să i se zburlească părul pe grumaz, iar lui Curtis să îi înțepenească rău ceafa de groază.
    Moartea cutreieră deșertul, pășind peste nisipuri și tufe, furișându-se pe sub stele.
    Apelând la resurse pe care nu știa că le are, băiatul aleargă și mai repede. Câinele, la fel. Între cei doi există o armonie deplină.

                                                      27.

                           Odată șarpele omorât, mama pansată și rugăciunile spuse, Leilani se duse la culcare, în întunericul benefic al camerei sale.
    Încă de la vârsta de trei sau patru ani, Leilani nu mai voise să doarmă cu lumina aprinsă. Când era mică de tot, i se părea că un Donald Rățoiul luminat sau alt personaj de desene animate făcut din plastic, cu un bec înăuntru, putea alunga diavolii hămesiți, scutind-o de neplăcerile provocare de locuitorii lumii supranaturale, însă foarte repede înțelesese că veiozele lăsate în funcțiune peste noapte avea darul să atragă demonii, nu să-i gonească.
    Uneori, la cele mai ciudate ore din noapte, Sinsemilla începea să bântuie prin casă fie pentru că simțea nevoia să se drogheze, fie pentru că se drogase prea mult, ori pur și simplu fiindcă așa era ea - o femeie cu mintea chinuită.
     Deși nu avea niciun pic de respect față de somnul copiilor ei, în mod inexplicabil, nu prea se încumeta să-i trezească atunci când camera lor era cufundată în întuneric, fără nicio veioză aprinsă.
    Trecuse de miezul nopții, dar Leilani tot nu dormea. Stătea lungită pe pat, cu ochii pironiți în tavan, când auzi motorul automobilului Dodge Durango, care opri în fața casei. Putea recunoaște dintr-o mie uruitul acestei mașini deoarece acest Durango în dusese Preston pe Luki în munții din Montana, în acea după-amiază cenușie de noiembrie, când Leilani își văzuse fratele pentru ultima oară.
    Doctorul Doom nu trânti portiera, ci o închise cu atâta grijă, încât Leilani abia desluși zgomotul discret, deși dormitorul ei dădea spre stradă. Indiferent unde ajungeau să poposească în călătoriile lor, tatăl ei vitreg își trata vecinii cu multă considerație.
    Și animalele se bucurau de toată bunătatea lui. Ori de câte ori vedea vreun câine pierdut, Preston îl ademenea să vină la el, verifica plăcuța de pe zgardă, după care făcea toate eforturile pentru a da de urma stăpânului.
    La restaurant lăsa bacșișuri generoase; oprea întotdeauna pentru a veni în ajutorul automobiliștilor rămași în pană și nu ridica vocea la nimeni. Fără excepție, ajuta bătrânele să treacă strada - doar dacă nu prefera să le ucidă.
    Leilani se răsuci pe partea dreaptă, cu spatele la ușă, și își trase până sub bărbie cearșaful cu care se învelise.
    Își scosese proteza de la picior, fiindcă așa îi era mai comod, dar, ca de obicei, păstrase aparatul în pat, lângă ea. Întinse mâna și pipăi metalul rece, pe sub cearșaf.
    Se întâmplase de câteva ori, de-a lungul anilor, atunci când își lăsase proteza pe podea, lângă pat, să constate când se trezise că cineva o luase de-acolo și o ascunsese, nu se știe unde.
    Niciun joc nu i se părea mai stupid decât acest gen de „uite proteza, nu-i proteza”, deși Sinsemilla îl considera nostim și „educativ”.
    Leilani nu se supăra niciodată pe maică-sa pentru această cruzime și nici pentru altele, fiindcă Sinsemilla nu suporta copiii ingrați. Când era nevoită să se preteze la jocul acesta odios, Leilani o făcea cu îndârjire și fără să comenteze, conștientă că o vorbă dură sau refuzul de „a se juca” ar stârni un val de mustrări din partea mamei sale. Iar, în final, tot ar trebui să-și găsească singură proteza.
    Pe fereastra deschisă, auzea acum toate mișcările lui Preston - zornăitul cheilor, ușa de la intrare deschizându-se cu un scârțâit și închizându-se încetișor, la loc.
    Poate că se va duce la bucătărie, să bea niște apă sau să ciugulească ceva de mâncare. Ori poate că atras de lumina roși care se revărsa pe hol va merge direct în dormitorul mare.
    Ce va zice, când va vedea șarpele mort, țeava de la dulap azvârlită pe jos și pe Sinsemilla cu mâna bandajată?
    Cel mai probabil, nu va intra în camera lui Leilani. Îi va respecta intimitatea și dreptul la odihnă.
    În viața de zi cu zi, Preston manifesta față de ea aceeași bunătate pe care le-o arăta vecinilor, ospătărițelor și animalelor. În februarie, înainte de ziua ei, când ar fi trebuit să împlinească zece ani, dacă până atunci nu scăpa din ghearele lui sau nu născocea un mijloc de apărare eficient, Preston o va ucide, cu aceeași părere de rău cu care eutansiase o pisicuță călcată de mașină. Ba s-ar putea chiar și să plângă de mila ei.
    Preston traversă tiptil holul, așa că Leilani nu-l auzi decât în clipa în care se deschise ușa de la camera ei. Nu simțise nevoia să bea apă sau să mănânce ceva. Nu-l interesase lumina roși din dormitorul principal. Nu. Venise, în schimb, direct la Leilani.
    Fiind cu spatele la el, Leilani nu trebuia să țină ochii închiși.
    - Leilani? șopti el. Dormi?
    Fetița rămase nemișcată ca pisica moartă și nu-i răspunse.
    Grijuliu ca întotdeauna și nevrând ca lumina de pe hol s-o trezească din somn, Preston intră și închise binișor ușa.
    În afară de pat, în odaie mai exista puțin mobilier: o noptieră, o comodă, un scaun de răchită.
    Leilani deduse că Preston mutase scaunul lângă pat, atunci când auzi scârțâitul produs de greutatea trupului, când se așeză acolo.
    O bucată de vreme, rămase nemișcat - un minut, două minute, trei.
    Medita, probabil, fiindcă altminteri Leilani nici nu îndrăznea să spere că tatăl ei vitreg se preschimbase într-o stană de piatră, sub suflul vreunei zeități în care el nici nu credea.
    Cu ochii deschiși, pe întuneric, Leilani se temea să n-o dea de gol bătăile puternice ale inimii.
    - Am făcut un lucru minunat în seara asta, spuse el, în cele din urmă.
    Glasul lui Preston, un instrument din fum și oțel, avea darul de a convinge, indiferent dacă răsuna tunător sau se insinua în șoaptă. Aidoma unui actor desăvârșit, știa să fie persuasiv în fața oricui. Vocea lui curgea melodioasă, moale, profundă, fierbinte.
    Vorbea acum pe un ton voalat, aproape șoptit:
    - O chema Tetsy, o variantă nefericită pentru Elisabeth. Părinții ei erau bine intenționați. Dar nu-mi pot da seama ce era în mintea lor. Ceea ce nu înseamnă, desigur că aveau prea multă minte. Amândoi sunt cam opaci, după opinia mea. „Tetsy” nu era un diminutiv, ci numele ei legal. Tetsy - parcă ar fi fost un cățeluș sau o pisicuță. Probabil că lumea o tachina fără milă. Oh, poate că numele n-ar fi contat prea mult, dacă ar fi fost și ea mai sprintenă, mai drăguță, mai diafană. Dar, bineînțeles, nu era deloc așa, sărăcuța de ea.
    Leilani se simțea străbătută de fiori reci. Se ruga să nu înceapă să tremure, fiindcă în felul ăsta Preston și-ar fi dat seama că nu dormea.
    - Tetsy avea douăzeci și patru de ani. O vreme, a dus-o bine. Când te gândești că sunt atâția oameni pe lumea asta cărora nu le-a mers bine niciodată.
    „Foamete și boli”, se gândea Leilani, lugubru.
    - Foamete, boli, spuse Preston. Sărăcie lucie...
    „Războaie, opresiune, anticipă Leilani.
    - ...război și opresiune, continuă Preston. Lumea asta e singurul Iad care există, singurul!
    Vocea mătăsoasă a lui Preston Maddoc alunecă prin întuneric, suplă ca eșarfa unui sugrumător.
    - Leilani? Dormi?
    Fiorii dinlăuntrul ei îi încolăceau parcă toată ființa.
    Închise ochii și își impuse să rămână nemișcată.
    - Leilani? Dormi?
    Pe sub cearșaf, Leilani pipăia cu mâna validă proteza pe care o luase în pat cu ea. Mai devreme, metalul i se păruse rece. Acum, parcă era de gheață.
    Își încleștă degetele pe proteză, când Preston spuse:
    - Lui Tetsy i-a mers bine destul timp, așa că ar fi fost o lăcomie din partea ei să-și dorească s-o ducă la fel de bine și în continuare.
    Preston se ridică de pe scaun, iar răchita scârțâi prelung, ca și cum răsufla ușurată că scăpase de greutatea unui asemenea om.
    - Tetsy colecționa miniaturi. Doar pinguini. Pinguini de ceramică, de stilcă, de lemn sculptat, de metal turnat. Pinguini de toate felurile.
    Se apropie de pat, aplecându-se deasupra lui Leilani.
    - Ți-am adus unul dintre pinguinii ei.
    Dacă azvârlea cearșaful la o parte, răsucindu-se și ridicându-se brusc, putea folosi proteza pe post de bâtă, izbind cu ea prin întuneric, spre locul unde simțea că se afla capul lui. Dar asta doar dacă se atingea de ea.
    Nemișcat, Preston nu spunea nimic. Probabil că privea în jos spre ea, deși nu avea cum să vadă mare lucru.
    Se ferea întotdeauna să o atingă pe Leilani, de parcă s-ar fi putut molipsi de la diformitățile ei. Contactul cu ea îl deranja și, credea ea, îl scârbea, deși se străduia să nu arate acest lucru. Dacă extratereștrii nu vor veni la întâlnire, ratând momentul festiv al aniversării ei, ca s-o ucidă, Preston va trebui s-o atingă, iar pentru asta în mod cert își va pune mănuși.
    - Ți-am adus un anumit pinguin, fiindcă mi s-a părut că seamănă cu Luki. E atât de dulce. Ți-l pun aici, pe noptieră.
    Un zgomot ușor. Pinguinul a fost pus jos.
    Leilani nu voia acest suvenir furat de la o tânără moartă.
    Ca și cum casa asta ar fi fost astfel construită încât să sfideze toate legile gravitației, s-ar fi zis că Preston nu stătea în picioare lângă pat, ci atârna din podea ca un liliac adaptat unor reguli stranii, cu aripile strânse, neclintit, o prezență suspendată înfricoșător.
    Poate că își pusese deja mănuși.
    Leilani își încordă degetele pe măciuca de oțel.
    După o perioadă de timp care fetiței i se păru interminabilă, Preston rupse tăcerea cu o declarație făcută pe un ton voalat, armonizat cu importanța afirmației comunicate:
    - I-am spart inima.
    Leilani știa că Preston se referea la necunoscuta pe nume Tetsy, care iubise și fusese iubită, care colecționa bibelouri cu animale ca să-și pigmenteze existența și care nu se așteptase niciodată să moară la numai douăzeci și patru de ani.
    - Am făcut asta fără fanfară. Nimeni nu va ști. I-am spart inima, dar sunt convins că nu a durut-o.
    Cât de mulțumitor trebuie să fie să poți trăi cu încrederea nezdruncinată, să știi fără putință de tăgadă că intențiile tale sunt onorabile, că, consecințele faptelor tale, oricât ar fi ele de grave, nu pot cădea sub incidența niciunei jucecăți.
    Cu mișcări sigure, chiar și în bezna din cameră, tatăl ei vitreg puse scaunul la loc, de unde îl luase, și se duse la ușă.
    Dacă un pic mai devreme șarpele i-ar fi vorbit lui Leilani, în timp ce stătea încolăcit pe patul mamei ei sau de sub comoda unde se refugiase, glasul lui nu ar fi sâsâit strident, ci ar fi învăluit-o ademenitor:
    - Nu aș fi putut s-o fac să sufere, Leilani. Sunt inamicul durerii. Mi-am pus viața în slujba alinării durerii.
    Când Preston deschise ușa de la dormitor, o lumină fantomatică reapăru pe zidul din față, iar forma lui spectrală șovăi în prag, privind spre fetiță. Pe urmă, umbra lui trecu parcă în altă realitate, distorsionându-se în timp ce dispărea, și o lespede de obscuritate astupă locul pe unde ieșise el.
    Leilani și-ar fi dorit ca spectacolul de umbre să reprezinte realitatea, iar Preston să fi ieșit într-adevăr din această lume, trecând pentru totdeauna în altă dimensiune.
    Dar Preston era tot acolo, la două uși de ea, respirând același aer ca și ea.

                                                       28.

                                 Curtis aude sau miroase sau simte cum niște tarantule țâșnesc afară din galeriile lor săpate în nisip și, fojgăind pe lângă picioarele lui, fug în toate părțile. E posibil ca asta să nu fie decât plăsmuire ale închipuirii lui și nu niște impresii percepute printr-o simbioză mistică și stranie cu simțurile câinelui - dar, oricum, noaptea asta parcă freamătă de viață.
    Old Yeller îl călăuzește, așa cum Lassie nu l-a călăuzit niciodată pe Timmy, sus, pe povârnișuri și jos, în vîlcele, iar sus, iar jos, repede și mai repede.
    A crescut și distanța dintre ei și cele două vehicule de poliție, care continuă să le caute urma, undeva în spate, dincolo de deal. La un moment dat, un fascicul de lumină de la proiectoare țintise sus, spre cer, reflectând o strălucire albăstruie, nefirească, peste o suprafață de teren, dar din fericire Curtis și câinele trecuseră mai departe.
    Inițial, în spatele celor două mașini de poliție, dar curând paralel cu ele, elicopterul se mutase de la vest la est, de la est la vest, înapoi și înainte peste suprafața de investigație, deplasându-se constant, însă indirect, spre nord. E foarte probabil ca „râșnița” asta să fie echipată cu un sistem de reflectoare puternice, în comparație cu care proiectoarele de pe mașinile de poliție nu par decât niște lumânări anemice. Cu toate acestea, pilotul nu recurge la ajutorul lor, ceea ce îl determină pe Curtis să presupună că elicopterul are la bord o aparatură electronică sofisticată pentru urmărirea la sol.
    Asta nu e bine.
    Stimulată de raționamentul băiatului sau de propriile ei instincte, Old Yeller mărește viteza, impunându-i și lui același ritm.
    De când tot fuge, băiatului i-au crăpat buzele, i s-a uscat gura mai rău decât solul arid de sub tălpile lui și își simte gâtul parcă ars. O durere cumplită îl arde în pulpe, în coapte, dar acum, cu un pic de efort reușește să disimuleze acest disconfort.
    N-o fi Curtis Hammond cea mai eficientă mașinărie de oase și mușchi din lumea asta, dar nici la cheremul fiziologiei nu e. Durerea nu reprezintă decât niște impulsuri electrice, or, pentru o vreme, cu puterea voinței va izbuti s-o domine.
    Câinele fuge după libertate, iar Curtis fuge după câine, și al un moment dat ajung în vârful altui deal și descoperă dedesubt un fel de salină în aer liber.
    Terenul coboară lin, formând o vale largă, ale cărei dimensiuni sunt greu de apreciat în bezna din jur; totuși, fundul acestei văi, de o fosforescență nepământeaă, pare o feerie după întunericul apăsător de până acum.
    Probabil că, văzută din depărtare, în zilele caniculare de vară, când văzduhul vibrează din cauza arșiței toropitoare, această așezare pare o iluzie. Chiar și acum, conturate sec pe fundalul fluorescent din depărtare, clădirile acestea se înalță asemenea arhitecturii neconvingătoare dintr-un miraj.
    Întunericul pavează unica stradă; nicio fereastră nu e luminată.
    În buza văii, privind în jos, cățeaua și băiatul au încremenit în stare de alertă. Își țin răsuflarea.
    Ea ciulește urechile, el nu. Simultan, înclină amândoi capul spre dreapta. Ascultă.
    Niciun trosnet, pocnet, nicio bufnitură sau șoaptă. Inițial, o muțenie selenară domnește împrejur.
    Dar, pe urmă, se aude un zgomot de dedesubt, apoi, dinspre sud - un fel de tropăit de copite, ca un grup de oameni care vin călare.
    Cățeaua și băiatul se uită la norii negri care coboară parcă spre ei. Cățeaua e nedumerită. Băiatul se așteaptă să vadă călăreți fantomatici pe cer.
    Desigur, când sunetul se intensifică, recunoaște zumzăitul elicopterului. „Râșnița” continuă să valseze ba la est, ba la vest, fără să se îndrepte direct spre ei, dar Curtis știe că în curând tot va ajunge aici.
    Mai important însă este faptul că băiatul are nevoie de apă. Prin puterea voinței, poate ignora setea și nevoia de a bea lichide, dar nu are cum să oprească procesul de deshidratare.
    În afară de asta, de la atâta fugă pe o asemenea caniculă, Old Yeller, cu blana ei bogată, riscă să sucombe din cauza supraîncălzirii organismului.
    Privite mai de aproape, aceste case - sau ce-or fi ele, de fapt - se dovedesc a fi niște construcții rudimentare, cu ziduri din scânduri prelucrate grosolan și vopsite la repezeală.
    Cu excepția celor șase sau opt arbori bătrâni și imenși care se înaltă printre alte structuri și mult deasupra lor, nu se vede niciun fel de vegetație, nu iarbă, flori sau tufișuri. Nimic.
    Pășind deja cu multă prudență, Curtis și Old Yeller se strecoară acum pe o potecă dintre două construcții. Miroase vag a lemn putred. Un iz tipic de rozătoare cuibărite la temelia clădirilor.
    În timp ce băiatul și câinele se apropie de capătul potecii, niște păsări de noapte sau lilieci fâlfâie din aripi deasupra, țâșnind de la o streașină la alta. Da, așa e. Lilieci sau păsări.
    Oh, cu mult mai înfricoșătoare decât păsările lui Hitchcock, asta e cert. Te-aștepți din clipă în clipă să se și repeadă la băiat și să muște din el sau să se delecteze cu o bucățică delicioasă de câine.
    Old Yeller tremură, poate fiindcă a mirosit ceva în noapte, dar cel mai probabil pentru că, printr-o osmoză psihică, băiatul i-a transferat o parte din teama lui.
    - Iartă-mă, cățelușă dragă!
   Când ies dintre clădiri, ajungând în stradă, Curtis își dă seama că au nimerit într-un film western. Se rotește încet pe călcâie, uluit. Nu lipsește nimic din acest decor... un oraș fantomă.
............................................................................