Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!
Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!
Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!
joi, 24 noiembrie 2016
miercuri, 23 noiembrie 2016
Salem's Lot, Stephen King
................................................................................................
11.
Pe buze îi apăru un zâmbet imposibil de descris în speranța lui smintită.
Se așeză pe scaunul de bucătărie, lăsându-și mușchii să se relaxeze.
Acum totul era în regulă. Acum își dădea seama că ea încă îl mai iubește și va înceta farsa asta plină de cruzime.
- Bună? murmură ea. Cioco bună, Randy? Vrei să râzi la mami. Fii băiețel bun și râzi la mami.
Întinse degetele tremurânde și ridică colțurile gurii lui Randy.
Ciocolata căzu pe tavă - pleosc.
Începu să urle.
3.
Tony Glick se trezi sâmbătă dimineața când soția lui, Marjorie, se prăbuși în camera de zi.
- Margie? o strigă el așezându-se pe marginea patului. Margie?
După o pauză lungă, mult prea lungă, îi răspunse:
- N-am pățit nimic, Tony.
Privi în gol. Nu purta decât pantalonii de pijama, iar şliţul îi atârna deschis între picioare. Părul i se ridicase în creştet într-o creastă de cocoş. Păr bogat şi negru, moştenit de amândoi băieţii lui. Oamenii credeau că e evreu, însă tocmai părul acesta creţ ar fi trebuit să-i trădeze originea italiană, se gândea deseori.
Bunicul său se numise Gliccucchi. Şi atunci când cineva i-a spus că este mult mai uşor să te descurci în America dacă ai nume american, un nume scurt şi sonor, tata-mare s-a dus la tribunal şi şi-a schimbat numele in Glick, fără să-şi dea seama că tocmai vânduse adevărul unei minorităţi in schimbul aparenţei alteia.
Trupul lui Tony Glick era masiv, cu pielea întunecată la culoare, cu muşchi bine întreţinuţi. Pe chipul său se întipărise expresia unuia care tocmai a primit un pumn în nas la ieşirea dintr-un bar.
Se învoise de la serviciu şi dormise foarte mult în săptămâna care trecuse. Când dormeai nu te mai durea. Somnul lui era fără vise. Se culca la şapte şi jumătate şi se trezea la zece dimineaţa următoare. Mai aţipea şi după-amiaza între două şi trei. Timpul scurs între scena pe care o făcuse la înmormântarea lui Danny şi dimineaţa aceasta însorită de sâmbătă i se părea învăluit în ceţuri şi ireal.
Oamenii tot veneau şi le aduceau mâncare. Mâncăruri gătite, conserve, cozonaci, plăcinte.
Margie spunea că habar nu are ce să facă cu toate astea.
Nu le era foame deloc. Miercuri seara a încercat să facă dragoste cu soţia lui şi amândoi au izbucnit în plâns.
Margie nu se simţea bine. Metoda prin care ea încerca să facă faţă situaţiei era să facă curăţenie în toată casa şi mătura şi aspira şi ştergea praful şi spăla duşumelele cu o patimă furioasă care înlătura orice gând.
Zilele răsunau de zdrăngănitul găleţilor cu apă şi de zumzăitul aspiratorului, iar aerul era plin de aromele înţepătoare de amoniac şi detergent.
Strânsese toate hainele şi jucăriile copiilor, le împachetase cu grijă în cutii mari de carton şi le dusese la Armata Salvării şi la magazinul Bunăvoinţei. Joi dimineaţa, când a ieşit din dormitor, Tony a descoperit toate cutiile etichetate şi aliniate frumos în faţa uşii de la intrare. Niciodată în viaţa lui nu a mai văzut ceva atât de oribil ca acele cutii mute.
Margie a mai scos şi toate covoarele în curtea din spate, le-a atârnat pe sârme şi le-a bătut cu cruzime. Şi oricât de împăienjenită i-ar fi fost privirea în starea lui de semiconştienţă, Tony tot a observat cât de palidă devenise soţia sa începând de marţi sau miercuri; până şi buzele ei păreau a-şi fi pierdut culoarea naturală. Cearcănele adânci, negricioase i se strecuraseră pe nesimţite sub ochi.
Gândurile acestea îi trecură prin minte în mai puţin timp decât ar fi durat să le pună în cuvinte şi era pe punctul de a adormi din nou când ea căzu iarăşi, însă, de această dată, nu îi mai răspunse când o strigă.
Se ridică şi se târî pe scări până în camera de zi şi o văzu lungită pe jos, respirând sacadat şi privind fix tavanul cu ochi buimăciţi. Tocmai schimba aranjamentul camerei şi toate mobilele erau trase de la locul lor, dând încăperii un aspect ciudat, de mecanism dezmembrat.
Boala de care suferea avansase în timpul nopţii şi înfăţişarea ei pătrunse ca o lamă de cuţit prin ceaţa care îi învăluia mintea. Purta încă un halat care i se rupsese până aproape de coapsă. Picioarele ei aveau culoarea marmurei; bronzul căpătat în timpul vacanţei de vară dispăruse aproape complet. Mâinile i se mişcau ca nişte năluci. Gura îi era deschisă, de parcă nu avea suficient aer şi observă şi ciudata lungime a dinţilor, însă nu se opri să analizeze motivul. S-ar fi putut să fie vorba doar de un joc al luminii.
- Margie? Iubito?
Ea încercă să-i răspundă, nu reuşi, şi atunci îl cuprinse frica adevărată. Se duse să cheme un doctor.
- Nu... nu.
Cuvintele erau repetate printre răsuflări sacadate. Izbutise cu greu să se ridice în şezut şi întreaga casă tăcută era plină doar de respiraţia ei şuierătoare.
- Ridică-mă.., ajută-mă... soarele arde atât de tare...
Se duse la ea şi o luă în braţe, uluit de cât de uşoară era. Părea a nu cântări mai mult decât o bocceluţă cu vreascuri.
- ...canapea...
O aşeză acolo, cu capul sprijinit de braţul canapelei. Acum, când se afla în afara razelor de soare care treceau prin fereastră şi formau un lac de lumină pe covor, respiraţia ei părea a se fi liniştit într-o oarecare măsură. Închise ochii câteva clipe şi el fu iarăşi impresionat de strălucirea netedă a dinţilor ei în contrast cu buzele. Simţi nevoia să o sărute.
- Lasă-mă să chem un doctor, spuse.
- Nu. Mă simt mai bine. Soarele mă... mă ardea. Îmi venea să leşin. Mi-e mai bine acum.
Obrajii i se coloraseră uşor.
- Eşti sigură?
- Da. Mi-e bine.
- Te-ai obosit prea tare, iubito.
- Da, răspunse ea pe un ton răbdător, însă ochii i se mișcau neliniștiți.
El își trecu o mână prin păr, trăgând de șuvițele rebele.
- Trebuie să ieșim din starea asta, Margie. Trebuie. Arăți....
Se întrerupse, nedorind să o rănească.
- Arăt groaznic, spuse ea. Știu. M-am uitat în oglinda de la baie înainte de culcare aseară şi parcă nici nu eram acolo. O clipă mi s-a părut...
Umbra unui surâs îi şterse buzele.
- Mi s-a părut că văd cada din spate. De parcă nu mai rămăsese decât foarte puţin din mine şi ce rămăsese era... ah, atât de... şters...
- Vreau să te consulte doctorul Reardon.
Însă ea nu-i dădu atenţie. Părea că nu l-a auzit.
- Am avut cel mai frumos vis în ultimele trei sau patru nopţi, Tony. Şi era atât de real. În vis, Danny vine la mine. Zice: „Mămico, mămico, sunt aşa de fericit că am venit acasă." Şi mai zice... mai zice...
- Ce mai zice? o întrebă cu blândeţe.
- Zice... că e bebeluşul meu din nou. Copilul meu la sânul meu iarăşi. Şi îi dau să sugă şi... şi atunci mă cuprinde un sentiment atât de dulce şi puţin amar, atât de asemănător cu cel pe care l-am simţit când era într-adevăr micuţ, înainte să îl înţarc, însă după ce-i ieşiseră dinţişorii şi mă muşca - oh, trebuie să ţi se pară îngrozitor. Ca poveştile alea pe care le aud psihiatrii.
- Nu, spuse el. Nu.
Se aşeză în genunchi lângă ea şi ea îl cuprinse cu braţele de după gât şi începu să plângă încet. Braţele ei erau reci.
- Fără doctor, te rog, Tony. O să mă odihnesc astăzi.
- Bine.
Faptul că cedase în faţa rugăminţilor ei îl făcu să se simtă cumva neliniştit.
- E un vis atât de frumos, Tony, spuse, cu buzele aproape lipite de gâtul lui.
Mişcarea gurii, duritatea atenuată a dinţilor în spatele buzelor erau uluitor de senzuale. Îşi dădu seama ca are o erecţie.
- Aş vrea să-l visez din nou la noapte.
- Poate că ai să-l visezi, zise el mângâindu-i părul. Poate că ai să-l visezi.
4.
- Dumnezeule, ce bine arăți, spuse Ben.
În lumea spitalului de un alb compact și verde anemic, Susan Norton arăta, într-adevăr, foarte bine. Purta o bluză de un galben strălucitor, cu dungi negre, verticale, și o fustă scurtă albăastră din material de doc.
- Și tu arăți bine, răspunse ea şi se îndreptă spre patul lui.
O sărută adânc, iar cu mâna îi cuprinse şoldul şi o mângâie.
- Hei, zise Susan, întrerupând sărutul. Te dau afară pentru chestia asta.
- Nu pe mine.
- Sigur că nu. De mine era vorba.
Se priviră.
- Te iubesc, Ben.
- Şi eu te iubesc.
- Dacă m-aş putea urca în pat lângă tine acum...
- Stai puţin, doar să trag cuvertura.
- Cum aş putea să explic asta zaharisiţilor de aici?
- Spune-le că îmi dai plosca.
Zâmbind, clătină din cap şi îşi trase un scaun.
- S-au întâmplat multe în oraş, Ben.
Deveni serios:
- Ce anume?
Ea şovăi:
- Nici nu prea ştiu cum să-ti spun sau ce părere am eu despre toate astea. În cel mai fericit caz, aş putea spune că mă simt foarte derutată.
- Păi, spune-mi tot şi am să încerc eu să găsesc explicaţii.
- Cum te simţi, Ben?
- Mă refac. Nu-i nimic serios. Doctorul lui Matt, unul, Cody...
- Nu. Mă refer la mintea ta. Cât crezi din toată povestea asta cu Contele Dracula?
- Oh. Asta. Matt ţi-a spus totul?
- Matt e chiar aici, în spital. Un etaj mai sus. La Reanimare.
- Ce?
Se ridică în coate.
- Ce-a păţit?
- Infarct.
- Infarct!
- Doctorul Cody zice că starea lui s-a stabilizat . A fost internat de urgență, considerat caz grav, însă asta este procedura pentru primele patruzeci și opt de ore. Eram cu el când s-a întâmplat.
- Susan, spune-mi tot ce-ți amintești.
Bucuria revederii îi dispăruse de pe chip. Trăsăturile lui delicate căpătaseră o expresie atentă, concentrată. Pierdut în camera albă, printre aşternuturile albe şi în pijamaua albă de spital, arăta iarăşi ca un om care de-abia îşi menţine echilibrul pe o sfoară întinsă la mare înălţime, sfoară care poate a început să se destrame.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, Ben.
- Adică ce părere am despre istoria lui Matt?
- Da.
- Îţi voi răspunde spunându-ţi ce anume crezi tu. Crezi că m-a înnebunit atât de tare Casa aia a lui Marsten, încât mi-a sărit o doagă. Am dreptate?
- Da, cam aşa ceva. Însă niciodată nu m-am gândit la situaţia asta în... În termeni atât de duri.
- Ştiu, Susan. Am să încerc acum să-ti explic raţionamentul meu. Ar fi chiar bine să-mi fac ordine în gânduri. Şi îmi dau seama după faţa ta că s-a întâmplat ceva care te-a făcut să nu mai fii chiar atât de sigură pe tine. Aşa este?
- Da... dar nu cred, nu pot...
- Taci puţin. Cuvintele astea nu pot, blochează orice altceva. Aşa m-am împotmolit şi eu. Cuvintele astea absolute, imperative, nenorocite. Nu pot. Nu l-am crezut pe Matt, Susan, pentru că asemenea lucruri nu pot fi adevărate. Însă indiferent din ce unghi îi consideram povestea, nu puteam să-i descopăr nici o inexactitate. Singura concluzie logică era că a luat-o razna, aşa este?
- Da.
- Ţi s-a părut nebun?
- Nu. Nu, însă...
- Opreşte-te. Ai în minte gânduri care încep cu nu pot, nu-i aşa?
- Cred că da, spuse fata.
- Nici mie nu mi s-a părut nebun sau cu minţile aiurea. Şi amândoi ştim că fanteziile paranoice sau complexele de persecuţie nu apar peste noapte. Se dezvoltă în timp. Au nevoie să fie udate, hrănite şi îngrijite. Ai auzit vreodată pe cineva în oraş zicând că lui Matt i-ar lipsi o doagă? L-ai auzit vreodată pe Matt văitându-se din cauza unui presupus duşman care se ţine după el ca să-l omoare? A fost el vreodată implicat în afaceri dubioase - societatea „tumorile la creier sînt cauzate de iradierea cu fluor", sau Fiii Patrioţilor Americani sau Frontul de Eliberare Naţională? Şi-a manifestat el vreodată vreun interes exagerat în chestii cum ar fi şedinţele de spiritism, sau proiecţiile astrale, sau teoria reîncarnării? Ştii că ar fi fost vreodată arestat?
- Nu, spuse ea. Nu, la toate întrebările tale. Însă, Ben... mă doare să spun aşa ceva despre Matt, chiar să presupun asta, dar există cazuri când oamenii înnebunesc într-un mod foarte liniştit. Înnebunesc pe dinăuntru.
- Nu cred, şopti el. Există semne. Uneori nu le poţi desluşi dinainte, însă poţi după aceea. Dacă ai face parte dintr-un juriu, ai crede mărturia lui Matt despre un accident de maşină?
- Da...
- L-ai crede dacă ţi-ar spune că a văzut un hoţ care l-a omorât pe Mike Ryerson?
- Da, cred că da.
- Dar nu aşa ceva.
- Ben, pur şi simplu nu pot....
- Uite, ai spus din nou cuvintele astea.
Îşi dădu seama că avea de gând să protesteze şi ridică o mână, oprindu-i cuvintele.
- Nu discut acest caz, Susan. Încerc doar să-ţi explic cum am raţionat. Bine?
- Bine. Continuă.
- Al doilea gând care mi-a trecut prin minte a fost că cineva i-a întins o cursă. Cineva care nu este întreg la minte, sau cineva care îi poartă o ranchiună teribilă.
- Aşa m-am gândit şi eu.
- Matt zice că nu are duşmani. Îl cred.
- Toţi avem duşmani.
- Există duşmani şi duşmani. Nu uita lucrul cel mai important - în toată povestea asta e şi un cadavru. Dacă cineva avea intenţia să-i plătească o poliţă lui Matt, atunci acest cineva a trebuit să-l omoare pe Mike Ryerson ca s-o facă.
- De ce?
- Pentru că toată tărăşenia asta nu prea are sens fără un cadavru. Şi totuşi, după spusele lui Matt, l-a întâlnit pe Mike din pură întâmplare. Nimeni nu l-a ademenit la barul lui Dell joi seara. Nu a primit niciun telefon anonim, niciun bilet, nimic. Coincidenţa acestei întâlniri este ea însăşi suficientă pentru a scoate din calcul un plan prestabilit.
- Şi atunci ce explicaţii logice mai rămân?
- Că Matt a visat că ar fi auzit cum s-a deschis fereastra, că a visat râsul şi sunetele ca de supt. Că Mike a murit dintr-o cauză naturală, dar necunoscută încă.
- Numai că tu nu crezi asta.
- Nu cred că a visat că aude cum se deschide fereastra. Era deschisă. Şi oblonul căzuse jos pe iarbă. L-am văzut şi l-a văzut şi Parkins Gillespie. Şi am mai observat şi altceva. Matt are numai obloane cu zăvor - se încuie pe dinafară, nu şi pe dinăuntru. Nu poţi să le deschizi dinăuntru decât dacă le forţezi cu o şurubelniţă sau cu o daltă. Şi în cazul ăsta ar fi o treabă anevoioasă. Şi ar rămâne urme. N-am văzut nicio urmă. Şi mai e ceva: pământul de sub fereastra aceea este destul de moale. Dacă ai fi vrut să scoţi oblonul de la etaj, ai fi avut nevoie de o scară și scara ar fi lăsat urme pe pământ. Nu era nicio urmă. Asta mă neliniștește cel mai tare. Un oblon de la etaj scos pe dinafară și nicio urmă de scară dedesubt.
Se priviră gravi.
- Numai la asta m-am gândit toată dimineața. Și cu cât mă gândeam mai mult cu atât povestea lui Matt mi se părea mai reală. Așa că am riscat. Mi-am scos din minte pentru o vreme gândurile care încep cu nu pot. Acum, spune-mi ce s-a întâmplat azi-noapte la Matt acasă. Nimeni nu va fi mai fericit ca mine dacă se va dovedi că toată povestea asta nu e decât o închipuire de-a noastră.
- Nu este, spuse ea pe un ton nefericit. . De fapt, situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult. Tocmai terminase să-mi povestească despre Mike Ryerson. A zis că aude pe cineva la etaj. Era speriat, dar s-a dus acolo.
Își puse mâinile în poală şi şi le strânse cu putere, de parcă i-ar fi fost teamă să fiu zboare.
- O vreme nu s-a întâmplat nimic... şi apoi Matt a strigat ceva despre faptul că îşi revocă invitaţia. După aceea... nu prea ştiu cum să...
- Continuă. Nu te mai chinui să-ţi găseşti cuvintele.
- Cred că cineva - altcineva - a scos un fel de, şuierat. Apoi s-a auzit o bufnitură, de parcă ar fi căzut ceva.
Privirea ei era sumbră.
- Şi apoi am auzit o voce care a spus: O să am grijă să dormi somnul de veci, profesore. Cuvânt cu cuvânt, aşa a spus. Şi, mai târziu, când am intrat în cameră să iau o pătură pentru Matt, am găsit asta.
Scoase inelul din buzunarul bluzei şi îl puse în mâna lui Ben.
Ben îl răsuci pe toate părţile, apoi îl îndreptă spre fereastră, pentru a descifra iniţialele.
- M.C.R. Mike Ryerson?
- Mike Corey Ryerson. L-am scăpat din mână şi doar cu efort foarte mare m-am convins să-l ridic din nou - m-am gândit că poate tu sau Matt o să vreţi să-l vedeţi. Ţine-l tu. Nu-l mai vreau.
- Te face să te simţi...
- Rău. Foarte rău.
Îşi ridică capul sfidătoare:
- Însă, Ben, orice gând logic se împotriveşte acestei poveşti. Mai degrabă aş crede că Matt l-a ucis într-un fel misterios pe Mike Ryerson şi a inventat apoi istoria asta nebunească cu vampiri din motive numai de el ştiute. A montat în aşa fel oblonul încît să cadă singur. A vorbit pe două voci, ca un ventriloc, în camera de oaspeţi, în timp ce eu eram la parter; a pus inelul lui Mike...
- Şi şi-a provocat şi un infarct ca să pară mai credibil, spuse aspru Ben. Încă nu mi-am pierdut speranţa într-o explicaţie raţională, Susan. Sper, într-adevăr, să existe una. Aproape că mă rog să existe una. Sunt amuzanţi monştrii din filme, însă ideea că ei stau la pândă în noapte printre noi nu este deloc distractivă. Pot chiar să fiu de acord cu tine că oblonul a fost montat intenţionat în aşa fel încît să cadă - ar fi putut fi ajutat să facă şmecheria asta doar de o frânghie ancorată de acoperiş. Să mergem mai departe. Matt este, în felul lui, un savant. Bănuiesc că există licori, otrăvuri care ar putea determina simptomele pe care le prezenta Mike - poate otrăvuri nedetectabile. Sigur că teoria asta cu otrava e cam greu de crezut, pentru că Mike mânca aşa puţin...
- Nu te poţi baza decât pe cuvântul lui Matt, interveni ea.
- N-ar minţi, pentru că ştie că examinarea stomacului victimei este o parte importantă a autopsiei. Şi o seringă ar lăsa semne. Însă, de dragul discuţiei, să zicem că s-ar fi putut întâmpla aşa. Şi un om ca Matt ar fi putut să ia ceva care să-l facă să simuleze un atac de cord. Dar care este motivul?
Clătină din cap, neajutorată.
- Chiar dacă ar exista un motiv pe care noi nici nu-l putem bănui, de ce ar inventa o poveste atât de nebunească? Cred că Ellery Queen ar putea să explice, însă viaţa nu este un roman de Ellery Queen.
- Dar povestea... povestea asta e nebunie curată, Ben.
- Da, aşa a fost şi Hiroshima.
- Încetează! izbucni ea dintr-o dată. Nu mai face pe intelectualul neînţeles! Nu-ţi stă bine! Vorbim despre basme, coşmaruri, psihoze, cum vrei să-i spui...
- Rahat, spuse el. Fă legătura. Lumea se prăbuşeşte în jurul nostru şi tu te împiedici de câţiva vampiri.
- Salem's Lot este oraşul meu, se încăpăţână ea. Dacă se întâmplă ceva aici, atunci este real. Nu filozofie.
- Sunt de acord cu tine, zise el şi-şi atinse bandajul de la cap cu un gest mâhnit. Şi fostul tău iubit are o directă de dreapta năprasnică.
- Îmi pare rău. Asta e o latură a lui Floyd pe care nu am cunoscut-o. Nu pot să înţeleg.
- Unde e acum?
- În celula pentru beţivi a puşcăriei. Parkins Gillespie i-a zis mamei mele că ar trebui să-l predea şerifului districtual - Şerifului McCaslin, adică - însă s-a gândit să mai aştepte să vadă dacă vrei să faci vreo plângere.
- Ai ceva de spus în sensul ăsta?
- Absolut nimic, spuse fără emoţie. Nu mai există în viaţa mea.
- Nu depun nicio plângere.
Îşi ridică sprâncenele.
- Însă vreau să stau de vorbă cu el.
- Despre noi?
- Despre motivul care l-a făcut să vină la mine îmbrăcat în trenci, cu pălărie, ochelari de soare... şi mănuşi de cauciuc.
- Ce?
- Ei bine - spuse privind-o atent -, strălucea soarele. Îl lumina direct. Şi nu cred că îi făcea plăcere.
Se priviră în tăcere. Părea a nu mai fi nimic de spus despre acest subiect.
5.
Când Nolly i-a adus lui Floyd micul dejun de la Excelent Cafe, Floyd dormea buștean.
Lui Nolly i se părea o ticăloșie să-l trezească doar ca să mănânce două ouă arse şi cinci sau şase bucăţi de slănină unsuroasă pregătite de Pauline Dickens, aşa că Nolly le mâncă el însuşi în birou şi bău şi cafeaua. Un talent tot avea Pauline: făcea cafea bună, măcar atât.
Însă atunci când i-a adus prânzul şi Floyd dormea încă şi tot în aceeaşi poziţie, Nolly se sperie puţin şi puse tava pe podea şi lovi gratiile celulei cu lingura.
- Hei! Floyd! Trezeşte-te, ţi-am adus masa.
Floyd nu se trezi şi Nolly îşi scoase inelul cu chei din buzunar ca să deschidă uşa celulei pentru beţivi. Se opri însă înainte de a introduce cheia în broască.
Cu o săptămână înainte se întâmplase un mare tămbălău din cauza unui tip care s-a prefăcut bolnav până când a sărit la bătaie. Nolly nu credea că Floyd Tibbits ar fi fost un tip deosebit de dur, însă, pe de altă parte, nu prea putea spune că îi cântase un cântec de leagăn lui Mears.
Stătea nehotărât, ţinând lingura într-o mână şi inelul cu chei în cealaltă, un individ masiv a cărui cămaşă albă, descheiată la guler, era întotdeauna pătată de transpiraţie la subţioară în zilele calde. Făcea parte din echipa de popice, iar la sfârşit de săptămână colinda barurile.
În portofel, chiar lângă calendarul de buzunar oferit de biserica luterană, avea o listă cu baruri şi moteluri din Portland în faţa cărora este atârnată o lumină roşie.
Era un tip prietenos, un păcătos simpatic, cu reacţii încete şi greu de scos din sărite. Cu toate aceste calităţi deloc de neglijat, nu avea o minte prea vioaie şi zăbovi câteva minute bune în faţa celulei, întrebându-se cum să procedeze, lovind în continuare gratiile, strigându-l pe Floyd, dorindu-şi ca acesta să se mişte sau să sforăie sau să facă ceva, orice.
Tocmai se gândea că poate ar fi fost bine să-l cheme pe Parkins prin radio şi să-i ceară instrucţiuni, când Parkins însuşi spuse din usa biroului:
- Ce dracu' faci, Nolly? Îţi chemi porcii?
Nolly se înroşi violent:
- Floyd nu vrea să se mişte, Park. Mă tem că poate că... i-e rău.
- Şi crezi că dacă loveşti gratiile cu lingura aia afurisită o să se simtă mai bine?
Parkins trecu pe lângă el şi deschise celula.
- Floyd?
Îl scutură de umăr.
- Te simţi bi...
Floyd se prăbuşi de pe prici pe duşumeaua celulei.
- Drace, spuse Nolly. E mort, nu-i asa?
Dar Parkins părea a nu-l fi auzit. Privea fix chipul ciudat de liniştit al lui Floyd. Încetul cu încetul în mintea lui Nolly îşi croi drum gândul că Parkins arăta de parcă cineva l-ar fi speriat îngrozitor de tare.
- Ce, s-a întâmplat, Park?
- Nimic, zise Parkins! Doar că... hai să ieşim naibii de aici. Şi apoi spuse, de parcă ar fi vorbit cu sine însuşi:
- Isuse, cum îmi mai doresc să nu-l fi atins.
Nolly se uită în jos, la cadavrul lui Floyd, cu o groază pe care abia atunci începea să o priceapă.
- Trezeşte-te, spuse Parkins. Trebuie să aducem doctorul.
6.
În aceeași zi, după-amiaza târziu, Franklin Boddin şi Virgil Rathbun au oprit maşina în faţa porţii din scânduri de la capătul bifurcaţiei lui Burns Road, la două mile de cimitirul Harmony Hill.
Era maşina lui Franklin, o camionetă Chevrolet 1957, vehicul ce avusese culoarea fildeşului corintian în primul an al celui de al doilea mandat al preşedintelui Ike, însă care acum era colorat într-un amestec de maro de baligă şi vopsea roşie de grund. Remorca camionetei era plină cu ceea ce Franklin numea Beţivo-Gunoaie.
Cam o dată pe lună, el şi cu Virgil încărcau remorca cu Beţivo-Gunoaie şi le duceau la groapa cu gunoi. Mare parte din sus-numitele Beţivo-Gunoaie consta în sticle goale de bere, cutii goale de bere, butoiaşe goale, sticle de vin goale şi sticle goale de vodcă Popov.
- Închis, spuse Franklin Boddin mijindu-şi ochii ca să citească semnul bătut în cuie pe poartă. Hait, să-mi mănânce curu'.
Trase o duşcă din sticla cu bere care se odihnea în poziţie confortabilă sprijinită de umflătura din pantalonii lui şi se şterse la gură cu dosul palmei.
- Azi e sâmbătă, nu?
- Sigur, răspunse Virgil Rathbun.
Virgil habar n-avea dacă era sâmbătă sau marţi. Era atât de beat încât nu era nici măcar sigur de luna în care se aflau.
- Groapa nu-i închisă sâmbătă, nu? întrebă Franklin.
Pe poartă nu era decât un semn, dar el vedea trei. Îşi miji din nou ochii. Pe toate cele trei semne scria „închis". Vopseaua era roşie şi fără îndoială că provenea din bidonul cu vopsea aflat în coliba de îngrijitor a lui Dud Rogers.
- N-a fost niciodată închisă sâmbăta, zise Virgil.
Ridică sticla, nu-şi nimeri gura din prima încercare şi îşi vărsă berea pe umărul stâng.
- Ce pizda mă-sii.
- Închis, rosti Franklin cu iritare crescândă. Puiu' ăla de curvă a plecat la femei, asta e. O să mi ţi-l închid eu pe el.
Trecu camioneta în viteza întâia şi izbi zăvorul. Spuma din sticla de bere dintre picioare i se revărsă pe pantaloni.
- Fute-o, Franklin! strigă Virgil şi scoase un râgâit puternic când camioneta sfărâmă poarta, răsturnând-o în şanţul drumului, plin cu conserve goale.
Franklin trecu într-a doua şi ţâşni pe drumeagul plin de urme de roţi şi gropi. Camioneta sălta înnebunită pe arcurile ei uzate. Sticlele cădeau din remorcă şi se spărgeau.
Pescăruşii ţipau, învârtindu-se în zbor deasupra lor.
La un sfert de milă după poartă, bifurcaţia lui Burns Road, cunoscută acum sub numele de Dump Road (Drumul Gunoaielor) se înfunda într-un teren defrişat, care era groapa propriu-zisă. Arinii şi arţarii de lângă drum se dădeau la o parte ca să descopere terenul întins, acoperit cu pământ reavăn, care fusese netezit şi amenajat prin folosirea permanentă a buldozerului cel vechi, marca Case, parcat acum lângă coliba lui Dud.
În spatele acestei arii întinse se afla mina de prund unde se aruncau gunoaiele ce se întindeau în movile gigantice, licărind cu miile de ochi argintii ai sticlelor şi cutiilor din aluminiu.
- Fir-ar al dracu' de cocoşat împuţit, căcăcios, parcă n-a arat şi n-a ars gunoaiele toată săptămâna, spuse Franklin.
Apăsă puternic cu ambele picioare pe pedala de frână care se înecă în podeaua maşinii cu un urlet mecanic.
După un timp, camioneta se opri.
- Asta e, s-a ascuns undeva cu o ladă cu bere.
- Nu ştiam că Dud bea mult, spuse Virgil şi-şi aruncă pe fereastră sticla goală. Scoase alta din punga de la picioare. O deschise la clanţa uşii şi berea, zăpăcită din cauza izbiturilor, i se revărsă bolborosind furioasă pe mână.
- Toţi ăştia, cocoşaţii, beau de sting, zise Franklin atoateştiutor.
Scuipă pe fereastră, îşi dădu apoi seama că era închisă şi şterse flegma de pe geamul zgâriat şi murdar cu mâneca de la cămaşă.
- Să mergem să-l căutăm. Poate că ne face cinste.
Dădu camioneta înapoi într-un cerc uriaş şi nehotărât şi se opri cu spatele deasupra celui mai nou transport de resturi menajere ale oraşului Salem's Lot. Opri motorul şi tăcerea îi învălui brusc.
Cu excepţia strigătelor pescăruşilor, liniştea era deplină.
- Hai că-i aşa linişte, mormăi Virgil.
Coborâră şi se duseră în spatele camionetei. Franklin desfăcu închizătorile remorcii şi încărcătura se prăbuşi cu zgomot. Pescăruşii care se hrăneau la celălalt capăt al gropii se ridicară într-un nor furios, împânzind văzduhul cu ţipetele lor.
Fără vreun cuvânt, cei doi se urcară în remorcă şi începură să împingă jos Beţivo-Gunoiul. Saci verzi din plastic se învolburau în aerul limpede şi se spărgeau, împrăştiindu-şi conţinutul când atingeau solul. Făceau treaba asta de mulţi ani. Ei constituiau o parte a oraşului pe care puţini turişti o vedeau (sau voiau să o vadă) - în primul rând pentru că oraşul îi ignora printr-un acord tacit şi, în al doilea rând, pentru că îşi construiseră propriul lor sistem de protecţie.
Dacă te întîlneai pe drum cu camioneta lui Franklin, o uitai chiar în clipa când îţi dispărea din oglinda retrovizoare. Dacă se întâmpla să le vezi coliba, cu coşul ei de tablă de pe acoperiş trimiţând o şuviţă subţire de fum în cerul de noiembrie, nu o luai în seamă. Dacă îl vedeai pe Virgil ieşind din crâșma din Cumberland cu o sticlă de vodcă căpătată de pomană şi învelită în hirtie maron, spuneai salut şi apoi nu-ţi puteai aduce aminte cine era cel pe care l-ai salutat; chipul îţi era cunoscut, însă numele nu-ti venea în minte.
Fratele lui Franklin era Derek Boddin, tatăf lui Richie (regele de curând detronat al Şcolii Elementare de pe strada Stanley), şi Derek aproape că a uitat că Franklin mai trăieşte încă şi că se află în oraş. Depăşise stadiul de oaie neagră; devenise complet cenuşiu.
Camioneta era goală acum. Franklin lovi cu piciorul o ultimă cutie de bere - poc! şi îşi sumese pantalonii verzi de lucru.
- Hai să mergem să-l vedem pe Dud, spuse el.
Coborâră din remorcă şi Virgil se împiedică într-unul din propriile sale şireturi dezlegate şi căzu în fund.
- Isuse, nu mai fac lucruri bune ca altădată, mormăi el nedesluşit.
Se îndreptară spre coşmelia din carton gudronat a lui Dud. Uşa era închisă.
- Dud! răcni Franklin. Hei, Dud Rogers!
Lovi o dată în uşă şi întreaga baracă se cutremură. Lacătul mic care încuie uşa pe dinăuntru se desfăcu şi uşa se deschise clătinîndu-se. Baraca era goală, însă în aer persista un miros dulceag, greţos, care îi făcu să se privească lung şi să se strâmbe - şi doar erau veterani ai cârciumilor, obişnuiţi cu aromele de latrină şi vărsături de toate nuanţele şi densităţile.
Izul acesta îl făcu pe Franklin să se gândească în treacăt la murăturile uitate în butoi ani în şir, până când zeama care curge din ele devine albă.
- Pui-de căţea, spuse Virgil. Pute mai rău ca o cangrenă.
Cu toate acestea, baraca era curată ca un dispensar. O cămaşă a lui Dud era atârnată într-un cui deasupra patului, scaunul scorojit de bucătărie era împins sub masă, iar priciul era făcut în stil cazon. În spatele uşii, pe un ziar împăturit, se afla cutia cu vopsea roşie.
- Borăsc dacă n-o ştergem de-aici, zise Virgil.
Chipul lui căpătase o tentă verzuie.
Franklin, care nici el nu se simţea mai bine, se retrase şi închise usa.
Cercetară groapa cu gunoi, care era însă la fel de.pustie şi stearpă ca şi munţii de pe lună.
- Nu-i aci, spuse Franklin. Tre' să fie pe undeva prin pădure, beat cui.
- Frank?
- Ce-i? îl repezi Franklin. Era deja foarte nervos.
- Ușa era încuiată pe dinăuntru. Dacă nu-i acolo, cum a ieşit?
Uimit, Franklin se întoarse şi examină atent baraca.
Pe fereastră vru să spună, însă se răzgândi. Fereastra nu era altceva decât un pătrat decupat în cartonul gudronat şi acoperit cu o folie din plastic. Şi nici nu era suficient de largă cât să-i permită lui Dud să se strecoare afară, mai ales cu cocoaşa în spate.
- Nu contează, spuse Franklin morocănos. Dacă nu vrea să bea cu noi, să-l fut. Hai s-o'ntindem d-acilea.
Se înapoiară la camionetă, şi Franklin simţi cum ceva îşi croieşte drum prin membrana protectoare a beţiei - ceva ce nu va mai fi în stare să-şi amintească mai târziu şi nici nu va dori să încerce să-şi amintească: un fior necunoscut; senzaţia că în acel loc se întâmplase un lucru foarte rău.
Ca şi cum groapa căpătase o inimă care bate iar bătăile acestea erau rare, însă pline de o vitalitate teribilă.
Brusc, simţi nevoia să; plece cât mai repede de acolo.
Pe neaşteptate, Virgil spuse:
- Nu văd niciun şobolan.
Şi chiar că nu se vedea nici unul; doar pescăruşii. Franklin încercă să-şi aducă aminte când mai adusese Beţivo-Gunoaiele, la groapă şi nu văzuse aici niciun şobolan. Nu reuşi. Şi nici asta nu-i plăcea.
- Tre' că a pus otravă, ce zici, Frank?
- Hai să mergem, spuse Franklin. Hai să plecăm dracu' d-aici.
7.
După cină, îl lăsară pe Ben să urce în salonul lui Matt Burke. A fost o vizită scurtă; Matt dormea.
Îi luaseră, totuşi cortul de oxigen, iar sora şefă îi spuse lui Ben că, aproape sigur că Matt se va trezi a doua zi dimineaţă şi va fi în stare să primească vizitatori, chiar dacă numai pentru câteva minute.
Chipul lui Matt era scofîlcit şi îngrozitor de îmbătrânit; pentru prima dată de când îl cunoscuse, lui Ben i se părea că are în faţa ochilor un om în vârstă. Nemişcat, cu pielea ridată a gâtului revărsându-i-se peste gulerul pijamalei de spital, părea vulnerabil şi lipsit de apărare.
Dacă tot ce ştim este adevărat, gândi Ben, atunci cei de aici nu-ţi fac niciun serviciu, Matt. Dacă este adevărat, atunci ne aflăm în citadela celor ce nu cred, acolo unde coşmarurile sunt înlăturate cu detergent şi cu bisturie şi cu chimioterapie, şi nu cu pari şi biblii şi cimbrişor de câmp. Ei se mulţumesc cu dispozitivele lor de menţinere a funcţiilor vitale, cu seringile lor, cu clismele lor cu soluţie de bariu pentru spălaturi intestinale. Dacă există vreo spărtură în coloana adevărului, ei nici nu ştiu, nici nu le pasă.
Se îndreptă spre pat şi, cu mişcări blânde, întoarse capul lui Matt spre el. Nu era niciun semn pe pielea gâtului; carnea era neatinsă.
Mai şovăi o clipă apoi se duse la dulăpior şi îl deschise, înăuntru se aflau hainele lui Matt şi, agăţat de clanţa interioară a dulapului, crucifixul pe care îl purta când a primit vizita lui Susan. Lanţul lui filigranat strălucea palid în penumbra din salon.
Ben îl luă şi îl puse în jurul gâtului lui Matt.
- Ce faceţi acolo?
O soră intrase cu o cană cu apă şi o ploscă acoperită decent cu un prosop.
- Îi pun cruciuliţa la gât, spuse Ben.
- E catolic?
- Acum este, răspunse Ben sumbru.
8.
Se înnoptase deja, când se auzi o bătaie uşoară în uşa de la bucătărie a casei familiei Sawyer, aflată pe Deep Cut Road. Cu un zâmbet şăgalnic pe buze, Bonnie Sawyer se duse să deschidă. Purta un şorţ plisat legat în talie, pantofi cu tocuri înalte, şi nimic altceva.
Când deschise uşa, Corey Bryant rămase cu gura căscată, iar ochii părură a-i ieşi din orbite.
- Bon... Bon... Bonnie?
- Ce e, Corey?
Femeia se sprijini uşor de canatul uşii, astfel încât sânii dezgoliţi i se ridicară impertinenţi. În acelaşi timp, îşi încrucişa picioarele cu modestie afectată, îmbiindu-l la mii de nebunii.
- Isuse, Bonnie, dacă era...
- Omul de la Telefoane? întrebă ea şi chicoti. Îi luă o mână şi i-o puse pe carnea tare a pieptului său.
- Ați venit să-mi citiţi contorul?
Cu un geamăt care ascundea şi o nuanţă de disperare (înecatul, cuprins a treia oară în vârtejul apelor, agăţându-se de o glandă mamară, în loc de un pai) o trase înspre el. Îi cuprinse în palme rotunjimea feselor.
Şorţul apretat foşni între trupurile lor.
- Mamă, mamă, zise ea, rotindu-şi şoldurile înspre el. Vreţi să fiţi aşa de bun să-mi verificaţi receptorul, domnule de la Telefoane? Am aşteptat toată ziua un telefon important...
O luă în braţe şi închise uşa cu piciorul. Nu trebuia să îi spună unde este dormitorul. Cunoştea drumul.
- Eşti sigură că nu vine acasă? o întrebă.
Ochii ei străluciră în întuneric.
- Ei, despre cine vorbiți, domnule de la Telefoane? Doar nu despre bărbăţelul meu cel frumuşel... el e în Burlington, Vermont.
O puse de-a curmezişul pe pat, lăsându-i picioarele să-i atârne pe o parte.
- Aprinde lumina, toarse ea, ca o pisică, iar vocea îi era încărcată de sensuri ascunse. Vreau să văd ce-mi faci.
Aprinse veioza de pe noptieră şi o privi. Şortul i se ridicase. Ochii ei erau calzi, pleoapele grele, pupilele dilatate şi strălucitoare.
- Scoateţi-l, spuse, făcând un gest cu mâna.
- Scoateţi-l dumneavoastră, răspunse ea. Ştiţi să dezlegaţi noduri, domnule de la Telefoane.
Se aplecă să dezlege cordonul. Întotdeauna reuşea să-l facă să se simtă ca un puşti cu caş la gură care a ajuns prima oară în preajma unei femei iar mâinile îi tremurau mereu când se apropia de ea, de parcă carnea ei electriza tot aerul din jur. Gândul la ea nu îl părăsea niciodată complet. Stătea în mintea lui, ca o zgârietură pe partea interioară a obrazului, pe care limba nu se poate abţine să nu o atingă. Îi bântuia până şi visele, cu pielea ei aurie, înnebunitor de excitantă. Invenţiile ei nu cunoşteau limite.
- Nu, în genunchi, spuse ea. Aşază-te în genunchi.
Cu stângăcie, se lăsă în genunchi în faţa ei şi se târî până ajunse aproape, întinzând mâinile spre cordonul şorţului. Îşi puse picioarele încălţate cu pantofi cu tocuri înalte pe umerii lui. El se aplecă şi sărută pielea coapsei ei.
Sub buzele sale, carnea era tare şi caldă.
- Aşa, Corey, aşa e bine, mai sus, mai...
- Ce drăguţ, nu-i aşa?
Bonnie Sawyer urlă.
Corey Bryant îşi ridică privirea şi clipi dezorientat.
Sprijinit de uşa dormitorului, se afla Reggie Sawyer. În mâini ţinea o carabină, cu ţevile gemene îndreptate spre podea.
Corey simţi un torent cald în pantaloni când i se revărsă vezica.
- Deci e adevărat, se minună Reggie.
Intră în cameră. Zâmbea.
- Ce zici de chestia asta? Îi datorez o ladă de bere beţivanului ăla de Mickey Sylvester. Fir-ar să fie.
Bonnie fu prima care să-şi regăsească glasul.
- Reggie, ascultă-mă. Nu e ce crezi. A spart uşa, parcă era nebun, el, el a...
- Taci, pizdă.
Încă mai zâmbea. Un zîmbet blând. Era un bărbat masiv. Purta acelaşi costum de culoarea oţelului cu care fusese îmbrăcat şi când se sărutaseră de rămas-bun, cu doar două ore în urmă.
- Ascultă-mă, spuse Corey pe un ton leşinat. Gura îi era prea plină cu salivă. Te rog. Te rog, nu mă omorî. Chiar dacă merit asta. Doar nu vrei să te bage la puşcărie. Nu din cauza asta. Bate-mă, dar te rog, nu...
- Ridică-te în picioare, Perry Mason, spuse Reggie Sawyer, cu acelaşi zâmbet blând pe buze. Eşti descheiat la şliţ.
- Domnule Sawyer, ascultă-mă...
- Oh, poţi să-mi spui Reggie, spuse Reggie-cel-care zâmbeşte-blând. Suntem aproape cei mai buni prieteni. Chiar se poate spune că m-am scăldat în sperma ta, nu?
- Reggie, nu-i ce crezi, m-a violat...
Reggie se uită la ea, iar zâmbetul lui era blând şi binevoitor:
- Dacă mai rosteşti un cuvânt, o să-ţi vâr ţeava asta în cur şi o să-ţi expediez o scrisoare pe calea aerului.
Bonnie începu să geamă. Faţa ei căpătase culoarea iaurtului simplu.
- Domnule Sawyer... Reggie...
- Te cheamă Bryant, nu? Taică-tu e Pete Bryant, aşa e?
Capul lui Corey îl aprobă, bălăngănindu-se înnebunit.
- Da, aşa e. Exact aşa e. Ascultă...
- Îi vindeam benzină cînd lucram pentru Jim Webber, spuse Reggie, zâmbind blând amintirii. Asta s-a întâmplat cu vreo patru sau cinci ani înainte s-o cunosc pe curva asta cu ţâţe mari. Tăticu' tău ştie că eşti aici?
- Nu, domnule, i s-ar frânge inima dacă ar şti. Poţi să mă baţi, merit asta, da' dacă mă omori, tăticu' meu o să afle şi sunt sigur că asta o să-l omoare pe loc şi atunci o să fii răspunzător pentru două...
- Nu, şi eu zic că nu ştie. Vino o clipă în camera de zi. Trebuie să discutăm, Haide.
Zâmbi blând către Corey, de parcă ar fî vrut să-i demonstreze că nu vrea să-i facă vreun rău şi apoi aruncă o privire spre Bonnie, care se holba disperată la el.
- Tu stai aici, fofoloncel, că altfel îţi promit că n-o să afli cum se termină „Secret Storm". Haide, Bryant, spuse, arătându-i drumul cu ţeava puştii.
Clătinîndu-se uşor, Corey intră în camera de zi înaintea lui Reggie. Picioarele parcă îi erau de plastilină.
Locul dintre omoplaţi începu să-l mănânce îngrozitor de tare. Acolo o să ţintească, gândi, chiar între omoplaţi. Mă întreb dacă o să mai trăiesc destul cât să văd cum mi se întind maţele pe pereţi...
- Întoarce-te, spuse Reggie.
Corey se întoarse.
Începuse să plângă în hohote. Nu voia să plângă în hohote, dar nu se putea abţine.
Şi credea că oricum nu avea nicio importanţă dacă plângea în hohote sau nu. Deja îsi udase pantalonii.
Reggie nu îşi mai ţinea nepăsător puşca sprijinită de braţ. Ţeava dublă era aţintită direct asupra chipului lui Corey. Cele două găuri negre păreau a se căsca în faţa lui până când deveniră nişte puţuri fără fund.
- Ştii ce-ai făcut? întrebă Reggie.
Zâmbetul dispăruse. Era foarte grav acum.
Corey nu răspunse. Era o întrebare idioată. Cu toate acestea, continuă să hohotească.
- Te-ai culcat cu nevasta altuia, Corey. Aşa te cheamă?
Corey dădu din cap, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji.
- Apucă țeava puștii, Corey. Ușurel. Are trei cartușe în ea. Închipuiește-ți.... oh, închipuiește-ți că apuci sfârcul nevesti-mi.
Corey întinse o mână tremurătoare şi apucă ţeava carabinei. Metalul era rece în palma lui înfierbântată. Din gât îi ieşi un geamăt lung, chinuit. Nu mai avea ce să facă. Îşi recunoscuse vina.
- Ia-o în gură, Corey. Ambele ţevi. Da, aşa. Uşurel! Aşa e bine. Da, ai o gură destul de mare. Ia-o mai mult. Ştii ce înseamnă să iei ceva în gură, nu?
Fălcile lui Corey se deschiseră larg. Ţevile puştii fură împinse mult înăuntru, până îi atinseră cerul gurii, iar stomacul său îngrozit începuse să icnească. Simţea pe dinţi uleiul cu care fusese unsă ţeava.
- Închide ochii, Corey.
Dar Corey se holba la el, cu ochi ameţiţi şi mari ca nişte farfurioare dintr-un serviciu de ceai.
Pe buzele lui Reggie se aşternu iarăşi zâmbetul cel blând.
- Închide-ţi ochii albaştri de bebeluş, Corey.
Corey îi închise.
Sfincterul i se relaxa. Îşi dădu doar vag seama de asta. Reggie apăsă trăgaciul dublu. Cocoşul căzu pe camera goală încărcătorului cu un sunet sec: poc-poc.
Corey căzu leşinat la podea.
Reggie îl privi o clipă, zâmbind cu blândeţe, apoi întoarse puşca cu ţeava în sus. Se îndreptă spre dormitor.
- Vin acum, Bonnie. Pregăteşte-te.
Bonnie Sawyer începu să ţipe.
9.
Corey Bryant se împleticea pe Deep Cut Road înspre locul unde îşi parcase camioneta.
Puțea.
Ochii îi erau injectaţi şi privirea sticloasă.
Avea un cucui mare la spate, unde îşi lovise capul când leşinase. Îşi târa cu greu picioarele pe pământul moale.
Încercă să se gândească numai ia târşâitul cizmelor şi la nimic altceva, mai cu seamă la neaşteptata şi deplina distrugere a vieţii sale. Era opt şi un sfert.
Reggie Sawyer încă mai zîmbea cu blândeţe când i-a făcut vânt pe uşa din spate. Din dormitor se auzeau suspinele necontenite, zguduitoare ale lui Bonnie, punctându-i vorbele:
- Acum pleacă, ca un băieţel cuminte ce eşti. Ia-ţi camioneta şi du-te înapoi în oraş. La zece fără un sfert vine un autobuz din Lewiston în direcţia Boston. Din Boston poţi să iei un autobuz spre oricare altă direcţie. Autobuzul ăsta opreşte în faţa magazinului lui Spencer. Să te urci în el. Pentru că, dacă te mai văd vreodată, te omor. Ea nu are nimic. E doar puţin zguduită. O să fie nevoită să poarte pantaloni şi cămăşi cu mâneci lungi vreo două săptămîni de acum înainte. Nu i-am lăsat semne pe faţă. Dacă ţii la tine, pleacă dinSalem's Lot încă înainte să te speli şi să te simţi iarăşi om.
Şi iată-l acum, îndreptându-se spre camionetă, pregătit să facă ce îi spusese Reggie. Din Boston ar fi putut să se ducă în sud... undeva. Avea peste o mie de dolari economisiţi în cont. Întotdeauna mama lui obişnuia să spună că este o fire econoamă. Ar putea să telegrafieze ca să-i trimită banii şi să trăiască din ei până când îşi va găsi un serviciu şi apoi să se angajeze în îndelungatul proces de a uita noaptea aceasta -gustul ţevii de puşcă, mirosul propriilor fecale uscate în pantaloni.
- Bună seara, domnule Bryant.
Corey scoase un ţipăt înăbuşit şi privi zăpăcit înjur, fără să vadă nimic la început. Vântul se strecura printre ramurile copacilor, făcând umbrele să ţopăie şi să danseze pe asfalt.
Brusc, ochii săi desluşiră şi o umbră mai consistentă lângă zidul din piatră dintre drum şi pajiştea lui Cari Smith. Umbra avea forma unui om, însă mai era ceva... ceva...
- Cine eşti?
- Un prieten care vede multe, domnule Bryant.
Silueta îşi schimbă poziţia şi ieşi din umbre. În lumina slabă, Corey văzu că era un domn de vârstă mijlocie, cu mustaţă neagră şi ochi strălucitori, adânciţi în orbite.
- Aţi fost maltratat, domnule Bryant.
- De unde ştii ce mi s-a întâmplat?
- Ştiu multe lucruri. Aceasta este meseria mea. Fumaţi?
- Mulţumesc.
Recunoscător, luă ţigara oferită. O puse în gură.
Străinul aprinse un chibrit de lemn şi în licărirea lui, Corey observă că pomeţii necunoscutului erau proeminenţi şi înalţi, de tip slav, fruntea îi era palidă şi osoasă, părul negru şi lins pieptănat pe spate. Apoi chibritul se stinse şi Corey trase cu nesaţ fumul în plămâni. Era o ţigară italienească, dar orice fel de ţigară era binevenită acum începu să-şi recapete stăpânirea de sine.
- Cine eşti? întrebă din nou.
Străinul izbucni în râs, hohotele sale uluitor de bogate şi groase plutind în briza uşoară ca fumul ţigării lui Corey.
- Nume! spuse el. Oh, fixaţia americană asupra numelor! Cumpără o maşină de la mine pentru că sunt Bill Smith. Mănâncă asta! Uită-te la programul ăsta la televizor! Mă numesc Barlow, dacă asta te face să te simţi mai bine.
Şi începu din nou să râdă, în timp ce ochii săi luminoşi aruncau licăriri ciudate.
Corey simţi cum propriile-i buze se destind într-un zâmbet şi aproape că nu-i veni să creadă. Necazurile sale îi păreau acum îndepărtate, lipsite de importanţă, în comparaţie cu ironia şi umorul din acei ochi întunecaţi.
- Ești străin, nu-i așa? întrebă Corey.
- Vin de departe; însă această ţară... acest oraş... mi se par pline de străini. Înţelegi? Ei? Ei?
Izbucni din nou în hohote de râs, pline, sonore, şi de această dată i se alătură şi Corey, spre marea lui uimire.
Râsul îi ieşi din gât ca o explozie, căpătând tonuri cam înalte, din cauza reacţiei isterice întârziate.
- Străini, da, continuă necunoscutul, însă străini frumoşi, seducători, plini de vitalitate, plini de sânge sănătos, plini de viaţă. Îţi dai seama, domnule Bryant, ce frumoşi sunt oamenii din țara şi oraşul dumitale?
Corey chicoti numai, puţin jenat. Cu toate acestea, nu-şi lua privirea de la chipul necunoscutului. Îl fascina.
- Oamenii acestei ţări nu au cunoscut foamea sau nevoia Au trecut două generaţii de când s-au apropiat de aşa ceva, dar şi atunci nenorocirea s-a auzit ca o voce într-o cameră îndepărtată. Ei cred că au cunoscut tristeţea, însă tristeţea lor se aseamănă cu cea a unui copil care şi-a scăpat îngheţata pe iarbă la petrecerea dată în cinstea zilei sale de naştere. Nu există... cum se spune în engleză?... niciun fel de domolire a simţurilor lor. Își varsă sângele unul altuia cu multă energie. Crezi asta? Vezi?
- Da, spuse Corey. În ochii străinului vedea o mulţime de lucruri şi toate minunate.
- Ţara aceasta este un paradox imens. În alte ţinuturi, când un om mănâncă în fiecare zi până nu mai poate, se îngraşă... mişcările îi sunt mai leneşe... e tot mai indolent. Însă în ţara aceasta.. se pare că, cu cât ai mai multe, cu atât devii mai agresiv. Înţelegi? Ca domnul Sawyer. Are atât de multe, şi totuşi îţi poartă pică pentru firimiturile de la masa lui pe care le-ai luat. Tot ca un copil care îl împinge pe altul de lângă masă, deşi el însuşi nu mai poate mânca. Nu este aşa?
- Ba da, spuse Corey.
Ochii lui Barlow erau atât de mari şi atât de înţelegători.
- Este o problemă de...
- Este doar o problemă de perspectivă, nu-i aşa?
- Da! exclamă Corey.
Necunoscutul pusese degetul pe rană, rostind singurul cuvânt care se potrivea. Neobservată, ţigara îi scăpă dintre degete şi continuă să ardă mocnit pe asfalt.
- S-ar fi putut să ocolesc o asemenea comunicare rustică, reflectă străinul. Aş fi putut să mă duc într-una din marile metropole, furnicar de oameni ale acestei ţări. Ptiu!
Trupul i se încordă şi ochii îi aruncară flăcări.
- Dar ce ştiu eu despre metropole? Aş putea fi călcat de o birjă în timp ce încerc să traversez strada! M-aş putea sufoca respirând aerul stricat! Aş putea intra în contact cu diletanţi proşti şi făţarnici ale căror interese să,fie... cum spuneţi voi? potrivnice?... da, potrivnice mie. Cum să se descurce un om de la ţară, ca mine, în superficialitatea acestor metropole sofisticate... chiar dacă este vorba de o metropolă americană? Nu! Şi nu şi nu! Scuip pe metropolele voastre!
- O, da, şopti Corey.
- Aşa că am venit aici, într-un oraş despre care mi-a vorbit un om excepţional de inteligent, fost membru şi el al acestei comunităţi, din păcate decedat acum. Oamenii de aici sunt zdraveni, au sângele sănătos; sunt oameni plini de agresivitatea şi întunericul atât de necesare pentru... nu există cuvântul acesta în limba engleză. Pokol; vurderlak; eyalik. Mă urmăreşti?
- Da, şopti Corey.
- Oamenii de aici nu au întrerupt fluxul de viaţă care vine de la mama lor, pământul, cu o carapace de beton şi ciment. Mâinile şi le ţin vârâte chiar în apele vieţii. Au smuls inima pământului, inima lui întreagă, pulsând! Adevărat?
- Da!
Necunoscutul râse cu blândeţe şi puse o mână pe umărul lui Corey.
- Eşti un băiat bun. Un băiat bun şi puternic. Nu cred că vrei să părăseşti oraşul acesta atât de perfect, nu?
- Nu... şopti Corey, însă deveni dintr-o dată bănuitor. Teama îl copleşi din nou. Însă cu siguranţă că nu mai era importantă acum. Omul acesta nu va permite să i se facă niciun rău.
- Şi nici nu-l vei părăsi. Niciodată.
Corey începu să tremure, pironit pe loc, când capul lui Barlow se înclină înspre el.
- Şi îţi vei vedea răzbunarea împlinită împotriva celor ce se îmbuibă, în timp ce alţii flămânzesc.
Corey Bryant se cufundă în râul adânc al uitării, şi râul acela era timpul, iar apele lui erau roşii.
10.
Când telefonul de pe noptiera lui Ben începu să sune, era ora nouă şi la televizorul din salonul spitalului începuse filmul de sâmbătă seara. Era Susan, care de-abia îşi mai putea controla vocea.
- Ben, a murit Floyd Tibbits. A murit noaptea trecută în celula lui. Doctorul Cody spune că a avut anemie acută, dar eu am fost prietena lui Floyd! Avea tensiune prea mare. Din cauza asta nu l-au primit în armată!
- Ia-mă încet, zise Ben şi se ridică în capul oaselor.
- Şi asta nu e totul. E o familie în mahalaua Bend. McDougall. Copilul lor de zece luni a murit. Au reţinut-o pe doamna McDougall.
- Ai aflat de ce a murit copilul?
- Mama zice că doamna Evans a venit când a auzit-o pe Sandra McDougall ţipând şi doamna Evans l-a chemat pe doctorul Plowman. Un doctor bătrân. Plowman n-a spus nimic, dar doamna Evans i-a zis mamei mele că ea nu "a văzut nimic care să nu fi fost în regulă cu copilul... decât că era mort”.
- Şi tocmai s-a întâmplat ca Matt şi cu mine, nebunii, să nu fim în oraş şi chiar să fim imobilizaţi la pat, spuse Ben, mai mult pentru sine decât pentru Susan. De parcă totul a fost planificat dinainte.
- Mai e ceva.
- Ce?
- A dispărut Carl Foreman. Și a dispărut și cadavrul lui Mike Ryerson.
.................................................................................................
11.Pe buze îi apăru un zâmbet imposibil de descris în speranța lui smintită.
Se așeză pe scaunul de bucătărie, lăsându-și mușchii să se relaxeze.
Acum totul era în regulă. Acum își dădea seama că ea încă îl mai iubește și va înceta farsa asta plină de cruzime.
- Bună? murmură ea. Cioco bună, Randy? Vrei să râzi la mami. Fii băiețel bun și râzi la mami.
Întinse degetele tremurânde și ridică colțurile gurii lui Randy.
Ciocolata căzu pe tavă - pleosc.
Începu să urle.
3.
Tony Glick se trezi sâmbătă dimineața când soția lui, Marjorie, se prăbuși în camera de zi.
- Margie? o strigă el așezându-se pe marginea patului. Margie?
După o pauză lungă, mult prea lungă, îi răspunse:
- N-am pățit nimic, Tony.
Privi în gol. Nu purta decât pantalonii de pijama, iar şliţul îi atârna deschis între picioare. Părul i se ridicase în creştet într-o creastă de cocoş. Păr bogat şi negru, moştenit de amândoi băieţii lui. Oamenii credeau că e evreu, însă tocmai părul acesta creţ ar fi trebuit să-i trădeze originea italiană, se gândea deseori.
Bunicul său se numise Gliccucchi. Şi atunci când cineva i-a spus că este mult mai uşor să te descurci în America dacă ai nume american, un nume scurt şi sonor, tata-mare s-a dus la tribunal şi şi-a schimbat numele in Glick, fără să-şi dea seama că tocmai vânduse adevărul unei minorităţi in schimbul aparenţei alteia.
Trupul lui Tony Glick era masiv, cu pielea întunecată la culoare, cu muşchi bine întreţinuţi. Pe chipul său se întipărise expresia unuia care tocmai a primit un pumn în nas la ieşirea dintr-un bar.
Se învoise de la serviciu şi dormise foarte mult în săptămâna care trecuse. Când dormeai nu te mai durea. Somnul lui era fără vise. Se culca la şapte şi jumătate şi se trezea la zece dimineaţa următoare. Mai aţipea şi după-amiaza între două şi trei. Timpul scurs între scena pe care o făcuse la înmormântarea lui Danny şi dimineaţa aceasta însorită de sâmbătă i se părea învăluit în ceţuri şi ireal.
Oamenii tot veneau şi le aduceau mâncare. Mâncăruri gătite, conserve, cozonaci, plăcinte.
Margie spunea că habar nu are ce să facă cu toate astea.
Nu le era foame deloc. Miercuri seara a încercat să facă dragoste cu soţia lui şi amândoi au izbucnit în plâns.
Margie nu se simţea bine. Metoda prin care ea încerca să facă faţă situaţiei era să facă curăţenie în toată casa şi mătura şi aspira şi ştergea praful şi spăla duşumelele cu o patimă furioasă care înlătura orice gând.
Zilele răsunau de zdrăngănitul găleţilor cu apă şi de zumzăitul aspiratorului, iar aerul era plin de aromele înţepătoare de amoniac şi detergent.
Strânsese toate hainele şi jucăriile copiilor, le împachetase cu grijă în cutii mari de carton şi le dusese la Armata Salvării şi la magazinul Bunăvoinţei. Joi dimineaţa, când a ieşit din dormitor, Tony a descoperit toate cutiile etichetate şi aliniate frumos în faţa uşii de la intrare. Niciodată în viaţa lui nu a mai văzut ceva atât de oribil ca acele cutii mute.
Margie a mai scos şi toate covoarele în curtea din spate, le-a atârnat pe sârme şi le-a bătut cu cruzime. Şi oricât de împăienjenită i-ar fi fost privirea în starea lui de semiconştienţă, Tony tot a observat cât de palidă devenise soţia sa începând de marţi sau miercuri; până şi buzele ei păreau a-şi fi pierdut culoarea naturală. Cearcănele adânci, negricioase i se strecuraseră pe nesimţite sub ochi.
Gândurile acestea îi trecură prin minte în mai puţin timp decât ar fi durat să le pună în cuvinte şi era pe punctul de a adormi din nou când ea căzu iarăşi, însă, de această dată, nu îi mai răspunse când o strigă.
Se ridică şi se târî pe scări până în camera de zi şi o văzu lungită pe jos, respirând sacadat şi privind fix tavanul cu ochi buimăciţi. Tocmai schimba aranjamentul camerei şi toate mobilele erau trase de la locul lor, dând încăperii un aspect ciudat, de mecanism dezmembrat.
Boala de care suferea avansase în timpul nopţii şi înfăţişarea ei pătrunse ca o lamă de cuţit prin ceaţa care îi învăluia mintea. Purta încă un halat care i se rupsese până aproape de coapsă. Picioarele ei aveau culoarea marmurei; bronzul căpătat în timpul vacanţei de vară dispăruse aproape complet. Mâinile i se mişcau ca nişte năluci. Gura îi era deschisă, de parcă nu avea suficient aer şi observă şi ciudata lungime a dinţilor, însă nu se opri să analizeze motivul. S-ar fi putut să fie vorba doar de un joc al luminii.
- Margie? Iubito?
Ea încercă să-i răspundă, nu reuşi, şi atunci îl cuprinse frica adevărată. Se duse să cheme un doctor.
- Nu... nu.
Cuvintele erau repetate printre răsuflări sacadate. Izbutise cu greu să se ridice în şezut şi întreaga casă tăcută era plină doar de respiraţia ei şuierătoare.
- Ridică-mă.., ajută-mă... soarele arde atât de tare...
Se duse la ea şi o luă în braţe, uluit de cât de uşoară era. Părea a nu cântări mai mult decât o bocceluţă cu vreascuri.
- ...canapea...
O aşeză acolo, cu capul sprijinit de braţul canapelei. Acum, când se afla în afara razelor de soare care treceau prin fereastră şi formau un lac de lumină pe covor, respiraţia ei părea a se fi liniştit într-o oarecare măsură. Închise ochii câteva clipe şi el fu iarăşi impresionat de strălucirea netedă a dinţilor ei în contrast cu buzele. Simţi nevoia să o sărute.
- Lasă-mă să chem un doctor, spuse.
- Nu. Mă simt mai bine. Soarele mă... mă ardea. Îmi venea să leşin. Mi-e mai bine acum.
Obrajii i se coloraseră uşor.
- Eşti sigură?
- Da. Mi-e bine.
- Te-ai obosit prea tare, iubito.
- Da, răspunse ea pe un ton răbdător, însă ochii i se mișcau neliniștiți.
El își trecu o mână prin păr, trăgând de șuvițele rebele.
- Trebuie să ieșim din starea asta, Margie. Trebuie. Arăți....
Se întrerupse, nedorind să o rănească.
- Arăt groaznic, spuse ea. Știu. M-am uitat în oglinda de la baie înainte de culcare aseară şi parcă nici nu eram acolo. O clipă mi s-a părut...
Umbra unui surâs îi şterse buzele.
- Mi s-a părut că văd cada din spate. De parcă nu mai rămăsese decât foarte puţin din mine şi ce rămăsese era... ah, atât de... şters...
- Vreau să te consulte doctorul Reardon.
Însă ea nu-i dădu atenţie. Părea că nu l-a auzit.
- Am avut cel mai frumos vis în ultimele trei sau patru nopţi, Tony. Şi era atât de real. În vis, Danny vine la mine. Zice: „Mămico, mămico, sunt aşa de fericit că am venit acasă." Şi mai zice... mai zice...
- Ce mai zice? o întrebă cu blândeţe.
- Zice... că e bebeluşul meu din nou. Copilul meu la sânul meu iarăşi. Şi îi dau să sugă şi... şi atunci mă cuprinde un sentiment atât de dulce şi puţin amar, atât de asemănător cu cel pe care l-am simţit când era într-adevăr micuţ, înainte să îl înţarc, însă după ce-i ieşiseră dinţişorii şi mă muşca - oh, trebuie să ţi se pară îngrozitor. Ca poveştile alea pe care le aud psihiatrii.
- Nu, spuse el. Nu.
Se aşeză în genunchi lângă ea şi ea îl cuprinse cu braţele de după gât şi începu să plângă încet. Braţele ei erau reci.
- Fără doctor, te rog, Tony. O să mă odihnesc astăzi.
- Bine.
Faptul că cedase în faţa rugăminţilor ei îl făcu să se simtă cumva neliniştit.
- E un vis atât de frumos, Tony, spuse, cu buzele aproape lipite de gâtul lui.
Mişcarea gurii, duritatea atenuată a dinţilor în spatele buzelor erau uluitor de senzuale. Îşi dădu seama ca are o erecţie.
- Aş vrea să-l visez din nou la noapte.
- Poate că ai să-l visezi, zise el mângâindu-i părul. Poate că ai să-l visezi.
4.
- Dumnezeule, ce bine arăți, spuse Ben.
În lumea spitalului de un alb compact și verde anemic, Susan Norton arăta, într-adevăr, foarte bine. Purta o bluză de un galben strălucitor, cu dungi negre, verticale, și o fustă scurtă albăastră din material de doc.
- Și tu arăți bine, răspunse ea şi se îndreptă spre patul lui.
O sărută adânc, iar cu mâna îi cuprinse şoldul şi o mângâie.
- Hei, zise Susan, întrerupând sărutul. Te dau afară pentru chestia asta.
- Nu pe mine.
- Sigur că nu. De mine era vorba.
Se priviră.
- Te iubesc, Ben.
- Şi eu te iubesc.
- Dacă m-aş putea urca în pat lângă tine acum...
- Stai puţin, doar să trag cuvertura.
- Cum aş putea să explic asta zaharisiţilor de aici?
- Spune-le că îmi dai plosca.
Zâmbind, clătină din cap şi îşi trase un scaun.
- S-au întâmplat multe în oraş, Ben.
Deveni serios:
- Ce anume?
Ea şovăi:
- Nici nu prea ştiu cum să-ti spun sau ce părere am eu despre toate astea. În cel mai fericit caz, aş putea spune că mă simt foarte derutată.
- Păi, spune-mi tot şi am să încerc eu să găsesc explicaţii.
- Cum te simţi, Ben?
- Mă refac. Nu-i nimic serios. Doctorul lui Matt, unul, Cody...
- Nu. Mă refer la mintea ta. Cât crezi din toată povestea asta cu Contele Dracula?
- Oh. Asta. Matt ţi-a spus totul?
- Matt e chiar aici, în spital. Un etaj mai sus. La Reanimare.
- Ce?
Se ridică în coate.
- Ce-a păţit?
- Infarct.
- Infarct!
- Doctorul Cody zice că starea lui s-a stabilizat . A fost internat de urgență, considerat caz grav, însă asta este procedura pentru primele patruzeci și opt de ore. Eram cu el când s-a întâmplat.
- Susan, spune-mi tot ce-ți amintești.
Bucuria revederii îi dispăruse de pe chip. Trăsăturile lui delicate căpătaseră o expresie atentă, concentrată. Pierdut în camera albă, printre aşternuturile albe şi în pijamaua albă de spital, arăta iarăşi ca un om care de-abia îşi menţine echilibrul pe o sfoară întinsă la mare înălţime, sfoară care poate a început să se destrame.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, Ben.
- Adică ce părere am despre istoria lui Matt?
- Da.
- Îţi voi răspunde spunându-ţi ce anume crezi tu. Crezi că m-a înnebunit atât de tare Casa aia a lui Marsten, încât mi-a sărit o doagă. Am dreptate?
- Da, cam aşa ceva. Însă niciodată nu m-am gândit la situaţia asta în... În termeni atât de duri.
- Ştiu, Susan. Am să încerc acum să-ti explic raţionamentul meu. Ar fi chiar bine să-mi fac ordine în gânduri. Şi îmi dau seama după faţa ta că s-a întâmplat ceva care te-a făcut să nu mai fii chiar atât de sigură pe tine. Aşa este?
- Da... dar nu cred, nu pot...
- Taci puţin. Cuvintele astea nu pot, blochează orice altceva. Aşa m-am împotmolit şi eu. Cuvintele astea absolute, imperative, nenorocite. Nu pot. Nu l-am crezut pe Matt, Susan, pentru că asemenea lucruri nu pot fi adevărate. Însă indiferent din ce unghi îi consideram povestea, nu puteam să-i descopăr nici o inexactitate. Singura concluzie logică era că a luat-o razna, aşa este?
- Da.
- Ţi s-a părut nebun?
- Nu. Nu, însă...
- Opreşte-te. Ai în minte gânduri care încep cu nu pot, nu-i aşa?
- Cred că da, spuse fata.
- Nici mie nu mi s-a părut nebun sau cu minţile aiurea. Şi amândoi ştim că fanteziile paranoice sau complexele de persecuţie nu apar peste noapte. Se dezvoltă în timp. Au nevoie să fie udate, hrănite şi îngrijite. Ai auzit vreodată pe cineva în oraş zicând că lui Matt i-ar lipsi o doagă? L-ai auzit vreodată pe Matt văitându-se din cauza unui presupus duşman care se ţine după el ca să-l omoare? A fost el vreodată implicat în afaceri dubioase - societatea „tumorile la creier sînt cauzate de iradierea cu fluor", sau Fiii Patrioţilor Americani sau Frontul de Eliberare Naţională? Şi-a manifestat el vreodată vreun interes exagerat în chestii cum ar fi şedinţele de spiritism, sau proiecţiile astrale, sau teoria reîncarnării? Ştii că ar fi fost vreodată arestat?
- Nu, spuse ea. Nu, la toate întrebările tale. Însă, Ben... mă doare să spun aşa ceva despre Matt, chiar să presupun asta, dar există cazuri când oamenii înnebunesc într-un mod foarte liniştit. Înnebunesc pe dinăuntru.
- Nu cred, şopti el. Există semne. Uneori nu le poţi desluşi dinainte, însă poţi după aceea. Dacă ai face parte dintr-un juriu, ai crede mărturia lui Matt despre un accident de maşină?
- Da...
- L-ai crede dacă ţi-ar spune că a văzut un hoţ care l-a omorât pe Mike Ryerson?
- Da, cred că da.
- Dar nu aşa ceva.
- Ben, pur şi simplu nu pot....
- Uite, ai spus din nou cuvintele astea.
Îşi dădu seama că avea de gând să protesteze şi ridică o mână, oprindu-i cuvintele.
- Nu discut acest caz, Susan. Încerc doar să-ţi explic cum am raţionat. Bine?
- Bine. Continuă.
- Al doilea gând care mi-a trecut prin minte a fost că cineva i-a întins o cursă. Cineva care nu este întreg la minte, sau cineva care îi poartă o ranchiună teribilă.
- Aşa m-am gândit şi eu.
- Matt zice că nu are duşmani. Îl cred.
- Toţi avem duşmani.
- Există duşmani şi duşmani. Nu uita lucrul cel mai important - în toată povestea asta e şi un cadavru. Dacă cineva avea intenţia să-i plătească o poliţă lui Matt, atunci acest cineva a trebuit să-l omoare pe Mike Ryerson ca s-o facă.
- De ce?
- Pentru că toată tărăşenia asta nu prea are sens fără un cadavru. Şi totuşi, după spusele lui Matt, l-a întâlnit pe Mike din pură întâmplare. Nimeni nu l-a ademenit la barul lui Dell joi seara. Nu a primit niciun telefon anonim, niciun bilet, nimic. Coincidenţa acestei întâlniri este ea însăşi suficientă pentru a scoate din calcul un plan prestabilit.
- Şi atunci ce explicaţii logice mai rămân?
- Că Matt a visat că ar fi auzit cum s-a deschis fereastra, că a visat râsul şi sunetele ca de supt. Că Mike a murit dintr-o cauză naturală, dar necunoscută încă.
- Numai că tu nu crezi asta.
- Nu cred că a visat că aude cum se deschide fereastra. Era deschisă. Şi oblonul căzuse jos pe iarbă. L-am văzut şi l-a văzut şi Parkins Gillespie. Şi am mai observat şi altceva. Matt are numai obloane cu zăvor - se încuie pe dinafară, nu şi pe dinăuntru. Nu poţi să le deschizi dinăuntru decât dacă le forţezi cu o şurubelniţă sau cu o daltă. Şi în cazul ăsta ar fi o treabă anevoioasă. Şi ar rămâne urme. N-am văzut nicio urmă. Şi mai e ceva: pământul de sub fereastra aceea este destul de moale. Dacă ai fi vrut să scoţi oblonul de la etaj, ai fi avut nevoie de o scară și scara ar fi lăsat urme pe pământ. Nu era nicio urmă. Asta mă neliniștește cel mai tare. Un oblon de la etaj scos pe dinafară și nicio urmă de scară dedesubt.
Se priviră gravi.
- Numai la asta m-am gândit toată dimineața. Și cu cât mă gândeam mai mult cu atât povestea lui Matt mi se părea mai reală. Așa că am riscat. Mi-am scos din minte pentru o vreme gândurile care încep cu nu pot. Acum, spune-mi ce s-a întâmplat azi-noapte la Matt acasă. Nimeni nu va fi mai fericit ca mine dacă se va dovedi că toată povestea asta nu e decât o închipuire de-a noastră.
- Nu este, spuse ea pe un ton nefericit. . De fapt, situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult. Tocmai terminase să-mi povestească despre Mike Ryerson. A zis că aude pe cineva la etaj. Era speriat, dar s-a dus acolo.
Își puse mâinile în poală şi şi le strânse cu putere, de parcă i-ar fi fost teamă să fiu zboare.
- O vreme nu s-a întâmplat nimic... şi apoi Matt a strigat ceva despre faptul că îşi revocă invitaţia. După aceea... nu prea ştiu cum să...
- Continuă. Nu te mai chinui să-ţi găseşti cuvintele.
- Cred că cineva - altcineva - a scos un fel de, şuierat. Apoi s-a auzit o bufnitură, de parcă ar fi căzut ceva.
Privirea ei era sumbră.
- Şi apoi am auzit o voce care a spus: O să am grijă să dormi somnul de veci, profesore. Cuvânt cu cuvânt, aşa a spus. Şi, mai târziu, când am intrat în cameră să iau o pătură pentru Matt, am găsit asta.
Scoase inelul din buzunarul bluzei şi îl puse în mâna lui Ben.
Ben îl răsuci pe toate părţile, apoi îl îndreptă spre fereastră, pentru a descifra iniţialele.
- M.C.R. Mike Ryerson?
- Mike Corey Ryerson. L-am scăpat din mână şi doar cu efort foarte mare m-am convins să-l ridic din nou - m-am gândit că poate tu sau Matt o să vreţi să-l vedeţi. Ţine-l tu. Nu-l mai vreau.
- Te face să te simţi...
- Rău. Foarte rău.
Îşi ridică capul sfidătoare:
- Însă, Ben, orice gând logic se împotriveşte acestei poveşti. Mai degrabă aş crede că Matt l-a ucis într-un fel misterios pe Mike Ryerson şi a inventat apoi istoria asta nebunească cu vampiri din motive numai de el ştiute. A montat în aşa fel oblonul încît să cadă singur. A vorbit pe două voci, ca un ventriloc, în camera de oaspeţi, în timp ce eu eram la parter; a pus inelul lui Mike...
- Şi şi-a provocat şi un infarct ca să pară mai credibil, spuse aspru Ben. Încă nu mi-am pierdut speranţa într-o explicaţie raţională, Susan. Sper, într-adevăr, să existe una. Aproape că mă rog să existe una. Sunt amuzanţi monştrii din filme, însă ideea că ei stau la pândă în noapte printre noi nu este deloc distractivă. Pot chiar să fiu de acord cu tine că oblonul a fost montat intenţionat în aşa fel încît să cadă - ar fi putut fi ajutat să facă şmecheria asta doar de o frânghie ancorată de acoperiş. Să mergem mai departe. Matt este, în felul lui, un savant. Bănuiesc că există licori, otrăvuri care ar putea determina simptomele pe care le prezenta Mike - poate otrăvuri nedetectabile. Sigur că teoria asta cu otrava e cam greu de crezut, pentru că Mike mânca aşa puţin...
- Nu te poţi baza decât pe cuvântul lui Matt, interveni ea.
- N-ar minţi, pentru că ştie că examinarea stomacului victimei este o parte importantă a autopsiei. Şi o seringă ar lăsa semne. Însă, de dragul discuţiei, să zicem că s-ar fi putut întâmpla aşa. Şi un om ca Matt ar fi putut să ia ceva care să-l facă să simuleze un atac de cord. Dar care este motivul?
Clătină din cap, neajutorată.
- Chiar dacă ar exista un motiv pe care noi nici nu-l putem bănui, de ce ar inventa o poveste atât de nebunească? Cred că Ellery Queen ar putea să explice, însă viaţa nu este un roman de Ellery Queen.
- Dar povestea... povestea asta e nebunie curată, Ben.
- Da, aşa a fost şi Hiroshima.
- Încetează! izbucni ea dintr-o dată. Nu mai face pe intelectualul neînţeles! Nu-ţi stă bine! Vorbim despre basme, coşmaruri, psihoze, cum vrei să-i spui...
- Rahat, spuse el. Fă legătura. Lumea se prăbuşeşte în jurul nostru şi tu te împiedici de câţiva vampiri.
- Salem's Lot este oraşul meu, se încăpăţână ea. Dacă se întâmplă ceva aici, atunci este real. Nu filozofie.
- Sunt de acord cu tine, zise el şi-şi atinse bandajul de la cap cu un gest mâhnit. Şi fostul tău iubit are o directă de dreapta năprasnică.
- Îmi pare rău. Asta e o latură a lui Floyd pe care nu am cunoscut-o. Nu pot să înţeleg.
- Unde e acum?
- În celula pentru beţivi a puşcăriei. Parkins Gillespie i-a zis mamei mele că ar trebui să-l predea şerifului districtual - Şerifului McCaslin, adică - însă s-a gândit să mai aştepte să vadă dacă vrei să faci vreo plângere.
- Ai ceva de spus în sensul ăsta?
- Absolut nimic, spuse fără emoţie. Nu mai există în viaţa mea.
- Nu depun nicio plângere.
Îşi ridică sprâncenele.
- Însă vreau să stau de vorbă cu el.
- Despre noi?
- Despre motivul care l-a făcut să vină la mine îmbrăcat în trenci, cu pălărie, ochelari de soare... şi mănuşi de cauciuc.
- Ce?
- Ei bine - spuse privind-o atent -, strălucea soarele. Îl lumina direct. Şi nu cred că îi făcea plăcere.
Se priviră în tăcere. Părea a nu mai fi nimic de spus despre acest subiect.
5.
Când Nolly i-a adus lui Floyd micul dejun de la Excelent Cafe, Floyd dormea buștean.
Lui Nolly i se părea o ticăloșie să-l trezească doar ca să mănânce două ouă arse şi cinci sau şase bucăţi de slănină unsuroasă pregătite de Pauline Dickens, aşa că Nolly le mâncă el însuşi în birou şi bău şi cafeaua. Un talent tot avea Pauline: făcea cafea bună, măcar atât.
Însă atunci când i-a adus prânzul şi Floyd dormea încă şi tot în aceeaşi poziţie, Nolly se sperie puţin şi puse tava pe podea şi lovi gratiile celulei cu lingura.
- Hei! Floyd! Trezeşte-te, ţi-am adus masa.
Floyd nu se trezi şi Nolly îşi scoase inelul cu chei din buzunar ca să deschidă uşa celulei pentru beţivi. Se opri însă înainte de a introduce cheia în broască.
Cu o săptămână înainte se întâmplase un mare tămbălău din cauza unui tip care s-a prefăcut bolnav până când a sărit la bătaie. Nolly nu credea că Floyd Tibbits ar fi fost un tip deosebit de dur, însă, pe de altă parte, nu prea putea spune că îi cântase un cântec de leagăn lui Mears.
Stătea nehotărât, ţinând lingura într-o mână şi inelul cu chei în cealaltă, un individ masiv a cărui cămaşă albă, descheiată la guler, era întotdeauna pătată de transpiraţie la subţioară în zilele calde. Făcea parte din echipa de popice, iar la sfârşit de săptămână colinda barurile.
În portofel, chiar lângă calendarul de buzunar oferit de biserica luterană, avea o listă cu baruri şi moteluri din Portland în faţa cărora este atârnată o lumină roşie.
Era un tip prietenos, un păcătos simpatic, cu reacţii încete şi greu de scos din sărite. Cu toate aceste calităţi deloc de neglijat, nu avea o minte prea vioaie şi zăbovi câteva minute bune în faţa celulei, întrebându-se cum să procedeze, lovind în continuare gratiile, strigându-l pe Floyd, dorindu-şi ca acesta să se mişte sau să sforăie sau să facă ceva, orice.
Tocmai se gândea că poate ar fi fost bine să-l cheme pe Parkins prin radio şi să-i ceară instrucţiuni, când Parkins însuşi spuse din usa biroului:
- Ce dracu' faci, Nolly? Îţi chemi porcii?
Nolly se înroşi violent:
- Floyd nu vrea să se mişte, Park. Mă tem că poate că... i-e rău.
- Şi crezi că dacă loveşti gratiile cu lingura aia afurisită o să se simtă mai bine?
Parkins trecu pe lângă el şi deschise celula.
- Floyd?
Îl scutură de umăr.
- Te simţi bi...
Floyd se prăbuşi de pe prici pe duşumeaua celulei.
- Drace, spuse Nolly. E mort, nu-i asa?
Dar Parkins părea a nu-l fi auzit. Privea fix chipul ciudat de liniştit al lui Floyd. Încetul cu încetul în mintea lui Nolly îşi croi drum gândul că Parkins arăta de parcă cineva l-ar fi speriat îngrozitor de tare.
- Ce, s-a întâmplat, Park?
- Nimic, zise Parkins! Doar că... hai să ieşim naibii de aici. Şi apoi spuse, de parcă ar fi vorbit cu sine însuşi:
- Isuse, cum îmi mai doresc să nu-l fi atins.
Nolly se uită în jos, la cadavrul lui Floyd, cu o groază pe care abia atunci începea să o priceapă.
- Trezeşte-te, spuse Parkins. Trebuie să aducem doctorul.
6.
În aceeași zi, după-amiaza târziu, Franklin Boddin şi Virgil Rathbun au oprit maşina în faţa porţii din scânduri de la capătul bifurcaţiei lui Burns Road, la două mile de cimitirul Harmony Hill.
Era maşina lui Franklin, o camionetă Chevrolet 1957, vehicul ce avusese culoarea fildeşului corintian în primul an al celui de al doilea mandat al preşedintelui Ike, însă care acum era colorat într-un amestec de maro de baligă şi vopsea roşie de grund. Remorca camionetei era plină cu ceea ce Franklin numea Beţivo-Gunoaie.
Cam o dată pe lună, el şi cu Virgil încărcau remorca cu Beţivo-Gunoaie şi le duceau la groapa cu gunoi. Mare parte din sus-numitele Beţivo-Gunoaie consta în sticle goale de bere, cutii goale de bere, butoiaşe goale, sticle de vin goale şi sticle goale de vodcă Popov.
- Închis, spuse Franklin Boddin mijindu-şi ochii ca să citească semnul bătut în cuie pe poartă. Hait, să-mi mănânce curu'.
Trase o duşcă din sticla cu bere care se odihnea în poziţie confortabilă sprijinită de umflătura din pantalonii lui şi se şterse la gură cu dosul palmei.
- Azi e sâmbătă, nu?
- Sigur, răspunse Virgil Rathbun.
Virgil habar n-avea dacă era sâmbătă sau marţi. Era atât de beat încât nu era nici măcar sigur de luna în care se aflau.
- Groapa nu-i închisă sâmbătă, nu? întrebă Franklin.
Pe poartă nu era decât un semn, dar el vedea trei. Îşi miji din nou ochii. Pe toate cele trei semne scria „închis". Vopseaua era roşie şi fără îndoială că provenea din bidonul cu vopsea aflat în coliba de îngrijitor a lui Dud Rogers.
- N-a fost niciodată închisă sâmbăta, zise Virgil.
Ridică sticla, nu-şi nimeri gura din prima încercare şi îşi vărsă berea pe umărul stâng.
- Ce pizda mă-sii.
- Închis, rosti Franklin cu iritare crescândă. Puiu' ăla de curvă a plecat la femei, asta e. O să mi ţi-l închid eu pe el.
Trecu camioneta în viteza întâia şi izbi zăvorul. Spuma din sticla de bere dintre picioare i se revărsă pe pantaloni.
- Fute-o, Franklin! strigă Virgil şi scoase un râgâit puternic când camioneta sfărâmă poarta, răsturnând-o în şanţul drumului, plin cu conserve goale.
Franklin trecu într-a doua şi ţâşni pe drumeagul plin de urme de roţi şi gropi. Camioneta sălta înnebunită pe arcurile ei uzate. Sticlele cădeau din remorcă şi se spărgeau.
Pescăruşii ţipau, învârtindu-se în zbor deasupra lor.
La un sfert de milă după poartă, bifurcaţia lui Burns Road, cunoscută acum sub numele de Dump Road (Drumul Gunoaielor) se înfunda într-un teren defrişat, care era groapa propriu-zisă. Arinii şi arţarii de lângă drum se dădeau la o parte ca să descopere terenul întins, acoperit cu pământ reavăn, care fusese netezit şi amenajat prin folosirea permanentă a buldozerului cel vechi, marca Case, parcat acum lângă coliba lui Dud.
În spatele acestei arii întinse se afla mina de prund unde se aruncau gunoaiele ce se întindeau în movile gigantice, licărind cu miile de ochi argintii ai sticlelor şi cutiilor din aluminiu.
- Fir-ar al dracu' de cocoşat împuţit, căcăcios, parcă n-a arat şi n-a ars gunoaiele toată săptămâna, spuse Franklin.
Apăsă puternic cu ambele picioare pe pedala de frână care se înecă în podeaua maşinii cu un urlet mecanic.
După un timp, camioneta se opri.
- Asta e, s-a ascuns undeva cu o ladă cu bere.
- Nu ştiam că Dud bea mult, spuse Virgil şi-şi aruncă pe fereastră sticla goală. Scoase alta din punga de la picioare. O deschise la clanţa uşii şi berea, zăpăcită din cauza izbiturilor, i se revărsă bolborosind furioasă pe mână.
- Toţi ăştia, cocoşaţii, beau de sting, zise Franklin atoateştiutor.
Scuipă pe fereastră, îşi dădu apoi seama că era închisă şi şterse flegma de pe geamul zgâriat şi murdar cu mâneca de la cămaşă.
- Să mergem să-l căutăm. Poate că ne face cinste.
Dădu camioneta înapoi într-un cerc uriaş şi nehotărât şi se opri cu spatele deasupra celui mai nou transport de resturi menajere ale oraşului Salem's Lot. Opri motorul şi tăcerea îi învălui brusc.
Cu excepţia strigătelor pescăruşilor, liniştea era deplină.
- Hai că-i aşa linişte, mormăi Virgil.
Coborâră şi se duseră în spatele camionetei. Franklin desfăcu închizătorile remorcii şi încărcătura se prăbuşi cu zgomot. Pescăruşii care se hrăneau la celălalt capăt al gropii se ridicară într-un nor furios, împânzind văzduhul cu ţipetele lor.
Fără vreun cuvânt, cei doi se urcară în remorcă şi începură să împingă jos Beţivo-Gunoiul. Saci verzi din plastic se învolburau în aerul limpede şi se spărgeau, împrăştiindu-şi conţinutul când atingeau solul. Făceau treaba asta de mulţi ani. Ei constituiau o parte a oraşului pe care puţini turişti o vedeau (sau voiau să o vadă) - în primul rând pentru că oraşul îi ignora printr-un acord tacit şi, în al doilea rând, pentru că îşi construiseră propriul lor sistem de protecţie.
Dacă te întîlneai pe drum cu camioneta lui Franklin, o uitai chiar în clipa când îţi dispărea din oglinda retrovizoare. Dacă se întâmpla să le vezi coliba, cu coşul ei de tablă de pe acoperiş trimiţând o şuviţă subţire de fum în cerul de noiembrie, nu o luai în seamă. Dacă îl vedeai pe Virgil ieşind din crâșma din Cumberland cu o sticlă de vodcă căpătată de pomană şi învelită în hirtie maron, spuneai salut şi apoi nu-ţi puteai aduce aminte cine era cel pe care l-ai salutat; chipul îţi era cunoscut, însă numele nu-ti venea în minte.
Fratele lui Franklin era Derek Boddin, tatăf lui Richie (regele de curând detronat al Şcolii Elementare de pe strada Stanley), şi Derek aproape că a uitat că Franklin mai trăieşte încă şi că se află în oraş. Depăşise stadiul de oaie neagră; devenise complet cenuşiu.
Camioneta era goală acum. Franklin lovi cu piciorul o ultimă cutie de bere - poc! şi îşi sumese pantalonii verzi de lucru.
- Hai să mergem să-l vedem pe Dud, spuse el.
Coborâră din remorcă şi Virgil se împiedică într-unul din propriile sale şireturi dezlegate şi căzu în fund.
- Isuse, nu mai fac lucruri bune ca altădată, mormăi el nedesluşit.
Se îndreptară spre coşmelia din carton gudronat a lui Dud. Uşa era închisă.
- Dud! răcni Franklin. Hei, Dud Rogers!
Lovi o dată în uşă şi întreaga baracă se cutremură. Lacătul mic care încuie uşa pe dinăuntru se desfăcu şi uşa se deschise clătinîndu-se. Baraca era goală, însă în aer persista un miros dulceag, greţos, care îi făcu să se privească lung şi să se strâmbe - şi doar erau veterani ai cârciumilor, obişnuiţi cu aromele de latrină şi vărsături de toate nuanţele şi densităţile.
Izul acesta îl făcu pe Franklin să se gândească în treacăt la murăturile uitate în butoi ani în şir, până când zeama care curge din ele devine albă.
- Pui-de căţea, spuse Virgil. Pute mai rău ca o cangrenă.
Cu toate acestea, baraca era curată ca un dispensar. O cămaşă a lui Dud era atârnată într-un cui deasupra patului, scaunul scorojit de bucătărie era împins sub masă, iar priciul era făcut în stil cazon. În spatele uşii, pe un ziar împăturit, se afla cutia cu vopsea roşie.
- Borăsc dacă n-o ştergem de-aici, zise Virgil.
Chipul lui căpătase o tentă verzuie.
Franklin, care nici el nu se simţea mai bine, se retrase şi închise usa.
Cercetară groapa cu gunoi, care era însă la fel de.pustie şi stearpă ca şi munţii de pe lună.
- Nu-i aci, spuse Franklin. Tre' să fie pe undeva prin pădure, beat cui.
- Frank?
- Ce-i? îl repezi Franklin. Era deja foarte nervos.
- Ușa era încuiată pe dinăuntru. Dacă nu-i acolo, cum a ieşit?
Uimit, Franklin se întoarse şi examină atent baraca.
Pe fereastră vru să spună, însă se răzgândi. Fereastra nu era altceva decât un pătrat decupat în cartonul gudronat şi acoperit cu o folie din plastic. Şi nici nu era suficient de largă cât să-i permită lui Dud să se strecoare afară, mai ales cu cocoaşa în spate.
- Nu contează, spuse Franklin morocănos. Dacă nu vrea să bea cu noi, să-l fut. Hai s-o'ntindem d-acilea.
Se înapoiară la camionetă, şi Franklin simţi cum ceva îşi croieşte drum prin membrana protectoare a beţiei - ceva ce nu va mai fi în stare să-şi amintească mai târziu şi nici nu va dori să încerce să-şi amintească: un fior necunoscut; senzaţia că în acel loc se întâmplase un lucru foarte rău.
Ca şi cum groapa căpătase o inimă care bate iar bătăile acestea erau rare, însă pline de o vitalitate teribilă.
Brusc, simţi nevoia să; plece cât mai repede de acolo.
Pe neaşteptate, Virgil spuse:
- Nu văd niciun şobolan.
Şi chiar că nu se vedea nici unul; doar pescăruşii. Franklin încercă să-şi aducă aminte când mai adusese Beţivo-Gunoaiele, la groapă şi nu văzuse aici niciun şobolan. Nu reuşi. Şi nici asta nu-i plăcea.
- Tre' că a pus otravă, ce zici, Frank?
- Hai să mergem, spuse Franklin. Hai să plecăm dracu' d-aici.
7.
După cină, îl lăsară pe Ben să urce în salonul lui Matt Burke. A fost o vizită scurtă; Matt dormea.
Îi luaseră, totuşi cortul de oxigen, iar sora şefă îi spuse lui Ben că, aproape sigur că Matt se va trezi a doua zi dimineaţă şi va fi în stare să primească vizitatori, chiar dacă numai pentru câteva minute.
Chipul lui Matt era scofîlcit şi îngrozitor de îmbătrânit; pentru prima dată de când îl cunoscuse, lui Ben i se părea că are în faţa ochilor un om în vârstă. Nemişcat, cu pielea ridată a gâtului revărsându-i-se peste gulerul pijamalei de spital, părea vulnerabil şi lipsit de apărare.
Dacă tot ce ştim este adevărat, gândi Ben, atunci cei de aici nu-ţi fac niciun serviciu, Matt. Dacă este adevărat, atunci ne aflăm în citadela celor ce nu cred, acolo unde coşmarurile sunt înlăturate cu detergent şi cu bisturie şi cu chimioterapie, şi nu cu pari şi biblii şi cimbrişor de câmp. Ei se mulţumesc cu dispozitivele lor de menţinere a funcţiilor vitale, cu seringile lor, cu clismele lor cu soluţie de bariu pentru spălaturi intestinale. Dacă există vreo spărtură în coloana adevărului, ei nici nu ştiu, nici nu le pasă.
Se îndreptă spre pat şi, cu mişcări blânde, întoarse capul lui Matt spre el. Nu era niciun semn pe pielea gâtului; carnea era neatinsă.
Mai şovăi o clipă apoi se duse la dulăpior şi îl deschise, înăuntru se aflau hainele lui Matt şi, agăţat de clanţa interioară a dulapului, crucifixul pe care îl purta când a primit vizita lui Susan. Lanţul lui filigranat strălucea palid în penumbra din salon.
Ben îl luă şi îl puse în jurul gâtului lui Matt.
- Ce faceţi acolo?
O soră intrase cu o cană cu apă şi o ploscă acoperită decent cu un prosop.
- Îi pun cruciuliţa la gât, spuse Ben.
- E catolic?
- Acum este, răspunse Ben sumbru.
8.
Se înnoptase deja, când se auzi o bătaie uşoară în uşa de la bucătărie a casei familiei Sawyer, aflată pe Deep Cut Road. Cu un zâmbet şăgalnic pe buze, Bonnie Sawyer se duse să deschidă. Purta un şorţ plisat legat în talie, pantofi cu tocuri înalte, şi nimic altceva.
Când deschise uşa, Corey Bryant rămase cu gura căscată, iar ochii părură a-i ieşi din orbite.
- Bon... Bon... Bonnie?
- Ce e, Corey?
Femeia se sprijini uşor de canatul uşii, astfel încât sânii dezgoliţi i se ridicară impertinenţi. În acelaşi timp, îşi încrucişa picioarele cu modestie afectată, îmbiindu-l la mii de nebunii.
- Isuse, Bonnie, dacă era...
- Omul de la Telefoane? întrebă ea şi chicoti. Îi luă o mână şi i-o puse pe carnea tare a pieptului său.
- Ați venit să-mi citiţi contorul?
Cu un geamăt care ascundea şi o nuanţă de disperare (înecatul, cuprins a treia oară în vârtejul apelor, agăţându-se de o glandă mamară, în loc de un pai) o trase înspre el. Îi cuprinse în palme rotunjimea feselor.
Şorţul apretat foşni între trupurile lor.
- Mamă, mamă, zise ea, rotindu-şi şoldurile înspre el. Vreţi să fiţi aşa de bun să-mi verificaţi receptorul, domnule de la Telefoane? Am aşteptat toată ziua un telefon important...
O luă în braţe şi închise uşa cu piciorul. Nu trebuia să îi spună unde este dormitorul. Cunoştea drumul.
- Eşti sigură că nu vine acasă? o întrebă.
Ochii ei străluciră în întuneric.
- Ei, despre cine vorbiți, domnule de la Telefoane? Doar nu despre bărbăţelul meu cel frumuşel... el e în Burlington, Vermont.
O puse de-a curmezişul pe pat, lăsându-i picioarele să-i atârne pe o parte.
- Aprinde lumina, toarse ea, ca o pisică, iar vocea îi era încărcată de sensuri ascunse. Vreau să văd ce-mi faci.
Aprinse veioza de pe noptieră şi o privi. Şortul i se ridicase. Ochii ei erau calzi, pleoapele grele, pupilele dilatate şi strălucitoare.
- Scoateţi-l, spuse, făcând un gest cu mâna.
- Scoateţi-l dumneavoastră, răspunse ea. Ştiţi să dezlegaţi noduri, domnule de la Telefoane.
Se aplecă să dezlege cordonul. Întotdeauna reuşea să-l facă să se simtă ca un puşti cu caş la gură care a ajuns prima oară în preajma unei femei iar mâinile îi tremurau mereu când se apropia de ea, de parcă carnea ei electriza tot aerul din jur. Gândul la ea nu îl părăsea niciodată complet. Stătea în mintea lui, ca o zgârietură pe partea interioară a obrazului, pe care limba nu se poate abţine să nu o atingă. Îi bântuia până şi visele, cu pielea ei aurie, înnebunitor de excitantă. Invenţiile ei nu cunoşteau limite.
- Nu, în genunchi, spuse ea. Aşază-te în genunchi.
Cu stângăcie, se lăsă în genunchi în faţa ei şi se târî până ajunse aproape, întinzând mâinile spre cordonul şorţului. Îşi puse picioarele încălţate cu pantofi cu tocuri înalte pe umerii lui. El se aplecă şi sărută pielea coapsei ei.
Sub buzele sale, carnea era tare şi caldă.
- Aşa, Corey, aşa e bine, mai sus, mai...
- Ce drăguţ, nu-i aşa?
Bonnie Sawyer urlă.
Corey Bryant îşi ridică privirea şi clipi dezorientat.
Sprijinit de uşa dormitorului, se afla Reggie Sawyer. În mâini ţinea o carabină, cu ţevile gemene îndreptate spre podea.
Corey simţi un torent cald în pantaloni când i se revărsă vezica.
- Deci e adevărat, se minună Reggie.
Intră în cameră. Zâmbea.
- Ce zici de chestia asta? Îi datorez o ladă de bere beţivanului ăla de Mickey Sylvester. Fir-ar să fie.
Bonnie fu prima care să-şi regăsească glasul.
- Reggie, ascultă-mă. Nu e ce crezi. A spart uşa, parcă era nebun, el, el a...
- Taci, pizdă.
Încă mai zâmbea. Un zîmbet blând. Era un bărbat masiv. Purta acelaşi costum de culoarea oţelului cu care fusese îmbrăcat şi când se sărutaseră de rămas-bun, cu doar două ore în urmă.
- Ascultă-mă, spuse Corey pe un ton leşinat. Gura îi era prea plină cu salivă. Te rog. Te rog, nu mă omorî. Chiar dacă merit asta. Doar nu vrei să te bage la puşcărie. Nu din cauza asta. Bate-mă, dar te rog, nu...
- Ridică-te în picioare, Perry Mason, spuse Reggie Sawyer, cu acelaşi zâmbet blând pe buze. Eşti descheiat la şliţ.
- Domnule Sawyer, ascultă-mă...
- Oh, poţi să-mi spui Reggie, spuse Reggie-cel-care zâmbeşte-blând. Suntem aproape cei mai buni prieteni. Chiar se poate spune că m-am scăldat în sperma ta, nu?
- Reggie, nu-i ce crezi, m-a violat...
Reggie se uită la ea, iar zâmbetul lui era blând şi binevoitor:
- Dacă mai rosteşti un cuvânt, o să-ţi vâr ţeava asta în cur şi o să-ţi expediez o scrisoare pe calea aerului.
Bonnie începu să geamă. Faţa ei căpătase culoarea iaurtului simplu.
- Domnule Sawyer... Reggie...
- Te cheamă Bryant, nu? Taică-tu e Pete Bryant, aşa e?
Capul lui Corey îl aprobă, bălăngănindu-se înnebunit.
- Da, aşa e. Exact aşa e. Ascultă...
- Îi vindeam benzină cînd lucram pentru Jim Webber, spuse Reggie, zâmbind blând amintirii. Asta s-a întâmplat cu vreo patru sau cinci ani înainte s-o cunosc pe curva asta cu ţâţe mari. Tăticu' tău ştie că eşti aici?
- Nu, domnule, i s-ar frânge inima dacă ar şti. Poţi să mă baţi, merit asta, da' dacă mă omori, tăticu' meu o să afle şi sunt sigur că asta o să-l omoare pe loc şi atunci o să fii răspunzător pentru două...
- Nu, şi eu zic că nu ştie. Vino o clipă în camera de zi. Trebuie să discutăm, Haide.
Zâmbi blând către Corey, de parcă ar fî vrut să-i demonstreze că nu vrea să-i facă vreun rău şi apoi aruncă o privire spre Bonnie, care se holba disperată la el.
- Tu stai aici, fofoloncel, că altfel îţi promit că n-o să afli cum se termină „Secret Storm". Haide, Bryant, spuse, arătându-i drumul cu ţeava puştii.
Clătinîndu-se uşor, Corey intră în camera de zi înaintea lui Reggie. Picioarele parcă îi erau de plastilină.
Locul dintre omoplaţi începu să-l mănânce îngrozitor de tare. Acolo o să ţintească, gândi, chiar între omoplaţi. Mă întreb dacă o să mai trăiesc destul cât să văd cum mi se întind maţele pe pereţi...
- Întoarce-te, spuse Reggie.
Corey se întoarse.
Începuse să plângă în hohote. Nu voia să plângă în hohote, dar nu se putea abţine.
Şi credea că oricum nu avea nicio importanţă dacă plângea în hohote sau nu. Deja îsi udase pantalonii.
Reggie nu îşi mai ţinea nepăsător puşca sprijinită de braţ. Ţeava dublă era aţintită direct asupra chipului lui Corey. Cele două găuri negre păreau a se căsca în faţa lui până când deveniră nişte puţuri fără fund.
- Ştii ce-ai făcut? întrebă Reggie.
Zâmbetul dispăruse. Era foarte grav acum.
Corey nu răspunse. Era o întrebare idioată. Cu toate acestea, continuă să hohotească.
- Te-ai culcat cu nevasta altuia, Corey. Aşa te cheamă?
Corey dădu din cap, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji.
- Apucă țeava puștii, Corey. Ușurel. Are trei cartușe în ea. Închipuiește-ți.... oh, închipuiește-ți că apuci sfârcul nevesti-mi.
Corey întinse o mână tremurătoare şi apucă ţeava carabinei. Metalul era rece în palma lui înfierbântată. Din gât îi ieşi un geamăt lung, chinuit. Nu mai avea ce să facă. Îşi recunoscuse vina.
- Ia-o în gură, Corey. Ambele ţevi. Da, aşa. Uşurel! Aşa e bine. Da, ai o gură destul de mare. Ia-o mai mult. Ştii ce înseamnă să iei ceva în gură, nu?
Fălcile lui Corey se deschiseră larg. Ţevile puştii fură împinse mult înăuntru, până îi atinseră cerul gurii, iar stomacul său îngrozit începuse să icnească. Simţea pe dinţi uleiul cu care fusese unsă ţeava.
- Închide ochii, Corey.
Dar Corey se holba la el, cu ochi ameţiţi şi mari ca nişte farfurioare dintr-un serviciu de ceai.
Pe buzele lui Reggie se aşternu iarăşi zâmbetul cel blând.
- Închide-ţi ochii albaştri de bebeluş, Corey.
Corey îi închise.
Sfincterul i se relaxa. Îşi dădu doar vag seama de asta. Reggie apăsă trăgaciul dublu. Cocoşul căzu pe camera goală încărcătorului cu un sunet sec: poc-poc.
Corey căzu leşinat la podea.
Reggie îl privi o clipă, zâmbind cu blândeţe, apoi întoarse puşca cu ţeava în sus. Se îndreptă spre dormitor.
- Vin acum, Bonnie. Pregăteşte-te.
Bonnie Sawyer începu să ţipe.
9.
Corey Bryant se împleticea pe Deep Cut Road înspre locul unde îşi parcase camioneta.
Puțea.
Ochii îi erau injectaţi şi privirea sticloasă.
Avea un cucui mare la spate, unde îşi lovise capul când leşinase. Îşi târa cu greu picioarele pe pământul moale.
Încercă să se gândească numai ia târşâitul cizmelor şi la nimic altceva, mai cu seamă la neaşteptata şi deplina distrugere a vieţii sale. Era opt şi un sfert.
Reggie Sawyer încă mai zîmbea cu blândeţe când i-a făcut vânt pe uşa din spate. Din dormitor se auzeau suspinele necontenite, zguduitoare ale lui Bonnie, punctându-i vorbele:
- Acum pleacă, ca un băieţel cuminte ce eşti. Ia-ţi camioneta şi du-te înapoi în oraş. La zece fără un sfert vine un autobuz din Lewiston în direcţia Boston. Din Boston poţi să iei un autobuz spre oricare altă direcţie. Autobuzul ăsta opreşte în faţa magazinului lui Spencer. Să te urci în el. Pentru că, dacă te mai văd vreodată, te omor. Ea nu are nimic. E doar puţin zguduită. O să fie nevoită să poarte pantaloni şi cămăşi cu mâneci lungi vreo două săptămîni de acum înainte. Nu i-am lăsat semne pe faţă. Dacă ţii la tine, pleacă dinSalem's Lot încă înainte să te speli şi să te simţi iarăşi om.
Şi iată-l acum, îndreptându-se spre camionetă, pregătit să facă ce îi spusese Reggie. Din Boston ar fi putut să se ducă în sud... undeva. Avea peste o mie de dolari economisiţi în cont. Întotdeauna mama lui obişnuia să spună că este o fire econoamă. Ar putea să telegrafieze ca să-i trimită banii şi să trăiască din ei până când îşi va găsi un serviciu şi apoi să se angajeze în îndelungatul proces de a uita noaptea aceasta -gustul ţevii de puşcă, mirosul propriilor fecale uscate în pantaloni.
- Bună seara, domnule Bryant.
Corey scoase un ţipăt înăbuşit şi privi zăpăcit înjur, fără să vadă nimic la început. Vântul se strecura printre ramurile copacilor, făcând umbrele să ţopăie şi să danseze pe asfalt.
Brusc, ochii săi desluşiră şi o umbră mai consistentă lângă zidul din piatră dintre drum şi pajiştea lui Cari Smith. Umbra avea forma unui om, însă mai era ceva... ceva...
- Cine eşti?
- Un prieten care vede multe, domnule Bryant.
Silueta îşi schimbă poziţia şi ieşi din umbre. În lumina slabă, Corey văzu că era un domn de vârstă mijlocie, cu mustaţă neagră şi ochi strălucitori, adânciţi în orbite.
- Aţi fost maltratat, domnule Bryant.
- De unde ştii ce mi s-a întâmplat?
- Ştiu multe lucruri. Aceasta este meseria mea. Fumaţi?
- Mulţumesc.
Recunoscător, luă ţigara oferită. O puse în gură.
Străinul aprinse un chibrit de lemn şi în licărirea lui, Corey observă că pomeţii necunoscutului erau proeminenţi şi înalţi, de tip slav, fruntea îi era palidă şi osoasă, părul negru şi lins pieptănat pe spate. Apoi chibritul se stinse şi Corey trase cu nesaţ fumul în plămâni. Era o ţigară italienească, dar orice fel de ţigară era binevenită acum începu să-şi recapete stăpânirea de sine.
- Cine eşti? întrebă din nou.
Străinul izbucni în râs, hohotele sale uluitor de bogate şi groase plutind în briza uşoară ca fumul ţigării lui Corey.
- Nume! spuse el. Oh, fixaţia americană asupra numelor! Cumpără o maşină de la mine pentru că sunt Bill Smith. Mănâncă asta! Uită-te la programul ăsta la televizor! Mă numesc Barlow, dacă asta te face să te simţi mai bine.
Şi începu din nou să râdă, în timp ce ochii săi luminoşi aruncau licăriri ciudate.
Corey simţi cum propriile-i buze se destind într-un zâmbet şi aproape că nu-i veni să creadă. Necazurile sale îi păreau acum îndepărtate, lipsite de importanţă, în comparaţie cu ironia şi umorul din acei ochi întunecaţi.
- Ești străin, nu-i așa? întrebă Corey.
- Vin de departe; însă această ţară... acest oraş... mi se par pline de străini. Înţelegi? Ei? Ei?
Izbucni din nou în hohote de râs, pline, sonore, şi de această dată i se alătură şi Corey, spre marea lui uimire.
Râsul îi ieşi din gât ca o explozie, căpătând tonuri cam înalte, din cauza reacţiei isterice întârziate.
- Străini, da, continuă necunoscutul, însă străini frumoşi, seducători, plini de vitalitate, plini de sânge sănătos, plini de viaţă. Îţi dai seama, domnule Bryant, ce frumoşi sunt oamenii din țara şi oraşul dumitale?
Corey chicoti numai, puţin jenat. Cu toate acestea, nu-şi lua privirea de la chipul necunoscutului. Îl fascina.
- Oamenii acestei ţări nu au cunoscut foamea sau nevoia Au trecut două generaţii de când s-au apropiat de aşa ceva, dar şi atunci nenorocirea s-a auzit ca o voce într-o cameră îndepărtată. Ei cred că au cunoscut tristeţea, însă tristeţea lor se aseamănă cu cea a unui copil care şi-a scăpat îngheţata pe iarbă la petrecerea dată în cinstea zilei sale de naştere. Nu există... cum se spune în engleză?... niciun fel de domolire a simţurilor lor. Își varsă sângele unul altuia cu multă energie. Crezi asta? Vezi?
- Da, spuse Corey. În ochii străinului vedea o mulţime de lucruri şi toate minunate.
- Ţara aceasta este un paradox imens. În alte ţinuturi, când un om mănâncă în fiecare zi până nu mai poate, se îngraşă... mişcările îi sunt mai leneşe... e tot mai indolent. Însă în ţara aceasta.. se pare că, cu cât ai mai multe, cu atât devii mai agresiv. Înţelegi? Ca domnul Sawyer. Are atât de multe, şi totuşi îţi poartă pică pentru firimiturile de la masa lui pe care le-ai luat. Tot ca un copil care îl împinge pe altul de lângă masă, deşi el însuşi nu mai poate mânca. Nu este aşa?
- Ba da, spuse Corey.
Ochii lui Barlow erau atât de mari şi atât de înţelegători.
- Este o problemă de...
- Este doar o problemă de perspectivă, nu-i aşa?
- Da! exclamă Corey.
Necunoscutul pusese degetul pe rană, rostind singurul cuvânt care se potrivea. Neobservată, ţigara îi scăpă dintre degete şi continuă să ardă mocnit pe asfalt.
- S-ar fi putut să ocolesc o asemenea comunicare rustică, reflectă străinul. Aş fi putut să mă duc într-una din marile metropole, furnicar de oameni ale acestei ţări. Ptiu!
Trupul i se încordă şi ochii îi aruncară flăcări.
- Dar ce ştiu eu despre metropole? Aş putea fi călcat de o birjă în timp ce încerc să traversez strada! M-aş putea sufoca respirând aerul stricat! Aş putea intra în contact cu diletanţi proşti şi făţarnici ale căror interese să,fie... cum spuneţi voi? potrivnice?... da, potrivnice mie. Cum să se descurce un om de la ţară, ca mine, în superficialitatea acestor metropole sofisticate... chiar dacă este vorba de o metropolă americană? Nu! Şi nu şi nu! Scuip pe metropolele voastre!
- O, da, şopti Corey.
- Aşa că am venit aici, într-un oraş despre care mi-a vorbit un om excepţional de inteligent, fost membru şi el al acestei comunităţi, din păcate decedat acum. Oamenii de aici sunt zdraveni, au sângele sănătos; sunt oameni plini de agresivitatea şi întunericul atât de necesare pentru... nu există cuvântul acesta în limba engleză. Pokol; vurderlak; eyalik. Mă urmăreşti?
- Da, şopti Corey.
- Oamenii de aici nu au întrerupt fluxul de viaţă care vine de la mama lor, pământul, cu o carapace de beton şi ciment. Mâinile şi le ţin vârâte chiar în apele vieţii. Au smuls inima pământului, inima lui întreagă, pulsând! Adevărat?
- Da!
Necunoscutul râse cu blândeţe şi puse o mână pe umărul lui Corey.
- Eşti un băiat bun. Un băiat bun şi puternic. Nu cred că vrei să părăseşti oraşul acesta atât de perfect, nu?
- Nu... şopti Corey, însă deveni dintr-o dată bănuitor. Teama îl copleşi din nou. Însă cu siguranţă că nu mai era importantă acum. Omul acesta nu va permite să i se facă niciun rău.
- Şi nici nu-l vei părăsi. Niciodată.
Corey începu să tremure, pironit pe loc, când capul lui Barlow se înclină înspre el.
- Şi îţi vei vedea răzbunarea împlinită împotriva celor ce se îmbuibă, în timp ce alţii flămânzesc.
Corey Bryant se cufundă în râul adânc al uitării, şi râul acela era timpul, iar apele lui erau roşii.
10.
Când telefonul de pe noptiera lui Ben începu să sune, era ora nouă şi la televizorul din salonul spitalului începuse filmul de sâmbătă seara. Era Susan, care de-abia îşi mai putea controla vocea.
- Ben, a murit Floyd Tibbits. A murit noaptea trecută în celula lui. Doctorul Cody spune că a avut anemie acută, dar eu am fost prietena lui Floyd! Avea tensiune prea mare. Din cauza asta nu l-au primit în armată!
- Ia-mă încet, zise Ben şi se ridică în capul oaselor.
- Şi asta nu e totul. E o familie în mahalaua Bend. McDougall. Copilul lor de zece luni a murit. Au reţinut-o pe doamna McDougall.
- Ai aflat de ce a murit copilul?
- Mama zice că doamna Evans a venit când a auzit-o pe Sandra McDougall ţipând şi doamna Evans l-a chemat pe doctorul Plowman. Un doctor bătrân. Plowman n-a spus nimic, dar doamna Evans i-a zis mamei mele că ea nu "a văzut nimic care să nu fi fost în regulă cu copilul... decât că era mort”.
- Şi tocmai s-a întâmplat ca Matt şi cu mine, nebunii, să nu fim în oraş şi chiar să fim imobilizaţi la pat, spuse Ben, mai mult pentru sine decât pentru Susan. De parcă totul a fost planificat dinainte.
- Mai e ceva.
- Ce?
- A dispărut Carl Foreman. Și a dispărut și cadavrul lui Mike Ryerson.
.................................................................................................
marți, 22 noiembrie 2016
luni, 21 noiembrie 2016
Salem's Lot, Stephen King
....................................................................................
10.
Andrelele se mișcau cu repeziciune, trasnformând firul verde închis în rânduri ordonate de tricot. Un fular pentru iarnă.
- Ai plecat prea devreme azi-dimineață.
- Ultima veste?
- Mike Ryerson a murit azi-noapte acasă la Matt Burke. Şi cine crezi că l-a vegheat pe patul de moarte, dacă nu prietenul tău scriitorul, domnul Ben Mears!
- Mike... Ben... ce s-a întâmplat?
Doamna Norton schiţă un zâmbet lugubru.
- M-a sunat Mabel astăzi pe la zece şi mi-a povestit. Domnul Burke spune că l-a întâlnit pe Mike la taverna lui Delbert Markey seara trecută - deşi nu pot înţelege ce caută un profesor în baruri - şi l-a dus la el acasă pentru că Mike nu arăta bine. A murit în cursul nopţii. Şi se pare că nimeni nu ştie exact ce căuta acolo domnul Mears!
- Se cunosc, spuse Susan absentă. De fapt Ben zice că se înţeleg chiar foarte bine... ce s-a întâmplat cu Mike, mamă?
Însă doamna Norton nu era de acord să lase discuţia să alunece pe altă pantă.
- Totuşi, sunt unii care cred că am avut parte de prea multe întâmplări neprevăzute în Salem's Lot de când ne onorează domnul Mears cu prezenţa sa. Cam mult prea multe.
- Asta-i o tâmpenie! izbucni Susan exasperată. Spune-mi, ce s-a întâmplat cu...
- Nu au încă rezultatele, spuse doamna Norton. Răsuci ghemul şi scoase firul din el. Unii sunt de părere că a luat o boală de la băieţelul lui Glick.
- Dacă-i aşa de ce nu s-au molipsit şi alţii? Părinţii lui, de exemplu?
- Unii tineri din ziua de azi au pretenţia că ştiu totul, remarcă doamna Norton în vânt.
Andrelele sclipeau în sus şi în jos.
Susan se ridică.
- Cred că mă duc în oraş să văd dacă...
- Aşază-te la loc încă puţin, spuse doamna Norton. Mai am câteva lucruri să-ţi spun.
Susan se aşeză din nou iar pe chip nu i se citea decât indiferenţă.
- Uneori tinerii nu ştiu tot ce trebuie să ştie, zise Ann Norton. În voce i se strecurase un ton prefăcut de mângâiere de care Susan se îndoi de îndată.
- Despre ce vorbeşti, mamă?
- Ei bine, se pare că acum câţiva ani domnul Ben Mears a avut un accident. Imediat după ce şi-a publicat a doua carte. Accident de motocicletă. Era beat. Soţia lui a murit.
Susan se ridică.
- Nu vreau să aud mai departe.
- Îţi spun toate astea pentru binele tău, spuse calmă doamna Norton.
- De unde ştii? întrebă Susan.
Nu mai simţea acum nici urmă din vechea furie neputincioasă şi nici dorinţa aprinsă de a fugi la ea în cameră să se ascundă de vocea aceea calmă, atotştiutoare, şi să plângă. Se simţea indiferentă şi distantă, de parcă ar fi plutit în aer, undeva departe de casa aceasta.
- De la Mabel Werts, nu-i aşa?
- Nu contează. E adevărat.
- Sigur că este. Şi noi am cîştigat războiul din Vietnam şi Isus Cristos trece prin centrul oraşului într-o trăsurică în fiecare zi la prânz.
- Lui Mabel i s-a părut că îl ştie de undeva, spuse Ann Norton, şi a răsfoit colecţia ei de reviste ladă cu ladă...
- Revistele de scandal, vrei să zici? Alea care sunt specializate în astrologie şi accidente de maşini şi ţâţe de actriţe de mâna a douăzecea? O, da, într-adevăr, iată o sursă sigură şi informată!
Râdea cu asprime.
- Nu este nevoie să rosteşti obscenităţi. Povestea era scrisă acolo negru pe alb. Femeia - soţia lui, dacă asta era - stătea în spate şi motocicleta a alunecat pe şosea şi s-au izbit de un camion. I-au făcut testul de alcoolemie pe loc, scrie în articole Chiar... pe... loc.
- Accentua adverbul de mod şi locuţiunea adverbială de timp lovind cu o andrea în braţul balansoarului.
- Şi atunci de ce nu e la închisoare?
- Tipii ăştia celebri au întotdeauna relaţii; spuse cu siguranţă netulburată. Pentru ei există modalităţi de a scăpa din orice necaz, dacă sunt suficient de bogaţi. Adu-ţi numai aminte din câte belele au scăpat băieţii Kennedy.
- A fost vreun proces?
- Ţi-am spus că i-au făcut testul...
- Aşa ai spus, mamă. Dar era beat?
- Ţi-am spus că era beat!
Pete roşii începuseră să-i acopere obrajii.
- Nu-ţi fac testul de alcoolemie dacă eşti treaz! Nevasta lui a murit! Exact ca povestea lui Chappaquiddick! Exact la fel!
- Am de gând să-mi iau o locuinţă în oraş, spuse Susan încet. Voiam să-ti spun asta. Trebuia să o fac mai de mult, mamă, pentru amândouă. Am vorbit cu Babs Griffen şi mi-a zis că e liber un apartament drăguţ cu patru camere pe Sister`s Lane.
- Oho, domnișoara e jignită! se adresă pereților doamna Norton. Cineva i-a mâzgâlit tabloul cu domnul Ben - Mare Star - Mears și e atât de furioasă că-i vine să scuipe.
Cuvintele acestea fuseseră deosebit de eficiente cu câțiva ani în urmă.
- Ce s-a întâmplat cu tine, mamă? Niciodată..... nu te-ai înjosit într-atât.
Capul lui Ann Norton se smunci înspre ea. Lucrul îi alunecă din poală când se ridică și o apucă strâns pe Susan de umeri și începu să o scuture.
- Ascultă bine! N-o să-ţi permit să te înghesui în tufişuri ca o boarfă ordinară cu un homosexual care ţi-a umplut capul cu verzi şi uscate! Mă auzi?
Susan o plesni peste faţă.
Ann Norton clipi de câteva ori şi apoi ochii i se deschiseră largi, nevenindu-i să creadă ce se întâmplase.
Şocate, se priviră tăcute o clipă. Un geamăt abia şoptit învie şi muri în gâtul lui Susan.
- Mă duc la mine în cameră, spuse. Voi pleca până marţi, cel târziu.
- A venit Floyd, zise doamna Norton.
Chipul îi era încă împietrit din cauza loviturii. Degetele fiicei sale îşi lăsaseră amprente roşii pe obraz, ca nişte semne de exclamare.
- Am terminat cu Floyd, spuse Susan pe un ton sec. Obişnuieşte-te cu ideea asta. Şi spune-i la telefon şi prietenei tale, zgripţuroaica de Mabel, toată povestea. Chiar, de ce n-o faci? Poate că atunci o să înţelegi în sfârşit că e adevărat.
- Floyd te iubeşte, Susan. Toate astea îl... distrug. Nu s-a mai putut stăpâni şi mi-a povestit totul. Şi-a deschis inima în faţa mea.
Amintirea îi făcu ochii să strălucească.
- La sfârşit şi-a pierdut cumpătul şi a plâns ca un copilaş.
Susan se gândi că toată demonstraţia asta sentimentală nu semăna deloc cu temperamentul lui Floyd. Se întrebă dacă nu cumva mama ei inventase toată povestea, însă citi în ochii ei că era adevărată.
- Şi asta vrei pentru mine, mamă, un copilaş care plânge? Sau pur şi simplu te-ai îndrăgostit de ideea că ai putea avea nişte nepoţei blonzi? Bănuiesc că îţi încurc socotelile - nu simţi că ţi-ai făcut datoria până ce nu mă vezi măritată şi la casa mea cu un om bun pe care să-l poţi ţine sub papuc. La casa mea cu unul care să mă lase gravidă şi să mă transforme fuguţa într-o gospodină grasă. Asta e intenţia ta, nu? Nu te interesează şi ce vreau eu de la viaţă?
- Susan, tu nu ştii ce vrei.
Rosti cuvintele cu o siguranţă atât de absolută, atât de convinsă, încât, o clipă, Susan fu tentată să o creadă.
În faţa ochilor i se înfăţişă un tablou care o reprezenta pe ea şi pe mama ei, asa cum stăteau acum, mama ei lângă balansoar iar ea lângă uşă; doar că erau legate printr-o funie împletită din fire verzi, funie ce se deşirase şi slăbise de pe urma nenumăratelor smucituri neliniştite. În tablou mama ei se transformă într-un pescar bătrân şi zdrenţuit, cu pălăria abia desluşită sub cantitatea de rahat de muşte şi de păsări. Şi pescarul încearcă cu disperare să prindă în undiţă un păstrăv sclipitor, cu etichetă la gât. Încearcă să îl prindă şi să-l azvârle în coşul din nuiele. Dar ce are de gând să facă cu el? Să îl pună în acvariu? Să-l mănânce?
- Nu, mamă. Ştiu exact ce vreau. Îl vreau pe Ben Mears.
Se întoarse şi începu să urce scările.
Mama ei alergă după ea şi îi strigă cu o voce spartă:
- Nu poţi să pleci de acasă! Nu ai bani!
- Am o sută de dolari pe cec şi trei sute economii, răspunse cu calm Susan. Şi pot să mă angajez la magazinul lui Spencer. Domnul Labree mi-a oferit o slujbă acolo de câteva ori.
- Nu vrea decât să-ţi ajungă sub fustă, spuse doamna Norton, însă vocea îi coborîse o octavă. Furia îi trecuse aproape de tot şi se simţea puţin înspăimântată.
- N-are decât, zise Susan. O să port chiloţi cu mânecuţă.
- Iubito, nu te supăra.
Doamna Norton urcă două trepte.
- Nu vreau decât ce e mai bine...
- Nu te mai obosi, mamă. Îmi pare rău că te-am lovit. Am făcut un lucru îngrozitor. Te iubesc. Dar mă mut de acasă. Trebuia să o fac de mult timp. Trebuie să înţelegi.
- Mai gândeşte-te, spuse doamna Norton şi acum părerea de rău şi spaima se desluşeau clar în tonul ei. Tot nu cred că nu am dreptate. Am mai văzut la viaţa mea prefăcuţi ca Ben Mears ăsta. Nu vrea decât să...
- Nu. Ajunge.
Îi întoarse spatele.
Mama ei mai urcă o treaptă şi îi strigă:
- Când Floyd a plecat era într-o stare jalnică. A...
Însă uşa de la camera lui Susan se trânti, retezându-i vorbele.
Se întinse pe pat - pe care îl decorase nu cu mult timp în urmă cu jucării de cârpă şi cu un pudel cu un radio în burtică -şi rămase acolo privind peretele şi încercând să nu se gândească la nimic.
Pe pereţi erau câteva afişe Sierra Club, însă până nu demult camera îi fusese plină cu afişe decupate din Rolling Stone şi Creem şi Crawdaddy, cu fotografii ale idolilor săi - Jim Morrison şi John Lennon şi Dave van Ronk şi Chuck Berry.
Fantomele acelor zile păreau acum a o înghesui din toate părţile, triste ca nişte buletine meteorologice ale minţii anunţând vreme rea.
Aproape că putea vedea titlurile de-o şchioapă, imprimate pe hârtie ieftină:
PORNIŢI LA PLIMBARE SCRIITORUL TÂNĂR ŞI SOŢIA SA AU FOST IMPLICAŢI ÎNTR-UN AŞA-ZIS ACCIDENT DE MOTOCICLETĂ.
Restul fiind doar o înşiruire de insinuări meşteşugit aranjate. Poate că era şi o fotografie făcută la locul faptei de un fotograf local, mult prea sângeroasă pentru a fi publicată în cotidianul local. Exact genul de fotografie care îi plăcea lui Mabel.
Cel mai rău lucru întâmplat era că fusese deja aruncată sămânţa îndoielii. O tâmpenie. Chiar crezi că a stat ascuns într-un frigider de laborator înainte să vină aici? Că a venit înfăşurat într-un celofan steril, ca un pahar din camerele de hotel? Ce tâmpenie.
Şi totuşi îndoiala fusese semănată.
Şi pentru asta simţea ceva mai mult decât ciuda din vremea adolescenţei faţă de mama sa - sentimentul acesta era întunecat şi se învecina cu ura.
Îşi opri revărsarea de gânduri - fără să le reducă la tăcere ci îndepărtându-le numai - şi îşi puse un braţ peste faţă şi se refugie într-un somn superficial şi agitat care fu întrerupt de sunetul strident al telefonului de la parter, şi apoi, mai strident încă, de vocea mamei sale care o strigă:
- Susan! La telefon!
Coborî şi văzu că ceasul arăta ora cinci şi jumătate. Soarele coborîse înspre apus. Doamna Norton era în bucătărie pregătind cina. Tatăl ei nu sosise încă acasă.
- Alo?
- Susan?
Vocea îi era cunoscută, însă nu reuşi să o indentifice imediat.
- Da, cine e?
- Eva Miller, Susan. Am o veste proastă.
- I s-a întîmplat ceva lui Ben?
Gura parcă îi rămăsese fără salivă. Mâna i se duse involuntar la gât.
Doamna Norton o urmărea din uşa bucătăriei, cu o lingură în mână.
- S-au bătut, Floyd Tibbits a apărut aici după-amiază...
- Floyd!
Doamna Norton tresări speriată la auzul tonului ei.
- ...şi eu i-am spus că domnul Mears doarme. Şi el a zis că nu face nimic, politicos ca întotdeauna, numai că era îmbrăcat foarte caraghios. L-am întrebat dacă se simte bine. Purta un trenci demodat şi o pălărie ciudată şi-şi ţinea mâinile în buzunare. Nu m-am gândit să-i spun domnului Mears când s-a trezit. Era atâta agitaţie...
- Ce s-a întâmplat? ţipă aproape Susan.
- Ei, Floyd l-a stâlcit în bătaie, spuse Eva pe un ton nefericit. Chiar în parcarea mea. Sheldon Corson şi Ed Craig au ieşit şi l-au scos din mâinile lui.
- Ben. Cum se simte Ben?
- Nu prea bine.
- Ce are?
Ținea receptorul foarte strâns.
- Floyd a apucat să îl mai lovească o dată şi l-a izbit pe domnul Mears de maşina lui şi s-a lovit la cap. Carl Foreman l-a dus la spitalul din Cumberland şi era inconştient. Altceva nu mai ştiu. Dacă vrei...
Închise telefonul, alergă la dulap şi-şi smuci haina de pe umeraş.
- Susan, ce s-a întâmplat?
- Floyd Tibbits, băiatul ăla drăgălaş, spuse Susan, fără să-şi dea seama că începuse să plângă, l-a băgat pe Ben în spital.
Ieşi în fugă din casă fără să mai aştepte vreun răspuns.
2.
Ajunse la spital la şase şi jumătate şi s-a aşezat pe un scaun neconfortabil din plastic, privind total absentă paginile lucioase ale revistei Good Housekeeping.
Sunt singura care am venit, gândi ea. Îngrozitor. Avusese intenţia să îi dea un telefon lui Matt Burke, însă renunţase, gândindu-se că doctorul s-ar fi putut înapoia din salon şi nu ar fi găsit-o acolo.
Pe ceasul din sala de aşteptare, minutele se târau cu viteza melcului şi, la şapte fără zece minute, în uşă apăru un doctor cu nişte hârtii în mînă. Acesta spuse:
- Domnişoara Norton?
- Eu sunt. Ben e bine?
- Nu vă pot răspunde chiar acum la întrebare.
Observă teroarea care îi schimonosi trăsăturile şi adăugă grăbit:
- Pare a fi bine, însă doresc să-l mai ţinem aici încă două sau trei zile. Are o fractură foarte mică, multe vânătăi, contuzii şi un ochi învineţit.
- Pot să-l văd?
- Nu, nu în seara asta. I-am dat sedative.
- Un minut numai? Vă rog? Un minut?
Doctorul oftă:
- Puteţi să îl vedeţi, dacă vreţi cu tot dinadinsul. Probabil că doarme. Însă vă rog să nu-i spuneţi nimic, decât dacă el începe să vorbească.
O duse la etajul al treilea şi apoi într-un salon aflat la capătul unui coridor lung, care mirosea puternic a medicamente.
Bărbatul din celălalt pat citea o revistă şi, când intrară, îi privi fără prea mult interes.
Ben avea ochii închişi, iar pătura îl acoperea până sub bărbie. Atât de palid şi nemişcat era, încât, timp de o clipă înfiorătoare, Susan fu convinsă că murise; că s-a stins pur şi simplu cât ea a stat de vorbă cu doctorul la parter. Apoi îi observă mişcarea uşoară a pieptului şi simţi un val de uşurare atât de uriaş, încât se clătină pe picioare.
Îl privi cu atenţie, aproape fără să-i vadă pe chip semnele luptei. Fătălău, îl numise mama ei, şi Susan înţelegea acum de unde îi venise ideea asta. Trăsăturile lui erau puternice, şi, cu toate acestea, delicate (şi-ar fi dorit să existe un cuvânt mai bun decât „delicate”; căci așa îi puteai descrie doar pe bibliotecarul din localitate care, în timpul lui liber, compunea sonete prețioase în stilul lui Spenser şi le dedica narciselor din câmpul de la marginea oraşului; însă era singurul cuvânt care se potrivea).
Numai părul lui părea viril în sens tradiţional. Bogat, părea că îi pluteşte în jurul feţei şi părea şi mai negru din cauza contrastului puternic cu bandajul alb, strălucitor de deasupra tâmplei stângi.
ÎI iubesc pe bărbatul acesta, gândi ea. Fă-te bine, Ben. Fă-te bine şi termină-ţi cartea ca să putem pleca din Lot împreună, dacă şi tu mă vrei. Oraşul ne face rău amândurora.
- Cred că ar fi bine sa plecaţi acum, spuse doctorul. Poate că mâine...
Ben se mişcă şi scoase un geamăt gros. Pleoapele i se deschiseră încet, se închiseră, se deschiseră din nou.
Privirea îi era tulbure din cauza sedativelor. Şi cu toate acestea ochii lui o recunoscuseră. Îi acoperi mâna cu palma lui.
Ochii ei se umplură de lacrimi şi îi strînse mâna surâzând.
Îşi mişcă uşor buzele şi ea se aplecă să îl audă.
- Ce bandiţi adevăraţi aveţi în oraş!
- Ben, îmi pare atât de rău.
- Cred că i-am scos vreo doi dinţi înainte să mă doboare, şopti Ben. Nu m-am descurcat prea rău pentru un scriitor.
- Ben...
- Cred că este suficient pentru astăzi, domnule Mears, zise doctorul. Daţi cleiului ocazia să se întărească.
Ben îl privi:
- Un minut, numai.
Doctorul îşi dădu ochii peste cap.
- Asta a zis şi domnişoara.
Pleoapele lui Ben căzură din nou peste ochi şi apoi se ridicară cu multă greutate. Spuse ceva neinteligibil.
Susan se aplecă şi mai mult:
- Ce spui, iubitule?
- E întuneric afară?
- Da.
- Vreau să te duci la...
- Matt?
O aprobă din cap.
- Spune-i... că am zis să-ţi spună tot. Întreabă-l dacă... Îl cunoaşte pe Părintele Callahan. O să înţeleagă.
- Bine, spuse Susan. O să-i transmit mesajul. Culcă-te acum, Ben. Somn uşor.
- Bine. Te iubesc.
Mai murmură ceva, de două ori şi apoi ochii i se închiseră. Respiraţia îi deveni mai profundă. Adormise.
- Ce a zis? întrebă doctorul.
Susan se încruntă.
- Mi s-a părut că „Zăvorăşte ferestrele", sau cam aşa ceva, răspunse ea.
3.
Când se întoarse în sala de așteptare să-și ia haina, acolo o aşteptau Eva Miller şi Weasel Craig. Eva purta un pardesiu de toamnă, cu un guler din blană ruginiu, iar Weasel se pierdea într-o jachetă de motociclist mult prea mare pentru el. La vederea lor, inima lui Susan se umplu de bucurie.
- Cum se simte? întrebă Eva.
- Cred că o să se facă bine.
Repetă diagnosticul pus de doctor şi trăsăturile Evei se relaxară.
- Îmi pare tare bine. Domnul Mears pare om bun. Niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva la mine la pensiune. Şi Parkins Gillespie a trebuit să-l închidă pe Floyd în celula pentru beţivi. Deşi nu mi-a părut a fi beat. Doar... buimăcit şi derutat.
Susan scutură din cap:
- Parcă nici nu ar fi vorba de Floyd.
Urmă o clipă de tăcere stânjenitoare.
- Ben e un tip pe cinste, spuse Weasel şi o mângâie pe Susan pe mână. Se va face bine cât ai zice peşte. Aşteaptă şi ai să vezi.
- Sunt sigură, spuse Susan şi îi cuprinse mâna în mâinile ei. Eva, Părintele Callahan e preotul de la biserica St. Andrews, nu-i aşa?
- Da. De ce?
- Oh... nimic... eram curioasă numai. Mulţumesc că aţi venit. Dacă vreţi să veniţi şi mâine...
- Vom veni, spuse Weasel. Sigur că vom veni, nu-i aşa, Eva?
- Vom veni.
Ieşiră împreună în parcare şi apoi se întoarseră la Jerusalem's Lot.
4.
Matt nu a răspuns când a ciocănit la ușă și nici nu a răcnit Intră!, așa cum îi stătea în obicei.
O voce foarte prudentă, pe care Susan cu greu o recunoscu, șopti din spatele ușii:
- Cine e?
- Susie Norton, domnule Bruke.
Ușa se deschise iar șocul simțit la vederea transformărilor de pe chipul fostului ei profesor îi înmuie genunchii, îmbătrânise peste noapte. Era îngrozitor de tras la faţă şi avea un aer sălbatic. Imediat observă că purta un crucifix mare din aur. Era atât de ciudată şi ridicolă prezenţa obiectului acela înzorzonat pe cămaşa lui din flanel cu carouri, încît aproape că izbucni în râs - însă nu o făcu.
- Intră. Unde e Ben?
Îi povesti, şi chipul lui Matt se întristă şi mai tare.
- Deci tocmai Floyd Tibbits s-a hotărât să se joace de-a iubitul înşelat. Nici că se putea s-o facă la un moment mai nepotrivit. L-au adus pe Mike Ryerson de la Portland pentru înmormântare în după-amiaza asta. Şi atunci bănuiesc că vizita noastră la Casa lui Marsten va trebui să fie amânată...
- Ce vizită? Şi ce e cu Mike?
- Vrei să bei o cafea? o întrebă pe un ton absent.
- Nu. Vreau să aflu ce se petrece. Ben mi-a spus că dumneavoastră ştiţi.
- Asta, spuse el, este un ordin aproape imposibil de îndeplinit. Uşor pentru Ben să spună că trebuie să-ţi povestesc totul. Mult mai greu e pentru mine să o fac. Însă am să încerc.
- Ce...
Ridică o mână, oprindu-i şuvoiul de cuvinte:
- Vreau să-mi spui mai întâi ceva, Susan. Ieri ai fost cu mama ta la magazinul cel nou?
Fruntea fetei se încreţi:
- Da. De ce?
- Poţi să-mi spui ce impresie ţi-a făcut locul, şi, mai ales, omul care îl conduce?
- Domnul Straker?
- Da.
- Păi, este destul de plăcut, spuse ea. Curtenitor ar fi cuvântul care să-l descrie. A lăudat rochia lui Glynis Mayberry şi ea s-a înroşit ca o şcolăriţă. Şi a întrebat-o pe doamna Boddin de ce are braţul bandajat... ştiţi, şi-a vărsat grăsime încinsă pe el. Şi i-a dat o reţetă de prisnita. I-a scris-o imediat. Şi când a venit Mabel...
Zâmbi amintindu-şi.
- Da?
- I-a oferit un scaun, zise Susan. De fapt nu chiar un scaun obişnuit. Un scaun. Mai degrabă un tron. O chestie uriaşă din mahon sculptat. Singur l-a adus din camera din spate, surâzând tot timpul şi făcând conversaţie celorlalte doamne. Dar trebuie să fi cântărit cel puţin optzeci de kilograme. L-a trântit în mijlocul magazinului şi a condus-o pe Mabel acolo. A luat-o de braţ. Şi ea chicotea. Dacă ai văzut-o pe Mabel chicotind, nu îţi mai trebuie nimic în viaţă. Şi ne-a servit cu cafea. Foarte tare, dar foarte bună.
- Ţi-a plăcut individul? întrebă Matt, privind-o atent.
- Despre asta este vorba, nu?
- S-ar putea.
- Bine. Vă voi răspunde ca o femeie. Mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut. Cred că am simţit o vagă atracţie de natură sexuală. Bărbat în vârstă, foarte politicos, foarte încântător, foarte curtenitor. Atunci când te uiţi la el ştii cu siguranţă că ar fi în stare să comande cina având în fată un meniu scris în franceză. Şi nu doar atât; ar şti şi ce fel de vin merge cu fiecare fel de mâncare, şi nu doar vin alb sau roşu, ci anul şi chiar via din care s-au cules strugurii. Cu siguranţă nu este genul de om pe care suntem obişnuiţi să-l vedem la noi în oras.Şi cu toate acestea, nu este deloc efeminat. E suplu ca un balerin. Şi, bineînţeles că te atrage un bărbat care este complet chel.
Zâmbi uşor, ştiind că obrajii îi ardeau şi întrebându-se dacă nu cumva spusese mai mult decât intenţionase.
- Dar totuşi nu ţi-a plăcut, spuse Mart.
Ridică din umeri:
- E mai greu de explicat. Cred... cred că am simţit o oarecare doză de dispreţ sub toată faţada asta. Cinism. De parcă ar fi jucat un rol şi îl juca bine, dar parcă ar fi ştiut că nu trebuie să se prefacă prea mult ca să ne păcălească. Un aer de superioritate îngăduitoare.
Privirea ei era nesigură.
- Şi parcă mi s-a părut că emana şi un aer de cruzime. Însă nu ştiu să explic de ce am avut senzaţia asta.
- A cumpărat cineva ceva?
- Nu prea mult, dar nu părea să-l deranjeze. Mama a cumpărat un raft pentru bibelouri adus din Iugoslavia şi doamna Petrie a cumpărat o măsuţă pliantă superbă, însă doar atât am văzut eu. Nu a părut supărat. Doar a rugat pe toată lumea să spună şi prietenilor, lor că şi-a deschis magazinul, să mai vină să-l viziteze şi să devină prieteni. Fermecător în stilul european.
- Şi crezi că lumea a fost fermecată?
- În linii mari, da, spuse Susan comparând entuziasmul mamei sale în ceea ce îl priveşte pe R.T. Straker cu antipatia instantanee pe care a simţit-o faţă de Ben.
- L-ai văzut pe asociatul lui?
- Pe domnul Barlow? Nu, e la New York, într-o călătorie de afaceri.
- Aşa să fie? spuse Mart ca pentru sine însuşi. Mă întreb, aşa să fie? Domnul Barlow cel invizibil.
- Domnule Burke, nu credeţi că ar fi mai bine să-mi spuneţi ce se petrece?
Oftă din rărunchi.
- Cred că am datoria să încerc măcar. Ce mi-ai spus m-a tulburat. M-a tulburat foarte tare. Se potriveşte atât de bine...
- Ce? Ce se potriveşte?
- O să încep, zise el, cu întâlnirea mea cu Mike Ryerson la barul lui Dell aseară.... și mi se pare că au trecut secole de atunci....
5.
Când termină de povestit, era ora opt și douăzeci de minute și băuseră deja amândoi câte două cești de cafea.
- Cred că asta e cam tot, spuse Matt. Şi acum, vrei să ţi-l imit pe Napoleon? Să-ţi povestesc despre discuţiile mele astrale cu Toulouse-Lautrec?
- Nu vorbiţi aşa, zise ea. Se petrece ceva, însă nu ceea ce credeţi dumneavoastră. Cu siguranţă că ştiţim asta.
- Aşa am crezut până azi-noapte.
- Dacă nu a vrut nimeni să vă joace un renghi, aşa cum a presupus Ben, atunci poate că a facut-o Mike. Poate că a delirat, sau cam aşa ceva.
Nu părea o explicaţie prea convingătoare, însă Susan continuă:
- Sau poate că aţi adormit fără să vă daţi seama şi aţi visat totul. Şi mie mi s-a întâmplat să aţipesc fără să-mi dau seama şi să pierd astfel cincispreze sau douăzeci de minute.
Ridică obosit din umeri.
- Cum îşi apără cineva mărturia pe care nici o minte întreagă nu este în stare să o ia de bună? Am auzit ceea ce spun că am auzit. Nu dormeam. Şi mă sperie şi altceva... mă sperie rău. Legendele spun că un vampir nu poate intra pur şi simplu în casa omului să-i sugă sângele. Trebuie să fie invitat. Iar Mike Ryerson l-a invitat azi-noapte pe Danny Glick înăuntru. Şi eu, la rândul meu, l-am invitat pe Mike!
- Matt, ţi-a povestit Ben despre cartea pe care o scrie acum?
Matt îşi făcu de lucru cu pipa, însă nu o aprinse.
- Foarte puţin. Numai că există o legătură cu Casa lui Marsten.
- Ti-a spus că, atunci când era mic, a avut parte de o experienţă traumatizantă în Casa lui Marsten?
Îşi ridică surprins ochii:
- În ea? Nu.
- A fost provocat să intre. Voia să devină membru al unui grup de copii şi testul de iniţiere pe care trebuia să-l treacă îi cerea să intre in Casa lui Marsten şi să ia un obiect de acolo. Asa a şi făcut - însă, înainte să plece, a urcat în dormitorul de la etaj unde se spânzurase Hubie Marsten. Când a deschis uşa, l-a văzut pe Hubie atârnând de grindă. A deschis ochii. Ben a fugit. Asta coace în el de douăzeci şi patra de ani. S-a întors în oraş ca să încerce să scrie cartea şi sa îşi scoată amintirea din cap odată pentru totdeauna.
- Isuse, exclamă Matt.
- Are... o anumită teorie despre Casa lui Marsten. Şi se bazează pe de-o parte pe propria lui experienţă şi pe de altă parte pe rezultatele surprinzătoare ale cercetărilor pe care le-a făcut asupra lui Hubert Marsten...
- Înclinaţia lui pentru cultul diavolului?
Susan tresări:
- De unde ştii asta?
Surâsul lui era posomorât:
- Nu toate bârfele dintr-un orăşel asa mic se răspândesc la lumina zilei. Există şi secrete. Unele din zvonurile secrete din Salem's Lot se referă la Hubie Marsten. Sunt cunoscute numai de vreo zece oameni în vârstă - Mabel Werts este una dintre ei. S-a întâmplat de mult, Susan. Şi chiar aşa, interdicţia încă se aplică asupra unora dintre istoriile astea. Ciudat. Nici măcar Mabel nu discută despre Hubert Marsten decât cu prietenii ei cei mai apropiaţi. Bineînţeles că discută despre moartea lui. Despre crimă. Dar dacă îi întrebi ce s-a întâmplat în cei zece ani când el şi soţia lui au stat în casa aceea, făcând Dumnezeu ştie ce, parcă apeşi pe o pedală de frână - parcă ar fi vorba de un tabu, dacă în civilizaţia noastră mai există aşa ceva. S-a zvonit că Hubert Marsten a răpit şi a sacrificat copiii zeilor săi din infern. Mă şi mir că Ben a reuşit să afle atât de multe. Taina care învăluie acest aspect al lui Hubie, al soţiei lui şi al casei este accesibilă numai unui grup închis.
- Nu a aflat din oraş toate amănuntele astea.
- Atunci se explică. Mi se pare că teoria lui este o idee parapsihologică veche - că oamenii produc răul, aşa cum produc muci sau excremente sau rămăşiţe de unghii tăiate. Nu ţine. Mă refer la faptul că acea Casă a lui Marsten ar fi devenit un soi de magie a răului; o baterie de alimentare malignă.
- Da. Exact în termenii aceştia s-a exprimat şi el.
Îl privi uimită.
Matt scoase un chicotit uscat:
- Înseamnă că am citit aceleaşi cărţi. Ce crezi tu, Susan? Există mai multe decât cerul şi pământul în filozofia ta? o întrebă, parafrazându-l pe Hamlet.
- Nu, răspunse cu hotărâre. Casele sunt case. Răul moare odată cu comiterea nelegiuirii.
- Vrei să spui că labilitatea lui Ben mi-ar putea oferi ocazia să-l conduc pe drumul înspre nebunie pe care eu însumi îl parcurg acum?
- Nu, sigur că nu. Nu cred că eşti nebun. Însă, domnule Burke, trebuie să-ţi dai seama...
- Taci.
Îşi înclinase capul într-o parte. Susan îsi înghiţi cuvintele şi ascultă şi ea. Nimic... decât, poate, o scândură care trosnise. Ochii îi erau întrebători când se uită la el şi Matt clătină din cap:
- Ce spuneai?
- Numai o coincidență a făcut ca acesta să fie un moment nefavorabil pentru el ca să se despartă de demonii care i-au bântuit tinerețea. S-au auzit tot felul de zvonuri ridicole de când Casa lui Marsten a fost reocupată şi magazinul acela a fost deschis... că veni vorba, au existat şi tot felul de zvonuri despre Ben însuşi. Se ştie că se poate întâmpla ca ritualul exorcizării să scape de sub control şi să se întoarcă împotriva exorcismului. Cred că Ben trebuie să plece din oraş şi cred că şi dumitale ţi-ar face bine o vacanţă, domnule Burke.
Ideea de exorcism o făcu să-şi amintească de rugămintea lui Ben de a-i pomeni lui Matt de preotul catolic.
Sub impulsul momentului, se hotărî să nu spună nimic. Îi era acum clar motivul pentru care o făcuse, însă ar fi însemnat doar să pună paie pe un foc care, după părerea ei, ardea primejdios de tare. Când o va întreba Ben - dacă o va face - îi va spune că a uitat.
- Ştiu că pare o nebunie, spuse Matt. Chiar şi mie mi se pare aşa şi eu sunt cel care a auzit cum se deschide fereastra, eu am auzit râsul acela şi am văzut oblonul în iarbă azi de dimineaţă, însă dacă asta îţi poate domoli temerile, pot să-ţi spunea reacţia lui Ben faţă de toată povestea asta a fost foarte cuminte. A propus să considerăm totul ca pe o teorie care trebuie să fie confirmată sau infirmată şi să începem prin...
Se opri din nou şi ascultă atent.
De data aceasta numai tăcerea îşi ţesea firul; iar când vorbi din nou, siguranţa blajină din tonul lui o înspăimântă de-a binelea:
- E cineva sus.
Ascultă şi ea. Nimic.
- Ți se pare.
- Îmi cunosc casa, şopti el. E cineva în camera de oaspeţi... uite, auzi?
Acum auzi şi ea. O scândură care trosnise, trosnise aşa cum trosnesc scândurile în casele vechi fără vreun motiv anume. Însă lui Susan i se păru că mai era ceva - ceva neînchipuit de viclean - în sunetul acela.
- Mă duc sus, zise el.
- Nu!
Cuvântul îi ieşi pe gură fără să se gândească. Îşi spuse: Cine stă acum lângă sobă şi crede că vântul în streşini este o banshee? Banshee = zână care prevesteşte moartea prin tânguiri (mitol. celtică)
- M-am speriat noaptea trecută şi n-am făcut nimic şi situaţia s-a înrăutăţit. Acum mă duc sus.
- Domnule Burke...
Amândoi începuseră să vorbească în şoaptă. Încordarea i se strecurase în vene şi îi înţepenise muşchii.
Poate că era cineva sus. Un hoţ.
- Vorbeşte, îi spuse el. După ce plec, continuă să vorbeşti. Despre orice.
Înainte să-i poată răspunde, se şi ridicase de pe scaun şi ieşise pe hol, miscându-se cu o agilitate aproape uimitoare. Se uită o dată înapoi însă ea nu îi putu descifra privirea. Începu să urce treptele.
Îşi simţea mintea amorţită şi cufundată în ireal din cauza rapidei schimbări de situaţie. Cu mai puţin de două minute în urmă discutau această problemă cu calm, sub lumina lucidă a becurilor electrice. Acum îi era teamă.
Întrebare: Dacă pui într-o cameră un psiholog cu un om care crede că e Napoleon şi îi laşi împreună un an (sau zece sau douăzeci), ce rezultat vei obţine? Doi psihologi sau doi bolnavi în cămăşi de forţă? Răspuns: Date insuficiente.
Deschise gura şi spuse:
- Duminică trebuia să merg cu Ben pe Drumul Naţional 1 la Camden, ştii oraşul unde au filmat Peyton Place - dar acum cred că ar trebui să amânăm excursia. Acolo e cea mai drăguţă biserică...
Se pomeni că vorbeşte cu multă uşurinţă, cu toate că îşi ţinea mâinile strânse în poală; atât de strânse încât i se albiseră degetele.
Mintea îi era limpede, neimpresionată încă de discuţia despre cei care sug sângele şi despre cei morţi şi nu tocmai.
Teroarea cea neagră îşi trimitea valurile din măduva spinării, reţea mult mai veche de nervi şi ganglioni.
6.
Să urce scara era cel mai greu lucru pe care îl făcuse vreodată în viaţă Matt Burke. Asta era. Nimic nu se asemăna, nici pe departe. Poate doar cu excepţia unei singure întâmplări.
Pe vremea când avea opt ani a făcut parte dintr-un grup de cercetaşi. Casa unde se întâlneau se afla la o milă distanţă de casa lui şi era minunat să se ducă acolo pe jos, excelent, chiar, pentru că drumul îl parcurgea după-amiaza, la lumina zilei. Însă la întoarcere se lăsa înserarea, eliberând umbrele care se căscau de-a lungul potecii, în tipare lungi, complicate - sau, dacă şedinţa era deosebit de interesantă şi dura mai mult, trebuia să te întorci pe întuneric. Singur.
Singur. Da, acesta este cuvântul cheie, cel mai îngrozitor cuvânt din câte există. Cuvântul crimă nu se ridică la înălţimea lui iar cuvântul iad nu este decât un biet sinonim...
Pe drum, trebuia să treacă pe lângă ruinele unei biserici, un străvechi loc de întrunire a metodiştilor, care se întindea până la capătul unei pajişti mâncate de geruri şi plină de hârtoape. Şi când treceai pe lângă ferestrele ei severe, fără simţire, paşii începeau să-ţi răsune foarte tare în urechi şi indiferent ce melodie ai fi fluierat, aceasta îţi murea pe buze şi încercai să-ţi închipui cum arată pe dinăuntru - cu stranele răsturnate, cu cărţile de rugăciuni mucegăite, cu altarul dărâmat, unde acum doar şoarecii ţineau sărbătorile religioase şi te întrebai oare ce o mai fi acolo înăuntru în afară de şoareci - ce nebuni, ce monştri.
Poate chiar în clipa asta se uita la tine pe furiş cu ochii lor galbeni de reptilă. Şi poate că într-o noapte nu va mai fi suficient să fii atent; poate că într-o noapte uşa aceea din lemn putred, care de-abia stă într-o ţâţână, va fi izbită de perete şi ceea ce vei vedea în pragul ei va fi suficient să te facă să-ţi pierzi minţile pe loc.
Și nu puteai să explici asta mamei și tatălui tău, care era ființe ale luminii.
Nu puteai, așa cum nu ai putut să le explici cum, la trei ani, pătura de la picioarele patului tău s-a transformat într-un cuib de șerpi care se holbau la tine cu ochi nepăsători, lipsiți de gene.
Niciun copil nu-și învinge aceste spaime, gândi el.
Și dacă o asemenea spaimă ă nu poate fi pusă în cuvinte, nu poate fi învinsă. Iar spaimele închise în minţile mici de copii sunt mult prea mari pentru a putea trece prin deschizătura gurii. Mai devreme sau mai târziu găseşti pe cineva cu care să treci pe lângă toate casele acelea pustii, pe lângă care ai fost nevoit să treci în perioada dintre copilăria hlizită şi senilitatea morocănoasă. Până în noaptea asta.
Până în noaptea asta când ai descoperit că nici una din spaimele vechi nu a fost alungată, ci doar au fost puse la păstrare în sicriele lor mici de copii, cu câte un trandafir sălbatic deasupra.
Nu a aprins lumina. Urcă treptele, una câte una, evitând-o pe a şasea, care scârţâia. Ţinea crucifixul strâns în mână, iar palma îi era transpirată şi lipicioasă.
Ajunse la etaj şi, fără să facă vreun zgomot, se întoarse să privească holul. Uşa de la camera de oaspeţi era întredeschisă. O închisese dimineaţă. De jos se auzeau, ca un murmur, vorbele lui Susan.
Păşind cu grijă, ca să nu facă duşumeaua să scârţâie, se duse la uşă şi se opri în faţa ei. Chintesenţa tuturor spaimelor omeneşti, gândi el. O uşă puţin întredeschisă.
Întinse mâna şi o deschise.
Mike Ryerson stătea întins pe pat.
Lumina lunii pătrundea prin ferestre şi inunda camera cu argintul ei, transformând-o într-o lagună a viselor.
Matt îsi scutură capul, de parcă ar fi vrut să-şi limpezească gândurile. Aproape că i se părea că se întorsese în timp, că trăia evenimentele nopţii trecute. Va coborî la parter şi îi va da un telefon lui Ben, pentru că Ben nu era încă la spital.
Mike deschise ochii.
O clipă aceştia străluciră în lumina lunii, argint brodat pe margini cu roşu. Erau tot la fel de lipsiţi de expresie ca tablele de şcoală bine şterse cu buretele. Niciun gând sau simţământ omenesc nu se putea citi în ei.
Ochii sunt ferestrele sufletului, a spus Wordsworth. Şi dacă aşa era, ferestrele acestea dădeau într-o cameră goală.
Mike se ridică în şezut, iar cearşaful îi căzu de pe piept.
Matt observă cusătura neîndemânatică şi urâtă în locul unde medicul legist sau patologul a încercat să repare tăietura făcută la autopsie, fluierând, probabil, în timp ce lucra.
Mike zâmbi, şi caninii şi incisivii lui erau albi şi ascuţiţi. Chiar zâmbetul însuşi nu era decât simpla contractare a muşchilor din jurul gurii; nu ajungea la ochi. Aceştia îşi păstraseră lipsa totală de expresie.
Mike spuse foarte clar:
- Uită-te la mine.
Matt se uită. Da, ochii nu exprimau absolut nimic. Însă erau foarte adânci. Aproape că te vedeai reflectat ca nişte camee din argint în ochii aceia, şi te înecai uşor şi dulce în ei, căci ei făceau ca lumea întreagă să pară lipsită de importanţă, făceau ca toate spaimele să pară lipsite de importanţă...
Făcu un pas înapoi şi strigă:
- Nu! Nu!
Şi ridică crucifixul.
Ceea ce era acum Mike Ryerson şuieră de parcă i-ar fi fost azvârlită în faţă o găleată cu apă clocotită. Braţele i se ridicară de parcă ar fi vrut să preîntâmpine o lovitură. Matt făcu un pas în cameră; Mike făcu, la rândul lui, un pas înapoi.
- Pleacă de-aici! bolborosi Mart. Îmi revoc invitaţia!
Ryerson urlă. Sunetul era înalt, tânguios, plin de ură şi durere. Se împletici câţiva paşi în urmă. Se lovi cu spatele genunchilor de marginea ferestrei deschise şi se clătină, pe punctul de a-şi pierde echilibrul.
- O să am grijă să dormi somnul de veci, profesore.
Se aruncă în noapte, pe spate, cu mâinile ridicate deasupra capului ca un înotător care sare de la trambulină. Trupul lui palid sclipi ca marmura, contrastând puternic cu cusăturile negre în forma literei Y, care îi traversau pieptul.
Mart scoase un geamăt înnebunit şi îngrozit. Se repezi la fereastră şi privi afară. Nu se vedea nimic decât întunericul poleit de lună - iar în faţa ferestrei şi deasupra luminii care se revărsa din camera de zi, pluteau, dansând în adierea vântului, nişte particule care ar fi putut fi firişoare de praf. Se învolburară, se contopiră într-un model humanoid hidos, şi apoi se risipiră în neant.
Se întoarse să fugă şi atunci durerea îi umplu pieptul, făcându-l să se împleticească. Îl apăsă cu mâna şi se încovoie. Durerea părea a-i urca pulsând pe braţ în valuri ritmice.
Crucifixul îi dansa în faţa ochilor.
Se duse la uşă, cu braţele încrucişate pe piept; cu lanţul crucifixului încă ţinut strâns în mâna dreaptă. Încă mai vedea în faţa ochilor imaginea lui Mike Ryerson suspendat în văzduhul întunecat, ca un săritor de la trambulină cu pielea îngrozitor de albă.
- Domnule Burke!
- Doctorul meu e James Cody, rosti cu buze reci ca zăpada. E în agenda de telefon. Cred că am făcut un infarct.
Se prăbuşi în holul de la etaj, cu faţa în jos.
7.
Susan formă numărul scris lângă JIMMY CODY. Numele doctorului era scris cu majuscule ordonate pe care și le amintea atât de bine din anii de școală.
Răspunse o femeie și Susan spuse:
- Este domnul doctor acasă? E o urgență!
- Da, zise calmă femeia. Vi-l dau la telefon.
- Doctor Cody.
- Sunt Susan Norton. Sunt la domnul Bruke acasă. A avut un atac de cord.
- Cine? Matt Bruke?
- Da. Și-a pierdut cunoștința. Ce să....
- Cheamă o ambulanță, spuse. Numărul din Cumberland este 841 - 4000. Stai cu el. Acoperă-l cu o pătură, dar să nu-l miști. Înțelegi?
- Da.
- Sosesc în douăzeci de minute.
- Vreți să....
Însă telefonul se închise și rămase singură.
Chemă ambulanța și rămase iarăși singură, confruntându-se cu perspectiva de a urca la etaj, la Matt.
8.
Privi lung scara cu o neliniște care o uluia. Se trezi că își dorește ca nimic să nu se fi întâmplat, nu doar din cauză că astfel Matt ar fi fost sănătos, ci pentru că astfel nu ar mai fi simţit această frică dezgustătoare, cutremurătoare.
Nu crezuse absolut nimic - considerase evenimentele din noaptea trecută ca fiind nici mai mult nici mai puţin decât ceva ce putea fi explicat în limitele realităţii, aşa cum o cunoştea ea. Şi acum hotărârea ei fermă de a nu crede nimic îi fugise de sub picioare şi îşi dădea seama că începuse să se prăbuşească.
Auzise vocea lui Matt şi auzise şi o incantaţie îngrozitoare şi lipsită de orice intonaţie omenească: O să am grijă să dormi somnul de veci, profesore.
Vocea care rostise aceste cuvinte era la fel de umană ca lătratul unui câine.
Urcă înapoi la etaj, fortîndu-şi picioarele să o poarte treaptă cu treaptă. Nici măcar lumina din hol nu o ajută prea mult.
Matt zăcea acolo unde îl lăsase, cu capul într-o parte, cu obrazul drept pe capătul zdrenţuit al mochetei. Respiraţia îi ieşea în horcăieli aspre din piept. Se aplecă şi îi descheie cei doi nasturi de la gât ai cămăşii şi i se păru că respiraţia i se mai linişteşte puţin. Apoi intră in Camera de oaspeţi să ia o pătură.
Era frig în cameră. Fereastra era deschisă. Pe pat nu era decât salteaua, însă erau pături pe raftul din dulap.
Când se întoarse să iasă înapoi în hol, observă un obiect care sclipea în lumina lunii pe duşumea, lângă fereastră.
Se aplecă şi îl ridică. Îl recunoscu imediat. Era un inel de absolvire a liceului Cumberland Consolidated.
Iniţialele gravate înăuntru erau M.C.R.
Michael Corey Ryerson.
În acea clipă, în întuneric, crezu.
Crezu absolut tot.
Strigătul i se ridică în gât, însă îl împiedică să iasă.
Dar inelul îi căzu dintre degete şi rămase pe podea lângă fereastră, sclipind în lumina lunii care traversa bezna nopţii de toamnă.
CAPITOLUL ZECE
ORAȘUL (III)
1.
Orașul cunoștea întunericul.
Cunoștea întunericul care se pogoară asupra pământului când mişcarea de rotaţie a planetei îl îndepărtează de soare, şi cunoştea şi întunericul din sufletul omenesc.
Oraşul este o înmănunchere a trei elemente.
Oraşul înseamnă oamenii care trăiesc aici, înseamnă clădirile pe care aceştia le-au ridicat pentru odihnă sau muncă şi înseamnă şi pământul.
Oamenii sunt de origine scoţiană, engleză şi franceză. Desigur că mai sunt şi alţii, ca un pumn de piper azvârlit într-o oală cu sare, însă nu sunt mulţi aceştia. Şi nici nu s-a amestecat prea mult piperul cu sarea în oală.
Clădirile sunt aproape în totalitate construite din lemn veritabil. Majoritatea caselor vechi sunt construite în formă de solniţă şi multe din magazine au faţade false, deşi nimeni nu e în stare să explice de ce.
Oamenii ştiu că nu se află nimic în spatele acestor faţade false, aşa cum mulţi dintre ei ştiu că Loretta Stracher poartă proteză.
Terenul conţine granit în adâncuri şi este acoperit doar cu o părură foarte subţire, foarte fragilă de ţărână. Agricultura în părţile astea este o afacere nerentabilă, epuizantă, nenorocită, înnebunitoare. Grapa plugului întoarce bucăţi mari din stratul de granit şi se sfărâmă în ele.
În luna mai, porneşti cu camionul imediat ce solul s-a uscat cât de cât şi începi, tu şi băieţii tăi, să-l umpli cu bucăţi de granit. Şi faci treaba asta de mai mult de zece ori, poate, înainte de a începe aratul. Şi duci bucăţile de granit şi le arunci în grămada uriaşă, sufocată de buruieni, în care le arunci încă din 1955, când te-ai hotărît să te faci fermier şi să apuci tigrul ăsta de ouă. Şi după ce ai adunat atâtea bucăţi de granit că nu-ţi va mai ieşi mizeria de sub unghii oricât te-ai spăla, şi îţi simţi degetele umflate şi amorţite şi cu toţi porii deschişi, îti pui grapa la tractor şi înainte de a reuşi să ari două rânduri îţi sfărâmi lama plugului într-o piatră pe care nu ai văzut-o.
Şi când încerci să schimbi lama, cu ajutorul băiatului cel mare, primul ţânţar din noul anotimp bâzâie însetat de sânge pe lângă urechile tale, cu murmurul acela care îţi aduce lacrimi în ochi şi care te face întotdeauna să te gândeşti că acesta trebuie să fie sunetul pe care îl aud nebunii înainte de a-şi ucide toţi copiii sau înainte de a închide ochii pe autostradă, ţinând în acelaşi timp apăsată pedala de accelerație până în podea, sau atunci când apasă cu degetul de la picior pe trăgaciul puștii pe care tocmai și-au proptit-o în boașe; şi atunci degetele băiatului tău alunecă şi lama grapei îţi răzuie pielea de pe braţ şi priveşti în juru-ţi în acea clipă plină de disperare, clipă nemiloasă, când ţi se pare că îți vine să te laşi păgubaş şi să te apuci de băutură sau să te duci la banca unde ţi-ai ipotecat averea şi să te declari falit, în acea clipă când urăşti din tot sufletul pământul şi aspiraţia aceea blajină a gravitaţiei care te ţine lipit de el, îl şi iubeşti şi înţelegi că el cunoaşte întunericul şi că l-a cunoscut întotdeauna.
Pământul te-a capturat şi te ţine bine; şi casa şi femeia de care te-ai îndrăgostit când ai intrat la liceu (numai ca pe vremea aceea ea era doar o fetiţă şi tu habar n-aveai ce înseamnă o fată, ştiai doar că ai una şi te ţineai scai de ea şi ea îţi scria numele pe toate coperţile manualelor şi apoi tu ai avut-o şi apoi ea te-a avut şi nu a mai trebuit să vă faceţi griji din cauza încurcăturii aceleia), şi copiii te-au capturat, copiii care au fost concepuţi în patul acela dublu care scârţâia tot timpul şi care avea tăblia scrijelită. După ce se lăsa întunericul tu şi cu ea- făceaţi copii - şase copii sau şapte sau zece.
Banca te-a capturat şi negustorul de maşini şi magazinul Sears din Lewiston şi John Deere din Brunswick.
Dar mai ales oraşul te-a capturat, pentru că îl cunoşti aşa cum cunoşti doar forma sânului soţiei tale. Ştii cine îşi pierde vremea la magazinul lui Crossen în timpul zilei pentru că Knapp Shoe l-a dat afară şi ştii cine este încornorat, încă dinainte să o ştie el.
Însuși, aşa cum este Reggie Sawyer, din cauza puștiului ăla de la compania de telefoane, care-şi vâră fitilul în butoiaşul lui Bonnie Sawyer; ştii unde duc drumurile şi unde, în după-amiezele de vineri, tu împreună cu Hank şi cu Nolly Gardener puteţi merge şi puteţi să vă opriţi pe marginea lor şi să beţi câteva cutii de bere sau câteva lăzi.
Ştii care sunt capcanele terenului şi ştii cum poţi să te strecori prin mlaştini în aprilie fără să-ţi uzi măcar vârful cizmelor. Ştii tot.
Şi oraşul te cunoaşte. Ştie cum te doare fundul din cauza scaunului tractorului la sfârşitul unei zile de arat şi ştie că umflătura pe care o ai în spate este doar un chist şi nu trebuie să-ţi faci probleme din cauza asta, cum ţi-a spus doctorul la început, şi ştie cum mintea ta încearcă să se strecoare înnebunită printre chitanţele pe care le-ai primit în ultima săptămînă a lunii.
Îţi citeşte gândurile printre minciuni, chiar şi printre acelea pe care ţi le spui ţie însuţi, cum ar fi că ai de gând să-ţi duci nevasta şi copiii la Disneyland la anul sau în anul următor, cum ar fi că îţi poţi permite să cumperi un televizor color în rate dacă vei tăia lemne la toamnă, cum ar fi că totul va fi bine.
A face parte din oraş este ca un act sexual zilnic, atât de pur, atât de complet încât, în comparaţie cu el, ce faci tu şi nevasta ta în patul care scârţâie pare a fi o strângere anemică de mână.
A face parte din oraş este ceva prozaic, senzual, ameţitor. Şi în întuneric, oraşul este al tău şi tu eşti al oraşului şi împreună dormiţi ca cei duşi din lume, ca pietrele din pământul tău din partea de nord. Nu există viaţă aici, ci numai moartea lentă a zilelor, astfel încât, atunci când răul coboară asupra oraşului, pogorârea lui, pare aproape hotărâtă dinainte, pare - dulce şi totodată îţi amorţeşte simţurile. Parcă oraşul ar şti că vine răul şi ar şti şi sub ce înfăţişare se va arăta.
Oraşul îşi are tainele sale pe care şi le păstrează cu sfinţenie. Oamenii nu le cunosc pe toate. Ştiu că soţia bătrânului Albie Crane a fugit cu un comis-voiajor din New York - sau îşi închipuie că ştiu. Însă Albie i-a crăpat ţeasta după ce comis-voiajorul ei a abandonat-o şi i-a legat o piatră de picioare şi a aruncat-o într-o fântână părăsită şi douăzeci de ani mai târziu Albie a murit împăcat în patul său în urma unui atac de cord, întocmai cum va muri şi fiul său, Joe, mai târziu în această poveste, şi poate că într-o zi, un copil va da peste fântâna părăsită în locul unde este ascunsă printre tufe de mure sălbatice şi va desface scândurile înălbite şi lustruite de vreme şi va vedea scheletul aproape sfărâmat cum se holbează la el de pe fundul acoperit cu pietriş, cu medalionul primit de la comis-voiajor atârnându-i încă, verde şi plin de muşchi, pe cutia toracică.
Ştiu că Hubie Marsten şi-a ucis nevasta, însă nu ştiu ce a obligat-o să facă înainte de asta şi nu ştiu nici ce s-a întimplat în bucătăria scăldată în soare în clipele dinainte să-i împrăştie creierii pe pereţi, în bucătăria în care mirosul de caprifoi atârna greu, în aerul fierbinte, cu dulceaţa greţoasă a unui cavou descoperit.
Şi nici nu ştiu că ea l-a implorat să o facă.
Unele femei bătrâne din oraş - Mabel Werts, Glynis Mayberry, Audrey Hersey - îşi amintesc că Larry McLeod a găsit şi nişte hârtii carbonizate în soba de la etaj, însă nici una din ele nu ştia că acele hârtii erau corespondenţa de doisprezece ani dintre Hubert Marsten şi un nobil austriac uluitor de bătrân, pe nume Breichen, sau că această corespondenţă între cei doi începuse prin intermedierea unui negustor de cărţi destulde ciudat din Boston care, în 1933, a avut parte de o moarte îngrozitoare, şi nu ştiu că Hubie a ars scrisorile una câte una înainte să se spânzure, punându-le în focul din sobă, urmărind cum flăcările înnegresc şi carbonizează hârtia groasă, de culoarea untului şi şterg scrisul elegant, subţire ca firul pânzei de păianjen.
Nu ştiu că zâmbea în timp ce făcea asta, aşa cum zâmbeşte Larry Crockett acum, când se gândeşte la titlurile de proprietate fabuloase care se află în siguranţă în seiful său personal de la Banca din Portland.
Mai ştiu că Coretta Simons, văduva bătrânului Jumpin Simons se stinge încet şi îngrozitor de cancer intestinal, dar nu ştiu că există mai mult de treizeci de mii de dolari ascunşi sub tapetul de pe pereţii - sărăcăcioasei camere de zi, rezultat al unei poliţe de asigurări pe care a încasat-o, dar nu a investit niciodată banii şi acum, la sfârşitul zilelor, a uitat cu totul de ei.
Ştiu că, în acel septembrie fumuriu al anului 1951 un incendiu a devastat jumătate din oraş, însă nu ştiu că focul a fost pus şi nu ştiu că băiatul care l-a pus a absolvit şcoala în 1953 şi a plecat să se îmbogăţească cu o sută de mii de dolari pe Wall Street, şi, chiar dacă ar fi ştiut, tot nu şi-ar fi putut închipui ce anume l-a îndemnat să o facă şi cum amintirea faptei sale i-a chinuit minţile în următorii douăzeci de ani ai vieţii, până când o embolie a creierului l-a gonit în mormânt la vârsta de patruzeci şi şase de ani.
Nu ştiu că abatele John Groggins se trezeşte uneori în miez de noapte cu coşmarul încă viu în spatele craniului său pleşuv - coşmaruri în care el predică la ora de religie de joi seară în fata Clasei Tinerelor Domnişoare, şi e gol puşcă şi unsuros şi ele sunt pregătite să-l primească; sau că, Floyd Tibbits a rătăcit toată ziua de vineri ca prin vis, simţindu-se rău, simţind cum soarele îi luminează cu duşmănie pielea ciudat de palidă, amintindu-şi vag că a fost la Ann Norton, fără a-şi aminti deloc atacul asupra lui Ben Mears, însă păstrând vie în memorie recunoștința apatică cu care a întâmpinat amurgul, recunoştinţa şi anticiparea unui eveniment important şi bun; sau că Hal Griffen are șase reviste pornografice ascunse în spatele dulapului sau şi oricând prinde prilejul se masturbează cu ochii la ele; sau că George Middler are o valiză plină cu chiloței din mătase şi sutiene şi portjartiere şi ciorapi şi că uneori trage obloanele de la ferestrele locuinţei sale de deasupra magazinului de mărunţişuri şi încuie uşa şi o zăvorăşte şi apoi stă în faţa oglinzii mari din dormitor până când începe să gâfâie şi apoi cade în genunchi şi se masturbează; sau că bietul Carl Foreman a încercat să ţipe dar nu a fost în stare atunci când Mike Ryerson a început să tremure pe masa din metal din camera de la morgă şi că ţipătul i s-a transformat în cioburi mute de sticla în gâtlej atunci când Mike a deschis ochii şi s-a ridicat; sau că Randy McDougall, bebeluşul în vârstă de numai zece luni, nici măcar nu s-a împotrivit atunci când Danny Glick s-a furişat prin fereastra dormitorului, l-a smuls din pătuţ şi şi-a înfipt dinţii în gâtul ce purta încă urmele loviturilor mamei lui.
Acestea sunt tainele oraşului; unele vor fi cunoscute mai târziu iar altele nu vor fi dezvăluite niciodată.
Oraşul le păstrează cu grijă şi nu lasă să se citească nimic pe chipul său.
Oraşului nu îi pasă de lucrarea diavolului mai mult decât i-ar păsa de cea a lui Dumnezeu sau a omului. A cunoscut întunericul. Şi întunericul a fost suficient.
2.
Sandy McDougall îşi dădu seama că ceva nu era în regulă chiar în clipa când s-a trezit, însă nu-şi putea da seama ce anume. Cealaltă jumătate a patului era goală; era ziua liberă a lui Roy şi se dusese la pescuit cu nişte prieteni. Urma să se întoarcă pe la prânz. Nu ardea nimic pe aragaz şi pe ea nu o durea nimic. Aşa că ce nu era în regulă?
Soarele. Asta era.
Soarele lumina partea de sus a tapetului dansând printre umbrele aruncate de frunzele arţarului din faţa ferestrei. Însă de obicei Randy o trezea cu mult înainte ca soarele să se joace cu umbrele frunzelor de arţar pe perete...
Privirea-i uimită se opri pe cadranul ceasului de pe scrin. Nouă şi zece.
Îngrijorarea o sufocă.
- Randy? strigă, iar capotul îi fâlfâi în spate când se repezi pe coridorul îngust al rulotei.
- Randy! Iubitule?
Camera copilului era inundată de lumina soarelui care se revărsa prin unica fereastră de deasupra pătatului... fereastra era deschisă. Dar a închis-o când s-a dus la culcare cu o seară înainte. Întotdeauna o închidea.
Patul era gol.
- Randy? şopti ea.
Şi îl văzu.
Trupul micuţ, îmbrăcat în pijamaua decolorată de prea multe spălări, fusese aruncat într-un colț, ca un gunoi. Un picior îi era ridicat într-o poziţie grotescă, aidoma unui semn de exclamare întors pe dos.
- Randy!
Se aruncă în genunchi lângă el, cu trăsăturile schimonosite de şoc. Luă copilul în braţe. Corpul acestuia era rece.
- Randy, iubitul meu, trezeşte-te, Randy, Randy, trezeşte-te...
Vânătăile dispăruseră. Dispăruseră toate. Peste noapte, iar acum chipul şi trupul micuţ erau desăvârşite.
Culoarea pielii era sănătoasă. Pentru prima oară de când l-a adus pe lume, i se păru că este frumos şi ţipă disperată la vederea acestei frumuseţi - ţipăt oribil, nefericit.
- Randy! Trezeşte-te! Randy? Randy? Randy?
Îl ridică şi alergă înspre bucătărie, cu capotul alunecîndu-i acum de pe umeri. Pe scaunul înalt de bebeluş mai era încă tava cu resturile uscate ale cinei lui Randy de cu o seară înainte. Îl puse în scaun, sub un mănunchi de raze de soare.
Capul lui Randy îi căzu moale pe piept şi copilul alunecă într-o parte cu un soi de hotărâre cumplit de înceată, până când se blocă în unghiul format de tavă şi unul din braţele scaunului.
- Randy? zâmbi ea.
Ochii îi ieşiseră din orbite ca nişte bile de un albastru viciat, îl bătu uşor pe obraji.
- Trezeşte-te acum, Randy. Papa, Randy. Ţi-e fomică? Te rog... oh, Isuse, te rog...
Se repezi la dulap, îl deschise şi cotrobăi prin el, răsturnând o cutie cu orez, o conservă cu ravioli, o sticlă cu ulei. Sticla cu ulei se sparse, împrăştiind lichidul gros pe aragaz şi pe duşumea. Găsi un borcan cu cremă de ciocolată şi smulse şi o linguriţă de plastic din scurgătorul de lângă chiuvetă.
- Uite, Randy. Ce-ţi place ţie. Trezeşte-te şi papă cremă. Cioco, Randy. Cioco, cioco.
Furia şi teroarea îi întunecară mintea.
- Trezeşte-te! ţipă la el, iar stropii de salivă îmbrobonară pielea translucidă a frunţii şi obrajilor copilului.
- Trezeşte-te, trezeşte-te în numele lui Dumnezeu căcat cu ochi ce eşti TREZEŞTE-TE!
Smulse capacul borcanului şi luă cu lingura din crema cu aromă de ciocolată. Mâna ei, care înţelesese deja adevărul, tremura atât de tare încât vărsă pe jos aproape întreg conţinutul, împinse ce mai rămăsese în lingură printre buzele moarte şi restul de cremă căzu pe tavă, cu plescăieli oribile. Lingura se izbi de dinţii copilului.
- Randy, îl imploră ea. Nu o mai necăji pe mama.
Întinse şi mâna cealaltă şi-i forţă gura să se deschidă cu un deget, şi împinse înăuntru' ce mai rămăsese din crema de ciocolată.
- Așa! spuse Sandy McDougall.
.....................................................................................
10.
Andrelele se mișcau cu repeziciune, trasnformând firul verde închis în rânduri ordonate de tricot. Un fular pentru iarnă.- Ai plecat prea devreme azi-dimineață.
- Ultima veste?
- Mike Ryerson a murit azi-noapte acasă la Matt Burke. Şi cine crezi că l-a vegheat pe patul de moarte, dacă nu prietenul tău scriitorul, domnul Ben Mears!
- Mike... Ben... ce s-a întâmplat?
Doamna Norton schiţă un zâmbet lugubru.
- M-a sunat Mabel astăzi pe la zece şi mi-a povestit. Domnul Burke spune că l-a întâlnit pe Mike la taverna lui Delbert Markey seara trecută - deşi nu pot înţelege ce caută un profesor în baruri - şi l-a dus la el acasă pentru că Mike nu arăta bine. A murit în cursul nopţii. Şi se pare că nimeni nu ştie exact ce căuta acolo domnul Mears!
- Se cunosc, spuse Susan absentă. De fapt Ben zice că se înţeleg chiar foarte bine... ce s-a întâmplat cu Mike, mamă?
Însă doamna Norton nu era de acord să lase discuţia să alunece pe altă pantă.
- Totuşi, sunt unii care cred că am avut parte de prea multe întâmplări neprevăzute în Salem's Lot de când ne onorează domnul Mears cu prezenţa sa. Cam mult prea multe.
- Asta-i o tâmpenie! izbucni Susan exasperată. Spune-mi, ce s-a întâmplat cu...
- Nu au încă rezultatele, spuse doamna Norton. Răsuci ghemul şi scoase firul din el. Unii sunt de părere că a luat o boală de la băieţelul lui Glick.
- Dacă-i aşa de ce nu s-au molipsit şi alţii? Părinţii lui, de exemplu?
- Unii tineri din ziua de azi au pretenţia că ştiu totul, remarcă doamna Norton în vânt.
Andrelele sclipeau în sus şi în jos.
Susan se ridică.
- Cred că mă duc în oraş să văd dacă...
- Aşază-te la loc încă puţin, spuse doamna Norton. Mai am câteva lucruri să-ţi spun.
Susan se aşeză din nou iar pe chip nu i se citea decât indiferenţă.
- Uneori tinerii nu ştiu tot ce trebuie să ştie, zise Ann Norton. În voce i se strecurase un ton prefăcut de mângâiere de care Susan se îndoi de îndată.
- Despre ce vorbeşti, mamă?
- Ei bine, se pare că acum câţiva ani domnul Ben Mears a avut un accident. Imediat după ce şi-a publicat a doua carte. Accident de motocicletă. Era beat. Soţia lui a murit.
Susan se ridică.
- Nu vreau să aud mai departe.
- Îţi spun toate astea pentru binele tău, spuse calmă doamna Norton.
- De unde ştii? întrebă Susan.
Nu mai simţea acum nici urmă din vechea furie neputincioasă şi nici dorinţa aprinsă de a fugi la ea în cameră să se ascundă de vocea aceea calmă, atotştiutoare, şi să plângă. Se simţea indiferentă şi distantă, de parcă ar fi plutit în aer, undeva departe de casa aceasta.
- De la Mabel Werts, nu-i aşa?
- Nu contează. E adevărat.
- Sigur că este. Şi noi am cîştigat războiul din Vietnam şi Isus Cristos trece prin centrul oraşului într-o trăsurică în fiecare zi la prânz.
- Lui Mabel i s-a părut că îl ştie de undeva, spuse Ann Norton, şi a răsfoit colecţia ei de reviste ladă cu ladă...
- Revistele de scandal, vrei să zici? Alea care sunt specializate în astrologie şi accidente de maşini şi ţâţe de actriţe de mâna a douăzecea? O, da, într-adevăr, iată o sursă sigură şi informată!
Râdea cu asprime.
- Nu este nevoie să rosteşti obscenităţi. Povestea era scrisă acolo negru pe alb. Femeia - soţia lui, dacă asta era - stătea în spate şi motocicleta a alunecat pe şosea şi s-au izbit de un camion. I-au făcut testul de alcoolemie pe loc, scrie în articole Chiar... pe... loc.
- Accentua adverbul de mod şi locuţiunea adverbială de timp lovind cu o andrea în braţul balansoarului.
- Şi atunci de ce nu e la închisoare?
- Tipii ăştia celebri au întotdeauna relaţii; spuse cu siguranţă netulburată. Pentru ei există modalităţi de a scăpa din orice necaz, dacă sunt suficient de bogaţi. Adu-ţi numai aminte din câte belele au scăpat băieţii Kennedy.
- A fost vreun proces?
- Ţi-am spus că i-au făcut testul...
- Aşa ai spus, mamă. Dar era beat?
- Ţi-am spus că era beat!
Pete roşii începuseră să-i acopere obrajii.
- Nu-ţi fac testul de alcoolemie dacă eşti treaz! Nevasta lui a murit! Exact ca povestea lui Chappaquiddick! Exact la fel!
- Am de gând să-mi iau o locuinţă în oraş, spuse Susan încet. Voiam să-ti spun asta. Trebuia să o fac mai de mult, mamă, pentru amândouă. Am vorbit cu Babs Griffen şi mi-a zis că e liber un apartament drăguţ cu patru camere pe Sister`s Lane.
- Oho, domnișoara e jignită! se adresă pereților doamna Norton. Cineva i-a mâzgâlit tabloul cu domnul Ben - Mare Star - Mears și e atât de furioasă că-i vine să scuipe.
Cuvintele acestea fuseseră deosebit de eficiente cu câțiva ani în urmă.
- Ce s-a întâmplat cu tine, mamă? Niciodată..... nu te-ai înjosit într-atât.
Capul lui Ann Norton se smunci înspre ea. Lucrul îi alunecă din poală când se ridică și o apucă strâns pe Susan de umeri și începu să o scuture.
- Ascultă bine! N-o să-ţi permit să te înghesui în tufişuri ca o boarfă ordinară cu un homosexual care ţi-a umplut capul cu verzi şi uscate! Mă auzi?
Susan o plesni peste faţă.
Ann Norton clipi de câteva ori şi apoi ochii i se deschiseră largi, nevenindu-i să creadă ce se întâmplase.
Şocate, se priviră tăcute o clipă. Un geamăt abia şoptit învie şi muri în gâtul lui Susan.
- Mă duc la mine în cameră, spuse. Voi pleca până marţi, cel târziu.
- A venit Floyd, zise doamna Norton.
Chipul îi era încă împietrit din cauza loviturii. Degetele fiicei sale îşi lăsaseră amprente roşii pe obraz, ca nişte semne de exclamare.
- Am terminat cu Floyd, spuse Susan pe un ton sec. Obişnuieşte-te cu ideea asta. Şi spune-i la telefon şi prietenei tale, zgripţuroaica de Mabel, toată povestea. Chiar, de ce n-o faci? Poate că atunci o să înţelegi în sfârşit că e adevărat.
- Floyd te iubeşte, Susan. Toate astea îl... distrug. Nu s-a mai putut stăpâni şi mi-a povestit totul. Şi-a deschis inima în faţa mea.
Amintirea îi făcu ochii să strălucească.
- La sfârşit şi-a pierdut cumpătul şi a plâns ca un copilaş.
Susan se gândi că toată demonstraţia asta sentimentală nu semăna deloc cu temperamentul lui Floyd. Se întrebă dacă nu cumva mama ei inventase toată povestea, însă citi în ochii ei că era adevărată.
- Şi asta vrei pentru mine, mamă, un copilaş care plânge? Sau pur şi simplu te-ai îndrăgostit de ideea că ai putea avea nişte nepoţei blonzi? Bănuiesc că îţi încurc socotelile - nu simţi că ţi-ai făcut datoria până ce nu mă vezi măritată şi la casa mea cu un om bun pe care să-l poţi ţine sub papuc. La casa mea cu unul care să mă lase gravidă şi să mă transforme fuguţa într-o gospodină grasă. Asta e intenţia ta, nu? Nu te interesează şi ce vreau eu de la viaţă?
- Susan, tu nu ştii ce vrei.
Rosti cuvintele cu o siguranţă atât de absolută, atât de convinsă, încât, o clipă, Susan fu tentată să o creadă.
În faţa ochilor i se înfăţişă un tablou care o reprezenta pe ea şi pe mama ei, asa cum stăteau acum, mama ei lângă balansoar iar ea lângă uşă; doar că erau legate printr-o funie împletită din fire verzi, funie ce se deşirase şi slăbise de pe urma nenumăratelor smucituri neliniştite. În tablou mama ei se transformă într-un pescar bătrân şi zdrenţuit, cu pălăria abia desluşită sub cantitatea de rahat de muşte şi de păsări. Şi pescarul încearcă cu disperare să prindă în undiţă un păstrăv sclipitor, cu etichetă la gât. Încearcă să îl prindă şi să-l azvârle în coşul din nuiele. Dar ce are de gând să facă cu el? Să îl pună în acvariu? Să-l mănânce?
- Nu, mamă. Ştiu exact ce vreau. Îl vreau pe Ben Mears.
Se întoarse şi începu să urce scările.
Mama ei alergă după ea şi îi strigă cu o voce spartă:
- Nu poţi să pleci de acasă! Nu ai bani!
- Am o sută de dolari pe cec şi trei sute economii, răspunse cu calm Susan. Şi pot să mă angajez la magazinul lui Spencer. Domnul Labree mi-a oferit o slujbă acolo de câteva ori.
- Nu vrea decât să-ţi ajungă sub fustă, spuse doamna Norton, însă vocea îi coborîse o octavă. Furia îi trecuse aproape de tot şi se simţea puţin înspăimântată.
- N-are decât, zise Susan. O să port chiloţi cu mânecuţă.
- Iubito, nu te supăra.
Doamna Norton urcă două trepte.
- Nu vreau decât ce e mai bine...
- Nu te mai obosi, mamă. Îmi pare rău că te-am lovit. Am făcut un lucru îngrozitor. Te iubesc. Dar mă mut de acasă. Trebuia să o fac de mult timp. Trebuie să înţelegi.
- Mai gândeşte-te, spuse doamna Norton şi acum părerea de rău şi spaima se desluşeau clar în tonul ei. Tot nu cred că nu am dreptate. Am mai văzut la viaţa mea prefăcuţi ca Ben Mears ăsta. Nu vrea decât să...
- Nu. Ajunge.
Îi întoarse spatele.
Mama ei mai urcă o treaptă şi îi strigă:
- Când Floyd a plecat era într-o stare jalnică. A...
Însă uşa de la camera lui Susan se trânti, retezându-i vorbele.
Se întinse pe pat - pe care îl decorase nu cu mult timp în urmă cu jucării de cârpă şi cu un pudel cu un radio în burtică -şi rămase acolo privind peretele şi încercând să nu se gândească la nimic.
Pe pereţi erau câteva afişe Sierra Club, însă până nu demult camera îi fusese plină cu afişe decupate din Rolling Stone şi Creem şi Crawdaddy, cu fotografii ale idolilor săi - Jim Morrison şi John Lennon şi Dave van Ronk şi Chuck Berry.
Fantomele acelor zile păreau acum a o înghesui din toate părţile, triste ca nişte buletine meteorologice ale minţii anunţând vreme rea.
Aproape că putea vedea titlurile de-o şchioapă, imprimate pe hârtie ieftină:
PORNIŢI LA PLIMBARE SCRIITORUL TÂNĂR ŞI SOŢIA SA AU FOST IMPLICAŢI ÎNTR-UN AŞA-ZIS ACCIDENT DE MOTOCICLETĂ.
Restul fiind doar o înşiruire de insinuări meşteşugit aranjate. Poate că era şi o fotografie făcută la locul faptei de un fotograf local, mult prea sângeroasă pentru a fi publicată în cotidianul local. Exact genul de fotografie care îi plăcea lui Mabel.
Cel mai rău lucru întâmplat era că fusese deja aruncată sămânţa îndoielii. O tâmpenie. Chiar crezi că a stat ascuns într-un frigider de laborator înainte să vină aici? Că a venit înfăşurat într-un celofan steril, ca un pahar din camerele de hotel? Ce tâmpenie.
Şi totuşi îndoiala fusese semănată.
Şi pentru asta simţea ceva mai mult decât ciuda din vremea adolescenţei faţă de mama sa - sentimentul acesta era întunecat şi se învecina cu ura.
Îşi opri revărsarea de gânduri - fără să le reducă la tăcere ci îndepărtându-le numai - şi îşi puse un braţ peste faţă şi se refugie într-un somn superficial şi agitat care fu întrerupt de sunetul strident al telefonului de la parter, şi apoi, mai strident încă, de vocea mamei sale care o strigă:
- Susan! La telefon!
Coborî şi văzu că ceasul arăta ora cinci şi jumătate. Soarele coborîse înspre apus. Doamna Norton era în bucătărie pregătind cina. Tatăl ei nu sosise încă acasă.
- Alo?
- Susan?
Vocea îi era cunoscută, însă nu reuşi să o indentifice imediat.
- Da, cine e?
- Eva Miller, Susan. Am o veste proastă.
- I s-a întîmplat ceva lui Ben?
Gura parcă îi rămăsese fără salivă. Mâna i se duse involuntar la gât.
Doamna Norton o urmărea din uşa bucătăriei, cu o lingură în mână.
- S-au bătut, Floyd Tibbits a apărut aici după-amiază...
- Floyd!
Doamna Norton tresări speriată la auzul tonului ei.
- ...şi eu i-am spus că domnul Mears doarme. Şi el a zis că nu face nimic, politicos ca întotdeauna, numai că era îmbrăcat foarte caraghios. L-am întrebat dacă se simte bine. Purta un trenci demodat şi o pălărie ciudată şi-şi ţinea mâinile în buzunare. Nu m-am gândit să-i spun domnului Mears când s-a trezit. Era atâta agitaţie...
- Ce s-a întâmplat? ţipă aproape Susan.
- Ei, Floyd l-a stâlcit în bătaie, spuse Eva pe un ton nefericit. Chiar în parcarea mea. Sheldon Corson şi Ed Craig au ieşit şi l-au scos din mâinile lui.
- Ben. Cum se simte Ben?
- Nu prea bine.
- Ce are?
Ținea receptorul foarte strâns.
- Floyd a apucat să îl mai lovească o dată şi l-a izbit pe domnul Mears de maşina lui şi s-a lovit la cap. Carl Foreman l-a dus la spitalul din Cumberland şi era inconştient. Altceva nu mai ştiu. Dacă vrei...
Închise telefonul, alergă la dulap şi-şi smuci haina de pe umeraş.
- Susan, ce s-a întâmplat?
- Floyd Tibbits, băiatul ăla drăgălaş, spuse Susan, fără să-şi dea seama că începuse să plângă, l-a băgat pe Ben în spital.
Ieşi în fugă din casă fără să mai aştepte vreun răspuns.
2.
Ajunse la spital la şase şi jumătate şi s-a aşezat pe un scaun neconfortabil din plastic, privind total absentă paginile lucioase ale revistei Good Housekeeping.
Sunt singura care am venit, gândi ea. Îngrozitor. Avusese intenţia să îi dea un telefon lui Matt Burke, însă renunţase, gândindu-se că doctorul s-ar fi putut înapoia din salon şi nu ar fi găsit-o acolo.
Pe ceasul din sala de aşteptare, minutele se târau cu viteza melcului şi, la şapte fără zece minute, în uşă apăru un doctor cu nişte hârtii în mînă. Acesta spuse:
- Domnişoara Norton?
- Eu sunt. Ben e bine?
- Nu vă pot răspunde chiar acum la întrebare.
Observă teroarea care îi schimonosi trăsăturile şi adăugă grăbit:
- Pare a fi bine, însă doresc să-l mai ţinem aici încă două sau trei zile. Are o fractură foarte mică, multe vânătăi, contuzii şi un ochi învineţit.
- Pot să-l văd?
- Nu, nu în seara asta. I-am dat sedative.
- Un minut numai? Vă rog? Un minut?
Doctorul oftă:
- Puteţi să îl vedeţi, dacă vreţi cu tot dinadinsul. Probabil că doarme. Însă vă rog să nu-i spuneţi nimic, decât dacă el începe să vorbească.
O duse la etajul al treilea şi apoi într-un salon aflat la capătul unui coridor lung, care mirosea puternic a medicamente.
Bărbatul din celălalt pat citea o revistă şi, când intrară, îi privi fără prea mult interes.
Ben avea ochii închişi, iar pătura îl acoperea până sub bărbie. Atât de palid şi nemişcat era, încât, timp de o clipă înfiorătoare, Susan fu convinsă că murise; că s-a stins pur şi simplu cât ea a stat de vorbă cu doctorul la parter. Apoi îi observă mişcarea uşoară a pieptului şi simţi un val de uşurare atât de uriaş, încât se clătină pe picioare.
Îl privi cu atenţie, aproape fără să-i vadă pe chip semnele luptei. Fătălău, îl numise mama ei, şi Susan înţelegea acum de unde îi venise ideea asta. Trăsăturile lui erau puternice, şi, cu toate acestea, delicate (şi-ar fi dorit să existe un cuvânt mai bun decât „delicate”; căci așa îi puteai descrie doar pe bibliotecarul din localitate care, în timpul lui liber, compunea sonete prețioase în stilul lui Spenser şi le dedica narciselor din câmpul de la marginea oraşului; însă era singurul cuvânt care se potrivea).
Numai părul lui părea viril în sens tradiţional. Bogat, părea că îi pluteşte în jurul feţei şi părea şi mai negru din cauza contrastului puternic cu bandajul alb, strălucitor de deasupra tâmplei stângi.
ÎI iubesc pe bărbatul acesta, gândi ea. Fă-te bine, Ben. Fă-te bine şi termină-ţi cartea ca să putem pleca din Lot împreună, dacă şi tu mă vrei. Oraşul ne face rău amândurora.
- Cred că ar fi bine sa plecaţi acum, spuse doctorul. Poate că mâine...
Ben se mişcă şi scoase un geamăt gros. Pleoapele i se deschiseră încet, se închiseră, se deschiseră din nou.
Privirea îi era tulbure din cauza sedativelor. Şi cu toate acestea ochii lui o recunoscuseră. Îi acoperi mâna cu palma lui.
Ochii ei se umplură de lacrimi şi îi strînse mâna surâzând.
Îşi mişcă uşor buzele şi ea se aplecă să îl audă.
- Ce bandiţi adevăraţi aveţi în oraş!
- Ben, îmi pare atât de rău.
- Cred că i-am scos vreo doi dinţi înainte să mă doboare, şopti Ben. Nu m-am descurcat prea rău pentru un scriitor.
- Ben...
- Cred că este suficient pentru astăzi, domnule Mears, zise doctorul. Daţi cleiului ocazia să se întărească.
Ben îl privi:
- Un minut, numai.
Doctorul îşi dădu ochii peste cap.
- Asta a zis şi domnişoara.
Pleoapele lui Ben căzură din nou peste ochi şi apoi se ridicară cu multă greutate. Spuse ceva neinteligibil.
Susan se aplecă şi mai mult:
- Ce spui, iubitule?
- E întuneric afară?
- Da.
- Vreau să te duci la...
- Matt?
O aprobă din cap.
- Spune-i... că am zis să-ţi spună tot. Întreabă-l dacă... Îl cunoaşte pe Părintele Callahan. O să înţeleagă.
- Bine, spuse Susan. O să-i transmit mesajul. Culcă-te acum, Ben. Somn uşor.
- Bine. Te iubesc.
Mai murmură ceva, de două ori şi apoi ochii i se închiseră. Respiraţia îi deveni mai profundă. Adormise.
- Ce a zis? întrebă doctorul.
Susan se încruntă.
- Mi s-a părut că „Zăvorăşte ferestrele", sau cam aşa ceva, răspunse ea.
3.
Când se întoarse în sala de așteptare să-și ia haina, acolo o aşteptau Eva Miller şi Weasel Craig. Eva purta un pardesiu de toamnă, cu un guler din blană ruginiu, iar Weasel se pierdea într-o jachetă de motociclist mult prea mare pentru el. La vederea lor, inima lui Susan se umplu de bucurie.
- Cum se simte? întrebă Eva.
- Cred că o să se facă bine.
Repetă diagnosticul pus de doctor şi trăsăturile Evei se relaxară.
- Îmi pare tare bine. Domnul Mears pare om bun. Niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva la mine la pensiune. Şi Parkins Gillespie a trebuit să-l închidă pe Floyd în celula pentru beţivi. Deşi nu mi-a părut a fi beat. Doar... buimăcit şi derutat.
Susan scutură din cap:
- Parcă nici nu ar fi vorba de Floyd.
Urmă o clipă de tăcere stânjenitoare.
- Ben e un tip pe cinste, spuse Weasel şi o mângâie pe Susan pe mână. Se va face bine cât ai zice peşte. Aşteaptă şi ai să vezi.
- Sunt sigură, spuse Susan şi îi cuprinse mâna în mâinile ei. Eva, Părintele Callahan e preotul de la biserica St. Andrews, nu-i aşa?
- Da. De ce?
- Oh... nimic... eram curioasă numai. Mulţumesc că aţi venit. Dacă vreţi să veniţi şi mâine...
- Vom veni, spuse Weasel. Sigur că vom veni, nu-i aşa, Eva?
- Vom veni.
Ieşiră împreună în parcare şi apoi se întoarseră la Jerusalem's Lot.
4.
Matt nu a răspuns când a ciocănit la ușă și nici nu a răcnit Intră!, așa cum îi stătea în obicei.
O voce foarte prudentă, pe care Susan cu greu o recunoscu, șopti din spatele ușii:
- Cine e?
- Susie Norton, domnule Bruke.
Ușa se deschise iar șocul simțit la vederea transformărilor de pe chipul fostului ei profesor îi înmuie genunchii, îmbătrânise peste noapte. Era îngrozitor de tras la faţă şi avea un aer sălbatic. Imediat observă că purta un crucifix mare din aur. Era atât de ciudată şi ridicolă prezenţa obiectului acela înzorzonat pe cămaşa lui din flanel cu carouri, încît aproape că izbucni în râs - însă nu o făcu.
- Intră. Unde e Ben?
Îi povesti, şi chipul lui Matt se întristă şi mai tare.
- Deci tocmai Floyd Tibbits s-a hotărât să se joace de-a iubitul înşelat. Nici că se putea s-o facă la un moment mai nepotrivit. L-au adus pe Mike Ryerson de la Portland pentru înmormântare în după-amiaza asta. Şi atunci bănuiesc că vizita noastră la Casa lui Marsten va trebui să fie amânată...
- Ce vizită? Şi ce e cu Mike?
- Vrei să bei o cafea? o întrebă pe un ton absent.
- Nu. Vreau să aflu ce se petrece. Ben mi-a spus că dumneavoastră ştiţi.
- Asta, spuse el, este un ordin aproape imposibil de îndeplinit. Uşor pentru Ben să spună că trebuie să-ţi povestesc totul. Mult mai greu e pentru mine să o fac. Însă am să încerc.
- Ce...
Ridică o mână, oprindu-i şuvoiul de cuvinte:
- Vreau să-mi spui mai întâi ceva, Susan. Ieri ai fost cu mama ta la magazinul cel nou?
Fruntea fetei se încreţi:
- Da. De ce?
- Poţi să-mi spui ce impresie ţi-a făcut locul, şi, mai ales, omul care îl conduce?
- Domnul Straker?
- Da.
- Păi, este destul de plăcut, spuse ea. Curtenitor ar fi cuvântul care să-l descrie. A lăudat rochia lui Glynis Mayberry şi ea s-a înroşit ca o şcolăriţă. Şi a întrebat-o pe doamna Boddin de ce are braţul bandajat... ştiţi, şi-a vărsat grăsime încinsă pe el. Şi i-a dat o reţetă de prisnita. I-a scris-o imediat. Şi când a venit Mabel...
Zâmbi amintindu-şi.
- Da?
- I-a oferit un scaun, zise Susan. De fapt nu chiar un scaun obişnuit. Un scaun. Mai degrabă un tron. O chestie uriaşă din mahon sculptat. Singur l-a adus din camera din spate, surâzând tot timpul şi făcând conversaţie celorlalte doamne. Dar trebuie să fi cântărit cel puţin optzeci de kilograme. L-a trântit în mijlocul magazinului şi a condus-o pe Mabel acolo. A luat-o de braţ. Şi ea chicotea. Dacă ai văzut-o pe Mabel chicotind, nu îţi mai trebuie nimic în viaţă. Şi ne-a servit cu cafea. Foarte tare, dar foarte bună.
- Ţi-a plăcut individul? întrebă Matt, privind-o atent.
- Despre asta este vorba, nu?
- S-ar putea.
- Bine. Vă voi răspunde ca o femeie. Mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut. Cred că am simţit o vagă atracţie de natură sexuală. Bărbat în vârstă, foarte politicos, foarte încântător, foarte curtenitor. Atunci când te uiţi la el ştii cu siguranţă că ar fi în stare să comande cina având în fată un meniu scris în franceză. Şi nu doar atât; ar şti şi ce fel de vin merge cu fiecare fel de mâncare, şi nu doar vin alb sau roşu, ci anul şi chiar via din care s-au cules strugurii. Cu siguranţă nu este genul de om pe care suntem obişnuiţi să-l vedem la noi în oras.Şi cu toate acestea, nu este deloc efeminat. E suplu ca un balerin. Şi, bineînţeles că te atrage un bărbat care este complet chel.
Zâmbi uşor, ştiind că obrajii îi ardeau şi întrebându-se dacă nu cumva spusese mai mult decât intenţionase.
- Dar totuşi nu ţi-a plăcut, spuse Mart.
Ridică din umeri:
- E mai greu de explicat. Cred... cred că am simţit o oarecare doză de dispreţ sub toată faţada asta. Cinism. De parcă ar fi jucat un rol şi îl juca bine, dar parcă ar fi ştiut că nu trebuie să se prefacă prea mult ca să ne păcălească. Un aer de superioritate îngăduitoare.
Privirea ei era nesigură.
- Şi parcă mi s-a părut că emana şi un aer de cruzime. Însă nu ştiu să explic de ce am avut senzaţia asta.
- A cumpărat cineva ceva?
- Nu prea mult, dar nu părea să-l deranjeze. Mama a cumpărat un raft pentru bibelouri adus din Iugoslavia şi doamna Petrie a cumpărat o măsuţă pliantă superbă, însă doar atât am văzut eu. Nu a părut supărat. Doar a rugat pe toată lumea să spună şi prietenilor, lor că şi-a deschis magazinul, să mai vină să-l viziteze şi să devină prieteni. Fermecător în stilul european.
- Şi crezi că lumea a fost fermecată?
- În linii mari, da, spuse Susan comparând entuziasmul mamei sale în ceea ce îl priveşte pe R.T. Straker cu antipatia instantanee pe care a simţit-o faţă de Ben.
- L-ai văzut pe asociatul lui?
- Pe domnul Barlow? Nu, e la New York, într-o călătorie de afaceri.
- Aşa să fie? spuse Mart ca pentru sine însuşi. Mă întreb, aşa să fie? Domnul Barlow cel invizibil.
- Domnule Burke, nu credeţi că ar fi mai bine să-mi spuneţi ce se petrece?
Oftă din rărunchi.
- Cred că am datoria să încerc măcar. Ce mi-ai spus m-a tulburat. M-a tulburat foarte tare. Se potriveşte atât de bine...
- Ce? Ce se potriveşte?
- O să încep, zise el, cu întâlnirea mea cu Mike Ryerson la barul lui Dell aseară.... și mi se pare că au trecut secole de atunci....
5.
Când termină de povestit, era ora opt și douăzeci de minute și băuseră deja amândoi câte două cești de cafea.
- Cred că asta e cam tot, spuse Matt. Şi acum, vrei să ţi-l imit pe Napoleon? Să-ţi povestesc despre discuţiile mele astrale cu Toulouse-Lautrec?
- Nu vorbiţi aşa, zise ea. Se petrece ceva, însă nu ceea ce credeţi dumneavoastră. Cu siguranţă că ştiţim asta.
- Aşa am crezut până azi-noapte.
- Dacă nu a vrut nimeni să vă joace un renghi, aşa cum a presupus Ben, atunci poate că a facut-o Mike. Poate că a delirat, sau cam aşa ceva.
Nu părea o explicaţie prea convingătoare, însă Susan continuă:
- Sau poate că aţi adormit fără să vă daţi seama şi aţi visat totul. Şi mie mi s-a întâmplat să aţipesc fără să-mi dau seama şi să pierd astfel cincispreze sau douăzeci de minute.
Ridică obosit din umeri.
- Cum îşi apără cineva mărturia pe care nici o minte întreagă nu este în stare să o ia de bună? Am auzit ceea ce spun că am auzit. Nu dormeam. Şi mă sperie şi altceva... mă sperie rău. Legendele spun că un vampir nu poate intra pur şi simplu în casa omului să-i sugă sângele. Trebuie să fie invitat. Iar Mike Ryerson l-a invitat azi-noapte pe Danny Glick înăuntru. Şi eu, la rândul meu, l-am invitat pe Mike!
- Matt, ţi-a povestit Ben despre cartea pe care o scrie acum?
Matt îşi făcu de lucru cu pipa, însă nu o aprinse.
- Foarte puţin. Numai că există o legătură cu Casa lui Marsten.
- Ti-a spus că, atunci când era mic, a avut parte de o experienţă traumatizantă în Casa lui Marsten?
Îşi ridică surprins ochii:
- În ea? Nu.
- A fost provocat să intre. Voia să devină membru al unui grup de copii şi testul de iniţiere pe care trebuia să-l treacă îi cerea să intre in Casa lui Marsten şi să ia un obiect de acolo. Asa a şi făcut - însă, înainte să plece, a urcat în dormitorul de la etaj unde se spânzurase Hubie Marsten. Când a deschis uşa, l-a văzut pe Hubie atârnând de grindă. A deschis ochii. Ben a fugit. Asta coace în el de douăzeci şi patra de ani. S-a întors în oraş ca să încerce să scrie cartea şi sa îşi scoată amintirea din cap odată pentru totdeauna.
- Isuse, exclamă Matt.
- Are... o anumită teorie despre Casa lui Marsten. Şi se bazează pe de-o parte pe propria lui experienţă şi pe de altă parte pe rezultatele surprinzătoare ale cercetărilor pe care le-a făcut asupra lui Hubert Marsten...
- Înclinaţia lui pentru cultul diavolului?
Susan tresări:
- De unde ştii asta?
Surâsul lui era posomorât:
- Nu toate bârfele dintr-un orăşel asa mic se răspândesc la lumina zilei. Există şi secrete. Unele din zvonurile secrete din Salem's Lot se referă la Hubie Marsten. Sunt cunoscute numai de vreo zece oameni în vârstă - Mabel Werts este una dintre ei. S-a întâmplat de mult, Susan. Şi chiar aşa, interdicţia încă se aplică asupra unora dintre istoriile astea. Ciudat. Nici măcar Mabel nu discută despre Hubert Marsten decât cu prietenii ei cei mai apropiaţi. Bineînţeles că discută despre moartea lui. Despre crimă. Dar dacă îi întrebi ce s-a întâmplat în cei zece ani când el şi soţia lui au stat în casa aceea, făcând Dumnezeu ştie ce, parcă apeşi pe o pedală de frână - parcă ar fi vorba de un tabu, dacă în civilizaţia noastră mai există aşa ceva. S-a zvonit că Hubert Marsten a răpit şi a sacrificat copiii zeilor săi din infern. Mă şi mir că Ben a reuşit să afle atât de multe. Taina care învăluie acest aspect al lui Hubie, al soţiei lui şi al casei este accesibilă numai unui grup închis.
- Nu a aflat din oraş toate amănuntele astea.
- Atunci se explică. Mi se pare că teoria lui este o idee parapsihologică veche - că oamenii produc răul, aşa cum produc muci sau excremente sau rămăşiţe de unghii tăiate. Nu ţine. Mă refer la faptul că acea Casă a lui Marsten ar fi devenit un soi de magie a răului; o baterie de alimentare malignă.
- Da. Exact în termenii aceştia s-a exprimat şi el.
Îl privi uimită.
Matt scoase un chicotit uscat:
- Înseamnă că am citit aceleaşi cărţi. Ce crezi tu, Susan? Există mai multe decât cerul şi pământul în filozofia ta? o întrebă, parafrazându-l pe Hamlet.
- Nu, răspunse cu hotărâre. Casele sunt case. Răul moare odată cu comiterea nelegiuirii.
- Vrei să spui că labilitatea lui Ben mi-ar putea oferi ocazia să-l conduc pe drumul înspre nebunie pe care eu însumi îl parcurg acum?
- Nu, sigur că nu. Nu cred că eşti nebun. Însă, domnule Burke, trebuie să-ţi dai seama...
- Taci.
Îşi înclinase capul într-o parte. Susan îsi înghiţi cuvintele şi ascultă şi ea. Nimic... decât, poate, o scândură care trosnise. Ochii îi erau întrebători când se uită la el şi Matt clătină din cap:
- Ce spuneai?
- Numai o coincidență a făcut ca acesta să fie un moment nefavorabil pentru el ca să se despartă de demonii care i-au bântuit tinerețea. S-au auzit tot felul de zvonuri ridicole de când Casa lui Marsten a fost reocupată şi magazinul acela a fost deschis... că veni vorba, au existat şi tot felul de zvonuri despre Ben însuşi. Se ştie că se poate întâmpla ca ritualul exorcizării să scape de sub control şi să se întoarcă împotriva exorcismului. Cred că Ben trebuie să plece din oraş şi cred că şi dumitale ţi-ar face bine o vacanţă, domnule Burke.
Ideea de exorcism o făcu să-şi amintească de rugămintea lui Ben de a-i pomeni lui Matt de preotul catolic.
Sub impulsul momentului, se hotărî să nu spună nimic. Îi era acum clar motivul pentru care o făcuse, însă ar fi însemnat doar să pună paie pe un foc care, după părerea ei, ardea primejdios de tare. Când o va întreba Ben - dacă o va face - îi va spune că a uitat.
- Ştiu că pare o nebunie, spuse Matt. Chiar şi mie mi se pare aşa şi eu sunt cel care a auzit cum se deschide fereastra, eu am auzit râsul acela şi am văzut oblonul în iarbă azi de dimineaţă, însă dacă asta îţi poate domoli temerile, pot să-ţi spunea reacţia lui Ben faţă de toată povestea asta a fost foarte cuminte. A propus să considerăm totul ca pe o teorie care trebuie să fie confirmată sau infirmată şi să începem prin...
Se opri din nou şi ascultă atent.
De data aceasta numai tăcerea îşi ţesea firul; iar când vorbi din nou, siguranţa blajină din tonul lui o înspăimântă de-a binelea:
- E cineva sus.
Ascultă şi ea. Nimic.
- Ți se pare.
- Îmi cunosc casa, şopti el. E cineva în camera de oaspeţi... uite, auzi?
Acum auzi şi ea. O scândură care trosnise, trosnise aşa cum trosnesc scândurile în casele vechi fără vreun motiv anume. Însă lui Susan i se păru că mai era ceva - ceva neînchipuit de viclean - în sunetul acela.
- Mă duc sus, zise el.
- Nu!
Cuvântul îi ieşi pe gură fără să se gândească. Îşi spuse: Cine stă acum lângă sobă şi crede că vântul în streşini este o banshee? Banshee = zână care prevesteşte moartea prin tânguiri (mitol. celtică)
- M-am speriat noaptea trecută şi n-am făcut nimic şi situaţia s-a înrăutăţit. Acum mă duc sus.
- Domnule Burke...
Amândoi începuseră să vorbească în şoaptă. Încordarea i se strecurase în vene şi îi înţepenise muşchii.
Poate că era cineva sus. Un hoţ.
- Vorbeşte, îi spuse el. După ce plec, continuă să vorbeşti. Despre orice.
Înainte să-i poată răspunde, se şi ridicase de pe scaun şi ieşise pe hol, miscându-se cu o agilitate aproape uimitoare. Se uită o dată înapoi însă ea nu îi putu descifra privirea. Începu să urce treptele.
Îşi simţea mintea amorţită şi cufundată în ireal din cauza rapidei schimbări de situaţie. Cu mai puţin de două minute în urmă discutau această problemă cu calm, sub lumina lucidă a becurilor electrice. Acum îi era teamă.
Întrebare: Dacă pui într-o cameră un psiholog cu un om care crede că e Napoleon şi îi laşi împreună un an (sau zece sau douăzeci), ce rezultat vei obţine? Doi psihologi sau doi bolnavi în cămăşi de forţă? Răspuns: Date insuficiente.
Deschise gura şi spuse:
- Duminică trebuia să merg cu Ben pe Drumul Naţional 1 la Camden, ştii oraşul unde au filmat Peyton Place - dar acum cred că ar trebui să amânăm excursia. Acolo e cea mai drăguţă biserică...
Se pomeni că vorbeşte cu multă uşurinţă, cu toate că îşi ţinea mâinile strânse în poală; atât de strânse încât i se albiseră degetele.
Mintea îi era limpede, neimpresionată încă de discuţia despre cei care sug sângele şi despre cei morţi şi nu tocmai.
Teroarea cea neagră îşi trimitea valurile din măduva spinării, reţea mult mai veche de nervi şi ganglioni.
6.
Să urce scara era cel mai greu lucru pe care îl făcuse vreodată în viaţă Matt Burke. Asta era. Nimic nu se asemăna, nici pe departe. Poate doar cu excepţia unei singure întâmplări.
Pe vremea când avea opt ani a făcut parte dintr-un grup de cercetaşi. Casa unde se întâlneau se afla la o milă distanţă de casa lui şi era minunat să se ducă acolo pe jos, excelent, chiar, pentru că drumul îl parcurgea după-amiaza, la lumina zilei. Însă la întoarcere se lăsa înserarea, eliberând umbrele care se căscau de-a lungul potecii, în tipare lungi, complicate - sau, dacă şedinţa era deosebit de interesantă şi dura mai mult, trebuia să te întorci pe întuneric. Singur.
Singur. Da, acesta este cuvântul cheie, cel mai îngrozitor cuvânt din câte există. Cuvântul crimă nu se ridică la înălţimea lui iar cuvântul iad nu este decât un biet sinonim...
Pe drum, trebuia să treacă pe lângă ruinele unei biserici, un străvechi loc de întrunire a metodiştilor, care se întindea până la capătul unei pajişti mâncate de geruri şi plină de hârtoape. Şi când treceai pe lângă ferestrele ei severe, fără simţire, paşii începeau să-ţi răsune foarte tare în urechi şi indiferent ce melodie ai fi fluierat, aceasta îţi murea pe buze şi încercai să-ţi închipui cum arată pe dinăuntru - cu stranele răsturnate, cu cărţile de rugăciuni mucegăite, cu altarul dărâmat, unde acum doar şoarecii ţineau sărbătorile religioase şi te întrebai oare ce o mai fi acolo înăuntru în afară de şoareci - ce nebuni, ce monştri.
Poate chiar în clipa asta se uita la tine pe furiş cu ochii lor galbeni de reptilă. Şi poate că într-o noapte nu va mai fi suficient să fii atent; poate că într-o noapte uşa aceea din lemn putred, care de-abia stă într-o ţâţână, va fi izbită de perete şi ceea ce vei vedea în pragul ei va fi suficient să te facă să-ţi pierzi minţile pe loc.
Și nu puteai să explici asta mamei și tatălui tău, care era ființe ale luminii.
Nu puteai, așa cum nu ai putut să le explici cum, la trei ani, pătura de la picioarele patului tău s-a transformat într-un cuib de șerpi care se holbau la tine cu ochi nepăsători, lipsiți de gene.
Niciun copil nu-și învinge aceste spaime, gândi el.
Și dacă o asemenea spaimă ă nu poate fi pusă în cuvinte, nu poate fi învinsă. Iar spaimele închise în minţile mici de copii sunt mult prea mari pentru a putea trece prin deschizătura gurii. Mai devreme sau mai târziu găseşti pe cineva cu care să treci pe lângă toate casele acelea pustii, pe lângă care ai fost nevoit să treci în perioada dintre copilăria hlizită şi senilitatea morocănoasă. Până în noaptea asta.
Până în noaptea asta când ai descoperit că nici una din spaimele vechi nu a fost alungată, ci doar au fost puse la păstrare în sicriele lor mici de copii, cu câte un trandafir sălbatic deasupra.
Nu a aprins lumina. Urcă treptele, una câte una, evitând-o pe a şasea, care scârţâia. Ţinea crucifixul strâns în mână, iar palma îi era transpirată şi lipicioasă.
Ajunse la etaj şi, fără să facă vreun zgomot, se întoarse să privească holul. Uşa de la camera de oaspeţi era întredeschisă. O închisese dimineaţă. De jos se auzeau, ca un murmur, vorbele lui Susan.
Păşind cu grijă, ca să nu facă duşumeaua să scârţâie, se duse la uşă şi se opri în faţa ei. Chintesenţa tuturor spaimelor omeneşti, gândi el. O uşă puţin întredeschisă.
Întinse mâna şi o deschise.
Mike Ryerson stătea întins pe pat.
Lumina lunii pătrundea prin ferestre şi inunda camera cu argintul ei, transformând-o într-o lagună a viselor.
Matt îsi scutură capul, de parcă ar fi vrut să-şi limpezească gândurile. Aproape că i se părea că se întorsese în timp, că trăia evenimentele nopţii trecute. Va coborî la parter şi îi va da un telefon lui Ben, pentru că Ben nu era încă la spital.
Mike deschise ochii.
O clipă aceştia străluciră în lumina lunii, argint brodat pe margini cu roşu. Erau tot la fel de lipsiţi de expresie ca tablele de şcoală bine şterse cu buretele. Niciun gând sau simţământ omenesc nu se putea citi în ei.
Ochii sunt ferestrele sufletului, a spus Wordsworth. Şi dacă aşa era, ferestrele acestea dădeau într-o cameră goală.
Mike se ridică în şezut, iar cearşaful îi căzu de pe piept.
Matt observă cusătura neîndemânatică şi urâtă în locul unde medicul legist sau patologul a încercat să repare tăietura făcută la autopsie, fluierând, probabil, în timp ce lucra.
Mike zâmbi, şi caninii şi incisivii lui erau albi şi ascuţiţi. Chiar zâmbetul însuşi nu era decât simpla contractare a muşchilor din jurul gurii; nu ajungea la ochi. Aceştia îşi păstraseră lipsa totală de expresie.
Mike spuse foarte clar:
- Uită-te la mine.
Matt se uită. Da, ochii nu exprimau absolut nimic. Însă erau foarte adânci. Aproape că te vedeai reflectat ca nişte camee din argint în ochii aceia, şi te înecai uşor şi dulce în ei, căci ei făceau ca lumea întreagă să pară lipsită de importanţă, făceau ca toate spaimele să pară lipsite de importanţă...
Făcu un pas înapoi şi strigă:
- Nu! Nu!
Şi ridică crucifixul.
Ceea ce era acum Mike Ryerson şuieră de parcă i-ar fi fost azvârlită în faţă o găleată cu apă clocotită. Braţele i se ridicară de parcă ar fi vrut să preîntâmpine o lovitură. Matt făcu un pas în cameră; Mike făcu, la rândul lui, un pas înapoi.
- Pleacă de-aici! bolborosi Mart. Îmi revoc invitaţia!
Ryerson urlă. Sunetul era înalt, tânguios, plin de ură şi durere. Se împletici câţiva paşi în urmă. Se lovi cu spatele genunchilor de marginea ferestrei deschise şi se clătină, pe punctul de a-şi pierde echilibrul.
- O să am grijă să dormi somnul de veci, profesore.
Se aruncă în noapte, pe spate, cu mâinile ridicate deasupra capului ca un înotător care sare de la trambulină. Trupul lui palid sclipi ca marmura, contrastând puternic cu cusăturile negre în forma literei Y, care îi traversau pieptul.
Mart scoase un geamăt înnebunit şi îngrozit. Se repezi la fereastră şi privi afară. Nu se vedea nimic decât întunericul poleit de lună - iar în faţa ferestrei şi deasupra luminii care se revărsa din camera de zi, pluteau, dansând în adierea vântului, nişte particule care ar fi putut fi firişoare de praf. Se învolburară, se contopiră într-un model humanoid hidos, şi apoi se risipiră în neant.
Se întoarse să fugă şi atunci durerea îi umplu pieptul, făcându-l să se împleticească. Îl apăsă cu mâna şi se încovoie. Durerea părea a-i urca pulsând pe braţ în valuri ritmice.
Crucifixul îi dansa în faţa ochilor.
Se duse la uşă, cu braţele încrucişate pe piept; cu lanţul crucifixului încă ţinut strâns în mâna dreaptă. Încă mai vedea în faţa ochilor imaginea lui Mike Ryerson suspendat în văzduhul întunecat, ca un săritor de la trambulină cu pielea îngrozitor de albă.
- Domnule Burke!
- Doctorul meu e James Cody, rosti cu buze reci ca zăpada. E în agenda de telefon. Cred că am făcut un infarct.
Se prăbuşi în holul de la etaj, cu faţa în jos.
7.
Susan formă numărul scris lângă JIMMY CODY. Numele doctorului era scris cu majuscule ordonate pe care și le amintea atât de bine din anii de școală.
Răspunse o femeie și Susan spuse:
- Este domnul doctor acasă? E o urgență!
- Da, zise calmă femeia. Vi-l dau la telefon.
- Doctor Cody.
- Sunt Susan Norton. Sunt la domnul Bruke acasă. A avut un atac de cord.
- Cine? Matt Bruke?
- Da. Și-a pierdut cunoștința. Ce să....
- Cheamă o ambulanță, spuse. Numărul din Cumberland este 841 - 4000. Stai cu el. Acoperă-l cu o pătură, dar să nu-l miști. Înțelegi?
- Da.
- Sosesc în douăzeci de minute.
- Vreți să....
Însă telefonul se închise și rămase singură.
Chemă ambulanța și rămase iarăși singură, confruntându-se cu perspectiva de a urca la etaj, la Matt.
8.
Privi lung scara cu o neliniște care o uluia. Se trezi că își dorește ca nimic să nu se fi întâmplat, nu doar din cauză că astfel Matt ar fi fost sănătos, ci pentru că astfel nu ar mai fi simţit această frică dezgustătoare, cutremurătoare.
Nu crezuse absolut nimic - considerase evenimentele din noaptea trecută ca fiind nici mai mult nici mai puţin decât ceva ce putea fi explicat în limitele realităţii, aşa cum o cunoştea ea. Şi acum hotărârea ei fermă de a nu crede nimic îi fugise de sub picioare şi îşi dădea seama că începuse să se prăbuşească.
Auzise vocea lui Matt şi auzise şi o incantaţie îngrozitoare şi lipsită de orice intonaţie omenească: O să am grijă să dormi somnul de veci, profesore.
Vocea care rostise aceste cuvinte era la fel de umană ca lătratul unui câine.
Urcă înapoi la etaj, fortîndu-şi picioarele să o poarte treaptă cu treaptă. Nici măcar lumina din hol nu o ajută prea mult.
Matt zăcea acolo unde îl lăsase, cu capul într-o parte, cu obrazul drept pe capătul zdrenţuit al mochetei. Respiraţia îi ieşea în horcăieli aspre din piept. Se aplecă şi îi descheie cei doi nasturi de la gât ai cămăşii şi i se păru că respiraţia i se mai linişteşte puţin. Apoi intră in Camera de oaspeţi să ia o pătură.
Era frig în cameră. Fereastra era deschisă. Pe pat nu era decât salteaua, însă erau pături pe raftul din dulap.
Când se întoarse să iasă înapoi în hol, observă un obiect care sclipea în lumina lunii pe duşumea, lângă fereastră.
Se aplecă şi îl ridică. Îl recunoscu imediat. Era un inel de absolvire a liceului Cumberland Consolidated.
Iniţialele gravate înăuntru erau M.C.R.
Michael Corey Ryerson.
În acea clipă, în întuneric, crezu.
Crezu absolut tot.
Strigătul i se ridică în gât, însă îl împiedică să iasă.
Dar inelul îi căzu dintre degete şi rămase pe podea lângă fereastră, sclipind în lumina lunii care traversa bezna nopţii de toamnă.
CAPITOLUL ZECE
ORAȘUL (III)
1.
Orașul cunoștea întunericul.
Cunoștea întunericul care se pogoară asupra pământului când mişcarea de rotaţie a planetei îl îndepărtează de soare, şi cunoştea şi întunericul din sufletul omenesc.
Oraşul este o înmănunchere a trei elemente.
Oraşul înseamnă oamenii care trăiesc aici, înseamnă clădirile pe care aceştia le-au ridicat pentru odihnă sau muncă şi înseamnă şi pământul.
Oamenii sunt de origine scoţiană, engleză şi franceză. Desigur că mai sunt şi alţii, ca un pumn de piper azvârlit într-o oală cu sare, însă nu sunt mulţi aceştia. Şi nici nu s-a amestecat prea mult piperul cu sarea în oală.
Clădirile sunt aproape în totalitate construite din lemn veritabil. Majoritatea caselor vechi sunt construite în formă de solniţă şi multe din magazine au faţade false, deşi nimeni nu e în stare să explice de ce.
Oamenii ştiu că nu se află nimic în spatele acestor faţade false, aşa cum mulţi dintre ei ştiu că Loretta Stracher poartă proteză.
Terenul conţine granit în adâncuri şi este acoperit doar cu o părură foarte subţire, foarte fragilă de ţărână. Agricultura în părţile astea este o afacere nerentabilă, epuizantă, nenorocită, înnebunitoare. Grapa plugului întoarce bucăţi mari din stratul de granit şi se sfărâmă în ele.
În luna mai, porneşti cu camionul imediat ce solul s-a uscat cât de cât şi începi, tu şi băieţii tăi, să-l umpli cu bucăţi de granit. Şi faci treaba asta de mai mult de zece ori, poate, înainte de a începe aratul. Şi duci bucăţile de granit şi le arunci în grămada uriaşă, sufocată de buruieni, în care le arunci încă din 1955, când te-ai hotărît să te faci fermier şi să apuci tigrul ăsta de ouă. Şi după ce ai adunat atâtea bucăţi de granit că nu-ţi va mai ieşi mizeria de sub unghii oricât te-ai spăla, şi îţi simţi degetele umflate şi amorţite şi cu toţi porii deschişi, îti pui grapa la tractor şi înainte de a reuşi să ari două rânduri îţi sfărâmi lama plugului într-o piatră pe care nu ai văzut-o.
Şi când încerci să schimbi lama, cu ajutorul băiatului cel mare, primul ţânţar din noul anotimp bâzâie însetat de sânge pe lângă urechile tale, cu murmurul acela care îţi aduce lacrimi în ochi şi care te face întotdeauna să te gândeşti că acesta trebuie să fie sunetul pe care îl aud nebunii înainte de a-şi ucide toţi copiii sau înainte de a închide ochii pe autostradă, ţinând în acelaşi timp apăsată pedala de accelerație până în podea, sau atunci când apasă cu degetul de la picior pe trăgaciul puștii pe care tocmai și-au proptit-o în boașe; şi atunci degetele băiatului tău alunecă şi lama grapei îţi răzuie pielea de pe braţ şi priveşti în juru-ţi în acea clipă plină de disperare, clipă nemiloasă, când ţi se pare că îți vine să te laşi păgubaş şi să te apuci de băutură sau să te duci la banca unde ţi-ai ipotecat averea şi să te declari falit, în acea clipă când urăşti din tot sufletul pământul şi aspiraţia aceea blajină a gravitaţiei care te ţine lipit de el, îl şi iubeşti şi înţelegi că el cunoaşte întunericul şi că l-a cunoscut întotdeauna.
Pământul te-a capturat şi te ţine bine; şi casa şi femeia de care te-ai îndrăgostit când ai intrat la liceu (numai ca pe vremea aceea ea era doar o fetiţă şi tu habar n-aveai ce înseamnă o fată, ştiai doar că ai una şi te ţineai scai de ea şi ea îţi scria numele pe toate coperţile manualelor şi apoi tu ai avut-o şi apoi ea te-a avut şi nu a mai trebuit să vă faceţi griji din cauza încurcăturii aceleia), şi copiii te-au capturat, copiii care au fost concepuţi în patul acela dublu care scârţâia tot timpul şi care avea tăblia scrijelită. După ce se lăsa întunericul tu şi cu ea- făceaţi copii - şase copii sau şapte sau zece.
Banca te-a capturat şi negustorul de maşini şi magazinul Sears din Lewiston şi John Deere din Brunswick.
Dar mai ales oraşul te-a capturat, pentru că îl cunoşti aşa cum cunoşti doar forma sânului soţiei tale. Ştii cine îşi pierde vremea la magazinul lui Crossen în timpul zilei pentru că Knapp Shoe l-a dat afară şi ştii cine este încornorat, încă dinainte să o ştie el.
Însuși, aşa cum este Reggie Sawyer, din cauza puștiului ăla de la compania de telefoane, care-şi vâră fitilul în butoiaşul lui Bonnie Sawyer; ştii unde duc drumurile şi unde, în după-amiezele de vineri, tu împreună cu Hank şi cu Nolly Gardener puteţi merge şi puteţi să vă opriţi pe marginea lor şi să beţi câteva cutii de bere sau câteva lăzi.
Ştii care sunt capcanele terenului şi ştii cum poţi să te strecori prin mlaştini în aprilie fără să-ţi uzi măcar vârful cizmelor. Ştii tot.
Şi oraşul te cunoaşte. Ştie cum te doare fundul din cauza scaunului tractorului la sfârşitul unei zile de arat şi ştie că umflătura pe care o ai în spate este doar un chist şi nu trebuie să-ţi faci probleme din cauza asta, cum ţi-a spus doctorul la început, şi ştie cum mintea ta încearcă să se strecoare înnebunită printre chitanţele pe care le-ai primit în ultima săptămînă a lunii.
Îţi citeşte gândurile printre minciuni, chiar şi printre acelea pe care ţi le spui ţie însuţi, cum ar fi că ai de gând să-ţi duci nevasta şi copiii la Disneyland la anul sau în anul următor, cum ar fi că îţi poţi permite să cumperi un televizor color în rate dacă vei tăia lemne la toamnă, cum ar fi că totul va fi bine.
A face parte din oraş este ca un act sexual zilnic, atât de pur, atât de complet încât, în comparaţie cu el, ce faci tu şi nevasta ta în patul care scârţâie pare a fi o strângere anemică de mână.
A face parte din oraş este ceva prozaic, senzual, ameţitor. Şi în întuneric, oraşul este al tău şi tu eşti al oraşului şi împreună dormiţi ca cei duşi din lume, ca pietrele din pământul tău din partea de nord. Nu există viaţă aici, ci numai moartea lentă a zilelor, astfel încât, atunci când răul coboară asupra oraşului, pogorârea lui, pare aproape hotărâtă dinainte, pare - dulce şi totodată îţi amorţeşte simţurile. Parcă oraşul ar şti că vine răul şi ar şti şi sub ce înfăţişare se va arăta.
Oraşul îşi are tainele sale pe care şi le păstrează cu sfinţenie. Oamenii nu le cunosc pe toate. Ştiu că soţia bătrânului Albie Crane a fugit cu un comis-voiajor din New York - sau îşi închipuie că ştiu. Însă Albie i-a crăpat ţeasta după ce comis-voiajorul ei a abandonat-o şi i-a legat o piatră de picioare şi a aruncat-o într-o fântână părăsită şi douăzeci de ani mai târziu Albie a murit împăcat în patul său în urma unui atac de cord, întocmai cum va muri şi fiul său, Joe, mai târziu în această poveste, şi poate că într-o zi, un copil va da peste fântâna părăsită în locul unde este ascunsă printre tufe de mure sălbatice şi va desface scândurile înălbite şi lustruite de vreme şi va vedea scheletul aproape sfărâmat cum se holbează la el de pe fundul acoperit cu pietriş, cu medalionul primit de la comis-voiajor atârnându-i încă, verde şi plin de muşchi, pe cutia toracică.
Ştiu că Hubie Marsten şi-a ucis nevasta, însă nu ştiu ce a obligat-o să facă înainte de asta şi nu ştiu nici ce s-a întimplat în bucătăria scăldată în soare în clipele dinainte să-i împrăştie creierii pe pereţi, în bucătăria în care mirosul de caprifoi atârna greu, în aerul fierbinte, cu dulceaţa greţoasă a unui cavou descoperit.
Şi nici nu ştiu că ea l-a implorat să o facă.
Unele femei bătrâne din oraş - Mabel Werts, Glynis Mayberry, Audrey Hersey - îşi amintesc că Larry McLeod a găsit şi nişte hârtii carbonizate în soba de la etaj, însă nici una din ele nu ştia că acele hârtii erau corespondenţa de doisprezece ani dintre Hubert Marsten şi un nobil austriac uluitor de bătrân, pe nume Breichen, sau că această corespondenţă între cei doi începuse prin intermedierea unui negustor de cărţi destulde ciudat din Boston care, în 1933, a avut parte de o moarte îngrozitoare, şi nu ştiu că Hubie a ars scrisorile una câte una înainte să se spânzure, punându-le în focul din sobă, urmărind cum flăcările înnegresc şi carbonizează hârtia groasă, de culoarea untului şi şterg scrisul elegant, subţire ca firul pânzei de păianjen.
Nu ştiu că zâmbea în timp ce făcea asta, aşa cum zâmbeşte Larry Crockett acum, când se gândeşte la titlurile de proprietate fabuloase care se află în siguranţă în seiful său personal de la Banca din Portland.
Mai ştiu că Coretta Simons, văduva bătrânului Jumpin Simons se stinge încet şi îngrozitor de cancer intestinal, dar nu ştiu că există mai mult de treizeci de mii de dolari ascunşi sub tapetul de pe pereţii - sărăcăcioasei camere de zi, rezultat al unei poliţe de asigurări pe care a încasat-o, dar nu a investit niciodată banii şi acum, la sfârşitul zilelor, a uitat cu totul de ei.
Ştiu că, în acel septembrie fumuriu al anului 1951 un incendiu a devastat jumătate din oraş, însă nu ştiu că focul a fost pus şi nu ştiu că băiatul care l-a pus a absolvit şcoala în 1953 şi a plecat să se îmbogăţească cu o sută de mii de dolari pe Wall Street, şi, chiar dacă ar fi ştiut, tot nu şi-ar fi putut închipui ce anume l-a îndemnat să o facă şi cum amintirea faptei sale i-a chinuit minţile în următorii douăzeci de ani ai vieţii, până când o embolie a creierului l-a gonit în mormânt la vârsta de patruzeci şi şase de ani.
Nu ştiu că abatele John Groggins se trezeşte uneori în miez de noapte cu coşmarul încă viu în spatele craniului său pleşuv - coşmaruri în care el predică la ora de religie de joi seară în fata Clasei Tinerelor Domnişoare, şi e gol puşcă şi unsuros şi ele sunt pregătite să-l primească; sau că, Floyd Tibbits a rătăcit toată ziua de vineri ca prin vis, simţindu-se rău, simţind cum soarele îi luminează cu duşmănie pielea ciudat de palidă, amintindu-şi vag că a fost la Ann Norton, fără a-şi aminti deloc atacul asupra lui Ben Mears, însă păstrând vie în memorie recunoștința apatică cu care a întâmpinat amurgul, recunoştinţa şi anticiparea unui eveniment important şi bun; sau că Hal Griffen are șase reviste pornografice ascunse în spatele dulapului sau şi oricând prinde prilejul se masturbează cu ochii la ele; sau că George Middler are o valiză plină cu chiloței din mătase şi sutiene şi portjartiere şi ciorapi şi că uneori trage obloanele de la ferestrele locuinţei sale de deasupra magazinului de mărunţişuri şi încuie uşa şi o zăvorăşte şi apoi stă în faţa oglinzii mari din dormitor până când începe să gâfâie şi apoi cade în genunchi şi se masturbează; sau că bietul Carl Foreman a încercat să ţipe dar nu a fost în stare atunci când Mike Ryerson a început să tremure pe masa din metal din camera de la morgă şi că ţipătul i s-a transformat în cioburi mute de sticla în gâtlej atunci când Mike a deschis ochii şi s-a ridicat; sau că Randy McDougall, bebeluşul în vârstă de numai zece luni, nici măcar nu s-a împotrivit atunci când Danny Glick s-a furişat prin fereastra dormitorului, l-a smuls din pătuţ şi şi-a înfipt dinţii în gâtul ce purta încă urmele loviturilor mamei lui.
Acestea sunt tainele oraşului; unele vor fi cunoscute mai târziu iar altele nu vor fi dezvăluite niciodată.
Oraşul le păstrează cu grijă şi nu lasă să se citească nimic pe chipul său.
Oraşului nu îi pasă de lucrarea diavolului mai mult decât i-ar păsa de cea a lui Dumnezeu sau a omului. A cunoscut întunericul. Şi întunericul a fost suficient.
2.
Sandy McDougall îşi dădu seama că ceva nu era în regulă chiar în clipa când s-a trezit, însă nu-şi putea da seama ce anume. Cealaltă jumătate a patului era goală; era ziua liberă a lui Roy şi se dusese la pescuit cu nişte prieteni. Urma să se întoarcă pe la prânz. Nu ardea nimic pe aragaz şi pe ea nu o durea nimic. Aşa că ce nu era în regulă?
Soarele. Asta era.
Soarele lumina partea de sus a tapetului dansând printre umbrele aruncate de frunzele arţarului din faţa ferestrei. Însă de obicei Randy o trezea cu mult înainte ca soarele să se joace cu umbrele frunzelor de arţar pe perete...
Privirea-i uimită se opri pe cadranul ceasului de pe scrin. Nouă şi zece.
Îngrijorarea o sufocă.
- Randy? strigă, iar capotul îi fâlfâi în spate când se repezi pe coridorul îngust al rulotei.
- Randy! Iubitule?
Camera copilului era inundată de lumina soarelui care se revărsa prin unica fereastră de deasupra pătatului... fereastra era deschisă. Dar a închis-o când s-a dus la culcare cu o seară înainte. Întotdeauna o închidea.
Patul era gol.
- Randy? şopti ea.
Şi îl văzu.
Trupul micuţ, îmbrăcat în pijamaua decolorată de prea multe spălări, fusese aruncat într-un colț, ca un gunoi. Un picior îi era ridicat într-o poziţie grotescă, aidoma unui semn de exclamare întors pe dos.
- Randy!
Se aruncă în genunchi lângă el, cu trăsăturile schimonosite de şoc. Luă copilul în braţe. Corpul acestuia era rece.
- Randy, iubitul meu, trezeşte-te, Randy, Randy, trezeşte-te...
Vânătăile dispăruseră. Dispăruseră toate. Peste noapte, iar acum chipul şi trupul micuţ erau desăvârşite.
Culoarea pielii era sănătoasă. Pentru prima oară de când l-a adus pe lume, i se păru că este frumos şi ţipă disperată la vederea acestei frumuseţi - ţipăt oribil, nefericit.
- Randy! Trezeşte-te! Randy? Randy? Randy?
Îl ridică şi alergă înspre bucătărie, cu capotul alunecîndu-i acum de pe umeri. Pe scaunul înalt de bebeluş mai era încă tava cu resturile uscate ale cinei lui Randy de cu o seară înainte. Îl puse în scaun, sub un mănunchi de raze de soare.
Capul lui Randy îi căzu moale pe piept şi copilul alunecă într-o parte cu un soi de hotărâre cumplit de înceată, până când se blocă în unghiul format de tavă şi unul din braţele scaunului.
- Randy? zâmbi ea.
Ochii îi ieşiseră din orbite ca nişte bile de un albastru viciat, îl bătu uşor pe obraji.
- Trezeşte-te acum, Randy. Papa, Randy. Ţi-e fomică? Te rog... oh, Isuse, te rog...
Se repezi la dulap, îl deschise şi cotrobăi prin el, răsturnând o cutie cu orez, o conservă cu ravioli, o sticlă cu ulei. Sticla cu ulei se sparse, împrăştiind lichidul gros pe aragaz şi pe duşumea. Găsi un borcan cu cremă de ciocolată şi smulse şi o linguriţă de plastic din scurgătorul de lângă chiuvetă.
- Uite, Randy. Ce-ţi place ţie. Trezeşte-te şi papă cremă. Cioco, Randy. Cioco, cioco.
Furia şi teroarea îi întunecară mintea.
- Trezeşte-te! ţipă la el, iar stropii de salivă îmbrobonară pielea translucidă a frunţii şi obrajilor copilului.
- Trezeşte-te, trezeşte-te în numele lui Dumnezeu căcat cu ochi ce eşti TREZEŞTE-TE!
Smulse capacul borcanului şi luă cu lingura din crema cu aromă de ciocolată. Mâna ei, care înţelesese deja adevărul, tremura atât de tare încât vărsă pe jos aproape întreg conţinutul, împinse ce mai rămăsese în lingură printre buzele moarte şi restul de cremă căzu pe tavă, cu plescăieli oribile. Lingura se izbi de dinţii copilului.
- Randy, îl imploră ea. Nu o mai necăji pe mama.
Întinse şi mâna cealaltă şi-i forţă gura să se deschidă cu un deget, şi împinse înăuntru' ce mai rămăsese din crema de ciocolată.
- Așa! spuse Sandy McDougall.
.....................................................................................
Abonați-vă la:
Postări (Atom)