Râul de foc, Mary Jo Putney

...................................................................................
                                                11.

                           Rebecca era fermecată de faptul că încrederea lui crescuse într-o asemenea măsură încât acum putea afirma una ca asta. Totuși, Sir Anthony afișa acea expresie circumspectă a unui om care fusese abordat de prea multe ori de către artiști amatori, cu tot felul de noțiuni exagerate privind abilitățile lor.
    - Tată, este foarte talentat, spuse ea pentru a-l încuraja. La sugestia mea, a început să folosească unul dintre dormitoarele goale de la mansardă ca atelier de lucru.
    Sir Anthony ridică din sprâncene.
    - Se pare că s-au întâmplat multe lucruri fără știrea mea. Nu-i de mirare că ești atât de perspicare când vine vorba despre pictură, Kenneth. Ce fel de favoare dorești?
    - Mă gândesc să trimit două tablouri la expoziția Academiei Regale, spuse Kenneth jucându-se nervos cu furculița. Cred că este puțin probabil ca ele să fie acceptate, însă.... Ați fi dispus să le vedeți, pentru a-mi spune dacă mă voi face de râs, în cazul în care îndrăznesc să le trimit?
    Sir Anthony își aranjă șervetul pe masă și se ridică.
    - Dacă vrei tu, sigur. Însă, te avertizez, sunt un critic neîndurător.
    - Chiar și față de propria lui fiică, spuse Rebecca, gândindu-se la cum se simțise ea cu ocazia primelor ei lecții. Tatăl ei nu acceptase niciodată de la ea decât excelență. Dacă tot mergeți la mansardă, tată, te poți uita și la cele două tablouri pe care intenționez să le prezint? întrebă ea, ridicându-se la rândul ei de la masă.
    - Așadar, în cele din urmă, te-ai hotărât să expui și tu ceva! Era și timpul, spuse Sir Anthony aruncându-i o privire lui Kenneth. Presupun că aici ai intervenit tu. În mod evident, logodna vă priește.
    Ea ar fi trebuit să repete faptul că nu avea nicio intenție de a se mărita, dar păstră acest gând pentru o altă zi.
    - Ne-am încurajat reciproc să facem o încercare.
    - Foarte bine. Acum, hai să vedem despre ce e vorba, ca să mă pot întoarce la lucru, spuse tatăl ei ridicându-se de la masă și îndreaptându-se spre scări.
    Kenneth se înclină politicos, făcându-i semn Rebeccăi să meargă înaintea lui. Avea o expresie greu de citit, dar puteai ghici cât de încordat era după mușchii crispați ai feței. Nu era de mirare, având în vedere că pictura însemna foarte mult pentru el, și, în plus, urma să fie evaluat de unul dintre cei mai buni și mai severi artiști din Marea Britanie. Oricâtă încredere acumulase până acum, și-o putea pierde pe toată dacă avea să fie criticat prea aspru de tatăl ei.
    Ei bine, și ea era tulburată. Nu apelase niciodată la tatăl său pentru o astfel de analiză profesională.
    Mai rău, picturile ei erau profund personale.
    Ajunseră mai întâi în atelierul Rebeccăi. Ea indică portretul lui Kenneth aflat în dreptul ferestrei, pe șevalet.
    - Iată Corsarul.
    Sir Anthony îl studie cu atenție.
    - Excelent. Tabloul este tot atât de eroic pe cât este de uman. Kenneth nu vei arăta niciodată mai bine de-atât. Va fi cu siguranță expus. De asemenea, va avea și mare succes la public. Văzând amuzamentul din privirea tatălui ei, Rebecca își dădu seama că el devenise conștient de acea senzualitate pe care o detectase Lavinia când văzuse tabloul.
    Din fericire, el nu comentă acest aspect.
    - Ce altceva vei mai prezenta? întrebă el privind în jurul lui.
    Simțindu-se în mod vizibil mult mai agitată, ea îl conduse spre imaginea femeii aflate în cădere, ce se afla pe un alt șevalet.
    - Cred că o voi numi Transfigurare, spuse ea.
    Amândoi bărbații se uitară lung la tablou, iar pe obrazul tatălui ei începu să zvâcnească un mușchi.
    Cei mai mulți dintre privitori ar fi văzut această pictură ca pe o reprezentare romantică a unei culturi exotice. Întregul peisaj se afla înăuntrul unui crater dintr-un vulcan de pe o insulă din Pacific. În josul pânzei era înfățișat iadul clocotitor format de lava topită și de vălătuci de fum.
    Înșirați pe buza de sus a craterului, un grup de locuitori ai insulei, în veștminte sclipitoare, priveau o tânără femeie ce se oferea ca jertfă zeilor păgâni ai vulcanului. Ea se afla în cădere liberă, cu brațele întinse și cu părul negru desfăcut, în timp ce sarongul strălucitor îi flutura în jurul trupului subțire. Pe fața fetei se deslușea o expresie de extaz, o capitulare absolută ce surprindea totuși puterea invincibilă de a transcede dorințele și răutățile omenești.
    Imaginea fusese inspirată de remarca lui Kenneth în legătură cu inexistența fricii atunci când moartea pare inevitabilă.
    Rebecca dorise să înfățișeze spiritul nemuritor în confruntarea cu moartea, seninătatea din inima tragediei.
    În urma unei misterioase alchimii mentale, ea tranfigurase durerea pierderii mamei sale în idolatria acestei prințese păgâne. Dar, deși tabloul fusese o reușită în termeni artistici, nu o făcuse să dobândească acea pace sufletească la care râvnea.
    Sir Anthony își controlă cu greutate emoțiile.
    - Pe deplin înțeles nu va putea fi, însă toată lumea îl va admira. Ți-ai depășit limitele. Kenneth, este rândul tău acum.
    Pe când tatăl ei se întoarse, îndreptându-se spre ușă, ea observă cum își stăpânea lacrimile. Ar fi trebuit să-și dea seama că el avea să înțeleagă despre ce era vorba.
    - Este ceva sublim, spuse Kenneth încet, oprindu-se puțin, după care îl urmă pe Sir Anthony.
    Ea se apropie de tabloul corsarului. Nu era o descriere nepotrivită pentru Kenneth. Merse apoi după cei doi bărbați până la micul atelier de la mansardă. Ajunse în momentul în care Kenneth terminase de aprins cele două candelabre cu lumânări. O privire rapidă împrejur îi confirmă faptul că portretul lui Lilith nu se afla la vedere. Se întreba care ar fi reacția tatălui ei dacă l-ar vedea. Probabil s-ar forma un vulcan în Mayfair.
    Kenneth ridică un tablou și îl așeză pe pat, sprijinindu-l de perete. Pentru o clipă, ea își reaminti faptul că pe acest pat îi oferise virginitatea ei. Apoi, privind către pânză, toate gândurile ei personale dispărură.
    Kenneth pictase scena unei execuții. Era un peisaj de noapte, majoritatea suprafeței tabloului fiind acoperită cu umbre, în timp ce o strălucire nefirească lumina șase partizani ai unei gherile spaniole care erau măcelăriți de către un pluton de execuție francez. Rebecca bănuia că tabloul fusese realizat destul de repede, întrucât tehnica folosită era destul de neconvențională, similară cu a acuarelei și cețoasă ca un coșmar. Cu toate acestea, avea o forță profundă, viscerală.
    Amenințătorii soldați francezi erau obscuri în uniformele lor albastre, fețele lor fiind umbrite de chipiuri. Totuși, grupul de gherilă era alcătuit din indivizi reconoscibili, fiecare atât de distinct reprezentat, încât puteau fi recunoscuți cu ușurință. Mai mulți bărbați zăceau morți la pământ, printre care și un preot ce ținea un crucifix în brațe.
    Punctul focal al tabloului era un tânăr cu brațele desfăcute, în timp ce gloanțele francezilor îi sfârtecau trupul. Cămașa lui albă era mânjită deja de pete de sânge. Oricine privea tabloul se simțea plin de furie față de cruzimea războiului.
    - Acum îți înțleg rezervele legate de acceptarea lucrării tale, spuse Sir Anthony. De obicei, la Academie nu prea au succes lucrările ostentative din punct de vedere emoțional. Cum se cheamă lucrarea ta?
    - Navarre, a cincea zi din noiembrie, 1811, răspunse Kenneth cu o expresie dezolantă.
    - Arătă-mi-o și pe cealaltă, îi ceru Sir Anthony scurt.
    Rebecca își privi tatăl cu surprindere. Deși stitlul lui era unul clasic, cu siguranță observase calitatea muncii lui Kenneth.
    - Scenele se leagă între ele, spuse Kenneth luând tabloul de pe șevaletul lui și așezându-l pe pat, lângă scena execuției. I-am spus Pieta spaniolă.
    Acesta era mult mai tulburător decât primul tablou.
    Pieta în italiană însemna „milă”, iar termenul este folosit pentru a înfățișa una dintre imaginile clasice ale artei creștine, Fecioara Maria ținând în poală trupul mort al fiului ei. Rebecca observă faptul că Kenneth alesese să reproducă poziția din faimoasa sculptură a lui Michelangelo de la Bazilica Sfântul Petre.
    Pe de altă parte, versiuneasa nu surprindea sobrietatea clasică a modelului. Lucrând cu o atenție deosebită și mult mai în detaliu decât la scena cu măcelul, acesta înfățișa o femeie spaniolă de vârstă mijlocie care îmbrățișa trupul tânărului aflat în centrul tabloului anterior. Avea capul lăsat pe spate, în timp ce-și înălța plânsetele ei de mamă care își văzuse copilul ucis.
    Imaginea era una nemuritoare și obsedantă, care o pătrunse pe Rebecca până în adâncul ființei, eliberându-i propria durere. Cu privirea ațintită, literalmente paralizată, aproape în stare de șoc, era îngrozită de faptul că, daă începea să plângă, nu avea să se mai poată opri.
    Își smulse privirea de la tablou și se uită la tatăl ei. Acesta studia tabloul lipsit de orice expresie.
    Și-ar fi dorit să-l poată lovi, făcându-l vinovat pentru această tăcere. Nu putea simți el oare neliniștea lui Kenneth?
    În cele din urmă, Sir Anthony rupse această liniște încordată:
    - Mai ai multe de învățat până să devii un mare pictor, Kenneth, dar tu ești deja un mare artist, spuse el, după care se întoarse pe călcâie părăsind atelierul.
    Kenneth îl privi în timp ce pleca, uluit, ezitând parcă, neștiind cum să interpreteze comentariul lui Sir Anthony.
    - Felicitări, căpitane, spuse Rebecca după ce se asigură că își putea controla vocea. Ai primit o răsplată extraordinară.
    El expiră și își frecă obosit ceafa.
    - Ce crezi despre tablouri, Rebecca?
    - Sunt nemaipomenite, răspunse ea cu sinceritate. Vor inspira atât iubire cât și ură. Pieta este atât de vie în intesitatea ei, încât de-abia pot rezista să mă uit. Însă, luate împreună, sunt niște tablouri care merită văzute. Sper că cei de la academie vor avea înțelepciunea să le accepte.
    - Chiar dacă nu o vor face, am de gând să-l rog pe Hampton să le graveze pentru seria luptelor peninsulare. Într-un fel sau altul, vor ajunge să fie văzute.
    Rebecca scrută încă o dată tablourile, iar privirea ei atentă trecu peste Pieta, pentru a zăbozi asupra scenei execuției.
    - Tu ai luat parte la toate acestea.
    Nu era o întrebare.
    - Sunt două dintre imaginile fundamentale din galeria mea personală de coșmaruri, spuse el, și cicatricea îi păli. Ca ofițer al unui detașament de recunoaștere, mi-am petrecut majoritatea timpului călărind, de la un capăt la altul, prin întreaga Spanie, întotdeauna purtându-mi uniforma, astfel încât, în cazul în care aș fi fost luat prizonier, nu m-ar fi împușcat considerându-mă spion. Și a funcționat, continuă el, arătând spre scena execuției. Munca mea consta parțial în a lua legătura cu trupele de gherilă pentru a culege informații. Cel mai mult am lucrat cu acest grup, până când am fost înconjurați de francezi și am fost capturat alături de ei. Fiind ofițer britanic, am fost pus la loc de cinste. Francezii mi-au dat să beau vin, spunându-mi că erau invidioși pe faptul că aș putea fi trimis la Paris, asta în cazul în care n-are putea aranja niciun schimb.
    Se opri aici, iar ochii lui întunecați se făcură aproape negri.
    - Și te-au silit să-ți vezi prietenii măcelăriți, spuse ea încet.
    - Nu am fost forțat să mă uit. Însă, dacă nu aș fi făcut-o, ar fi fost..... Se întrerupse, căutându-și cuvintele. Dezonorabil, mișelesc. Trebuia să fiu martor la curajul și sacrificiul lor.
    - Și încă de pe atunci ți-au bântuit visele, spuse ea. Kenneth, acesta este un monument comemorativ cât se poate de nobil.
    - Ei ar fi ales fără ezitare viața, afirmă el întristat.
    Privirea ei nesigură se îndreptă iarăși spre Pieta. Se mai întremase puțin și putea să examineze tabloul cu o oarecare detașare. Chiar și așa, durerea pe care o înfățișa tabloul avea un efect tulburător asupra ei, posibil din cauza faptului că era femeie. Se întreba cum ar putea să poarte cineva în pântecul său un copil, să-i dea naștere în ciuda durerilor, să-l crească cu dragoste, iar apoi să-l vadă murind sub proprii ochi. Până și acest exercițiu de imaginație era aproape copleșitor.
    - Tânărul acesta îți era prieten apropiat? îl întrebă ea cu inima strânsă.
    - Eduardo era fratele mai mic al Mariei, răspunse el cu vocea stinsă. Avea doar șaptesprezece ani când a murit.
    Rebecca cercetă chipul băiatului, observând o asemănare cu schița picturii în pastel pe care i-o făcuse Kenneth iubitei lui.
    - Mi-ai spus că Maria a fost omorâtă de către francezi. Tot împușcată?
    - Nu, spuse el, închizând ochii în timp ce o durere convulsivă îi străbătea chipul. Cândva voi picta acea scenă. Atunci poate nu voi mai avea coșmaruri, adăugă el deschizând ochii. Tu ești cea care m-a învățat faptul că suferința poate fi transfigurată prin intermediul artei. E un alt lucru pe care ți-l datorez și pentru care nu voi putea să îți mulțumesc niciodată îndeajuns.
    Rebecca se întoarse cu spatele. O emoție mult prea mare pusese stăpânire pe această încăpere. Chipul lui afișa o pasiune mult prea primejdioasă.
    - Nu-mi datorezi nimic, Kenneth. La rândul meu, am beneficiat de pe urma prieteniei noastre.
    - Știu că toate tablourile trebuie livrate până mâine la miezul nopții, la Academia Regală, spuse Kenneth dorind, probabil, la rându-i, să se sustragă intensității sentimentelor care îl străbăteau. Dar ce se întâmplă după aceea?
    - Comisia este formată din diferiți membri ai Academiei. Ei decid ce anume se acceptă. De obicei sunt acceptate în jur de o mie de lucrări. Toate operele sunt supuse jurizării, cu excepția celor care aparțin membrilor Academiei, precum tata, unchiul George și Lord Frazier. Tablourile lor vor avea întotdeauna întâietate în cadrul expoziției.
    - Și ei sunt membri ai Academiei? Nu știam acest lucru.
    - Unchiul George este unul dintre cei doi gravori cu statut de membru. Frazier este doar membru corespondent. Bănuiesc că s-a simțit ofensat - căci, în repetate rânduri, posturile vacante au fost disponibile doar pentru membrii cu drepturi depline - dar este mult prea mândru pentru a vorbi despre asta.
    - Păcat că talentul și disciplina lui Frazier nu sunt pe măsura trufiei sale, spuse Kenneth sec. Cum vom putea afla dacă lucrările noastre au fost acceptate? Se va întocmi o listă?
    - Nu va fi atât de oficial, răspunse ea zâmbind mânzește. După etapa de selecționare, artiștii vor trebui să meargă la academie și să-l întrebe pe ușier de soarta muncii lor. Va exista o coadă mare de oameni, iar ușierul adoră să urle „Nu” când lucrările lor nu au fost acceptate. E foarte jenant.
    - Mă aștept ca asta să se întâmple și cu mine, spuse Kenneth cu o grimasă.
    - Un refuz nu înseamnă că munca ta este fără valoare, replică ea aruncându-i o privire fermă.
    - După ce am obținut aprobarea ta și a lui Sir Anthony, voi putea supraviețui lipsei de apreciere a Acadamiei, spuse el zâmbind.
    Ea observă, din nou, căldura alarmantă din privirea lui. Îi amintea cu claritate de momentul în care făcuseră dragoste. Rebecca simți cum începe să plutească în derivă de-a lungul încăperii minuscule.
    - Afli unde ți-au expus lucrările în Ziua Vernisajului, când artiștii pot realiza modificări de ultim moment. Domnul Turner este cunoscut pentru faptul că, practic, a pictat din nou un tablou întreg, făcându-l și mai magnific, spuse ea zâmbind.
    - Cum au de gând să expună o mie de tablouri?
    - Foarte aproape unul de altul. Ramele mai că se ating. De asemenea, faimoasă cameră a expoziției este imensă. O lucrare agățată aproape de plafon este practic insesizabilă. Ei spun că ar fi „împresurată de ceruri”. Presupun că mai bine așa decât să nu fie acceptată, însă în mod cert nu avantajează cariera unui artist.
    - Pare destulde evident faptul că acceptarea este primul obstacol din ceea ce pare o cursă cu multe alte impedimente, spuse Kenneth cu o expresie melancolică. E destul de straniu să pot vorbi despre pictură și despre expoziție atât de degajat. Am fost crescut pentru a deveni moșier, iar soarta m-a transformat în soldat. În urmă cu trei luni de zile nu mi-aș fi imaginat că voi trăi o viață de artist.
    Ea îi privi trăsăturile colțuroase și trupul puternic, gândindu-se la corsar. N-o fi fost el bărbatul din fanteziile tuturor femeilor, dar pentru ea clar era. Știind că ar trebui să plece, Rebecca apucă mânerul ușii.
    - Poate există ceva a cărui valoare nu ai putut-o recunoaște, dar care te-a apropiat de artă într-o manieră de neînțeles, Kenneth. Înăuntrul tău a existat darul de a învăța fără a beneficia de o educație formală în acest sens, iar războiul ți-a asigurat realitatea obiectivă a unei arte desăvârșite. Rezultatul s-a cristalizat într-o viziune inconfundabilă, spuse ea, după care se răsuci și plecă repede, înainte de a ceda cu totul tentației de-a se arunca în brațele lui.

                                                                 Capitolul 25

                                          În momentul în care intră împreună cu Rebecca în Somerset House, Kenneth începu să fluiere încetișor.
    - Nu ai exagerat în legătură cu numărul de oameni care-și așteaptă rândul pentru a putea afla dacă lucrările lor au fost expuse.
    Rebecca se strecură aproape de el.
    - Imaginează-ți cât de neplăcut ar fi fost dacă am fi ajuns dis-de-dimineață.
    - Chiar și acum este destul de rău. Trebuie să fie în jur de cincizeci sau șaizeci de bărbați strânși aici, spuse el zâmbindu-i. Și cam trei femei.
    Artiștii soseau în mod constant, unii dintre ei înghesuindu-se nelinștiți. Știind cât de mult îi displăceau Rebeccăi mulțimile, el îi privea cu o figură aspră de ofițer pe cei care se îmbrânceau prea tare. Atât lui, cât și Rebeccăi și se asigură astfel mai mult spațiu.
    Ușierul care cercetă registrul tablourilor, răcni un „Nu” către omul aflat la începutul cozii.
    - Săracul de el, murmură Kenneth, în timp ce artistul se întoarse și ieși de acolo cu chipul palid.
    Rebecca își controlă emoțiile apucându-l de braț.
    - Vorbesc serios când spun că încep să regret că am făcut asta.
    El îi atinse mâna care se odihnea pe antebrațul său. Rebecca părea să aibă degetele înghețate.
    - Ți-aș spune adevărul, că vei fi acceptată, dar asta nu te-ar face să te simți mai bine, nu-i așa? replică el.
    - Probabil și tu simți același lucru, spuse ea cu un zâmbet crispat.
    - Mai rău, răspunse el cu tristețe. Șansele mele sunt mult mai mici.
    - Eu posed o tehnică mai bună, însă tu ai mai multă substanță.
    - Lucrările tale au la fel de multă substanță, doar că nu sunt la fel de melodramatice.
    Privindu-se reciproc, izbucniră, în același timp, în râs.
    - Nu-o așa că suntem într-o stare deplorabilă? spuse Rebecca.
    Niciodată nu se simțise atât de apropiat de ea. Grijile comune păreau să creeze între ei o legătură tot atât de puternică precum pasiunea. El își păstra sinceră speranța că lucrările ei aveau să fie acceptate. Se resemnase cu gândul că tablourile lui aveau să fie respinse, dar nu se putea înșela în ceea ce o privea pe ea. În definitiv, era fiica lui Sir Anthony, nu o necunoscută.
    - Trebuie să schimbăm subiectul, altfel vom ajunge foarte stresați, spuse el, încercând să se gândească la un subiect de conversație ușor.
    - Hai să vorbim despre Gray Ghost, propuse el. Pentru o felină care, după calculele tale, are vreo zece sau doisprezece ani, arată foarte bine.
    - Așa si trebuie, spuse ea cu un surâs luminos. Din toți acești ani, a fost treazdoar vreo doi ani de zile.
    El chicoti. Reușiră să mențină o conversație ușoară, în timp ce șirul înainta. Cu toate acestea, Kenneth bănuia că nici unul dintre ei nu avea să-și amintească vreun cuvânt din cele pe care le rostiseră. Observă, totuși, faptul că la trei din patru artiști li se respingeau lucrările. Credea că și Rebecca era conștientă de acest fapt.
    Mai târziu, după ce părea să nu se mai termine, doar un singur bărbat îi mai despărțea de portar.
    - Frederick Marshall, spuse pictorul răgușit.
    Portatul căută frenetic prin toate hârtiile mototolite, mișcându-și ușor buzele în timp ce încerca să descifreze numele artișilor.
    - Marshall. Nu! exclamă el privind pe deasupra ochelarilor.
    Marshall lovi cu pumnul cealaltă palmă.
    - Academie blestemată! Ce știu nerozii ăștia bătrâni despre arta adevărată? izbucni el, cu privirea înflăcărată, după care plecă furios în treaba lui.
    Venise rândul Rebeccăi. Kenneth își puse încurajator brațele pe umerii ei.
    - R. A. Seaton, spuse ea tremurat.
    Portarul îi aruncă o privire dezaprobatoare, după care se aplecă din nou asupra hârtiei, mișcându-și ușor degetul în josul paginii.
    - Seaton. Corsarul. Da! Transfigurare. Da!
     Rebecca păru să se lumineze ca o lumânare sub mâinile lui Kenneth. Se răsuci către el, cu ochii strălucindu-i.
    - Este uimitor - și binemeritat, se mulțumi el să spună cu afecțiune, deși în realitate ar fi vrut să o sărute.
    - Este rândul tău, spuse ea. În privirea ei se putea observa cât de mult își dorea ca el să fie acceptat.
    Făcu un pas în față.
    - Kimball.
    Ușierul părea a se mișca din ce în ce mai încet cu fiecare artist, bâjbâind printre pagini.
    - Kimball. Nu!
    Inima lui Kenneth îngheță. Deși își spusese că avea să fie respins, realitatea părea mult mai dură. Simți cum îl săgeată o durere profundă. Rebecca îl apucă mâna și i-o strânse cu putere.
    - Ba nu, ăla e Kimbrough, mormăi apoi portatul. Să vedem, tu ești Kimball? spuse el cercetându-l pe Kenneth, care dădu aprobator din cap.
    Portarul privi iarăși lista.
    - Navarre, a cincea zi din noiembrie, 1811. Da! Pieta spaniolă. Da!
    Simțind cum îl cuprinde un val de pură bucurie, Kenneth o ridică pe Rebecca în brațe și o învârti. Ea îl îmbrățișă, râzând cu încântare.
    Bărbatul din spatele lor, nerăbdător, își strigă numele. Venindu-și în fire, Kenneth îi dădu drumul Rebeccăi cu grijă. Privirile lor se întâlniră, păstrând aceeași intensitate periculoasă.
    El știa ce se putea întâmpla atunci când se apropia de ea, mai ales când amândoi se aflau într-o stare profund emoțională. Asta le crease necazuri înainte. Dacă n-ar fi fost înconjurați de oameni, el nu s-ar mai fi gândit la consecințe.
    Rebecca își petrecu mâna pe după brațul lui și porniră amândoi mai departe.
    - Am reușit, Roșcățico, am reușit! exclamă el.
    Rebecca mai avea puțin și dansa pe treptele de la ieșire.
    - Chiar dacă tablourile noastre vor fi situate mult prea aproape de tavan, vom putea spune întotdeauna că am expus la Academia Regală, replică ea.
    Kenneth râmbi văzând cât de expansivă era Rebecca. Cel puțin astăzi, împărtășiseră acel spirit al camaraderiei simțit de toți soldații care au luptat împreună umăr la umăr și au câștigat bătălia.

    În ziua vernisajului fu un mare haos. Încăperea nu era plină doar de artiști pregătiți să realizeze ultimele modificări la lucrările lor, ci și de nătăfleți care făcuseră uz de influența lor pentru a se infiltra înăuntru și a se holba prin sală.
    Din instinct, Rebecca se trase puțin mai aproape de Kenneth. Într-o astfel de mulțime, el era o prezență mângâietoare. El privea, cu ochi mari, în jur, la încăperea imensă.
    - M-ai avertizat în legătură cu faptul că fiecare perete va fi acoperit cu tablouri agățate dinspre podea spre plafon, însă realitatea mă șochează. Ceea ce văd este copleșitor.
    - Și pentru mine. Întreaga mea viață am participat la expoziții, însă niciodată nu a trebuit să-mi caut lucrările în mijlocul unei astfel de confuzii.
    - Poate ar trebui să facem asta într-un mod sistematic. Hai să începem din acel unghi și să înconjurăm de-acolo întreaga cameră, pâne ne găsim tablourile.
    - Rugându-ne să fi fost expuse undeva la nivel optim, adăugă ea. Nivelul optim este reprezentat de acea margine ce înconjoară întrega încăpere, îi explică ea, observându-i privirea ironică. Are aproape doi metri și jumătate, astfel încât tablourile agățate la acest nivel sunt cel mai ușor de remarcat. Acest nivel al pereților este, de obicei, rezervat lucrărilor ce aparțin membrilor academiei, împreună cu acelea ale profanilor care sunt considerate de foarte bună calitate.
    Apucându-l de braț, începură să dea ocol camerei, în timp ce diferiți artiși se agitau prin jur manevrând scări și tot felul de materiale de pictură.
    Deși Kenneth își luase cu el o trusă plină de vopseluri și de pensule, hotărâseră împreună să nu aducă modificări lucrărilor lor decât dacă observau anumite detalii care băteau la ochi și necesitau modificări urgente.
    - Privește! Rebecca rămase locului, oprindu-l și pe Kenneth. Tablourile tatei despre Waterloo. Nu-i așa că sunt nemaipomenite?
    Cele patru tablouri aliniate unul lângă celălalt, la nivelul optim, dominau peretele. Un grup de oameni stupefiați se adunase pentru a putea admira lucrările.
    - Sir Anthony și-a atins obiectivul, spuse Kenneth încetișor. De-a lungul mai multor generații, oameniii vor privi aceste tablouri și vor înțelege ce înseamnă să te afli la Waterloo.
    Ea îi indică tabloul ce înfățișa linia de bătălie.
    - Aici apari tu, împreună cu regimentul tău, un pic mai la stânga de centrul imaginii.
    - De fapt, mă aflu aici, spuse el, arătând spre luptătorul din prim-plan ce păzea drapelul regimentului. Sir Anthony a repictat chipul sergentului pentru a-l face să-mi semene, cum, de altfel, a și spus că o va face.
    - După această expoziție vei fi celebru în toată Londra, spuse ea afișând un zâmbet naiv.
    El oftă.
    - Identitatea mea este slab vădită în tabloul tatălui tău. În ceea ce privește Corsarul, îmi pare rău,  însă trebui să-ți spun că a fost agățat aproape de tavan.
    - Departe de privirea mea, spuse ea cu voioșie. Păcat că nu există nicio femeie în comisie. Ar fi asigurat tabloului un loc mai bun.
    Râzând și tachinându-se, au continuat să dea ocol camerei. Era atât de multe de văzut și de discutat. Mult prea multe.
    Rebecca știa din propria experiență că era necesar să mai treacă o dată pe acolo, astfel încât să poată aprecia pe de-a-ntregul lucrările expuse.
    Cercetaseră doar doi pereți și evitaseră la limită să fie loviți de o paletă de culori scăpată de un tânăr nervos cățărat pe o scară, când Kenneth vorbi pe un ton liniștitor.
    - Privește într-acolo, spuse el.
    Tablourile lor atârnau unul lângă altul, și chiar puțin deasupra nivelului optim.
    Tabloul-pereche al lui Kenneth era situat la dreapta, iar cel al Rebeccăi, la stânga.
    - Slavă cerului, zise ea cu fervoare. Cariera ta este asigurată, Kenneth. Cu cât vei vrea să vinzi tablourile?
    - Efectiv nu m-am gândit decât să-mi văd lucrările expuse, spuse el, părând surprins.
    - Ei bine, ar fi timpul să te gândești. La urma urmei, scopul expoziției este de a atrage cumpărători.
    - Tu ți-ai stabilit prețurile? replică el.
    Privi către corsar și către femeia aflată în cădere.
    - Cele două tablouri nu sunt de vânzare. Totuși, nu m-ar deranja să obțin niște cereri de realizare a unor portrete.
    Un cuplu elegant se oprise pentru a privi tablourile.
    - Privește acele tablouri spaniole. Ce putere pot avea! Par atât de reale! exclamă bărbatul.
    Frumoasa femeie de la brațul lui se înfioră.
    - Eu cred că sunt oribile. Arta înseamnă grație, nu dezgust. Pe de altă parte, acestea sunt frumoase, spuse ea indicând tablourile Rebeccăi. Privește exaltarea de pe chipul acelei fete care se sacrifică în favoarea semenilor ei. O imagine extrem de tulburătoare afectiv. Privirea ei se opri asupra corsarului. Portretul piratului pare-a fi mai degrabă scandalos, însă este, cu siguranță, remarcabil, continuă ea atingându-și buzele cu vârful limbii. Mă întreb cine o fi modelul.
    Rebecca își înăbuși cu mâna râsetele, în timp ce îl trase pe Kenneth deoparte.
    - Acesta este un eșantion echitabil a ceea ce vom auzi spunându-se despre lucrările noastre. Iar tu, lordul meu corsar, te vei trezi în ziua de după deschiderea expoziției și vei descoperi că ești celebru.
    - Va trebui să părăsesc numaidecât Londra, spuse el tresărind. Tu prea te bucuri de întreaga situație, îi spuse el cu asprime când Rebecca izbucni din nou în râs. Ar fi trebuit să predau portretul lui Lilith. Astfel, bărbații ar fi fugit după tine în aceeași măsură-n care, spui tu, mă vor urmări femeile.
     - Prostii, replică ea atingându-și genele cu sfială. Nimeni nu s-ar putea gândi că o astfel de diavoliță senzuală a fost inspirată de o creatură atât de modestă ca mine.
    - Îți subestimezi mult prea mult puterea de atracție, Roșcățico, spuse Kenneth, și privirea i se îndreptă într-un punct din spatele ei.
    - Bună ziua, Frazier, spuse el ridicând vocea pentru a acoperi zgomotul din jurul lor.
    - Bună ziua, Kimball, Rebecca, răspunse cu blândețe Lord Frazier. Anthony mi-a zis că lucrările voastre au fost acceptate.
    - Acestea patru, spuse Rebecca arătându-i tablourile. Am avut șansa de a fi expuși într-o zonă bună.
    - Fără nicio îndoială, Anthony și-a folosit autoritatea.
    Frazier își îndreptă atenția asupra Transigurării, iar chipul său deveni lipsit de expresie.
    După un lung moment de tăcere, își îndreptă privirea spre celelalte tablouri, sfârșind cu Pieta.
    - Interesant, însă mi-e teamă că sunt un pic cam moderne pentru gusturile mele. Tare păcat că nu ai fost instruit cum se cuvine, Kimball. Dacă ai intenția de a continua să pictezi, ar trebui să folosești subiecte istorice. Cineva nu poate pretinde să fie un artist serios fără a cunoaște arta clasică - și metoda manieristă descrisă cu atâta îndemânare de către Reynolds.
    Rebecca nu părea surprinsă de faptul că el nu-i comentase tablourile. Frazier făcea parte din categoria celor care credeau că artiștii de sex feminin nu se puteau compara cu cei de sex masculin.
    - Ați predat vreo lucrare anul acesta? întrebă Kenneth pe un ton politicos.
    - Da, însă n-am găsit-o încă, spuse Frazier cercetând pereții încărcați peste măsură. Am ales să-l pictez pe Leonidas la Termopile. Consider că victoria grecilor din lupta cu persanii înfățișează unul dintre cele mai importante momente ale civilizației occidentale.
    - De acord, este un subiect nobil. Am văzut, în partea aceea, un tablou care cred că-l ilustrează pe Leonidas. Totuși, mă îndoiesc că este cel în cauză, ca urmare a nivelului la care a fost expus, spuse Kenneth arătând înspre un tablou aflat pe peretele opus, cam la jumătatea distanței dintre nivelul optim și tavan.
    Deși nu era imposibil de remarcat, părea cam departe de o poziție distinsă.
    Ochii lui Frazier fixară tabloul, în timp ce chipul său căpătă o expresie rigidă.
    - Acela este tabloul meu, remarcă el cu fermitate.
    Tonul vocii sale o alarmă pe Rebecca. Bărbatul era la un pas de apoplexie.
    - În mod evident, situarea lui în acel loc este o greșeală, spuse ea. Îmi amintesc de faptul că, au făcut o greșeală similară cu unul dintre tablourile tatei, continuă ea, lovindu-l discret cu piciorul peste gleznă pe Kenneth.
    - Astfel de prejudicii aduse muncii unui membru al Academiei sunt rușinoase, afirmă el, înțelegând și începând să gesticuleze spre tablou. O compoziție extraordinar de complexă. Cred că v-a luat ceva timp să o pictați.
    - Am muncit la el mai bine de doi ani de zile, spuse Frazier cu o expresie îmblânzită. Este una dintre cele mai bune lucrări ale mele.
    - Ar trebui să mergi și să vezi dacă se poate remedia poziția tabloului, zise Rebecca pe un ton compătimitor.
    - Da. Imediat voi avea grijă de asta. Neghiobii! exclamă Frazier și plecă fără a-și lua rămas-bun.
    - Să fie oare o eroare? întrebă Kenneth în șoaptă.
    Rebecca ridică din umeri.
    - Ca membru corespondent al Academiei, ar fi trebuit ca tabloul lui să fie expus în mod automat la nivelul optim. Cu toate astea, nu este foarte agreat de colegii lui de breaslă. Poate cineva din comisie a vrut să se răzbune pe el.
    - Ori asta, ori comisia a luat această hotărâre ca urmare a valorii lucrării.
    - Ești nepoliticos, spuse Rebecca suprimându-și un surâs. Tehnici nici nu e așa rea.
    - Însă e ușor de uitat, spuse Kenneth contemplând zecile de siluete dezbrăcate ce-și răsuceau săbiile și își purtau scuturile. Și extrem de absurd. Toți soldații pe care îi cunosc preferă să poarte uniforme atunci când luptă.
    - Taci, spuse Rebecca râzând. Aparține clasicismului, nu realismului modern.
    - Chiar și în urmă cu două mii de ani, soldații tot și-ar fi protejat părțile vulnerabile ale corpului, replică el cu fermitate.
    Zâmbind, ea îl apucă de braț, astfel încât să-și poată continua turul expoziției. Doar după ce se îndepărtară, ea observă că Lord Frazier fusese acostat de către o altă persoană, la numai câțiva metri de ea. Tot ceea ce putea vedea era spatele său țeapăn, dar era posibil ca el să fi auzit criticile lui Kenneth.
    Ea spera totușu să nu se fi întâmplat așa. În definitiv, mediocritatea nu-l face pe artist mai puțin sensibil.

                                                              Capitolul 26

                                          Sosise ziua balului de la Strathmore, iar Kenneth și Rebecca serveau o gustare în salon înainte de masa de seară, ce era anunțată mult mai târziu.
    - Aștept cu nerăbdare petrecerea de astă-seară, spuse el în timp ce lua încă o felie dintr-o prăjitură aromată. Acum, că expoziția a fost deschisă și amândoi am obținut un succes oficial, ne putem bucura de o seară plină de frivolitate.
    Rebecca zâmbi cu indulgență și împărți în ceștile lor ceaiul ce mai rămăsese.
    - Trebuie să recunosc că abia aștept, zise ea.
    El o urmări cu tandrețe pe măsură ce ea își savura ceaiul, imaginându-și că arăta la fel de delicios ca prăjiturile. Fiindcă în ultima vreme nu mai pictase până la epuizare, dorința de a face dragoste cu ea începea să capete proporții. Ar face bine să înceapă lucrul la seria de picturi pentru gravuri. În felul acesta, ar putea să-și consume o parte din această energie păcătoasă.
    Șirul gândurilor îi fu întrerupt în momentul în care Sir Anthony întră în salon, strălucind tot în ținuta lui de seară.
    Rebecca își ridică privirea.
    - Bună, tată. Credeam că te-ai dus la dineu deja, spuse ea.
    - Dintr-o clipă în alta, George și Malcolm trebuie să vină după mine, dar până atunci vreau să îți transmit ultimele noutăți, replică el. Rebecca, astăzi, în cadrul expoziției, două persoane au întrebat dacă ai realizat vreodată portrete. Mă aștept să primești vești de la ele. De asemenea, au existat câteva oferte extraordinare pentru Corsar, toate venite din partea unor doamne. Presupun că nu este de vânzare?
    - Așa este. Totuși.... cât de extraordinare?
    - Cinci sute de guinee.
    Rebecca își vărsă ceaiul.
    - Asta reprezintă o avere! exclamă ea.
    - Este oferta cea mai generoasă dintre cele confirmate cu fermitate, continuă el. O ducesă în vârstă a afirmat că ar fi dispusă să plătească o mie de guinee pentru el, dar înclin să cred că glumea.
    - Ești faimos, căpitane, spuse Rebecca rânjind către Kenneth.
    El privi cu melancolie în ceașca lui.
    - Poate îmi voi lăsa barba să crească, astfel încât să nu mă mai recunoască nimeni, spuse el.
    - Un interes considerabil a fost manifestat și față de tablourile tale, Kenneth. Te sfătuiesc să nu accepți mai puțin de trei sute de guinee pentru fiecare-n parte. Cred că vei putea să obții mai mult decât atât.
    - Credeți că valorează chiar atât de mult? întrebă Kenneth uimit.
    - Un tablou valorează atât de mult cât e cineva dispus să plătească. Nu te subestima! Cred că, în curând, va trebui să îmi găsesc un nou secretar, spuse Sir Anthony pe un ton plin de regret, în timp ce deschidea ușa ca să plece.
    - Așa este. Însă nu prea curând, răspunse Kenneth, cu gândul la sarcina lui încă neîndeplinită.
    Exact atunci sosiseră și Hampton, și Frazier. Din moment ce ușa salonului era deschisă, intraseră să îi salute.
    - Voi doi, tinerilor, ați dat dovadă de genialitate prin lucrările expuse, spuse Hampton. Rebecca, tablourile tale sunt superbe. În ceea ce mă privește, sunt extrem de încântat de faptul că am încheiat un contract cu tine, pentru a realiza seria lucărilor peninsulare, continuă el aruncându-i o privire lui Kenneth. Există vreo șansă ca, atunci când vor fi realizate primele gravuri, să pot împrumuta Corsarul pentru a-l agăța în vitrina magazinului meu? Ar face minuni pentru vânzări.
    În timp ce Kenneth scoase un oftat, iar Sir Antohny mustăci, Rebecca răspunse cu fermitate:
    - Nu cred că se va putea una ca asta, unchiule George, spuse ea.
    - Păcat, spuse Hampton clipind. Și astfel se ratează o bună ocazie de marketing.
    Lord Frazier urmărea această interacțiune cu  vagă expresie de aversiune. Omul avea nevoie de puțin simț al umorului, constată Kenneth.
    - E timpul să mergem. În seara asta cinăm împreună cu familia Benjamin West. Sir Anthony făcu o pauză, timp în care expresia lui captă atenția tuturor, apoi continuă: West dorește să-mi vorbească despre faptul că ar vrea să îi succed în funcția de președinte al Academiei Regale.
    Se așternu o liniște profundă, pe parcursul căreia Kenneth observă că Hampton părea luat prin surprindere, în timp ce Frazier arăta de-a dreptul șocat.
    - E minunat! exclamă apoi Rebecca, după care sări să-și îmbrățișeze tatăl. Cu sprijinul actualului președinte, punerea ta în funcție va fi garantată, la momentul potrivit.
    - Nădăjduiesc totuși că asta se va întâmpla peste câțiva ani. Îmi place de West și nu mă grăbesc să-l văd oale și ulcele, zise Sir Anthony. Dar, când va fi nevoie de un nou președinte, voi fi onorat să îndeplinesc această funcție.
    - S-ar putea ca Tom Lawrence să aibă ceva de spus în legătură cu asta, comentă Frazier pe un ton tărăgănat. Totuși, dacă West face o alegere echitabilă, șansele lui sunt nemaipomenite.
    - Anthony este, de departe, cea mai bună opțiune, spuse Hampton cu clădură în timp ce îi strânse mâna prietenului său. Cine știe? Poate că într-o zi Kimball va conduce, la rândul său, academia, spuse el privind-o pe Rebecca. Se vorbește deja despre punerea lui în funcția de membru corespondent, atunci când se va găsi un nou post vacant. Vei avea, astfel, onoarea de a fi și fiică, și soție de președinte.
    Acest gând era măgulitor, însă Kenneth observăă în ochii lui Frazier o furie veritabilă.
    - O astfel de discuție este extrem de nechibzuită după ce-au fost expuse doar două tablouri, spuse el pe un ton dezaprobator. De altfel, educația mea artistică este deficitară pe multe planuri.
    - Mă bucură faptul că ești conștient de asta, replică Frazier cu sarcasm. Ar fi păcat să devii infatuat, când, de fapt, nu ești altceva decât un novice.
    - E timpul să plecăm, spuse Hampton aruncându-i bărbatului o privire contrariată. Noapte bună, Rebecca, Kimball.
    După ce ușa se închise în urma celor trei bărbați, Rebecca vorbi:
    - Bietul Frazier! Cu siguranță îl ofensează faptul că steaua lui este eclipsată de strălucirea altora, spuse ea sărind către Kenneth, care își reluase locul pe scaun, și aruncându-și brațele cu entuziasm în jurul lui, fiind cât pe ce să-i verse ceașca pe care tocmai o ridicase. Însă de abia îmi vine să cred faptul că noi, restul, avem parte de-un asemenea succes extraordinar.
    Îi era ușor să aleagă între un ceai rece și căldura unui braț de femeie, așa că așeză deoparte ceașca și o trase pe Rebecca în poala lui.
    - Toate aceste lucruri ție ți le datorez, Rebecca. Dacă tu nu m-ai fi încurajat să pictez, nici că aș fi încercat vreodată.
    El îi oferi o sărutare ce se dorea amicală, dar care deveni, într-o clipită, profundă și plină de semnificații. Brațele ei alunecară în jurul lui, și ea își deschise gura și o apropie de a lui. Avea o aromă încântătoare și condimentată, de la prăjitură, un amestec amețitor, impetuos, ce îl excită pe dată.
    Își retrase capul, încercând să pretindă că nu era afectat de această îmbrățișare erotică.
    - Cu siguranță acest salon nu este locul potrivit. Și, de altfel, niciun alt loc.
    Pe moment, el observă la ea propria lui nesiguranță. Apoi expresia ei se schimbă, în timp ce exuberanța se transfigura într-o pasiune nechibzuită.
    - Ai dreptate. Atelierul meu ar fi un loc mult mai potrivit. Își ridică mâna și îi mângâie obrazul, cu o promisiune senzuală. Conform spuselor Laviniei, Corsarul îl înfățișează pe iubitul din visele oricărei femei, fiind tainic, periculos și irezistibil, simbolizând pasiunea pură.
    Aerul devenise greu de respirat. El o săltă din brațele lui, apoi se ridică.
    - Lavinia are o imaginație bogată.
    - Din contră, este foarte perspicace.
    În loc să se îndepărteze, Rebecca se apropie de el atât de mult, încât aproape îl atinse cu sânii. În vreme ce el o privea fix, hipnotizat, ea continuă:
    - Lavinia spunea că tabloul surprinde modul în care te văd eu, și pe bună dreptate.
    Ar fi trebuit să se îndepărteze, însă nu făcu asta.
    - Cum anume mă vezi tu pe mine?
    - Tainic, spuse ea. Își strecură mâna rece pe după gâtul lui și-i mângâie ceafa, apoi își trecu degetele prin părul lui și-și lipi sânii de pieptul său, cu o apăsare caldă, insistentă.
    Pulsul i-o luă razna din pricina dorinței, a tensiunii resimțite.
    - Periculos.
    În vârful picioarelor, ea îi atinse ușor cu buzele lobul urechii.
    O senzație puternică îi cutremură întregul corp, vibrând în membrele lui și pătrunzându-i în vintre.
    - Irezistibil, șopti ea în apropierea gâtului său.
    Buzele îi trecuseră pe deasupra obrazului, iar gura ei se înclină către a lui.
    El expiră brutal și o atrase în îmbrățișarea lui, însetat de licoarea gurii ei. Era asemenea vinului de ghimbir, ce calmează și agită în același timp. Era Lilith, diavolița dorinței aprinse. Mâinile lui trecură ușor peste coloana ei mlădioasă și se opriră pe moliciunea sculpturală a șoldurilor ei. O strânse cât mai aproape de el, simțindu-i fiecare formă a feminității ei pline de frumusețe. Fusese destul de copleșitor atunci când doar își imagina ceea ce s-ar putea afla sub rochia ei. Acum știa, iar această cunoaștere îi provoca un chin fiziologic. El voia ca ea să-și dezvăluie membrele frumos proporționate, sub privirea lui flămândă. Simțea nevoia unei echilibrări sălbatice combinate cu tandrețe, să se cufunde înăuntrul trupului ei primitor. Să vadă dezlănțuirea aprinsă din ochii ei și dulcea satisfacție ce avea s-o surprindă mai târziu.
    „Nu.”
    - Demonica Lilith, într-adevăr. Trimisă să-mi fure inima și reușind admirabil.
    Chinuit de regrete, o îndepărtă de el.
    - Un moment de nesăbuință poate fi iertat. Două ar fi prea mult.
    - Ce este așa de nechibzuit în a face dragoste? întrebă ea dând drumul panglicii care îi strângea părul, astfel încât acesta îi căzu pe umeri, arătând ca un voal castaniu poleit cu auriu. Și hai să renunțăm la aceste aiureli cum că ești doar un secretar umil. Ești viconte și un tânăr artist în plină ascensiune.
    El încercă să se gândească la ce fel de obstacole ar mai putea pune între ei, în afară de adevărul duplicității sale.
    - După ce am evitat o dată căsătoria forțată de o eventuală sarcină nedorită, am fi nechibzuiți să ne forțăm norocul și a doua oară. Îi mângâie obrazul delicat cu podul palmei. Mă amețești, spuse el.
    Rebecca îi prinse mâna și îi apăsă palma pe sânul ei. El deveni rigid, incapabil să se retragă.
    - Dacă asta-i tot ce te oprește, nu ai de ce să te îngrijorezi. Lavinia mi-a explicat cum pot preveni anumite consecințe nedorite. Chipul Rebeccăi devenise trandafiriu, însă nu renunță să-l privească. Am sus tot ce-mi trebuie pentru.... pentru a mă proteja.
    Stăpânirea lui fragilă se nărui asemenea unui castel din cărți de joc. De ce trebuiau ei să nege ceea ce amândoi își doreau atât de mult? Responsabilitatea lui față de Beth fusese îndeplinită, obligația față de Bowden era aproape de-a fi încheiată, și, pe deasupra, nu găsise nicio dovadă cum că Sir Anthony își omorâse soția. În doar câteva săptămâni, poate chiar zile, avea să-și redobândească controlul deplin asupra propriei vieți. Restituirea bijuteriilor ar trebui să-l salveze de la faliment, indiferent ce ar decide Bowden să facă cu bunurile ipotecate. Cu toate că aveau să rămână anumite restanțe, cel puțin putea, în sfârșit, să fie Kimball de Sutterton în adevăratul sens al cuvântului.
    Când toate astea se vor întâmpla, și el va putea să fie sincer cu ea.... Ei bine, era dornic să-și reconsidere sentimentele în legătură cu eventualii moștenitori dacă Rebecca ar scăpa de aversiunea față de căsătorie.
    În ceea ce privește acest moment, amândoi se înflăcăraseră - și exista doar o singură modalitate de a stinge flăcările.
    De data aceasta, el nu se va supune freneziei pripite a primei lor acuplări. Ea știa cum să dăruiască, dar avea nevoie ca el să o învețe cum să primească. Îi cuprinse fața cu palmele.
    - Dacă acest corsar este un amant de vis, tu ești ibovnica ideală. Pasională. Deschisă. Atrăgătoare mai presus de cuvinte, spuse el oferindu-i un sărut lung, vlăguitor. Făcu o pauză pentru a putea respira. Lilith, pregătește-te, căci ești irezistibilă, îi șopti el.
    - Prea bine, spuse ea cu un glas răgușit. Ne vedem în atelier.
    Părăsiră salonul la o distanță cuviincioasă unul de altul. Chiar și așa, oricine i-ar fi văzut și-ar fi dat seama de ce avea să urmeze. Acest lucru se putea înțelege  din privirea ei incandescentă și din părul desfăcut, dar cu siguranță și din expresia de pe chipul lui.
    Din fericire, nu-i văzuse nimeni. El se duse direct spre atelier. Acolo, luă pledul de pe divan și îl întinse pe covorul din dreptul șemineului. În plus, făcu focul, căci altfel ar fi fost prea frig pentru ca ea să poată sta dezgolită, iar el voia să-i vadă fiecare centimetru al corpului.
    În clipa când el termină de îndepărtat cizmele, vestonul și cravata, ea intră în atelier. O întâmpină în mijlocul camerei, năpustindu-se asupra ei cu un sărut prelung.
    Rebecca îi scoase cămașa, așezându-și ambele mâini pe pieptul lui dezgolit. Palmele ei erau reci în comparație cu trupul lui febril.
    - Mi-am dorit cu ardoare asta, răsuflă ea.
    - Și eu. Doamne, Dumnezeule, și eu.
    Îi desfăcu micii nasturi ai corsajului cu o stângăcie dată de nerăbdare.
    Partea de sus a îmbrăcăminții ei dispăru.....
    - Lasă-mă să te privesc, îi ceru ea cu voce răgușită, în timp ce el se ridica.
    Se conformă, scoțându-și brusc îmbrăcămintea, atât de brutal, încât cei doi nasturi pocniră și se rostogoliră pe podea.
    Privirea ei înflăcărată îl făcu să se simtă asemenea irezistibilului amant din tabloul ei.
    - Corpul tău înfățișează un nud magnific, îi spuse ea ușor amuzată. Oscilez între a-l picta și a-l săruta.
    - Tabloul mai poate să aștepte, spuse el năpustindu-se asupra ei și ridicând-o în brațe pentru simpla plăcere de a o simți atât de aproape.
    Părul ei căzu peste brațul lui, răsfirându-se până aproape de genunchi, asemenea unei cascade ispititoare. El își ghemui fața în culcușul dintre gâtul și umărul ei.
    - Avem altceva mai bun de făcut.
    Ea profită de avantajul apropierii pentru a-i ciuguli urechea.  El gemu, simțindu-se ca și cum toate terminațiile nervoase ale trupului său erau înfierbântate. Se așeză într-un genunchi și o întinse pe așternutul moale din dreptul șemineului. Ea era asemenea unui ivorin înflăcărat, un fel de festin destinat întregii sale simțiri. Se întinse lângă ea, presărând-o cu sărutări fierbinți de-a lungul gâtului.
    Ea i se dezvluise, arcuindu-și spatele, în timp ce trupul ei subțire tremura neputincios.
    - Acum, Kenneth.
...........................................
    Reveniră treptat la realitate. Se prăbușiră amândoi ca urmare a epuizantei amorțiri a membrelor. În vreme ce își trăgea sufletul, se întoarse pe o parte și o trase lângă el.
    Părea prea mică, prea fragilă pentru înverșunarea pasională de care dădea dovadă. Și totuși, trupul lui încă tremura în urma energiei consumate în timpul împerecherii lor.
    Singurele sunete ce puteau fi deslușite erau ticăitul ceasului, sforăitul cărbunilor încinși și hârșâitul respirației lor precipitate. Își strecură degetele în voalul castaniu și umed al părului ei. Lilith. Roșcățica. Rebecca. Era o colecție de paradoxuri, blândă și totodată fioroasă, aspră și totodată tandră.
    El se rugă la Dumnezeu ca, la momentul potrivit, ea să îl accepte, căci se îndoia că el va avea puterea să se desprindă de ea.

    Rebecca ațipi, culcușită în brațele lui Kenneth. O satisfacție mai mare era imposibil de imaginat. Însă timpul trecea.
    - Chiar trebuie să mergem la bal? murmură ea când începu să simtă lipsa greutății lui.
    - Ma tem că da. Kennetho mângâie alene de la umăr până la șold. Cred că Strathmore este bărbatul care a aranjat ca bijuteriile familiei Wilding să fie returnate. Mi-ar plăcea să-i mulțumesc, chiar dacă indirect.
    - Este un motiv foarte bun pentru a merge, spuse ea răsucindu-se pe spate pentru a-l vedea pe corsarul ei. Tot ce remarcase Lavinia la tabloul ei se afla aici și chiar mai mult decât atât. Pentru un soldat, nu ai prea multe cicatrici.
    - Din fericire, nu m-am ales niciodată cu leziuni semnificative. Rănile serioase de pe câmpul de luptă au aproape întotdeauna drept consecință ori amputarea, ori moartea. Exceptând cazul lui Michael, care este indestructibil, adăugă el zâmbind.
    Ea se ridică și își strecură mâna de-a lungul spatelui lui.
    - Pot simți aici câteva urme vagi. Cândva ai spus că ai fost biciuit?
    El aprobă.
    - La începutul carierei militare. Soldații de rând pot fi flagelați din diferite motive. În cazul meu, a fost vorba despre nesupunere. Am fost condamnat la o sută de lovituri de bici.
    - Te făceai vinovat?
    - Absolut, spuse el privind către foc. Deși eram doar un simplu soldat, încă aveam aroganța originii mele. I-am dat de înțeles ofițerului că îl consideram un idiot. Nici nu știa, nici nu-l interesa faptul că eu eram onorabilul Kenneth Wilding, moștenitorul vicontelui Kimball. Am fost legat de o pereche de pari încrucișați, după care am fost altoit zdravăn, pe spate, cu un gârbaci. Expresia lui devenise profund contemplativă. Va trebui să desenez această scenă pentru seria lui George Hampton. Vezi tu, cel care biciuiește este un toboșar. Ei au brațe puternice. Ceilalți toboșari bat pasul pe loc, cu o bătaie pentru fiecare lovitură asupra cărnii.
    Ea tresări la imaginea extrem de vie pe care o evocă el.
    - Ai fi putut fi omorât.
    - Nicidecum. Doctorul regimentului stă în preajmă pentru a opri schinguirea în cazul în care soldatul pare în stare critică, replică el pe un ton sec. După ce amărâtul de întremează destul, sunt administrate celelalte lovituri.
    - Dar asta e o barbarie!
    - Se prea poate, însă este eficace. O privi, zâmbind neputincios. Am învățat că originea mea a încetat să conteze în clipa când m-am sustras poziției mele din cadrul societății. A fost primul pas pentru a deveni un soldat adevărat.
    Ea îi atinse liniile aspre ale chipului, reflectând asupra faptului că această experiență îl deosebea de oricare alt bărbat pe care îl cunoscuse vreodată. Experimentase și traiul privilegiat, dar și represiunea dură.  Simțise brutalitatea și pericolul, dar în același timp apreciase și frumusețea. E posibil ca astfel de constraste să-l fi format ca artist. De asemenea, îl făceau un iubit fără pereche - și nu avea nevoie de o experiență considerabilă pentru a ști asta.
    - Când ai devenit ofițer, ai ordonat flagelarea?
    - Atunci când a fost necesară. Dacă cineva are de-a face cu niște bărbați duri, uneori măsurile luate sunt dure. Se ridică sprinten. E timpul să revenim cu picioarele pe pământ, Roșcățico.
    Mult mai interesată de aspectul corpului lui decât de cuvintele sale, apucă o tăbliță și niște cretă de pe masa apropiată și începu să deseneze.
    - Dacă tu crezi că asta e ceva tragic, stai să vezi când te voi portretiza sub înfățișarea lui Hercule! Proporțiile tale și musculatura clar definită arată superb. Îl voi întreba pe unchiul George dacă vrea să-i realizez o serie de gravuri ce înfățișează nuduri masculine savuroase, clasice.
    Văzându-i schița, el porni, amenințător, cu pași repezi spre ea.
    - Fă tu asta, și Lilith va deveni, în cadrul expoziției de anul viitor, lucrarea cea mai apreciată.
    - Un gentilom nu ar expune așa ceva, spuse ea cu trufie.
    - Cine a spus ceva despre vreun gentilom? Ai vrut un pirat, iar asta e ceea ce vei primi. Un corsar periculos care trăiește pentru a ataca fecioarele nevinovate.
    Ea chicoti.
    - Atunci o să fiu în siguranță.
    - Nimeni nu este în siguranță când vine vorba despre un corsar, spuse el și se aruncă asupra ei.
    Ea scoase un țipăt scurt și încercă, fără reușită, să scape din strânsoarea lui. El aruncă deoparte materialele pentru desen și se trânti cu ea de-a lungul covorului, sărutând-o cu fiecare chicotit al ei.
    - De atlfel, nimeni nu se află în siguranță când vine vorba despre Lilith, replică ea respirând cu greutate în timp ce încerca să riposteze, ciupindu-l de umăr și atingându-l în modurile despre care știa că îl înnebuneau.
    Ea își făcuse bine temele. El gemu, și-i fixă încheieturile mâinilor pe pătură.
.....................................

                                                              Capitolul 27

                                     În ciuda partidei de amor, Kenneth și Rebecca ajunseseră la bal la o oră rezonabilă. El se amuză de expresia ei serioasă în timp ce-și salutau gazdele. Cine n-o cunoștea putea crede că era o făptură blândă și neputincioasă. Însă el știa adevărul.
    Pe când se îndreptau către sala de dans, ea își ridică ochii, și privirile li se întâlniră. El trăia minunatul sentiment al apropierii dintre ei, de parcă fiecare se afla în pielea celuilalt.
    - La ce te gândești? îl întrebă ea cu un zâmbet larg, provocator.
    Profitând de zarva din jurul lor pentru a putea răspunde fără a fi auzit, îi vorbi încetișor:
    - Mă gândesc la faptul că te-ai transformat dintr-o diavoliță dezgolită într-o doamnă elegantă, cu o extraordinară rapiditate. Mă gândesc că mi-ar plăcea să pătrund cu tine într-o cameră goală și să mă năpustesc asupra ta. Și că aș fi nebun de fericire să petrec o întreagă noapte doar cu tine.
    Obrajii ei se aprinseră într-un mod fermecător.
    - Și vei acționa în conformitate cu ceea ce dorești?
    - Ah, va trebui să-mi acorzi mai mult dansuri decât s-ar cuveni.
    Tocmai începuse un vals, așa că Kenneth o conduse pe ringul de dans. Se gândea că, din moment ce nu se putea năpusti asupra ei, valsul era cea mai bună opțiune.
    Când muzica se opri, traversară sala de dans, salutând politicos lumea. Rebecca se simțea mult mai în largul ei decât la primul bal, iar invitațiile la dans se dovediră mult mai numeroase. Data trecut, Michael își rugase prietenii să aibă grijă de ea pentru a nu se simți marginalizată. Acum, brbații veneau la ea din proprie inițiativă.
    De vreme ce Rebecca se afla printre cunoscuți, Kenneth părăsi sala pentru a avea o discuție particulară cu gazda sa, Lord Strathmore.
    După un schimb de politețuri, el aduse în discuție miraculoasa schimbare a atitudinii mamei sale vitrege în legătură cu bijuteriile familiei Wilding, exprimându-și profunda recunoștință față de acest deznodământ.
    Strathmore zâmbi malițios, confirmându-i astfel lui Kenneth rolul lui în tot ceea ce se întâmplase.
    Sperând ca într-o bună zi să se ivească oportunitatea de a-i întoarce favorul lui Strathmore, Kenneth se plimbă în jurul camerei, vorbi cu diferiți prieteni și chiar dansă. Calculă cum să facă să o intercepteze pe Rebecca la timp pentru dansul de după cină, pe care el însuși și-l rezervase. O privi de mai multe ori dansând, zveltă și fermecătoare. Nu îi putea invidia pe bărbații care aveau șansa de a dansa cu ea. La urma urmei, el era norocosul care-și petrecuse jumătate din zi în brațele ei.
    Michael Kenyon îl strigă, iar Kenneth se îndreptă spre el pentru a-l saluta.
    - Am fost astăzi împreună cu Catherine la Somerset House, îi spuse Michael după un schimb de complimente. Ai progresat foarte mult de la schițele în cărbune ale lui Ludovic cel Leneș.
    - Un câine care nu se mișcă niciodată poate fi un subiect ușor de reprezentat, spuse el cu un rânjet.
    - Sper că tablourile tale nu au fost încă promise cuiva, continuă Michael. Accepți o mie de guinee pentru amândouă?
    Kenneth rămase cu gura căscată.
    - Este absurd! Sau poate vrei să faci vreun act de caritate?
    - Știam că vei spune una ca asta, zise calm prietenul lui. Din contră, strănepoții mei îmi vor mulțumi pentru înțelepciunea de a cumpăra două dintre magnificele tablouri Wilding. Prețul pe care sunt dispus să-l plătesc va fi considerat o nimica toată.
    Kenneth zâmbi nesigur.
    - Ești sigur că ți le dorești atât de mult pe ele?
    - Eu și Catherine am fost, de asemenea, în Spania, spuse Michael încetișor. Aceste picturi au o încărcătură specială pentru amândoi.
    - În cazul acesta, sunt ale voastre, spuse Kenneth strângându-i mâna. Și apoi, din când în când voi putea veni să le văd.
    - Am speranța că așa se va întâmpla. Trebuie să-i spun lui Catherine. Era îngrijorată ca tablourile ar putea fi vândute altcuiva.
    Făcând un semn de rămas-bun, Michael plecă în căutarea soției sale.
    Puțin amețit de afacerea tocmai încheiată, Kenneth se întoarse pentru a se uita după Rebecca. În shimb, aproape că se ciocni de Lord Bowden.
    Cu toate că Bowden nu era un bărbat corpolent, expresia de pe chipul lui prevestea o furtună cumplită.
     - Mă gândeam eu că te voi găsi aici, Kimball, zise el pocnind din degete. Ai refuzat să te întâlnești cu mine sau să-mi răspunzi la scrisori, dar cu siguranță vei vorbi acum cu mine.
    Kenneth tresări. Uitase că avea să vină și ziua aia când Bowden avea să se întoarcă la Londra. Ba chiar, în ultimele două săptămâni, gândise prea puțin, excepție făcând pictura și Rebecca.
    - Îmi pare rău. Chiar nu am încercat să vă evit. În ultimele zile am fost mult prea ocupat pentru a merge să-mi verific corespondența. Sunt de acord cu faptul că a venit vremea ca noi doi să discutăm. Când ar fi un moment bun pentru dumneavoastră?
    - Vom vorbi acum, spuse Bowden scrâșnind din dinți. Dacă este necesar, chiar în mijlocul acestei săli de bal.
    Bărbatul se afla în punctul de a exploda, iar Kenneth nu-l putea condamna pentru asta. Din fericire, Rebecca dansa, astfel că nu îl putea observa pe Kenneth părăsind sala de bal.
    - Cred că amândoi am prefera puțină intimitate. Haideți să căutăm o încăpere goală.
    Bowden încuviință din cap sumbru, și astfel pătrunseră împreună prin mulțimea gălăgioasă.
    Mintea lui Kenneth funcționa la capacitate maximă, însă fără niciun rezultat. Nu avea nimic de spus pentru a mulțumi un bărbat care voia să-l distrugă pe Sir Anthony.

    Cadrilul se încheie, iar Rebecca, cu răsuflarea întretăiată, îi mulțumi partenerului ei de dans. După aceea privi împrejur după Kenneth, care trebuia să îi fie partener la următorul dans. Spre surprinderea ei, îl văzu părăsind sala de bal împreună cu un bărbat pe care nu îl recunoștea. Îi urmări cu mare atenție, răcorindu-se cu ajutorul evantaiului pe care era pictată o pisică roșiatică. Îi era mult mai drag decât verigheta de diamant, de vreme ce inelul avea să-l returneze la un moment dat. Însă evantaiul era al ei.
    Rebecca ieși din sala de bal la timp pentru a-i vedea pe cei doi bărbați dispărând pe o ușă din dosul coridorului.
    Îi urmă, curioasă. Ușa se deschise fără zgomot, lăsând-o să pătrundă într-o bibliotecă lungă și îngustă. Camera era împărțită în două de o arcadă. Deși capătul camerei dinspre ea se afla în umbră, lumina unei lămpi și pâlpâiala unui foc pătrundeau până la ea, alături de un murmur de voci masculine.
    Rebecca ezită. Poate Kenneth discuta vreo afacere, poate își vindea tablourile. Chiar nu ar trebui să îl întrerupă. De vreme ce nu putea fi văzută de cei doi bărbați, se putea retrage în liniște și îl putea aștepta în sala de bal.
    Se întoarse și, tocmai când puse mâna pe mânerul ușii, auzi un bărbat necunoscut ridicând vocea.
    - Să te ia naiba, Kimball! Te-am angajat să găsești dovezi privind fărădelegile lui Anthony, nu să te căsătorești cu fiica lui! Te-a cumpărat folosindu-se de fiică-sa și de averea ei?
    Rebecca îngheță. Cu siguranță nu auzise bine. Se îndepărtă de ușă cu urechile ciulite.
    - Logodna a fost mai degrabă un accident, nu are nimic de-a face cu Sir Anthony, se auzi vocea adâncă a lui Kenneth.
    Rebecca știa că logodna lor era falsă, dar totuși erau iubiți, și o rănea să audă că el vorbea pe un ton atât de indiferent despre relația lor. Se strecură în apropierea arcadei și se așeză în așa fel încât să nu fie văzută, dar să nu îi scape o vorbă din ceea ce se discuta.
    - Atunci faci un joc dublu de capul tău, spuse celălalt bărbat pufnind cu dispreț. Când m-am întors la Londra și am aflat de la soția mea că nepoata pe care nu o cunosc se logodise, am făcut cercetări. O minte bănuitoare ar putea crede că ai conspirat cu târfa aia de Lavinia Claxton pentru a fi prins într-o situație atât de compromițătoare cu fata. Până la urmă, ea e moștenitoarea averii lui Helen. Ar fi trebuit să bănuiesc că o moștenitoare mai trecută s-ar dovedi irezistibilă pentru un bărbat cu situația ta financiară.
    - Lord Bowden, le insultați atât pe Lady Claxton, cât și pe domnișoara Seaton, spuse Kenneth pe un ton mușcător. Să nu mai faceți așa ceva! Aveți tendința de a vedea comploturi acolo unde nu este cazul. Repet, relația mea cu domnișoara Seaton nu are nimic de-a face cu investigația.
    Bowden? Doamne, Dumnezeule, însoțitorul lui Kenneth era fratele tatălui ei. Avea acceași sileută și un fel de a se mișca similar. Dar oare de ce dorea acesta ca fratele lui să fie cercetat, după atâția ani de când se certaseră?
    Omul trebuie să fie nebun....
    Însă Kenneth era unealta lui. Șocată până peste poate, Rebecca își odihni fruntea pe peretele rece, acoperit cu brocart.
    - Ai avut la fel de mult noroc cu investigația pe cât ai avut cu curtatul? îl întrebă unchiul ei pe un ton rece.
    - Nu am avut succes în sensul în care doriți dumneavoastră. Vă voi trimite un raport, dar am vorbit cu toți cei care ar putea ști ce s-a întâmplat și pur și simplu nu există dovezi că ar fi existat o mână criminală. Poate voi reuși să aflu ceva în Țara Lacurilor, dar nu vă pot promite nimic.
    - Trebuie să existe dovezi, Kimball, mârâi Bowden. Găsește-le!
    Rebecca auzi apoi zgomot ușor de pași care se deplasau prin cameră. Nu erau ai lui Kenneth. Apoi o ușă deschise și se închise la loc, trântindu-se.
...................................................................................

    „Nimic nu este permanent în lumea asta nedreaptă, nici măcar problemele noastre.”
                       Charlie Chaplin

Râul de foc, Mary Jo Putney

...................................................................................
                                                   10.

                         - Ia uite cine a venit să ne felicite cu ocazia logodnei, dragul meu, spuse Rebecca cu umorul ei răutăcios în privire.
    - Bună, Kenneth. Îți pare rău că ne vezi? întrebă Beth cu o privire neliniștită, ridicându-se și apropiindu-se de el.
    - Nu. Mai avem încă o mulțime de ani de recuperat, spuse el îmbrățișând-o. Cu toate astea, mă surprinde că ai bătut atâta drum, până la Londra. Cum Dumnezeu m-ai găsit?
    - Verișoara Olivia a văzut anunțul de logodnă și a spus că ar trebui să o vizitez pe logodnica ta, spuse Beth desprinzându-se din îmbrățișarea lui. Ea a rămas la Sutterton din cauza unei răceli, însă eu și Jack am aflat cu destulă ușurință unde locuiește Sir Anthony Seaton de îndată ce am ajuns la Londra. Ce noroc că te-am găsit aici! continuă ea pe un ton sec.
    Beth avea toate motivele să pună la îndoială motivul pentru care îi ascunsese lucrurile, și Kenneth fu recunoscător că nu o făcea.
    - Arăți mult mai bine decât când ne-am văzut ultima oară, Jack, zise el făcând un pas înainte, cu brațul pe talia surorii lui, după care luă mâna prietenului său.
    - Bedfordshire și Beth au făcut minuni, domnule.
    În timp ce își strângeau mâinile, Kenneth observă că celălalt bărbat părea nervos ca un șoarece pe o plităă încinsă. În plus, era ciudat de formal. Poate la moșie apăruseră probleme atât de serioase, încât acesta crezuse de cuviință să vină să i le spună prin viu grai.
    - Jack dorește să îți vorbească în privat, spuse Rebecca, confirmându-i bănuielile. Salonul mic ar trebui să fie liber acum, continuă ea.
    Începând să se îngrijoreze cu adevărat, Kenneth îl conduse pe Jack în salonul cel mic.
    - Sunt probleme la Sutterton? îl întrebă el direct de îndată ce închise ușa după ei.
    - Ah, nu, spuse Jack, începând să măsoare camera în lung și-n lat. Cel puțin nu sunt probleme legate de moșie. Din punctul ăsta de vedere totul merge bine.
    - Atunci de ce ești așa nervos?
    Jack începu să își maseze brațul beteag, de parcă ar fi încercat să aline o durere imaginară.
    - Am.... am venit să îți cer permisiunea de a mă căsători cu Beth, spuse el.
    - Voi fi fericit să îți dau binecuvântarea mea când va sosi momentul, spuse Kenneth surprins, dar, când mi-ai scris despre intențiile tale, ai spus că e prea devreme, și eu am fost de acord. Nu vă cunoașteți de prea multă vreme, iar viitorul moșiei este încă nesigur.
    - Îmi e teamă că nu mai putem aștepta, spuse Jack înghițind în sec. Sau poate ar fi mai corect să spun că nu am așteptat.
    Între cei doi se lăsă o tăcere de rău augur.
    - Vrei să spui că Beth e însărcinată? tună Kenneth cu o voce amenințătoare.
    - Așa credem, spuse bărbatul mai tânăr, cu o privire amărâtă, dar hotărâtă, susținându-i însă privirea lui Kenneth. Îmi pare rău, domnule. Trebuie să mă provocați la duel, aveți tot dreptul să o faceți. S-a.... s-a întâmplat o singură dată, și nu am plănuit așa ceva, dar asta nu mă scuză cu nimic. Mi-ați salvat viața, iar eu vă răsplătesc seducându-vă sora, spuse el cu o grimasă. Tot ce pot spune este că o iubesc pe Beth din tot sufletul și jur că o voi iubi mereu și voi avea grijă de ea, chiar dacă Sutterton va fi vândută și va trebui să îmi găsesc de lucru în altă parte.
    Prima reacție de mânie de frate a lui Kenneth fu urmată repede de o recunoaștere a ironiei sorții. Nu putea să o facă pe virtuosul atâta vreme cât el și Rebecca ar putea fi nevoiți să meargă în grabă la altar. Dumnezeu îi era martos că înțelegea cum anii petrecuți în iureșul războiului pot face un bărbat să tânjească după căldura vindecătoare a brațelor unei femei - atât de mult, încât dorința să îi întunece judecata.
    - Deși nu este chiar cum mi-aș fi dorit, bănuiesc că nu e nicio problemă, spuse el trăgând adânc aer în piept. Presupun că v-ați sedus unul pe celălalt. Beth poate fi destul de hotărâtă.
    Jack zâmbi trist, iar Kenneth înțelese că avea dreptate. Cu siguranță Beth și Rebecca semănau din anumite puncte de vedere, deși Kenneth se îndoia că sora lui era la fel de minunat de nerușinată. După ce îi trecu prin fața ochilor o amintire a lui Lilith scuturându-și provocator părul de foc pe umeri, Kenneth vorbi din nou:
    - Ne întoarcem în salon să le dăm vestea doamnelor?
    - Reacționați foarte bine, domnule, mai bine decât merit, spuse Jack, părând extrem de ușurat.
    - Am văzut amândoi multe lucruri groaznice pe lumea asta, în comparație cu care impetuozitatea dragostei este o problemă infimă. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi mai spune domnule! continuă Kenneth, aruncându-i o privire severă bărbatului mai tânăr.
    - În situația de față, ar fi cu atât mai insultător să mă adresez dumneavoastră pe numele de botez, spuse Jack cu un zâmbet timid.
    - De vreme ce vom deveni cumnați, ai face bine să îmi spui Kenneth. Ce ai fi făcut dacă nu ți-aș fi dat permisiunea să o iei de soție? îl întrebă el în timp ce se îndreptau spre ușă.
    - M-aș fi căsătorit oricum cu ea. Beth e majoră. Niciunul dintre noi nu voia însă să își înceapă viața în comun îndepărtându-se de dumneavoastră, spuse Jack, ținând ușa deschisă pentru Kenneth.
    Iată un punct de vedere bun și practic. În timp ce se îndreptau din nou spre salon, Kenneth își dădu seama că se simțea atât de încântat de căsătoria surorii lui, că nici nu mai conta că momentul nu era chiar cel mai potrivit. Atât Beth, cât și Jack erau liniștiți și păreau a fi tare îndrăgostiți. Spera doar că avea să îi poată oferi cât de curând surorii lui zestrea la care avea dreptul. Nu voia să vadă tânărul cuplu forțat să trăiască de pe o zi pe alta, mai ales că așteptau și un copil.
    Intrară amândoi în salon.
    - Jack mi-a cerut mâna ta, și am de gând să mă asigur că vă căsătoriți înainte să afle ce drăcușor ești. Cum suntem cu toții la Londra, ce-ar fi să vă căsătoriți în baza unei permisiuni speciale în următoarele câteva zile?
    - O, Kenneth! Ești cel mai bun frate! exclamă Beth strălucind de bucurie, aruncându-se ușurată în brațele lui.
    - Nu sunt, și tu știi asta. Jack o să aibă grijă de tine mai bine decât am avut eu, spuse el îmbrățișând-o în timp ce mintea i se pusese deja la treabă, găsind idei despre cum ar putea să îi facă nunta de neuitat, în ciuda grabei și a lipsei de bani. Sosise vremea să ceară câteva favoruri.
    - Michael și Catherine Kenyon stau la reședința Ashburton House, spuse el dându-i drumul lui Beth. Michael a tot subliniat cât de mare și de pustiu e acel loc. Cred că se vor bucura să vă aibă oaspeți pentru câteva zile.
    - Dacă ar fi acord, ar fi mult mai comod decât să stăm la han, spuse Jack cu un zâmbet mulțumit.
    - Știu că de-abia m-ai cunoscut, Beth, spuse Rebecca ezitând, dar, dacă nu ai nicio prietenă la Londra cu care să stai, aș fi onorată să fiu eu aceea.
    Beth îi acceptă oferta pe loc. Cum începură deja să planifice nunta, Kenneth le trimise o scrisoare lui Michael și lui Catherine pentru a vedea dacă puteau să găzduiască două persoane. Michael îi răspunse într-o oră, spunând că orice ofițer din regimentul 95 și orice soră a lui Kenneth aveau să fie bineveniți sub acoperișul lui. Răspunsul fu livrat alături de o trăsură frumoasă aflată la ordinele oaspeților.
    Undeva în mijlocul acestui haos, tensiunea dintre el și Rebecca se evaporă.
    O altfel de tensiune se instală atunci când Kenneth se gândi ce fel de mireasă ar fi ea. Privindu-i pe Beth și pe Jack urcând în trăsură, se întrebă dacă nu cumva căsătoriile erau contagioase.

    În ziua următoare, George Hampton veni în vizită cu o gravură de probă a celui de-al treilea tablou al lui Sir Anthony din seria Waterloo.
    Cei doi bărbați se certară zgomotos până căzură de comun acord în privința zonelor care trebuiau îmbunătățite. Sir Anthony se întoarse în atelierul lui, și Hampton se pregăti să plece, când Kenneth îl abordă.
    - Mi-ar plăcea să vă vorbesc la un moment dat, domnule. Când ar fi convenabil pentru dumneavoastră?
    - Am câteva clipe libere chiar acum. Apropo, felicitări, spuse Hampton bătându-l pe umăr pe bărbatul mai tânăr. Cred că tu și Rebecca vă veți potrivi de minune. M-am amuzat când am aflat că i-am dat ordine unui viconte, spuse el chicotind, dar cred că aș fi făcut asta chiar dacă aș fi știut.
    - Am..... am ceva să vă arăt, spuse Kenneth, simțindu-se mai nervos decât atunci când aștepta atacul cavaleriei franceze.
    Îl conduse la birou și scoase la iveală un portofoliu cu o duzină de desene pe care le selectase dintre lucrările lui realizate când fusese încartiruit pe continent.
    Hampton își ridică sprâncenele stufoase în semn de uimire, văzând imaginea cu soldatul rănit de moarte care o afectase atât pe Rebecca.
    Gravorul o studie fără o vorbă o lungă perioadă de timp, răsfoind apoi celelalte crochiuri. Când termină, ridică privirea cu o expresie extrem de aspră.
    - De unde ai astea? întrebă el.
    - Eu le-am desenat, spuse Kenneth trăgând adânc aer în piept, știind că făcea un pas important.
    - Serios? Habar n-aveam că ești artist.
    - Desenez de când mă știu, răspunse el simplu.
    - I-ai arătat lui Anthony lucrările tale?
    - Nu a fost niciun motiv pentru care să le vadă. Cu toate acestea, Rebecca crede că desenele sunt bune.
    - Cam are dreptate. O să vă potriviți chiar mai bine decât am crezut, spuse Hampton închizând portofoliul și așezând una dintre mâini pe coperta din piele. Îmi dai voie să fac gravuri după ele? Deși războiul s-a încheiat, există încă un interes crescut pentru subiectele militare.
    - Sperasem că veți vrea să faceți asta, spuse Kenneth ezitând, încercând să găsească vorbele potrivite pentru a sublinia faptul că îl interesau atât banii, cât și onoarea de a-și vedea opera publicată. Deși m-am ocupat de contabilitatea lui Sir Anthony, nu am nici cea mai vagă idee ce aranjamente financiare ar trebui făcute pentru desenele unui necunoscut.
    - Hmm, bună încercare, spuse Hampton, încruntându-se gânditor, în timp ce scoase o țigară și o aprinse. Bănuiesc că aș putea să profit de ignoranța ta și să îți ofer zece lire pentru toate. Ar fi însă un mod cam urât de a mă purta cu viitorul soț la finei mele.
    - De fapt, am auzit că sunteți foarte generos cu artiștii ale căror lucrări le folosiți, spuse Kenneth respingând sentimentul de vinovăție legat de falsa logodnă.
    - E vorba doar despre a face afaceri bune. Asta îmi garantează că am posibilitatea de a alege dintre opere de primă mână, spuse Hampton strâmbându-se de parcă ar fi fost acuzat de furt. Ai un stil deosebit. În ce mod am putea profita de pe urma lui? continuă el bătând darabana pe birou. Poate am putea face o serie intitulată „Viziunea unui soldat asupra recentului război”. Am putea scoate majoritatea gravurilor individual, apoi o carte cu cele adăugate mai nou. În acest mod, lumea va fi nevoită să cumpere cartea pentru a avea celelalte gravuri.
    O serie! O carte!
    - Veți avea nevoie de mai multe. Cum ar trebui să fie? întrebă Kenneth încercând cu greu să-și ținăă în frâu entuziasmul.
    - Cu siguranță mai multe scene de luptă. Cam câte lupte au fost duse, atâtea tablouri, răspunse gravorul scoțând un nor gros de fum. În plus, oameni, orașe și peisaje, ca subiecte militare. Poți să faci asta?
    - Am participat la aproape toate bătăliile importante și am o memorie bună a detaliilor. Prea bună, se gândise Kenneth adesea, dar se pare că acum această capacitate a lui avea să se dovedească valoroasă. Îi plăcea ideea unei serii. Primele lui încercări de a-și elibera cele mai negre amintiri pe hârtie îl făcuseră să își dorească să facă mai mult de atât. Poate că, după ce avea să povestească propriul război, avea să se elibereze de el.
    - Ce zici de două sute de lire avans contra unui procentaj din vânzări? întrebă Hampton pufăind și mai mult fum în timp ce medita. Dacă am dreptate, și de obicei cam am, în următorii câțiva ani ai putea scoate un venit frumușel din proiectul ăsta.
    Era mai mult decât sperase Kenneth. Ajungea pentru un dar de nuntă decent pntru Beth și Jack.
    - De acord. Și mulțumesc, spuse el întinzându-i mâna lui Hampton.
    - O să colaborăm bine, Kimball, zise acesta, strângându-i mâna, după care se ridică și ascunse portofoliul sub braț. Fă-mi o listă cu scenele pe care de gând să le realizezi. O să întocmesc un contract și o să îți trimit o poliță de două sute de lire. Nu prea arăți a artist, dar nici eu, spuse el examinând silueta solidă a lui Kenneth, cu un zâmbet insinuându-se în privire. Asta este treaba cu aparențele, continuă el, după care își puse pălăria și ieși.
    Uimit și plin de entuziasm, Kenneth ieși din birou, fără a se gândi încotro se îndrepta, până când se pomeni bîtând la ușa atelierului Rebeccăi. Bineînțeles că acolo se dusese. Cine altcineva ar fi putut înțelege ce însemna oferta lui Hampton pentru el?
    Rebecca îi dădu permisiunea de a intra.
    - Arăți asemenea unei pisici care s-a ospătat cu un canar, spuse ea ridicând privirea de la șevalet.
    - Tocmai am trecut de la statutul de amator la cel de profesionist, spuse el râzând. George Hampton îmi dă două sute de lire pentru a grava o serie formată din crochiurile mele. Va fi cronică de război, și poate mai târziu va scoate și o carte din ea.
    - E minunat și e exact ceea ce meriți! spuse ea lăsând paleta jos și îndreptându-se spre el, cu ochii de culoarea alunei sclipindu-i ca niște monede de aur proaspăt turnate.
    Rebecca era irestibilă în starea ei de încântare plină de generozitate. Kenneth o luă în brațe și o învârti cu entuziasm.
    - Ești nebun, căpitane, spuse ea izbucnind în râs, deși de-abia evitase să nu dea cu capul de tavanul în pantă.
    - Da, dar unul fericit, replică el.
    Rebecca era ca o flacătă în brațele lui, plină de viață. Când încetă să o mai învârtă, își dădu seama că nu putea să îi dea drumul. O lăsă încet pe spate, pe podea, în timp ce trupul ei aluneca alături de al lui, moale, feminin și erotic.
    Părea să fi trecut o eternitate de când făcuseră dragoste. Se aplecă și o sărută. Brațele ei se strânseră în jurul lui, și buzele i se desfăcură, dulci ca primele căpșune de primăvară.
    Kenneth era pe punctul de a o duce pe divan, când simți cum îi revine puțină judecată și puse capăt sărutului fără mare tragere de inimă.
    - Tot uit că nu ar trebui să facem asta, spuse el.
    - Da, și eu, replică ea pe un ton inegal, desprinzându-se din îmbrățișarea lui.
    Buzele ei erau cărnoase și roșii ca după un sărut.
    Încercând să își regăsească stăpânirea de sine, se uită în jur prin apartamentul cunoscut. Era atât de reprezentativ pentru Rebecca. Îi fusese dor de el.
    - Hampton e de acord cu logodna noastră. Mă înfior de fiecare dată când mă felicită cineva. Par cu toții atât de fericiți de această perspectivă.
    - Probabil pentru că presupuseseră că sunt o fată bătrână lipsită de speranță, spuse ea pe un ton ușor autoironic. Te admiră mult pentru curajul de a mă lua de nevastă.
    - Rebecca, murmură el. Când ea se uită la el, continuă: Dacă ascunzi un giuvaer în pod, lumea nu are cum să îl aprecieze. Cred că mă invidiază pentru că sunt acel bărbat norocos care a descoperit o comoară ascunsă.
    O umbră a ceva ce aducea a suferință se vădi în ochii ei.
    - Ce lucru romantic. Este o prostie, desigur, dar tot e drăguț, spuse ea îndreptându-se spre șevalet. Este, cu siguranță, ziua ta norocoasă: am aflat că nu sunt însărcinată.
    Sentimentul de ușurare fu estompat puțin de o surprinzătoare umbră de regret. O mică parte din el, cea plină de sentimente, unde rațiunea nu ajungea, ar fi considerat bine-venită situația în care singura soluție rămasă ar fi căsătoria.
    Însă nu voia o căsnicie cu riscul ca Rebecca să îl disprețuiască dacă el avea să afle ceva care să îi facă rău tatălui ei.
    - Ședința din această după-amiază e la aceeași oră? întrebă el, redevenind calm.
    - La aceeași oră, spuse ea fără a-l privi, apoi ridică pensula și îi încercă vârful cu palma.
    Kenneth plecă întrebându-se dacă într-o bun zi avea să poată vorbi liber cu ea. Mai mult,  se întrebă ce i-ar spune el dacă s-ar întâmpla așa ceva - și cum ar reacționa ea.

                                                              Capitolul 23

                               Pe când așteptau în salonul reședinței Ashburton House trăsura ce avea să transporte alaiul miresei la biserică, Rebecca se învârtea în jurul lui Beth pentru o ultimă verificare rapidă. Sora lui Kenneth arăta fermecătoare în veștminte de mătase de culoarea untului. Acestea fuseseră cadou din partea Laviniei, care adora nunțile. În timp ce gravita în jurul lui Beth, Rebecca se opri pentru a face o mică ajustare la trena rochiei.
    - Simt că ești mult mai agitată decât mine, sublinie Beth zâmbind..
    - Probabil. Nu am mai participat la nicio nuntă până acum, spuse Rebecca bucurându-se de combinația de entuziasm și isterie ce plana în jurul întregului eveniment.
    Faptul că se ascunsese de lume o făcuse să piardă multe ocazii când s-ar fi putut distra.
    Și totuși, era nerăbdătoare să se vadă plecată.
    Kenneth și Catherine se duseseră să discute cu bucătarul despre masa de după cununie, ce era asigurată la reședința Ashburton House de către familia Kenyon.
    Atât Michael, cât și Catherine fuseseră extraordinari. N-o fi strâns Kenneth prea multe în materie de bunuri lumești, dar cu siguranță dobândise niște prieteni de neprețuit.
    - Curând, vei ajunge și tu aici, deși nu într-un timp atât de scurt, remarcă Beth. Tu și Kenneth ați stabilit data?
    - Încă nu. Nu avem nicio grabă, spuse Rebecca aruncându-i o privire distantă.
    - Spre deosebire de mine și de Jack, spuse Beth, și mâna îi alunecă protectoare peste abdomen. Cu toate că este destul de ciudat, nu-mi pare rău.
    Rebecca rămase cu privirea ațintită, întrebându-se dacă interpretase greșit gestul.
    - Vrei să spui că.... că.....
    - Că sunt însărcinată? completă Beth veselă. M-am gândit că ți-a spus Kenneth, doar ești logodnica lui. Cred că și-a jucat discret rolul de frate mai mare, cu toate că nu vorbim despre o chestiune ce poate fi păstrată prea mult timp ascunsă. Atunci când se va naște copilul, oricine va putea număra și își va pune întrebări, chiar dacă termenul nu e bătut în cuie.
    Nu-i de mirare că Kenneth fusese de acord cu o căsătorie în regim de urgență. Rebecca nu era surprinsă că nu-i spusese toate astea. Cu toate că se mai întâlniseră la o ședință de pozat, avuseseră amândoi un comportament rezervat. Era nevoie doar de o scânteie pentru ca pasiunea lor să explodeze. Chiar și conversațiile prietenești păreau periculoase.
    Când se deschise ușa, Kenneth intră împreună cu Catherine, ducând un pachet voluminos.
    - Beth, acesta a fost livrat în urmă cu câteva minute, și ne este adresat amândurora, spuse el, așezând pachetul pe masă lângă ea. Presupun că este un dar de nuntă, deși nu-mi dau seama de ce ar fi și numele meu pe el.
    Beth desfăcu pachetul. Înăuntru găsi o casetă poleită meșteșugit cu aur. Deblocă și ridică încet capacul, după care rămase cu gura căscată de uimire. Înăuntru se aflau o mulțime de bijuterii strălucitoare, împreună cu un bilet sigilat așezat deasupra.
    - Doamne, Dumnezeule! exclamă Kenneth. Bijuteriile Wilding. Nu îmi vine să cred, spuse el, după care luă răvașul și îl desfăcu. În vreme ce Rebecca și Catherine se întindeau deasupra mesei, el citi: „Pentru Beth și Kenneth: Am luat decizia ca bijuteriile familiei Wilding să vă revină. Cele mai bune urări cu ocazia căsătoriei, Beth. Hermoine Kimball.”
    Cu ochii larg deschiși, Beth culese o pereche de cercei din safir, luându-i cu delicatețe în palmă.
    - N-aș fi crezut că voi mai vedea vreodată toate acestea. Ce gest generos din partea lui Hermoine!
    - Nu prea aș crede, spuse Kenneth sec. N-a avut în toată viața ei un astfel de impuls altruist.
    - Cu toate acestea, sub ochii noștri se află dovada.
    Beth se încruntă în timp ce puse perechea de cercei în compartimentul căptușit cu catifea.
    - Și nici măcar nu am invitat-o la nuntă, spuse ea aruncându-i o privire gazdei. Este prea târziu pentru a mai ajunge la ceremonie, dar o pot invita la masa de după aceea?
    - Sigur că da, spuse Catherine.  Găsești hârtie și cerneală pe măsuța din colț. Îi poți scrie un bilet, iar eu voi trimite numaidecât un valet pentru a-l transmite.
    În timp ce Catherine și Beth se duseră la birou, Kenneth împături răvașul și îl ascunse în interiorul haine sale.
    - Mie tot nu-mi vine să cred.
    - Nici mie, spuse Rebecca încetișor. Această femeie este o viperă, și, cu toate că șerpii își schimbă pielea, nu își schimbă felul de a fi. Trebuie să fi avut vreun motiv ascuns.
    Kenneth se încruntă.
    - Mi-aș dori să știu acest motiv, dar totuși nu-mi pot imagina o modalitate prin care ar putea profita de pe urma restituirii acestor bunuri.
    Rebecca atinse strălucitoarele diamante ale magnificului colier pe care Hermoine îl avusese la balul de la Candover. Într-o bună zi, acesta avea să fie purtat de soția lui Kenneth.
    - Bijuteriile familiei sunt toate aici?
    - Cred că da. Văd câteva pe care nu le recunosc, spuse el cercetând conținutul cutiei.
    - Poate a inclus unele dintre bijuteriile sale personale într-un moment de remușcare pentru modul în care ți-a jefuit familia, sugeră Rebecca.
    Când Kenneth pofni dezaprobator, ea chicoti.
    - Sau poate s-a îmbătat zdravăn ieri noapte și a acționat astfel când nu judeca bine. Indiferent care ar fi motivul, calul de dar nu se caută la dinți. Acum, că bijuteriile se află în mâinile tale, ele îți aparțin.
    În ochii lui se putea discerne o expresie de uimire profundă. Înainte ca Rebecca să-l întrebe la ce anume se gândea, Beth se ridică de la masa de scris, iar Catherine sună după un servitor. Atunci când acesta sosi, luă scrisoarea lui Beth și anunță:
    - Trăsura pentru alaiul miresei e pregătită, doamnă.
    Catherine se întoarse către ceilalți.
    - Așadar, mergem? Voi ruga majordomul să așeze, până mai târziu, caseta într-un loc sigur.
    - Imediat, spuse Kenneth culegând din casetă un colier foarte frumos format dintr-o multitudine de șiraguri de perle. Beth, te poți mărita purtând perlele mamei. Ți-au fost destinate dintotdeauna.
    - Ce binecuvântare a zilei de azi! exclamă Beth încetișor, în timp ce fratele ei îi prindea perlele în jurul gâtului. Acum regret toate lucrurile urâte pe care le-am spuse despre Hermoine. Are totuși o inimă dincolo de carcasa strălucitoare.
    Rebecca nu era chiar așa sigură. De acord, mama vitregă a lui Kenneth avea o carcasă strălucitoare, însă una formată din solzi de reptilă. În spatele casetei cu bijuterii se ascundea o poveste interesantă, și spera ca într-o bună zi să afle mai multe.

    În câteva minute, echipajul tras de cai transporta alaiul miresei la mica biserică unde avea loc nunta. Kenneth le ajută pe cele trei doamne să coboare din trăsură. Apoi, la braț cu sora sa, pătrunse în biserică.
    Fură întâmpinați de o cascadă voioasă de muzică de orgă, ce rezona în străvechii pereți de piatră. Catherine o îmbrățișă pe Beth, apoi intră în sanctuar luând loc alături de un grup restrâns de persoane.
    În timp ce așteptau să înceapă ceremonia, Kenneth o urmărea pe sora sa simțind o oarecare tristețe. Avea s-o piardă dinainte de a avea șansa de a deveni cu adevărat apropiați. Exista, de asemenea, o diferență coniderabilă de vârstă, prea mulți ani în decursul cărora el fusese absent.
    Este posibil ca fața să îi fi trădat starea sufletească, întrucât Rebecca îi vorbi pe un ton energic:
    - Curaj, Kenneth. Nu îți pierzi sora, ci câștigi un intendent, spuse ea, după care privi cu atenție către perechea de uși pentru a verifica desfășurarea evenimentelor. E momentul tău, Beth. Jack arată extraordinar de chipeș. În plus, e aproape gata să-și dea duhul. Michael își face datoria de cavaler de onoare, fiind pregătit să-l prindă pe Jack în cazul în care leșină. Ah, Jack e tot numai un zâmbet știind că acum te afli și tu aici. Până la urmă, cred că va supraviețui.
    Rebecca așteptă ca muzica religioasă să înceapă, după care, așezându-și buchetul în față, păși agale, cu eleganță, către altar. Purta din nou rochia de mătase de culoare chihlimbarului și părea aproape la fel de radioasă ca Beth.
    Sora lui își sprijini bastonul de perete și îl apucă apoi de braț.
    - Nu mă voi duce la altar ajutată de un baston, spuse ea hotărâtă când el ridică din sprâncene. Și, de altfel, nu voi avea nevoie de el. Acum mă pot sprijini de tine, iar mai târziu de Jack, spuse ea zâmbindu-i, cu chipul luminat de dragoste și de determinare.
    - Arăți minunat, Beth, spuse Kenneth, zâmbindu-i la rândul lui. Mi-aș fi dorit ca mama să fie aici pentru a te putea vedea, continuă el, resimțind apoi o durere pătrunzătoare și un regret profund.
    Beth arătă cu ajutorul bastonului către tavanul boltit și către vitraliile viu luminate.
    - Eu cred că ne poate vedea, Kenneth, spuse ea, după care îl apucă cu fermitate de braț, pășind împreună spre altar - și spre viitorul lui Beth.

    După ceremonie, cuplul proaspăt căsătorit și invitații lor se întoarseră la reședința Ashburton pentru ospățul de nuntă, toate doamnele, cu excepția lui Rebecca, ștergându-și lacrimile de bucurie. Urmă un moment dominat de confuzia ce plutea în amplu hol de la intrare.
    Procesul de înlăturare a mantiilor și a pălăriilor fu îngreunat de faptul că Ludovic cel Leneș, câinele familiei Kenyon, hotărî să tragă un pui de somn pe trena rochiei lui Beth. În cele din urmă, întreaga adunare se mută în sufragerie.
    Kenneth rămase puțin în urmă cu Michael.
    - Vă mulțumesc ție și lui Catherine pentru că ați transformat această zi într-una specială.
    - Cui nu-i plac nunțile? replică el. Întotdeauna am avut o părere bună despre Jack Davidson, iar sora ta este o drăguță. Cred că ți s-a luat o piatră de pe suflet acum că e căsătorită și în siguranță.
    - Presupun că toate astea reprezintă un fel de antrenament pentru când se va căsători Amy.
    - Nu vorbi despre asta, spuse Michael și oftă. Tare mi-e teamă că aș putea să-i frâng gâtul oricărui tânăr blestemat ce s-ar încumeta să o invite la o plimbare în parc.
    Kenneth zâmbi, gândindu-se că prietenul său își luase foarte în serios rolul de tată vitreg. Străbăteau împreună coridorul care ducea către sufragerie, când auziră deodată ciocănelul de la intrare sunând cu furie. Michael merse să deschidă.
    - E posibil să fie un oaspete întârziat? Nu-mi dau seama cine lipsește.
    Când deschise ușa, Hermoine intră glonț în hol. Ignorându-l pe Michael de parcă ar fi fost un servitor, își lansă atacul direct asupra lui Kenneth.
    - Cum îndrăznești? urlă ea. Întâi intri cu forța la mine în casă pentru a-mi fura bijuteriile. Apoi dai dovadă de o nerușinare fără limite punând-o pe Beth să-mi scrie și să-mi mulțumească pentru așa-zisa „restituire” a bijuteriilor. Tu..... bestie ce ești! Canalie vrednică de dispreț!
    Aceasta era mama vitregă pe care o știa el. Întrucât se aruncase asupra lui pentru a-i sfâșia fața cu unghiile, Kenneth îi prinse încheietura mâinii într-o strânsoare de oțel.
    - E cam târziu ca să te răzgândești, Hermoine, spuse el cu fermitate. Am dovada faptului că tu ai dat înapoi bijuteriile de bunăvoie, astfel încât acuzațiile tale înverșunate nu-ți vor aduce nimic bun.
    - Mincinosule! Eu nu am făcut așa ceva, spuse ea echilibrându-și încheietura mâinii, printr-o smucitură violentă. Te voi pune sub urmărirea magistraților pentru furt!
    - Poftim?
    Kenneth scoase din interiorul hainei biletul pe care îl primise împreună cu caseta.
    - Acesta îmi pare scrisul tău.
    Hermoine despături biletul cu mâinile tremurânde.
    - Este un fals! spuse ea cu gura căscată. Eu nu am scris niciodată asta.
    - Poate că ai făcut-o totuși într-un moment de rătăire, după care ai uitat.
    Voind să păstreze răvașul pentru a-l folosi ca dovadă, Kenneth îl smulse din degetele ei neputincioase.
     În timp ce Hermoine se pregătea pentru o nouă izbucnire, un glas melodios i se adresă cu delicatețe:
    - Lady Kimball, cât de minunat poate fi că ați ajuns la masă. Beth va fi tare bucuroasă, spuse Catherine intrând în vestibul, cu fiecare părticică din ea emanând bunăvoința unei gazde pline de amabilitate. Eu sunt Lady Michael Kenyon. Nu am făcut niciodată cunoștință, dar cu siguranță vă recunosc drept una dintre cele mai frumoase doamne ale societății londoneze.
    Zâmbetul ei iradia lumina și căldura a o mie de lumânări.
    - Am fost profund mișcată azi-dimineață când bijuteriile au fost livrate. Vă face onoare faptul că ați pus revendicările tradiției și sentimentele înaintea interesului personal.
    Hermoine se holbă, mută de uimire, în fața unui asemenea farmec generos.
    - Imediat ce bijuteriile au sosit, i-am scris cumnatului meu, Ashburton, despre gestul dumneavoastră altruist, continuă Catherine. Cu siguranță trebuie să-l cunoașteți.
    În ochii de un albastru pal ai lui Hermoine apăru o strălucire precaută.
    - Nu am avut niciodată privilegiul de a-l întâlni pe duce.
    - Atunci am să vă invit să luați masa cu noi când se va reîntoarce la Londra. Bineînțeles, va fi doar o reuniune privată, întrucât el poartă doliu după moartea soției, însă mi-ar plăcea să îl întâlniți. Este atțt de important ca el să ia o decizie corectă atunci când se va recăsători.
    Se așternu o liniște îndelungată, profundă prin semnificația ei, în timpul în care cele două doamne se priviră reciproc. Apoi buzele lui Hermoine se curbară într-un zâmbet prădalnic.
    - Dat fiind că și eu mi-am pierdut de curând soțul, sunt sigură că eu și ducele vom avea destule în comun.
    - Alăturați-vă nouă la masă, spuse Catherine cu un zâmbet radiant. Beth va fi nerăbdătoare să vă mulțumească pentru că i-ați dat posibilitatea de a purta perlele mamei ei în ziua nunții.
    - Nu pot rămâne, dar aș vrea totuși să-i transmit lui Beth cele mai calde urări, spuse Hermoine cu un râset melodios. Poate fi atât de ridicol faptul că am o fiică vitregă cu un an sau doi mai tânără decât mine! Vedeți, eram doar un biet copil atunci când m-am măritat cu Kimball.
    - Corectează-mă dacă greșesc, însă mi se pare că tocmai am văzut-o pe minunata ta soție îmblânzind o scorpie cu promisiunea de a încuraja o căsătorie cu cel mai eligil bărbat de pe piață, spuse Kenneth pe un ton respectuos, plin de evlavie, după ce cele două femei părăsiră holul.
    Michael chicoti.
    - Catherine este o femeie periculoasă, nu-i așa? Zilnic îi aduc mulțumiri pentru că îmi este alături.
    - Ar putea să îi dea lui Wellington lecții de strategie militară. Cu toate astea, credeam că îl simpatizezi pe fratele tău. Ar fi destul de cumplit să-l arunci în ghearele lui Hermoine.
    - Stephen are prea mult bun-simț pentru a putea fi atras de o harpie ca ea, răspunse Michael pe un ton liniștitor. Când își va da seama, cu timpul, că nu are nicio șansă să devină următoarea ducesă, va fi mult prea târziu ca să pretindă că bijuteriile au fost furate.
    Fiindcă i se părea suspect felul în care Catherine intervenise cu atâta dibăcie, Kenneth întrebă cu prudență.
    - Nu ai jefuit casa lui Hermoine, nu-i așa?
    Michael își arcui sprâncenele într-o expresie de dispreț aristocratic.
    - Sigur că nu am făcut asta. Ce aș putea să știu eu despre intrarea prin efracție?
    - Presupun că nu prea multe. Totuși, nu era unul dintre prietenii tăi un fel de spion guvernamental? Un om ca cesta ar putea avea niște abilități extrem de interesante.
    - Se poate să-i fi pomenit lui Lucien despre comportamentul dizgrațios la mamei tale vitrege, spuse Michael cu o lucire de amuzament în privire. El are un simț acut al dreptății. Poate a făcut, indignat, o aluzie la întreaga situație față de unii dintre cunoscuții săi cu o reputație nu tocmai onorabilă.
    - Unii dintre ei posibil falsificatori și hoți.
    - Fără îndoială, spuse Michael binevoitor.
    - Nu cred că vreau să aflu mai multe detalii, spuse Kenneth cu un rânjet. Te rog să oferi celor care s-au ocupat de asta cele mai profunde mulțumiri ale mele.
    - Pentru ce există prietenii? replică Michael așezându-și brațul pe după umerii lui Kenneth. Acum hai să mergem! Trebuie ca noi să ciocnim în cinstea proaspătului cuplu.

    Ca toate petrecerile de nuntă reușite, cea a lui Beth și a lui Jack se lungi până după-amiaza. În cele din urmă, celebrarea se încheiase printr-o mulțime de urări de bun-rămas, o forfotă de mulțumiri și de îmbrățișări.
    În timp ce Lavinia își punea mănușile, li se adresă Rebeccăi și lui Kenneth.
    - Merg în direcția voastră. Vă pot lua cu trăsura mea?
    Kenneth clătină din cap.
    - Du-o acasă pe Rebecca. Eu vreau să mă plimb și să mă bucur de această vreme frumoasă.
    - Pot veni și eu? întrebă Rebecca. După atâta șampanie, vreau să-mi limpezesc mintea.
    - Voi fi fericit să îmi ții companie, spuse el oferindu-i brațul cu un zâmbet.
    Ea acceptă, gândindu-se că el arăta foarte bine în ziua aceea, ca un pirat cizelat pentru nuntă.
    De îndată ce pășiră în strada de dincolo de reședința Ashburton, ea oftă, simțindu-se parcă ușurată.
    - A fost o zi surprinzător de fermecătoare, însă puțină pace sufletească este întotdeauna bine-venită după o asemenea agitație. Timp de șase luni nu mai vreau să particip la alte evenimente publice.
    - Atunci, poate că acesta nu este tocmai un moment bun să-ți reamintesc că săptămâna viitoare trebuie să mergem la altă petrecere.
    - Așa este, la familia Strathmore. Uitasem, spuse ea cu o grimasă. Cred că până atunci îmi voi reveni sufiecient cât să înfrunt din nou mulțimea.
    Pe când se plimbau pe străzile din Mayfair, ea îl examină pe Kenneth, privindu-l cu coada ochiului. Chiar dacă lucra la portretul său de săptămâni bune, nu se sătura să-l privească. Într-un moment ca acesta, tot ce-și dorea era să-l poată păstra.
    - Ce anume s-a întâmplat cu Hermoine? întrebă ea, respingând acel gând periculos. De când a venit și-am văzut-o rânjind ca un câine turbat, mi-am dorit tare mult să aflu.
    Cu un surâs în privire, Kenneth îi descrise modul în care mama sa vitregă făcuse o criză de furie și cum fusese domesticită cu mare abilitate de Catherine.
    După ce termină de povestit, Rebecca izbucni în râs.
    - Minunată întâmplare! Cum Hermoine e o ființă venală, o fi crezând că și Catherine e la fel.
    - Catherine lipsită de scrupule? spuse el, părând intrigat. M-am gândit în acele momente că îmi scapă totuși ceva. Oare ce să fie?
    - Atunci când Catherine a afirmat că vrea ca Ashburton să aleagă o soție bună, se referea la faptul că vrea ca el să se însoare cu o femeie care să nu poată da naștere unui posibil moștenitor, îi explică Rebecca. În felul acesta, propriul ei fiu, prin prisma filiației, ar putea moșteni rangul de duce.
    - Aha, spuse Kenneth, începând să priceapă. Dar fiindcă Hermoine a fost căsătorită ani de zile fără a zămisli vreo odraslă, există posibilitatea ca ea să nu poată procrea. Totodată este îndeajuns de frumoasă pentru a atrage un duce, ceea ce o califică pentru așa-zisele scopuri ale lui Catherine.
    - Exact. Ironia este că mie Catherine mi-a spus că nu e dornică să-l vadă pe tânărul Nicholas drept moștenitor, zise Rebecca râzând iarăși. Firește, Hermoine nu poate concepe că cineva poate refuza puterea și bogăția.
    - Carevasăzică, așa stau lucrurile. Catherine pare mult mai vicleană decât aș fi crezut eu.
    - Nimic nu mă poate convinge că mama ta vitregă s-a lepădat de bună-voia de aceste bijuterii, spuse Rebecca aruncându-i o privire piezișă. Oare a amenințat-o cineva cu moartea, în numele tău?
    - Cred că Michael l-a rugat pe un amic, amestecat în tot felul de chestii infame, să pună la punct furtul bijuteriilor din casă și să falsifice biletul, spuse Kenneth rânjind. Fără ca eu să vreau ca acest lucru să se întâmple.
    - Dreptatea e dincolo de lege. Pot accepta asta, spuse ea ridicând buchetul pe care îl purta și inspirând mireasma florilor culese din serele Ashburton. Crezi că, prin vânzarea bijuteriilor, ai putea să plătești datoriile?
    - Probabil nu aș strânge suficient cât să pot achita totul. Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi putea obține destul pentru a reeșalona ipotecile.
    - Asta înseamnă că vei scăpa de faliment. E minunat!
    - E mult prea devreme pentru a mă bucura, spuse el prudent. Aș spune chiar că șansele de izbândă sunt slabe, continuă el, oprindu-se pentru a permite unei trăsuri să trecă prin fața lor. În schimb, există un singur lucru pe care, fără îndoială, îl pot face. Pe vremea bunicului meu, un conac din apropiere, numit Ramsey Grange, a fost alipit moșiei. Conacul, care este destul de frumos, a fost închiriat, iar pământul este luat în arendă împreună cu ce a mai rămas din Sutterton. De vreme ce Ramsey Grange este ipotecat separat de cealaltă proprietate, îmi pot achita datoriile și le pot ceda drepturile de proprietate lui Beth și Jack.
    - Asta înseamnă că vor avea un acoperiș deasupra capului chiar dacă la un moment dat moșia Sutterton va fi pierdută, spuse ea încetișor. Ești o persoană extrem de generoasă.
    Ei ridică din umeri.
    - Este pur și simplu zestrea la care Beth are drepturi depline.
    Poate nu toți frații ar face așa ceva, mai ales dacă s-ar afla într-o criză financiară. Ce bărbat cumsecade putea fi piratul ei, constată ea, după ce mirosi din nou florile, cugetând la tot felul de gânduri romantice. Probabil era din cauza șampaniei.
    - Nu este acesta buchetul pe care l-a purtat Beth? întrebă el.
    Rebecca făcu o grimasă.
    - Mi-a spus că, din moment ce oricum urmează să mă căsătoresc, preferă să-mi ofere buchetul direct decât să-l arunce la întâmplare.
    - O falsă logodnă aduce cu sine tot felul de consecințe, spuse el cu un zâmbet melancolic, înțelegător.
    - Nu este falsă, ci destul de oficială. Ne-am propus să rupem logodna puțin înainte de a ajunge la altar.
    - Însă nu deocamdată.
    Ajungând la o răscruce de drumuri, Kenneth se opri, căutând ceva în buzunar.
    - Scoate-ți mănușa de la mâna stângă, spuse el.
    Ascultătoare, Rebecca își scoase mănușa din piele albă de căprioară. Ridicându-i mâna, Kenneth îi strecură pe cel de-al treilea deget un inel deosebit de frumos. Lumina soarelui se reflectă în briliantul extrem de fin, strălucind în mii de culori.
    Rebecca își aținti privirea asupra mâinii ei. Cunoștea faptul că, în conformitate cu tradiția, o grijă considerabilă se acorda dimensiunii perfecte a inelului, astfel încât putea fi considerat un semn de bun augur în favoarea unei uniuni armonioase.
    Acesta se potrivea perfect. Ea își stăpâni emoțiile, simțind că îi venea să plângă, deși știa exact de ce.
    - Este..... este foarte frumos.
    - Inelul a aparținut, de-a lungul mai multor generații familiei Wilding, spuse el cu severitate. L-am găsit în caseta lui Hermoine și m-am gândit că ar fi util pentru a menține iluzia logodnei.
    Mâna Rebeccăi se strânse protector în jurul inelului.
    - Voi avea o deosebită grijă de inel până când va veni vremea să îl dau înapoi.
    Apropiindu-și chipul de al lui, constată că și el simțea aceleași lucruri ca ea. Inelul ăsta avea ceva mult prea intim, mult prea încărcat de promisiuni.
    Rebecca își puse la loc mănușa, întinzând pielea subțire de căprioară peste diamant. După aceea îl luă din nou de braț pe Kenneth și continuară să meargă.
    - Până la Ziua Predării mai sunt aproape trei săptămâni, spuse ea preferând să discute despre afaceri decât despre problemele personale.
    - Ce înseamnă asta?
    - Vorbesc despre ultima zi în care se mai pot trimite lucrări la expoziția de la Academia Regală, spuse ea îngândurată, descântând cu degetele buchetul de flori. Până la miezul nopții pe data de zece aprilie. Timpul care ți-a mai rămas ar trebui să-ți fie de ajuns pentru a pregăti un tablou. Totuși, spre să nu fie acela cu portretul lui Lilith.
    - Poftim? replică el încremenind. Eu să expun la Academie? Este absurd.
    - Ba chiar deloc, ripostă ea. Poate îți vine greu să accepți, însă, căpitane, acum ești un artist profesionist. Unul dintre cei mai buni gravori din Marea Britanie îți va publica desenele. Următorul pas e să-ți vezi lucrarea atârnată pe perete la expoziția Academiei Regale. Este cea mai bună cale de a atrage atenția potențialilor cumpărători asupra muncii tale.
    Privind-o de parcă l-ar fi luat la bătaie cu o stinghie de lemn, Kenneth vorbi slab:
    - Chiar dacă pot picta destul de bine, ceea ce vreau eu să fac ar putea fi considerat mult prea radical.
    - Așa cum spune tatăl meu, un artist trebuie să facă ceea ce are de făcut, răspunse ea, fără a se da bătută. Sute de pictori își fac lucrările publice în fiecare an, și cei mai mulți dintre ei de-abia dacă ating nivelul mediocrității. Datorită talentului tău, ai putea avea șansa extraordinară de a fi selectat. Dacă tablourile tale sunt prea radicale, atunci.... asta e. Continui să pictezi și încerci din nou anul următor.
    Kenneth o privi vreme îndelungată cu chipul încordat, apoi își schimbă expresia.
    - Voi participa doar dacă o vei face și tu.
    - Eu!? spuse ea cu un glas care aducea a scheunat. Vorbești prostii. Nu am niciun motiv pentru care să îmi expun lucrările.
    - Nu-i așa că se shimbă treaba când se inversează rolurile? Deși nu ești presată financiar să-ți vinzi lucrările, eu cred că ar fi important pentru tine să le expui, spuse el cu un surâs malițios.  Tu chiar ai un dar. Respectă-l așa cum se cuvine.
    Rebecca simți cum propriile cuvinte se întorc împotriva ei.
    - Eu îmi respect munca, spuse într-o manieră defensivă. Întotdeauna încerc să deprind noi tehnici și să mă străduiesc să-mi îmbunătățesc abilitățile.
    - Asta nu poate fi de ajuns, spuse el luând-o de umeri, cu o expresie arzătoare pe chip. Îți aduci aminte de parabola biblică a omul care a preferat să își îngroape talentul decât să-l folosească? Asta faci tu. Ești o artistă grozav de talentată - și ai obligația morală de a împărtăși acest dar cu alții. Oferă-le celorlalți oportunitatea de a fi pătrunși și înălțați sau poate chiar înfuriați de munca ta.
    Rebecca încercă să-și întoarcă privirea, însă ochii lui Kenneth, de-un cenușiu pătrunzător, o prinseseră în capcană.
    - De ce anume îți este frică? întrebă el încetișor. Cu siguranță nu este vorba de eșec. Tablourile tale sunt superbe și tu știi acest lucru.
    Lucrările ei reprezentau rezultatul vindecător al slăbiciunii spirituale care își făcuse simțită prezența după moartea mamei sale. Atunci de ce gândul de a-și expune tablourile îi făcea inima să-i bată ca unui iepure îngrozit? Care anume era adevăratul motiv?
    Încercând cu greu să pronunțe cuvintele venite din lăuntru ei, recunoscu:
    - Mie.... îmi este frică să-mi expun, în fața unor străini, latura intimă.
    - Înțeleg, însă treci peste asta, rosti el fără menajamente. Fiecare artist se supune expunerii. Fiecare scriitor. Fiecare muzician. Cel puțin cei care au ceva bun de transmis. Tu crezi că e plăcut să mă gândesc la faptul că toate coșmarurile mele intime vor putea fi disponibile oricui își permite să se lipsească de câțiva șilingi? Totuși, dacă eu nu îmi exprim prin desenele mele această latură intimă, ele nu voi spune nimic nimănui. Același lucru este valabil și pentru tine. Dacă tu vei continua să-ți îngropi talentul, e posibil ca în cele din urmă să se stingă sau să moară. O, tu vei fi întotdeauna capabilă să pictezi imagini frumoase, însă îți vei pierde talentul de a atinge latura sensibilă a privitorului.
    Undeva în adâncul ei recunoscu, intuitiv, că vorbele lui ascundeau un adevăr.
    - Căpitane, ai ștuit să înfigi sulița în cel mai vulnerabil loc, spuse ea răsuflând întretăiat. Prea bine. O să trimit tablouri la expoziție dacă o faci și tu.
    - De acord! spuse el, aplecându-se și atingându-i buzele într-un sărut ușor. Asta-i pentru reușita noastră comună.
    La atingerea lui, Rebecca începu să tremure. Ce anume în legătură cu Kenneth îi tulbura atât de tare mintea? Înainte ca el să vină la reședința Seaton, ea luase decizia de a nu-și expune vreodată lucrările. Acum, în timp ce îi apucă din nou brațul și traversară cele din urmă străzi spre casă, simți cum în interiorul ei începea să crească o emoție debordantă legată de această perspectivă.
    Kenneth avea dreptate. Sosise vremea ca ea să riște.

   Atunci când Kenneth intră după cină în atelierul său, petrecu câteva minute examinând portretul lui Lilith. Era gata, exceptând lacul de final. Tare păcat că nu avea să fie arătat nimănui niciodată. Tabloul avea să ocupe mereu un loc aparte în inima lui - și nu doar pentru că îl eliberase de blocajul mental de lucrul cu culorile în ulei.
    Pentru o clipă, privirea lui rătăcitoare fixă patul. Mult mai important, vedea imaginea Rebeccăi în toată puterea ei seducătoare.
    Acoperind portretul lui Lilith, sprijini tabloul de perete. Apoi, așeză o altă pânză pe șevalet. O acoperise deja cu un grund roșu, pregătind astfel imaginea pe care avea s-o picteze acum. Nu era un proiect care să necesite lungi schițe și experimente de compoziție, deoarece imaginea i se fixase în minte cu mulți ani în urmă.
    Pentru a putea reda subiectul într-o manieră cât mai realistă, avea să fie nevoit să trezească la viață mare parte din vechea agonie. Tehnica avea să fie îndrăzneață, un urlet pasionat, fulgerător către ceruri, pe când grundul roșu avea să-l ajute să sugereze o notă subtilă de furie.
    Rezultatul avea să fie destul de diferit în comparație cu subiectele istorice reci și detaliate, atât de îndrăgite la Academie. Toată lumea, cu posibila excepție a Rebeccăi, avea să îl urască.
    Totuși, era un tablou ce trebuia a fi pictat.
    Kenneth invocă în mod deliberat imaginea în mintea lui, împreună cu groaza care o însoțeam cy suferința care se diminuase, însă nu dispăruse niciodată complet.
    Apoi, cu lacrimile strălucindu-i în ochi, puse cărbunele pe pânză și începu să deseneze.

                                                            Capitolul 24

                                     Folosind o pensulă extrem de subțire, Rebecca întunecă o umbrăă firavă în colțul ochiului corsarului. Examină efectul și, tocmai când se pregătea să aplice o linie nouă pe pânză, se dădu înapoi cu un pas, zâmbind cu tristețe. Era mult mai ușor să începi un tablou decât să-l termini. Întotdeauna exista o dorință încordată de a face mai multe, de a insista până când perfecțiunea avea să fie dobândită. Era greu de acceptat faptul că perfecțiunea era imposibil de atins și că încercarea de a o atinge ar putea distruge tot ceea ce realizase.
    Rebecca se simțea cumva pustiită la gândul că lucrarea care o absorbise era la un pas de a fi terminată. Dar măcar, în acest caz, faptul că termina un tablou însemna că nu avea să o mai ia razna gândindu-se neîncetat la Kenneth și la trupul lui magnific. În schimb, avea să se gândească la el doar.... of, poate doar zece sau douăsprezece ore pe zi.
    Ușa se deschise cu un sunet strident și Lavinia se năpusti înăuntru.
    - Trebuie să înveți să bați la ușă, spuse Rebecca oftând.
    - Dar am bătut. De trei ori chiar. Nu m-ai auzit.
    - Oh. Îmi pare rău.
    Rebecca aruncă o privire afară. Era după-amiaza târziu. Se pare că ratase prânzul.
    - Vrei o ceașcă de ceai?
    - Îți mulțumesc, însă nu am timp. Am venit să las rochia pe care slujnica mea a modificat-o pentru tine pentru balul Strathmore. I-am dat-o fetișcanei ăleia, Betsy. Se pare că are stofă de viitoare cameristă. Cu siguranță este mai interesată de modă decât tine.
    - Îmi cer din nou scuze. Lucrurile sunt întotdeauna oarecum haotice, mai ales în apropierea Zilei Predării.
    - Am observat. Datorită celor patru tablouri majore, cu tematică istorică, pe care trebuia să le facă să arate desăvârșit, Anthony de-abia dacă se mai comportă civilizat. Dar de ce ești așa ocupată? Nu-mi spune că ai decis, în cele din urmă, să-ți trimiți vreo lucrare la expoziție! exclamă Lavinia.
    Rebecca încuviință cu sfială din cap.
    - Aleluia! Era și timpul. Ce anume vei trimite?
    - Probabil pe acesta pe care l-am terminat și încă unul, spuse ea arătând spre șevalet. Ai vrea să îmi vezi corsarul?
    - Mi-ar face mare plăcere, spuse Lavinia apropiindu-se de șevalet, după care scoase un fluierat ușurel în semn de apreciere. Pe toți zeii! Ce părere are Kenneth?
    - Încă nu l-a văzut. Bineînțeles că nu-l voi trimite dacă el va avea vreo obiecție.
    - Dacă se va întâmpla una ca asta, ignoră-l și trimite-l oricum. Toate femeile care apreciază arta și bărbații îți vor mulțumi.
    Rebecca se încruntă.
    - Ce vrei să spui cu asta?
    - Ai captat exact esența masculinității, răspunse Lavinia afișând un zâmbet viclean. Corsarul tău este amantul din fanteziile oricărei femei. Tainic. Periculos. Irezistibil. Și totuși, când îl privește-n ochi, știe că ea este motivul pentru care el respiră, spuse ea începând să își facă vânt cu săculețul de mână. Pe scurt, draga mea, este pură pasiune.
    Rebecca tresări.
    - Spune-mi că glumești.
    - Exagerez un pic, dar nu glumesc, spuse femeia mai în vârstă, țuguindu-și buzele în timp ce examina tabloul. Ar trebui să îl iei de bărbat dacă chiar îl vezi în felul acesta.
    - Lavinia, este un tablou.  Un tablou în ulei. Un portret romanțat al unui fost ofițer de armată. Nu este o declarație de iubire veșnică.
    - Hmm. Asta este ceea ce gândești. Nu mi-am petrecut jumătate din viață în jurul artiștilor fără a învăța câte cevva. Majoritatea dintre voi nu vă puteți da seama de propriile emoții fără să țineți un creion în mână, spuse Lavinia începând să-și facă vânt din ce în ce mai repede. Dacă tu nu-l vrei, mi-l poți da mie? Te rog?
    - Kenneth nu este o eșarfă pe care s-o pot împrumuta sau pe care s-o pot da, spuse Rebecca râzând. Și, cu riscul de a fi lipsită de tact, i-ai făcut câteva avansuri pe care el nu ți le-a acceptat.
    - Nici nu mă așteptam ca el să-mi răspundă, însă era atât de serios, încât nu am rezistat să nu-l șicanez, spuse Lavinia cu un zâmbet răutăcios. Ține minte ce-ți spun: dacă el ar fi acceptat, nu aș fi ezitat, ci aș fi mers până la capăt.
    - Ești irecuperabilă, replică Rebecca, clătinând din cap.
    - Probabil, admise Lavinia, cercetând iarăși pânza. Lăsând gluma la o parte, este o pictură uimitoare. Cea mai bună pe care ai făcut-o până acum. Ce altceva vei mai prezenta?
    Rebecca ezită, nedorind să aducă în discuție tabloul femeii în cădere.
    - Încă nu sunt sigură, spuse ea.
    - Tot e bine că vei trimite ceva. Academia ar avea de câștigat dacă ar expune mai multe lucrări ale artiștilor de sex feminin. Într-o bună zi vor trebui să ofere iarăși femeilor statul de membru. Când vor face asta, va trebui să fii pregătită. Când vei merge la bal, nu te mai lăsa prinsă în situații compromițătoare, adăugă Lavinia, îndepărtându-se de șevalet. În noaptea asta nu voi mai putea fi acolo pentru a te salva.
    - Fiind deja cu reputația știrbită și logodită, nu-mi pot imagina ce altceva aș mai putea face pentru a-mi prejudicia reputația.
    - Găsirea unei modalități de a te arunca singură în dizgrație va fi doar o joacă de copil pentru o femeie cu talentele tale creatoare. Încearcă să te stăpânești, pufni Lavinia.
    - Nu pot promite, spuse Rebecca râzând.
    După ce femeia plecă, Rebecca examină din nou tabloul. Pură pasiune? Își dădu seama că exista un adevăr în asta, chiar dacă era unul neliniștitor. După cum îi spusese lui Kenneth, vopseaua era un mediu, și ea trasmisese cât se poate de fidel dorința ascunsă pe care i-o stârnea modelul ei. Din fericire, puțini oameni aveau să vadă asta cu aceeași claritate ca Lavinia.
    Rebecca se gândi la noaptea în care ea și Kenneth făcuseră dragoste, profund răscolită de o căldură fluidă. O imagine vie a trupului lui, strâns lipit de al ei, o făcu să se îndepărteze de tablou, strângându-și buzele. Voia cu o intensitate feroce să celebreze, alături de bărbatul care o inspirase, terminarea tabloului. Nu îi ajunsese să guste o singură dată din acea undă de pasiune.
    Cu toate acestea, nu îndrăznea să cedeze dorinței, chiar dacă amândoi ar fi încântați peste măsură. Ar fi mult prea ușor să devină dependentă de plăcerea de-a se culca cu el. Judecata îi fusese deja deformată. Dacă ar deveni iubiți, Rebecca ar junge la mila propriilor ei emoții.
    Iar dacă și-ar pierde controlul emoțional, ar fi distrusă. Mai bine să rămână doar prieteni.
    Dar, în calitate de prietenă, ar merge la el la atelier pentru a vedea cum progresa cu tabloul. În definitiv, Ziua de Predare era chiar a doua zi. Ar face bine să fie gata amândoi.

    - Eu sunt! Pot intra? se auzi vocea Rebeccăi, însoțită de un ciocănit în ușa atelierului.
    - Sigur că da, spuse Kenneth așezând la o parte paleta de culori și, în timp ce ea pătrundea în încăpere, își frecă mușchii încordați ai gâtului.
    Rebecca era de-a dreptul încântătoare. Purta o rochie bleumarin și o panglică de culoare roșu-aprins ce-i lega la spate valurile groase de păr. Culoarea roșie ar fi fost de așteptat să nu se potrivească atât de bine cu părul ei roșcat, însă ea alesese coloritul perfect.
    Kenneth îi privi șuvițele care se ondulau în jurul feței, scoțându-i în evidență gâtul subțire, după care se forță să privească în altă parte.
    - Ești o priveliște încântătoare pentru niște ochi obosiți, spuse el.
    Ea cercetă încăperea.
    - E destul de interesant cum personalitățile noastre se imprimă în aspectul atelierelor. Cel al tatălui meu este dichisit. Am meu este confortabil. Al tău surprinde un fel de acuratețe militărească, ceea ce este un dar foarte rar la un artist, deși se poate dovedi o chestie folositoare, mai ales când atelierul este atât de mic. În orice caz, tu arăți de parcă nu ai mai dormit de săptămâni întregi. Cum merge treaba? întrebă ea cu o privire amuzată.
    Kenneth se gândi la efortul chinuitor depus, încă de la nunta lui Beth, pentru a picta. Cât de angoasant fusese să-și reviziteze propriile coșmaruri!
    - Voi putea dormi după Ziua Predării, răspunse el, gândindu-se că, la momentul potrivit, lucrările lui vor vorbi de la sine. Sunt pe deplin recunoscător că Sir Anthony a fost atât de ocupat cu propriile lucrări încât nu prea a mai avut nevoie de mine. Altminteri, nu mi-aș fi putut termina la timp tablourile.
    Ea își aruncă privirea asupra șevaletului fără a încerca să analizeze lucrarea neterminată. De când cu portretul lui Lilith, începuse să îl privească mai degrabă că pe un coleg de breaslă, nu ca pe un învățăcel, iar asta, mai mult decât orice, îi dăduse încredere în el.
    - Ai de gând să prezinți mai mult de o pictură? întrebă ea.
    - Două, amândouă cu aceeași tematică. Primul tablou este, în mod cert, inacceptabil pentru Acadamie, și nu-mi dau seama dacă cel de-al doilea va face vreo diferență, spuse el oftând. Totuși, împreună ele transmit ceea ce eu am avut de spus.
    - Din când în când, cei de la Academie ne surprind prin recunoașterea valorii unei lucrări noi și provocatoare. Poate că asta se va întâmpla și în cazul tău. După cină, putem să-l rugăm pe tata să ne examineze lucrările, spuse ea ezitând. El încă nu știe că amândoi avem intenția de a trimite lucrări la expoziție.
    - Nu ne mai putem eschiva prea mult timp, spuse el aruncându-i o privire ironică și întrebătoare. Asta înseamnă că voi putea, în cele din urmă, să văd corsarul?
    - Chiar acum, dacă dorești, spuse ea, și privirea îi alunecă din nou către șevalet. Dar eu îți pot vedea lucrările?
    Kenneth clătină din cap.
    - Aș prefera să aștepți să vi le arăt în același timp și ție, și tatălui tău. Mi-e teamă că ai putea fi mult prea îngăduitoare.
    - Îmi supraestimezi generozitatea, spuse Rebecca râzând în timp ce traversă atelierul pentru a ajunge la fereastră. Nu am spus nimic nesincer despre munca ta.
    El o urmări pe furiș, în timp ce-și acoperea tabloul. Materialul rochiei o făcea să se miște într-o manieră fluidă, de parcă n-ar fi purtat nimic pe dedesubt. Ca majoritatea rochiilor sale, se închidea cu nasturi în față. Avantajos pentru ea - și o tentație majoră. Avea niște sâni micuți atât de ațâțători....
    Kenneth simți cum i se încordează corpul și își plecă ochii asupra pensulelelor. Era un lucru bun faptul că fusese atât de ocupat în ultimul timp, altfel numai Dumnezeu știe ce s-ar fi putut întâmpla.
    - O să te rog să mă conduci. Crezi că-mi va plăcea tabloul?
    - Nu am de unde să știu. Tocmai l-a văzut Lavinia, spuse ea peste umăr în timp ce se îndrepta spre ieșire. Reacția ei a fost oarecum alarmantă, dar, în orice caz, i-a plăcut.
    După ce intrară amândoi în atelierul Rebeccăi, ea îi indică tăcută șevaletul aflat în dreptul ferestrei dinspre nord. Fusese întors cu spatele la ușă, astfel încât lumina cădea direct peste tablou.
    Dornic să vadă ce anume făcuse din el, se învârti de jur împrejur, cercetându-l cu atenție. Întrucât se instală tăcerea, Rebecca spuse cu glas șoptit:
    - Nu-ți place.
    Kenneth însercă să ia și el aerul detașat cu care se privise ea portretizată sub înfățișarea dezgolită a unei feminități demonice.
    - Dimpotrivă. Este un tablou superb, spuse el. Doar că mi se pare un pic..... cutremurător să mă văd reprodus atât de dramatic.
    Fu nevoit să tragă o linie de demarcație între propria lui judecată și faptul că se trezea privit de proprii ochi, de acolo din tablou.
    Începuse să analizeze imaginea cu de-amănuntul.
    Draperiile orientale și covorul persan de pe divan erau bogat ornamentate, dar totuși tăcute, creând o ambianță exotică fără a pune în umbră obiectul principal. Cercetă pictura cu profundă admirație. Rebecca se pricepea de minune să lase impresia de textură bogată cu doar câteva linii fluide.
    Gray Ghost se transformase, într-o manieră extraordinară, într-o pisică de vânătoare arogantă. Deși moțată și vărgată, și de două ori mai mare decât în realitate, expresia felinei trufașe îl trezise pe motan la viață.
    Simțind că acum putea avea o atitudine mult mai obiectivă, Kenneth își îndreptă atenția asupra piratului care domina tabloul. Figura puternică, arogantă, se întindea parcă sfidătoare pe divan, ca un tigru care își urmărește prada, provocând privirile celor curioși cu ochii săi accentuați de liniile îngroșate cu cărbune.
    - Ai reușit să captezi esența cuiva care a avut o viață plină de violență, spuse el încetișor, privind corsarul mai degrabă ca pe un străin decât ca pe ceva asemănător lui însuși. Este îndârjit. Chiar brutal. Un om lipsit de iluzii, care a trebuit să ucidă pentru a nu fi ucis. Este o combinație fascinantă. Iar asta face ca tabloul să fie perfect.
    Kenneth indică profilul misterios reflectat pe zidul ce se profila în spatele piratului, cu suprafața la fel de netedă și de întunecată ca un obsidian șlefuit.
    - Această imagine surprinde cât l-a costat pe piratul tău o asemenea violență. A pierdut foarte multe dintre lucrurile pentru care viața merită trăită. Acum, cunoscând prețul pe care l-a plătit pentru a supraviețui, este bântuit de îndoiala dacă nu ar fi fost mai bine să fi murit.
    - Să fie acesta modul în care te vezi pe tine, Kenneth? întrebă ea cu delicatețe.
    El se gândea la consecințele războaielor, dar și la Maria.
    - Au existat momente în care am trăit asta. Cu toate acestea, nu mă pot identifica pe de-a-ntregul. mai degrabă aș zice că tu ai dezvăluit o fațetă îngropată a firii mele și ai extras esențialul, realizând ceva universal și captivant. Ai de gând să-l predai mâine?
    - Nu te superi?
    - Nu prea mă încântă ideea de a-mi expune sufletul zdrențăros în fața adunării mondene a Londrei, dar cred că voi supraviețui. Pe cei care au discernământ tabloul îi va tulbura profund. Care a fost reacția Laviniei? întrebă el întorcându-și privirea dinspre tablou către Rebecca.
    - Doar o cunoști pe Lavinia, replică ea și râse. A spus că imaginea surprinde pasiunea pur și că, dacă asta este ceea ce simt, ar trebui să mă căsătoresc numaidecât cu tine. Cu siguranță o absurditate de neînțeles.
    Kenneth își opri un oftat. Păcat că Rebecca era atât de rigidă când venea vorba despre căsătorie. În schimb lui, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai mult îi surâdea ideea.

    - Sir Anthony, vreau să vă cer o favoare, spuse Kenneth cu puțin înainte să se încheie cina din seara aceea.
    Tatăl ei îl privi pe Kenneth cu uimire. Rebecca bănuia că era prima oară când secretarul îl ruga ceva.
    - Nu știu dacă Rebecca v-a spus vreodată, însă eu.... eu însumi sunt un așa-zis artist, continuă Kenneth.
...................................................................................