Somnoroase păsărele, Mihai Eminescu

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm și florile-n grădină -
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ți îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopții feerie
Se ridică mândră luna,
Totu-i vis și armonie -
Noapte bună!

UNU, DOI, TREI, Agatha Christie

........................................................................................
                                                    9.

                     Poirot răspunse afirmativ printr-o mişcare cu capul.
    Încă neîncrezător, Blunt întrebă:
    - Aţi găsit-o?
    - Da, am găsit-o.
    Poirot se aşeză şi oftă.
    - Sunteţi obosit?
    - Da, făcu detectivul. Sunt obosit. Şi apoi, ceea ce am a vă spune nu este deloc plăcut!
    - Este moartă!
    Lent, cântărindu-şi cuvintele, Poirot răspunse:
    - Depinde cum priviţi lucrurile.
    Blunt se încruntă.
    - Dragă prietene, replică el, cineva poate fi ori mort, ori viu. Nu există cale de mijloc. Sau domnişoara Sainsbury a murit, sau trăieşte!
    - Da, dar cine este domnişoara Sainsbury Seale?
    - Vreţi să spuneţi că nu există?
    - Absolut deloc! declară Poirot. Domnişoara Sainsbury Seale a existat. A  trăit în Calcutta, unde dădea lecţii de dicţie şi se ocupa de opere de caritate S-a întors în Anglia la bordul vasului Maharanah, deci cu acelaşi vapor cu care a călătorit monsieur Amberiotis. Nu călătoreau la aceeaşi clasă, dar el a avut totuşi ocazia să-i facă un serviciu, referitor la bagaje. Era, se pare, un om amabil în viaţa de toate zilele. Şi, cum uneori se întâmplă ca amabilitatea să fie recompensată în mod surprinzător, domnul Amberiotis avu norocul de a o întâlni din întâmplare pe domnişoara Sainsbury Seale într-una din plimbările sale prin Londra. Întâlnirea îi făcu plăcere şi, dintr-un impuls amabil, o invită să ia masa cu el la Savoy. Pentru ea, era ca o sărbătoare la care nu se aştepta. Pentru el, era o mişcare norocoasă cum nici n-ar fi îndrăznit să spere. Căci o invitase fără vreun gând ascuns şi, desigur, nu-şi imagina, rugând-o să ia masa cu el, că această fată bătrână cam ofilită avea să-i ofere o informaţie care valora cât o mină de aur. Şi totuşi, ea asta făcu fără măcar să aibă cea mai mică idee. Era o fată de treabă, plină de bune intenţii, dar nu prea deşteaptă. Ba chiar aş spune că avea un creier de găină....
    - În cazul acesta nu ea a omorât-o pe acea doamnă Chapman? întrebă Blunt.
    Poirot nu răspunse la întrebare.
    - Nu prea ştiu cum să vă relatez povestea mea, spuse el, după câteva secunde de gândire. Cel mai bine ar fi să încep cu ceea ce a reprezentat pentru mine începutul, adică cu pantoful.
    - Pantoful?
    Blunt era extrem de surprins. Poirot dădu afirmativ din cap pentru a-i confirma că auzise bine.
    - Da, reluă el, pantoful. Un pantof cu cataramă. Tocmai petrecusem o jumătate de oră pe scaunul dentistului Morley şi mă aflam în faţa casei din Queen Charlotte Street nr. 58, când un taxi se opri la marginea trotuarului. Portiera se deschise şi am zărit piciorul unei femei care se pregătea să coboare din maşină. Vă mărturisesc că mă număr printre acei oameni pe care o gleznă drăguţă nu-i lăsa insensibili. Aceea pe care o priveam nu era urâtă, piciorul era strâns într-un ciorap de bună calitate, dar pantoful nu-mi plăcea. Era nou, dintr-o piele care strălucea în soare, şi împodobit cu o cataramă mare care îi răpea tot farmecul pe care l-ar fi putut avea. Imediat după aceea o văzui şi pe doamna căreia îi aparţinea piciorul şi, sincer să fiu, dezamăgirea mea fu mare: era o persoană de vreo cincizeci de ani, lipsită de graţie şi îmbrăcată fără gust.
    - Era domnişoara Sainsbury Seale?
    - Chiar ea. Ieşind din maşină, avu o mică neplăcere: piciorul se prinse de portieră şi catarama pantofului fu smulsă. Am luat-o de jos şi i-am restituit-o doamnei în cauză. Incidentul era închis. Trebuia s-o revăd pe doamna respectivă în aceeaşi după-amiază, când aveam să-i fac o vizită împreună cu inspectorul şef Japp. Observ în trecere că acea cataramă nu fusese cusută la loc. În aceeaşi seară, domnişoara Sainsbury Seale ieşi din hotelul său şi dispăru. Aici se încheie ceea ce voi numi, dacă sunteţi de acord, "capitolul întâi."
    - "Capitolul al doilea" a început când inspectorul şef Japp mi-a cerut să vin să mă întâlnesc cu el la King Leopold Mansions, într-un apartament în care fusese descoperit un corp, închis într-un cufăr pentru blănuri. Am intrat în încăpere, am aruncat o privire spre cufărul deschis şi primul lucru pe care l-am remarcat a fost acel pantof vechi cu cataramă!
    - Ei şi?
    - Nu m-aţi înţeles bine! Era un pantof vechi, o încălţăminte care fusese purtată multă vreme. Domnişoara Sainsbury Seale venise în acest apartament chiar în seara asasinării lui Morley. Dimineaţa, pantofii ei erau noi, seara, erau uzaţi. Iată un rezultat ce nu poate fi obţinut doar într-un interval de câteva ore.
    Observaţia nu păru să-l intereseze în mod deosebit pe Blunt, totuşi obiectă:
    - Aşa este, dar mi se pare că se poate admite faptul că doamna avea două perechi de pantofi identice.
    - Da, răspunse Poirot, dar eu ştiu că nu este aşa. Am vizitat, Japp şi cu mine, camera pe care o ocupa la Glengowrie Court şi i-am trecut lucrurile în revistă. Nu se afla acolo nici un pantof cu cataramă. Admit că ar fi putut avea o pereche de pantofi vechi pe care să-i poarte pentru a-şi odihni picioarele, la sfârşitul unei zile obositoare, dar, în cazul acesta, perechea cea nouă ar fi fost la hotel. Trebuie să admiteţi că este curios!
    - Poate că da, zise Blunt zâmbind. Dar faptul nu mi se pare prea important!
    Poirot se strâmbă.
    - Nu era important, reluă el, dar era supărător. Inexplicabilul mă deranjează. M-am apropiat de cufăr şi am examinat pantoful; catarama îi fusese cusută recent, de mână. După ce am făcut acea constatare, trebuie să recunosc că am început să mă îndoiesc de mine.
    "Dragă Hercule, îmi spusei, unde naiba ţi-a fost gândul azi dimineaţă? Probabil că priveai lumea prin nişte lentile roz! Pantofii cei vechi ţi se păreau noi!"
    - Poate în asta constă explicaţia?
    - Nu, căci ochii mei nu mă înşeală. Lăsând pantoful, m-am ocupat de cadavru, şi trebuie să spun că ceea ce am văzut nu mi-a plăcut deloc. Faţa aceasta care nu mai era decât o masă informă, de ce fusese oare lovită cu o sălbăticie inimaginabilă pentru a deveni de nerecunoscut?
    Alistair Blunt se foi în fotoliul său.
    - Chiar este cazul să mai vorbim despre asta? Ştim că...
    Poirot îl întrerupse pe un ton fără replică:
    - Este indispensabil! Trebuie să vă arăt cum, treptat, am reuşit să descopăr adevărul. Iată ce mi-am spus, deci, în faţa acestui cadavru: "Se află aici, înăuntru, dragă Hercule, ceva ce nu se potriveşte! Femeia aceasta moartă poartă hainele domnişoarei Sainsbury Seale - nu vorbesc despre pantofi care pun o problemă aparte - are lângă ea poşeta domnişoarei Sainsbury Seale şi este desfigurată. De ce? Nu cumva pentru că faţa nu este aceea a domnişoarei Sainsbury Seale?... Imediat încep să pun laolaltă tot ce am auzit spunându-se despre aspectul fizic al unei alte femei, aceea care a închiriat apartamentul, şi mă întreb: "Cadavrul de aici nu o fi oare al celeilalte femei?..." Trec în dormitorul acestei femei şi încerc să mi-o imaginez pe această doamnă Chapman. La prima vedere, nu seamănă deloc cu cealaltă: ea este elegantă, îmbrăcată după ultima modă şi foarte machiată. Dar în ce priveşte esenţialul, aceste două femei nu sunt chiar atât de diferite: aceea şi culoare de păr, aceeaşi siluetă, aceeaşi vârstă. O diferenţă trebuie totuşi notată: doamna Chapman purta nr. 36 la pantofi, în timp ce domnişoara Sainsbury Seale, ai cărei ciorapi după câte ştiu erau nr "2", purta probabil 38. Doamna Chapman avea piciorul mai mic decât domnişoara Sainsbury Seale. Înarmat cu această informaţie, am revenit la cadavru. Dacă ideea care-mi venise era bună, dacă acel corp îi aparţinea doamnei Chapman, fiind îmbrăcată cu hainele domnişoarei Sainsbury Seale pantofii erau probabil prea mari. Constatai însă că se potriveau perfect. Ceea ce părea să indice că, în ciuda celor imaginate de mine, aveam totuşi sub ochii mei cadavrul domnişoarei Sainsbury Seale. Dar, în acest caz, de ce fusese desfigurată şi de ce fusese lăsată alături de ea acea poşetă, care-i dovedea identitatea şi care ar fi putut fi foarte uşor luată de acolo? Era aici un mister, o enigmă... şi care mă ţinea în şah. În disperare de cauză, am luat carnetul cu adrese al doamnei Chapman pentru a căuta adresa dentistului, care era omul cel mai indicat să rezolve problema referitoare la identitatea corpului. Coincidenţă: domnul Morley era dentistul doamnei Chapman. El murise, însă identificarea rămânea posibilă. Succesorul lui Morley avea să vină, după cum ştiţi, la anchetă şi să declare că este vorba de cadavrul doamnei Albert Chapman.
    Alistair Blunt dădea semne mărunte de nerăbdare, dar Poirot, hotărât să nu ţină cont de ele, continuă:
    - Aveam de rezolvat acum o problemă de ordin psihologic: ce fel de femeie era domnişoara Sainsbury Seale? Întrebarea comporta două răspunsuri. Primul, evident, era dat de însăşi viaţa pe care o dusese ea în India şi de mărturia prietenilor săi personali; domnişoara Sainsbury Seale era o persoană nu prea inteligentă, dar foarte activă şi foarte conştiincioasă. Dar oare nu exista şi o altă domnişoară Sainsbury Seale? Se pare că se putea răspunde afirmativ. Exista o domnişoară Sainsbury Seale care dejunase cu un agent străin, o femeie care vă abordase pe stradă pretinzând, fals după cum ştiu aproape cu certitudine, că fusese prietena defunctei dumneavoastră soţii, o femeie care ieşise din casa unui bărbat doar cu foarte puţin timp înainte de a se descoperi că acolo se comisese o crimă, care îi făcuse o vizită altei femei chiar în seara în care acea femeie fusese, după toate aparenţele, asasinată, şi care, de atunci, dispăruse şi nu dădea niciun semn de viaţă, deşi ştia probabil că toate forţele de poliţie din Anglia erau în căutarea ei. Erau toate acestea compatibile cu ceea ce ne spuneau prietenii ei despre domnişoara Sainsbury Seale? Se putea afirma că nu, după câte se pare. Deci, dacă domnişoara Sainsbury Seale nu era prea blânda creatură ce părea a fi, ne puteam gândi foarte bine că era posibil ca ea să fie o criminală cu sânge rece remarcabil sau, cel puţin, complicea unui asasin.
    Propriile mele amintiri îmi întăreau această opinie. Avusesem chiar o discuţie cu Mabelle Sainsbury Seale. Oare ce impresie îmi făcuse? Ei bine, domnule Blunt, mi-a fost cam greu să răspund la această întrebare. Cuvintele, gesturile, manierele, atitudinea, felul ei de a vorbi, toate acestea se potriveau perfect cu ceea ce mi se spusese despre persoana ei. Dar toate acestea puteau fi de asemenea rezultatul unei actriţe bune care joacă un rol. Şi, la urma urmei, domnişoara Sainsbury Seale debutase în viaţă ca actriţă.
    Fusesem foarte puternic impresionat de o conversaţie avută cu domnul Barnes, din Ealing, care, ca şi mine, se dusese în ziua aceea la Morley. Cu această ocazie, îmi declarase, cu multă convingere, că moartea lui Morley şi cea a lui Amberiotis erau într-o oarecare măsură simple accidente şi că pe dumneavoastră voiau să vă facă să dispăreţi.
    - Ei, asta-i! zise Blunt. Nu consideraţi că mergeau prea departe...
    - Credeţi? întrebă Poirot, fără a-i lăsa timp ca să-şi termine fraza. Nu este adevărat că, în chiar clipa asta există grupuri de indivizi pentru care ar fi esenţial să dispăreţi, care ar avea tot interesul ca să fiţi pus în imposibilitatea de a mai exercita vreo influenţă oarecare în domeniul afacerilor?
    - De acord cu dumneavoastră. Dar de ce trebuie să stabilim o legătură între urzelile acestor indivizi şi moartea lui Morley?
    - Pentru că mi se pare într-adevăr că afacerea este de o importanţă considerabilă. Pentru asasin, banii nu contau, ca şi viaţa unui om de altfel!
    - Dar nu credeţi că Morley s-a sinucis pentru că a comis o tragică eroare?
    - N-am crezut niciodată aşa ceva!... Nici măcar o secundă!... Nu! Morley a fost asasinat, aşa cum a fost asasinat şi Amberiotis, aşa cum a fost, de asemenea, asasinată o femeie al cărui chip era de nerecunoscut. De ce? Fiţi sigur că miza era mare! Barnes considera că cineva a încercat să-l cumpere pe Morley sau pe asociatul său pentru ca să vă omoare!
    - Ipoteza asta nu stă în picioare!
    - Sunteţi sigur de asta? Un bărbat vrea să-l suprime pe altul. Dar acest "altul" este circumspect, este protejat şi nu te poţi apropia de el. Ca să-l omori trebuie să te poţi apropia de el, fără a-i trezi bănuielile. Unde dai dovadă de mai multă încredere decât atunci când te instalezi pe scaun în faţa propriului dentist?
    - Poate că aveţi dreptate, dar vă mărturisesc că este un lucru la care nu m-am gândit niciodată.
    - Am cu siguranţă dreptate. Şi, o dată admisă această teorie, am început să întrevăd adevărul.
    - Deci aţi acceptat ipoteza lui Barnes. De fapt, cine este acest domn Barnes?
    - Barnes este bolnavul pe care l-a primit Reilly la prânz. Este un tip mărunţel şi insignifiant, care a ocupat un post în Ministerul de Interne şi care s-a retras la Ealing. Dar greşiţi afirmând că i-am acceptat ipoteza. Nu i-am reţinut decât principiul.
     - Adică?
     - De la un capăt la celălalt al acestei afaceri, am fost trimis pe piste care nu duceau nicăieri, uneori fără intenţie, alteori pentru că se dorea lucrul acesta într-un mod bine determinat. Toţi se străduiau să mă convingă că omul care trebuia să joace rolul victimei principale nu era vizat în calitate de particular, ci ca om public. Şi acest om, domnule Blunt, eraţi dumneavoastră. Nu dumneavoastră personal, ci bancherul, financiarul care reglează piaţa, reprezentantul tradiţiilor conservatoare. Dar, şi în asta a constat greşeala mea, am uitat că orice om public are şi o viaţă particulară. Nu m-am gândit la asta imediat şi, totuşi, aşa cum cineva poate avea motive deosebite să-l omoare pe Morley - cele ale lui Frank Carter de exemplu - tot la fel cineva putea avea motive deosebite, motive personale, să vă ucidă pe dumneavoastră! Oare nu aveţi şi dumneavoastră rude care, la moartea dumneavoastră, vă vor moşteni averea, şi nu există, afară de cei care vă iubesc, şi oameni care vă urăsc, nu neapărat în calitate de om public ci pur şi simplu ca om?
    Şi astfel sunt pus în situaţia de a vă vorbi din nou de acea "carte trucată" la care făcusem aluzie mai adineauri. Asta, a propos de pretinsul atentat comis împotriva dumneavoastră de Frank Carter. Dacă ar fi vorba de un atentat valabil, ar fi la prima vedere o crimă politică. Doar dacă nu cumva ar fi posibilă o altă explicaţie... şi era! Se mai afla acolo un al doilea bărbat, cel care a sărit asupra lui Carter pentru a-l imobiliza.
    Omul care putea foarte bine să fi tras asupra dumneavoastră şi să fi aruncat apoi revolverul la picioarele lui Carter, ceea ce l-ar fi determinat pe acesta, în mod necesar, să-l ia de jos...
    Howard Raikes punea o problemă pe care am examinat-o cu grijă. Raikes s-a dus în Queen Charlotte în dimineaţa morţii lui Morley. El era duşmanul declarat al omului care sunteţi dumneavoastră şi al lumii pentru care luptaţi. Dar el mai era şi cel care se putea căsători cu nepoata dumneavoastră. Dumneavoastră dispărut, domnişoara Olivera se va bucura de un venit foarte cochet, acela al capitalului pe care aţi hotărât să i-l lăsaţi, având, de altfel, grija - foarte înţeleaptă precauţie - să luaţi măsuri ca să nu-l poată delapida.
    Dar dacă în cele din urmă, era vorba, cum înclinam să cred, de o crimă pur privată, oare de ce am considerat că mai ales omul public era vizat? Numai pentru că, această idee, mi-a fost sugerată nu numai o dată ci în mai multe rânduri, pentru că s-au făcut eforturi pentru ca eu să fiu determinat să adopt această idee, aşa cum prestidigitatorul îl face pe spectator să ia exact cartea pe care i-a ales-o el, cartea trucată!
    Când am înţeles asta, am început, încă foarte vag, să bănuiesc adevărul. În momentul acela, mă aflam la biserică şi cântam un psalm în care era vorba de capcane şi plase cu ochiuri strânse. Era oare posibil să mi se fi întins o capcană? De ce nu? Dar, atunci, cine ar fi putut-o concepe? Nu vedeam decât o persoană... şi ipoteza părea absurdă! Probabil pentru că nu privisem afacerea aşa cum ar fi trebuit. O luasem de la capătul cel rău. Banii nu contează? De acord. Nici viaţa omului! Tot de acord. Şi chiar aşa era. Pentru că miza era enormă!
    Dacă această idee ciudată care-mi venise era justă, ea trebuia să explice totul.
    Atât misterul celor două personalităţi, atât de diferite una de cealaltă, afişate de domnişoara Sainsbury Seale, cât şi enigma cataramei de la pantof. Şi ea trebuia de asemenea să răspundă la întrebarea următoare: unde se află acum domnişoara Sainsbury Seale?
    Ei bine, ea explica toate aceste lucruri... şi încă multe altele. Pentru început, am înţeles că domnişoara Sainsbury Seale era cheia afacerii; începutul, mijlocul şi sfârşitul ei. Mi s-a părut că am de-a face cu două Mabelle Sainsbury Seale? Nu-i de loc de mirare! Căci erau efectiv două Mabelle Sainsbury Seale. Prima era femeia inimoasă, amabilă şi puţin prostuţă, despre care prietenii ei vorbeau doar de bine, a doua, cea care fusese amestecată în două crime, cea care minţea, care a dispărut într-un mod atât de misterios...
    Poate că vă mai amintiţi că portarul de la King Leopold Mansions ne-a declarat că domnişoara Sainsbury Seale nu mai venise în vizită la doamna Chapman. Examinând din nou afacerea, am dobândit destul de repede convingerea că această vizită fusese singura pe care o făcuse vreodată în acel apartament, din care n-a mai ieşit niciodată.
    Cealaltă domnişoară Sainsbury Seale i-a luat locul. Această a doua Mabelle Sainsbury Seale, care purta haine asemănătoare acelora purtate de adevărata Mabelle Sainsbury Seale şi, pentru că pantofii moartei erau prea mari pentru ea, pantofi noi împodobiţi cu catarame, a fost cea care s-a dus la Russel Square Hotel. Îşi alesese bine ora: a sosit într-un moment când lumea era ocupată, i-a strâns lucrurile domnişoarei Sainsbury Seale şi, cu valizele făcute şi nota plătită, s-a dus să se instaleze la Glengowrie Court Hotel.
    Începând din ziua aceea, prietenii adevăratei Mabelle nu aveau s-o mai vadă pe aceasta. Cealaltă îi juca rolul mai bine de 8 zile: ea era Mabelle Sainsbury Seale, ea purta hainele lui Mabelle Sainsbury Seale. Să notăm, în trecere, şi faptul că a trebuit să-şi cumpere pantofi de seară, mai mici ca număr decât aceia ai adevăratei Mabelle Sainsbury Seale. Într-o bună zi, dispăru. A fost văzută ultima oară în seara zilei în care a murit Morley, întorcându-se în King Leopold Mansions.
    - Pretindeţi deci, întrebă Alistair Blunt, că în definitiv corpul din cufăr era într-adevăr al domnişoarei Sainsbury Seale?
    - Dar bineînţeles! exclamă Poirot. Nu era vorba decât de un dublu bluf deosebit de abil! Chipul moartei nu fusese desfigurat decât pentru a se pune problema identităţii.
     - Dar asasinul trebuia desigur să-şi închipuie că poliţia va cere să se examineze dantura cadavrului?
    - Ajung şi aici! Expertiza nu putea fi încredinţată chiar dentistului care o îngrijea pentru bunul motiv că aceasta era mort. El şi-ar fi recunoscut lucrarea şi ar fi dat cu certitudine absolută numele moartei. În schimb, succesorul său nu putea decât să apeleze la fişele bolnavilor, iar aceste fişe fuseseră falsificate. Cele două femei fiind pacientele lui Morley, era suficient să fie luate cele două fişe şi, schimbându-se numele, să fie transcrise. Şi iată de ce, monsieur Blunt, adineauri, când m-aţi întrebat dacă domnişoara Sainsbury Seale este moartă, v-am răspuns: "Depinde!..." Căci, atunci când dumneavoastră spuneţi domnişoara Sainsbury Seale despre cine vorbiţi? Despre femeia care a dispărut din Glengowrie Court Hotel sau de adevărata Mabelle Sainsbury Seale?
     - Ştiu, domnule Poirot, că vă bucuraţi de o binemeritată reputaţie şi de aceea nu mă îndoiesc de faptul că ipoteza pe care o susţineţi - ţin la cuvântul "ipoteză" - se bazează pe argumente solide. Cu toate acestea, întreaga afacere mi se pare neverosimilă! Pretindeţi, dacă am înţeles bine, că domnişoara Mabelle Sainsbury Seale a fost asasinată şi că Morley a fost şi el omorât, fiindcă ar fi fost în măsură, el şi numai el, să identifice cadavrul. Moartea lui ar fi fost explicabilă deci. Dar cealaltă? O fată bătrână, perfect inofensivă, care are mulţi prieteni şi, după cât se ştie, nu are duşmani, de ce naiba ar fi vrut s-o suprime cineva?
    - Într-adevăr, zise Poirot. De ce? Iată întrebarea care se pune. Aţi spus-o şi dumneavoastră, Mabelle Sainsbury Seale era o creatură inocentă care nu i-a făcut rău nici măcar unui muşte! De ce a fost, aşadar, asasinată? De ce i-au mutilat faţă cu această josnică sălbăticie? De ce?... Ei bine, vă voi spune părerea mea şi în această chestiune!
    - Vă ascult.
    - Sunt convins, continuă rar Poirot, că Mabelle Sainsbury Seale a fost omorâtă pentru că se întâmplase să aibă memoria fizionomiilor.
     - Ce vreţi să spuneţi?
     - Am stabilit deci, explică Poirot, distincţia pe care trebuie s-o facem între cele două Mabelle Sainsbury Seale. Pe de o parte, este vorba de acea femeie cumsecade care a trăit în India şi, pe de altă parte, de excelenta actriţă care joacă rolul femeii de treabă care a trăit în India. Mai rămâne să precizăm un punct: dintre aceste două Mabelle Sainsbury Seale care este cea care v-a abordat în faţa casei domnului Morley? Ea pretindea, vă amintiţi acest lucru, că a fost "o bună prietenă" a soţiei dumneavoastră. Afirmaţie inexactă, dacă ne referim la ceea ce ne-au spus persoanele care au cunoscut-o pe domnişoara Sainsbury Seale şi chiar dacă ne mulţumim cu un calcul al probabilităţilor. Putem spune deci: "Femeia aceasta minte. Adevărata domnişoară Sainsbury Seale nu minţea. Deci, este vorba de o minciună comisă de falsa domnişoară Sainsbury Seale, într-un scop bine determinat".
    Alistair Blunt aprobă, dând din cap.
    - Raţionamentul este foarte limpede, zise el. Dar nu văd rostul acestei minciuni!
    - Aşteptaţi, reluă Poirot. Să luăm acum altfel lucrurile. Doamna care v-a abordat era adevărata domnişoară Sainsbury Seale. Ea nu minte. Deci ceea ce spune este adevărat!
    - Este evident o ipoteză care se poate face, admise Blunt, dar este tare neverosimilă!
    - Sunt de acord, spuse Poirot. S-o examinăm totuşi! Domnişoara Sainsbury Seale a spus adevărul: a cunoscut-o pe soţia dumneavoastră şi a cunoscut-o bine. Rezultă că soţia dumneavoastră trebuia să facă parte dintre acei oameni cu care domnişoara Sainsbury Seale să poată fi prietenă intimă, cineva a cărei situaţie să nu fie diferită de a sa, o englezoaică care trăieşte în India, ataşată unei misiuni sau, ca să mergem mai departe, poate o actriţă. În orice caz nu Rebecca Arnholt! Vă daţi seama că, acum, începeam să judec afacerea aşa cum trebuia s-o fac! Banii nu contează? În ce vă priveşte, lucrul este evident! Şi nici viaţa omenească. Şi asta-i adevărat! De multă vreme sunteţi de fapt un dictator... şi dacă pentru un dictator viaţa lui este preţioasă, a celorlalţi nu are nici cea mai mică valoare.
    - Ce insinuaţi, domnule Poirot? întrebă Alistair Blunt.
    Cu acelaşi calm imperturbabil, Poirot răspunse:
    - Doar că, monsieur Blunt, atunci când v-aţi căsătorit cu Rebecca Arnholt eraţi deja căsătorit. Nu ţineaţi chiar atât de mult să fiţi imens de bogat, dar perspectiva de a avea o putere aproape nelimitată vă orbea. Aţi ascuns prima dumneavoastră căsătorie şi, în deplină cunoştinţă de cauză, aţi devenit bigam, cu consimţământul primei dumneavoastră soţii!
    - Şi cine era această primă soţie?
    - Trăia într-un apartament din King Leopold Mansions, la o distanţă faţă de reşedinţa dumneavoastră personală de numai 5 minute de mers pe jos şi era cunoscută sub numele de doamna Albert Chapman. Aţi împrumutat numele unui agent secret care a existat cu adevărat, ca să fie crezută mai uşor când ea va lăsa să se înţeleagă că soţul ei lucrează în serviciul de contraspionaj. Planul dumneavoastră reuşi de minune şi nimeni nu bănui nimic. Totuşi, un fapt rămânea indiscutabil: mariajul dumneavoastră cu Rebecca Arnholt nu avusese niciodată nici cea mai mică valoare legală, iar dumneavoastră eraţi culpabil de bigamie. Anii s-au scurs însă şi v-aţi gândit că orice pericol fusese îndepărtat. Ameninţarea se ivi deodată sub înfăţişarea unei sărmane femei cam pisăloage şi agasante care, zărindu-vă după 20 de ani, îşi aminti că sunteţi soţul prietenei sale. Întâmplarea o adusese în Anglia, întâmplarea o scosese în calea dumneavoastră, şi tot întâmplarea voise ca nepoata dumneavoastră să fie de faţă şi să audă cuvintele acestei femei. Dacă nu le-ar fi auzit ea, poate că n-aş fi ghicit adevărul.
    - Dar, dragul meu Poirot, chiar eu ţi-am relatat aceste cuvinte!
    - Nu, nepoata dumneavoastră a insistat să-mi vorbească de incident, idee pe care n-o puteaţi combate prea făţiş fără să-i stârniţi bănuielile. Şi soarta, care, hotărât, îşi întorsese faţa de la dumneavoastră, vru ca, după ce s-a despărţit de dumneavoastră, Mabelle Sainsbury Seale să-l întâlnească pe Amberiotis care o invită să ia masa cu el, şi căruia îi spuse că avusese surpriza de a-l întâlni pe soţul uneia dintre fostele ei prietene de odinioară. "Nu l-am mai văzut de ani de zile! A mai îmbătrânit, evident, dar nu prea s-a schimbat!" Desigur, presupun, dar sunt convins că aşa s-au petrecut lucrurile. Nu cred - numele pe care-l purtaţi fiind destul de frecvent - că domnişoara Sainsbury Seale şi-a dat seama că acel domn Blunt care s-a căsătorit cu colega ei nu era altul decât puternicul financiar despre care, ca toată lumea, auzise probabil vorbindu-se. Dar Amberiotis nu era doar un spion, ci şi un şantajist. Ca toţi asemeni lui, mirosea numaidecât secretele pe care oamenii ţin să nu le dezvăluie. Acest Blunt, despre care vorbea Mabelle Sainsbury Seale, să fie oare marele Blunt? El îşi puse întrebarea şi nu-i fu greu să se informeze. După care, sunt sigur, intră în legătură cu dumneavoastră, fie în scris, fie la telefon. Fără îndoială îşi găsise mina de aur!
    Poirot tăcu câteva clipe, apoi reluă:
    - Unicul mijloc eficient de a te debarasa de un şantajist îndrăzneţ şi abil este acela de a-l reduce la tăcere! Mă înşelasem asupra problemei - care nu era, aşa cum crezusem: " Cum să facem să dispară Blunt" ci: "Cum să facem să dispară Amberiotis?" - dar răspunsul era acelaşi. Este întotdeauna excelent să ataci când victima vizată nu este vigilentă. Şi când eşti mai puţin circumspect dacă nu atunci când te afli pe scaunul dentistului?
    Un surâs uşor se schiţă pe buzele lui Poirot, care continuă:
    - Este curios de reţinut faptul că adevărul a fost spus cu totul întâmplător, chiar la începutul afacerii. Alfred, valetul, citea un roman poliţist numit: "Moartea vine pe la ora 11:45". Ar fi trebuit să vedem în titlul acesta o premoniţie pentru că, efectiv, pe la ora aceea a fost omorât Morley. L-aţi ucis când vă pregăteaţi să-l părăsiţi. Apoi aţi apăsat pe butonul de apel al valetului, aţi deschis robinetul lavaboului - aflat în colţ, chiar după uşă - şi aţi ieşit. Vă calculaserăţi timpul în aşa fel încât să ajungeţi în partea de jos a scării în clipa în care tânărul Alfred o introducea pe falsa Mabelle Sainsbury Seale în ascensor. Aţi deschis uşa de la intrare, ba chiar este posibil să-i fi trecut pragul, dar, de îndată ce ascensorul s-a pus în mişcare, aţi revenit şi aţi urcat din nou scara. Ştiu exact, din experienţă, cum se comportă Alfred când conduce un client la patronul său: bate la uşă, deschide, se dă la o parte pentru a-l lăsa pe bolnav să intre. A procedat şi acum ca de obicei. A auzit apa curgând din robinet şi a conchis că Morley se spăla pe mâini, în spatele uşii. A închis uşa şi s-a întors la ascensor. De îndată ce aţi auzit zgomotul ascensorului care cobora, aţi continuat să urcaţi scara şi v-aţi întors la cabinet. Ajutat de complicea dumneavoastră aţi transportat corpul în birouaşul alăturat şi aţi căutat în clasor fişele celor două paciente, doamna Chapman şi domnişoara Sainsbury Seale, pe care le-aţi falsificat rapid. Aţi îmbrăcat un halat alb şi, probabil, soţia dumneavoastră cu ajutorul unui machiaj abil, v-a mai schimbat un pic fizionomia. La drept vorbind, nu cred să fi fost necesar. Amberiotis se ducea pentru prima dată la Morley, nu vă întâlnise niciodată şi, cum fotografia dumneavoastră nu apare în ziare decât foarte rar, este probabil să nu vă fi cunoscut trăsăturile. Pe scurt, nu avea nicio teamă. Un şantajist nu are a se teme de dentistul său. Falsa domnişoară Sainsbury Seale pleacă, însoţită de valet. Semnalizatorul se aprinde şi Alfred vi-l aduce pe Amberiotis, care-l găseşte pe dentist spălându-se pe mâini. Îl instalaţi pe scaun, vă arată măseaua din cauza căreia suferă, îl duceţi cu vorba, şi îi spuneţi că n-ar fi rău să insensibilizaţi gingia. El acceptă, iar dumneavoastră îi injectaţi doza de procaină şi de adrenalină care-l va omorî. Puţin după aceea, el pleacă. Nu are nicio bănuială şi capacităţile dumneavoastră profesionale i-au dat deplină satisfacţie.
    După plecarea sa, scoateţi corpul lui Morley din birouaş, târându-l pe covor, căci acum trebuie să acţionaţi singur, îl readuceţi în cabinet, unde-l întindeţi pe jos. Ştergeţi revolverul, înainte de a i-l pune în mână, ştergeţi clanţa uşii pentru a face să dispară amprentele, după care plecaţi, coborând tiptil scara şi traversând holul într-un moment favorabil. Este singurul interval de timp în care aţi avut de înfruntat ceva riscuri.
    De fapt, totul se petrecuse perfect! Două persoane vă ameninţau siguranţa.
    Amândouă erau acum moarte. Fusese necesar, de asemenea, să mai sacrificaţi o victimă, dar, din punctul dumneavoastră de vedere, nu mai există vreo altă posibilitate. Şi totul se explica perfect. Morley se sinucisese deoarece comisese o eroare determinând moartea lui Amberiotis. Se mai întâmplă astfel de lucruri!
    Din nefericire pentru dumneavoastră sunt şi eu aici! Bănuiesc că afacerea nu este atât de simplă cum pare. Ridic obiecţiuni. Lucrurile nu merg aşa cum speraţi dumneavoastră şi trebuie să aveţi în vedere a doua linie de apărare: dacă este absolut necesar, un inocent va plăti în locul dumneavoastră! V-aţi informat foarte bine în legătură cu tot ce se referea la casa Morley şi cunoşteaţi existenţa lui Frank Carter. Este exact ce vă trebuie! Complicea dumneavoastră face în aşa fel încât să fie angajat la dumneavoastră ca grădinar, dar în condiţii atât de misterioase încât, dacă vreodată, mai târziu, va fi pus în situaţia să-şi spună povestea, să nu-l creadă nimeni, din cauza absurdului şi ridicolului ei.
    Într-o zi, se va descoperi cadavrul închis în cufărul pentru blănuri. Se va crede mai întâi că este vorba de acela al domnişoarei Sainsbury Seale. Expertiza dentară va demonstra contrariul. Lovitură de teatru! Şi nu gratuită, cum s-ar putea crede, ci necesară. Nu ţineţi ca toate forţele poliţiei din Marea Britanie să pornească în căutarea unei doamne Chapman. Nu! Să fie bine stabilit faptul că doamna Albert Chapman a murit şi să se răscolească ţara în căutarea domnişoarei Sainsbury Seale! Aceasta va fi de negăsit! Şi, în plus, aveţi destulă influenţă pentru a obţine să se renunţe la aceste cercetări infructuoase. Numai că este indispensabil pentru dumneavoastră să ştiţi ce fac eu. De aceea mă chemaţi şi-mi cereţi să o regăsesc pe domnişoara Sainsbury Seale. Şi, cu obstinaţie, mizaţi din nou pe figura cu cartea "forţată".
    Complicea dumneavoastră îmi telefonează; avertisment melodramatic, destinat nu atât să mă sperie cât să mă convingă în continuare că este în joc o afacere de spionaj şi că nu sunteţi amestecat în povestea asta decât în calitatea dumneavoastră de persoană publică. Soţia dumneavoastră este o actriţă excelentă, numai că, atunci când încerci să-ţi schimbi vocea, ai, în mod obişnuit, tendinţa de a o imita pe a altcuiva. Soţia dumneavoastră i-o imită pe aceea a doamnei Olivera ceea ce, mărturisesc, m-a cam derutat pentru moment. Veni mai apoi invitaţia de la Exsham. Acolo aţi pus în scenă ultimul tablou. Ce era mai simplu decât să ascundeţi într-un tufiş de dafini un revolver încărcat, plasându-l în aşa fel încât omul care trebuie să taie gardul viu, să determine descărcarea pistolului? Arma îi cade la picioare. Surprins, o ia de jos. Mai trebuie ceva în plus? Este prins asupra faptului! Va povesti o întâmplare neverosimilă, aceea a angajării sale, iar revolverul său este fratele geamăn al celui care l-a ucis pe Morley. Este prins... şi excelentul nostru Hercule Poirot a fost păcălit!
    Alistair Blunt se aşeză la loc în fotoliul său. Faţa îi era gravă şi puţin tristă.
    - Domnule Poirot, zise el, să nu interpretaţi greşit sensul cuvintelor mele. Care este, în tot ceea ce mi-aţi spus, partea ipotezei şi ce ştiţi exact?
    - Am, răspunse Poirot, copia după actul de căsătorie înregistrat lângă Oxford şi purtând numele lui Martin Blunt şi al Gerdei Grant. Frank Carter a văzut doi bărbaţi părăsind cabinetul lui Morley, puţin după ora 12:25. Primul, mai gras, era Amberiotis, al doilea nu puteaţi fi decât dumneavoastră, dar Frank Carter, care nu v-a văzut decât de sus şi din spate, nu v-a recunoscut.
    - Este un lucru deosebit din partea dumneavoastră să menţionaţi acest detaliu.
    - Carter a intrat în cabinet unde a găsit corpul lui Morley. Mâinile-i erau reci, iar în jurul rănii avea un pic de sânge închegat şi uscat. Era o dovadă că Morley murise deja de câtva timp şi că, în consecinţă, dentistul de la care Amberiotis primise îngrijiri nu era Morley, ci asasinul lui Morley.
    - Nimic altceva?
    - Ba da. Helene Montressor a fost arestată azi după-amiază.
    Alistair Blunt tresări uşor. Se aşeză din nou şi spuse foarte calm:
    - În aceste condiţii, nu mai avem nimic de discutat.
    - Aşa cred şi eu, spuse Poirot. Adevărata Helene Montressor, o verişoară mai îndepărtată de-a dumneavoastră, a murit în Canada, acum şapte ani. Aţi ţinut secret evenimentul acesta şi aţi profitat de pe urma lui.
    Umbra unui surâs trecu pe chipul lui Alistair Blunt, care vorbi cu un fel de satisfacţie şi în modul cel mai natural posibil:
    - Aş vrea să înţelegeţi, spuse el, că aventura aceasta a amuzat-o teribil pe Gerda. Mă căsătorisem cu ea fără ştirea familiei mele. Era actriţă, iar părinţii mei erau destul de scorţoşi şi, cum eu aveam să lucrez în domeniul bancar, era preferabil să nu facem public acest eveniment. Gerda continuă să joace. Mabelle Sainsbury Seale făcea parte din aceeaşi trupă şi cunoştea situaţia noastră. Despărţindu-se de trupă, ea plecă într-un turneu în afara hotarelor Angliei; din India, unde se afla, îi scrisese o dată sau de două ori Gerdei, după care nu mai auzirăm vorbindu-se despre ea. Aveam să aflăm totuşi că Mabelle, care nu fusese nicicând prea deşteaptă, se îndrăgostise de nu ştiu ce hindus. Era una dintre acele tinere care cred tot ceea ce li se spune. Vă rog să înţelegeţi ce a reprezentat întâlnirea mea cu Rebecca şi căsătoria cu ea. Gerda a înţeles. Aş zice, pe bună dreptate, că mi se oferea un tren. Mă căsătorisem cu o regină, deveneam un fel de prinţ consort, deci un fel de rege. Exact aşa. Noua mea căsătorie nu-mi alterase deloc sentimentele pentru Gerda: continuam s-o iubesc şi nu ţineam să mă despart de aceea pe care o numeam soţia mea morganatică. De altfel, lucrurile mergeau foarte bine. Aveam o afecţiune deosebită pentru Rebecca, care era remarcabil de bine dotată pentru finanţe, aşa cum eram şi eu. Formam o echipă excelentă, lucram împreună cu aceeaşi bucurie; ea a fost pentru mine tovarăşa de viaţă ideală şi cred că am făcut-o fericită. Moartea ei mi-a produs o imensă tristeţe. Curios lucru, şi Gerda şi eu am prins gust pentru întâlnirile noastre secrete. Am recurs la mii de stratageme ingenioase care ne-au încântat. Actriţă de talent, Gerda avea în repertoriul ei 7-8 personaje. La Londra, era doamna Albert Chapman. La Paris, devenea o văduvă americancă pe care o întâlneam acolo, când afacerile mă chemau în Franţa. Când mergea în Norvegia, unde mă duceam şi eu sub pretext că pescuiam, juca rolul unei pictoriţe. În cele din urmă, am prezentat-o drept verişoara mea, Helene Montressor. Jocul acesta ne distra şi cred că-i pria şi dragostei noastre. După ce a murit Rebecca, am fi putut să ne căsătorim din nou, dar nu ţineam la asta. Gerdei nu i-ar fi plăcut viaţa asta puţin cam "reprezentativă", puţin cam "oficială" pe care eram obligat s-o duc, şi-i plăcea în schimb secretul iubirii noastre ignorate de ceilalţi. Să trăim sub acelaşi acoperiş, în văzul şi cu ştirea tuturor, ni s-ar fi părut ceva banal şi lipsit de atracţie.
    Blunt se opri. Apoi reluă cu o voce schimbată, dură:
    - Şi a trebuit să vină idioata asta de femeie să strice totul! De ce m-a recunoscut după atâţia ani? Şi de ce naiba n-a avut altceva mai bun de făcut decât să se apuce să-i vorbească despre întâlnire lui Amberiotis? Înţelegeţi, fără îndoială, că trebuia să fac ceva. Nu era vorba numai de mine şi nu priveam situaţia numai din punctul meu de vedere personal. Scandalul avea să mă doboare, să mă ruineze, dar ţara, ţara mea ar fi fost afectată la rândul ei! Căci, domnule Poirot, scuzaţi-mă că v-o spun, am făcut şi eu ceva pentru Anglia. Fac parte din acel grup restrâns de oameni datorită cărora ţara a scăpat de dictatură, atât de cea de dreapta, cât şi de cea de stânga. Banul în sine nu mă interesează. Iubesc puterea, dar am oroare de tiranie. Anglia este democratică, sincer democratică. Ne criticăm guvernele, spunem despre ele ceea ce gândim, ne batem joc adesea de ele, dar suntem liberi. Am luptat toată viaţa mea pentru libertatea asta. Probabil că ştiţi, domnule Poirot, ce s-ar întâmpla, dacă aş dispărea eu. Ţara are nevoie de mine. Un grecotei nemernic, o canalie, un şantajist, un bandit fără niciun Dumnezeu, avea să distrugă opera întregii mele vieţi! Trebuia să fac ceva. Gerda era de părerea mea. Ne gândeam cu tristeţe la destinul care o aştepta pe Mabelle Sainsbury Seale, dar era imposibil să fie salvată. Ar fi trebuit s-o convingem să tacă, iar ea nu era dintre acele persoane care ştiu să-şi ţină gura. Gerda s-a dus s-o vadă, a invitat-o la ea acasă, la un ceai, spunându-i că locuieşte în apartamentul domnului Chapman şi că va trebui să întrebe de doamna Chapman. Mabelle a venit fără teamă. A murit fără să simtă. "Medinalul" era în ceai. Este o otravă care omoară fără dureri: adormi şi nu te mai trezeşti. Apoi a trebuit să fie desfigurată. O treabă murdară şi care îmi repugna, dar pe care noi o consideraserăm indispensabilă: trebuia ca doamna Chapman să dispară de-a binelea.
    Îi dăruisem "verişoarei" mele Helene o vilă la Exsham, unde trăia. În cele din urmă hotărâserăm să ne căsătorim ceva mai târziu. Dar mai înainte trebuia să-l suprimăm pe Amberiotis. Planul ne-a reuşit de minune! Nu a bănuit nici o secundă că nu stă în faţa unui dentist autentic. M-am descurcat foarte bine cu cleştele pentru extracţii dentare şi cu elevatorul, dar nu am riscat să umblu cu freza. Natural, după ce i-am făcut injecţia, n-a mai simţit nimic. În fond, poate că era preferabil...
    - Revolverele? întrebă Poirot.
    - Aparţineau unui secretar pe care l-am avut în Statele Unite. Le cumpărase acolo şi, când a plecat de la mine, a uitat să le ia.
    După un moment de tăcere, Alistair Blunt adăugă:
    - Mai vedeţi ceva ce m-aţi putea întreba?
    - Morley? întrebă simplu Poirot.
    - Regret ceea ce i s-a întâmplat.
    Poirot răspunse cu un mormăit şi cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi un moment îndelungat.
    Blunt vorbi primul.
    - Şi acum? zise el.
    - Helene Montressor este arestată deja, spuse Poirot.
    - Şi acum este rândul meu?
    - Tocmai asta vroiam să spun.
    - Da, zise încetişor Alistair Blunt, nu vă face plăcere.
    Poirot oftă.
    - Nu, nu îmi face plăcere!
    Alistair Blunt reluă:
    - Am omorât trei persoane. Presupun deci că ar trebui să fiu spânzurat. Dar mi-aţi ascultat apărarea...
    - Şi anume?
    - Că în sufletul şi conştiinţa mea, eu cred că sunt necesar menţinerii păcii şi prosperităţii în această ţară.
    - Foarte posibil, spuse Poirot.
    - Este şi părerea mea. Dumneavoastră apăraţi toate ideile care-mi sunt scumpe!
    - Mulţumesc!
    După o îndelungată tăcere, Alistair Blunt întrebă:
    - Deci, ce hotărâţi?
    Poirot îl privi.
    - Credeţi că... ar trebui să abandonez afacerea.
    - Da.
    - Şi soţia dumneavoastră?
    - Am relaţii, voi aranja. Voi demonstra fără dificultăţi că s-au înşelat asupra persoanei.
    - Şi dacă refuz?
    - Atunci, răspunse Blunt pe un ton calm, voi plăti.
    Adăugă imediat după aceea:
    - Hotărârea, domnule Poirot, este în mâinile dumneavoastră, dar ţin să v-o repet - şi nu o fac, credeţi-mă, doar cu scopul de a mă salva - lumea are nevoie de mine. Şi ştiţi de ce? Ei bine, pentru că sunt un om cinstit! Şi de asemenea pentru că am bun simţ şi nu am ambiţii personale!
    Poirot aprobă cu o mişcare a capului. Era convins de toate aceste, oricât de straniu ar fi putut să pară.
    - Este un punct de vedere, zise el. Sunteţi "omul potrivit la locul potrivit!" Aveţi un spirit cinstit, o judecată sănătoasă, sunteţi un om integru. Dar, pe de altă parte, mai există şi trei morţi.
    - Da, dar cine sunt aceştia? exclamă Blunt. Mabelle Sainsbury Seale, aţi spus-o şi dumneavoastră, era o biată femeie care nu avea mai multă minte decât un pui de găină! Amberiotis era un escroc şi un şantajist!
    - Şi Morley?
    - V-am mai spus-o, sunt dezolat de ce i s-a întâmplat. Dar, la urma urmelor, nu era decât un om de treabă şi un bun dentist. Mai există şi alţi dentişti buni!
    - Da, recunoscu Poirot. Mai există şi alţi dentişti buni. Dar Frank Carter? L-aţi fi lăsat să moară fără vreo urmă de regret!
    - Îmi păstrez mila pentru cei ce sunt demni de ea, replică Blunt. Nu-i decât un vagabond, o puşlama...
    - Dar este o fiinţă omenească!
    -Toţi suntem fiinţe omeneşti!
    - Da, domnule Blunt, toţi suntem fiinţe omeneşti şi tocmai de acest lucru nu v-aţi amintit! Mabelle Sainsbury Seale nu era decât o sărmană nebună, Ambertiotis - un escroc, Frank Carter - o puşlama, Morley - un dentist ca mulţi alţii. Aşa este, dar, în rest, eu nu văd lucrurile ca dumneavoastră. Pentru mine, viaţa acestor patru persoane este la fel de importantă ca a dumneavoastră.
    - Vă înşelaţi!
    - Nu, eu am dreptate. Sunteţi un om cinstit. Aţi comis o greşeală gravă, şi, în aparenţă, aţi rămas la fel: integru, drept, loial. Dar în adâncurile fiinţei dumneavoastră pofta de putere crescuse atingând proporţii uriaşe. Şi, într-o zi, din această cauză, aţi sacrificat patru vieţi omeneşti, spunându-vă că nu sunt valoroase.
    - Dar, Poirot, chiar nu înţelegeţi că, într-o mare măsură, securitatea şi fericirea naţiunii depind de mine?
    - Eu, domnule Blunt, nu mă ocup de naţiuni, ci de indivizi. Acest bun inestimabil care le aparţine, viaţa, nu are nimeni dreptul să li-l ia!
    Poirot se ridică.
    - Acesta este deci răspunsul dumneavoastră? întrebă Alistair Blunt.
    Rar, cu o voce obosită, Poirot răspunse:
    - Da, acesta e răspunsul meu.
    Se duse spre uşă şi o deschise. Doi bărbaţi intrară în încăpere.

                                                                     2.

                                    Palidă, cu ochii încercănaţi, Jane Olivera stătea în picioare lângă şemineu. Alături de ea stătea Howard Raikes.
    - Deci? îl întrebă ea pe Poirot care intră în cameră.
    - S-a sfârşit, răspunse Poirot, aproape în şoaptă.
    - Adică? făcu Raikes.
    Poirot preciză:
    - Domnul Alistair Blunt a fost arestat pentru crimele sale.
    - Şi totuşi aş fi putut să jur că vă va cumpăra tăcerea, declară Howard Raikes.
    - Iată un gând care mie nu mi-a venit niciodată, spuse Jane.
    Hercule Poirot îi privea.
    Oftă, şi apoi spuse:
    - Lumea, copiii mei, este a voastră, această lume pe care o vreţi nouă! În această lume nouă, încercaţi să lăsaţi loc şi pentru Milă! Doar atât vă cer!

                                        X. Nouăsprezece, douăzeci, farfuria goală mi-e!

                          Hercule Poirot se  întorcea acasă, pe străduţele pustii, când îl întâlni pe domnul Barnes.
    - Deci?
    Poirot răspunse la întrebare ridicând încet din umeri şi făcând un gest plictisit.
    Barnes insistă:
    - Cum s-a apărat?
    - Recunoaşte totul şi declară doar că trebuia să se apere. Mai adăugă şi că ţara are nevoie de el.
    - Asta aşa este. Nu crezi?
    - Ba da, cred.
    - Aşa încât...
    - Doar că, reluă Poirot, s-ar putea să mă înşel.
    - Într-adevăr, admise Barnes. La asta nu m-am gândit. S-ar putea să ne înşelăm.
    Făcură câţiva paşi unul alături de celălalt, apoi Barnes îl întrebă pe Poirot ce gândeşte.
    Poirot îi răspunse cu un citat:
    - "Fiindcă ai respins cuvântul Domnului, Dumnezeu te-a lipsit de Regalitate"...
    - Înţeleg, zise Barnes. Saul... Amoreii... Da, putem privi lucrurile şi aşa...
    Mai făcură câţiva paşi.
    - Mă opresc aici, spuse Barnes. Iau metroul. Totuşi, înainte de a ne despărţi, aş vrea să-ţi spun ceva...
    - Ce anume, dragă prietene?
    - O explicaţie pe care ţi-o datorez. Fără să vreau, ţi-am orientat cercetările într-o direcţie greşită. Cu Albert Chapman, Q.X. 912.
    - A, da?
    - Eu sunt Albert Chapman. Afacerea mă interesa şi din acest motiv. Şi, oricum, ştiam foarte bine că n-am fost căsătorit niciodată...
    Se îndepărtă repede. Râdea...
    Hercule Poirot rămase o clipă nemişcat. Oftă uşor, apoi murmură:
    - "Nouăsprezece, douăzeci, farfuria goală mi-e!"
    Apoi îşi reluă drumul spre casă.

                                                                      SFÂRŞIT

UNU, DOI, TREI, Agatha Christie

...............................................................................................
                                                    8.

                               Se gândea  la Mabelle Sainbury Seale şi se străduia să dea un contur personajului.
    Era o femeie foarte cumsecade, gentilă, activă, inspirând simpatie şi respect. O femeie "de treabă". Dintre acelea care, dacă te-ai lua după domnul Barnes, erau foarte susceptibile să devină criminale...
    Ea se întorsese din India cu acelaşi vapor cu care venise şi domnul Amberiotis şi existau toate motivele să se creadă că ei luaseră împreună masa la Savoy.
    Ea îl abordase pe Alistair Blunt, pretinzând că-l cunoaşte şi că fusese prietena intimă a soţiei sale. De două ori se dusese la acest apartament din King Leopold Mansions, unde, mai târziu, avea să fie descoperit un cadavru îmbrăcat cu hainele ei şi zăcând alături de o poşetă care-i aparţinea aşa încât, cel puţin în aparenţă, corpul să fie identificat în mod evident.
    Într-un mod mult prea evident chiar!
    Se ştie că dispăruse subit din Glengowrie Court Hotel, după o discuţie cu un ofiţer de poliţie.
    Se explicau oare toate aceste fapte prin teoria construită de Poirot? Acum, el era convins de lucrul acesta.

                                                                 3.

                                    Tot reflectând,  Poirot se întoarse pe jos până la Regent's Park, pe care se hotărî să-l parcurgă în parte, înainte de a lua un taxi. Ştia din experienţă momentul exact în care superbii lui pantofi începeau să-l jeneze şi considera că mai putea merge încă puţin.
    Era o zi frumoasă de vară şi Poirot le privea cu un ochi indulgent pe dădacele şi pe guvernantele cărora tinerii le debitau cuvinte galante, în timp ce ele îi supravegheau pe copiii care le erau încredinţaţi. Câinii lătrau împărtăşind jocul copiilor care se zbenguiau pe alei şi peluze. Puştii lansau vaporaşe în miniatură în apa bazinelor.
    Aproape sub fiecare copac se afla o pereche. Înduioşat, Poirot murmură: "Ah! tinereţe!" şi surâse. Aceste mici londoneze nu erau lipsite de farmec. Rochiile lor nu erau poate întotdeauna de cel mai bun gust, dar le purtau cu cochetărie. El le aprecia din priviri şi le plângea oarecum. Unde era linia frumoasă de odinioară? Ce se întâmplase cu acele forme armonioase pe care nu puteai să le vezi fără să le admiri? Îşi amintea de femei pe care le cunoscuse. Şi, în mod special, de una care era de o frumuseţe răpitoare. O pasăre a paradisului, o Venus.
    Toate tinerele acestea erau, desigur, drăguţe, dar nici una dintre ele nu era demnă nici să-i dezlege şireturile pantofilor contesei Vera Rossakoff. O rusoaică din înalta societate, aristocrată până-n vârful unghiilor. Dar, de asemenea nu putea uita, şi o hoaţă de mâna întâi. Un adevărat geniu, în felul ei...
    Cu un suspin, Poirot se smulse din reveria sa şi reveni la spectacolul care-l înconjura. Nu numai dădacele tinere ascultau declaraţiile făcute la umbra copacilor din Regent's Park. Undeva, sub un tei, el zări o rochie care nu putea proveni decât de la Schiaparelli iar cea care o purta era însoţită de un tânăr care-şi pleda cauza cu căldură.
    Nu trebuie să depui armele prea repede. Oare tânăra cea frumoasă intuise acest lucru?
    Poirot spera pentru ea că da...
    Şi, în timp ce privea perechea, i se păru că cele două siluete îi erau oarecum familiare. Dar, bineînţeles, erau Jane Olivera şi tânărul său revoluţionar din Statele Unite!
    Se schimbă la faţă şi, cu privirea severă şi chipul încruntat, înaintă pe gazon, după o scurtă ezitare, pentru a o saluta pe Jane Olivera scoţându-şi cu un gest politicos pălăria.
    - Bună ziua, domnişoară! zise el în limba franceză.
    Sosirea lui nu păru să-i displacă tinerei, dar Howard Raikes nici măcar nu încearcă să-şi ascundă animozitatea.
    - Ah! mârâi el, iar dumneavoastră?
    Jane Olivera îi răspunse lui Poirot cu drăgălăşenie:
    - Bună ziua, domnule Poirot. Daţi peste noi când ne aşteptam mai puţin.
    - Ca o marionetă care iese dintr-o cutie! adăugă Raikes, a cărui privire îl ţintuia pe detectivul cel mărunţel.
    - Sper, spuse Poirot, că nu vă deranjez?
    - Absolut deloc, declară Jane Olivera, în timp ce însoţitorul ei cu chipul posomorât evită să răspundă.
    - Aţi găsit aici un colţişor tare plăcut, reluă Poirot.
    - Era până acum! spuse furios Howard Raikes.
    Jane Olivera încercă să-l potolească.
    - Fii calm, Howard! Ar trebui să înveţi bunele maniere!
    Cu o strâmbătură neplăcută, acesta replică:
    - La ce servesc?
    - Cu timpul, răspunse Jane Olivera, îţi dai seama că sunt utile. Nici eu nu prea am cine ştie ce maniere dar, în ce mă priveşte, asta nu are prea mare importanţă! Mai întâi pentru că sunt bogată, apoi pentru că nu sunt prea urâtă şi am şi prieteni influenţi şi, în sfârşit, pentru că nu am nici unul din acele supărătoare defecte cu care ne întreţin atât de complezent anunţurile din ziare. Toate acestea îmi permit să mă descurc fără maniere frumoase!
    Raikes se ridică.
    - Nu am chef de glumă, zise el pe un ton aspru. Permiteţi să mă retrag!
    Cu o mişcare energetică a capului îl salută pe Poirot şi se îndepărtă, urmărit de privirea tinerei care, oarecum stupefiată, nu făcuse nici o mişcare şi rămăsese aşezată la poalele copacului, cu bărbia sprijinită în mână.
    - Vai! făcu Poirot. Este foarte adevărat acel proverb care spune că, atunci când ţi se face curte, al treilea este de prisos!
    - Când ţi se face curte? Credeţi că este expresia potrivită?
    - Ei, Doamne, sigur că da! Când un tânăr o copleşeşte cu atenţii şi cu amabilităţi pe o tânără înainte de a-i cere mâna, nu aceasta este expresia care se foloseşte?
    - Spuneţi lucruri foarte amuzante, domnule Poirot.
    Poirot murmură încetişor:
    - Treisprezece, paisprezece, fetelor li se face curte... Priviţi-le, nu s-ar spune că lipsesc.
    Ea replică vexată:
    - Vreţi să spuneţi, fără îndoială, că eu nu sunt decât una printre multe altele?
    Amândoi tăcură o clipă. Apoi, pe un alt ton, ea spuse:
    - Domnule Poirot, vreau să vă cer scuze. Deunăzi m-am înşelat. Am crezut că v-aţi pretat la diverse manevre pentru a fi invitat la Exsham doar cu scopul de a-l spiona pe Howard. Unchiul meu mi-a explicat, ulterior, că el a fost acela care v-a rugat insistent să veniţi pentru că vroia să vă ceară să limpeziţi misterul dispariţiei acestei domnişoare Sainsbury Sealy. Aşa este?
    - Foarte exact.
    - Iată de ce regret cuvintele rostite în seara aceea. Unica mea scuză constă în faptul că aparenţele erau împotriva dumneavoastră şi că păreaţi să fi venit doar pentru a vă ocupa de Howard şi de mine!
    - Şi dacă ar fi fost aşa?... N-am mărturisit cinstit că domnul Raikes i-a salvat cu curaj viaţa unchiului dumneavoastră, aruncându-se asupra duşmanului şi împiedicându-l să mai tragă încă o dată?
    Ea zâmbi.
    - Prezentaţi în aşa fel lucrurile încât nu se ştie niciodată când vorbiţi serios şi când nu!
    - Vă rog să credeţi, răspunse el cu gravitate, că deocamdată vorbesc foarte serios!
    Tulburată, ea spuse:
    - De ce mă priviţi astfel?... S-ar spune că vă este milă de mine.
    - Se poate, într-adevăr, să-mi fie milă. Din cauza a ceea ce voi fi obligat să fac nu peste multă vreme.
    - Atunci n-o faceţi!
    - Vai, domnişoară, nu pot s-o fac!
    Ochii mari ai lui Jane îl priviră un moment îndelungat, apoi cu o voce şovăitoare, întrebă:
    - Aţi găsit-o deja pe femeia aceea?
    - Să spunem mai curând că ştiu unde se află.
    - Moartă?
    - N-am spus aşa ceva.
    - Vie, atunci?
    - Nici asta n-am spus-o.
    - În sfârşit, exclamă ea agasată, trebuie să fie ori una, ori alta!
    - În realitate, nu-i chiar aşa de simplu.
    - Am impresia că vă place să complicaţi lucrurile!
    - Au mai spus-o şi alţii.
    Jane avu un frison.
    - Curios, spuse ea. Este frumos, este cald şi, totuşi, brusc, mi s-a făcut frig.
    - Poate că ar fi mai bine să faceţi câţiva paşi.
    O ajută să se ridice. Ea continua să nu se mişte, neştiind ce să facă.
    - Domnule Poirot, spuse ea deodată, Howard vrea să ne căsătorim. Imediat. Fără să spunem nimănui. El zice că altfel nu voi fi nicicând soţia lui, că nu voi îndrăzni, că sunt fără voinţă...
    Mâna sa dreaptă se agăţase de braţul lui Poirot pe care-l strângea cu toată puterea.
    - Domnule Poirot, ce trebuie să fac?
    - De ce-mi cereţi mie sfatul? Aveţi părinţi?
    - Mama? Doar o vorbă să-i spun şi ridică în sus casa cu ţipetele ei. Unchiul Alistair? Este plin de circumspecţie şi de înţelepciune agasantă! Parcă-l aud: "Ai tot timpul înaintea ta, micuţo! Trebuie să fii foarte sigură de ceea ce vrei! Tânărul acesta este puţin cam bizar! Nu trebuie să grăbim lucrurile!"
    - Aveţi prieteni?
    - Nu am prieteni. Cunosc foarte mulţi oameni cu care beau şi dansez schimbând replici stupide. Singurul om cu adevărat "uman" pe care l-am întâlnit vreodată este Howard.
    - Fie! Dar de ce-mi cereţi sfatul tocmai mie?
    Ea ezită şi în cele din urmă spuse:
    - Poate, domnule Poirot, pentru că citesc pe chipul dumneavoastră că ceva vă necăjeşte, ceva cunoscut de dumneavoastră şi care se va întâmpla... Ce trebuie să fac, domnule Poirot?
    Hercule Poirot clătină încetişor din cap.

                                                                       4.

                                      Când Hercule Poirot se întoarse acasă, George îl informă că inspectorul şef Japp îl aştepta în salon.
    Poliţistul avea o înfăţişare lugubră.
    - După cum vezi, dragul meu Poirot, zise el, strângând mâna detectivului, am venit! Sunt aici pentru a-ţi da replicile pe care le aşteptai: eşti un tip grozav! Cum ai procedat? Ce te-a făcut să te gândeşti la asta?
    - Mai întâi, răspunse Poirot, vrei să bei ceva? Sirop sau whisky?
    - Un whisky va fi perfect pentru mine.
    Puţin după aceea, ridicându-şi paharul, Japp exclamă:
    - Beau în sănătatea lui Hercule Poirot care nu greşeşte niciodată! Şi, cum Poirot protesta, el adăugă: Ba da! Aveam o sinucidere de toată frumuseţea. Hercule Poirot declară însă că este un asasinat, el vrea să fie un asasinat şi... în cele din urmă este chiar un asasinat!
    - Te-ai decis să-mi împărtăşeşti punctul de vedere?
    - Nimeni nu poate spune despre mine că sunt încăpăţânat ca un catâr. În faţa evidenţei, mă înclin! Supărător este însă faptul că evidenţa era al naibii de bine ascunsă în afacerea asta.
    - Dar acum admiţi că există?
    - Da. Şi am venit să fac mea culpa şi să-ţi aduc pe o tavă de argint dovada!
    - Bunul meu Japp, de-abia aştept să te aud!
    - Iată, revolverul de care s-a servit Frank Carter pentru a trage asupra lui Blunt, este fratele celui care l-a ucis pe Morley.
    Poirot făcu ochii mari.
    - Dar este extraordinar!
    - Şi destul de supărător pentru domnul Frank.
    - Totuşi, asta nu dovedeşte nimic!
    - Nu, însă este suficient pentru ca verdictul referitor la sinucidere să fie reconsiderat. Aceste două revolvere sunt fabricate în străinătate şi au o marcă rar întâlnită.
    Hercule Poirot era din ce în ce mai surprins. Sprâncenele i se ridicaseră în partea de sus a frunţii.
    - Nu, spuse el în sfârşit. Cu siguranţă nu este Frank Carter!
    Japp oftă exasperat.
    - Ce se întâmplă cu dumneata, Poirot? începi prin a afirma că Morley nu s-a sinucis, că a fost asasinat şi, când vin să-ţi spun că mă predau în faţa raţionamentelor dumitale, protestezi şi nu pari să-mi apreciezi gestul!
    - Chiar crezi că Frank Carter este acela care l-a omorât pe Morley?
    - Se potriveşte perfect! Carter îi purta pică lui Morley, asta o ştim de la început. În dimineaţa aceea a fost în casa din Queen Charlotte Street. A pretins că se dusese acolo pentru a-i comunica prietenei lui că şi-a găsit o slujbă. Noi însă am descoperit că în momentul acela încă nu-şi găsise slujba! Acum recunoaşte şi el acest lucru. Deci, o primă minciună. Pe de altă parte, nu poate dovedi unde a fost începând cu ora 12:25. Afirmă că s-a plimbat prin Marylebone Road, dar noi nu-i găsim urma decât pe la ora 13:05 într-un bar unde a intrat. Iar barmanul declară că era exact în starea în care ne-am fi aşteptat să fie: era foarte palid şi tremura ca o frunză în bătaia vântului.
    Hercule Poirot dădu din cap.
    - Asta nu se potriveşte cu ideile mele.
    - Şi care sunt ideile dumitale?
    - Ceea ce-mi spui mă deranjează mult. Da, mult. Pentru că, dacă vei avea dreptate...
    Se întrerupse. Uşa se deschise încetişor şi George, înclinându-se respectuos în faţa stăpânului său, îşi ceru scuze că-l deranjează:
    - Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar...
    Nu mai continuă. Pătrunzând la rândul său în salon, domnişoara Gladys Nevill, foarte agitată, îl îndepărtă cu o mână autoritară şi, mai mult ţipând decât vorbind, i se adresă detectivului:
    - Domnule Poirot...
    Japp se ridică.
    - Eu plec! spuse el.
    Ieşi grăbit din încăpere, fără a remarca privirea ostilă a domnişoarei Gladys care continuă, întorcându-se spre Poirot, de îndată ce uşa fusese închisă.
    - Poliţistul acesta nemernic este cel care a înscenat toată afacerea împotriva bietului meu Frank!
    Cum Poirot, care nu se lăsă depăşit de evenimente, o invită la calm, ea urmă, fără să ţină seama de sfaturile lui.
    - Dar ăsta-i adevărul. Mai întâi l-a acuzat că a încercat să-l ucidă pe acest domn Blunt şi iată că, acum, nemulţumit doar cu atât, mai pretinde că l-a asasinat şi pe bietul domn Morley!
    Hercule Poirot tuşi uşor. Ea continuă însă să vorbească, cu un regretabil abuz de pronume personale, care făceau discursul să-i fie cam confuz.
    - Să admitem că Frank a comis această nebunie! El aparţine "Cămăşilor Imperiului"... Ştiţi ce-i asta? Ei defilează sub drapelele lor şi au un salut ridicol... Deci, pentru că doamna Blunt era o evreică notorie... Şefii îi îndoctrinează pe nefericiţii tineri care vin în organizaţiile lor, tineri perfect inofensivi ca Frank, pe care reuşesc să-i facă să creadă că sunt salvatorii patriei şi că fac nişte lucruri magnifice. Deci este foarte posibil ca...
    Poirot reuşi să stăvilească potopul de cuvinte.
    - Acesta este sistemul de apărare al domnului Carter?
    - Oh, nu! Frank se mulţumeşte să jure că nu a făcut nimic şi că până atunci n-a mai văzut niciodată revolverul acela. Desigur, n-am mai vorbit cu el, nu mi s-a permis, dar are un avocat care mi-a transmis spusele lui Frank. Frank declară că este victima unei capcane.
    - Iar avocatul lui, zise cu blândeţe Poirot, este de părere că clientul său ar trebui să-şi imagineze o poveste mai plauzibilă?
    - Oamenii legii, exclamă ea, sunt de-a dreptul imposibili! Ei nu pot vorbi sincer! Cât despre această inculpare pentru asasinat, domnule Poirot, este ceva odios! Iată ce mă nelinişteşte! Nu este posibil ca Frank să-l fi omorât pe domnul Morley. Sunt sigură de asta. N-avea nici măcar umbra unui motiv pentru a o face!
    - Este adevărat că, în dimineaţa aceea când s-a dus în Queen Charlotte Street, nu avea încă nicio slujbă, întrebă Poirot?
    - Dar, domnule Poirot, asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Că şi-a obţinut slujba dimineaţă sau după-amiaza ce importanţă are?
    - Necazul, spuse Poirot, constă în faptul că ne-a relatat că nu s-a dus acolo decât pentru a vă anunţa că-şi găsise un loc de muncă. Se pare însă că nu era adevărat. Atunci, ce căuta acolo?
    - Adevărul, domnule Poirot, răspunse ea, este că se simţea descurajat şi foarte abătut. Ba chiar bănuiesc că băuse puţin. Sărmanul Frank nu-i prea rezistent şi cele câteva pahare băute l-au iritat şi i-a venit brusc chef de scandal şi atunci s-a dus în Queen Charlotte Street pentru a avea o explicaţie cu domnul Morley. Este extrem de susceptibil, iar spusele domnului Morley care-l acuza că are o proastă influenţă asupra mea îi apăsau sufletul.
    - Şi asta l-a hotărât să vină în cursul orelor de lucru, să-i facă scandal patronului dumitale.
    - Da... Cred că, în privinţa asta, avea ideile lui. Desigur, greşea, şi eu nu-l aprob.
    Visător, Poirot o privi îndelung pe frumoasa tânără blondă care rămăsese în picioare în faţa lui şi care era incapabilă să-şi stăpânească lacrimile.
    - Ştiaţi, întrebă el după o clipă, că Frank Carter avea un revolver?
    - Nu, domnule Poirot, nu ştiam acest lucru, vă jur. Şi nu cred ca el să fi avut unul!
    Poirot continuă s-o privească cu o înfăţişare perplexă.
    - Vă implor, domnule Poirot, reluă ea, ajutaţi-mă! Dacă măcar aş şti că sunteţi de partea noastră...
    El o întrerupse şi spuse cu blândeţe:
    - Nu sunt de partea nimănui. Sunt numai de partea adevărului.

                                                                             5.

                    De îndată ce scăpă de  Gladys Nevill, Hercule Poirot chemă Scotland Yard-ul la telefon. Japp nu se întorsese încă, dar sergentul Beddoes era în posesia informaţiei care-l interesa pe Poirot şi de-abia aştepta să i-o comunice: nu, poliţia nu deţinea încă dovada că Frank Carter ar fi avut un revolver înaintea atentatului din Exsham. Poirot îi mulţumi şi puse receptorul în furcă. Acesta era un punct în favoarea lui Carter. De altfel, unicul până-n prezent. Beddoes mai adăugase şi câteva detalii referitoare la modul în care Frank Carter îşi explicase prezenţa la Exsham în calitate de grădinar. El susţinea că este vorba de o misiune care-i fusese încredinţată de Serviciul Secret. I se dăduseră bani ca avans şi i se înmânaseră certificatele atestând calităţile sale profesionale, spunându-i-se să se prezinte la Mac Alister, grădinarul-şef, pentru a solicita postul vacant. Avea instrucţiuni precise: trebuia să asculte conversaţiile colegilor săi şi, dându-se el însuşi un "roşu" să încerce să descopere pe aceia care profesau idei revoluţionare. Ordinele îi fuseseră transmise de către o femeie care-i spusese că este cunoscută cu numele de cifru C.H. 56 şi faţă de care i se recomandase să se proclame categoric împotriva revoluţiei. Ea îl primise într-o încăpere slab luminată şi de aceea nu se credea în măsură s-o recunoască.
    Era vorba de o roşcată foarte machiată.
    Poirot ascultase fără nici o plăcere această relatare. Povestea "în maniera lui Phillips Oppenheim" ieşea iar la lumină.
    Se gândea să-l asculte pe domnul Barnes, care considera că evenimentele de acest gen nu erau chiar toate pur imaginare.
    Poşta de seară îi aduse o scrisoare care-i spori perplexitatea. Scrisoarea se afla într-un plic ieftin, scrisul părea să aparţină unei persoane necultivate, iar ştampila de pe timbru arăta că provine din Hertfordshire.
    Iată-i conţinutul:
           Dragă domnule,
    Sperând că veţi binevoi să mă iertaţi că vă deranjez, fiindcă sunt tare necăjită şi pentru că nu ştiu ce trebuie să fac, având în vedere că nu vreau, cu nici un chip, să am de-a face cu poliţia. Ştiu că poate ar fi trebuit să spun mai devreme ceea ce ştiu, dar, cum ei spuseseră că stăpânul s-a sinucis, m-am gândit că aşa trebuie să fie, mai ales că nu voiam să-i produc necazuri prietenului domnişoarei Nevill şi că niciodată nu m-am gândit că el a dat lovitura asta. Dar văd acum că a fost arestat pentru că a tras asupra unui domn de la ţară, deci se poate să mai fi făcut şi altele şi trebuie să vă spun ceea ce ştiu. Am preferat să vă scriu  dumneavoastră, fiind un prieten al domnişoarei Morley, mai ales că m-aţi întrebat, deunăzi, dacă mai ştiu ceva şi regret că nu am mai vorbit atunci. Dar sper ca lucrul acesta să nu-mi creeze neplăceri cu poliţia fiindcă nu mi-ar face plăcere, iar mamei, care are ideile ei în această privinţă, cu atât mai puţin.
    Cu mult respect, a dumneavoastră,
                 Agnes Fletcher.
    "Am ştiut întotdeauna că este vorba de un bărbat în povestea asta, murmură Poirot, punând la loc   scrisoarea. M-am înşelat asupra persoanei, asta-i tot."

                                          VIII. Cincisprezece, şaisprezece, la gătit merg unele.....
                                                                                  1.

                                     Deoarece Agnes insistase să nu i se ceară să-şi relateze istoria sub privirea severă a domnişoarei Morley, Hercule Poirot a trebuit să discute cu tânăra cameristă într-un salon de ceai destul de ponosit.
    Primul sfert de oră al întrevederii fu consacrat mamei lui Agnes.
    Era absolut necesar ca Poirot să ştie cât de învechite sunt ideile acesteia. El mai află, de asemenea, că tatăl tinerei, deşi ţinea o cafenea, nu avusese nicicând dificultăţi cu poliţia, că familia era foarte bine văzută la Darlingham, Gloucestershire, şi că cei şase copii, dintre care doi muriseră de mici, nu le dăduseră părinţilor decât satisfacţii.
    Agnes mai spuse că, dacă ea ar fi avut de-a face cu poliţia indiferent din ce motiv, tatăl şi mama Fletcher ar muri cu siguranţă din cauza asta, căci, aşa cum spusese deja, ei au putut merge întotdeauna şi pretutindeni cu fruntea sus şi nu au avut nici cea mai mică neplăcere cu autorităţile.
    După ce repetă de mai multe ori acest discurs, înfrumuseţându-l de fiecare dată cu detalii suplimentare, Agnes consimţi să intre în subiect.
    - N-am vrut să-i spun nimic domnişoarei Morley, explică ea mai întâi, pentru că, la o adică, ar fi fost în stare să-mi spună că ar fi trebuit să vorbesc de mult. Dar am vorbit despre asta cu bucătăreasa şi amândouă am fost de acord că nu aveam de ce să vorbesc pentru că ziarele scriseseră negru pe alb că patronul se sinucisese pentru că se înşelase asupra medicamentelor, că fusese găsit cu revolverul în mână şi că totul era perfect limpede. Nu-i şi părerea dumneavoastră, domnule?
    Poirot o aprobă şi riscă o întrebare nu prea directă, care avea, spera el, să o conducă pe interlocutoarea sa la dezvăluirea promisă.
    - Când aţi început să vă schimbaţi părerea asupra afacerii?
    Ea răspunse fără şovăială:
    - Atunci când am văzut în ziar că Frank Carter, iubitul domnişoarei Nevill, a tras asupra unui domn la care lucra ca grădinar. Atunci mi-am spus că trebuie să fie cam nebun. Există şi astfel de oameni, ştiţi, oameni care se cred persecutaţi, care-şi imaginează că sunt înconjuraţi de duşmani şi până la urmă este periculos să-i ai în preajmă având în vedere că-s tocmai potriviţi pentru o casă de nebuni. Şi, dacă mi-am spus că este posibil ca şi Frank să fie aşa, am făcut-o pentru că mi-am amintit că-i purtase întotdeauna pică domnului Morley, spunând că patronul este contra lui şi că ar vrea să-l despartă de domnişoara Nevill. Bineînţeles că ea nu dădea nicio atenţie acestui lucru şi nu permitea să se spună nimic împotriva lui şi avea dreptate, după părerea mea şi a Emmei. Căci nu se poate spune că domnul Carter nu-i băiat drăguţ, sau că nu-i un adevărat domn. Desigur, nu le trecuse nicicând prin minte că va face cu adevărat ceva împotriva domnului Morley. Deşi asta, ei bine, asta ni se părea puţin cam ciudat! Înţelegeţi ce vreau să spun?
    Poirot, hotărât să nu-şi piardă răbdarea, întrebă:
    - Ce anume vi s-a părut ciudat?
    - În dimineaţa aceea, domnule, dimineaţa în care s-a sinucis domnul Morley, mă întrebam dacă n-ar trebui să cobor în fugă după corespondenţă. Factorul trecuse, dar puturosul acela de Alfred nu venise sus cu scrisorile. Şi nici nu avea de gând să le aducă, ştiam eu! Când era ceva pentru domnişoara Morley sau pentru domnul, urca cu ele, dar dacă era ceva pentru mine sau pentru Emma nu se deranja să ni le aducă înainte de ora prânzului. Atunci m-am dus pe palier şi am aruncat o privire peste balustradă. Domnişoarei Morley nu-i place să coborâm în vestibul în timpul orelor de consultaţie, dar speram să-l zăresc pe Alfred conducând vreun pacient la cabinet şi-mi spuneam că l-aş striga la întoarcerea lui...
    După ce luă o gură de aer - părea chiar să aibă nevoie de aşa ceva - Agnes continuă:
    - Şi atunci l-am văzut! Nu pe Alfred, ci pe Frank Carter! Era pe treptele scării. Aceea a etajului nostru, deasupra etajului cabinetului. Era acolo, în picioare, la mijlocul treptelor şi aştepta privind în jos. Mai târziu tocmai asta mi s-a părut din ce în ce mai ciudat. Părea că pândeşte... şi se vedea bine că numai la asta se gândeşte!
    - Cam cât putea fi ceasul?
    - Cam 12 şi jumătate, domnule. Mi-am spus: "Ia te uită! Este Frank Carter! Cum domnişoara Nevill este plecată toată ziua va fi teribil de dezamăgit"!... Mă întrebam dacă n-aş face bine să merg să-l previn, căci îmi dădeam seama că puşlamaua aceea de Alfred nu-i spusese nimic. Altfel n-ar fi aşteptat-o acolo!... Şi tocmai mă întrebam ce să fac când iată că, brusc, ca şi când ar fi luat o hotărâre, începe să coboare treptele foarte repede şi să alerge pe culoarul care duce spre cabinet. Mi-am spus că domnului n-o să-i placă asta şi că va ieşi cu scandal dar tocmai atunci Emma m-a strigat întrebându-mă cu ce mă ocup. M-am întors şi, mai apoi, am aflat că patronul şi-a tras un glonţ în cap. Desigur, am fost tulburată ca toţi din casă şi toate acestea mi-au ieşit din minte. Doar mai târziu, după ce inspectorul de poliţie a plecat, i-am spus Emmei că nu-i povestisem că domnul Carter îl vizitase pe domnul. Ea m-a întrebat dacă-i adevărat, eu i-am explicat totul şi ea mi-a spus că poate ar trebui să vorbesc. I-am răspuns că prefer să aştept. Ea mi-a spus că am dreptate şi că nu era cazul să-i creez neplăceri lui Frank Carter, dacă pot să le evit. De aceea, când a avut loc ancheta, pentru că s-a dovedit că domnul se înşelase în privinţa medicamentelor şi că s-a sinucis din cauza asta - lucru normal din moment ce-şi dăduse seama de greşeală - mi-am spus că nu era nevoie să vorbesc, mai ales că n-ar servi la nimic. Numai că, atunci când am văzut articolul din ziar, acum două zile, am simţit că mă trec toate căldurile! Şi mi-am spus: "Dacă este unul dintre acei nebuni care-şi închipuie că toată lumea îi persecută şi care se plimbă omorând oameni, în cazul ăsta se poate foarte bine ca el să-l fi ucis pe domnul!"
   Ochii ei neliniştiţi îl cercetau pe Poirot. Dornic să o liniştească, el puse în vocea lui toată blândeţea posibilă pentru a-i răspunde.
    - Poţi fi sigură, Agnes, zise el, că ai făcut bine povestindu-mi toate acestea!
    Ea păru că respiră mai în voie.
    - Pot spune, domnule, că mi-aţi luat o greutate de pe inimă. Înţelegeţi, mă întrebam fără încetare dacă trebuie să vorbesc! Doar că mă cam supăra ideea că am de-a face cu poliţia. Ce ar spune mama? Este o femeie cu principii...
    - Bineînţeles! zise repede Poirot. Înţeleg foarte bine!
    Detectivul considera că-i era suficient pentru acea după-amiază câte auzise despre doamna Fletcher - mama.

                                                                      2.

                                          Poirot se duse la Scotland Yard i ceru să vorbească cu Japp. Nici nu intrase bine în biroul inspectorului-şef şi-i spuse:
    - Aş dori să-l văd pe Carter.
    Japp îl privi cu coada ochiului.
    - Ce-ţi mai umblă prin cap?
    - Nu-mi permiţi?
    Poliţistul dădu din umeri.
    - Oh! n-am de gând să ridic nici cea mai mică obiecţie! Cine este favoritul ministrului de interne? Dumneata! Cine are jumătate din Cabinet în manşeta lui? Tot dumneata! Serveşte la ceva să poţi să înăbuşi scandalurile care i-ar viza pe aceşti domni!
    Japp făcea aluzie la o afacere pe care Poirot o botezase "Afacerea grajdurilor lui Augias".
    Poirot răspunse cu jumătate de voce, dar cu o înfăţişare satisfăcută:
    - Recunoaşte că am manevrat cu abilitate şi că am avut imaginaţie!
    - Nimeni, zise Japp, nu s-ar fi gândit vreodată la aşa ceva. Mi se întâmplă chiar să mă întreb, dragul meu Poirot, dacă-ţi faci vreodată scrupule!
    Chipul lui Poirot luă brusc o expresie de o dureroasă gravitate:
    - Japp, nu ai dreptul să-ţi pui întrebarea asta!
    - Nu te supăra, Poirot! Ştii doar că glumesc. Eşti uneori atât de mulţumit de blestemata ta ingeniozitate!
    Întrebă, schimbând tonul:
    - De ce vrei să-l vezi pe Carter? Ca să-l întrebi dacă l-a ucis într-adevăr pe Morley?
    - Chiar pentru asta! răspunse Poirot.
    - Şi speri să-ţi spună? reluă Japp cu un hohot de râs.
    - Nu-i imposibil!!
    Seriozitatea lui Poirot îl impresionă pe Japp.
    - Dragul meu Poirot, zise el, te cunosc de multă vreme. Cam de 20 de ani sau pe-aproape! Cu toate acestea tot nu-mi dau seama unde vrei să ajungi. Ştiu că, în ce-l priveşte pe acest Carter, ai tu o idee în minte. Dintr-un motiv sau altul, nu vrei ca el să fie vinovat...
    Poirot protestă vehement:
    - Nu, nu, te înşeli! Mai curând e invers!
    - Credeam că poate din cauza prietenei lui, frumoasa blondă. În anumite privinţe eşti un bătrân sentimental...
    De data asta Poirot se indignă.
    - Nici pomeneală! exclamă el. Sentimentalismul este o specialitate britanică. În Anglia suspină lumea când este vorba despre tineri îndrăgostiţi, despre mamele bătrâne care trag să moară şi despre copilaşii de treabă care-şi iubesc părinţii. Eu mă mulţumesc să fiu logic. Dacă Frank Carter a ucis, nu sunt, cu siguranţă, atât de naiv să vreau să-l văd căsătorindu-se cu o fată frumoasă, dar care seamănă cu multe altele, şi care, în caz că-l vor spânzura, îl va uita peste un an sau doi şi vă găsi un alt îndrăgostit!
    - Atunci de ce nu vrei să crezi în vinovăţia lui?
    - Dar aş vrea să cred în vinovăţia lui!
    - Presupun că este felul dumitale de a-mi spune că ai descoperit ceva care ar putea, mai mult sau mai puţin, să-i demonstreze nevinovăţia. Dacă-i aşa, de ce ţii asta pentru dumneata? Nu joci corect, Poirot!
    - Ba da, dragul meu Japp, joc corect şi sunt absolut loial faţă de tine. De fapt, peste puţin, îţi voi da numele şi adresa unui martor care va fi de nepreţuit pentru acuzare. Este vorba de o femeie a cărei depoziţie îl încriminează pe Carter.
    - Dar, în cazul acesta, nu mai înţeleg nimic!... De ce ţii atât de mult să-l vezi?
    - Pentru satisfacţia mea personală, răspunse Poirot.
    Japp nu mai putu scoate nimic altceva de la detectiv.

                                                                         3.

                                     Foarte palid, cu privirea rătăcită, gata să-şi manifeste furia, Frank Carter îl privea cu o ostilitate făţişă pe vizitatorul neaşteptat care venise să-l vadă.
    - Deci, strigă el, cu o voce urâtă, dumneata eşti! Nu eşti pentru mine decât un nemernic de microb străin. Ce vrei de la mine?
    - Vreau să te văd şi să-ţi vorbesc.
    - Ei bine, priveşte-mă! Dar nu voi vorbi decât în prezenţa avocatului meu!
    - Nu contează acest lucru. Poţi să-i comunici să vină dacă vrei, dar aş prefera să n-o faci!
    - Bănuiesc asta! Îţi imaginezi că vei fi destul de deştept ca să mă faci să recunosc lucruri care mă vor încrimina?
    - Îţi voi atrage atenţia asupra faptului că suntem singuri.
    - Ceea ce de altfel este destul de neobişnuit. Probabil că amicii dumitale, poliţiştii, ne ascultă!
    - Te înşeli! Este vorba de o discuţie particulară, strict particulară, între mine şi dumneata.
    Frank Carter izbucni în râs.
    - Aşa va să zică, spuse el după aceea. Este un vechi şiretlic cu care n-o să mă păcăleşti!
    Imperturbabil, Poirot întrebă:
    - Îţi aminteşti de o tânără al cărui nume este Agnes Fletcher?
    - N-am auzit niciodată de ea!
    - Cred că-ţi vei aminti de ea, deşi nu i-ai dat niciodată prea mare atenţie. Era cameristă în imobilul de la nr. 58 din Queen Charlotte Street.
    - Şi dacă?
    - În ziua asasinării domnului Morley, răspunse Poirot, vorbind cu o încetineală voită, s-a întâmplat că această Agnes a privit peste balustradă şi te-a zărit. Erai pe scară. Aşteptai cu urechea ciulită. Apoi te-a văzut îndreptându-te spre cabinetul domnului Morley. Era ora 12:26 sau pe aproape...
    Frank Carter tremura. Picături de sudoare îi apărură pe frunte. Ochii i se măriseră reflectând o spaimă imensă.
    - Nu-i adevărat! strigă el cu furie. Este o minciună! O minciună odioasă! Aţi plătit-o, poliţia a plătit-o ca să spună că m-a văzut.
    Poirot îşi păstră calmul. Continuă:
    - În momentul acela, după declaraţiile dumitale, părăsiseşi casa şi mergeai pe Marylebone Road.
    - Acesta-i adevărul! Fata asta minte! Nu se poate să mă fi văzut! Este o uneltire mârşavă! Dacă, aşa cum pretindeţi, m-a văzut, de ce nu a vorbit până acum?
    - Chiar atunci a semnalat faptul prietenei sale, bucătăreasa. Erau tare necăjite şi nu ştiau ce să facă. Verdictul de sinucidere fiind dat, ele se simţiră liniştite şi considerară că nu mai era cazul să vorbească.
    - Nu cred o vorbă din toate astea! S-au vorbit între ele, asta-i! Sunt neruşinate...
    Poirot ascultă fără emoţie injuriile variate care urmară. Când valul se scurse, Poirot reluă cu vocea calmă şi măsurată:
    - Nu vei ieşi din încurcătură înfuriindu-te şi purtându-te ca un imbecil. Acele două femei îşi vor spune povestea şi vor fi crezute. Fiindcă, înţelegi, spun adevărul.  Camerista, Agnes Fletcher, te-a văzut într-adevăr. Erai acolo pe scară. Nu părăsiseşi casa. Şi ai intrat într-adevăr în cabinetul lui Morley. După o scurtă pauză, adăugă, cu acelaşi ton calm: Ce s-a petrecut atunci?
    - Vă spun că este o minciună!
    Hercule Poirot se simţi deodată foarte bătrân şi foarte obosit. Nu avea niciun fel de simpatie pentru acest Frank Carter. Asta era chiar prea puţin spus. După părerea lui, Carter era o brută, un mincinos, un escroc, unul din acei oameni de care lumea s-ar lipsi fără nicio pierdere. Hercule Poirot n-ar avea nimic mai bun de făcut decât să se retragă şi să-l lase pe tânărul acesta să persiste în minciunile lui. Planeta ar avea de câştigat, dacă ar fi debarasată de unul dintre cei mai dezagreabili locuitori ai săi...
    - Te-aş sfătui să-mi spui adevărul, spuse Poirot.
    El înţelesese perfect situaţia. Frank Carter era prost, dar nu destul încât să nu-şi dea seama că cel mai bun sistem de apărare era să continue să nege. Îşi asuma cele mai mari riscuri de-ar fi admis o singură dată că a intrat în cabinetul lui Morley la ora 12:26. Căci după asta, orice altă afirmaţie ar putea fi, pe bună dreptate, luată drept minciună. Numai să persiste în negările sale şi Hercule Poirot şi-ar putea considera încheiată misiunea. Frank Carter ar fi, după toate probabilităţile, spânzurat pentru asasinarea lui Morley şi poate că pe bună dreptate.
    Hercule Poirot nu avea decât să se ridice şi să plece.
    - N-am făcut nimic, zise Frank Carter.
    Hercule Poirot nu se ridică. Îşi dorea să plece. Teribil, dar totuşi rămânea. Se aplecă spre Carter şi, cu o voce în care îşi punea toată puterea sa persuasivă, cu o voce care dorea să convingă, spuse:
    - Carter, eu nu-ţi vreau răul şi, te rog să mă crezi, dacă nu l-ai omorât pe Morley, unica ta şansă de salvare este să-mi spui adevărul-adevărat în legătură cu ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea!
    O expresie de îndoială se aşternu pe chipul ipocrit al lui Carter. Cu degetele sale nervoase îşi frământa buza de jos, iar ochii păreau ai unui animal hăituit.
    Era o expresie care părea să spună: "Acum ori niciodată!" Şi brusc, învins de puternica personalitate a detectivului, Carter se hotărî.
    Vorbi:
    - Foarte bine! spuse el. Voi povesti totul şi nenorocire dumitale dacă mă vei încrimina. Este adevărat, am intrat în cabinetul lui Morley. Urcasem pe scară şi aşteptam pentru a fi sigur că va fi cu adevărat singur. Eram deasupra palierului etajului său. A ieşit un tip, unul gras, care a coborât. Tocmai mă hotărâsem să intru când a mai ieşit unul care a coborât la rândul lui. Ştiam că nu am nici o clipă de pierdut. Am mers pe coridor şi am intrat fără să bat. Eram foarte hotărât să-i spun ce cred despre el şi despre felul în care încerca s-o asmută pe prietena mea contra mea.
    Se întrerupse.
    - Şi? făcu Poirot.
    Tonul era imperios. Carter reluă:
    - Morley era acolo, întins cât era de lung pe duşumea. Era mort. Acesta-i adevărul, vă jur! Era culcat aşa cum l-au găsit poliţiştii. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. M-am aplecat asupra lui. Era mort de-a binelea şi mâna-i era deja rece. Avea o gaură în frunte, iar în jurul ei un pic de sânge închegat...
    Carter vorbea cu efort, cu o voce gâtuită.
    - Am înţeles numaidecât că m-am pus într-o situaţie tare neplăcută. Voi fi cu siguranţă acuzat de crimă! Nu atinsesem nimic, cu excepţia mâinii lui şi a clanţei de la uşă. Cu mâna nu riscam nimic. Clanţa am şters-o şi pe dinăuntru şi pe dinafară, înainte de a pleca, după care am întins-o cât am putut de repede. Nu era nimeni pe hol. Am ieşit şi m-am îndepărtat în pas alert. Nu-i nevoie să vă spun că trebuie să fi avut o înfăţişare ciudată, vă daţi şi dumneavoastră seama!
    După o clipă de tăcere, adăugă, privindu-l pe detectiv în ochi:
    - Vă jur că am spus adevărul. Era deja mort când am ajuns acolo! Trebuie să mă credeţi.
    Poirot se ridică. Părea obosit.
    - Te cred, zise el.
    Se îndreptă spre uşă. Frank Carter îl privea îngrozit.
    - Dacă se află că am intrat în cabinet, mă vor spânzura! Mă vor spânzura!
    Poirot se opri.
    - Spunându-mi adevărul, zise el, ţi-ai salvat pielea.
    - Eu nu văd lucrurile în felul acesta! Se va spune...
    Poirot nu-l lăsă să continue.
    - Ceea ce mi-ai povestit confirmă ceea ce ştiam deja, ceea ce consideram că trebuie să se fi întâmplat cu adevărat. Poţi să te bizui pe mine!
    O clipă mai târziu, detectivul ieşise.
    Nu era deloc mulţumit.

                                                                                     4.

                                         Ajunse la Ealing, a domnul Barnes, pe la orele şapte fără un sfert. Domnul Barnes îi declarase, îşi amintea şi acum, că era o oră excelentă pentru vizite; puteai fi sigur că-i găseşti pe oameni la ei acasă.
    Domnul Barnes, care trebăluia prin grădină, îl primi pe Poirot spunând că pământul avea nevoie de apă. Apoi, după ce-l privi îndelung pe detectiv, îl întrebă ce nu este în regulă.
    - Se întâmplă uneori, răspunse Poirot, să am de făcut lucruri care nu-mi fac nicio plăcere!
    - Cunosc! spuse laconic domnul Barnes.
    Privirea lui Poirot rătăcea peste ronduri şi tufe de verdeaţă.
    - Grădina dumitale este admirabil aranjată, remarcă el. Totul este la scară. Este mică, dar bine proporţionată în toate părţile.
    - Când nu ai prea mult loc, trebuie să-l utilizezi cât mai bine posibil. Nu-ţi poţi permite vreo eroare pe traseu...
    Poirot aprobă dând din cap.
    - Am văzut, reluă domnul Barnes, că v-aţi găsit omul.
    - Frank Carter?
    - Da. Mărturisesc că epilogul acesta mă surprinde destul de mult.
    - Nu credeţi să fie vorba de o banală crimă cu mobile de ordin strict particular?
    - Cu siguranţă că nu! Din cauza lui Amberotis şi a lui Alistair Blunt eram convins că în spatele acestui asasinat se ascunde o afacere de spionaj!
    - Aşa mi-aţi spus când am venit să vă văd!
    - Ştiu... Şi atunci eram convins că aveam dreptate.
    - Şi cu toate acestea, zise Poirot, vă înşelaţi.
    - Nu-mi răsuciţi pumnalul în rană! exclamă Barnes. Necazul, vedeţi dumneavoastră, constă în faptul că fiecare raţionează conform experienţei sale personale. Am fost amestecat în atâtea istorii de spionaj încât am tendinţa să văd pretutindeni acelaşi lucru!
    - Cunoaşteţi, întrebă Poirot, şiretlicul făcut de prestidigitatori şi care se numeşte "cartea forţată"?
    - Bineînţeles!
    - Ei bine, de-a lungul întregii anchete mi s-a întâmplat acelaşi lucru. De fiecare dată când am crezut că am descoperit vreo raţiune pentru un particular ca să-l omoare pe Morley, ni s-a fluturat cartea forţată şi noi ne-am lăsat păcăliţi. Amberiotis, Alistair Blunt, situaţia politică, etc. Şi mai mult decât oricine, monsieur Barnes, dumneavoastră ne-aţi orientat spre piste false.
    - Vă cred, dragă domnule Poirot, şi sunt dezolat din cauza aceasta!
    - Asta pentru că dumneavoastră vă aflaţi în situaţia de a şti. Astfel încât cuvintele dumneavoastră aveau greutate...
    - Eram sincer, este unica scuză pe care o pot invoca!
    Adăugă, după un oftat:
    - Şi chiar este vorba de o crimă de ordin particular?
    - Da, răspunse Poirot. Mi-a trebuit ceva timp pentru a descoperi mobilul... şi asta în ciuda faptului că şansa m-a ajutat!
    - Cum anume?
    - Făcându-mă să surprind câteva replici dintr-o conversaţie, câteva fraze care ar fi trebuit să mă lumineze dacă, în momentul acela, aş fi înţeles ce semnificaţie aveau.
    Domnul Barnes rămase pe gânduri scărpinându-şi nasul cu săpăliga. O bucăţică de pământ rămase lipită de nara sa stângă.
    - Vorbiţi în enigme! zise el.
    - Poate pentru că vă port pică deoarece n-aţi fost chiar sincer cu mine!
    - Eu?
    - Păi da!
    - Dar, dragă prietene, replică Barnes, nu mi-a trecut niciodată prin minte că acest Carter putea fi vinovat! Am crezut mereu că a părăsit casa cu mult înainte ca Morley să fi murit. Îmi imaginez că aţi descoperit că nu a plecat la ora la care pretindea că a făcut-o?
    - Carter, zise lent Poirot, era în casă la 12:26. L-a văzut pe asasin.
    - Deci nu este el acela care...
    - Vă repet că l-a văzut pe asasin.
    - Şi... l-a recunoscut?
    Poirot făcu semn cu capul că nu.

                                      IX. Şaptesprezece, optsprezece iar la servit altele
                                                                       1.

                                 A doua zi Hercule Poirot îşi petrecu o parte din dimineaţă cu un agent teatral, un prieten de-al său.
    După-amiază se duse la Oxford. A doua zi, se duse cu automobilul la ţară şi se întoarse acasă destul de târziu.
    Înainte de a pleca, stabilise o întâlnire pentru seara respectivă cu Alistair Blunt, la reşedinţa căruia ajunse la ora 9 şi jumătate.
    Financiarul îl aştepta în bibliotecă. Îi ieşi în întâmpinare şi-i spuse în timp ce-i strângea mâna:
    - Deci?
..............................................................................................