„Lecție de viață - când câștigăm să nu ne facem iluzii, când pierdem să nu ne pară rău.”
                      Marc Aureliu

Unicul supraviețuitor, Dean Koontz

.................................................................................
                                         5-13

                   În ciuda orei târzii și a încălcării intimității lui, Olivieri s-a arătat cordial, spunând că este o bufniță nocturnă, care nu se culcă înainte de ora unu.
    - Dar, domnule Carpenter, sunt sigur că veți înțelege că nu dezvălui reporterilor demersurile comisiei sau detaliile oricărei investigații. Oricum există informații pentru public.
    - Nu pentru asta v-am sunat, domnule Olivieri. Nu reușesc să iau legătura cu unul dintre investigatorii principali, cu care doresc neapărat să vorbesc și sper să-mi faceți dumneavoastră legătura. Se întâmplă ceva cu mesageria ei vocală de la birourile dumneavoastră din Washington.
    - Mesageria ei vocală? Nu avem actualmente nicio femeie angajată ca investigator. Toți șase sunt bărbați.
    - Barbara Christman.
    Olivieri spuse:
    - A, despre ea era vorba! A ieșit la pensie anticipat, cu câteva luni în urmă.
    - Aveți cumva numărul ei de telefon?
    Olivieri ezită, apoi spuse:
    - Regret, dar nu-l am.
    - Poate știți dacă locuiește în Washington sau într-o suburbie. Dacă aș ști unde locuiește poate că aș obține și numărul ei de telefon...
    - Am auzit că s-a întors în Colorado, spuse Olivieri. A început să lucreze în agenția Denver cu mulți ani în urmă, a fost transferată la Washington și a fost promovată investigator principal.
    - Deci acum e în Denver?
    Olivieri tăcu din nou, de parcă însuși subiectul Barbara Christman l-ar fi tulburat. În cele din urmă, spuse:
    - Cred că domiciliul ei actual este Colorado Springs. E cam la o sută de kilometri sud de Denver.
    Și asta însemna mai puțin de șaizeci de kilometri de câmpul unde avionul blestemat 747 își găsise sfârșitul în flăcări.
    - Este acum în Colorado Sprins? întrebă Joe.
    - Nu știu.
    - Dacă este căsătorită, poate că telefonul este pe numele soțului ei.
    - E divorțată de mulți ani. Domnule Carpenter... poate că...
    După câteva secunde lungi în care Olivieri nu reuși să-și termine gândul, Joe îl îmboldi ușor:
    - Da, spuneți...
    - Are vreo legătură cu zborul național 353?
    - Da, domnule. În seara asta s-a împlinit un an de la prăbușirea lui.
    Olivieri păstră din nou tăcerea.
    În cele din urmă, Joe întrebă:
    - S-a întâmplat ceva... ieșit din comun cu zborul 353?
    - După cum am spus, investigația este bun public.
    - Nu asta v-am întrebat.
    Pe fir se lăsă o liniște atât de profundă, încât Joe avu impresia că nu avea legătura cu Denverul, ci cu fața ascunsă a lunii.
    - Domnule Olivieri...
    - Efectiv nu am ce să vă spun, domnule Carpenter. Dar dacă găsesc ceva mai târziu... vă pot suna la un număr de telefon?
    Preferând să nu-i spună povestea lui, Joe răspunse:
    - Domnule, dacă sunteți un om cinstit, s-ar putea să vă periclitați poziția dacă mă sunați. Există niște oameni foarte ticăloși, care s-ar interesa brusc de dumneavoastră, dacă ar afla că am intrat în legătură.
    - Cine-s acești oameni?
    Trecând peste întrebare,  Joe spuse:
    - Dacă aveți ceva în minte sau pe conștiință, chibzuiți bine. Voi reveni peste o zi, două.
    Joe închise.
    Fluturii de noapte continuau să se rotească. Își loveau aripile de felinarele de deasupra. Clișeul aripilor; fluturi de noapte atrași de flăcări.
    Amintirea continua să-i scape lui Joe.
    Sună la serviciul de informații din Colorado Springs. Operatoarea îi dădu numărul de telefon al Barbarei Christman.
    Femeia răspunse la al doilea zbârnâit. Nu părea să fi fost trezită din somn.
    Poate că unii investigatori care asistaseră la măcelul indescriptibil al unor catastrofe majore nu reușeau să adoarmă prea ușor.
    Joe își spuse numele și locul unde se aflase familia lui cu un an în urmă, pretinzând că mai lucra ca reporter la Post.
    Tăcerea cu care-i răspunse inițial avea aceeași notă de răceală și de atmosferă lunară a tăcerii lui Olivieri. Apoi întrebă:
    - Mai sunteți la aparat?
    - Poftim?
    - De unde sunați? De aici, din Colorado Springs?
    - Nu, din Los Angeles.
    - A, spuse ea și lui Joe i se păru că aude un vag oftat de regret la rostirea acelei vocale.
    - Doamnă Christman, am câteva întrebări despre zborul 353...
    - Îmi pare rău, spuse ea. Știu că ați suferit îngrozitor, domnule Carpenter. Nu pot nici măcar să-mi imaginez profunzimea durerii dumneavoastră și știu că este deseori dificil pentru membrii familiilor să accepte pierderile în asemenea incidente cumplite, dar nu v-aș putea spune nimic care să vă ajute să vă consolați sau...
    - Eu nu încerc să mă consolez, doamnă Christman. Încerc să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat cu avionul acela.
    - Domnule Carpenter, nu este un lucru neobișnuit în cazul oamenilor aflați în situația dumneavoastră să-și găsească alinarea în teorii despre conspirații, pentru că altminteri pierderea pare fără sens, întâmplătoare și inexplicabilă. Unii cred că noi ascundem incompetența liniei aeriene sau că am fost cumpărați de Asociația Piloților Liniilor Aeriene și că am dosit dovezi care arătau că echipajul era beat sau drogat. A fost pur și simplu un accident, domnule Carpenter. Dar dacă aș discuta mult timp cu dumneavoastră la telefon, încercând să vă asigur acest lucru, nu v-aș convinge niciodată și v-aș încuraja această fantezie negativistă. Aveți realmente toată înțelegerea mea, dar dumneavoastră aveți nevoie de un teraput, nu de mine.
    Înainte de a apuca Joe să răspundă, Barbara Christman închise telefonul.
    O sună din nou. Deși așteptă până ce telefonul sună de patruzeci de ori, femeia nu răspunse.
    Deocamdată realizase tot ce era posibil la telefon.
    La jumătatea drumului spre Honda, se opri. Se întoarse și studie din nou partea laterală a stației de întreținere auto, unde umbrele supradimensionate și bizar deformate ale fluturilor de noapte se proiectau pe stucatura albă, ca fantome de coșmar alunecând prin cețurile pale ale unui vis.
    Fluturi de noapte atrași de flăcări. Trei puncte de foc în trei lămpi cu gaz. Coșuri de sticlă înalte.
    Văzu în minte cele trei flăcări înălțându-se tot mai sus în coșurile de sticlă. Lumina galbenă a lămpilor licări pe fața sumbră a Lisei și umbrele țâșniră în sus pe pereții bucătăriei soților Delmann.
    În clipele acelea Joe crezuse că numai un curent de aer rătăcit ridicase flăcările din lămpi, deși aerul din bucătărie nu se mișcase. Acum, privind în urmă, i se părea că focul în serpentine care licărea la câțiva centimetri mai sus de cele trei fitile avea o mai mare importanță decât crezuse el.
    Incidentul avea o semnificație.
    Urmărea fluturii de noapte, dar se gândea la fitilele cu gaz, stătea lângă stația de întreținere auto, dar vedea în jurul lui bucătăria cu dulapurile din lemn de arțar și tăbliile din imitație de granit maroniu ca zahărul brut.
    Întins pe spate pe patul de motel, cu capul pe o pernă de burete, cu inima pe o stâncă de amintiri dure, Joe mânca o ciocolată pe care și-o cumpărase la stația auto.
    Până la ultima îmbucătură nu reuși să-i simtă gustul. O dată cu ultima, îi năvăli în gură gust de sânge, de parcă și-ar fi mușcat limba.
    Dar nu se tăiase la limbă, ci îl chinuia de fapt sentimentul vinovăției. Se mai sfârșise o zi și el era încă viu și incapabil să-și justifice supraviețuirea.
    Cu excepția luminii lunii care pătrundea prin ușa deschisă a balconului și a cifrelor verzui de pe ceasul deșteptător digital, camera era cufundată în întuneric.
    Se gândi la sclipitorul Chardonnay din cele trei pahare de pe tăblia din bucătăria soților Delmann. Nu-i ofereau nicio explicație. Deși Charlie gustase poate vinul înainte de a-l turna, Georgine și Lisa nu se atinseseră de paharele lor.
    Prin mintea lui se învârteau și fâlfâiau gânduri ca agitații fluturi de noapte, căutând lumina în întuneric.
    Ar fi dorit să vorbească cu Beth în Virginia. Dar poate că îi urmăreau telefonul și reperau apelul lui ca să-l găsească. Pe lângă asta, îl îngrijora faptul că i-ar pune în pericol pe Beth și Henry dacă le-ar spune ceva despre ce i se întâmplase de când descoperise că era supravegheat pe plajă.
    Legănat de cântecul matern al valurilor ritmice, copleșit de oboseală, întrebându-se cum de scăpase de epidemia de sinucideri din casa soților Delmann, Joe se cufundă într-un somn cu coșmaruri.
    Mai târziu, se trezi pe jumătate pe întuneric, întins pe o parte, cu fața spre ceasul deșteptător de pe noptieră. Cifrele verzui sclipitoare îi aminteau de cele de pe ceasul din dormitorul plin de sânge ale lui Charles Delmann, care dădeau timpul înapoi cu câte zece minute.
    Joe presupusese că o rafală de gloanțe rătăcite lovise probabil ceasul și-l defectaseră. Acum, în toropeala somnului, își dădu seama că explicația era alta - ceva mai misterios și mai important decât o mărgică de plumb.
    Ceasul și lămpile cu gaz.
    Cifre licărind, flăcări înălțându-se.
    Legături.
    Semnificație.
    Visurile îl solicitară repede, dar ceasul deșteptător îl trezi cu mult înainte de ivirea zorilor. Evadase din realitate pentru mai puțin de trei ore și jumătate, dar după un an de nopți frământate, era înviorat chiar și după un somn atât de scurt.
    După ce făcu repede un duș, în timp ce se îmbrăca, Joe studie ceasul digital. Semnificația îi scăpa, la fel cum îi scăpase când fusese buimăcit de somn.

    Joe porni cu mașina spre LAX, pe când coasta mai aștepta încă ivirea zorilor.
    Își cumpără un bilet de avion dus-întors în aceeași zi până la Denver. Zborul de întoarcere urma să-l aducă înapoi la Los Angeles în timp util pentru a se întâlni la ora șase cu Demi - cea cu vocea sexy-voalată - la cafeneaua Westwood.
    În timp ce se îndrepta spre poarte unde avionul lui trăsese deja, zări doi tineri în mantii albastre la biroul de informații pentru zborul spre Houston. Capetele lor rase, inelele de aur din urechea stângă și tenișii albi îi identificau drept membri ai aceluiași cult ca grupul pe care-l întâlnise în jurul focului de pe plajă, cu câteva ore în urmă.
    Unul dintre ei era negru, celălalt era alb și amândoi aveau calculatoare portabile NEC. Negrul se uită la ces, un Rolex de aur. Oricare ar fi fost credința lor religioasă, era clar că nu făcuseră legământ de sărăcie și nici nu păreau să aibă ceva în comun cu Hare Krishna.
    Deși se urca într-un avion pentru prima dată după ce primise vestea despre Michelle și fetele cu un an în urmă, Joe n-a avut emoții în timpul zborului spre Denver. La început, se îngrijoră că va avea o criză de anxietate și va retrăi prăbușirea zborului 353, așa cum și-l imaginase de atâtea ori, dar după numai câteva minute, își dădu seama că se va simți bine.
    Nu-i era frică să moară și el într-un accident. Se încăpățâna să creadă că, dacă ar fi murit în același mod în care pieriseră soția și fiicele lui, va fi calm și netemător în lunga prăbușire spre pământ, pentru că o asemenea soartă ar părea o bine venită reechilibrare a balanței în univers, un cerc deschis care se închidea, o nedreptate în sfârșit reparată.
    Pe el în îngrijora mai mult ceea ce ar putea să afle de la Barbara Christman la capătul călătoriei.
    Era convins că ea nu avusese încredere în intimitatea convorbirii lor telefonice, dar aflat față-n față cu el, va vorbi. Nu credea că doar își imaginase nota de dezamăgire din glasul ei când aflase că el n-o suna din Colorado Springs.
    Dacă Barbara Christman purta o povară de care era nerăbdătoare să scape, dezlegarea misterului zborului 353 ar putea fi aproape.
    Joe voia să afle tot adevărul, avea nevoie să-l afle, dar se temea de el. Pacea indiferenței îi va fi pentru totdeauna inaccesibilă dacă va afla că ființe umane, nu soarta, îi răpiseră familia. Călătoria spre acest adevăr anume nu era înălțarea spre o lumină minunată, ci prăbușirea în întuneric, în haos.
    Luase cu el printurile a patru articole despre Teknologik, pe care le scosese de pe calculatorul lui Randy Colway de la redacția Post. Articolul departamentului de afaceri era atât de sec - și puterea lui de concentrare atât de mică după numai trei ore și jumătate de somn - încât nu reușea să-l înțeleagă.
    În Denver, umiditatea era neobișnuit de mare și cerul era acoperit. Spre vest, munții erau îngropați sub avalanșele lente ale ceții din prima oră a dimineții.
    Pentru a închiria o mașină, a fost nevoit să folosească pentru identificare, în afară de permisul de conducere, și o carte de credit. Plăti însă în bani lichizi, încercând să evite folosirea efectivă a cărții de credit, care ar fi putut lăsa o urmă de plastic pentru cei care-l urmăreau.
    Deși nici în avion, nici la aeroport nimeni nu păruse interesat de persoana lui, Joe își parcă mașina la un centru comercial nu departe de aeroport și o scotoci pe toate părțile, sub capotă și în portbagaj, în căutarea unui transmițător ca acela pe care-l găsise în Honda lui în ziua precedentă. Fordul închiriat nu conținea nimic.
    Părăsind centrul comercial, parcurse un traseu întortocheat pe tot felul de străzi lăturalnice, verificând permanent în oglinda retrovizoare dacă se ținea cineva după el. Convins că nu era urmărit, intră în cele din urmă pe autostrada 25, îndreptându-se spre sud.
    Kilometru după kilometru, Joe accelera tot mai tare, ignorând în cele din urmă limita de viteză, pentru că era tot mai convins că dacă nu va ajunge la timp la casa Barbarei Christman, o va găsi moartă prin sinucidere. Eviscerată. Arsă. Sau cu țeasta sfărâmată.

                                                    10.

                                În Colorado Springs, Joe găsi adresa Barbarei Christman în cartea de telefon. Locuia într-un fel de cutiuță de bijuterii victoriană, în stil Queen Ann, împodobită exuberant cu complicate feronerii.
    Când Barbara veni la ușă, răspunzând la sonerie, i se adresă lui Joe înainte ca acesta să apuce să se identifice.
    - Ai venit mai devreme decât mă așteptam.
    - Barbara Christman?
    - Hai să nu facem asta aici.
    - Nu sunt sigur că știți cine...
    - Ba știu. Dar nu aici.
    - Unde?
    - Mașina de lângă bordură e a dumitale? întrebă ea.
    - Fordul închiriat.
    - Parchează-l la următoarea intersecție. La două intersecții distanță. Așteaptă acolo, vin să te iau.
    Femeia închise ușa.
    Joe mai stătu o clipă pe verandă, gândindu-se dacă să mai sune o dată. Hotărî apoi că nu avea de gând să-l fenteze.
    Parcă la două intersecții spre sud de casa Barbarei, lângă terenul de joacă al unei școli. Leagănele de tot felul și spalierele erau nefolosite în acea dimineață de duminică. Într-o altă zi, ar fi parcat în altă parte, ca să scape de râsetele cristaline ale copiilor.
    Coborî din mașină și se uită de-a lungul străzii. Femeia nu se zărea încă.
    Joe își consultă ceasul. Zece fără zece, ora Pacificului, o oră mai mult aici.
    Peste opt ore va trebui să fie înapoi în Westwood, pentru a se întâlni cu Demi - și cu Rose.
    Pe strada adormită venea o adiere ca o labă de pisică scotocind prin crengile pinilor după păsărele ascunse. Se auziră foșnind frunzele de pe ramurile unui pâlc de mesteceni din apropiere, cu triunchiuri strălucitor de albe ca stiharele băieților de cor.
    Sub un cer alb-cenușiu cu ceață tot mai joasă spre vest și duduind de tunete metalice spre est, ziua aceea părea să poarte o povară grea de prevestiri rele. Lui Joe i se încreți pielea pe ceafă și începu să se simtă expus ca o țintă roșie pe un poligon de tragere.
    Când se apropie dinspre sud un Chevrolet și Joe văzu în el trei bărbați, se mută degajat pe scaunul din dreapta al mașinii de închiriat, folosindu-se de el ca refugiu pentru eventualitatea că vor deschide focul asupra lui. Trecură fără a arunca nicio privire în direcția sa.
    Un minut mai târziu, Barbara Christman sosi într-un Ford Explorer verde ca smaraldul. Mirosea ușor a scrobeală și a săpun și el bănuia că, atunci când o sunase spăla rufe.
    Trecând de școală, Joe întrebă:
    - Doamnă Christman, unde ați văzut o fotografie de-a mea?
    - N-am văzut nicio fotografie, spuse ea. Și spune-mi Barbara.
    - Deci, Barbara... când ai deschis ușa cu puțin timp în urmă, de unde ai știut că sunt eu?
    - N-a mai venit la ușa mea un necunoscut de un secol. Oricum, noaptea trecută când ai sunat din nou și eu n-am răspuns, ai lăsat telefonul să sune mai mult de treizeci de ori.
    - De patruzeci de ori.
    - Chiar și un om perseverent ar fi renunțat după douăzeci. Când am auzit telefonul sunând și tot sunând, mi-am dat seama că ești mai mult decât perseverent. Nebun. Știam că vei apărea în curând.
    Avea în jur de cincizeci de ani, era îmbrăcată cu Rockports, blugi decolorați și o cămașă de mătase albastră. Părul blond, des, arăta de parcă ar fi fost tuns de un bun frizer și nu aranjat de un coafor. Bine bronzată, cu o față lată, deschisă și îmbietoare ca un lan de grâu auriu din Kansas, femeia părea cinsitită și demnă de încredere. Avea o privire directă și Joe o plăcu pentru aerul de eficiență pe care-l degaja și pentru nota tonică de încredere în sine din vocea ei.
    - De cine ți-e frică, Barbara?
    - Nu știu cine sunt ei.
    - Voi găsi răspunsul undeva, o preveni el.
    - Eu îți spun adevărul, Joe. N-am știut niciodată cine sunt, dar au tras sfori care n-am crezut niciodată că pot fi trase.
    - Pentru a modifica rezulatele unei investigații a Consiliul de Securitate?
    - Consiliul este încă integru, cred. Dar oamenii ăștia... au reușit să facă să dispară unele dovezi.
    - Ce dovezi?
    Oprindu-se la un semafor cu lumină roșie, ea întrebă:
    - Ce te-a făcut până la urmă să devii bănuitor, după atâta timp? Ce nu ți s-a părut real în relatarea oficială?
    - Totul mi s-a părut real - până m-am întâlnit cu singurul supraviețuitor.
    Ea îl privi fără nicio expresie, de parcă ar fi vorbit într-o limbă străină pe care ea n-o cunoștea deloc.
    - Rose Tucker, rosti el.
    Ochii ei căprui nu păreau să mintă, iar vocea ei exprima o nedumerire sinceră când întrebă:
    - Cine e?
    - A călătorit cu zborul 353. Ieri a vizitat mormintele soției și a fiicelor mele în timp ce eu eram acolo.
    - Imposibil. Nimeni n-a scăpat. Nimeni n-ar fi putut scăpa.
    - Ea era pe lista pasagerilor.
    Barbara îl privi, amuțită.
    - Și niște indivizi periculoși o urmăresc - și acum mă urmăresc și pe mine. Poate că sunt aceiași care au făcut să dispară dovezile, spuse el.
    În spatele lor se auzi un claxon. Semaforul arăta verde.
    În timp ce conducea, Barbara întinse mâna spre bord și micșoră intensitatea aerului condiționat, de parcă i s-ar fi făcut frig.
    - Nimeni n-ar fi putut scăpa, insistă ea. Nu a fost o prăbușire în care avionul cade și atinge razant pământul, ceea ce înseamnă șanse mai mari sau mai mici de a exista supraviețuitori în funcție de unghiul impactului și de o mulțime de alți factori. A fost o prăbușire direct în jos, cu botul înainte, catastrofă.
    - Cu botul în jos? Eu am crezut că s-a rostogolit și s-a dezmembrat.
    - N-ai citit relatările din presă?
    El scutură din cap.
    - N-am putut. Mi-am imaginat că...
    - N-a fost cădere și alunecare, ca majoritatea prăbușirilor, repetă ea. A intrat aproape direct în pământ. Aproape la fel ca la Hopewell, în septembrie 1994. Un avion USAir 737 a căzut în Hopewell Township, în drum spre Pittsburgh și a fost pur și simplu... spulberat. Cine a fost în avionul 353 era ca... Iartă-mă, Joe, dar a fost ca și cum s-ar fi aflat în mijlocul exploziei unei bombe. O mare explozie a unei bombe.
    - Unele rămășițe omenești n-au putut fi identificate.
    - Nu prea au avut ce identifica. Consecințele unui asemenea dezastru sunt... e mai cumplit decât îți poți imagina, Joe. Mai rău decât ai vrea să știi, crede-mă.
    Joe își aminti micile sicrie în care îi fuseseră aduse rămășițele familiei lui și puterea amintirii îi contractă inima, transformând-o într-o mică piatră.
    În cele din urmă, când își recăpătă graiul, el spuse:
    - Vreau să spun că în cazul câtorva pasageri, patologii n-au găsit niciun fel de rămășițe. Oameni care pur și simplu... au încetat să existe într-o clipă. Au dispărut.
    - O mare parte dintre ei, spuse ea intrând pe autostrada federală 115 și îndreptându-se spre sud, sub un cer dur ca un ibric de fier.
    - Poate că această Rose Tucker nu s-a... nu s-a dezintegrat pur și simplu în urma impactului, ca alții. Poate că a dispărut, pentru că a plecat de acolo pe picioarele ei.
    - A plecat pe picioarele ei?
    - Femeia pe care am întâlnit-o nu era desfigurată sau infirmă. Părea să fi scăpat fără nicio urmă.
    Scuturând categoric din cap, Barbara spuse:
    - Te-a mințit, Joe. N-a fost în avionul acela. Face un joc murdar.
    - Eu o cred.
    - De ce?
    - Din cauza celor văzute de mine.
    - Ce anume?
    - Nu cred că ar trebui să-ți spun. Dacă le afli.. s-ar putea să te afund în groapa în care sunt eu. Nu vreau să te pun în pericol mai mult decât trebuie. Prin simpla mea venire aici, s-ar putea să-ți creez necazuri.
    După câteva clipe de tăcere, ea spuse:
    - Înseamnă că ai văzut ceva extrem de neobișnuit, ca să te facă să crezi în existența unui supraviețuitor.
    - E mai ciudat decât îți poți închipui.
    - Și totuși... nu pot să cred, spuse ea.
    - Mai bine. E mai sigur.
    Ieșiseră din Colorado Springs, traversaseră suburbiile, zona fermelor de animale și pătrunseseră într-un teritoriu ce devenea tot mai rural. Spre est, dealurile se micșorau lăsând locul șesului arid. Spre vest, terenul se înălța treptat prin câmpuri și păduri, spre poalele munților pe jumătate mascați de ceața cenușie.
    - Nu mergi la întâmplare, nu? întrebă Joe.
    - Dacă vrei să înțelegi pe deplin ceea ce am să-ți spun, te va ajuta să vezi. Își întoarse privirea spre el și în ochii săi buni se citea îngrijorarea. Crezi că ai să poți suporta, Joe?
    - Mergem... acolo.
    - Da, dacă poți suporta.
    Joe închise ochii și se căzni să-și suprime neliniștea care începea să-l cuprindă. Auzea în minte uruitul motoarelor avionului.
    Scena accidentului era la patruzeci, cincizeci de kilometri sud și ușor vest de Colorado Springs.
    Barbara Christman îl ducea pe câmpul unde 747 se fărâmițase ca un vas de sticlă.
    - Numai dacă poți suporta, spuse ea cu blândețe.
    Substanța inimii lui păru să se condenseze și mai mult, până ce deveni un fel de gaură neagră în pieptul lui.
    Fordul Explorer încetini. Barbara voia să tragăla marginea drumului.
    Joe deschise ochii. Chiar și lumina aceea filtrată de dinaintea furtunii i se părea prea puternică. Își impuse să nu mai audă urletul motoarelor avionului în minte.
    - Nu, spuse el. Nu te opri. Să mergem. O să suport. Acum nu mai am nimic de pierdut.

    Ieșiră din autostradă și pătrunseră pe un drum de pietriș uns cu motorină, pe care în curând îl părăsiră pentru o alee murdară ce ducea spre vest, printre plopi semeți cu ramuri verticale, înălțându-se spre cer ca un foc verde.
    Tot mai plină de gropi și tot mai brăzdată, șerpuind printre copaci, de parcă ar fi obosit și s-ar fi rătăcit, aleea își trase în cele din urmă o cuvertură de buruieni peste ea și se ghemui ca să se odihnească sub o boltă de crengi veșnic verzi.
    După ce parcă mașina și opri motorul, Barbara spuse:
    - De aici mergem pe jos. E mai puțin de un kilometru și desișul nu e prea mare.
    Deși pădurea nu era la fel de deasă și de primitivă ca întinsele pâlcuri de pini, molizi și brazi de pe munții învăluiți în pâlcă care se înălțau spre vest, civilizația era atât de îndepărtată, încât liniștea era emoționantă, amintind de atmosfera dintr-o catedrală între două slujbe.
    Spulberată doar de pocnetul ramurilor și de trosnetul ușor produs de acele de pin uscate sub pașii lor, liniștea aceea de rugăciune era pentru Joe la fel de apăsătoare ca uruitul de motoare din imaginația lui, care îi provoca uneori un acces de anxietate.
    Era o tăcere stranie, care îi tulbura așteptările.
    Mergea în urma Barbarei între coloanele copacilor înalți, pe sub bolțile verzi. Chiar și la ora aceea târzie a dimineții, umbrele erau la fel de adânci ca umbrele din incinta unei mănăstiri.
    În aer se simțea parfum de pini. Mustea a miros de ciuperci și frunze putrede.
    Pas cu pas, un frig umed ca gheața topită i se strecură în oase și în carne, apoi îi ieși prin tâmple, prin cap, prin ceafă, prin curbura șirei spinării. Afară era cald, dar lui nu-i era.
    În cele din urmă, văzu capătul șirului de copaci, un spațiu deschis dincolo de ultimii pini albi. Deși pădurea începuse să i se pară calustrofobică, acum pregeta să părăsească verdeața înghesuită pentru revelația care-l aștepta dincolo de ea.
    O urmă tremurând pe Barbara printre ultimii copaci, într-o poiană ușor ridicată. Luminișul avea trei sute de metri lățime de la nord la sud - și era de două ori mai lung la est, pe unde intraseră, până în creasta împădurită din capătul vestic.
    Nu mai erau rămășițe ale epavei, dar poaia părea bântuită.
    Zăpada topită din iarna precedentă și ploile torențiale de primăvară așezaseră o adevărată cataplasmă tămăduitoare de iarbă peste pământul sfârtecat și ars.
    Iarba presărată cu flori sălbatice galbene nu reușea să ascundă însă cea mai groaznică rană din pământ: o depresiune ovală, cu marginile zdrențuite crestate, de aproximativ nouăzeci de metri pe șaizeci. Acel crater enorm se afla mai sus de ei, pe latura nord-vestică a poienii.
    - Punctul de impact, spuse Barbara Christman.
    Porniră unul lângă celălalt spre locul exact unde aproape patru sute de mii de kilograme scrâșniseră pe cerul nopții, afundându-se în pământ, dar Joe rămase repede în urma Barbarei și apoi se opri de tot. Sufletul lui era sfredelit cum era câmpul, brăzdat de durere.
    Barbara se întoarse spre Joe și, fără un cuvânt, își strecură mâna într-a lui. El i-o strânse și porniră din nou.
    În timp ce se apropiau de punctul de impact, Joe zări copacii înnegriți de foc de-a lungul perimetrului nordic al pădurii, care slujeau drept fundal pentru fotografiile cu scena dezastrului din Post.
    Se opriră la marginea erodată a craterului; fundul denivelat al gropii de sub ei avea pe alocuri adâncimea unei case de două etaje. Deși din pereții înclinați ieșeau smocuri de iarbă țepoasă, acestea nu răsăriseră și pe fundul depresiunii, unde lespezi sfărâmate de piatră cenușie se iveau dintr-un strat subțire de parf și de frunze cafenii aduse de vânt.
    Barbara spuse:
    - A lovit cu o forță suficientă pentru a azvârli pământ acumulat de mii de ani, ba mai mult, reușind să fractureze și placa de dedesubt.
    Mai zguduit de forța impactului decât se așteptase, Joe își întoarse atenția spre cerul întunecat, respirând cu greutate.
    Un vultur se ivi din pâlca de pe munte dinspre vest, zburând spre est pe o traiectorie dreaptă neabătută, ca liniile de latitudine pe o hartă.
    Joe se întoarse să urmărească pasărea, când îi trecu pe deasupra capului și dispăru.
    - Zborul 353, spuse Barbara, respecta cu precizie cursul și nu avea absolut nicio problemă când a trecut de farul de navigație Goodland, la aproximativ o sută șaptezeci de mile aeriene la vest de Colorado Springs. În clipa când s-a prăbușit aici, avea o deviere de curs de douăzeci și opt de mile.

    Îndemnându-l pe Joe să mai facă o plimbare cu ea în jurul craterului, Barbara Christman rezumă detaliile cunoscute ale avionului condamnat, din momentul decolării și până la coborârea sa prematură.
    Decolând de pe aeroportul internațional John F. Kennedy din New York City, zborul 353 cu destinația Los Angeles, ar fi urmat în mod normal un coridor mult mai spre sud decât cel pe care zburase în seara aceea de august.
    Din cauza furtunilor din tot statul și al avertismentelor de tornade în partea de sud a Vestului Mijlociu, se luase în considerare și o altă rută. Mai important, capetele de vânt din coridorul nordic erau considerabil mai puțin severe decât cele din coridorul sudic; urmândcalea celei mai mici rezistențe, durata zborului și cantitatea de combustibil consumată puteau fi substanțial reduse. În consecință, directorul planificării itinerariului de zbor a acordat aeronavei Jet Route 146.
    După ce a părăsit aeroportul JFK cu numai patru minute întârziere față de orar, avionul a survolat la mare înălțime nordul Pennsylvanei și al Clevelandului, curba sudică a Lacului Erie și sudul Michiganului. În Nebraska, trecând de farul de navigație Lincoln, zborul 353 și-a ajustat cursul în direcția sud-vest spre următorul far important, de la Goodland, în colțul de nord-vest al Kansasului.
    Cutia strivită, conținând înregistrarea datelor de zbor recuperată dintre rămășițele epavei a dezvăluit în cele din urmă că pilotul făcuse corecția cuvenită a cursului de la Goodland spre următorul far important de la Blue Mesa, în Colorado. Dar la vreo sută șaizeci de kilometri după Goodland, s-a defectat ceva.
    Deși nu a suferit o pierdere de altitudine sau de viteză în aer, 747 a început să vireze de pe ruta de zbor atribuită, călătorind spre vest-sud-vest cu o deviație de șapte grade față de Jet Route 146.
    Timp de două minute nu s-a mai întâmplat nimic - după care aeronava a făcut brusc o modificare de trei grade a direcției, cu botul spre dreapta, ca și cum pilotul ar fi început să-și dea seama că era în afara cursului. Dar după numai trei secunde, a urmat o modificare la fel de bruscă a cursului, de patru grade, cu botul spre stânga.
    Analiza tuturor celor treizeci de parametri acoperiți de aceste date de zbor specifice părea să confirme faptul că modificările de direcție au însemnat o deplasare unghiulară a aeronavei sau au avut ca rezultat o asemenea deplasare.
     O deplasare severă în unghi creează accelerație laterală ce poate să-i arunce pe jos pe pasagerii care stau în picioare, să verse recipientele cu mâncare și băutură și să provoace panică generală.
    Comandantul Delroy Blane și copilotul său, Victor Santorelli, erau veterani cu patruzeci și doi de ani de pilotaj comercial la activ. Pentru orice modificare de direcție ei ar fi folosit eleroanele - panouri prinse de marginea fiecărei aripi cu balamale - care permit viraje blânde. Ar fi recurs la maneta de direcție numai în eventualitatea defecțiunii motorului la decolare sau a aterizării pe un vânt puternic.
    În timp ce partea din față a avionului se rotea puternic spre babord, aripa de la tribord se învârtea tot mai repede prin aer, înălțându-se rapid. Când aripa de la tribord s-a înălțat, ea a forțat aripa de la babord să coboare. În următoarele douăzeci și două de secunde fatale, unghiul de înclinație a ajuns la patruzeci și șase de grade, în timp ce coborârea cu botul în jos ajunsese la optzeci și patru de grade.
    În acel interval de timp incredibil de scurt, 747 a deviat de la un zbor paralel cu pământul la o rostogolire mortală, având efectiv poziția verticală.
    Niște piloți cu experiența lui Blane și Santorelli ar fi fost capabili să corecteze repede deplasarea în unghi înaine de a se transforma în rostogolire.
    În orice scenariu pe care l-ar fi putut concepe experții în capacități umane, comandatul ar fi tras maneta de control tare spre dreapta și ar fi folosit eleroanele pentru a aduce 747 înapoi la cursul normal.
    Dar în loc de asta, poate din cauza unei ciudate defecțiuni a sistemului hidraulic care depășea capacitatea piloților, avionul s-a rostogolit intrând într-un picaj amețitor.
    Cu ambele motoare încă funcționând, el a intrat ca o rachetă în pământ, împroșcând în jur, ca pe apă, solul acumulat de milenii, sfredelind stratul stâncos cu un impact suficient de puternic pentru a spinteca pereții de oțel ai centralelor electrice Pratt and Whitney, ca și cum ar fi fost făcute din lemn, cu un zgomot suficient de intens pentru a alunga ocupanții înaripați ai copacilor pe a doua jumătate a povârnișurilor îndepărtatului vârf Pikes.

    La jumătatea perimetrului craterului, Barbara și Joe se opriră, de data asta cu fața spre est, de unde se auzeau tunetele, dar preocupați nu de iminența furtunii, ci de bubuitul scurt din noaptea din urmă cu un an.
    La trei ore după prăbușire, membrii echipei de investigații de la cartierul general plecaseră din Washington îndreptându-se spre Aeroportul Național. Călătoriseră cu un turboreactor Gulfstream, proprietatea Administrației Aviatice Federale.
    În timpul nopții, autoritățile de la poliția și serviciul de pompieri din Pueblo County confirmaseră imediat că nu existau supraviețuitori. Ei s-au retras pentru a nu perturba dovezile care ar fi putut ajuta CNST-ul să înțeleagă cauza dezastrului și au asigurat zona unde se produsese accidentul.
    În zori, echipa de intervenție ajunsese în Pueblo, Colorado, localitate mai apropiată de incident decât Colorado Springs. Fuseseră întâmpinați de autorități de la Administrația Aviatică Federală, care dețineau deja cutia cu datele de zbor și caseta cu vocile din carlinga zborului 353. Ambele mecanisme emiteau semnale prin care puteau fi localizate; de aceea fusese posibilă extragerea lor rapidă chiar și în întuneric și dintr-un loc relativ atât de îndepărtat.
    - Cutiile au fost depuse în Gulfstream și transportate în laboratoarele Consiliului de Securitate din Washington, spuse Barbara. Carcasele de metal erau foarte deteriorate, chiar sparte, dar noi speram că se vor putea extrage ceva date.
    Într-un convoi de vehicule de teren conduse de personalul de reacție la cazul de forță majoră a ținutului, echipa Consiliului de Securitate a fost trimisă la locul accidentul pentru examinare.
    - Întotdeauna e haos, spuse Barbara. O mulțime de care de televiziune cu farfurii de satelit. Aproape o sută cincizeci de ziariști. S-au repezit să ne ia declarații când ne-au văzut sosind, dar încă nu aveam nimic de spus și am venit direct aici, la locul dezastrului.
    Glasul i se stinse. Își vârî mâinile în buzunarele blugilor.
    Joe își coborî privirea de la norii de furtună tăcuți, negri din cauza tunetelor înăbușite, spre craterul unde tunetul zborului 353 era acum doar o amintire păstrată adânc în stânca fracturată.
    - Mă simt bine, o asigură el pe Barbara, deși i se îngroșase vocea. Continuă. Trebuie să știu cum a fost.
    După încă o jumătate de minut de tăcere, în care ea își adună gândurile și se hotărî cât să-i dezvăluie, Barbara spuse:
    - Când sosești cu echipa de intervenție, prima impresie este întotdeauna aceeași. Întotdeauna. Mirosul. Nu mai poți uita niciodată mirosul acela oribil. Combustibil de turboreactor. Vinilin și plastic fumegând - chiar și noile combinații termoplastice cu fenol ard în condiții extreme. Mai este apoi mirosul oribil de izolație arsă, de cauciuc topit și... de carne prăjită, duhoarea excrețiilor biologice din rezervoarele sfărâmate ale toaletelor și ale cadavrelor.
    Joe își impuse să privvească în continuare în groapă, pentru că știa că avea nevoie să plece din acel loc cu noi puteri care să-l ajute să facă dreptate cu orice preț, indiferent de puterea adversarilor.
    - În general, spuse Barbara, chiar și în accidentele extrem de violente, vezi câteva bucăți de epavă suficient de mari pentru a-ți da idee cum arăta avionul. O aripă, ampenajul, o secțiune lungă a fuzelajului. În funcție de unghiul impactului, chiar botul și carlinga avionului pot să rămână aproape intacte.
    - Dar în cazul zborului 353?
    - Rămășițele erau atât de mărunt tocate, încolăcite, compacte, încât la prima vedere era imposibil să-ți dai seama că aparținuseră unui avion. Ni se părea că o parte uriașă din masa sa lipsea. Dar totul era aici, în poiană sau împrăștiate mai departe, în copacii de pe dealuri, la vest și la nord. Totul era aici... dar aproape nimic nu era mai mare decât o portieră de mașină. Din tot ce am văzut n-am putut identifica la prima vedere decât o bucată de motor și un modul compus din trei scaune de pasageri.
    - A fost cel mai grav accident din câte ai văzut? întrebă Joe.
    - Unul mai grav n-am văzut. Doar alte două la fel de grave - inclusiv prăbușirea zborului 427 din 84, la Hopewell, în Pennsylvania, în drum spre Pittsburgh. Atunci nu eram investigator, dar l-am văzut.
    - Cadavrele de aici... Cum erau când ai ajuns?
    - Joe....
    - Ai spus că n-ar fi putut supraviețui nimeni. De ce ești atât de sigură?
    - Nu vrei să știi. Când îi întâlni privirea, o ocoli. Sunt imagini care îți chinuie somnul și îți smult o parte din suflet.
    - Cadavrele.... insistă el.
    Barbara își dădu la o parte părul alb de pe față cu ambele mâini. Scutură din cap. Își băgă din nou mâinile în buzunare.
    Joe inspiră adânc, expiră cu un fior și repetă întrebarea:
    - Cadavrele... Trebuie să aflu tot ce se poate. Orice detaliu mă poate ajuta. Și chiar dacă nu mă ajută prea mult... îmi menține furia. Deocamdată, am de nevoie de furie, Barbara, ca să pot merge mai departe.
    - Niciun cadavru nu era întreg.
    - Absolut niciunul?
    - Niciunul nu era nici măcar aproape întreg.
    - Câți dintre cei trei sute treizeci au reușit să identifice în cele din urmă medicii patologi - să găsească măcar câțiva dinți, părți ale trupului, ceva, orice, ca să poată spune cine sunt?
    Barbara îi răspunse cu o voce plată, deliberat lipsită de emoție, dar aproape în șoaptă:
    - Cred că puțin peste o sută.
    - Trupuri sfărâmate, dezmembrate, mutilate, spuse el flagelându-se cu aceste cuvinte dure.
    - Mult mai rău. Toată acea energie imensă, clocotitoare, descărcată într-o clipă... nici măcar nu poți recunoaște acele rămășițe biologice drept rămășițe umane. Riscul de boli infecțioase era mare, din cauza contaminării de la sânge și țesuturi și de aceea a trebuit să ne retragem și să revenim dotați cu echipament de protecție biologică. Fiecare bucată de epavă a fost depozitată și studiată de specialiști, desigur - pentru a-i proteja a trebuit să înființăm patru stații de decontaminare de-a lungul drumului cu pietriș. Majoritatea rămășițelor au fost examinate acolo, înainte de a fi duse la un hangar din aeroportul Pueblo.
    Exprimându-se brutal pentru a-și dovedi lui însuși că suferința nu îi va înăbuși furia înainte de a-și încheia misiunea, Joe spuse:
    - A fost probabil ca și cum trupurile ar fi fost trecute printr-o mașină de tocat copaci.
    - Ajunge, Joe. Nu te va ajuta cu nimic să mai afli și alte detalii.
    În poiană era o liniște atât de profundă, încât acolo fusese parcă locul unde se declanșase scânteia întregirii Creației și din care energia Domnului se scursese de mult spre cele mai îndepărtate capete ale universului, lăsând în urmă doar un gol mut.

    Câteva albine grase, enervate de canicula de august care nu reușea însă să pătrundă în oasele înghețate ale lui Joe, renunțaseră la iuțeala de săgeată cu care zburau și se perindau leneș prin poiană de la o floare sălbatică la alta, de parcă zburau prin somn, interpretând un vis colectiv despre adunarea nectarului.
    Joe nu auzeau niciun zumzăit în timp ce culegătoarele amorțile își făceau treeaba.
    - Și cauza, întrebă el, a fost defecțiunea sistemului de control hidraulic - treaba aia cu direcția, deplasarea în unghi și apoi rostogolirea?
    - N-ai citit despre asta, nu?
    - N-am putut.
    Ea spuse:
    - Probabilitatea unei bombe, vreme anormală, un vârtej puternic produs de o altă aeronavă și diverși alți factori au fost eliminați destul de repede. Grupul pentru structuri, cu douăzeci și nouă de specialiști numai în acel departament de investigație, a studiat rămășițele epavei în hangarul din Pueblo timp de opt luni, fără a reuși să descopere o cauză posibilă. În diferite momente au făcut diverse presupuneri. Proasta funcționare a amortizoarelor de unghi, de pildă. Sau o defecțiune a ușii grupului electronic. Un timp li s-a părut posibilă montarea greșită a motorului. Și proasta funcționare a reversoarelor. Dar au eliminat fiecare presupunere și nu a fost găsită nicio cauză probabilă oficială.
    - Este asta ceva neobișnuit?
    - Este. Dar uneori nu putem găsi cauza. Cum a fost la Hopewell în 1994. Și de fapt, un alt 737 s-a prăbușit când se apropia de Colorado Springs în 91, omorându-i pe toți pasagerii aflați la bord. Așa se întâmplă, ne împotmolim.
    Joe își dădu seama că în ceea ce spusese ea se strecurase un calificativ neliniștitor: nicio cauza posibilă oficială.
    Apoi își mai dădu seama de un lucru:
    - Te-ai retras înainte de termen din Consiliul de Securitate, cu șapte luni în urmă. Așa mi-a spus Mario Olivieri.
    - Mario. E un om bun. A condus grupul de activitate umană al acestei investigații. Dar au trecut aproape nouă luni de când am plecat.
    - Dacă grupul pentru structuri mai selecta încă rămășițele evapei la opt luni după accident... înseamnă că n-ai stat pe toată perioada cercetării, deși erai cercetătorul principal inițial.
    - M-am recuzat, recunoscu ea. Când totul a devenit penibil, când dovezile au dispărut, când am început să fac puțin scandal... au început să facă presiuni asupra mea. La început am încercat să rămân, dar pur și simplu n-am putut suporta să particip la o înșelăciune. Nu puteam să fac ceea ce trebuie și în același timp să dezvălui secrete, așa că m-am recuzat. Nu sunt mândră de asta. Dar am un ostatic în mâinile soartei.
    - Un ostatic în mâinile soartei. Un copil?
    - Denny. Are douăzeci și trei de ani acum, nu mai e copil, dar dacă l-aș pierde...
    Joe știa prea bine cum își va încheia propoziția.
    - Ți-au amenințat fiul?
    Deși Barbara privea craterul din fața ei, vedea mai degrabă un potențial dezastru decât urmările unui dezastru real, mai degrabă o catastrofă personală decât una în care erau implicate trei sute treizeci de morți.
    - S-a întâmplat la două săptămâni după accident, spuse ea. Eram în San Francisco, unde locuise Delroy Blane - comandantul zborului 353 - și supravegheam o investigație foarte intenstă în viața lui personală, încercând să descopăr semnele unor probleme psihice.
    - Și ai găsit ceva?
    - Nu. Părea un tip solid ca o stâncă. Era în perioada în care eu presam puternic să declar în public ce se întâmplase cu anumite dovezi. Stăteam la hotel. De obicei am un somn profund. La două și jumătate noaptea, cineva a aprins lampa de la noptiera mea și m-a împuns cu un pistol în față.

    După ce aștepase ani întregi s-o sune echipa de intervenție, Barbara se dezbărase de mult de obiceiul de a se trezi greu din somn. Țăcănitul întrerupătorului lămpii și baia de lumină o treziră cum ar fi trezit-o soneria telefonului; deveni imediat atentă și avea capul limpede.
    Ar fi putut să țipe la vederea intrusului, dar din cauza șocului îi pieri glasul și i se opri respirația.
    Purtătorul armei avea circa patruzeci de ani, ochi mari și triști, ochi de câine de vânătoare, nasul roși de pe urma loviturilor lente a două decenii de băutură și o gură senzuală.
    Vocea era blândă și compătimitoare ca a unui antreprenor de pompe funebre, dar fără a fi onctuoasă. Îi arătă că pistolul era prevăzut cu o surdină și o asigură că dacă va încerca să strige după ajutor, îi va zbura creierii fără a-i păsa dacă va auzi împușcătura cineva din afara camerei.
    Ea încercă să întrebe cine era, ce voia.
    El îi făcu semn să tacă și se așeză pe marginea patului.
    Nu avea nimic personal cu ea, spuse el și l-ar întrista să fie nevoit s-o ucidă. În plus, dacă investigatorul principal al cazului zborului 353 ar fi găsit ucis s-ar putea pune întrebări incomode.
    Șefii senzualului, cine vor fi fost aceia, nu-și puteau permite deocamdată întrebări incomode asupra acestui subiect.
    Barbara își dădu seama că în încăpere mai era un al doilea bărbat. Stătuse în colțul de lângă ușa băii, de cealaltă parte a patului.
................................................................................

Octombrie, George Topârceanu

Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene și roșii.
Trec nouri de argint în valuri
Si cântă-a dragoste cocoșii.

Mă uit mereu la barometru
Și mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice și mai
Subtile...

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Și cum abia plutește-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Privește-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnișoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Și de emoție-a-nflorit
A doua oară...

Unicul supraviețuitor, Dean Koontz

..................................................................................
                                       4-13

                   Sorbiră din băuturi - Bob le făcuse tari - și preț de o clipă nu se auzi decât clinchetul gheții.
    - Știm că a fost o sinucidere, pentru că a înregistrat-o.
    - Cine a înregistrat-o? întrebă Joe, convins că înțelesese greșit.
    - Nora, mama lui Bob, spuse Clarise. Și-a înregistrat pe casetă propria sinucidere.
    Rapid și succint, cu o stăpânire de sine lăudabilă, Clarise îi dezvălui ce știa despre groaznica moarte a soacrei ei. Vorbi cu glas scăzut și totuși fiecare cuvânt rostit avea o limpezime de clopot și părea să revrebeze prin trupul lui Joe până ce acesta începu treptat să tremure din cauza vibrațiilor acumulate.
    Camera video compact Sony 8mm care înregistrase moartea fusese jucăria lui Tom Vadance. Fusese păstrată în debaraua din biroul lui înainte de moartea sa, la bordul avionului 353.
    Era o cameră ușor de folosit. Deși Nora nu prea o folosise, ar fi putut învăța manevrele esențiale în câteva minute.
    Bateria nu mai avea mult acid în ea. De aceea, Nora avusese grijă s-o reîncarce din timp, dovedind astfel un grad de premeditare cutremurător. Poliția găsise adaptorul și redresorul într-o priză din bucătărie.
    În dimineața de marți a acelei săptămâni, Nora ieșise afară în partea din spate a casei și pusese camera video pe o masă de pe verandă. Folosise două cărți necartonate ca să ridice camera la unghiul dorit și apoi îi dăduse drumul.
    În timp ce banda rula, plasase un scaun de verandă la trei metri de obiectiv. Se dusese apoi să se uite prin vizorul camerei ca să se asigure că scaunul era în mijlocul cadrului.
    După ce se întorsese la scaun și-i schimbase ușor poziția, se dezbrăcase complet în unghiul de vedere al camerei, nu ca o actriță și nici șovăielnic, ci în modul cel mai simplu, ca și cum s-ar fi pregătit să facă o baie. Își împăturise frumos bluza, pantalonii și lenjeria de corp și le pusese deoparte pe pardoseala de gresie a verandei.
    Ieșise apoi goală din câmpul vizual al camerei, fiind evident că intrase în casă, în bucătărie. Când se întorsese, peste patruzeci de secunde, avea în mână un cuțit de tranșat carne. Se așezase pe scaun, cu fața spre cameră.
    Conform raportului preliminar al medicului care o examinase, la aproximativ opt și zece minute, în dimineața de marți, Nora Vadance, o femeie sănătoasă și considerată până atunci întreagă la minte, care își revenise recent din depresia cauzată de moartea soțului ei, își luase viața.
    Apucând cuțitul de tranșat carne cu ambele mâini, își înfipsese lama adânc în abdomen. O extrăsese apoi și se înjunghie din nou. A treia oară, împinsese lama din stânga spre deapta, eviscerându-se.
    Cuțitul căzuse și ea se prăbușise pe scaun, unde murise scăldându-se în sânge în mai puțin de un minut.
    Camera continuase să filmeze cadavrul până ce se scurseseră cele douăzeci de minute ale casetei de 8mm.
    Două ore mai târziu, la zece și jumătate, Takashi Mishima, un grădinar în vârstă de șaizeci și șase de ani, care-și făcea rondul obișnuit, descoperise cadavrul și sunase imediat la poliție.

    Când Clarise termină, Joe nu reuși să spună decât: „Isuse!”
    Bob mai turnă whskey în pahare. Îi tremurau mâinile și sticla zăngăni în contact cu fiecare pahar.
    În cele din urmă, Joe spuse:
    - Înțeleg că poliția deține caseta.
    - Da, spuse Bob. O rețin până ce are loc ancheta sau cercetarea, sau cum s-o fi numind.
    - Deci sper că nu cunoașteți această casetă video la prima mână. Sper că niciunul din voi n-a trebuit s-o vadă.
    - Eu nu, spuse Bob. Dar Clarise a văzut-o.
    Clarise privea fix în paharul cu băutură.
    - Ne-au spus ce înfățișa, dar nici eu nici Bobo n-am crezut, deși erau polițiști și nu aveau niciun motiv să ne mintă. De aceea am intrat în postul de poliție într-o dimineață de vineri, înainte de înmormântare și am urmărit-o. Trebuia să știm. Când ne vor înapoia caseta o voi distruge. Bob nu trebuie s-o vadă. Niciodată.
    Deși Joe o respecta deja foarte mult, Clarise se înălță și mai mult în ochii lui.
    - Îmi sunt neclare câteva lucruri, spuse el. Dacă nu vă deranjează câteva întrebări.
    - Dă-i drumul, spuse Bob. Și noi ne-am pus o mulțime de întrebări, o mie de întrebări blestemate.
    - În primul rând... nu pare a exista probabilitatea unor presiuni.
    Clarise scutură din cap.
    - Nu poți forța pe cineva să-și facă singur așa ceva, nu? Nu prin presiuni psihologice sau amenințări. Pe lângă asta, nu mai era nimeni în câmpul vizual al camerei - și nici umbra altcuiva. Privirea ei nu se concentra asupra vreunei persoane din afara unghiului camerei. Era singură.
    - Când ai descris ce înfățișa camera, Clarise, părea că Nora executa toate mișcările ca un robot.
    - Așa mi s-a părut pe toată durata casetei. Fața ei nu avea nicio expresie... părea destinsă.
    - Aproape pe toată durata? Deci a existat un moment când a arătat emoție?
    - De două ori. După ce aproape terminase să se dezbrace, a ezitat o clipă înainte de a-și scoate... chiloții. Era o femeie decentă, Joe. Aceasta este încă o ciudățenie în toată povestea asta.
    Cu ochii închiși, ținându-și paharul de 7-and-7 lipit de frunte, Bob spuse:
    - Chiar dacă... chiar dacă acceptăm că avea mintea tulburată rău, ca să-și poată face ei însăși așa ceva, ne e greu să ne-o imaginăm filmându-se goală... sau dorind să fie găsită în această postură.
    Clarise spuse:
    - În jurul curții este un gard înalt acoperit cu bougainvillea. Vecinii n-aveau cum s-o vadă. Dar Bob are dreptate... N-ar fi vrut să fie găsită în postura aceea. Oricum, în clipa când a dat să-și scoată chiloții a ezitat. În cele din urmă, privirea aceea moartă, rătăcită, a dispărut. Preț de o clipă, i s-a așternut pe față o expresie cumplită.
    - Cumplită în ce sens?
    Strâmbându-se în timp ce își recompunea sumbrele imagini de pe casetă în minte, Clarise descrise acel moment de parcă îl revedea în clipa aceea:
    - Privirea ei este plată, pleoapele cam grele... și deodată ochii se fac mari și capătă profunzime, ca niște ochi normali. Fața i se încrețește. Mai întâi, lipsită de expresie, dar acum este sfâșiată de emoție. Șoc. Pare șocată, îngrozită. O expresie pierdută care îți frânge inima. Dar nu durează decât o secundă, două, poate trei, iar acum tremură, privirea aceea a dispărut, s-a dus și ea e din nou calmă ca un robot. Își scoate chiloții, îi împăturește și-i pune deoparte.
    - Lua medicamente? întrebă Joe. Am avea motive să credem că ar fi putut lua o doză prea mare din ceva care i-a indus o stare de absență sau o modificare severă de personalitate?
    - Medicul ei ne-a spus că nu-i recomandase niciun medicament. Dar din cauza comportamentuluui ei pe caseta video, poliția bănuiește droguri. Cel care a examinat-o medical face teste toxicologice, răspunse Clarise.
    - Ceea ce e ridicol, spuse ferm Bob. Mama n-ar fi luat niciodată droguri ilegale. Nu-i plăcea să ia nici măcar aspirină. Era o persoană atât de inocentă, Joe, de parcă nici n-ar fi fost conștientă de schimbările în rău care s-au petrecut în lume în ultimii treizeci de ani, de parcă trăia cu câteva decenii în urma noastră și era fericită pentru asta.
    - I-au făcut autopsie, spuse Clarise. N-au găsit tumori la creier, leziuni ale creierului, nicio afecțiune care ar fi putut să explice ceea ce a făcut.
    - Ai spus că a mai manifestat emoție o a doua oară.
    - Chiar înainte... înainte de a se înjunghia. Doar o fracțiune de secundă, chiar mai scurtă decât prima. Ca un spasm. Toată fața ei s-a crispat, de parcă ar fi avut de gând să urle. Apoi a dispărut și a rămas lipsită de orice expresie până la sfârșit.
    Zguduit de un adevăr de care nu-și dăduse seama când Clarise descrisese prima dată caseta video, Joe întrebă:
    - Vrei să spui că n-a urlat deloc, n-a țipat?
    - Nu. Deloc.
    - Dar e imposibil!
    - La sfârșit de tot, când i-a căzut cuțitul... se aude un sunet slab care ar fi putut fi emis de ea, ceva mai mult decât un oftat.
    - Dar durerea...
    Joe nu-și putea face curajul să spună că durerea pe care o simțise Nora Vadance trebuie să fi fost insuportabilă.
    - Dar n-a țipat deloc, insistă Clarise.
    - Chiar și o reacție involuntară ar fi fost...
    - N-a scos un sunet.
    - Microfonul a funcționat?
    - Era încastrat în cameră, un microfon omnidirecțional, spuse Bob.
    - Pe caseta video, spuse Clarise, se aud alte sunete. Scârțâitul scaunului de verandă pe ciment când ea îi schimbă poziția. Ciripit de păsări. Dar niciun sunet scos de ea.
    Joe ieși pe ușa din față și cercetă noaptea, așteptându-se cumva să vadă o camionetaă albă sau un alt vehicul cu o înfățișase suspectă parcat pe stradă, în fața casei Vadance. Din câte își putea da seama Joe, nu era nimic amenințător în noaptea aceea domoală.
    Când Clarise și Bob veniră după el pe verandă, Joe întrebă:
    - Când au găsit-o pe Nora, avea la ea fotografia cu mormântul lui Tom?
    Bob spuse:
    - Nu. Era pe masa din bucătărie. În clipa morții nu a avut-o asupra ei.
    - Am găsit-o pe masă când am sosit de la San Diego, își aminti Clarise. Lângă farfuria ei pentru micul dejun.
    Joe era uimit.
    - Mâncase de dimineață?
    - Știu la ce te gândești, spuse Clarise. Dacă avea de gând să se omoare, ce rost avea să mănânce înainte? Ceva și mai straniu, Joe. Își făcuse o omletă cu brânză cedar, hamse tăiate și costiță. Și alături, pâine prăjită. Plus un pahar cu suc de portocale stoarse chiar atunci. Mâncase porția pe jumătate, când s-a ridicat și a ieșit cu camera de filmat.
    - Femeia pe care ai descris-o pe casetă era profund deprimată sau în orice caz într-o stare neobișnuită. Cum ar fi putut să aibă mintea limpede sau răbdarea de a-și prepara un mic dejun atât de complicat?
    - Și încă ceva, spuse Clarise. Los Angeles Times era deschis lângă farfuria ei...
    - ... și citea benzile desenate, încheie Bob.
    O clipă tăcură toți, cugetând la ceea ce era de neconceput. Apoi Bob spuse:
    - Înțelegi acum ce am vrut să spun mai devreme când ți-am răspuns că și noi ne punem o mie de întrebări.
    Clarise îl cuprinse pe Joe după umeri, de parcă erau prieteni de multă vreme.
    - Sper că această Rose este o femeie bună, cum crezi tu. Sper s-o găsești. Și orice îți va spune ea, sper să-ți aducă puțină liniște, Joe.
    Înduioșat, Joe îi întoarse îmbrățișarea.
    - Îți mulțumesc, Clarise.
    Bob își notase adresa și numărul de telefon pe o pagină dintr-un carnet. Îi întinse bucata de hârtie împăturită lui Joe.
    - În caz că mai ai și alte întrebări... sau dacă afli ceva ce ne-ar putea ajuta să înțelegem.
    Își strânseră mâinile. Strângerea mâinilor deveni o înbrățișare frățească.
    - Acum ce vei face, Joe? întrebă Clarise.
    Joe se uită la cadranul luminat al ceasului.
    - E doar nouă și câteva minute. Mă duc să mai vizitez o familie în seara asta.
    - Ai grijă, spuse Clarise.
    - Voi avea.
    - Ceva nu e-n regulă, Joe. Ceva nu e deloc în regulă.
    - Știu.
    Bob și Clarise rămaseră pe verandă, unul lângă celălalt, urmărindu-l pe Joe îndepărtându-se cu mașina.
    Deși terminase mai mult de jumătate din al doilea pahar cu băutură, Joe nu simțea deloc efectul combinației de 7-and-7. Nu văzuse o fotografie a Norei Vadance, dar imaginea unei femei fără chip pe un scaun de verandă, cu un cuțit de tranșat carne înfipt în ea era suficientă pentru a-l trezi și după o cantitate dublă de whiskey.
    Cu un minut în urmă, noaptea părea plăcută și Joe nu găsea nimic înspăimântător în ea. Acum îl apăsa și se uită de mai multe ori în oglinda retrovizoare.

                                                            8.

                                  Charles și Georgine Delmann locuiau într-o casă georgiană enormă pe o jumătate de pogon în Hancock Park. Geometria extrem de severă a casei și a terenului dezvăluia o nevoie de ordine, o credință în superioritatea aranjamentelor făcute de om față de dezordinea naturii.
    Soții Delmann era medici. El era internist specializat în cardiologie, iar ea era internist și oftalmolog. Erau figuri proeminente ale comunității în care trăiau, pentru că pe lângă practica medicală curentă, înființaseră și continuau să supravegheze o clinică gratuită pentru copiii din East Los Angeles și încă una în South Central.
    Când se prăbușise avionul 747-400, soții Delmann o pierduseră pe fiica lor în vârstă de optsprezece ani, Angela, care se întorcea de la un atelier de acuarelor de șase săptămâno, exlusiv pentru invitați, al unei universități din New York, ca să se pregătească pentru primul ei an la școala de artă din San Francisco. Era în mod sigur o pictoriță talentată, care promitea mult.
    Georgine Delmann însăși deschise ușa. Joe o recunoscu după fotografia publicată într-unul din articolele din Post despre accident.
    Avea aproape cincizeci de ani, era înaltă și subțite, cu pielea închisă foarte lucioasă, cu o masă de păr negru creț și ochi vioi, vineții ca prunele.
    Când Joe îi spuse numele, înainte de a apuca să spună că familia lui fusese în avion, ea exclamă, spre surprinderea lui:
    - Doamne, tocmai vorbeam despre tine!
    - Despre mine?
    Îl apucă de mână, îl trase peste prag pe pardoseala de marmură din hol și închise ușa împingând-o cu șoldul, fără a-și desprinde de la el privirea uimită.
    - Lisa ne povestea despre soția și fiicele tale, cum ai trecut pe acolo și pe urmă ai dispărut. Dar acum iată-te aici, ai sosit.
    - Lisa? se miră el, nedumerit.
    În seara aceea cel puțin, travestiul de medic sobru realizat prin înbrăcămintea rigidă nu puteau ascunde profunzimile scânteietoare ale efervescenței naturale a Georginei Delmann.
    Îi cuprinse umerii cu brațele și-l sărută pe obraji atât de apăsat, încât Joe se clătină spre spate pe călcâie. Apoi, față-n față cu el, cercetându-i ochii, spuse emoționată:
    - A fost la tine, nu-i așa?
    - Lisa?
    - Nu, nu Lisa. Rose.
    O speranță inexplicabilă ricoșă ca o piatră aruncată pe suprafața întunecată a inimii lui.
    - Da, dar....
    - Hai, vino cu mine.
    Îl luă din nou de mână, îl scoase din hol și-l trase de-a lungul unui coridor spre partea din spate a casei, spunând:
    - Suntem aici, la masa din bucătărie - eu, Charlie și Lisa.
    La întrunirile Prietenilor Înțelegători, Joe nu văzuse niciodată părinți îndoliați capabili de o asemenea efervescență. Nici nu auzise până atunci de asemenea ființie.
    Părinții care-și pierduseră copii mici își petreceau cinci, șase ani - uneori un deceniu sau chiar mai mult - luptându-se, deseori zadarnic, numai pentru a se lepăda de convingerea că ei înșiși ar fi trebuit să moară în locul progeniturilor lor, că supraviețuind copiilor lor era un păcat sau o dovadă de egoism.
    Nu era mare deosebire nici în cazul celor care, ca și soții Delmann, pierduseră un tânăr sau o tânără de optspreceze ani.
    Și totuși, în fața lui se afla Georgine Delmann, îmbujorată și entuziastă, agitată ca o adolescentă, în timp ce-l trăgea pe Joe spre capătul coridorului și apoi printr-o ușă batantă. Părea nu numai că se restabilise după pierderea fiicei ei, într-un singur an, dar că și depășise această suferință.
    Licărirea de speranță se nărui pentru Joe, căci i se păru că Georgine Delmann era fie țicnită, fie inexplicabil de superficială. Bucuria ei evidentă îl șocă.
    În bucătărie lumina era slabă, dar putea să vadă că era un spațiu intim, deși mare, cu pardoseală și dulapuri din lemn de arțar și cu tăblii din imitație de granit maroniu ca zahărul brun.
    În timp ce-l conducea pe Joe spre masa pentru micul dejun din nișa unui bovindou, Georgine Delmann spuse:
    - Charlie, Lisa, uite vine a venit! Aproape că e o minune!
    Dincolo de ferestrele oblice se afla curtea din spate și piscina, pe care luminile instalate afară o transformaseră într-o scenă de basm, plină de scânteieri și licăriri. Pe masa ovală din fața ferestrei se aflau trei lămpi cu gaz decorative și flăcările lor dansau pe fitile.
    Lângă masă stătea în picioare un bărbat înalt, chipeș, cu păr argintiu, des: doctorul Charles Delmann.
    Georgine se apropie trăgându-l pe Joe după ea și spuse:
    - Charlie, a venit Joe Carpenter. Joe Carpenter, știi tu.
    Privindu-l pe Joe cu oarecare uimire, Charlie Delmann păși înainte și îi scutură viguros mâna.
    - Ce se petrece aici, fiule?
    - Aș vrea să știu și eu, spuse Joe.
    - Se petrece ceva ciudat și minunat, spuse Delmann la fel de transpus de emoție ca și soția lui.
    Cu un păr blond și mai auriu în lumina pâlpâitoare a lămpilor cu gaz, se ridică de pe un scaun din fața mesei Lisa, de care pomenise Georgine. Avea vreo patruzeci și ceva de ani, fața netedă a unei liceene și niște ochi albaștri-șterși care văzuseră mai multe cercuri ale iadului.
    Joe o cunoștea bine. Lisa Peccatone. Lucra la Post. O fostă colegă.
    Era reporter de criminalistică specializată în reportaje despre cei mai odioși criminali - ucigași în serie, violatori care-și mutilau victimele - și avea o obsesie pe care Joe n-o înțelesese niciodată pe deplin, cotrobăind prin cele mai sumbre cotloane ale ale inimii omenești, mânată de dorința de a se afunda în povești cu sânge și demență, căutând sensuri în cele mai lipsite de sens sălbăticii umane.
    Joe intuia că de mult de tot ea îndurase suferințe de nerostit, ieșise din copilărie cu o fiară în spinare și nu se putea lepăda de amintirea demonului decât căznindu-se să înțeleagă ceea ce nu putea fi înțeles niciodată.
    Era unul dintre cei mai buni oameni pe care-i cunoscuse și unul dintre cei mai furioși, mai strălucitori și mai profund frământați, neînfricată dar obsedată, capabilă să scrie o proză atât de frumoasă, încât putea să înalțe sufletele îngerilor sau să bage spaima în piepturile goale ale diavolilor.
    Joe admira acest iad care era în ea.
    Era una dintre cele mai bune prietene ale lui și totuși o părăsise laolaltă cu ceilalți prieteni, atunci când își urmase familia pierdută într-un cimitir al inimii.
    - Joe, spuse ea, ticălos nevrednic, te-ai întors la muncă sau ai venit aici numai pentru că faci parte din poveste?
    - Sunt la muncă pentru că fac parte din poveste. Dar nu mai scriu. Nu mai cred în puterea cuvintelor.
    - Eu nu prea mai cred în nimic.
    - Ce cauți aici? întrebă el.
    - Am sunat-o acum câteva ore, spuse Georgine. Am rugat-o să vină.
    - Fără supărare, spuse Charlie, bătându-l pe umăr pe Joe, dar Lisa este singurul reporter pe care-l respectăm.
    - De aproape un deceniu, spuse Georgine, lucrează fără plată opt ore pe săptămână la una din clinicile noastre gratuite pentru copiii defavorizați de soartă.
    Joe nu știuse acest lucru despre Lisa și nici n-ar fi bănuit așa ceva.
    Ea nu reuși să-și înăbușe un zâmbet pieziș, jenat.
    - Da, Joey, sunt o adevărată Maica Tereza. Dar ascultă, nenorocitule, să nu cumva să-mi strici reputația spunându-le celor de la Post.
    - Aș bea niște vin? Cine vrea vin? întrebă Charlie.
    Se molipsise de nepotrivita veselie a soției lui, de parcă s-ar fi adunat special în acea seară solemnă pentru a sărbători prăbușirea zborului 353.
    - Eu nu vreau, articulă Joe tot mai dezorientat.
    - Eu beau puțin, spuse Lisa.
    - Și eu, spuse Georgine. Mă duc după pahare.
    - Nu, iubito, tu stai aici cu Joe și Lisa, o liniști Charlie. Mă ocup eu de toate.
    În timp ce Joe și femeile se intalară pe scaunele din jurul mesei, Charlie se duse în celălalt capăt al camerei.
    Fața Georginei era luminată de lămpile de gaz.
    - Este incredibil, absolult incredibil! Rose a fost și la el, Lisa.
    Fața Lisei Peccatone era pe jumătate luminată de lampa cu gaz, dar pe jumătate era umbrită.
    - Când, Joe?
    - Astăzi, la cimitir. A fotografiat mormintele lui Michelle și ale fetelor. A spus că încă nu e pregătită să-mi vorbească... și a plecat.
    Joe se hotărî să nu le spună restul povestirii decât după ce o va auzi pe a lor, pentru a grăbi dezvăluirile lor și în același timp, pentru a se asigura că relatările lor nu vor fi prea mult înflorite cu ceea ce ar fi dezvăluit el.
    - Nu se poate să fi fost ea, spuse Lisa. Ea a murit în accident.
    - Asta-i versiunea oficială.
    - Descrie-o, îi ceru Lisa.
    Joe făcu portretul standard al detaliilor fizice, dar se căzni mult să-i facă să înțeleagă partea stranie a negresei, magnetismul care părea să modeleze mediul înconjurător după liniile ei personale de forță.
    - Rosie a avut întotdeauna charismă, chiar și la colegiu.
    Joe spuse uimit:
    - O cunoști?
    - Am fost împreună la UCLA demult de tot. Am fost colege de cameră. Am rămas destul de apropiate de-a lungul anilor.
    - De aceea Charlie și cu mine ne-am hotărât s-o chemăm pe Lisa abia cu puțin timp în urmă, spuse Georgine. Știam că a avut o prietenă în zborul 353. Dar abia în toiul nopții, la câteva ore după ce Rose plecase de aici, Charlie și-a amintit că pe prietena Lisei o chema tot Rose. Ne-am dat seama că este aceeași persoană și am încercat toată ziua să ne hotărâm dacă să-i spunem sau nu Lisei.
    - Când a fost Rose aici? întrebă Joe.
    - Ieri seară, spuse Georgine. A apărut tocmai când voiam să ieșim să luăm masa. M-a făcut să promit că n-o să spun nimănui ce ne-a spus ea... decât după ce va avea ocazia să mai viziteze câteva familii ale victimelor de aici, din L.A. Dar Lisa a fost îngrozitor de deprimată anul trecut după ce a aflat de accident și, ținând seama că ea și Rose erau bune prietene, ne-am gândit că n-am face niciun rău.
    - N-am venit aici ca reporter, îi spuse Lisa lui Joe.
    - Reporter ești întotdeauna.
    Georgine spuse:
    - Uite ce ne-a dat Rose.
    Extrase din buznarul cămășii o fotografie și o puse pe masă. Era o fotografie care înfățișa piatra de mormânt a Angelei Delmann.
    Cu ochii licărind de speranțe, Georgine spuse:
    - Ce vezi acolo, Joe?
    - Cred că problema este ce vedeți voi.
    În altă parte a bucătăriei, Charlie Delmann deschidea sertare și scotocea prin conținutul lor zornăitor, evident în căutarea unui tirbușon.
    - I-am spuse deja Lisei.
    Georgine se uită de-a curmezișul încăperii.
    - Aștept să vină Charlie să-ți spună, Joe.
    Lisa spuse:
    - E foarte straniu, Joey și nu prea știu ce să înțeleg din ce mi-au spus. Nu știu decât că a băgat spaima în mine.
    - Te-a speriat? Georgine era uimită. Lisa dragă, cum naiba a putut să te sperie?
    - O să vezi, îi spuse Lisa lui Joe.
    Femeia aceasta, înzestrată de obicei cu forța pietrelor, tremura acum ca o trestie.
    - Dar îți garantez că Charlie și Georgine sunt doi dintre cei mai echilibrați oameni pe care-i cunosc. Și o să ai mare nevoie să-ți amintești asta când vor începe.
    Georgine luă instantaneul făcut cu Polaroidul și-l privi cu nostalgie, de parcă ar fi dorit nu numai să și-l fixeze în memorie, dar și să absoarbă imaginea și s-o integreze fizic în ființa ei, lăsând clișeul gol.
    Lisa oftă și se lansă într-o dezvăluire:
    - Am și eu o piesă stranie de adăugat la acest puzzle, Joey. În seara asta se împlinește un an de când am fost la LAX, ca să aștept să aterizeze avionul în care era Rose.
    Georgine ridică privirea din fotografie.
    - Nu ne-ai spus asta.
    - Tocmai aveam de gând, spuse Lisa, când a sunat Joey la ușă.
    În capătul celălalt al bucătăriei, un dop încăpățânat ieși cu o ușoară pocnitură dintr-o sticlă de vin și Charlie Delmann mormăi satisfăcut.
    - Nu te-am văzut la aeroport în seara aceea, Lisa, spuse Joe.
    - Mă țineam deoparte. Eram cutremurată din cauza lui Rose, dar și... îngrozitor de speriată.
    - Te-ai dus s-o iei de la aeroport?
    - Rosie m-a sunat de la New York și m-a rugat să vin la LAX cu Bill Hannett.
    Hannett era fotograful ale cărui imagini cu catastrofe naturale sau provocate de om erau expuse pe pereții holului de primire de la Post.
    Albastrul-pal al ochilor Lisei era acum întunecat de îngrijorare.
    - Rosie simțea cu disperare nevoia de a vorbi cu un reporter și eu eram singurul cunoscut de ea în care avea încredere.
    - Charlie, spuse Georgine, vino să auzi ce spune.
    - Aud, aud, o asigură Charlie. Să torn în pahare și vin. O clipă.
    - Rosie mi-a dat și o listă - alți șase oameni pe care voia să-i aduc acolo, spuse Lisa. Prieteni de ani de zile. Am reușit să reperez cinci din ei într-un răstimp atât de scurt și să-i aduc cu mine în seara aceea. Urmau să fie martori.
    Joe spuse fascinat:
    - Martori la ce?
    - Nu știu. Era foarte rezervată. Agitată, foarte agitată, în legătură cu ceva, dar și speriată. A spus că va coborî din avion cu o știre care ne va schimba pentru totdeauna, care va schimba lumea.
    - Va schimba lumea? întrebă Joe. Orice politician care are un proiect și orice actor cu o gândire deosebită crede că poate schimba lumea în zilele noastre.
    - O, dar în cazul ăsta, Rose avea dreptate, spuse Georgine. Lacrimi de emoție sau bucurie abia reținute licăriră în ochii ei când îi arătă încă o dată fotografia cu piatra de mormânt. E minunat!
    Dacă ar fi căzut în vizuina Iepurelui Alb, Joe n-ar fi observat că se prăbușește, dar teritoriul pe care se pomeni acum era incredibil de suprarealist.
    Flăcările lămpilor cu gaz care fuseseră drepte până atunci, se unduiră și se răsuciră în coșurile înalte de sticlă, trase în sus de un curent pe care Joe nu-l simțea.
    Salamandre de lumină galbenă se încolăciră peste partea întunecată a feței Lisei. Când privi spre lămpi, ochii ei erau galbeni ca luna la răsărit sau apus, în parte de jos a orizontului.
    Flăcările se micșorară repede și Lisa spuse:
    - Da, desigur, pare melodramatic. Dar Rosie nu e o artistă sclifosită. Și lucrează cu adevărat de șase, șapte ani la ceva de uriașă importanță. Eu am crezut-o.
    Ușa batantă de la bucătărie și holul de jos făcu un zgomot distinct. Charlie Delmann părăsise încăperea fără nicio explicație.
    - Charlie! Georgine se ridică de pe scaun. Unde a dispărut? Nu pot să creadă că o să piardă ce va spune Lisa.
    Lisa i se adresă lui Joe:
    - Când am vorbit cu ea la telefon cu câteva ore înainte de a se urca în avion, Rosie mi-a spus că ei o căutau. Nu credea că se vor aștepta să-și facă apariția în L.A. Dar în eventualitatea că vor afla ce avion va lua, în eventualitatea că o vor aștepta, Rosie voia să fim și noi de față, ca să fim în preajma ei în clipa când va coborî din avion, pentru a-i împiedica s-o reducă la tăcere. Urma să-mi spună toată povestea chiar acolo, la poarta de primire.
    - Cine sunt ei? întrebă Joe.
    Georgine plecase după Charlie ca să vadă unde se dusese, dar ațâțată de povestea Lisei, se întoarse pe scaunul ei.
    Lisa spuse:
    - Rosie se referea la cei pentru care lucrează.
    - Compania Teknologik.
    - Ai făcut ceva cercetări astăzi, Joey.
    - Încerc să înțeleg câte ceva, spuse el, în timp ce gândurile îi înotau într-o mlaștină de oribile probabilități.
    - Tu, eu și Rosie suntem toți legați. E mică lumea, nu-i așa?
    Cutremurat de gândul că pot exista oameni atât de criminali, încât să omoare trei sute douăzeci și nouă de oameni nevinovați numai pentru a-și atinge adevărata țintă, Joe spuse:
    - Lisa, pentru Dumnezeu, spune-mi că nu crezi că avionul a fost doborât numai pentru că se afla în el Rose Tucker.
    Fixând cu privirea licărirea albăstruie a piscinei, Lisa cugetă asupra răspunsului înainte de a-l rosti.
    - În seara aceea eram sigură de asta. Dar apoi... investigația a arătat că nu era nici urmă de vreo bombă. Nu a fost stabilită nicio cauză probabilă. Părea doar o combinație între o eroare tehnică și o eroare umană din partea piloților.
    - Cel puțin asta ni s-a spus nouă.
    - Am cercetat un timp în liniște documentele Consiliului Național pentru Securitatea Transporturilor, nu despre acest accident, ci în general. Să știi, Joey, că au un dosar impecabil. Sunt buni. Nu există cazuri de corupție. Sunt chiar în mare măsură deasupra politicii.
    Georgine spuse:
    - Dar eu cred că Rose se consideră vinovată de ceea ce s-a întâmplat. E convinsă că prezența ei acolo a fost cauza accidentului.
    - Dar dacă este și indirect vinovată de moartea fiicei voastre, întrebă Joe, cum de vin se pare atât de minunată?
    Zâmbetul Georginei nu se deosebi cu siguranță de cel cu care îl întâmpinase - și îl fermecase - pe Joe, când îi deschisese ușa.
    Dar fiind tot mai dezorientat, Joe avea impresia că expresia feței ei era la fel de ciudată și de neliniștitoare ca zâmbetul unui clovn întâlnit pe o alee cu fuioare de ceață după miezul nopții, alarmant pentru că este profund nelalocul lui.
    Cu acel zâmbet tulburător, Georgine spuse:
    - Vrei să știi de ce, Joe? Pentru că acesta este sfârșitul lumii, așa cum îl știm noi.
    Joe o întrebă exasperat pe Lisa:
    - Cine este Rose Tucker, ce face ea la Teknologik?
    - Este genetician, un genetician strălucit.
    - S-a specializat în cercetări asupra asupra combinării moleculelor ADN din diverse organisme.
    Georgine ridică din nou instantaneul Polaroid, de parcă Joe ar fi putut înțelege imediat legătura dintre fotografia unui mormânt și ingineria genetică.
    - N-am știut niciodată ce face ea în mod precis la Teknologik, spuse Lisa. Asta urma să-mi spună când a aterizat la LAX, cu exact un an în urmă. Acum, după cele ce le-a spus Georginei și lui Charlie ieri... pot să-mi închipui. Dar nu știu cum să cred așa ceva.
    Pe Joe îl miră ciudata îmbinare de cuvinte: ea nu spusese că nu știe dacă să creadă, ci cum să creadă.
    - Ce este Teknologik, în afară de ceea ce pare a fi? întrebă el.
    Lisa zâmbi vag.
    - Ai nas bun, Joe. Mirosul nu ți s-a alterat după un an de zile de pauză. Din cele spuse de Rose de-a lungul anilor, din aluziile ei vagi, cred că aveam de-a face cu o ciudățenie într-o societate capitalistă - o companie care nu poate eșua.
    - Nu poate eșua? întrebă Georgine.
    - Pentru că în spatele ei se află un asociat generos care acoperă toate pierderile.
    - Armata? încercă Joe.
    - Sau un departament al guvernului. O organizație cu buzunare mai adânci decât orice individ din lume. Am înțeles de la Rosie că acest proiect nu a fost finanțat doar cu o sută de milioane din fondurile de dezvoltare și cercetare. Este vorba de un capital uriaș, de miliarde.
    De sus se auzi bubuitura unei împușcături.
    Chiar și înăbușit de încăperile de pe parcurs, natura zgomotului era de neconfundat.
    Toți trei săriră ca unul în picioare și Georgine spuse:
    - Charlie!
    Poate că din cauză că stătuse atât de recent împreună cu Bob și Clarise în livingul lor galben-vesel din Culver City, Joe văzu imediat în minte imaginea Norei Vadance șezând goală pe scaunul de verandă, îndreptând vârful cuțitului de tranșat carne, înșfăcat cu ambele mâini, spre abdomen.
    Liniștea care se lăsă în toată casa, după ce se stinse ecoul împușcăturii părea la fel de sinistră ca ploaia invizibilă și imponderală cu radiații atomice, răspândindu-se în tăcerea mormântală care urmează unei explozii nucleare.
    Din ce în ce mai alarmată, Georgine strigă:
    - Charlie!
    În clipa când dădu să se îndepărteze de masă, Joe o reținu.
    - Nu, stai, stai! Mă duc eu. Sună la 911 și mă duc eu.
    Lisa spuse:
    - Joey...
    - Știu ce-i asta, rosti el suficient de tăios ca să excludă orice împotrivire.
    Spera că se înșelase, că nu știa ce se întâmpla acolo, că nu avea nicio legătură cu ceea ce își făcuse Nora Vadance. Dar dacă avea dreptate, nu putea s-o lase pe Georgine să ajungă prima la scena tragediei. De fapt, nu trebuia să vadă deloc consecințele, nici în clipa aceea, nici mai târziu.
    - Știu ce-i asta. Sună la 911, repetă Joe în timp ce traversă bucătăria și, împingând ușile batante, coborî în hol.
    În hol, candelabrul se stingea și se reaprindea. ca luminile pâlpâitoare într-o închisoare dintr-un fim vechi, când apelul guvernatorului vine prea târziu și condamnatul moare pe scaunul electric.
    Joe alergă spre scară, dar apoi încetini pasul de spaimă când urcă la etajul al doilea, îngrozit că va găsi ceea ce se aștepta să vadă.
    O emidemie de sinucideri era o idee la fel de absurdă ca toate ideile clocite în mințile înfierbântate ale celor care credeau că primarul e un robot și că extratereștrii îi urmăresc clipă de clipă.
    Joe nu reușea să înțeleagăă cum de putuse Charlie Delmann să ajungă de la o stare aproape euforică la o stare de disperare într-un interval de numai două minute - la fel cum Nora Vadance ajunsese la un mic dejun plăcut, cu paginile de benzi desenate ale ziarului deschise în fața ei, la autoviscerare, fără măcar să se oprească o clipă pentru a lăsa un bilet cu explicații.
    Dacă Joe ghicise semnificația împușcăturii, exista totuși o mică șansă ca doctorul să fie încă în viață. Poate că nu reușise să se omoare din prima rafală. Poate că mai putea fi salvat.
    Perspectiva de a salva o viață, după ce atâtea vieți i se scurseseră ca apa printre degete, îl împingea pe Joe înainte în ciuda spaimei. Urcă restul scării câte două trepte o dată.
    La etajul al doilea, aproape fără a privi în jur, trecu pe lângă încăperi neluminate și uși închise. La capătul coridorului, din spatele unei uși pe jumătate deschise venea o lumină roșiatică.
    Doctorul Charles Delmann zăcea pe un pat chinezesc. Peste el se afla un pistol Mossberg cu țeavă de 12. Țeava fiind scurtă, reușise să și-o vâre între dinți și să ajungă ușor la trăgaci. Chiar și în lumina aceea slabă, Joe își dădu seama că nu era nevoie să îi verifice pulsul.
    Veioza de porțelan chinezesc verzui de pe cea mai îndepărtată din cele două noptiere era singura sursă de lumină. Lumina era roșiatică, pentru că abajurul era împroșcat de sânge.
    Într-o noapte de sâmbătă, cu zece luni în urmă, în timpul realizării unui reportaj, Joe vizitase morga orașului, unde cadavrele băgate în saci de pe tărgile cu rotițe și cadavrele despuiate de pe mesele de autopsie așteptau să fie băgate în seamă de patologii surmenați.
    Îl pălise atunci, brusc, convingerea, că în jurul lui erau cadavrele soției și ale copiilor săi; toate erau Michelle și fetele, de parcă Joe ar fi pătruns într-o scenă dintr-un film SF despre clonări. Din sertarele de dimensiunile unui cadavru ale congelatoarelor de oțel inoxidabil, unde alți morți se odihneau între două destinații, se înălțau vocile înăbușite ale lui Michelle, Chrissie și a micuței Nina, implorându-l să le elibereze de acolo pentru a se întoarce în lumea celor vii.
    Lângă el, asistentul medicului legist trase fermoarul unui sac cu cadavru și Joe privi fața albă ca neaua a unei femei moarte, a cărei gură rujată semăna cu o frunză de poinsettia încrețită pe zăpadă și el le văzu pe Michelle, Chrissie și Nina.
    După ce ieșise din morgă, se dusese să-și prezinte demisia redactorului său șef, Caesar Santos.
    Acum se îndepărtă repede de pat, până să nu se materializeze niciun chip drag peste chipul medicului mort.
    Îi atrase atenția un șuierat straniu și o clipă crezu că Delmann se lupta să respire prin fața zdrobită. Apoi își dădu seama că auzea propria sa respirație întretăiată.
    Pe noptiera cea mai apropiată scânteiau cifrele cu lumini verzi ale unui ceas digital. Timpul alerga într-un ritm frenetic: zece minute la fiecare licărire și orele se întorceau la începutul serii și apoi, mai departe, după-amiaza.
    Lui Joe îi trecu prin cap ideea smintită că defecțiunea ceasului - care fusese poate lovit de un glonte rătăcit - ar putea spulbera vraja celor întâmplate, că Delmann ar putea învia în timp ce gloanțele ar reveni în țeava pistolului, carnea sfârtecată s-ar suda și că într-o clipă el însuși s-ar putea afla din nou pe plaja din Santa Monica, lasoare, apoi mai departe în timp, în garsoniera lui, în noaptea luminată de lună, vorbind la telefon cu Beth, din Virginia și mai înapoi, mult mai departe în timp, până ce zborul 353 nu se prăbușise încă în California.
    De jos se auzi un țipăt care anihilă disperata lui imaginație. Apoi, încă un țipăt.
    Se gândi că Lisa țipase. Deși era o femeie puternică și probabil că nu mai țipase niciodată până atunci, era țipătul unui copil cuprins de groază.
    Ieșise din bucătărie în urmă cu cel mult un minut. Ce se putuse întâmpla într-un minut, atât de repede?
    Întinse mâna spre pistol, cu intenția de a-l lua de pe cadavru. Putea să mai conțină gloanțe.
    „Nu. Asta era scena unei sinucideri. Dacă deplasezi arma, o să arate ca scena unei crime. Eu pot deveni suspect.”
    Lăsă arma neatinsă.
    Ieși alergând din lumina filtrată de sânge, porni prin coridorul unde străjuia tăcerea funebră a umbrelor, spre imensul candelabru care stătea agățat, ca o ploaie perpetuă de cristale, deasupra casei scării din holul mare.
    Pistolul era inutil. Nu era în stare să tragă în nimeni. Și în plus, cine mai era în casă în afară de Georgine și Lisa? Nimeni. Nimeni.
    Coborând câte două trepte o dată, câte trei o dată, sub cascada lacrimilor de cristal, apucă balustrada scării ca să-și țină echilibrul. Palma lui, umezită de transpirația rece, alunecă pe lemnul de mahon.
    În holul de jos, în bubuituri de pași, auzi clinchete melodioase și când intră valvârtej prin ușile batante, văzu oalele și tigăile de alamă balansându-se în cârligele de deasupra, zornăind ușor când se atingeau.
    Bucătăria era la fel de puțin luminată ca atunci când o părăsise. Becurile cu halogen de deasupra erau slabe de tot, aproape stinse.
    În celălalt capăt al încăperii, luminată din spate de pâlpâirea celor trei lămpi cu gaz decorative de pe masă, Lisa stătea cu pumnii apăsați pe tâmple, de parcă se lupta să domolească o tensiune care-i apăsa craniul. Nu mai țipa, dar suspina, gemea, șoptea tremurat cuvinte care ar fi putut fi „Dumnezeule, Dumnezeule”.
    Georgine nu se vedea.
    În timp ce dangănul oalelor de alamă se singea ca o muzică distonantă într-un vis cu spiriduși, Joe se îndreptă repede spre Lisa și zări cu coada ochiului sticla de vin deschisă pe care Charlie o lăsase pe tăblia barului. Lângă sticlă era trei pahare cu Chardonnay. Suprafața tremurătoare a fiecărei porții licărea ca un giuvaer și Joe se întrebă în treacăt daxă nu cumva vinul conținuse otravă, o substanță chimică, un drog.
    Când Lisa îl văzu pe Joe apropiindu-se, își coborî mâinile de la tâmple și își deschise pumnii, umezi și roșii și din degetele ei ca niște petale de trandafiri picurau stropi. O scutura o emoție animală pură, mai crudă din cauza suferinșei și mai înfierbântată de groază decât orice cuvinte.
    Aproape în centrul bucătărie, pe pardoseală, în fața Lisei, Georgine Delmann zăcea pe o parte în poziție fetală, ghemuită nu ca nenăscutul anticipând viața, ci într-o îmbrățișare a morții, cu ambele mâini încă imposibil încleștate pe mânerul cuțitului. Gura îi era contorsionată într-un țipăt care n-a mai fost rostit. Ochii erau mari, din ei se scurgeau ultimele lacrimi, dar nu aveau adâncime.
    Duhoarea eviscerării îl izbi pe Joe suficient de tare pentru a-l împinge în pragul unei crize de anxietate: acea senzație familiară de cădere, de cădere de la o mare înălțime. Dacă se lăsa pradă ei, nu va mai fi de ajutor nimănui, nu va fi de niciun ajutor Lisei și nici lui însuși.
    Făcând un mic efort, își desprinse privirea de oroarea de pe pardoseală. Cu un efort mult mai mare, își impuse să se smulgă de pe marginea prăpastiei disoluției emoționale.
    Se întoarse spre Lisa, ca s-o ia în brațe, s-o liniștească, s-o îndepărteze de locul unde zăcea prietena ei moartă, dar ea era acum cu spatele la el.
    Se auzi un zgomot de sticlă spartă și Joe ezită. Îi veni gândul nebunesc că un dușman ucigaș pătrunsese în bucătărie pe fereastră.
    Nu se spărsese niciun geam, ci lămpile cu gaz, pe care Lisa le apucase ca pe niște sticle, de coșurile lor înalte. Le sfărâmase soclurile bulboase și din ele țâșnise gazul vâscos.
    Limbi de foc strălucitoare se întinseră pe tăblia mesei, devenind pete lucitoare de foc.
    Joe o înșfăcă și încercă s-o desprindă din vâlvătaia care se răspândea, dar ea se smulse fără un cuvânt și înhăță cea de a treia lampă.
    - Lisa!
    Granitul și bronzul se aprinseră în instantaneul Poladoir cu mormântul Angelei Delmann și atât imaginea, cât și mijlocul de transmitere al ei se încrețiră ca o frunză arsă.
    Lisa răsturnă cea de a treia lampă, turând gazul și fitilul care pluteau peste rochia ei.
    Preț de o clipă, șocul îl paraliză pe Joe.
    Gazul se revărsă asupra Lisei, dar în mod ciudat, fasciculul de flăcări alunecă peste corsajul și talia rochiei, stingându-se în fustă.
    Petele arzătoare se revărsară peste masă; șuvoaie topite curgeau peste tot. O burniță incandescentă cădea sfârâind pe pardoseală.
    Joe întinse din nou mâna spre ea, dar ca și cum și-ar fi băgat mâinile într-un lighean cu apă, Lisa lua în palme flăcări de pe masă, aruncându-și-le pe piept. În clipa când focul izbucni din hainele îmbibate cu gaz ale Lisei, Joe își luă brusc mâna de pe ea strigând: „Nu!”
    Fără un țipăt, pe care reușise cel puțin să-l emită ca reacție la sinuciderea Georginei, fără un geamăt sau măcar un scâncet, Lisa ridică mâinile în care se învolburau mingi de foc. Stătu câteva clipe așa, ca antica zeiță Diana cu lunile de foc în echilibru pe palme, apoi își duse mâinile la față și la păr.
    Joe se dădu înapoi în fața femeii care ardea, ca să scape de priveliștea care-i pârjolea inima, de duhoarea oribilă care-l veștejea, de misterul total care-i spulbera speranțele. Se ciocni de dulapuri.
    Rămasă în mod miraculos în picioare, calmă de parcă peste ea cădea o ploaie rece, oglindită în toate unghiurile ferestrei mari de bovindou, Lisa se întoarse, ca și cum ar fi vrut să-l privească pe Joe prin vălul ei fumegând. Din fericire, el nu-i văzu deloc fața.
    Paralizat de frică, Joe își dădu seama că era rândul lui să moară, nu din cauza flăcătirlor care se prelingeau pe pardoseala din lemn de arțar în jurul pantofilor săi, ci de mâna lui, într-un mod la fel de monstruos ca o rană autoprovocată prin împușcare, ca autoviscerarea, ca autojertfirea prin ardere.
    Epidemia sinuciderilor nu-l atinsese încă, dar îl va reclama în clipa în care Lisa, definitv moartă, se va prăbuși grămadă pe pardoseală - și totuși nu se putea urni.
    Înfășurată într-un vârtej de flăcări furtunoase, Lisa azvârlea spectre de lumină și fantome de umbre care se târau în sus pe pereți și roiau de-a curmezișul pardoselii, iar unele umbre era umbre, dar altele erau panglici fâlfâitoare de funingine.
    Urletul alarmei contra fumului din bucătărie, care pătrundea până-n oase îl aduse pe Joe la realitate. Se trezi brusc din transă.
    Alergă împreună cu spectrele și cu fantomele ca să iasă din iadul acela, prin fața oalelor de alamă atârnând ca niște fețe strălucitoare, goale de expresie, în lumina unei forje, prin fața celor trei pahare de Chardonnay, în care licăreau imaginile flăcărilor, și acum și culoarea sângelui.
    Alergând prin ușile batante, de-a lungul coridorului, prin hol, Joe se simțea urmărit îndeaproape de ceva ce nu era behăitul alarmei de fum, de parcă în bucătărie fusese până la urmă un ucigaș, care stătuse nemișcat într-un colț întunecat și de aceea trecuse neobservat.
    Ajungând la ușa din față, în clipa când apăsă pe clanță, se așteptă ca o mână să se abată pe umărul lui, se așteptă să fie răsucit și să se confrunte cu un asasin surâzător.
    Din spatele lui nu apăru nicio mână și nici, după cum s-ar fi putut aștepta, o rafală fierbinte, ci un frig șuierător care mai întâi îl ciupi de ceafă și apoi păru să-i sfredelească șira spinării până sus, trecând prin baza craniului. Intrase într-o panică atât de mare, încât nu-și aminti că deschisese ușa sau că părăsise casa, ci se trezi traversând veranda și scuturându-se de frigul care-l cuprinsese.
    Trecu repede pe lângă zidul de cărămidă dintre șirurile perfecte de gard viu. Când ajunse la perechea de magnolii, unde flori mari ca fețele albe ale unor maimuțe se ițeau printre frunzele lucioase, se uită în urmă. De fapt, nu-l urmărea nimeni.
    Pe strada rezidențială era liniște;  nu se auzea decât sunetul înăbușit al alarmelor de fum din casa Delmann: pe moment nu treceau mașini, nu se plimba nimeni în seara caldă de august.
    Joe se gândi să aștepte pompierii și poliția, dar nu-și putea imagina cum ar putea descrie în mod convingător ce se petrecuse în casa aceea în doar trei sau patru minute de coșmar.
    În timp ce le trăise, acele momente febrile i se păruseră halucinante, începând cu zgomotul împușcăturii și terminând cu momentul în care Lisa se scăldase în flăcări; iar acum erau ca niște frânturi ale unui vis mai profund din coșmarul permanent al vieții lui.
    Focul va distruge mare parte a dovezilor sinuciderii și poliția îl va reține pentru investigații - și apoi, foarte probabil, va fi bănuit de crimă. Vor vedea un om adânc tulburat care își pierduse firea după pierderea familiei, fără slujbă, care locuia într-o cameră deasupra unui garaj, un slăbănog cu privirea rătăcită, care ținea douăzeci de mii de dolari lichizi în roata de rezervă ascunsă în portbagajul mașinii. Împrejurările vieții și profilul său psihic nu-i vor determina să-l creadă, chiar dacă povestea lui nu depășea deocamdată limitele logicii.
    Înainte ca Joe să-și poată redobândi libertatea, Teknologik și asociații săi îl vor găsi. Încercaseră să-l împuște numai pentru că Rose ar fi putut să-i spună  ceva ce ei nu voiau să știe - iar acum el știa mai mult decât știuse atunci, chiar dacă nu înțelegea nimic din acele informații.
    Străduindu-se să n-o ia la fugă pentru a nu atrage astfel atenția asupra lui, Joe se îndreptă spre Honda parcată peste drum.
    Ferestrele bucătăriei casei Delmann explodată. După zăngănitul geamurilor făcute țăndări, urletul alarmei de fum se auzi mai tare decât înainte.
    Joe privi înapoi și văzu focul țâșnind din partea din spate a casei. Gazul lămpilor stârnise incendiul; chiar prin ușa din față, pe care el o lăsase deschisă, limbi de foc se prelingeau deja pe pereții holului de la parter.
    Joe se urcă în mașină. Închise portiera.
    Avea sânge pe mâna dreaptă. Nu era sângele lui.
    Deschise tremurând consola dintre scaune și scoase o mână de șervețele dintr-o cutie de Kleenex. Își șterse mâinile.
    Băgă șervețele îmbibate în punga în care fusese impachetată gustarea de la McDonald.
    O dovadă, se gândi el, deși nu se făcea vinovat de nicio crimă.
    Lumea se-ntorsese cu susu-n jos. Minciunile erau adevăr, adevărul era minciună, realitatea era ficțiune, imposibilul era posibil și nevinovăția era vinovăție.
    Scotoci prin buzunare după chei. Porni motorul.
    Prin geamul spart din spate auzi nu numai alarmele de fum - acum erau mai multe - ci și vecinii strigând unii la alții, țipete de spaimă în noaptea de vară.
    Încrezător că atenția lor se va concentra asupra casei Delmann și că nici nu-l vor vedea plecând, Joe aprinse farurile și Honda țâșni în stradă.
    Frumoasa și vechea casă în stil georgian era acum sălașul balaurilor cu răsuflare incendiară care se târau dintr-o încăpere într-alta. În timp ce morții zăcea în giulgiuri de foc, nenumărate sirene se auzeau tânguindu-se în depărtare.
    Joe se topi în noaptea care devenise prea stranie pentru a fi înțeleasă, pătrunzând într-o lume ce nu mai părea a fi cea în care se născuse.

                                                      III
                                               Punctul zero
                                                       9.

                          Lumina aceea de Halloween din august, portocalie ca dovlecii-felinare, dar înălțându-se din gropile de nisip, îi făcea chiar și pe nevinovați să pară niște desfrânați.
    Pe o bucată de plajă unde era permis să se facă foc, ardeau zece focuri. În jurul unora erau adunate familii mari, în jurul altora, grupuri de adolescenți și de studenți.
    Joe trecu printre ei. Plaja era locul pe care-l prefera în nopțile când venea la ocean pentru terapie, deși de obicei, se ținea departe de focuri.
    Într-un loc, decibelii sporovăielilor depășeau orice limită admisibilă și perechi desculțe dansau după vechi melodii ale formației Beach Boys. Dar mai încolo, o duzină de ascultători erau fascinați de un bărbat îndesat, cu o coamă de păr alb și o voce sonoră care spunea o poveste cu stafii.
    Evenimentele zilei îi schimbaseră lui Joe modul de a percepe lumea, astfel încât acum parcă o privea printr-o pereche de ochelari ciudați, câștigați la un joc de noroc la jumătatea drumului spre un misterios carnaval care călătorea dintr-un loc într-altul, niște ochelari capabili nu să deformeze lumea, ci să-i dezvăluie o dimensiune secretă, enigmatică, rece și înfricoșătoare.
    Trecu pe lângă un grup de zece, doisprezece tineri în slipuri. Hainele lepădate de ei licăreau ca niște grămezi de piei de focă, de țipari jupuiți sau de alte produse ale mării.
    Dansatorii, povestitorii și publicul lui, surferii și toți ceilalți pe lângă care trecu Joe îl priviră bănuitor. De data asta nu era doar în închipuirea lui. Deși îl priveau mai mult pe furiș, Joe era conștient de curiozitatea pe care o stârnea.
    N-ar fi fost surprins dacă toți lucrau la Teknologik sau pentru cel care înființase Teknologik.
    Pe de altă parte, deși se cufunda adânc în paranoia, Joe avea încă mintea suficient de întreagă ca să-și dea seama că purta cu el acele lucruri de nerostit, pe care le văzuse la casa Delmann - și că acele orori se vedeau pe el. Experiența pe care o trăise îi brăzdase fața, îi așternuse un văl opac de tristețe pe ochi și îi sculptase trupul în unghiuri de furie și groază.
    Când trecu, oamenii de pe plajă văzură un bărbat chinuit și ei erau toți orășeni care înțelegeau pericolul oamenilor chinuiți.
    Joe găsi un foc înconjurat de douăzeci și ceva de tineri și tinere cu capete rase, cufundați într-o tăcere totală. Fiecare purta o mantie albastră ca safirul și teniși albi și fiecare avea un inel de aur în urechea stângă. Bărbații nu aveau barbă. Femeile nu erau fardate. Mulți dintre ei, aparținând ambelor sexe, erau atât de atrăgători și atât de stilați în acele veștminte, încât pe Joe îl duse imediat gândul la Cultul Copiilor din Beverly Hills.
    Se opri câteva minute, observându-i în timp ce ei se uitau la foc într-o tăcere meditativă. Când îl priviră, nu se temură de ceea ce văzură în el.
    Ținea în mâna stângă punga de la MacDonald în care se aflau ambalajul celor două cheeseburgers, un pahar de suc gol și șervețele Kleenex, cu care-și ștersese sângele de pe mână.
    Dovezi.
    Aruncă punga în foc uitându-se la oficianții cultului care priveau cum punga este cuprinsă de flăcări, se înnegrește și dispare.
    Când se îndepărtă, se întrebă în treacăt care credeau ei că este scopul vieții. Nu i-a întrebat, de teamă ca răspunsul lor să nu fie decât o nouă variantă a aceleiași triste aspirații și a aceleiași gândiri anticipativ optimiste, pe care atâția alții își bazau speranțele.
    La o sută de metri de focuri, pe plajă, acolo unde noaptea era stăpână, se ghemui la marginea torcătoare a valurilor și își înmuie mâinile în apa sărată, adâncă de câțiva centimetri. Luă o mână de nisip ud și se frecă energic cu el pentru a înlătura orice urmă de sânge din cutele degetelor și de sub unghii.
    După ce își mai clăti o dată mâinile, fără a se obosi să-și scoată ciorapii și adidașii sau să-și suflece blugii, intră în mare. Se deplasă prin valul negru și se opri după ce depăși linia unde se spărgeau valurile liniștite și unde apa îi trecea de genunchi.
    Refuzând priveliștea liniștitoare care-l atrăsese pe țărm, Joe își găsi alinare în fluxul care se ridica presându-i picioarele și în mormăitul slab, surd, al măreței mașinării a apei. Ritmuri eterne, mișcări lipsite de sens, pacea nepăsării.
    Încercă să nu se gândească la cele întâmplate la casa Delmann. Erau evenimente de neînțeles. Nu le va înțelege dacă se va gândi la ele.
    Era dezamăgit că nu era întristat și nici îndurerat de moartea soților Delmann și a Lisei.
    La întrunirile Prietenilor Înțelegători, aflase că în urma pierderii unui copil, părinții se plângeau deseori de curioasa incapacitate de a se simți afectați de suferința altora. Unii depășiseră această pierdere a sensibilității într-un an sau doi, alții în cinci sau zece, dar alții - niciodată.
    Soții Delmann păreau oameni cumsecade, dar de fapt nu-i cunoscuse cu adevărat.
    Lisa era prietena lui. Murise. Și ce dacă? Toți mor mai devreme sau mai târziu. Copiii tăi. Femeia care era iubirea vieții tale. Toți.
    Duritatea inimii lui îl sperie. Îi era silă. Dar nu se putea forța să simtă durerea altora. Nu putea simți decât propria lui durere.
    Căuta în mare nepăsarea față de pierderile lui, pe care o simțea deja față de pierderile altora.
    Și totuși se întreba ce fiară va deveni, dacă nici măcar moartea lui Michelle, a lui Chrissie și a Ninei nu va mai conta pentru el.
    Pentru prima dată, se gândi că o indiferență totală ar putea aduce cu sine nu pace lăuntrică, ci o predispoziție nelimitată la rău.

    Aglomerata stație de întreținere auto și magazinul nonstop de piese auto adiacent, se aflau la trei străzi de motelul lui. Lângă toalete, erau instalate, afară, două telefoane publice.
    Joe nu se obosise niciodată să-și anuleze carte de credit de la compania de telefoane. Cu ajutorul ei putea face apeluri interurbane pe care nu îndrăznea să le facă din camera lui de motel, dacă spera să rămână acolo în siguranță.
    Voia să discute cu Barbara Christman, investigatorul desemnat să cerceteze cazul zborului 353.
    Era ora unsprezece acolo, pe coasta de vest și ora două din noaptea de sâmbătă spre duminică în Washington, D.C.
    Desigur că nu era la birou și, deși ar putea găsi un funcționar de serviciu la Consiliul Național de Securitate a Transportului chiar și la ora aceea, nu i se va da în niciun caz numărul de telefon de acasă al Barbarei Christman.
    Obținu totuși numărul liniei principale a CNST-ului de la serviciul de informații și făcu apelul.
    Noul sistem telefonic al Consiliului îi oferi mai multe opțiuni, printre care posibilitatea de a lăsa un mesaj pentru oricare dintre membrii Consiliului, pentru investigatorul accidentului sau pentru un funcționar cu funcție de răspundere.
    Presupuse că dacă introducea prima inițială și primele patru litele ale persoanei căreia dorea să-i adreseze mesajul, i se va face legătura.
    Deși introduse cu grijă literele B-C-H-R-I, nu primi acces la mesageria vocală, ci la o înregistrare care-l informă că nu exista o asemenea legătură. Mai încercă o dată, cu același rezultat.
    Fie că Barbara Christman nu mai lucra acolo, fie că sistemul de mesagerie vocală nu funcționa corect.
    Joe obținuse din calculatorul de la Post o listă cu aproape toți membrii echipei, dar nu știa unde să-i găsească pe niciunul dintre ei.
    Având în vedere că locul accidentului se afla la ceva mai mult de o sută cincizeci de kilometri sud de Denver, presupuse că măcar câțiva membri ai echipei fuseseră recrutați din filiala de acolo. Folosind lista lui de unsprezece nume, căută numerele de telefon în cartea de telefon a orașului Denver.
    Obținu trei numere. Celelalte opt persoane nu erau în cartea de telefon sau nu locuiau în zona Denverului.
    Deși trecuse de miezul nopții în Denver, Joe îi sună pe toți cei trei ale căror nume le obținuse.
    Primul era meteorologul echipei operative, desemnat să cerceteze factorii de vreme ce ar fi putut favoriza accidentul. Îi răspunse un robot și Joe nu lăsă niciun mesaj.
    Al doilea era cel care supraveghease divizia echipei care se ocupa de filtrarea rămșițelor în căutarea de dovezi metalurgice. Era posac, probabil trezit din somn și necooperant.
    Cel de-al treilea îi furniză legătura cu Barbara Christman, de care Joe avea nevoie.
    Numele lui era Mario Oliveri. Fusese șeful echipei de acțiuni umane, care căuta eventualele erori comise de echipajul de zbor sau de controlorii de trafic aerian.
..................................................................................