Cursa, Dean Koontz

.....................................................................................
                                              10 - 11

                        Primul rând - „Pentru că, și eu, sunt un pescar de oameni.”
    Al cincilea rând - „Ultima mea crimă: joi la miezul nopții.”
    Al șaselea rând - „Sinuciderea ta: curând după aceea.”
    Al doilea, al treilea și al patrulea rând erau teribil de identice cu „îndrumările spirituale” pe care Valis le oferea ca să-și ajute admiratorii să ajungă la o apreciere mai deplină a operelor sale.
    Primul rând al acestor îndrumări se referea la stilul proiectului, la spectacol. În acest caz, stilul era „Cruzime, violență, moarte.”
    Al doilea rând rezuma tehnicile prin care artistul intenționa să execute lucrările de artă. În cazul lui Billy, tehnica fusese „Mișcare, rapiditate, impact.”
    Al treilea rând descria mediul sau mijlocul de comunicare în care Valis își propunea să creeze. În spectacolul curent, mediul era „Carne, sânge, oase.”
    Uneori, ucigașii în serie cu succes erau vagabonzi, hoinari fără o anumită destinație, care parcurgeau distanțe mari între activitățile lor ucigașe.
    Țicnitul nu părea să privească asasinatul ca un joc. Doar parțial vedea această activitate ca un spectacol. Pentru el, esențială era arta din această activitate.
    De pe paginile web despre arta-spectacol, Billy află că acest artist la morții se ferise întotdeauna să fie filmat. Valis pretindea că el crede că arta trebuie să fie mai importantă decât artistul. Fusese fotografiat rareori.
    O asemenea filosofie îi permitea celebritate și bogăție - și un anumit nivel de anonimitate.
    Site-ul www.valisvalisvalis.com oferea un portret oficial. Acesta se dovedi a fi nu o fotografie, ci un desen în peniță realist și amănunțit, făcut chiar de artist.
    Poate intenționat, portretul nu era complet fidel înfățișării prezente a lui Valis, dar Billy îl recunoscu. Era băutorul de Heineken, care în după-amiaza zilei de luni ascultase cu răbdare amuzată povestea cu care îl delectase Ned Pearsall, despre uciderea lui Henry Friddle de un pitic din grădină.
    „Ești un individ interesant, Billy, barmanule.”
    Încă de atunci, țicnitul cunoștea deja numele de familie al lui Billy, deși se prefăcuse că-l ignoră. Trebuie să fi știut deja aproape totul despre el. Din motive pe care doar Valis le înțelegea, Billy Wiles fusese identificat, studiat și ales pentru acel spectacol.
    Acum, pe lângă alte opțiuni din meniul de sub portret, Billy remarcă una, numită, SALUT, BILLY.
    Deși nu mai putea fi surprins de nimic de multă vreme, Billy se uită un timp la opțiunea aceea.
    În cele din urmă mută cursorul mouse-lui și apăsă pe buton.
    Portretul dispăru, iar pe ecran apărură instrucțiuni: NIVEL PRIVAT - INTRODU PAROLA.
    Billy sorbi din cafea, tastă WILES, apoi apăsă ENTER.
    Primi imediat răspuns: EȘTI DEMN DE RESPECT.
    Cele patru cuvinte rămaseră în fața sa timp de zece secunde, apoi ecranul se goli.
    Atât și nimic mai mult.
    Reapăru portretul în peniță. Opțiunile de sub el nu mai includeau SALUT, BILLY.

                                                    Capitolul 69

                               Niciun bec nu lumina tabloul mural masiv. Roțile, volanții, mecanismele, bilele, șuruburile, țevile și armăturile bizare se ascundeau în întuneric.
    Silueta omenească gigantică - chinuită, asediată - era învăluită în întuneric, în strădania ei tăcută.
    Cortul galben cu purpuriu stătea în strălucirea luminii chihlimbarii - umbrită, dar atrăgătoare - a ferestrelor rulotei imense.
    Billy se opri mai întâi la marginea șoselei și privi vehiculul de la distanță.
    Cei șaisprezece artiști și artizani care construiau tabloul mural sub conducerea lui Valis nu locuiau pe șantier. Erau cazați pentru șase luni la hanul Vineyard Hills.
    Dar Valis locuia acolo pe toată durata lucrărilor. Rulota fusese conectată la electricitate și apă.
    Rezervoarele ei imense cu apă de deversare erau golite de două ori pe săptămână de Glens Reliable Septic Service. Glen Gortner era mândru de celebritatea sa prin asociație, chiar dacă era de părere că tabloul mural reprezenta „ceva ce ar fi trebuit și el golit”.
    Nefiind sigur dacă trebuie să se oprească sau să treacă mai departe, Billy plecă de pe marginea șoselei și se duse la un loc ușor taluzat de pe pajiște. Ocoli capătul îndepărtat al rulotei.
    Ușa cabinei șoferului era deschisă. Lumina cădea în jos pe trepte și picta un covor de primire pe sol.
    Billy se opri. Pentru un timp, rămase locului cu motorul pornit, cu un picior pe frână, cu celălalt pus pe accelerație.
    Majoritatea ferestrelor nu erau acoperite. Dar nu putu să vadă pe nimeni în spațiul de dincolo de ele.
    Doar ferestrele din spate, care, probabil, erau cele ale băii, aveau perdele. Luceau și acolo becuri, filtrate de o stofă aurie.
    Inevitabil, Billy deduse că era așteptat.
    Nu era dornic să accepte invitația. Voia să plece. Nu avea unde să se ducă.
    Rămăseseră mai puțin de douăzeci de ore până la miezul nopții, atunci când fusese anunțat că va avea loc „ultima ucidere”. Barbara era încă în primejdie.
    Din cauza dovezilor pe care se putea să le fi plasat Valis, pe lângă cele care fuseseră puse pe cadavre, Billy rămânea un potențial suspect în disparițiile care vor fi cunoscute curând de poliție: Lanny, Ralph Cottle, tânăra roșcată.
    Undeva, în casa sa sau în garaj, sau îngropată în curte, se afla mâna lui Giselle Winslow. Cu siguranță că mai existau și alte suvenire.
    Parcă Explorerul, stinse farurile, dar nu opri motorul.
    Lângă cortul întunecat se afla un Lincoln Navigator. Era clar că asta folosea Valis pentru deplasările locale.
    „Ești demn de respect.”
    Billy își puse o pereche nouă de mănuși de cauciuc.
    Simți în mâna stângă o oarecare înțepenire, dar nu și durere.
    Își dori să nu fi luat un Vicodin în locuința lui Lanny. Spre deosebire de majoritatea sedativelor, Vicodinul lasă mintea limpede, dar Billy era îngrijorat că, dacă percepțiile și reflexele sale erau reduse cu măcar o jumătate de procent, diferența aceea ar fi putut să însemne moarte pentru el.
    Poate tabletele de cofeină și cafeaua aveau să compenseze această reducere. Și plăcinta de lămâie.
    Opri motorul. În primul moment de după aceea, noaptea păru tăcută ca o casă a unui surd.
    Având în vedere impredictibilitatea adversarului său, Billy se pregăti pentru acțiuni atât letale, cât și de alt fel.
    Ca alegere a unei arme ucigătoare, Billy prefera revolverul său de calibrul 38, pentru că îi era familiar. Mai omorâse cu așa ceva.
    Ieși din Explorer.
    Cântecul greierilor împrăștie tăcerea, ca și glasul broaștelor. Flamurile cortului șopteau la cea mai ușoară răsuflare a brizei.
    Billy se duse la ușa deschisă a rulotei. Rămase în lumină, dar ezită să urce treptele.
    Din interior, o voce - cu toate stridențele înlăturate de difuzoarele de înaltă calitate ale sistemului de sunet al rulotei, care se părea că funcționa și ca interfon - zise:
    - S-ar putea ca Barbarei să i se permită să trăiască.
    Billy urcă treptele.
    Cabina găzduia două fotolii elegante, rotative, pentru șofer și copilotul acestuia. Păreau să fie tapițate cu piele de struț.
    Comandată de la distanță, ușa se închise în urma lui Billy. Acesta presupuse că ușa se încuiase.
    În vehiculul făcut la comandă, un perete etanș despărțea cabina de zona locuibilă. O altă ușă deschisă îl așptepta.
    Billy pătrunse într-o bucătărie uluitoare. Totul era în nuanțe de smântână și miere: podeaua de marmură, dulapurile din arțar cu contururi sinuoase, rotunjite, ca ale dulapurilor de pe un vapor. Excepțiile erau constituite de tăbliile din granit negru și ornamentele din oțel inoxidabil.
    Vocea plăcută și irezistibilă a lui Valis se auzi în difuzoarele din tavan, făcând o propunere:
    - Aș lua un mic dejun matinal, dacă ești de acord.
    Podeaua de marmură ducea într-o sufragerie în care încăpeau ușor șase sau opt persoane.
    Tăblia mesei de arțar avea inserții din palisandru african, negru ca abanosul, din carneol și stejar verde, alb ca osul, într-un motiv ca o panglică împletită - o operă de artă spectaculoasă și scumpă.
    Billy trecu printr-o arcadă din alt perete etanș și pătrunse într-o cameră de zi întinsă.
    Niciun material de acolo nu costa mai puțin de cinci sute de dolari metrul pătrat, iar covorul de două ori mai mult. Mobila de comandă era contemporană, dar numeroase bronzuri japoneze reprezentau exemplare neprețuite ale celor mai bune opere din perioada Meiji.
    Conform spuselor unor obișnuiți ai tavernei, care citiseră despre rulotă pe internet, vehiculul costase pentru un milion și jumătate de dolari. Probabil că în prețul ăsta nu erau incluse și bronzurile.
    Uneori, vehiculele de felul acesta erau numite „iahturi de uscat”. Termenul nu era o hiperbolă.
    Ușa închisă de la capătul camerei de zi ducea, fără îndoială, către dormitor și către baie. Probabil că era încuiată.
    Valis trebuia să fie în această redută finală. Ascultând, privind, și bine înarmat.
    Billy se întoarse către un zgomot ușor din spatele său.
    În partea dinspre camera de zi, peretele care despărțea încăperea de sufragerie fusese împodobil cu împletituri circulare din fâșii înguste de bambus. Panourile acelea alunecau încet în sus și-n jos, scoțând la iveală vitrine secrete.
    Apoi jaluzele din oțel inoxidabil șlefuit coborâră și acoperiră toate ferestrele, scoțând un sunet pneumatic.
    Billy nu credea că jaluzelele aveau doar rol decorativ. Era dificil, chiar imposibil, să treci prin ele și să ieși pe fereastră.
    În timpul proiectării și a fazei de montare, jaluzelele acelea fuseseră numite, probabil, dispozitive de „securitate”.
    În timp ce panourile împletite continuau să scoată la iveală tot mai multe vitrine, din difuzoare se auzi din nou vocea lui Valis:
    - O să-mi vezi colecția. Puțini au văzut-o. Și vei reprezenta un caz unic, pentru că ai șansa să pleci de aici în viață după ce o s-o vezi. Bucură-te de ocazie.

                                                     Capitolul 70

                             Interiorul tapițat al dulapurilor din spatele panourilor împletite din bambus era căptușit cu mătase neagră. Colecția era ținută în borcane de sticlă transparentă, borcane de două mărimi.
    Baza fiecărui borcan era fixată într-o nișă decupată în raft. O clamă neagră era prinsă de capac, fixându-l de partea inferioară a raftului de deasupra.
    Recipientele nu s-ar fi mișcat, chiar și când rulota ar fi fost în mișcare. Nici n-ar fi zăngănit.
    Fiecare borcan era luminat de câte un filament de fibră optică plasat sub el, astfel încât conținutul lucea, în contrast cu fundalul de mătase neagră. Și pentru că lampadarul din camera de zi își redusese intensitatea, ca să sporească efectul expunerii, Billy se gândi la un acvariu.
    Fiecare dintre borcanele alea mici nu conținea pești, ci amintirea unui asasinat. În lichidul conservant pluteau figuri și mâini.
    Fiecare față era fantomatică, ca o insectă albă, o călugăriță care înota veșnic, trăsăturile unei figuri distingându-se cu greu de ale altora.
    Mâinile erau diferite una de cealată, spuneau mai mult despre fiecare victimă decât spuneau fețele, și erau mai puțin îngrozitoare decât presupusese Billy, erau eterice și bizare.
    - Nu sunt minunate? zise Valis, cu o voce cumva asemănătoare calculatorului HAL 9000 din filmul 2011: O odisee spațială.
    - Arată trist, spuse Billy.
    - Ce cuvânt ciudat ai ales, zise Valis. Pe mine mă încântă.
    - Pe mine mă umplu de disperare.
    - Disperarea e bună, spuse Valis. Disperarea poate fi punctul cel mai de jos al unei vieți și punctul de pornire pentru ascensiunea în altă viață, una mai bună.
    Billy nu întoarse spatele colecției, cu teamă sau repulsie. Presupuse că era urmărit prin camere de luat vederi cu circuit închis. Reacția sa părea să fie împortantă pentru Valis.
    Fără a mai pomeni că vitrina aceea, care inspira disperare, avea o eleganță hidoasă, exercita o anumită fascinație.
    Colecționarul nu fusese atât de vulgar ca să includă printre exponate organe genitale sau sâni.
    Billy bănuia că Valis nu ucidea pentru vreun fel de gratificație sexuală, că nu le viola pe victimele sale femei - poate pentru că dacă ar fi făcut asta ar fi recunoscut că avea în comun cu omenirea măcar acest singur aspect. Individul părea să se considere o făptură deosebită.
    Artistul din el nu deformase colecția cu chestii țipătoare sau grotești. Nici globuri oculari, nici organe interne.
    Fețe și mâini, fețe și mâini.
    În timp ce se uita la borcanele iluminate, Billy se gândi la mimii îmbrăcați complet în negru, cu figuri pudrate cu alb și având în mâini mănuși albe.
    Aici acționase o minte de estet, chiar dacă era perversă.
    - Un simț al echilibrului, zise Billy, descriind vitrina aspectuoasă. O armoniei a liniei, sensibilitate a formei. Poate - cel mai important lucru - o sobrietate care este pură, dar nu pretențioasă.
    Valis nu spuse nimic.
    Ciudat, dar stând față în față cu Moartea și nelăsându-se stăpânit de teamă, Billy nu mai fugărea în niucun fel viața, ci o accepta.
    - Am citit cartea ta de povestiri, zise Valis.
    - Criticându-ți opera, nu te invitam s-o critici pe a mea, îi replică Billy.
    Valis scoase un râs scurt, un râs cald, după cum îl transmireră difuzoarele.
    - De fapt, consider că ficțiunea ta e fascinantă și puternică.
    Billy nu răspunse.
    - Sunt povestirile unui căutător, zise Valis. Tu cunoști adevărul vieții, dar te învârți în jurul fructului, te tot învârți, refuzând să-l recunoști, să-l guști.
    Billt întoarse spatele colecției și se duse la cel mai apropiat bronz Meiji, o pereche de pești, ondulați, simpli, dar foarte detaliați, bronzul fiind finisat cu meticulozitate ca să imite tonul și textura fierului ruginit.
    - Puterea, zise Billy. Puterea e o parte a adevărului vieții.
    Dincolo de ușa încuiată, Valis aștepta.
    - Și deșertăciune, zise Billy. Vidul. Abisul.
    Se duse la un alt bronz: un învățat în robă și o căprioară stând unul lângă celălalt, învățatul cu barbă și zâmbind, cu roba împodobită cu incrustații din aur.
    - Alegerea este haos sau control, zise Billy. Cu puterea putem crea. Cu puterea și intenții pure putem crea artă. Și arta este singurul răspuns pentru haos și vid.
    După o tăcere, Valis zise:
    - Un singur lucru te ține legat de trecut. Pot să te eliberez de el.
    - Prin încă o crimă? întrebă Billy.
    - Nu. Ea poate să trăiască, iar tu poți să intri într-o viață nouă... când o să știi.
    - Și ce știi tu, iar eu nu știu?
    - Barbara trăiește în Dickens, zise Valis.
    Billy auzi o respirație puternică, a sa, o exprimare a surprizei și recunoașterii.
    - Billy, când am fost în casa ta am parcurs carnețelul de notițe pe care l-ai umplut cu lucrurile pe care le-a spus ea în timpul comei.
    - Te-ai uitat?
    - Unele fraze, unele construcții verbale au rezonat în mine. Pe rafturile din camera ta de zi se află operele complete ale lui Dickens - acestea îi aparțineau ei.
    - Da.
    - Ea are o pasiune pentru Dickens.
    - A citit toate romanele lui, le-a citit pe fiecare de mai multe ori.
    - Dar tu nu le-ai citit.
    - Doar două sau trei, recunoscu Billy. Dickens nu mi se potrivește.
    - Bănuiesc că din cauză că e prea plin de viață, zise Valis. Pentru tine e prea plin de credință și exuberanță.
    - Probabil.
    - Barbara știe poveștile acelea atât de bine, încât le trăiește în visele ei. Cuvintele pe care le rostește în comă se află, în acea ordine, în anumite capitole.
    - Doamna Joe, zise Billy, amintindu-și cea mai recentă vizită făcută Barbarei. Am citit romanul acela. Soția lui Joe Gargery, sora lui Pip, scorpia nerușinată. Pip îi spunea „doamna Joe”.
    - „Marile speranțe”, confirmă Valis. Barbara trăiește toate cărțile acelea, dar de cele mai multe ori aventurile mai ușoare și doar rareori orile din „Povestea celor două orașe”.
    - Nu-mi dau seama...
    - Se pare că sunt șanse mai mari să viseze „O colindă de Crăciun” decât momentele cele mai sângeroase ale Revoluției Franceze, îl asigură Valis.
    - Eu nu mi-am dat seama, iar tu ți-ai dat.
    - Oricum, ea nu cunoaște teama sau durerea, pentru că fiecare aventură e un drum bine cunoscut, o plăcere și o încântare.
    Billy merse prin camera de zi, către un alt bronz, apoi trecu de acesta.
    - Barbara nu are nevoie de nimic ce-i poți da, spuse Valis, și nu are nevoie de mai mult decât are. Ea trăiește în Dickens și nu cunoaște teama.
    Intuind ce voia să facă în continuare artistul, Billy puse revolverul pe masa unui altar șintonist, din stânga ușii dormitorului. Apoi se întoarse în mijlocul camerei de zi și se așeză într-un fotoliu.

                                                       Capitolul 71

                                   Valis intră; arăta mai frumos decât autoportretul în peniță care putea fi văzut pe pagina sa de pe web.
    Zâmbind, luă revolverul de pe masa altarului și-l examină.
    Lângă altarul unde stătea Billy, pe o măsuță, se afla un alt bronz japonez din perioada Meiji: un câine dolofan, zâmbitor, ținut în lesă de o țestoasă.
    Valis se apropie cu arma. Megea cam în felul în care se mișca Ivy Elgin, mergea cu grația unui dansator, ca și cum gravitația nu putea să-i oblige tălpile pantofilor să stea lipite de podea.
    Părul său des, negru ca funinginea, era presărat cu cenușiu la tâmple. Avea un zâmbet fermecător. Ochii săi cenușii arătau luminoși, limpezi, direcți.
    Avea prestanța unei vedete de cinematograf. Siguranța unui rege. Seninătatea unui călugăr.
    Stând în fața fotoliului, îndreptă revolverul spre figura lui Billy.
    - Aceasta este arma.
    - Da, zise Billy.
    - L-ai împușcat pe tatăl tău cu ea.
    - Da.
    - Cum te-ai simțit?
    Billy se uită în țeava revolverului și răspunse:
    - Îngrozit.
    - Și pe mama ta, Billy?
    - Exact.
    - Ți s-a părut drept s-o împuști?
    - În momentul acela, în clipa aceea, da, răspunse Billy.
    - Și mai târziu?
    - N-am mai fost la fel de sigur.
    - Greșeala e corectă. Dreptatea e greșită. Totul ține de perspectivă, Billy.
    Billy nu spuse nimic.
    „Ca să ajungi la ceea ce nu ești, trebuie să mergi pe calea în care nu ești.”
    Uitându-se la el de-a lungul țevii armei, Valis zise:
    - Pe cine urăști, Billy?
    - Cred că pe nimeni.
    - Asta-i bine. Asta-i sănătos. Ura și dragostea epuizează mintea, împiedică gândirea limpede.
    - Îmi plac foarte mult bronzurile astea, zise Billy.
    - Nu-s minunate? Poți să te bucuri de formă, de textură, de îndemânarea imensă a artistului și să nu-ți pese niciun pic de filosofia din spatele lor.
    - Mai ales peștele, zise Billy.
    - De ce în mod deosebit peștele?
    - Iluzia de mișcare. Aparența vitezei. Par atât de liberi...
    - Billy, duci o viață lentă. Poate ești gata pentru ceva mișcare. Ești gata pentru viteză?
    - Nu știu.
    - Cred că ești gata.
    - Sunt gata pentru ceva.
    - Ai venit aici cu intenții violente, zise Valis.
    Billy ridică mâinile de pe brațele fotoliului și se uită la mănușile din cauciuc. Le scoase.
    - Billy, chestia asta ți se pare ciudată?
    - În totalitate.
    - Poți să-ți imaginezi ce o să se întâmple în continuare?
    - Nu foarte limpede.
    - Îți pasă, Billy?
    - Nu atât de mult cât am crezut că o să-mi pese.
    Valis trase un foc. Glonțul găuri speteaza lată a fotoliului, la două degete de umărul lui Billy.
    În mod inconștient, ar fi trebuit să-și dea seama că avea să urmeze o împușcătură. Văzu în minte corbul de pe fereastră, corbul cel liniștit, tăcut și atent. Apoi se auzi bubuitura, iar el nu fugi, nici măcar nu tresări, ci rămase într-o indiferență zen.
    Valis lăsă amra în jos. Se așeză într-un fotoliu, în fața lui Billy.
    Billy închise ochii și-și lăsă capul pe spate.
    - Aș fi putut să te omor în două feluri, fără să părăsesc dormitorul, spuse Valis.
    Mai mult ca sigur că spunea adevărul. Billy nu-l întrebă cum putuse să-l omoare.
    - Trebuie să fii foarte obosit, zise Valis.
    - Foarte.
    - Cum e mâna ta?
    - Bine. Am luat Vicodin.
    - Și fruntea?
    - Extraordinar.
    Billy se întrebă dacă ochii i se mișcau sub pleoape, așa cum făcea uneori Barbara în visele ei. Ochii îi stăteau locului.
    - Am plănuit o a treia rană pentru tine, spuse Valis.
    - Nu putem s-o lăsăm pe săptămâna viitoare?
    - Ești un tip amuzant, Billy.
    - Nu mă simt amuzant.
    - Te simți ușurat?
    - Mmmmmm.
    - Ești surprins de asta?
    - Mda, spuse Billy și deschise ochii. Tu ești surprins?
    - Nu, zise artistul. Am văzut potențialul în tine.
    - Când?
    - L-am văzut în povestirile tale. Înainte să te întâlnesc, spuse Valis și puse revolverul pe o masă de lângă fotoliul său. Potențialul tău e atât de explicit în scris... Iar când ți-am cercetat viața, potențialul a devenit și mai clar.
    - Împușcarea părinților mei.
    - Asta n-a contat prea mult. Pierderea încrederii.
    - Înțeleg.
    - Fără încredere, nu există o odihnă senină a minții.
    - Nu există odihnă, zise Billy. Nu există pace adevărată.
    - Fără încredere nu poate exista credință. Nu poate exista credință în bunătate. Sau în integritate. În nimic.
    - Știi mai multe despre mine decât știu eu însumi.
    - Da, sunt mai bătrân, spuse Valis. Șiam experiență mai bogată.
    - Apropo de experiență, zise Billy. De cât timp ai plănuit acest spectacol? Nu l-ai plănuit luni, în bar.
    - De săptămâni de zile, spuse Valis. Arta măreață cere pregătiri.
    - Ai acceptat comanda tabloului mural pentru că eu eram aici, sau comanda a fost prima?
    - Împreună, zise Valis. A fost o întâmplare fericită. Lucrurile sunt deseori așa.
    - Uluitor. Iar noi suntem aici.
    - Da, suntem aici.
    - Mișcare, rapiditate, impact, spuse Billy, citând rezumatul lui Valis al stilului său de lucru.
    - În lumina a ceea ce se transformă spectacolul, cred că aș schimba asta în „mișcare, rapiditate, libertate”.
    - Ca peștii.
    - Da. Ca peștii. Billy, vrei libertate?
    - Da.
    - Eu sunt complet liber.
    - Cât timp ai fost... întrebă Billy.
    - Treizeci și doi de ani. De când aveam șaisprezece ani. Cele câteva de la început au fost jenante. Măcel curat. Fără control. Fără tehnică. Fără stil.
    - Dar acum....
    - Acum am devenit ceea ce sunt. Îmi cunoști numele?
    Billy privi în ochii aceia cenușii, lucioși.
    - Da, răspunse Valis pentru el. Văd că-l cunoști. Știi cum mă cheamă.
    Prin mintea lui Billy trecu un gând. Se aplecă ușor în față, în fotoliu, curios.
    - Ceilalți din echipa proiectului sunt...
    - Ce să fie?
    - Sunt... succese anterioare ale tale?
    Valis zâmbi.
    - Oh, nu. Niciunul dintre ei nu mi-a văzut colecția. Oamenii ca tine și ca mine... suntem rari, Billy.
    - Cred că da.
    - Probabil că ai o grămadă de întrebări ăn legătură cu asta.
    - Poate după ce o să dorm un pic.
    - Cu puțin timp în urmă am fost în casa ajutorului de șerif Olsen. Ai lăsat-o curată ca un pahar.
    Billy se strâmbă.
    - Sper că n-ai plasat nimic altceva acolo.
    - Nu, nu. Știam că ne apropiem de acest moment, nu mai era nevoie să te mai chinui. Am mers doar prin casă, admirând modul în care funcționează mintea ta, cât de direct ești.
    Billy căscă.
    - Dovezi de circumstanță. Mi-e teamă de ele.
    - Trebuie să fii foarte obosit.
    - Sunt dărâmat.
    - Am doar un dormitor, dar ești bine-venit pe canapea.
    Billy clătină din cap.
    - Chestia asta mă uluiește.
    - Faptul că-s ospitalier?
    - Nu. Faptul că sunt aici.
    - Billy, arta transformă.
    - O să mă simt deosebit când o să mă trezesc?
    - Nu, zise Valis. Ți-ai făcut alegerea.
    - Alegerile alea însemnau ceva.
    - Ți-au dat ocazia să-mi înțelegi potențialul.
    - Canapelele astea arată atât de curate, iar eu sunt murdar.
    - Ești cum trebuie, spuse Valis, iar canapelele sunt acoperite cu Scotchgard.
    În timp ce se ridicau simultan de pe fotoliu, Billy scoase spray-ul Mace de sub tricou.
    Valis, aparent surprins, încercă să-și întoarcă fața.
    Erau la o distanță de vreo trei metri unul de celălalt, iar Billy îl stropi în ochi/
    Orbit, Valis luă pe dibuite revolverul de pe masă, dar îl scăpă pe podea.
    Billy se aplecă lângă el, ridică arma, iar Valis spintecă aerul cu mâinile, încercând să-l găsească.
    Billy îl ocoli pe țicnit, ajungând în spatele acestuia, și-l izbi în ceafă cu patul revolverului, apoi îl izbi din nou.
    Valis se prăbuși pe podea, cu fața în jos, fără grația sa obișnuită. Billy se lăsă în genunchi, ca să fie sigur că țicnitul leșinase. Leșinase.
    Valis purta cămașa vârâtă în pantaloni. Billy o scoase și o trase peste capul individului, alcătuind un soi de glugă, legând pulpanele împreună.
    Scopul nu era sp-l lege la ochi pe Valis, ci să alcătuiască un bandaj pentru cazul în care scalpul individului ar fi început să sângereze în locul în care îl lovise cu arma. Billy voia să evite să lase pete de sânge pe covor.

                                                       Capitolul 72

                                  Billy își puse mănușile de cauciuc. Avea de lucru.
    Dormitorul era mare și mai somptuos decât restul rulotei. Baia lucea și strălucea, o bijuterie din marmură, sticlă, oglinzi înclinate și ornamente placate cu aur.
    Fixat într-o parte, pe o masă de lucru dintr-o fâșie de marmură, un ecran cu senzori pentru atingere permitea comanda sistemelor electronie, de la cel pentru muzică până la cel pentru securitate.
    Se părea că aceste comenzi puteau fi folosite doar introducând un cod de acces. Din fericire, Valis lăsase sistemul deschis, după ce-l folosise ca să ridice lambriurile din bambus și să coboare jaluzelele de oțel la ferestre.
    Toate comenzile aveau etichete ca să le priceapă și idioții. Billy descuie ușa din față.
    Valis stătea țeapăn și inconștient în camera de zi, cu capul înfășurat în cămașă.
    Billy îl trase afară din cameră, îl duse prin sufragerie și bucătărie, până în cabina șoferului. Îl târî pe trepte și-l scoase din rulotă.
    Mai rămăsese doar o oră de întuneric. Luna, ca o seceră subțire, recolta acum stele, dincolo de orizontul dinspre apus.
    Billy parcase Explorerul între cort șu rulotă, unde nu putea fi văzut de pe șosea. Nu trecea nicio mașină.
    Îl târî pe Valis până la automobilul de teren.
    Nu locuia nimeni în apropiere. Taverna de dincolo de șosea avea să fie pustie, încă mai multe ore.
    Când Valis trăsese focul de armă în fotoliu, nu-l auzise nimeni.
    Billy deschise ușa din spate. Despături una dintre păturile vătuite cu care acoperise trupul înfășurat în folie de plastic al sărmanului Ralph Cottle. O întinse pe podeaua spațiului pentru depozitare.
    Pe sol, Valis se mișcă. Începu să geamă.
    Billy se simți brusc fără vlagă, mai puțin din cauza oboselii fizice, cât din cauza epuizării mintale și sufletești.
    „Lumea se transformă și lumea se schimbă, dar nu lucru nu se schimbă. Oricât l-ai ascunde, acest lucru nu se schimbă: lupta veșnică dintre Bine și Rău.”
    Luând o altă pătură, Billy îngenunche lângă renumitul artist. Puse revolverul în pătura împăturită și vătuită - folosind-o ca un amortizor de sunet - și trase cele cinci gloanțe rămase, în pieptul țicnitului.
    Nu îndrăzni să aștepte să vadă dacă bubuitul armei fusese auzit. Despături imediat pătura fumegândă, o întinse pe pământ și înfășură mortul în ea.
    Urcarea cadavrului în Explorer se dovedi un lucru mai dificil decât se așteptase. Valis era mai greu decât slăbănogul de Ralph Cottle.
    Dacă l-ar fi filmat cineva pe Billy, ar fi avut în fața camerei o piesă clasică de comedie macabră. Acela a fost unul dintre momentele în care Billy își puse întrebări în legătură cu Dumnezeu; nu se îndoi de existența lui Lui, doar își puse întrebări în legătură cu El.
    După ce Valis fu înfășurat și încărcat în mașină, Billy trânti ușa din spate și se întoarse în rulotă.
    Glonțul pe care îl trăsese Valis trecuse prin fotoliul tapițat și ieșise prin spatele acestuia. Ricoșând, se înfipsese în lambriul din perete. Billy încercă să-i dea de urmă acolo.
    Pentru că tatăl și mama sa fuseseră împușcați cu revolverul de calibrul 38, exista profilul înregistrat al armei. Billy nu credea că existau prea multe șanse să se descopere asemănarea, dar nu intenționa să riște nimic.
    În câteva minute, descoperi glonțul sub o măsuță. Îl puse în buzunar.
    Poliția avea să recunoască faptul că gaura din fotoliu fusese făcută de un foc de armă. Polițiștii aveau să-și dea seama că fusese descărcată o armă. Și nu puteau să facă nimic mai mult.
    Nu aveau de unde să știe dacă focul de armă fusese tras de Valis sau fusese tras în el. Fără sânge, nu puteau să deducă dacă fusese săvârșită vreo violență și asupra cui.
    Parcurgând încet un cerc complet, concentrându-se asupra momentului, Billy încercă să-și amintească dacă atinsese ceva în scurtul timp în care nu purtase mănușile, vreo suprafață pe care să rămână amprentele sale. Nu. Locul era curat.
    Lăsă jaluzelele de oțel coborâte. Lăsă lambriurile din bambus ridicate, ca să expună colecția de fețe și de mâini.
    Ce surpriză pentru echipa fermecătoare de artiști și artizani!
    Nicio mașină nu apăru pe șosea în timpul în care se îndepărtă de rulotă, ieși de pe pajiște și ajunse pe asfalt.
    Modelul pe care îl imprimaseră anvelopele în praf - dacă imprimaseră ceva - avea să fie șters peste câteva ore, atunci când avea să sosească echipa.

                                                       Capitolul 73

                                  Ajunse încă o dată la tunelul pentru lavă, de data asta pe o altă rută, ca să evite să calce în picioare aceleași tufișuri ca și rândul trecut.
    Când Billy înlătură capacul din lemn de sequoia, rana îngustă a răsăritului plin de sânge ce se apropia se deschise de-a lungul conturului munților dinspre est.
    O rugăciune nu părea potrivită.
    Ca și cum gravitația sa specifică ar fi fost mai mare decât cea a celorlalte trei cadavre, Valis păru să cadă mai iute în groapa flămândă decât morții care îl precedaseră.
    Când sunetele coborârii leșului se transformară în tăcere, Billy zise:
    - Pe dracu mai în vârstă și cu mai multă experiență!
    Apoi își aminti să arunce portofelul lui Lanny în deschizătură, după care puse capacul la loc.
    Era joi, adică doar a doua zi liberă a lui Lanny. Nimeni nu avea să se întrebe ce-i ce el - sau să vină să-l caute - până vineri.
    Deși Valis negase că ar fi plasat dovezi suplimentare înainte de vizita precedentă a lui Billy, Billy decise să mai scotocească locuința încă o dată. Nu poți să ai încredere în anumiți oameni.
    Începu de la etaj, mișcându-se cu prudența oboselii extreme, și până când se întoarse în bucătărie nu găsise nimic incriminator.
    Însetat, luă un pahar dintr-un dulap și-și turnă apă rece de la robinet. Pentru că purta încă mănuși, nu era îngrijorat că ar putea lăsa amprente.
    După ce-și potoli setea, clăti paharul, îl șterse cu o cârpă și îl puse la loc în dulapul din care îl luase.
    Ceva nu părea în regulă.
    Bănuia că ignorase un amănunt care avea puterea să-l distrugă. Estompată de oboseală, privirea sa trecuse peste o afurisită de dovadă, fără să-i recunoască importanța.
    Se duse din nou în camera de zi și făcu ocolul canapelei pe care Valis pusese cadavrul lui Ralph Cottle. Niciun fel de pată nu mânjise mobila sau covorul din jurul ei.
    Billy ridică pernele, să vadă dacă nu căzuse între ele ceva din buzunarele lui Cottle. Deoarece nu găsi nimic, puse pernele la loc.
    Chinuit încă de simțământul neliniștitor că ignorase ceva, se așeză să se gândească. Pentru că era murdar, nu riscă să murdărească un scaun și se așeză cu picioarele încrucișate pe podea, scoțând un oftat de oboseală.
    Tocmai omorâse un om - sau ceva ca un om - dar era încă preocupat de tapițeria din salon. Rămăsese un băiat politicos. Un mic sălbatic atent față de ceilalți.
    Contradicția i se păru atât de caraghioasă, încât izbucni în hohote de râs. Cu cât râdea mai mult, cu atât i se părea mai caraghioasă grija lui pentru tapițerie, iar apoi râse de râsul lui, amuzat de veselia sa nepotrivită.
    Știa că era un râs periculos, care putea să dezlege nodul legat cu grijă al echilibrului său. Se întinse pe covor, pe spate, și respiră profund și îndelung, ca să se liniștească.
    Râsul se potoli, respiră mai puțin profund și, cumva, își permise să adoarmă.

                                                              Capitolul 74

                                      Billy se trezi dezorientat. Pentru o clipă, în timp ce se uita la picioarele scaunelor și canapelei din jurul său, se gândi că adormise în holul unui hotel și se minună de grija pe care o manifestase conducerea hotelului ca să nu-l deranjeze nimeni.
    Amintirile îl făcură să se trezească pe deplin.
    Ca să se ridice în picioare, se prinse de brațul canapelei cu mâna stângă. Fu o greșeală. Rana provocată de cui se inflamase. Billy țipă de durere și fu gata să se prăbușească, dar nu se prăbuși.
    Ziua de dincolo de ferestrele acoperite cu perdele părea foarte luminoasă și ora destul de înaintată.
    Când se uită la ceasul de la mână, văzu că era ora cinci și două minute, după-amiaza. Dormise aproape zece ore.
    Îl cuprinse panica, iar inima îi bubuia ca niște aripi frenetice. Își spuse că absența sa neexplicată îl transforma în suspectul principal în cazul dispariției lui Valis.
    Apoi își aminti că telefonase ca să-și ia o învoire pe caz de boală și pentru a doua zi. Nimeni nu-l aștepta nicăieri. Și nimeni nu știa că are vreo legătură cu artistul mort.
    Dacă poliția ar fi dorit să găsească pe cineva, atunci l-ar fi căutat în primul rând pe Valis, ca să-i pună niște întrebări tăioase în legătură cu conținutul borcanelor din camera lui de zi.
    Billy se duse la bucătărie și luă un pahar dintr-un dulap. Îl umplu de la robinet.
    Scotoci în buzunarul blugilor și găsi două tablete de Anacin și le înghiți, cu o dușcă de apă. Mai înghiți o tabletă de Cipro și una de Vicodin.
    Pentru un moment i se făcu greață, apoi simțământul acela trecu. Poate că toate medicamentele acelea interacționau într-un mod ucigător și aveau să-l omoare subit, dar nu avea de gând să vomite.
    Nu-l mai tulbura grija că ar putea să lase în casă dovezi care să-l incrimineze. Teama aceea fusese un simptom al oboselii. Acum era odihnit şi, revăzând precauţiile pe care le luase, ştiu că nu ignorase nimic.
    După ce încuie casa, puse cheia de rezervă la locul ei, în gaura din buturuga copacului.
.....................................................................................

         „Un om fățarnic are două fețe și niciun obraz.”
                           Nicolae Iorga

Cursa, Dean Koontz

...............................................................................
                                               9 - 11

                              Billy îi trase o porție de Mace.
    Spray-ul Mace folosit de poliție are efect zdravăn până la o distanță de șapte metri, deși cinci metri e distanța ideală. Steve Zillis se afla la doi metri de Billy.
    O porţie de Mace în gură şi în nas îl paralizează uneori pe atacator. Poţi să-l opreşti iute şi serios doar  dacă îl stropeşti abundent în ochi.
    Şuvoiul scăldă ambii ochi, din apropiere, şi-i inundă nările.
    Zillis scăpă periuţa de dinţi, îşi acoperi ochii cu mâinile, dar prea târziu, şi se întoarse orbeşte să fugă de Billy. Se izbi imediat de zidul de la capătul coridorului. Scoase un văicărit disperat, se aplecă, încercă să vomite şi scoase din el spumă de pastă de dinţi, de parcă era un câine turbat.
    Arsura din ochii săi era infernală, pupilele se deschiseseră atât de mult încât putea să vadă doar o luminozitate fără formă, nu zărea nici măcar silueta atacatorului său, nici măcar o umbră. Şi gâtul îi ardea din cauza chimicalelor care îi coborâseră pe nas, iar plămânii săi încercau să respingă aerul viciat pe care-l inspira.
    Billy se aplecă, apucă un crac al pijamalei şi-i trase individului piciorul stâng sub el.
    Zillis spintecă aerul cu mâinile, în căutarea unui perete, a unei uşi, a ceva care să-i ofere sprijin, nu găsi nimic şi se prăbuşi atât de greoi, încât făcu scândurile podelei să vibreze.
    Printre gemete şi horcăituri, printre accese de tuse, Zillis ţipă ceva în legătură cu ochii săi, cu durerea, cu lumina care-l înţepa.
    Billy scoase pistolul de calibrul 9 şi-l izbi puternic într-o latură a capului cu ţeava, suficient de tare ca să-l doară.
    Zillis urlă, iar Billy îl avertiză:
    - Potoleşte-te, sau te lovesc din nou, mai tare.
    Zillis îl înjură, iar Billy îl izbi încă o dată cu pistolul, nu atât de tare cum îi promisese, dar individul pricepu.
    - Bine, zise Billy. Bine. N-o să vezi ca lumea vreo douăzeci de minute, o jumătate de oră...
    Zillis care inspira tot cu gâfâituri iuţi şi expira înfiorându-se, îl întrerupse pe Billy:
    - Doamne, am orbit, am...
    - E doar Mace.
    - Ai înnebunit?
    - E Mace. Nu te vatămă permanent.
    - Am orbit, insistă Zillis.
    - Stai locului.
    - Am orbit.
    - N-ai orbit. Nu te mişca.
    - Rahat! DOARE!
    Un fir de sânge se scurse din scalpul lui Zillis. Billy nu-l lovise tare, dar pielea plesnise.
    - Ascultă ce-ţi spun, nu te mişca, îi spuse Billy, cooperează şi o să trecem cu bine prin asta, o să fie totul bine.
    Billy îşi dădu seama că încerca să-l consoleze pe Zillis, ca şi cum nevinovăţia omului era o concluzie care se impunea.
    Până atunci, păruse că putea să facă tot ce intenţiona. Chiar dacă se dovedea că Steve Zillis era ţicnitul. Să facă şi apoi să plece, cu consecinţe minime.
     Dar în imaginaţia sa, înfruntarea nu fusese atât de violentă. Un jet de Mace. Zillis era scos imediat din circulaţie, devenea ascultător. Totul era uşor, când plănuiai...
    Treaba fusese însă de la început dură, iar situaţia părea scăpată de sub control.
    Străduindu-se să pară încrezător, Billy zise:
    - Dacă nu vrei s-o păţeşti, stai acolo jos până o să-ţi spun ce să faci în continuare.
    Zillis horcăia.
    - M-ai auzit? întrebă Billy.
    - La naiba, da, cum să nu te aud?
    - Ai înţeles?
    - Sunt orb, nu surd.
    Billy se duse în baie, opri apa ce curgea în chiuvetă şi se uită în jur.
    Nu văzu ceea ce căuta, dar văzu ceva ce nu voia să vadă: reflexia sa în oglindă. Se aştepta să arate violent, chiar periculos, şi aşa şi arăta. Se aştepta să arate speriat, şi aşa şi arăta. Nu se aştepta să vadă potenţial pentru rău, dar văzu.

                                                       Capitolul 61

                                  La televizorul din dormitor, un bărbat gol cu o mască neagră biciuia, cu un mănunchi de curele din piele, pieptul unei femei.
    Billy opri televizorul.
    - Mă gândesc că umbli cu mâinile prin lămâile pe care le tai felii pentru băuturi şi-mi vine să borăsc!
    Zillis, care zăcea scos din circulaţie, dincolo de uşa deschisă, nu-l auzi sau se făcu că nu-l auzise.
    Patul nu avea tăblii la capăt sau la picioare. Salteaua şi arcurile erau pe o ramă de metal pe roţi.
    Din cauză că Zillis nu se sinchisea de fineţuri pentru cuverturi de pat, rama era la vedere.
    Billy scoase cătuşele din punga pentru pâine. Prinse una din brăţări de stinghia de jos a ramei patului.
    - Ridică-te în patru labe, zise el. Târăşte-te către locul de unde vine vocea mea.
    Zillis rămase pe podeaua de pe coridor, respirând mai uşor, dar încă zgomotos, şi scuipă zdravăn pe covor. Lacrimile care-i curgeau şuvoi duseseră stropii de Mace la buzele sale, iar gustul amar îi pătrunse în gură.
    Billy se duse la el şi-i apăsă ţeava pistolului în ceafă.
    Zillis înţepeni, horcăind uşor.
    - Ştii ce-i asta? întrebă Billy.
    - Omule!
    - Ţi-am spus să te târăşti în dormitor.
    - Rahat!
    - Vorbesc serios.
    - Bine.
    - Du-te la capul patului.
    Cu toate că singura lumină din încăpere provenea de la veioza slabă de lângă pat, Zillis îşi miji ochii în timp ce se târa spre pat, din cauza luminii orbitoare, înţepătoare.
    Billy fu silit să-l direcţioneze de două ori. Apoi îi zise:
    - Aşază-te pe podea, cu spatele lipit de marginea patului. Așa-i bine. Pipăie cu mâna stângă lângă tine. O pereche de cătușe atârnă de rama patului. Ai nimerit-o.
    - Omule, nu-mi face asta, se rugă Zillis, în timp ce ochii îi lăcrimau copios, iar lichidul îi bolborosea în nări. De ce? Ce-i asta?
    - Pune încheietura stângă în brățara goală.
    - Nu-mi place, zise Zillis.
    - Nu trebuie să-ți placă.
    - Ce-ai de gând să-mi faci?
    - Depinde. Pune-ți cătușa.
    După ce Zillis își făcu de lucru cu cătușele, Billy se aplecă să încerce încuietoarea dublă, care se închisese. Zillis nu vedea suficient de bine ca să-l lovească sau ca să încerce să-i ia pistolul.
    Steve n-avea decât să târască patul prin încăpere, putea să arunce salteaua și cutia în care erau prinse arucirile, putea să demonteze, cu răbdare, rama prinsă în șuruburi până reușea să elibereze cătușa. Dar nu putea să se miște iute.
    Covorul părea murdar. Billy nu avea de gând să se așeze sau să îngenuncheze pe el.
    Se duse în nișa unde se afla masa din bucătărie și se întoarse cu singurul scaun cu spetează din casă. Îl așeză în fața lui Zillis, într-un loc în care acesta nu ajungea, și se așeză.
    - Billy, mor aici!
    - Nu mori.
    - Mi-e teamă pentru ochii mei. Încă nu pot să văd.
    - Vreau să-ți pun niște întrebări.
    - Întrebări? Ești nebun?
    - Într-un fel, da, recunscu Billy.
    Zillis tuși. Tusea izolată deveni un acces de tuse, apoi individul începu să se înăbușe îngrozitor. Nu se prefăcea.
    Billy așteptă.
    Când Zillis putu să vorbească, vocea sa era răgușită și tremurătoare:
    - M-ai speriat groaznic, Billy.
    - Foarte bine. Vreau să-mi spui unde-ți ții pistolul.
    - Pistol? Ce să fac cu un pistol?
    - Cel cu care l-ai împușcat.
    - L-am împușcat? Pe cine am împușcat? N-am împușcat pe nimeni. Ce naiba, Billy!
    - L-ai împușcat în frunte.
    - Nu. Nici vorbă, omule, nu l-am împușcat eu.
    Ochii lui înotau în lacrimile provocate de Mace, deci nu putea citi în ei dacă minte. Steve clipi și clipi, încercând să vadă.
    - Omule, dacă asta-i o glumă tâmpită...
    - Tu ești glumețul, zise Billy. Nu eu. Tu dai spectacole.
    Zillis nu reacționă auzind cuvântul.
    Billy se duse la noptieră și trase sertarul.
    - Ce faci? întrebă Zillis.
    - Caut pistolul.
    - Nu există niciun pistol.
    - N-a fost mai devreme, cât n-ai fost aici, dar acum trebuie să fie aici. Îl ții în aproierea ta.
    - Ai fost aici mai devreme?
    - Te bălăcești prin tot felul de murdării, nu-i așa, Steve? O să fac duș cu apă clocotită după ce-o să plec.
    Billy deschise ușa din partea de jos a noptierei și scotoci înăuntru.
    - Ce-o să faci dacă n-o să găsești un pistol?
    - Poate o să-ți țintuiesc mâna de podea și o să-ți tai degetele, unul câte unul.
    Zillis părea că-i gata să plângă cu adevărat.
    - Oh, omule, nu mai spune lucruri nebunești de felul ăsta! Ce-am făcut? Nu ți-am făcut nimic.
    Billy zise, în timp ce deschidea ușa șifonierului:
    - Stevie, unde ai ascuns mâna retezată, atunci când ai fost în casa mea?
    Zillis scoase un geamăt, apoi începu să clatine din cap: nu, nu, nu, nu.
    Polița din șifonier, de deasupra hainelor atârnate, se afla la nivelul ochilor. În timp ce scotocea după pistol, Billy zise:
    - Și ce ai mai ascuns în casa mea? Ce ai tăiat din roșcată? O ureche? Un sân?
    - N-are nicio logică, zise Zillis, cu glas tremurător.
    - N-are?
    - Pentru numele lui Dumnezeu, ești Billy Wiles!
    Billy se întoarse la pat, căutând pistolul. Scotoci între saltea și cutia cu arcuri, lucru pe care n-ar fi avut curaj să-l facă dacă n-ar fi purtat mănuși.
    - Ești Billy Wiles, repetă Zillis.
    - Și ce crezi că înseamnă asta? Că nu știu să am grijă de mine?
    - Billy, n-am făcut nimic. N-am făcut.
    În timp ce se ducea în cealaltă parte a patului, Billy spuse:
    - Știu cum să am grijă de mine, chiar dacă nu-s plin de energie.
    Recunoscându-și propriile cuvinte, Zillis replică:
    - N-am vrut să spun nimic cu asta. Crezi că a fost o insultă? N-am intenționat așa ceva.
    Billy scotoci din nou între saltea și cutia cu arcuri. Nimic.
    - Billy, spun tot felul de lucruri. Știi cum sunt eu, glumesc mereu. Mă cunoști. Billy, ce naiba, sunt un tâmpit. Știi că sunt un tâmpit, vorbesc tot timpul, și jumătate din timp nu mă ascult.
    Billy se întoarse la scaun și se așeză din nou.
    - Stevie, mă vezi mai bine?
    - Nu, nu văd prea multe. Am nevoie de niște șervețele.
    - Șterge-te cu cearșaful de pe pat.
    Zillis pipăi cu mâna liberă și eliberă pătura subțire prinsă sub piciorul patului. Scoase un colț al cearșafului, își șterse fața cu el, își suflă nasul.
    - Ai un topor? întrebă Billy.
    - Oh, Doamne.
    - Stevie, ai un topor?
    - Nu.
    - Stevie, spune-mi adevărul.
    - Billy, nu face asta!
    - Ai un topor?
    - Nu face asta!
    - Stevie, ai un topor?
    - Da, recunoscu Zillis, scoțând un suspin îngrozit.
    - Sau ești un actor al naibii de bun sau ești cu adevărat Steve Zillis cel tâmpit, zise Billy, iar cea de-a doua posibilitate începu să-l îngrijoreze.

                                                           Capitolul 62

                                 - Când ciopârțeai manechinele în curtea din spate, visai că-s femei adevărate? întrebă Billy.
    - Sunt doar manechine.
    - Îți place să ciopârțești pepeni pentru că sunt roșii înăuntru? Stevie, îți place să vezi cum explodează carnea roșie?
    Zillis păru uluit.
    - Poftim? Individa ți-a povestit despre asta? Ce ți-a spus?
    - Despre ce individă vorbești, Stevie?
    - Despre târfa aia bătrână de alături, Celia Reynolds.
    - Nu ești în situația în care îți poți permite să faci pe cineva târfă bătrână, zise Billy. Ești într-o situație în care nu poți să faci nimic.
    Zillis păru că acceptă dojana. Dădu din cap, grăbindu-se să fie de acord.
    - Ai dreptate. Îmi cer scuze. E doar o femeie singură. Știu asta. Dar, Billy, e o bătrână care-și vâră nasul peste tot. Nu-și vede de treaba ei. Întotdeauna stă la fereastră, zgâindu-se din spatele jaluzelelor. Nu poți să te duci în curte fără să te spioneze.
    - Și există o grămadă de lucruri pe care nu poți să permiți oamenilor să le vasă, nu-i așa, Stevie?
    - Nu. N-am făcut nimic. Voiam doar un pic de intimitate. Așa că de două ori i-am dat un spectacol cu toporul. Am făcut pe nebunul. Doar ca s-o sperii.
    - S-o sperii.
    - Doar ca s-o fac să-și vadă de treaba ei. Am făcut treaba asta doar de trei ori, iar a treia oară am făcut-o să știe că era un spectacol, i-am arătat că am văzut-o privindu-mă.
    - Cum ai făcut-o să știe?
    - Nu-s mândru de ce-am făcut.
    - Stevie, sunt sigur că există o grămadă de lucru de care nu ești mândru.
    - I-am arătat degetul mijlociu, zise Zillis. A treia oară am ciopârțit un manechin și un pepene - despre care nu visez că ar fi altceva decât sunt - apoi m-am dus la gard și i-am arătat degetul mijlociu.
    - O dată ai ciopâțit un scaun.
    - Mda. Am ciopârțit un scaun. Și ce dacă?
    - Cel pe care stau este singurul scaun pe care-l ai.
    - Aveam două. Aveam nevoie doar de unu. Era doar un scaun.
    - Îți place să vezi femei bătute, zise Billy.
    - Nu.
    - Să nu-mi spui că ai găsit în seara asta filmele porno de sub pat. Stevie, le-a adus acolo vreun spiriduș? Să sunăm la Orkin (firmă celebră de deratizare) și să cerem să ne trimită un exterminator de spiriduși?
    - Nu-s femei adevărate.
    - Nu-s manechine.
    - Adică nu li se face rău cu adevărat. Joacă un rol.
    - Dar îți place să privești.
    Zillis nu spuse nimic. Își lăsă capul în jos.
    Într-un fel, era mai ușor decât se așteptase Billy să fie. Crezuse că punerea de întrebări complet neplăcute și ascultarea unui alt om care se umilea autojustificându-se în mod jalnic ar fi fost un lucru atât de deprimant, încât n-ar fi fost în stare să conducă un interogatoriu care să aibă rezultate. În loc de asta, avea un simțământ de putere, care-i dădea încredere. Și satisfacție. Ușurința acestui lucru îl surprinse. Ușurința acestui lucru îl sperie.
    - Stevie sunt filme dezgustătoare. Sunt bolnăvicioase.
    - Da, răspunse încet Zillis. Sunt. Știu.
    - Ai făcut vreun film cu tine în timp ce făceai rău femeilor în felul acela?
    - Nu. Doamne, nu!
    - Vorbești  în șoaptă, Stevie.
    Individul își ridică bărbia din piept, dar nu se uită către Billy.
    - N-am făcut niciodată rău unei femei în felul acela.
    - Niciodată? N-ai făcut niciodată rău unei femei în felul acela?
    - Nu. Jur.
    - Stevie, le-ai făcut rău?
    - Niciodată. Nu pot.
    - Ești un băiat din corul bisericii, da?
    - Îmi place... să privesc.
    - Să privești cum li se fac lucruri rele femeilor?
    - Îmi place să privesc. Dar mi-e rușine.
    - Nu cred că ți-e rușine niciun pic.
    - Ba da. Mi-e rușine. Nu întotdeauna în timp ce se întâmplă, dar întotdeauna după aceea.
    - După ce?
    - După... ce privesc. Nu e... Oh, omule. Nu-i ceea ce voiam să fiu.
    - Stevie cine vrea să fie ceea ce ești tu?
    - Nu știu.
    - Numește-mi o persoană. O persoană care ar vrea să fie ceea ce ești tu.
    - Probabil că nimeni, zise Zillis.
    - Cât de rușine îți e? insistă Billy.
    - Am aruncat înregistrările video. De multe ori. Chiar le-am distrus. Dar, știi... după un timp, am cumpărat altele noi. Am nevoie de ajutor ca să mă opresc.
    - Stevie, ai cerut vreodată ajutor?
    Zillis nu-i răspunse.
    - Ai cerut vreodată ajutor? insistă Billy.
    - Nu.
    - Dacă voiai cu adevărat să te oprești, de ce n-ai cerut ajutor?
    - Am crezut că pot să mă opresc singur. Am crezut că pot să fac asta.
    Zillis începu să plângă. Ochii îi erau încă lucioși din cauza spray-ului Mace, dar lacrimile acelea erau adevărate.
    - Stevie, de ce ai făcut chestiile alea manechinelor din cealaltă cameră?
    - N-o să înțelegi.
    - Da, eu sunt bătrânul și plicticosul Billy Wiles, care n-are vână, dar poți să încerci să-mi explici.
    - Ceea ce le-am făcut nu înseamnă nimic.
    - Ai consumat o grămadă de timp și de energie pentru ceva ce nu înseamnă nimic.
    - Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu despre asta, spuse Zillis, nu atât refuzându-l cât implorându-l. Nu vreau.
    - Te face să roșești? Îți jignește sensibilitatea?
    Zillis plângea acum fără încetare. Nu cu suspine. Ci cu lacrimile continue, fierbinți, ale umilinței, ale rușinii.
    - Făcutul unui lucru nu-i la fel ca vorbitul despre el, zise Zillis.
    - Te referi la ceea ce ai făcut manechinelor, lămuri lucrurile Billy.
    - Poți... să-mi zbori creierii, dar n-o să vorbesc despre asta. Nu pot.
    - Stevie, când mutilai manechinele erai excitat? Îți creștea enorm din cauza excitării?
    Zillis clătină din cap, privind în jos.
    - E o diferență atât de mare între făcutul a ceea ce ai făcut și vorbitul despre asta? întrebă Billy.
    - Billy, te rog. Nu vreau să mă aud, să mă aud vorbind despre asta.
    - Pentru că atunci când făceai asta, era doar ceva ce făceai. Dar dacă vorbești despre asta, atunci este vorba despre ceea ce ești.
    Expresia lui Zillis confirmă faptul că Billy înțelesese esența problemei.
    Nu se putea obține prea mult insistând pe tema manechinelor. Manechinele erau ceea ce erau. Să-l bagi pe Steve Zillis cu botul în perversiunea sa putea să se dovedească un lucru nerentabil.
    Billy nu obținuse ceea ce avea nevoie, lucrul pe care dorise să-l dovedească venind aici.
    Era, în același timp, obosit și încordat, avea nevoie de somn, dar era amețit de cofeină. Uneori, mâna străpunsă îl durea - Vicodinul începuse să-și piardă efectul.
    Din cauza oboselii stăpânite cu ajutorul chimicalelor, nu mai putea să conducă interogatoriul cu suficientă inteligență.
    Dacă Zillis era țicnitul, atunci individul era un geniu al falsului emoțional.
    Dar tocmai asta erau sociopații: păianjeni lacomi cu un talent deosebit de a proiecta o imagine convingătoare a unei ființe umane complexe, care ascundea realitatea insectiformă a calculelor reci și a intențiilor macabre.
    - Când făceai ceea ce făceai manechinelor, când priveai filmele acelea scârboase, te gândeai la Judith Kesselman?
    În timpul întâlnirii lor, Zillis fusese surprins nu o singură dată, dar această întrebare îl șocă. Ochii lui, injectați din cauza efectului rezidual al spray-ului Mace, se holbară. Figura i se albi și i se pleoști, de parcă ar fi încasat o palmă.

                                                           Capitolul 63

                                     Zillis era încătușat de pat. Billy stătea fără grijă pe scaun, dar cu un simțământ crescând că era prins în plasa răspunsurilor evazive ale prizonierului său.
    - Stevie, ți-am pus o întrebare.
    - Ce-i asta? se interesă Zillis cu aparentă sinceritate și chiar cu urma potrivită de reacție a unui om care se simte jignit.
    - Cum adică ce?
    - De ce ai venit aici? Billy, nu înțeleg ce faci aici.
    - Te gândești la Judith Kesselman? insistă Billy.
    - De unde ai aflat de ea?
    - De unde crezi că am aflat?
    - Îmi răspunzi la întrebări prin întrebări, iar eu trebuie să dau răspunsuri corecte la orice.
    - Sărmanul Stevie! Ce știi despre Judi Kesselman?
    - I s-a întâmplat ceva.
    - Ce i s-a întâmplat, Stevie?
    - Era pe vremea când urmam colegiul. Acum cinci ani, cinci ani și jumătate.
    - Stevie, ce i s-a întâmplat?
    - Nimeni nu știe.
    - Cineva știe, zise Billy.
    - A dispărut.
    - Ca într-un spectacol de magie?
    - A dispărut, pur și simplu.
    - Era o fată drăguță, nu-i așa?
    - Toată lumea o plăcea, răspunse Zillis.
    - O fată atât de frumoasă, atât de nevinovată! Cele nevinovate sunt cele mai delicioase, nu-i așa, Stevie?
    Zillis se încruntă și întrebă:
    - Delicioasă?
    - Cele nevinovate sunt cele mai suculente, cele care oferă cele mai mari satisfacții. Știu ce s-a întâmplat cu ea, spuse Billy, dorind să sugereze că știa că Zillis o răpise și o ucisese.
    Un fior cutremură tot trupul lui Steve Zillis, un fior atât de puternic, încât cătușele zăngăniră frecându-se de rama de metal a patului.
    Încântat de reacție, Billy adăugă:
    - Știu, Stevie.
    - Ce anume? Ce știi?
    - Totul.
    - Ce s-a întâmplat cu ea?
    - Da. Știu totul.
    Zillis stătea cu spatele rezemat de pat, cu picioarele întinse pe podea în fața sa. Își trase brusc genunchii la piept.
    - Oh, Doamne!
    Slobozise un geamăt care exprima un chin abject.
    - Știu chiar totul, zise Billy.
    Vocea lui Zillis deveni tremurătoare.
    - Să nu-mi faci rău.
    - Stevie, ce crezi c-aș putea să-ți fac?
    - Nu știu. Nu vreau să mă gândesc.
    - Ai atât de multă imaginație, ești atât de talentat când e vorba să visezi la căile prin care poți face rău femeilor, și deodată nu vrei să te gândești?
    Zillis, care tremura acum fără încetare, zise:
    - Ce vrei de la mine, ce pot să fac eu?
    - Vreau să-mi vorbești despre ce i s-a întâmplat lui Judith Kesselman.
    Când Zillis începu să suspine ca un băiețel, Billy se ridică de pe scaun. Simțea că urma ceva important.
    - Stevie?
    - Pleacă de aici.
    - Știi că n-o să plec. Hai să discutăm despre Judi Kesselman.
    - Nu vreau.
    - Cred că o să vrei, spuse Billy, fără să vină mai aproape de Zillis, dar ghemuindu-se în fața acestuia, lăsându-se la același nivel cu el. Cred că vrei foarte mult să vorbești despre asta.
    Zillis clătină violent din cap.
    - N-o să vorbesc. N-o să vorbesc. Dacă o să discutăm despre asta, o să mă omori.
    - De ce spui asta, Stevie?
    - Știi tu de ce.
    - De ce spui că o să te omor?
    - Pentru că atunci o să știu prea multe, nu-i așa?
    Billy se uită la prizonier, încercând să-l priceapă.
    - I-ai făcut-o, zise Zillis, scoțând un geamăt.
    - Ce i-am făcut?
    - Ai ucis-o și nu înțeleg de ce, iar acum o să mă omori și pe mine.
    Billy trase puternic aer în piept și se strâmbă.
    - Ce-ai făcut?
    Drept răspuns, Zillis suspină.
    - Stevie, ce ți-ai făcut ție?
    Zillis își trăsese genunchii la piept. Acum își întinse din nou picioarele.
    - Stevie?
    Prohabul pijamalei lui Stevie era ud de urină. Individul se scăpase pe el.

                                                      Capitolul 64

                               Unii monștri sunt mai degrabă patetici decât ucigași. Bârlogul lor nu este bârlog în adevăratul sens al cuvântului, pentru că ei nu stau acolo, așteptând. Stau în vizuini prost întreținute, cu un minimum de mobilier și cu obiectele simțământului lor deformat al frumuseții. Speră să-și îndeplinească fanteziile lor mutante și să trăiască viețile lor monstruoase în cât de multă pace pot găsi, ceea ce înseamnă teribil de puțină, pentru că ei se chinuie singuri chiar și când restul lumii îi lasă nestingheriți.
    Billy ajunsese la concluzia că Steve Zillis făcea partea din rasa aceea patetică.
    Dar ca să accepte că Zillis nu era un psihopat ucigaș, Billy trebuia să accepte că timpul lui prețios fusese irosit în urmărirea unui lup, presupus fioros, și care era, de fapt, o potaie.
    Mai rău, dacă Zillis nu era țicnitul, Billy nu știa încotro să-și continue cercetările. Toate dovezile păruseră să conducă la o singură concluzie. Dovezile de circumstanță.
    Iar lucrul cel mai rău era că, dacă ucigașul nu se afla acum în fața sa, atunci se dedase la brutalități fără niciun folos.
    Ca urmare, continuă pentru un timp să-l interogheze și să-l hărțuiască pe captivul său, dar înfruntarea dintre ei părea să fie, odată cu trecerea timpului, mai puțin o înfruntare și mai mult un act de opresiune. Un matador nu găsește nicio glorie atunci când taurul, împănat de banderillas și împuns cu lancea de picador, își pierde tot curajul și nu mai acordă nicio atenție muletei roșii.
    După un timp, Billy se așeză încă o dată pe scaun, ascunzându-și disperarea crescândă, și puse întrebarea finală, sperând să sară iepurele de unde se aștepta cel mai puțin.
    - Steve, unde ai fost în noaptea asta, ceva mai devreme?
    - Știi unde. Nu știi? Am fost la bar, am lucrat în schimbul tău.
    - Doar până la nouă. Jackie mi-a spus că ai lucrat între trei și nouă, pentru că ai avut treabă înainte și după asta.
    - Am avut. Am avut treabă.
    - Unde ai fost între ora nouă și miezul nopții?
    - Are vreo importanță?
    - Are, îl asigură Billy. Unde ai fost?
    - O să-mi faci rău... o să mă omori oricum.
    - N-o să te omor. N-am omorât-o pe Judith Kesselman. Sunt sigur că tu ai ucis-o.
    - Eu?
    Uluirea lui părea la fel de adevărată ca orice altă reacție pe care o avusese de când începuse toată povestea.
    - Ești bun la așa ceva, îi spuse Billy.
    - Bun la ce? La omorât oameni? Ești complet țicnit! N-am omorât niciodată pe nimeni.
    - Steve, dacă poți să mă convingi că ai un alibi solid între ora nouă și miezul nopții, atunci s-a terminat totul. Eu o să plec și tu o să fii liber.
    Zillis păru că nu-l crede.
    - Scap atât de ușor?
    - Da.
    - După toate astea, se termină totul atât de ușor?
    - Se poate. Depinde de alibi.
    Zillis începu să se gândească la răspunsul pe care să-l dea.
    Billy începu să creadă că-l inventa.
    Apoi Zillis zise:
    - Dacă o să-ți spun unde am fost și se dovedește că de aceea ești aici, pentru că știai deja unde am fost și voiai să mărturisesc, atunci o să mă bați zdravăn.
    - Nu pricep, spuse Billy.
    - Bine. În regulă. Am fost cu cineva. N-am auzit-o niciodată menționându-ți numele, dar dacă simți ceva pentru ea, ce-o să-mi faci?
    Billy îl privi neîncrezător.
    - Ai fost cu o femeie?
    - N-am fost cu ea în pat. A fost doar o întâlnire.  O cină târzie, care a trebuit să fie târzie pentru că am lucrat în locul tău. A fost a doua întâlnire a noastră.
    - Cu cine?
    Zillis își strânse tot curajul ca să îndure furia plină de gelozie a lui Billy și zise:
    - Amanda Pollard.
    - Mandy Pollard? O cunosc. E o fată drăguță.
    - Asta-i tot? „E o fată drăguță”? zise fără vlagă Zillis.
    Familia Pollard deținea o vie de succes. Cultiva struguri în baza unui contract cu unul dintre cei mai buni viticultori din vale. Mandy avea vreo douăzeci de ani, era frumoasă, prietenoasă. Lucra la firma familiei. Judecând după toate aparanențele, era suficient de normală ca să pară că provenea dintr-o eră mai bună decât aceasta.
    Billy își plimbă privirea prin dormitorul uzat, de la teancul de casete pornografice care zăcea pe podea lângă televizor, la grămada de rufe murdare dintr-un colț.
    - N-a fost niciodată aici, zise Zillis. Ne-am întâlnit doar de două ori. Caut o locuință mai bună, un apartament drăguț. Vreau să scap de toate chestiile astea. Să am un nou început.
    - E o fată decentă.
    - Este, se grăbi Zillis să-l aprobe. Cred că dacă ar fi lângă mine, aș putea să-mi curăț comportarea, s-o iau de la început, să fac ceea ce se cuvine.
    - Mandy ar trebui să-ți vadă locuința.
    - Nu, nu. Billy, pentru numele lui Dumnezeu! Acesta nu sunt cel care vreau să fiu. Vreau să fiu mai bun, pentru ea.
    - Unde ați fost la cină?
    Zillis îi spuse numele restaurantului. Apoi adăugă:
    - Am ajuns acolo pe la nouă și douăzeci. Am plecat pe la unsprezece și un sfert, pentru că la ora aceea rămăseserăm numai noi în local.
    - Și după aceea?
    - Ne-am plimbat cu mașina. O plimbare plăcută. Adică nu ne-am oprit. Ea nu-i de soiul acela. Doar am mers, am vorbit, am ascultat muzică.
    - Până când?
    - Am dus-o acasă puțin după ora unu.
    - Și te-ai întors aici.
    - Da.
    - Și ai pus un film porno cu un tip care biciuia o femeie.
    - Bine. Știu ce sunt, dar știu și ce pot să fiu.
    Billy se duse la noptieră și ridică telefonul. Avea un fir lung. I-l întinse lui Zillis.
    - Sun-o.
    - Acum? Billy, e trei dimineața!
    - Sun-o. Spune-i cât de mult ți-a plăcut seara, cât de deosebită este ea. N-o să se supere că ai trezit-o pentru asta.
    - Nu avem încă o asemenea relație, se îngrijoră Zillis. O să creadă că-s ciudat.
    - O s-o suni și o să mă lași să ascult, zise Billy. Sau o să-ți pun pistolul la tâmplă și o să-ți zbor creierii. Ce zici?
    Mâna lui Zillis tremura atât de tare, încât individul greși de două ori numărul. A treia oară reuși să-l formeze corect.
    Stând pe vine lângă captivul său, cu țeava pistolului apăsată de coastele lui Zillis, ca acesta să nu aibă vreo idee deșteaptă, Billy ascultă cum Mandy Pollard răspunde la telefon și-și exprimă surpriza auzindu-l pe noul ei curtezan la o asemenea oră.
    - Nu-ți face griji, îi spuse Mandy lui Zillis. Nu m-ai trezit. Stăteam întinsă, uitându-mă la tavan.
    Vocea lui Zillis tremura, dar Mandy presupusese, probabil, că Steve era nervos pentru că o sunase la o oră atât de târzie și pentru că-și exprimase afecțiunea mai direct decât o făcuse până atunci.
    Timp de câteva minute, Billy îi ascultă recapitulându-și noaptea - cina, plimbarea - apoi îi făcu semn lui Zillis să încheie.
    Mandy Pollard își petrecuse seara cu individul ăla, iar ea nu era o tipă care căuta emoții anormale și despre care s-ar fi știut că umbla cu băieții răi.
    Întrucât cinase cu Mandy, Steve Zillis nu putea să fie țicnitul care pusese cadavrul lui Ralph Cottle pe canapeaua din camera de zi a lui Lanny și care prinsese cu un cui mâna lui Billy de podeaua coridorului.

                                                          Capitolul 65

                                 În timp ce vâra pistolul în toc, Billy zise:
    - O să te las prins cu cătușele de pat.
    Steve Zillis păru ușurat, văzând punerea la loc a armei, dar rămase precaut.
    Billy smulse firul telefonului din perete și din aparat, îl înnodă și-l puse în punga pentru pâine.
    - Nu vreau să suni pe cineva până n-o să treacă suficient timp ca să te potolești și să te gândești la ce o să-ți spun.
    - Chiar n-o să mă omori?
    - N-o să te omor. O să las cheia de la cătușe pe masa din bucătărie.
    - Bine. În bucătărie. Și la ce o să-mi folosească asta?
    - După ce-o să plec, poți să scoți salteaua și cutia cu arcuri din ramă. Aceasta e prinsă în piulițe și șuruburi, nu-i așa?
    - Da. Dar...
    - Poți să desfaci șuruburile cu degetele.
    - Poate sunt ruginite...
    - Te-ai mutat aici acum șase luni. N-au ruginit în șase luni. Dacă au înțepenit, îndoaie bucata de ramă, încearcă să obții un pic de jos în articulație. O să găsești tu o soluție.
    - O să găsesc, sunt convins, dar tot nu pot să-mi imaginez de ce naiba ai făcut asta. Nu se poate să crezi că am ucis-o pe Judith Kesselman, după cum ai spus. Știu că nu crezi așa ceva. Ce naiba a fost asta?
    Billy zise, în timp ce punea spray-ul Mace în punga pentru pâine:
    - N-o să-ți explic nimic și tu n-ai vrea să știi nimic. Crede-mă, n-ai vrea.
    - Uită-te la mine, scânci Zillis. Ochii mă dor încă. Pentru numele lui Dumnezeu, zac într-o baltă. E umilitor. Billy, m-ai lovit cu pistolul, mi-ai spart capul, mi-ai făcut rău.
    - Ar fi putut să fie și mai rău, îl asigură Billy. Ar fi putut să fie mult mai rău.
    Luând cuvintele lui drept o amenințare, Zillis deveni împăciuitor.
    - Bine. În regulă. Am înțeles. Mă potolesc.
    - În funcție de cât de bine sunt strânse șuruburile, o să ai nevoie de cel puțin o oră, probabil două, ca să te eliberezi de pat. Cheia pentru cătușe o să fie în bucătărie. După ce-o s-o folosești, apucă-te de împachetat.
    Zillis clipi și exclamă:
    - Poftim?
    - Sună-l pe Jackie și spune-i că-ți dai demisia.
    - Nu vreau să-mi dau demisia.
    - Fii serios, Steve. N-o să ne vedem în fiecare zi, după ce știu eu despre tine și după ce știi tu despre mine. Trebuie să pleci.
    - Unde?
    - Nu-mi pasă unde. Numai să nu fii în districtul Napa.
    - Îmi place aici. Şi nu-mi pot permite să plec tocmai acum.
    - Să te duci la tavernă vineră seară, ca să-ţi iei ultimul salariu, îi zise Billy. O să-i las lui Jackie un plic pentru tine. O să conţină zece mii de dolari, bani gheaţă. Asta ca să poţi s-o iei de la început, în altă parte.
    - N-am făcut nimic, dar întreaga mea viaţă e întoarsă pe dos? Nu-i corect.
    - Ai dreptate. Nu-i corect. Dar aşa merg lucrurile. Mobila ta nu face un ban. Poţi s-o arunci. Să-ţi iei lucrurile şi să pleci din oraş vineri seară.
    - Pot să chem poliţia, să te pun sub acuzare.
    - Serios? Vrei să vină poliţiştii să vadă locul delictului, să scotocească pe aici, să vadă filmele pornografice şi manechinele din camera alăturată?
    Deşi era încă speriat, lui Zillis i se făcu milă de sine însuşi şi se îmbufnă.
    - Dumnezeu a murit şi te-a lăsat în locul lui?
    Billy clătină din cap.
    - Steve, eşti patetic. Ia cele zece mii, bucură-te că ai rămas în viaţă şi pleacă. Încă un lucru - să n-o mai suni niciodată pe Many Pollard.
    - Stai o clipă. Nu poţi...
    - Să n-o mai suni, să n-o mai întâlneşti. Niciodată.
    - Billy, ea putea să mă facă să mă schimb.
    - E o fată drăguţă. E o fată decentă.
    - Asta spun şi eu. Ştiu că aş putea să mă schimb dacă ea...
    - O femeie bună poate să schimbe un bărbat, spuse Billy. Dar nu un bărbat decăzut atât de mult ca tine. Dacă o să o suni sau o s-o întâlneşti măcar o dată, o să aflu. Şi o să te găsesc. Mă crezi?
    Zillis nu spuse nimic.
    - Şi dacă te atingi de ea, jur că o să te omor, zise Billy.
    - Nu-i drept, protestă Zillis.
    - Mă crezi? Steve, ai face bine să mă crezi.
    Când Billy puse mâna pe mânerul pistolului pus în toc, Zillis spuse:
    - Hei, bine, te-am auzit.
    - Bine. Acum plec.
    - Oricum nu-mi plăceau locurile astea, spuse Zillis. District viticol e doar un alt termen pentru zonă aglicolă. Nu-s un băiat de la ţară.
    - Nu, nu eşti, zise Billy din prag.
    - Nu-i nimic interesant pe aici.
    - Nu-i nicio vână, fu de acord Billy.
    - Să te ia dracu.
    - Drum bun, Kemosabe, zise Billy.

                                                         Capitolul 66

                                         Când ajunse la doar un kilometru de locuința lui Zillis, Billy începu să tremure atât de puternic, încât fu silit să tragă mașina pe marginea drumului, să oprească Explorerul și să se stăpânească.
    Din cauza presiunii, devenise făptura pe care o detesta cel mai mult. Pentru scurt timp, devenise John Palmer.
    Când tremurăturile încetară, nu porni mașina, pentru că nu știa unde să se ducă. Simțea că-i pe marginea prăpastiei. Nu poți să mergi cu mașina peste o prăpastie.
    Voia să se ducă acasă, dar nimic de acolo nu putea să-l ajute să găsească o soluție pentru enigmă.
    Voia să se ducă acasă doar ca să fie acasă. Recunoscu nevoia familiară de izolare. Odată ajuns acasă, putea să stea la bancul lui de lucru, sculptând bucăți de stejar, iar lumea putea să se ducă dracului.
    Numai că de data asta avea să se ducă dracului și el, odată cu ea. Nu putea s-o ia pe Barbara acasă cu el, iar dacă ar fi lăsat-o singură în fața primejdiei, ar fi distrus singura sa scuză că trăia.
    Evenimentele îl obligaseră să acționeze, îl târâseră în curentul vieții, iar acum se simțea izolat și mai mult decât disperat.
    Un timp îndelungat nu semănase nimic cum se cuvine, iar acum nu avea nimic de cules. Prietenii săi erau simple cunoștințe. Cât despre viața în comunitate, el nu avea nicio comunitate.
    De fapt, situația era mai rea decât în cazul unei simple izolări. Prietenii care nu erau decât simple cunoștințe nu mai erau acum nici măcar cunoștințe, ci posibili suspecți. Își croise pentru sine o singurătate din paranoia de cea mai bună calitate.
    Pornind mașina, Billy plecă fără să aibă în minte vreo destinație - una de care să fie conștient. Se lăsă dus, ca o pasăre, de curenții nopții, dornic doar să rămână în înalturi și să nu se prăbușească într-o disperare totală înainte să apară vreo lucire de speranță.
    Aflase multe despre Ivy Elgin în timpul scurtei vizite pe care o făcuse în casa acesteia decât se obosise să afle în decursul anilor în care lucraseră împreună. Și, deși o plăcea pe Ivy, o găsea mult mai misterioasă acum decât atunci când știa mult mai puține despre ea.
    Nu credea că Ivy avea vreo legătură cu țicnitul care comisese asasinatele acelea. Dar experiența sa, în legătură cu mama și tatăl său, îi amintea că nu poți fi sigur de nimeni.
    harry Avarkian era un om drăguț și un avocat bun - dar și unul dintre cei trei administratori care controlau șapte milioane de dolari, o ispită care nu putea fi ignorată. Înainte de Barbara, Billy fusese în casa lui Harry o singură dată. Barbara îl făcuse să fie sociabil. Se duseseră la Harry, la cină, de vreo șase ori pe an - dar, după ce Barbara intrase în comă, Billy nu-l mai vizitase pe Harry decât la birou.
    Îl știa pe Harry Avarkian. Dar nu-l cunoștea.
    Mintea lui Billy se îndreptă apoi spre doctorul Ferrier. Asta era o prostie. Medicii proeminenți ai comunității nu umblă aiurea, omorând oameni.
    Cu excepția faptului că doctorul Ferrier dorea ca Billy să coopereze cu el pentru uciderea Barbarei Mandel. Să-i scoată din stomac tubul care o hrănea. S-o lase să moară. S-o lase să moară de foame, în coma ei.
    Dacă vrei să hotărăști pentru altul - pentru cineva care nu avea dureri evidente - că felul lui de viață nu justifica nici măcar consumul de resurse de care avea nevoie, atunci n-ar fi fost ușor să faci pasul de la scoaterea unui aparat din priză la apăsarea pe un trăgaci?
    Ridicol. Însă nu-l cunoștea pe Ferrier nici măcar în parte atât de bine cum îl cunoscuse pe tatăl său. Și, încălcând tot ce gândise Billy despre el, tatăl lui izbise cu cheia aceea tubulară din oțel șlefuit cu un soi de bucurie plină de răutate.
    John Palmer. Era un individ a cărui dragoste de putere era vizibilă pentru oricine, dar al cărui peisaj intern rămânea la fel de enigmatic ca o planetă străină.
    Cu cât Billy se gândea mai mult la oamenii pe care-i cunoștea, cu cât medita mai mult la posibilitatea ca ucigașul să fie un străin, cu atât devenea mai agitat fără niciun motiv.
    Își spuse să-i pese și să nu-i pese, să stea liniștit.
    „Ca să deții ceea ce nu deții, trebuie să nu deții nimic.
    Iar ceea ce nu știi e singurul lucru pe care-l știi.”
    În timp ce șofa și se apropia de acea liniște interioară, ajunse, fără intenție conștientă, la popasul pentru camioane. Parcă acolo unde parcase și înainte, în fața restaurantului.
    Mâna stângă îl durea. Când strânse pumnul și îl deschise, simți că începuse să se umfle. Vicodinul nu mai avea efect. Nu știa dacă trebuie să mai ia o pastilă, dar putea să ia un Motrin.
    Îi era foame, dar gândul la alt baton de ciocolată îl făcu să-i treacă pofta de mâncare. Avea nevoie de niște cofeină, dar nu sub formă de pastile.
    După ce vârî pistolul și revolverul sub scaunul din față - în ciuda faptului că fereastra spartă făcea ca vehiculul să nu fie sigur - intră în local.
    La ora trei și patruzeci de minute dimineața, avea la dispoziție o grămadă de separeuri goale.
    Patru camionagii stăteau pe scaune la tejghea, bând cafea și mâncând plăcintă.
    Era serviți de o chelneriță solidă, cu gât de jucător de fotbal american și cu față de înger. Individa purta fundițe galbene în grămada ei de păr, vopsită într-un negru lucios, precum crema de ghete.
    Billy se așeză la tejghea.

                                                              Capitolul 67

                                       Conform ecusonului prins de uniforma sa, numele chelneriței era Jasmine. Îi spuse lui Billy „scumpule” și-i servi cafeaua neagră și plăcinta cu lămâie pe care le comandase.
    Jasmine și camionagii erau prinși într-o conversație încinsă, atunci când Billy se așeză pe un scaun lângă ei. Din schimbul de cuvinte, Billy află că unul dintre bărbați se numea Curly, iar celălalt Arvin. Niciunul din ei nu se adresă celui de-al treilea decât cu „tu”, iar al patrulea avea un dinte de sus din aur, chiar în partea din față a gurii.
    La început discutaseră despre continetul dispărut Atlantida. Arvin presupunea că distrugerea acestei civilizații celebre fusese provocată de faptul că atlanții se implicaseră în inginerie genetică și prăsiseră monștri care îi nimiciseră.
    Acest lucru provocă schimbarea imediată a subiectului de la Atlantida la clonare și la cercetări în domeniul ADN-ului, iar curând după aceea Curly menționă faptul că la Princeton - sau Yale, sau Havard, în unul sau în altul din locurile alea infernale - savanții încercau să creeze un porc cu creier omenesc.
    - Nu-s convinsă că-i un lucru nou, zise Jasmine. Dați-mi voie să vă spun că în decursul anilor am întâlnit o grămadă de porci omenești.
    - Care ar fi scopul unor porci umanizați? se întrebă Arvin.
    - Doar pentru că e aici, spuse Tu.
    - Poftim?
    - Ca un munte care e aici, îl lămuri Tu. Așa că unii oameni trebuie să se cațere pe el. Alți oameni vor să facă porci umanizați doar pentru că pot să facă asta.
    - Și ce muncă o să facă porcii? întrebă Dinte de Aur.
    - Nu cred că savanții s-au gândit să le dea ceva de lucru, zise Curly.
    - O fac ca să facă ei ceva, spuse Dinte de Aur.
    - Sunt sigură de un sigur lucru, zise Jasmine. Activiștii o să înnebunească complet.
    - Ce activiști? întrebă Arvin.
    - Unii sau alții, răspunse femeia. Din moment ce o să ai porci cu creier omenesc, s-a terminat cu mâncatul șuncii și a slăninei.
    - Nu înțeleg de ce, zise Curly. Șunca și slănina vor proveni în continuare de la porcii care n-au fost umanizați.
    - E o chestie prin simpatie, prezise Jasmine. Cum veți justifica mâncatul șuncii și slăninei când copiii voștri vor merge la școală cu porci deștepți și-i vor invita acasă, să rămână peste noapte?
    - N-o să se întâmple asta niciodată, zise Tu.
    - Niciodată, fu de acord Arvin.
    - O să se întâmple, spuse Jamine, dacă nebunii ăia o să se joace cu gene umane. O să facă o tâmpenie și o să ne omoare pe toți.
    Niciunul dintre cei patru camionagii n-o contrazise. Nici Billy.
    Dinte de Aur credea în continuare că savanții se gândeau la un anumit soi de muncă pentru porcii umanizați.
    - N-o să cheltuiască milioane de dolari doar ca să se distreze. Nu oameni de felul ăla.
    - Oh, ba da, îl contrazise Jamine. Banii nu înseamnă nimic pentru ei. Nu-s ai lor.
    - Sunt banii contribuabililor, zise Curly. Ai tăi și ai mei.
    Billy făcu și el un comentariu, două, dar mai mult asculta, obișnuit cu ritmul acestor conversații și, într-un mod ciudat, simțindu-se bine ascultându-le.
    Cafeaua era grozavă. Plăcinta avea gust minunat de lămâie și era unsă deasupra cu mering.
    Billy era surprins descoperind cât de calm se simțea. Doar pentru că stătea la tejghea, doar pentru că asculta.
    - Dacă vreți să discutați despre o risipă completă de bani, zise Dinte de Aur, atunci uitați-vă la monstruozitatea aia prostească pe care o construiesc pe șosea.
    - Aia de vizavi de tavernă, chestia care o să fie incendiată de îndată ce-o să fie terminată? întrebă Arvin.
    - Oh, dar aia e artă, le reaminti iute Jasmine.
    - Nu văd de ce ar fi artă, zise Tu. Arta nu trebuie să dureze?
    - Tipul o să facă milioane vânzându-și desenele cu ea, le spuse Curly. Are o sută de posibilități de comercializare.
    - Oricine poate să-și zică artist? întrebă Dinte de Aur. Nu trebuie să treacă un test sau ceva de genul ăsta?
    - Spune că-i un soi deosebit de artist, zise Curly.
    - Deosebit precum fundul meu, spuse Arvin.
    - Scumpule, replică Jasmine, nu vreau să te jignesc, dar posteriorul tău nu mi se pare deosebit.
    - El își spune un artist al spectacolului, zise Curly.
    - Adică?
    - Adică e vorba de o artă care nu durează. E creată ca să facă întâi ceva, iar după ce face acel ceva s-a terminat, le explică atotștiutorul Curly.
    - Și cu ce o să fie umplute muzeele peste o sută de ani? se întrebă Tu. Cu spații goale?
    - Nu vor mai exista muzee, zise Jamsine. Muzeele sunt pentru oameni. Nu vor mai exista oameni. Doar porci umanizați.
    Billy rămăsese foarte tăcut. Stătea cu ceașca de cafea la buze, cu gura căscată, dar incapabil să soarbă o înghițitură.
    - Scumpule, are ceva băutura? îl întrebă Jasmine.
    - Nu. Nu, e bună. De fapt aș mai vrea o ceașcă. Serviți și în căni?
    - Avem o porție triplă, într-un recipient din plastic. Îi zicem Injecție Mare.
    - Dă-mi una din asta, zise Billy.

                                                      Capitolul 68

                         O nișă din restaurant servea drept internet-cafe. Șase calculatoare ofereau legături cu rețeaua mondială.
    La unul dintre calculatoare stătea un camionagiu, care acționa tastatura și mouse-ul fixate de ecran. Poate verifica programul de transport al companiei sale, sau juca un joc pe internet, sau căuta o pagină porno.
    Calculatorul era prins de o masă care lăsa loc și pentru mâncare. Injecția Mare a lui Billy fusese așezată într-un suport tăiat în masă.
    Billy nu știa numele paginii web a lui Valis, așa că începu cu pagini despre arta spectacolului în general și găsi legătură către www.valisvalisvalis.com.
    Artistul întreținea o pagină complicată și atrăgătoare. Billy parcurse înregistrări video pline de culoare ale podului australian de care Valis legase douăzeci de mii de baloane roșii. Le privi cum explodaseră toate deodată.
    Parcuse declarațiile artistului despre proiecte individuale. Acestea erau exagerate și semicoerente, împănate de jargonyl nefamiliar al artei moderne.
    Valis zicea, într-un interviu fără conținut, că fiecare artist era „un pescar de oameni”, pentru că voia „să atingă sufletul, chiar să captureze sufletul” celor care îi vedeau lucrările.
    Valis îi ajuta pe admiratori să înțeleagă mai bine intențiile din fiecare proiect al său, oferindu-le trei rânduri de „îndrumare spirituală”. Fiecare rând conținea trei cuvinte. Billy chibzui la unele dintre ele.
    Scoase din portofel hârtia pe care erau imprimate cele șase rânduri care fuseseră conținute în cele trei documente de pe discheta roșie pe care o găsise în mâinile strânse ale lui Ralph Cottle. Despături hârtia și o întinse pe masă.
................................................................................