„Eşti stăpânul a ceea ce nu spui şi sclavul a ceea ce vorbeşti.”
                                    Sigmund Freud

Ion, Liviu Rebreanu

...................................................................
                                             19.

                             Având acuma un suflet cu care putea vorbi de temerile ce-l apăsau, învățătorul se simți mai înviorat și mai ușurat. Până una-alta însă trebuia să vadă mai de aproape de școală, căci se putea lesne întâmpla să-i pice o vizită a subinspectorului care, după retragerea lui Cernatony, se va arăta desigur și mai zelos ca în trecut, în nădejdea că o să fie numit el inspector. De aceea mai citea, nu lipsea de la școală, ca să fie pregătit pentru orice împrejurare. Râvna aceasta de altfel îi făcea bine, risipindu-i puțin gândurile mohorâte.
    Într-adevăr, în ultima zi înainte de vacanțele Paștilor, se opri o caleașcă falnică în fața școlii. Era subinspectorul Horvat care înadis venise așa târziu și pe neașteptate. Stătu în clasă vreo două ore, cercetând tot, ascultând pe toți copiii, încurcându-i numai pe ungurește, și strâmbându-se urât dacă nu-l înțelegeau.
    În sfârșit, iscăli în jurnalul-program și spuse lui Herdelea, încruntat:
    - Ar fi bine să te ocupi mai mult și mai serios.... Îți recomand chiar să te ocupi, dacă nu vrei să ne supărăm!
    Trăsura plecă cu dânsul în goană, vrând să inspecteze în aceeași zi și școlile din Jidovița și din Armadia.
    Herdelea, cu pălăria în mână, își făcu cruce când nu-l mai văzu și murmură amărât:
    - O, bată-te mânia lui Dumnezeu, că acru mai ești!
    Oftă, dădu drumul copiilor și porni spre casă cu capul în pământ.
    - Asta-i răsplata după treizeci de ani de muncă! se gândi dânsul, abătut. Numai cinci ani.... numai cinci ani să-mi ajute Dumnezeu! Pe urmă, ai dracului să fie toți inspectorii din lume..... Din pensioara mea voi trăi și eu omenește cu baba, că până atunci poate să se așeze și copiii, dacă o vrea Atotputernicul.
    El, care-și bătea joc de dăscăliță pentru că bolborosea mereu rugăciuni, acuma, când nevoile și neplăcerile se țineau de dânsul ca scaiul de oaie, îți punea toată nădjdea în puterea cerească și-și întărea inima înălțându-și cugetul fierbinte și umilit spre Dumnezeu.
    Seara, după cină, pe când Herdelea povestea amănunțit vizita subinspectorului, se pomeniră în casă cu Ion, cu o înfățișare foarte fericită, răspândind parcă numai bucurie în jurul lui. Familia învățătorului rămase trăznită de îndrăzneala acesta. Titu, încetul cu încetul, spusese totuși surorilor și apoi mamei cum a trădat Ion pe Herdelea și că urmarea poate să fie o mare nenorocire. Aceasta, precum și purtarea flăcăului în vremea din urmă, făcuse ca acuma să fie privit drept cel mai netrebnic om din sat. Astfel, fără a-i răspunde la bună-seara, dăscălița, tremurând de mânie și scăpărând scântei din ochi, se năpusti asupra lui:
    - Gros obraz ai becisnicule, dacă, după ticăloșiile pe care le-ai făcut învățătorului, mai îndrăznești să ne treci pragul!
    Ion însă nu se sfii deloc și zise liniștit și supus, dar cu aceeași față mulțumită:
    - Amu iertați-mă!.... Zău, doamnă, iertați-mă!....
    - Apoi da, acuma să te iertăm după ce ți-ai bătut joc de noi cum ți-a plăcut! strigă doamna Herdelea. Cât te-am ajutat noi și te-am ogoit, nu-i vrednic capul tău. Iar drept mulțumire te-ai dus și ne-ai vândut ca Iuda!
    - Ce-a fost a trecut - vorbi flăcăul iarăși mai cald. A trecut.... Toate au trecut.... Câte-am pățit și-am pătimit eu, numai Dumnezeu le știe.... Am greșit, văd bine, dar....
    - Greșeala ta însă poate să mă bage pe mine în temniță și să-mi pierd tot rodul muncii de treizeci de ani! îș întrerupse învățătorul care, mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin.
    - Ai să vezi dumneata cum oi îndrepta eu tot ce-am stricat.... Nu-ți fie frică, domnule învățător! Am să stau eu în temniță oricât, un an, zece, dar dumitale n-are să-ți smintească niciun fir de păr! Credeți-mă și pe mine astă-dată!..... Că azi sunt și eu fericit, domnule învățător! Amu am pământ, am de toate. Amu numai sănătate să-mi dea Domnul!
    - Să-ți fie de bine! murmură iar Herdelea mai rece, amintindu-și că învoiala dintre Ion și Vasile s-a făcut în urma intervenției lui Belciug.
    Flăcăul întoarse ochii pe rând spre fiecare din casă parc-ar fi cerut ajutor, dar toți tăceau întunecați. După o pauză încurcată, tot el trebui să reînceapă:
    - Apoi uite de ce-am venit amu, domnule învățător și doamnă!.... Am venit să vă spun că nu mă mișc de-aici până nu-mi făgăduiți că mă cununați dumneavoastră!
    Toată familia protestă într-un singur glas, deși toți fură mișcați de rugămintea ticălosului. Titu, care până atunci se făcuse că citește spre a nu fi nevoit să vadă pe trădătorul lor, acuma ridică puțin nasul, se uită la dânsul și se miră cât era de schimbat la față. Părea mai smead și mai hotărât. Piele i se lipea și lucea pe umerii obrajilor, iar în ochi avea o lumină mândră de biruitor.
    Herdelea se codi îndelung că nășitul înseamnă cheltuială mare, că tocmai și el are sarcini multe cu nunta domnișoarei, că de ce nu-l cunună popa.
    Dar Ion se jură că mai bine strică toată învoiala, decât să se gândească la alți nași, îl încredință că nu trebuie să cheltuiască niciun ban și în sfârșit stărui atât de mult și atât de călduros încât învățătorul fu nevoit să primească:
    - Bine, Ioane, bine.... S-o facem și pe asta că multe am mai făcut noi pentru tine și de puțină recunoștință am avut parte.... Dar poate că de aci încolo să fim mai norocoși!
    Ion, plecând, sărută mâna, întâi domnului ș-apoi doamnei, ceea ce îndemnă pe dăscăliță să zică mai potolită:
    - E mare ticălos, dar cel puțin are inimă bună, săracul!

                                                                  6.

                                 Titu iar pățea ca odinioară: umbla după Roza și n-o putea întâlni.  Doar că azi parcă nu mai era atât de nerăbdător ca atunci. Acuma avea o emoție stranie care-l făcea să nu se prăpădească cu firea pentru a o vedea. Dorea chiar s-o nimerească, de s-ar putea, într-o clipă când să fie și Lang acasă, sau oricine, numai să nu fie îndată singuri.
    A doua zi după vizita subinspectorului, Titu porni din nou spre Jidovița și bătu la ușa în fața căreia îi tremurase inima de fericire de atâtea ori. Găsi pe Roza singură, plângând, într-un halat murdar de stambă, cu părul vâlvoi.
    - Asta să fie femeia pe care am iubit-o cu atâta patimă acum abia două luni? se gândi dânsul, sărutându-i mâna foarte jenat.
    Stătu încurcat câteva clipe, iar femeia plânse mai cu foc, parcă revărsându-și durerea în fața lui ar fi căutat să-i trezească mai multă compătimire. Titu însă nu vedea decât o schimonosire a gurii pe care a sărutat-o, și-și zicea întruna uluit:
    - Și ce frumoasă mi se părea atunci!
    Apoi, doamna Lang îi spuse printre șiroaie de lacrimi că ea e cea mai nenorocită ființă pe lume fiindcă, după toate celelalte, acuma a rămas și pe drumuri. Subinspectorul Horvat a sosit ieri din senin și, ducându-se la școală, n-a găsit acolo pe Lang, care sforăia acasă, deoarece venise dimineața de la un chef din Armadia. A trimis după el și l-a așteptat aproape un ceas până ce l-a deșteptat ea și l-a momit să se îmbrace și să plece la datorie. Dar cum l-a văzut, subinspectorul l-a și mirosit că-i beat și nici nu l-a lăsat să intre în clasă, ci l-a izgonit spunându-i să se considere suspendat și să se bucure dacă nu va propune ministerului să-l îndepărteze pentru totdeauna din învățământ.
    - Ce-o să facem acuma! urlă Roza frângându-și mâinile. Unde să ne ducem? Şi bietul Lang.... bietul Lang! Dumneata ştii ce suflet nobil are şi cât e de bun!.... N-a zis nimic, nu s-a plâns nimănui, dar eu văd cum suferă.... O, Doamne, Doamne! Spune dumneata dacă asta e dreptate!
    Îi zicea "dumneata" şi Titu simţea că aşa se cuvenea şi parcă se bucura că lucurile au luat întorsătura aceasta. Îi spuse câteva cuvinte banale de încurajare şi vorbind se gândea:
    "A murit o femeie!.... S-a stins o iubire în sufletul meu..... Sau poate că nici n-a fost iubire? De-ar fi fost adevărată, moartea ei m-ar durea.... Nu, nu, n-a fost iubire...... Un foc de paie.... N-am iubit-o şi nu m-a iubit, şi cu toate acestea ne-am strâns în braţe, ne-am jurat credinţă, ne-am minţit.... Ridicol! Ridicol! Ridicol!"
    Îi venea chiar să-i trântească şi ei cuvântul acesta, drept mângâiere. Numai sosirea lui Lang i-a scăpat din situaţia care i se părea mai mult plicticoasă decât tristă.
    Lang era beat şi zâmbea ca un filozof care a găsit taina fericirii:
    - Ai auzit ce mi-a făcut măgarul?.... Ha, ha, şi crede el că m-a turtit pe mine!.... El, pe mine!.... Ce idiot!.... Bah, un hoţ, o canalie, un mizerabil.... gata! Nu-i pot face onoarea nici să-l înjur!.... Rozica, mai e cumva vreun strop de rachiu? Aide, dă-ne un păhărel!.... Vivat, Titule! Trăiască victimele, jos călăii!
    Când Titu spuse acasă ce-a păţit Lang, doamna Herdelea zise cu dispreţ:
    - El ca el, vai de zilele lui.... Dar ea-i o blestemată fără pereche.... Dacă a fost ea în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului.... Ţi-e şi scârbă!
    Titu se roşi ca şi când i-ar fi sfichiuit obrajii cu un bici de foc:
    "Vasăzică în vreme ce eu o purtam în vise şi în suflet, ea...."

                                                                    7.

                                    În ziua când veni avocatul Lendavy cu sechestrul, fetele şi doamna Herdelea, ca să nu fie obligate a vedea asemenea umilinţă, plecară în Armadia la doamna Filipoiu să se sfătuiască asupra ultimelor amănunte privitoare la nunta Laurei şi să ia de la tipografie invitaţiile tipărite pe hârtie sidefată, să le trimită din vreme tuturor. Avocatul, de altfel, isprăvi toată afacerea în câteva minute, încât Titu se prăpădi de râs seara, când femeile se înapoiară din Armadia rupte de oboseală.
    Înfrigurarea nunţii stăpânea de-acuma toată casa.
    Rochia de mireasă era gata. O lucrase însăşi Laura şi o făcuse o minunăţie. Încercând-o ultima oară, înainte de-a o pune în dulap până în clipa cea mare, toată familia a izbucnit în aplauze de admiraţie, atât era Laura de frumoasă într-însa.
    Tot salonul era alandala de rufele mirosind a nou, de rochiile şi hainele împrăştiate pe toate mobilele şi prin toate colţurile.
    Cu trei zile înainte sosi George Pintea şi trase la hotel în Armadia, dar stând de dimineaţa până seara în Pripas, neclintit de lângă Laura. Amândoi erau foarte mişcaţi şi vorbeau cu o plăcere amestecată cu groază de ceremoniile care le vor da dreptul să nu-şi mai ascundă iubirea în faţa nimănui.
    Laura slăbise puţin, dar aşa îi şedea mult mai bine, îndeosebi cu ochii veşnic umezi şi strălucitori de o nerăbdare nelămurită. Acuma toate îndoielile i se părea c-au părăsit-o şi se simţea mulţumită văzând pe Pintea alături de ea. Îi tremura inima ca sub o mângâiere blândă.
    "Mi-e drag! se gândea dânsa înduioşată. Sărăcuţul! Şi cum nu-l puteam suferi odinioară! Mare neroadă am fost!"
    Ghighi, băgând de seamă că-i face plăcere, îi repete într-una că o invidiază.
    - Spui adevărat, Ghighiţă?.... Crezi tu că voi fi fericită?
    - O, cât aş vrea să fiu în locul tău! minţea Ghighi care, în sufletul ei, nu înţelegea cum poate să ia o fată frumoasă şi rară la Laura pe un omuleţ care nu ştie nici măcar să danseze ca lumea.
    Pintea era foarte galant şi aducea mereu mai ales bomboane, fiindcă Laura le împărţea cu el, după ce muşca din fiecare cu guriţa ei, încât îndrăgostitul mire se jura că n-a mai gustat niciodată asemenea bunătăţi. În ajunul nunţii însă, George veni cu nişte daruri care uimiră pe toţi: un inel cu un brilian împresurat cu rubine ca nişte vârfuri de ace de foc, cercei de aur cu stropi de diamante, şi un colan de platină cu o cruciuliţă de aur având la fiecare capăt câte-o steluţă de smaragd.
    - Pupă-l! strigă învăţătorul văzând bogăţiile acestea strălucitoare, iar cum Laura, zăpăcită de bucurie, stătea ţintită locului, o luă de mână şi îi făcu vânt în braţele mirelui, îndemnând-o cu însufleţire: Pupă-l Laura, n-auzi?.... Pupă-l!
    În dimineaţa cununiei sosiră părinţii lui George şi fraţii lui mai mici, Marcu şi Vasile. Ceilalţi, fiind împrăştiaţi prea departe prin lume, n-au putut veni, dar toţi au trimis telegrame de felicitări pe care Bălan de la poşta din Armadia avea grijă să le transmită îndată la Pripas prin curieri ocazionali. Amândoi fraţii mirelui îndrăgiră pe Laura şi făcură curte Ghighiţei, încât ea îi găsea mult mai drăguţi ca pe George.
    În faţa cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mâna goală, Herdelea oferi tinerilor "din partea bătrânilor" un serviciu de cafea cu lapte, modest şi frumos. Tot atunci Titu dărui lui George o tabacheră din piele de crocodil, cumpărată din banii lui.
    - Eu vă dau ceva ce n-o să vă dea nimeni, căci toţi se gândesc numai la mireasă.... Ei bine, eu m-am gândit la mire, fiindcă mi-e mai drag ca mireasa! vorbi dânsul mângâind pe Laura.
    Ghighi se porni pe plâns văzând că numai ea n-are ce să le ofere, până ce noul ei curtezan şi cumnat Marcu îi spuse că, dimpotrivă, ea poate să le dăruiască lucrul cel mai de preţ şi anume câte o sărutare miresei şi mirelui său, sau, dacă i-e ruşine, poate să le dea pe amândouă miresei care însă să fie obligată a transmite una mirelui.
    În Jidoviţa, notarul Soessel primi pe distinşii nuntaşi cu toate onorurile, oficiind mai patetic formele cununiei civile. La sfârşit îşi îngădui să ţie şi un mic discurs în care spuse că e fericit c-a avut cinstea să împreune cu articole de lege două inimi atât de tinere şi pline de speranţe.
    Cununia fiind într-o duminecă, bisericacu două turnuri din Armadia se umplu de oameni care nu se mai săturau lăudând frumuseţea şi gingăşia Laurei, dar şi înfăţişarea simpatică a lui George. Rochia miresei stârni entuziasmul cunoscătoarelor. Toate prietenele ei erau în păr, împreună cu mamele invidioase, dar mai mişcate păreau Elvira Filipoiu și Lenica Spătaru, ele fiind domnișoare de onoare.
    Șase preoți, printre ei și Belciug, pe care Herdelea îl poftise înadins ca să nu observe și armadienii neînțelegerile lor, în frunte cu protopopul bătrân, le binecuvântară legătura, iar corul studenților cântă parcă mai mișcător ca totdeauna.
    Când protopopul le puse întrebarea solemnă, mirele răspunse cu un glas falnic de răsună biserica; mireasa însă rosti un „da” atât de mititel și de timid, de parcă i-ar fi fost rușine să n-o audă lumea. În clipa aceea doamna Herdelea nu se mai putu stăpâni și izbucni într-un hohot de plâns, ceea ce înduioșă pe toți și chiar făcu pe Laura să lăcrimeze puțin, ca să se adeverească vorba că nu s-a pomenit mireasă care să nu plângă puțintel.
    Nunta fu serbată la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric și unde se adună toată domnimea din Armadia și din împrejurimi. Mireasa zăbovi puțin până se schimbă într-o elegantă toaletă de călătorie, culoare cafenie, și o pălărioară foarte drăgălașă, căci era hotărât ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămână, săptămâna de miere.
    Aici primiră felicitările zgomotoase în cursul cărora Laura se roși până-n vârful nasului, doarece domnii mai îndrăzneți îi doreau îndeosebi odrasle numeroase. La masă de-abia atinseră mâncărurile și băuturile. De altfel, muzica faimosului Goghi din Bistrița le sporea amândurora emoția.
    Apoi George șopti ceva Laurei și amândoi se ridicară. Lăutarii intonară un marș nupțial care-i petrecu până jos în stradă unde îi aștepta cea mai bună trăsură din Armadia, să-i ducă la Bistrița, iar de-acolo să-și continue călătoria cu trenul.
    Doamna Herdelea îmbrățișă lung pe Laura, înmuindu-se reciproc în lacrimi. Fiindcă Ghighi plânsese câte puțin toată ziua, acum izbuti s-o sărute fără bocete, deși tremura de durere. Despărțirile ținură vreun sfert de ceas, rumând la rând Herdelea și Titu, apoi familia Pintea de Laura, apoi familia Herdelea de George, apoi George de părinții și frații lui.
    Și tot timpul țiganii cântau marșul nupțial, pe când sus, în ferestre, invitații priveau curioși și mișcați, iar jos, în stradă, o mulțime de lume, căsca gura și asculta muzica.
    - Drum bun!.... Să ne scrieți!.... De pretutindeni!.... Negreșit!.... Adio!....
    Trăsura se depărtă și se micșoră repede. Într-însa o batistă mică albă flutura neobosită ca o aripă speriată. Pe urmă șoseaua înghiți și trăsura și batista.
    Rudele se întoarseră la musafiri.
    Începură toasturile, urmară glumele și veselia până ce deodată muzica atacă un vals lin, legănat, care ademeni tineretul.
    Mândru și înduioșat, Herdelea umbla mereu de ici-colo, ciocnind cu unii, zâmbind cu alții, căutând să vadă pe toți mulțumiți. El era azi pmul cel mai fericit de pe pământ. Ziua de mâine cine știe ce-o mai aduce. Grijile și necazurile sunt veșnice, pe când fericirea e atât de nestatornică.
    În vremea aceasta însă trăsura cu tinerii căsătoriți alerga grăbită, trecu iute prin Jidovița și se îndreptă spre Pripas. Laura ședea buimăcită, cu ochii drept înainte, neîndrăznind să se uite la „bărbatul” ei. Inima i se topea într-o tristețe nelămurită. Vedea cum rămân în urmă râpele, livezile, lanurile, pădurile, dealurile care au fost martorii tinereții ei, care i-au fost atât de dragi și pe care îi părăsește acuma poate pentru totdeauna. Tot hotarul se legăna și parcă-i zicea adio, mut și totuși înțelegător.
    George i se părea mai străin ca oricând și se mira cum pleacă ea alături de un străin într-o lume străină și necunoscută, lăsând aici lumea care o iubea și pe care o iubea. Prin minte îi fulgera întrebarea înfricoșată:
    „Cine-i străinul acesta?”
    În Pripas, opri trăsura în fața casei părintești. Coborî și făcu câțiva pași în ogradă, privind însetată pereții albi cu ferestre speriate și coperișul cârpit ici-colo cu șindrilă nouă, ca și când ar fi vrut să ducă cu sine măcar clădirea în lumina ochilor. Câinele casei se gudură la picioarele ei și-i linse vârful pantofilor, parcă ar fi simțit că pleacă departea aceea care nu uita niciodată să-i arunce de mâncare. Laura îl mângâie ca pe un prieten și șopti cu genele umede:
    - Adio, Hector, adio.... Acuma plec....
    Apoi trăsura porni înainte. Peste câteva clipe casa nu se mai vedea, în porți țăranii cunoscuți se uitau mirați după domnișoara care se duce cine știe unde, scoteau pălăria și rosteau urări pe care ea nu le auzea.
    În dealul de unde drumul coboară spre Săscuța, Laura întoarse capul să mai vadă o dată  satul ei împrăștiat între dealuri, ascuns sub o pânză străvezie de fum albăstrui. Apoi își îndreptă privirile numai înainte.
    Șoseaua albă, șerpuitoare se zvârcolea sub picioarele cailor.
    Ochii Laurei erau plini de lacrimi și sufletul ei atât de încărcat încât îi venea să strige ajutor sau să sară jos din trăsura care o smulgea din lumea tinereții.
    Atunci însă simți cum îi cuprinde mijlocul un braș ocrotitor și atingerea aceasta i se păru blândă ca o alinare și ca o tovărășie în singurătatea ce o înconjura. Întoarse fata spre George în ochii căruia văzu limpede iubirea vie ce-i risipi deodată toate îndoielile. Pe buzele ei înflori un zâmbet în vreme ce lacrimile aninate în gene îi picurau pe obrajii îmbujorați.
    - Te iubesc! murmură bărbatul, strângându-i mai puternic mijlocul.
    Cuvântul răscoli adânc sufletul Laurei. Se lipi de umărul lui George, dându-și seama acuma că vorba lui e în stare să-i vrăjească o lume nouă, tot atât de dragă și poate mai bună decât aceea care a rămas în urmă. Și buzele ei răspunseră încrezătoare:
    - Te iubesc!

                                                                                   8.

                                       Din clipa când Vasile Baciu, în fața pețitoarelor, îi făgăduise tot, Ion fu cuprins de o adevărată beție de fericire și de încredere. Era atât de plin de sine însuși încât se gândea numai la pământurile lui, plănuia cum să le muncească mai bine, cum să lăzuiască un petec de pădure, și habar nu mai avea nici de Vasile și mai ales de Ana, parcă ea n-ar fi ținut de zestre.
    Doar când îi pomenea numele cineva, își aducea aminte că și ea mai este pe lume, și se încrunta ușor.
    În schimb, Ana nu se gândea decât la dânsul. Uitate erau rușinea și bătăile și suferințele. Ea nu știa nici de planuri, nici de vicleșuguri.... Sufletul ei dornic de iubire aștepta împlinirea visului ca o mânturie și gura ei șoptea numele lui cu aceeași nerăbdare plăcută ca și în nopțile bune de odinioară.
    Nunta ținu trei zile, după obicei.
    Sâmbătă porni tot alaiul, îm căruțe, la notar, în Jidovița. În frunte călăreții pocneau mereu din pistoale, pe când în căruța întâi lăutarii își frângeau degetele cântând și totuși nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruță cu mirii și cu druștele, apoi o brișcă nu nașii având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi altă căruță cu părinții mirilor și câteva fețe mai spălate, îbn mijlocul cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi și fete ce chiuiau și se zbenguiau.
    De-abia acum înțelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana și că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea. Nu mai schimbase cu ea nicio vorbă de câteva luni. I se părea o străină și nu-i venea să creadă cî în pântecele ei se plămădește o ființă din sângele lui.
    O privea și se mira c-a puut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii, și care, împopoțonată cum era azi, părea și mai urâtă. În aceeași vreme, genunchii lui atingeau genunchii Floricăi, pe care Ana și-o alesese drușcă cu Margareta lui Cosma Ciocănaș.
    Florica era aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară și avea în toată înfățișarea o veselie sănătoasă pe care se silea și nu izbutea s-o ascundă.
    Ion își aduse aminte cum a strâns-o în brațe astă-toamnă și mai înainte, cât i-a fost de dragă și cum i-a făgăduit c-o va lua de nevastă. Îi era rușine că acuma se însoară cu alta și de rușine îl bufnea un râs prostesc și nu-și putea lua ochii de la Florica. Privirea lui stăruitoare pe fată o zăpăcea și o făcea să vorbească mereu, foarte grăbită și aproape înfricoșată, ba cu mireasa care lăcrima de fericire, ba cu Margareta care era bosumflată, ca totdeauna când se mărita vreo fată din sat, deoarece își zicea că mirele ar fi luat-o pe ea, dacă nu l-ar fi ademenit altele.
    După ce îi însemnă în registru și le citi pe ungurește cele cuvenite, notarul aruncă ochii spre pântecele miresei, zâmbi și zise neoficial:
    - Văd că v-ați grăbit..... Nu face nimic, să fie cu noroc!
    Ion râse cu poftă, ca și ceilalți bărbați, dar îndată își luă seama și, părându-i-se că notarul a vrut să-și bată joc de urâțenia Anei, se uită repede la Florica ce stătea cu ochii în pământ, stăpânindu-se anevoie să nu izbucnească într-un râs zburdalnic. Coborând din cancelarie și pe când în curte trozneau pistoalele, Ion se gândi deodată:
    - Adică ce-ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume, ca să scap de urâțenia asta?
    Dar tot atât de repede îi veniră în minte pământurile și adăugă în sine, cu dispreț:
    - Și să rămân tot calic.... pentru o muiere!.... Apoi să nu mă trăznească Dumnezeu din senin?
    Belciug, nădăjduind mereu într-un dar mare pentru biserica cea nouă, făcu o slujbă frumoasă ca la domni, deși faptul că cununau soții Herdelea îi cam ciuntise încrederea.
    Lui Ion i se păru că și popa s-a uitat batjocoritor la Ana, ceea ce îi răscoli în inimă dragostea pentru Florica.
...................................................................

Ion, Liviu Rebreanu

.................................................................
                                               18.

                             Fiindcă Friedman umblase și chiar stătuse ani de zile în România, Titu îl zgândărea mereu să-i mai spună ce e pe-acolo, fără însă să se arate că el nu prea știe bine nici pe hartă cum e țara. De obicei suferea auzind povestirile notarului, care nu obosea zugrăvindu-i țărani storși de sărăcie alături de boieri care nu-și cunosc numărul moșiilor, sate mai mizerabile ca niște colonii de robi alături de orașe otrăvite de lux și desfrâu, clăcași ce se zvârcolesc în beznă, surtucari cărora li-e rușine să vorbească românește și se fălesc sporovăind franțuzește, ciocoi spilcuiți care nu cunosc nici Dumnezeu, nici lege.....
    - Dumneata vezi România cu ochi ungurești, zicea totdeauna Titu, încercând să-i oprească ocările.
    - Așa crezi?.... Dacă vrei trece vreodată pe acolo, ai să-ți aduci aminte de mine și vei recunoaște că n-am exagerat.... Dumneavoastră, cei fanatici de-aici, nici nu vă puteți închipui ce înseamnă România. Eu să am puterea în mână, v-aș aduna pe toți și v-aș trimite pe cheltuiala statului să stați măcar un an în paradisul dumitale. Sunt sigur că v-aș vindeca de iredentism. Căci, domnule, află că cei de dincolo nici nu vor să audă de dumneavoastră!
    - Asta-i culmea! sări Titu.
    - Nu vor să audă, domnule, și cei mai mulți chiar vă urăsc, fiindcă i-ați plictisit cu martirii dumneavoastra!..... De altfel, transilvănenii au pe-acolo o poreclă foarte caracteristică. Când îi zici dumneata „frate”, el îți zice „boanghină”!
    Firește, Titu nu credea nicio vorbă din ce-i povestea de rău notarul, ci își închipuia tocmai contrarul. Iar dacă Friedman scăpa din întâmplare și câte un cuvânt mai bun, Titu se mândrea ca și când lauda l-ar fi privit direct pe dânsul.
    Zi cu zi simțea însă că locul lui nu este aici, într-un cuib unguresc, mai ales că e silit să îndeplinească o slujbă nenorocită, îndreptată tocmai împotriva celor săraci și năpăstuiți. Lipsa lui de zel nu scăpa notarului care, în urma câtorva neglijențe, îl pofti să facă mai puțină politică și mai multp treabă, altminteri va fi nevoit să-și caute un practicant mai harnic.
    Aproape de Paști, Friedman îi ceru cu energie să înceapă îndată punerea sechestrului la cei în restanță cu plata dărilor, explicându-i că, din pricina tărăgănărilor lui, s-a ales cu un avertisment fulgerător, el, notar bătrân și conștiincios. Titu, jignit, porni prin sat, umblă toată ziua, și seara se întoarse cu un car de zăloage, adunate însă numai de la unguri. Când află aceasta, Friedman se roși de mânie și-i declară, de-abia stăpânindu-se:
    - Dumneata vrei să mă amesteci în încurcături politicie, mi se pare..... Așa nu mai merge, regret.... Trebuie să ne despărțim!
    - Conștiința mea e curată, în orice caz! răspunse Titu cu o demnitate însoțită de un zâmbet modest.
    În aceeași seară, notarul îi făcu socoteala, îi plăti patruzeci și cinci de coroane, iar a treia zi, fiind joi și având treburi în Armadia, îl duse și pe Titu până la berăria Rahova, de unde îl luase odinioară.

                                                            5.

                             Macedon Cercetașu, îndată ce ieși din biserică, aduse învățătorului Herdelea știrea că popa umblă să împace pe Ion cu Vasile Baciu și că chiar i-a chemat la dânsul acasă pentru după-amiază să-i puie față în față. Herdelea nu zise nimica, dar în sufletul lui se amărî. Purtarea lui Belciug i se părea revoltătoare. Caută adică să momească pe Ion ca să-i facă sânge rău? Sau poate astfel vrea să răsplătească feciorului vreo infamie săvârșită față de binefăcătorul său?.... Îi veni în minte imputarea lui Ion și acum înțelese de unde vine nerecunoștința lui: Belciug.
    „Vasăzică popa l-a ademenit să mă trădeze..... Iată până unde merge murdăria unui cărturar! Se solidarizează cu un țăran împotriva mea!....”
    De altfel, de când îl oprise judecătorul înainte liceul și mai ales de când s-a întâmplat obrăznicia lui Ion, învățătorul era aproape sigur că primejdia îl paște rău din pricina jalbei nenorocite. Blestema în ascuns ceasul care l-a făcut să se înduioșeze de necazul flăcăului ticălos. Toată nădejdea îi fusese în ancheta care i-o anunțase Ghiță Pop. Dacă judecătorul va fi găsit cât de puțin vinovat, atunci Herdelea e salvat. Deși licărirea aceasta era atât de vagă, că și lui i se părea himerică.Când însă, după obrăznicia lui Ion, a alergat în Armadia și a aflat de la Ghiță Pop că ancheta a trecut și a constat imparțialitatea judecătorului, dându-i toată dreptatea pentru felul cum a procedat, învățătorul a început să se aștepte la orice. Copistul n-a fost în stare să-i spună prea multe amănunte, căci cercetarea s-a făcut în taină, ca să nu zdruncine autoritatea justiției; dar atâta tot a putut afla Herdelea că, printre cei dintâi au fost ascultați Belciug, Ion și Simion Lungu.
    Cum nici unul dintr-înșii nu i-a suflat lui nicio vorbă despre ce s-a petrecut, înseamnă că trebuie să se fi petrecut ceva rău pentru dânsul. Poate că, dacă ar fi vrut într-adevăr să știe, Ion i-ar fi mărturisit tot, fără înconjur. Herdelea, în realitate, nu dorea siguranța. Mai voia să creadă că până în cele din urmă se vor îndrepta toate în bine. Curiozitatea îl ațâța, dar frica îl oprea. Închidea ochii și căuta să amâne cel puțin lovitura, dacă n-o putea ocoli, căci răul nu sosește niciodată prea târziu.
    Și așa, în loc să cerceteze la obârșie unde ar putea găsi tot ce-l rodea, bătea adeseori drumul Armadiei iscodind mereu pe Ghiţă Pop de la care ştia că nu poate culege nimic sigur.
    Umblând zadarnic pe la Ghiţă Pop, într-o după amiază frumoasă, notarul Stoessel din Jidoviţa îl strigă pe fereastră să-i dea o citaţie sosită de vreo trei zile şi pe care n-a avut ocazia să i-o trimită acasă.
    Herdelea păli.
    "S-a spart buba!" îşi zise dânsul, încredinţat că citaţia e în legătura cu afacerea judecătorului.
    Mai uluit fu însă văzând că e vorba de o nouă complicaţie. Era pârât să plătească o sumă însemnată firmei Bernstein din Bistriţa de la care cumpărase acum trei ani mobila de salon în rate lunare de câte douăzeci de coroane. Herdelea nu fusese de părere să-şi mai îngreuieze leafa cu asemenea datorii zadarnice, mai ales că avea regulat reţineri pentru alte avansuri şi încurcături pe urma cărora creditorii încasau ce li se cuvenea direct de la percepţie. El zisese că, precum au stat fără salon atâţia ani de zile, ar mai putea sta până se vor mai uşura puţin. Dar fetele atâta l-au cicălit încât a trebuit să recunoască în cele din urmă că au dreptate şi că e nevoie de o odaie mai drăguţă unde să poată primi pe viitorii peţitori.
    Vreo doi ani de zile a şi plătit ratele la vreme, căci Laura, de frică să nu rămână iar fără salon, nu lăsase niciodată să se adune mai mult de două-trei zile şi se ducea chiar ea să pună banii la poştă. De când a intervenit însă bobota măritişului, Laura nu s-a mai interesat, iar bătrânul, având destule alte cheluieli urgente, şi-a spus că jidanul poate să mai aştepte şi a ascuns somaţiile ce-i veneau în fiecare lună tot mai ameninţătoare, ca să nu le vadă fetele şi să-i aprindă paie în cap. Pe urmă, după ce se adunară multe rate, îşi găsi scuza că nu poate plăti o sumă aşa de mare, şi că va aranja lucrurile după nunta Laurei, când va mai scăpa de greutăţi.
    Acuma iată că firma a pierdut răbdarea şi-i cere să achite imediat atât ratele din urmă, cât şi pe cele viitoare, conform contractului, peste trei sute de coroane.
    - Trei sute de coroane! murmură Herdelea cu un surâs desperat. Şi tocmai azi, în preajma nunţii!
    Până acasă cumpăni bine toată nenorocirea. Că nu poate plăti acuma asemenea sumă, era sigur. Vasăzică trebuie să se silească mai ales să câştige timp până după nunta fetei. De aici are să pornească cu socotelile.
    Întâi şi întâi n-are să arate acasă citaţia şi nici să pomenească despre judecată, spre a evita certurile, lacrimile, blestemele şi spaima familiei. Toate are să le descurce el liniştit, fără zvâcniri zgomotoase. Din nefericire, termenul judecăţii e înainte de Paşte. Asta-i mai greu. Dar fiindcă tot nu poate plăti şi nici n-are altă apărare, afară de sărăcie, de ce s-ar mai duce la judecată. Lasă să-l condamne. Poliţa tot nu cunoaşte amânări. Pe urmă se va învoi el cu avocatul firmei cumva, poate acoperind cheltuielile de judecată şi reluând ratele.
    Până atunci trec sărbătorile, trece nunta Laurei şi se mai simplifică lucrurile.
    Intră acasă vesel, ca şi când ar fi câştigat la loterie. Deşi citaţia îl ardea în buzunar, luă pe dăscăliţă de mijloc, o învârti de câteva ori tinereşte şi o pupă ţocăind pe amândoi obrajii, stârnind râsul fetelor şi indignarea doamnei Herdelea care, smulgându-se din braţele lui, îl ocărî:
    - Ho, nebunule!.... Nu ţi-i ruşine, om bătrân şi fără minte, măcar de copiii ăştia care te văd şi te judecă!
    Cum neplăcerile nu vin niciodată singure, în preziua judecăţii, pe înserate, tocmai când se aşteptau mai puţin şi chiar vorbeau de cât se jertfeşte bietul băiat într-o slujbă ingrată pentru ambiţiile unui poet, iată că se deschide uşa şi apare însuşi Titu, zâmbitor, aducând şi poşta din Jidoviţa împreună cu o circulară prin care Herdelea era înştiinţat că inspectorul Cernatony, protectorul lui, a trecut la pensie şi că, până la numirea titularului, a fost însărcinat subinspectorul Horvat să-i ţină locul.
    "Se vede că s-au îngrămădit numai pe capul meu toate nenorocirile!" se gândi Herdelea, posomorât.
    Titu ponegri din răsputeri pe "jidanul din  Gargalău" care umbla să-l facă unealta lui întru apăsarea românilor din comună şi se declară fericit c-a scăpat teafăr din cuibul acela de străini unde la fiecare pas trebuia să îndure jigniri în sentimentele lui cele mai sfinte. Dăscăliţa şi fetele îl lăudară că bine a făcut de n-a mai stat în seriviciul unui renegat nesimţitor. Învăţătorul înţelegea însă numai atâta, că tânărul a fost concediat şi a rămas iar fără pâine, ceea ce însemna o greutate mai mult pe capul lui cărunţit de necazuri, tocmai acum când grijile au început să-l copleşească mai rău. Mai dureroasă era touşi ştirea despre retragerea bătrânului Cernatony, căci ridica la orizont ameninţarea întregii lui cariere dăscăleşti.
    Cernatony a fost om de suflet şi a trecut multe cu vederea; Horvat, urmaşul lui, însă e un ungur furios care şi până acuma a încercat să-i facă zile fripte, veşnic nemulţumit că copiii din Pripas nu vorbesc ungureşte.
    Anevoie a putut închide ochii Herdelea în noaptea aceea. Grijile îl năpădeau ca nişte stafii mânioase, îl împresurau şi-l chinuiau. Somnul sănătos al celorlalţi parcă îi mărea suferinţa. Cumplit e să-ţi porţi singur crucea, fără măcar să te poţi mângâia împărţind durerea cu cei dimprejur, cu cei ce sunt aşa de aproape şi totuşi nu pricep nimic.
    Poate niciodată povara vieţii n-a simţit-o mai apăsătoare şi viitorul mai întunecat.
    Dimineaţa porni spre Armadia, nu ca să se prezinte la proces, ci să fie pe-acolo, să afle cel puţin ce se urzeşte împotriva lui. Titu îl însoţi până la Jidoviţa, unde se opri să zică bună ziua cunoscuţilor şi prietenilor pe care nu i-a văzut de aproape două luni, dându-i întâlnire la prânz la berăria Rahova. Învăţătorul se învârti prin Armadia, nerăbdător, intră la banca Someşană, trecu pe la doctorul Filipoiu, care avea să fie naşul Laurei şi cu care mai vorbiră despre amănuntele nunţii.
    Titu n-avu norocul să găsească pe Roza Lang şi astfel sosi curând şi el în Armadia; îi veni nenorocita idee să facă o vizită Lucreţiei Dragu şi fu primit foarte rece, deoarece domnişoara era acum în vorbă serioasă cu profesorul Oprea. Mai hoinări prin târguşor, supărat din pricina Lucreţiei, iar spre amiază, nemaiavând ce face, se îndreptă spre berărie, unde găsi pe tatăl său la o masă, singur, cu o bere dinainte, mohorât. Tânărul începu să-i bată capul cu pățaniile lui din Gargalău și să-i declame patetic despre menirea lui, despre planurile lui și despre revelația ce a avut-o în fața primejdiei ungurești.
    Herdelea tăcu multă vreme abătut, apoi văzând că Titu nu mai încetează, îl întrerupse cu o imputare dureroasă:
    - Tu parcă trăiești în altă lume, dragul tatii!.... Tu alergi după visuri ți nu bagi de seamă că realitatea ne sugrumă, gata-gata să ne doboare!
    Titu rămase o clipă cu gura căscată și, nesimțind amărăciunea din vorbele bătrânului, urmă cu un gest larg, măreț:
    - Dumneata niciodată n-ai înțeles avânturile generoase!
    Și în gând mai adăugă:
    „Nu degeaba sunt unii oameni prin Armadia care spun că tata e cam renegat.... Cam au ei dreptate, cum se vede!”
    - Dar nici tu n-ai înțeles greutățile noastre, cu toate că acum ești om în toată firea și ar trebui să fii cât de cât sprijinul meu și al familiei - zise Herdelea cu aceeași dojană în glas.
    - Ce înseamnă grijile noastre mărunte față de nevoile cele mari ale neamului! strigă Titu cu gura plină. Nu e român, tată, cel ce pune interesele personale mai presus de cele obștești!
    Învățătorul zâmbi trist și, în vreme ce tânărul își dezvolta ideile naționale, se gândi că tot așa a fost odinioară și dânsul, demult, până ce n-a știut ce sunt sarcinile vieții, până ce nu a dat piept cu lumea. Deșteptarea a fost crâncenă. Visurile s-au spulberat mai repede ca închipuirea și în locul lor s-a pomenit cu lupta istovitoare pentru ziua de mâine. Și, vorbind parcă cu sine însuși sau cu amintirea trecutului îndepărtat, rosti domol:
    - Ce bine ar fi dacă viața s-ar potrivi cu visurile, dacă omul ar putea trăi din visuri!
    În berărie era puțină lume. Doar câțiva profesori, cari scăpaseră ma devreme de la liceu, și vreo doi funcționari de la Banca Someșană. Toți întrebară pe Herdelea când e nunta domnișoarei Laura și nu-l scoteau din „socrule” și din felicitări zgomotoase.
    - Atâta mulțumire aș fi avut și eu, și acuma iat-o înecată într-un potop de nenorociri! se gândea învățătorul, căutând să răspundă cât mai vesel. Se vede că așa mi-a fost mie scris, să nu am în viață nicio bucurie deplină!
    În prag se ivi deodată judecătorul, întovărășit de un avpcat ungur din Bistrița, reprezentanul casei Bernstein. Cum îl zări, Herdelea tresări, se făcu ca ceara și, fără să vrea, bătu în masă cu paharul gol, murmurând:
    - Chelner, plata!
    - Mai stai, tată, ce Dumnezeu, că doar nu arde! zise Titu surprins că tatăl său vrea să plece tocmai când începe să vie lume mai bună.
    Judecătorul își roti privirea prin sală, văzu pe Herdelea și avu un gest de neplăcere pe care acesta îl prinse, deși numai cu coada ochiului. Pe urmă se așeză la o masă aproape, tocmai în fața învățătorului, continuând a se întreține cu avocatul care nu se sinchisea de nimeni, cufundat cum era să-i explice ceva.
    Herdelea nu îndrăznea să ridice ochii, dar simțea că privirea judecătorului îl sfredelește. Nemaiputând-o suferi, își luă inima în dinți și se uită drept în ochii vrăjmași, plecând apoi capul în semn de salutare. Judecătorul nu răspunse, ci-l măsură cu aceeași căutătură rece.
    Și pe când dânsul se prepelea astfel, Titu, cu glas mai scăzut, îi sporovăia de poporul nostru, de idealul suprem, de chemarea imperioasă.... Vorbele lui sunau în urechile bătrânului ca un bâzâit obositor.
    Peste câteva minute judecătorul puse mâna pe brațul avocatului, ca să-l întrerupă, și apoi îi zise brusc lui Herdelea, cu o voce moale dar pe atât mai pătrunzătoare:
    - Știi că știu tot, domnule Herdelea! Tot! Absolut tot!
    - Cum? întrebă învățătorul, năucit de spaimă.
    - Ia, te rog, nu te mai preface! Din capul locului am bănuit că numai opera d-tale poate să fie.... Ei, acuma știu că nu m-am înșelat în bănuiala mea.... Firește, nu face nimic. Eu te onoram cu prietenia mea, pe când d-ta mă calomniai la minister și umblai să-mi zdrobești cariera. A, desigur, nu face nimic.... Dar nu înțeleg de ce ai fost laș și m-ai mințit când te-am întrebat deunăzi? Atâta curaj puteai să ai și d-ta!
    - Domnule judecător, trebuie să știți.... vă rog.... O explicație sinceră, negreșit că va.... Căci nu se poate astfel să.... Vă rog foarte mult! bâlbâi Herdelea foarte umil, gândindu-se să se apropie cu  scaunul de masa judecătorului și să-i ceară iertare; dar limba de-abia i se mai mișca de frică și sub asprimea privirii în care simțea un clocot de ură.
    - Lasă, lasă, nu te mai osteni! Explicațiile ai să le dai tribunalului.... Sper că nu te aștepți să fii cruțat, cum nici d-ta nu m-ai cruțat pe mine? Sper! zise judecătorul cu un râs ciudat și punând iar mâna pe brațul avocatului ca să-și urmeze vorba.
    Titu ascultase uluit obrăzniciile judecătorului și se rușina văzând umilința și groaza tatălui său.
    - Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă de mai multe ori, trăgându-l de mânecă, fără a primi vreun răspuns, căci bătrânul rămăsese cu ochii țintă la judecător, așteptând parcă să-i mai întâlnească privirea, să-l roage, să-i arate toată deznădejdea și teama, și să-l îmblânzească.
    Judecătorul însă nu-l mai luă în seamă, ca și când pentru dânsul nici n-ar mai exista un Herdelea. În schimb, după un răstimp, se întoarse avocatul, și-i spuse grăbit, negustorește:
    - A, domnul Herdelea!.... Nici nu te văzusem.... Avem ceva de vorbit împreună.... De ce n-ai venit azi la proces?
    Învățătorul își croi în minte un răspuns, dar, până să deschidă el gura, avocatul își reluase convorbirea cu judecătorul, mai aprinsă.
    Herdelea simți o moliciunea mare în tot corpul, iar vederea i se tulbură, încât i se păru că e apucat de un vârtej amețitor dinc are zadarnic se zbate să se desprindă. Auzea ca prin vis întrebările lui Titu, curioase și nerăbdătoare, „ce este, ce este?” și în același timp vorbele avocatului, topite într-o uruială întreruptă din când în când de glasul judecătorului, atât de cunoscut și atât de îngrozitor. Clătina mereu din cap cu o înfățișare desperată și cu niște ochi arși de întrebarea:
    „Ce vreți cu mine? Ce vreți? Ce vreți?”
    Vârtejul însă vuia neîncetat în creierii lui.
    Într-un târziu apoi uruitul vorbelor avocatului încetă, judecătorul dispăru și lumea parcă reintra în făgașul ei obișnuit. Pe ferestrele mari, în odaia plină de miros de mâncări și băuturi, băteau fâșii largi de lumină albă, primăvăratecă, înseninându-i sufletul, Acuma toate mesele erau ocupate. În aerul cald se ciocneau crâmpeie de convorbiri, râsete zgomotoase, strigăte flămânde și zăngăniri de farfurii și de tacâmuri.
    Și la masa lui, lângă Titu, se așeză avocatul ungur cu o figură nepăsătoarew care însă voia să pară îngrijorată și compătimitoare.
    - Judecătorul e foarte supărat.... Ai intrat în belea mare cu dânsul.... Și e o fire câinioasă care nu iartă!
    Atât Herdelea, cât și Titu încercară să vorbească, dar avocatul grăbit nu le dădu răgaz, ci continuă îndată cu altă voce:
    - Pe urmă de ce n-ai venit la proces, domnule?.... Foarte rău! Foarte rău! Poate c-am fi căzut la învoială cu mai puține cheltuieli.... Acuma ca să nu zici că-s om fără suflet și că fug de o înțelegere cinstită, deși sentința o am în geantă, totuși îți propun să....
    Să-i sechestreze mobila, să fixeze un termen de licitație - toate numai de formă, ca să fie asigurată casa Bernstein că nu va pierde banii ce i se cuvin de drept. Pe urmă la licitație se va prezenta numai el, avocatul, va cumpăra în numele firmei toată mobila pe prețul ce-i mai datorează Herdelea, fără a ridica însă nimic din casă, iar învățătorul va iscăli o poliță nouă pentru toată suma împreună cu cheltuielile de proces și de licitație.
    - Ei, și ca să vezi ce inimă am, iacă, stabilim ziua sechestrului pentru după Paști, joi, să faci și d-ta sărbătorile în tihnă. Eu tot mai am joi și alte afaceri în Armadia, așa că te pot scuti de cheltuiala călătoriei mele.... Termenul licitației îl vom fixa atunci.... Așa! Aide, dă mâna! Ne-am înțeles, va să zică.... Aș mai zăbovi, dar după prânz, la cinci, am o licitație în Bistrița, de la care nu pot lipsi.... Va să zică joi după Paști, pe la nouă dimineața.... Din partea mea poți fi liniștit! Măcar de-ar fi căpcăunul de judecător om de înțeles ca mine.... Ei, la revedere pe joi!.... Dânsul e fiul d-tale? Îmi parte foarte bine!.... La revedere!....
    Herdelea nici nu apucase să deschidă gura. De altfel, nici nu avea ce zice, căci era doar la discreția avocatlui care, dacă voia, îl putea face de rușine tocmai  în ajunul nunții Laurei, vânzându-i cu toba tot din casă.
    - Lasă că-i bina așa cum a zis ungurul - vorbi Titu, văzând descurajarea tatălui său și înțelegând acuma zbuciumările lui. Se pare om cumsecade..... Cum îl cheamă, tată?
    - Cum, tu nu-l cunoști pe Lendavy? zise Herdelea, adăugând apoi cu o teamă aproape copilărească: Sechestru, licitație.... vai de capul meu! Ce-o să zică mă-te? Ce-o să zică Laura?
    - Aidcă, cum, ce-o să zică? strigă tânărul înflăcărat.... Dar nu le-ar fi rușine să mai zică ceva?.... Pentru cine ai dumneata necazurile astea acuma. dacă nu pentru ele?.... Mă mir că te mai gândești la ele.... Apoi parcă cine știe ce lucru mare-i un sechestru și o licitație de formă! Că doar ți-a spus și de zece ori că sunt numai de formă....
    Mergând spre casă cu Titu, învățătorul își mai ușură inima povestindu-i ce întorsătură a luat plângerea lui Ion și că desigur chiar Ion l-a pârât că i-a făcut-o.
    - E o canalie și Ion, firește! zise Titu din ce în ce mai însuflețit, căci în afacerea aceasta el nu vedea decât că tatăl său e un martir al iubirii pentru țăranul român. Dar ce are a face, tată! Trebuie să fii mândru că suferi fiindcă ai apărat un român, chiar dacă românul s-a întâmplat să fie un mișel.... E o faptă superbă!
    - Dar tu nu-ți închipui ce urmări grele poate să aibă! gemu bătrânul puțin mai îmbărbătat, gândindu-se la cuvintele judecătorului despre „calomnie” și „tribunal”.
    - Cu cât vor fi mai grele, cu atât te vei ridica mai sus în stima tuturor! zise tânărul invidios că nu este el în locul învățătorului, să se poată lăuda pretutindeni cu sacrificiile pentru cauza neamului.
    Dăscălița și fetele, auzind de sechestru și de licitație, se așternură pe bocete și vaiete că rușinea aceasta nemaipomenită are să distrugă norocul Laurei, fiindcă Pintea are să afle și să-i întoarcă spatele.
    Ca să arate cât sunt de convinse că așa are să fie, fetele nici nu mai continuară în ziua aceea lucrul la trusou, lăsând în mașina de cusut un cearșaf de plapumă aproape isprăvit, cu sumedenie de ajururi și dantele și cu monograma ei brodată frumos într-un colț.
    Titu se sili toată după-amiaza și toată seara să le explice că sunt proaste dacă nu vor sau nu pot să înțeleagă că e vorba numai de o formă. Femeile însă nu admiteau nicio lămurire și Laura nu se liniști decât zicându-și că ea nu va mai fi aici să-i crape obrajii de rușine când vor veni cu toba să-i pângărească salonașul în care și-a țesut ea visurile de fată.
    Firește că în asemenea atmosferă nici Herdelea și nici Titu nu mai îndrăzniră să le mai pună la curent și cu amenințările judecătorului, deși tânărul se lăudase că are să le spună tot din fir în păr.
.................................................................

   „Când îți vorbește o femeie, observă ceea ce îți spune cu ochii.”
                                      Victor Hugo

Ion, Liviu Rebreanu

.....................................................................................
                                               17.

                      - Te pomenești că mai dăm și de belea din pricina reclamației cu obraznicul ăsta! vorbi Laura care, de când se logodise, împerechiase seriozitatea cu pesimismul.
    - Nu m-aș mira deloc! adăugă dăscălița mângâindu-și gura și nasul. De la astfel de proști te poți aștepta la ce-i mai rău!
    - Hodoronc-tronc! făcu Herdelea. Lăsați, că nu-i nici dracul așa de negru cum se pare.... O fi blestemat Ion, dar rău nu-i! Omul o fi având cine știe ce necazuri, ș-apoi, la necaz, omul vorbește vrute și nevrute!
    În vreme ce sufletul îi sângera de presimțirea nenorocirii, trebui să zâmbească, să glumească și să convingă familia că nu-i nicio primejdie.
    Dăscălița și fetele, obosite de indignare, dormiră ca scăldate. Numai Herdelea se frământă toată noaptea, cu ochii deschiși, speriați, căutând zadarnic să înece în întuneric vedeniile apăsătoare.....

                                                              3.

                                Preotul Belciug, fiind înnegrit de plângerea lui Ion la fel cu judecătorul, fusese chmeat ca informator în fața comisiunii, prezitată de primul procuror al tribunalului din Bistrița. Răspunse surâzând cucernic la toate întrebările, simțindu-se curat ca floarea spinului și nevrând să pară că e cuprins de vreo pornire dușmănoasă față de nimeni, deși în sufletul lui fierbea împotriva lui Ion care a cutezat să-l pârască. De altfel, îi veni foarte ușor să se lămurească, având doar să-și repete declarațiile făcute cu prilejul procesului din care se înțelegea că feciorul Glanetașului este un element periculos pentru ordinea legală din Pripas și că, în interesul obștesc, trebuia negreșit scuturat puțin ca să-și vie în fire.
    - Nu sunt om de legi și deci nu pot vorbi decât ca un simplu profan, făcu dânsul drept încheiere. Totuși, mi s-a părut și mi se pare că domnul judecător n-a dost destul de sever cu delicventul. De altfel, cea mai bună dovadă că amenințarea pedepsei n-a avut efectul dorit este, în afară de însăși plângerea aceasta, care constituie o calomnie prea îndrăzneață, este, zic, faptul că chiar acuma reclamantul e eroul unui scandal cum nu s-a mai pomenit în satul nostru....
    Când însă preotul auzi din gura lui Ion însuși că Herdelea este autorul adevărat al plângerii, se roși de mânie.
    „Asta-i culmea ipocriziei! se gândi el. Pe de o parte îmi vine la colindat și mă poftește la logodna fetei, iar pe de altă parte mă târăște la judecăți! În sfârșit, bine că s-a făcut lumină!”
    De-acum era dovedit că învățătorul i-e dușman, și prin urmare se credea îndreptățit să caute și el să-l lovească și încă tocmai când îi va fi lumea mai dragă.
    „Dacă-i vorba de făcut rău, apoi am să-i arăt că nu-i greu deloc!” se hotărî dânsul.
    Cu cât i se înrădăcina în suflet convingerea că Herdelea e marele vinovat, cu atât găsi mai multe împrejurări ușurătoare pentru Ion care, la urma urmelor, nu poate fi decât victima intrigilor învățătorului. Îl compătimi și-i părut rău că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului flăcău. Se gândi tot mai des la dânsul și din ce în ce cu mai multă duioșie.  Adică pentru ce îl urmărise cu atâta înverșunare? Acuma, chibzuind mai bine lucrurile și întâmplările, recunoștea că s-a pripit când l-a dojenit în biserică și c-a greșit, îndemnând pe Simion Lungu să-l pârască. Da, da, s-a pripit, căci dreptatea adevărată a fost de partea lui Ion.
    Deci trebuie să încerce să-și răscumpere greșelile și să facă ceva pentru sărmanul om oropsit. Și, fiindcă știa bine neînțelegerile dintre el și Vasile Baciu, își propuse să-i împace, convingând pe Ion să ia pe Ana, iar pe Baciu să-i împlinească dorințele în ce privește zestrea. De altfel, dacă ar izbuti, ar împrăștia și rușinea ce apasă asupra satului din pricina lor. Adevărat că Ana nu-i nici întâia, nici ultima fată care a păcătuit: pe valea Someșului sunt chiar unele sate unde mai toate miresele umblă cu copilașul de mână. În Pripas însă, de când e Belciug în fruntea credincioșilor, nu s-au pomenit copii din flori. Și apoi ceea ce face Vasile Baciu e strigător la cer. Bine, a greșit fata și e vinovată, dar pentru o greșeală nu poți să omori un om. Atâta cruzime nu s-a mai auzit. S-a dus vestea și prin alte comune cum o lasă în fiecare zi vânătă și zdrobită de bătaie.
    Preotul mai cumpăni câtăva vreme planul, ca să nu aibă pe urmă să-și impute iar vreo pripire. Din zi în zi însă, îl găsea mai măreț. Herdelea are să se îngălbenească de necaz când va afla că până și Ion al Glanetașului, unealta lui nenorocită, tot la popă caută adăpost sufletesc. Apoi, în afară de recunoștința flăcăului, va dobândi și încrederea lui Vasile Baciu, pe care pățania fetei l-a prăpădit și care ar fi bucuros acuma s-o vadă măritată chiar și cu feciorul Glanetașului, măcar că s-a jurat și s-a lăudat atâta că nu i-o dă nici mort. Atunci Belciug simțea o nouă arsură a conștiinței sale, căci și el îl asmuțise odinioară pe Baciu să nu-și nefericească fata cu un destrăbălat bătăuș și tâlhar.
    În sfârșit, preotul mai nădăjdia că din împăcarea aceasta poate să folosească şi biserica cea nouă ceva. Căci râvna lui cea mai scumpă în viaţă era să vadă înălţându-se un sfânt lăcaş de piatră, falnic şi frumos, în locul celui vechi şi dărăpănat care îi făcea necinste atât lui, cât şi satului întreg. De vreo zece ani aduna ban peste ban, cu o patimă mereu crescând, contribuind el însuşi cu aproape toate veniturile bisericii şi impunându-şi singur toate economiile în favoarea visului său.
    Realizarea începuse printr-o colectă, făcută de doi săteni fruntaşi, Toma Bulbuc şi Ştefan Hotnog, prin toate comunele Ardealului, cu o scrisoare de învoire din partea episcopului. Trebuind bani mulţi, Belciug căuta să inspire şi ţăranilor ambiţie de a dărui pentru biserica cea nouă la toate prilejurile, dar mai ales la nunţi, la botezuri, la morţi.
    Din nenorocire, credincioşii erau mai greoi la pungă ca păstorul, încât de-abia acuma se putuseră începe tratative cu câţiva arhitecţi vestiţi din Bistriţa, şi încă nu se ştia dacă suma adunată va ajunge.
    În reveriile lui cucernice, Belciug vedea noua biserică triumfătoare, trâmbiţând lumii silinţele vrednice ale unui preot modest. Ba mai vedea şi bisericuţa cea veche, aşa săcară şi umilă cum era, mutată în satul Săscuţa, unde românii se înmulţiseră şi, neavând unde să se închine, veneau duminicile în Pripas să asculte sfânta liturghie.
    Numai să-l învrednicească Dumnezeu să-şi poată continua opera şi să lumineze sufletele oamenilor.
    Duminică, înainte de a începe slujba, puse pe primar să poruncească lui Vasile Baciu să vie la dânsul acasă, după-amiază, împreună cu Ana, iar straja fu însărcinată să-i trimită pe Ion, împreună cu Glanetaşu şi Zenobia. Nu voia să se ştie de ce-i cheamă şi nici să bănuiască unii că a poftit pe ceilalţi.
    "Cât sunt de îndârjiţi amândoi, ar fi în stare să nici nu vie, îşi zise Belciug, frecându-şi mâinile cu înfrigurare. Pe când aşa, dacă se vor întâlni faţa în faţă în casa mea, nu se poate să nu cadă la învoială!"
    Cei dintâi sosiră Vasile Baciu cu fata. Ţăranul era puţin cherchelit fiindcă se grăbise să înghită o jumătate de rachiu mai înainte de a-i fi spus primarul vorba preotului, iar Ana avea ochii umflaţi şi arşi de plâns şi încerca zadarnic să-şi ascundă pântecele sfidător de rotund. Pe el îl pofti să şadă, pe când ea rămase în picioare, cu ochii în pământ, lângă uşă.
    Ca să nu-i dea vreme să răsufle, Belciug îl luă repede, că face rău de-şi stâlceşte fata, c-a ajuns de râsul lumii, că omul la nenorocire să nu-şi piardă judecata, că Ana a greşit, dar orice greşeală se poate îndrepta cu bunăvoinţă, dar încăpăţânarea e mama tuturor relelor, că doar nici Ion nu-i ţigan, ba încă-i fecior sârguitor şi isteţ, deşi n-are avere, şi poate fi un ginere mai de treabă ca mulţi alţii.
    Ana izbucni în lacrimi, iar Vasile Baciu răspunse înduioşat şi amărât:
    - Da cum n-aş vrea eu, domnule părinte? N-am încercat eu în toate chipurile? L-am şi rugat, eu, om bătrân..... Dar nu vrea nici măcar să mă asculte. Nu vrea şi nu vrea. A batjocorit-o şi amu ne freacă.... Apoi ce să mai ştiu eu face? Dumneata eşti om sfânt şi drept şi înţelept.... Învaţă-mă dumneata şi eu fac orice!
    Preotul îşi trecu mâna prin păr, mulţumit de răspunsul ţăranului, şi tocmai se pregătea să-l povăţuiască să nu fie zgârcit, că doar pentru odrasla lui dă, iar nu pentru străini, când auzi paşi de opinci în tindă şi apoi un ciocănit sfios în uşă.
    - Intră! murmură dânsul repede, încântat.
    Glanetaşu deschise încet şi cu respect uşa şi îşi puse îndată căciula jos lângă cuptor, în vreme ce Zenobia şi cu Ion intrară mai cu curaj şi dând bună-ziua. Toţi trei se arătară uimiţi văzând pe Baciu şi pe Ana, cu toate că atât ei cât şi ceilalţi bănuiseră de ce au fost chemaţi.
    Belciug dădu mâna cu Glanetaşu şi cu Ion, aruncând o privire la Vasile Baciu, prin care parcă-l poftea să priceapă cât de mult îi cinsteşte, pe urmă vorbi flăcăului cu un glas blând, învelind dojana în rugăciune:
    - Aud şi nu cred că tu n-ai vrea s-o iei pe fata asta nenorocită, după ce vezi bine şi recunoşti că eşti vinovat şi c-ar trebui să-ţi împlineşti datoria creştinească.... Apoi aşa nu-i frumos, măi Ioane! Că fata urâtă nu-i, de neam rău nu-i, pe drumuri nu-i.... Spune şi tu, nu vorbesc eu bine?.... Tu de asemenea eşti un băiat cumsecade, cuminte, aşezat.... Cum se poate una ca asta?
    - D-apoi, domnule părinte, băiatul ar vrea, răspunse Glanetaşu în locul flăcăului, scărpinându-se în cap şi cu ochii la Vasile Baciu. Cum să nu vrea, domnule părinte, adăugă iar, după o pauză, dar oprindu-se iar scurt, parcă n-ar îndrăzni să sfârşească, pe când Ion plecă fruntea cu o mişcare de voia să arate că da, într-adevăr el ar vrea.
    Se lăsă o tăcere mai lungă şi pe urmă deodată se porniră să vorbească în acelaşi timp şi Vasile, şi Ion. şi Glanetaşu. Preotul însă le curmă avântul, făcând un semn cu mâna, şi le zise blajin, cu un zâmbet cucernic şi împăciuitor:
    - Iacă de-asta v-am adunat! Acum să vă tocmiţi şi să vă învoiţi ca oamenii, că vrajba-i bună numai între ţigani....
    Belciug se aşeză tacticos la masă şi apoi ridică ochii la dânşii, aşteptând tocmeala şi păstrându-şi pe buze surâsul binevoitor pentru toţi. Bărbaţii însă stăteau încurcaţi, cu privirile aţintite asupra lui, ca şi când într-însul singura lor mântuire.
    Zenobia ofta des şi-şi dădea ochii peste cap, vrând astfel să arate tuturor că e pătrunsă de seriozitatea clipei, iar Ana, topită de ruşine, plângea înăbuşit, căutând să se facă cât mai mică şi să-şi acopere pântecele cu mâinile încrucişate pe care picura în răstimpuri câte-o lacrimă fierbinte.
    Se auzea aspru tictacul ceasornicului de pe scrin, acoperit numai câteva clipe de uruitul unei căruţe pe uliţă.
    În tăcerea ce stăpânea ca o duşmănie mută, zbârnâi apoi deodată vocea lui Vasile, gros şi răguşit, încât toţi parcă se speriară şi întoarseră capetele spre dânsul:
    - Eu nu mă codesc deloc, domnule părinte..... Eu îi dau fata..... Uite-o! Să şi-o ia şi să fie sănătoşi!
    Vorbele acestea desţeleniră amorţeala aşteptării. Ion se mişcă pe scaun, îşi drese glasul puţin şi zise liniştit, dar uitându-se numai sub masă, la picioarele preotului, întinse şi arătând tălpile ghetelor pe care se prelingeau vine subţiri de apă murdară din noroiul lipit pe margini:
    - Nici eu nu mă codesc, că m-ar bate Dumnezeu, numai că vreau să ştiu ce iau şi ce-mi dă.... Am dreptate, domnule părinte, ori n-am?
    Amândoi se adresau numai preotului şi nici nu se uitau unul la altul. Nimeni nu lua în seamă pe Ana şi deci nimeni nu văzu cum înseninarea alungă spaima din ochii ei, pe măsură ce cuvintele bărbaţilor se înmoaie şi se apropie.
    - Îi dau fata acuma, iar după moartea mea, lor le rămâne tot ce am agonisit, că doar n-am să duc nimic pe cealaltă lume..... Cât trăiesc însă nu vreau să rămân pe drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană, făcu Baciu mai răspicat, mereu cu privirea spre Belciug.
    - D-apoi cu fata ce să fac eu, bade Vasile? se ridică atunci şi Ion aprins. Spune-mi dumneata, ce să fac? Am eu avere ca dumneata, am eu pământ?.... Ori dumneata vrei să ne băgăm slugi amândoi ca să nu murim de foame?
    - Să munciţi şi să vă faceţi! strigă Vasile Baciu.
    - Oare?.... Da pân-amu n-am muncit? Pân-amu nu mi-am sfărâmat de ajuns oasele? Că slavă Domnului, cu mâinile în sân n-am stat! Şi am avut oare vreun folos din toată truda? Am rămas tot ca degetul de gol..... S-amu ai vrea să mai hrănesc şi pe fata dumitale, că ţi se pare că dânşii nu-mi sunt până peste cap!
    Arătă cu degetul pe rând, pe tată-său şi pe maică-sa, care dădură din cap foarte posomorâţi, vrând astfel să înduioşeze pe adversar şi să dea o mână de ajutor feciorului.
    - Cât trăiesc eu, nu dau nimic!..... Asta s-o ştii dinainte! Niciun creiţar şi nicio palmă de loc! Mai bine o omor şi o îngrop; cel puţin ştiu c-am omorât-o eu, pentru că nu şi-a ţinut cinstea şi nu m-a ascultat pe mine.... Aşa! Uite-aşa!
    - Apoi dacă-i aşa, degeaba ne-am mai ostenit şi am necăjit pe domnul părinte, zise Ionînvârtindu-şi pălăria în mâini şi îndreptându-se pe scaun ca şi când ar fi dat să se scoale şi s-ar fi răzgândit înainte de a sfârşi mişcarea.
    Belciug, speriat că i s-a stricat planul, ar fi vrut să intervie şi să-i domolească, şi nu ştia cum s-o facă. Tuşi de câteva ori în semn că ar dori să vorbească. Se împânzi iar o tăcere, acum însă nervoasă şi frământată de scârţâitul scaunelor.... Înainte de a deschide el gura, Vasile Baciu izbucni din nou:
    - Dac-ai socotit să-ţi baţi joc de fată ca să-mi smulgi moşia, apoi rău te-ai socotit, că nu ţi-ai găsit omul.... Nu, nu, băiete!.... Hm.... Ştiu că ţi-ar plăcea.... Dar eu.... hm..... lasă pe mine..... Nu, nu, Ioane, să mă ferească Dumnezeu şi Maica Precistă!
    În clipa următoare Ion, Zenobia şi Glanetaşu protestară indignaţi, acoperind îndemnurile la cumpătare ale preotului.
    De-abia acuma se rupse gheaţa aievea şi se încinse o vorbăraie de vreo trei ceasuri, aci apropiindu-se, aci gata să se ia de păr, ca peste un minut să se mulcomească iar. Numai Ana tăcea mâlc şi suspina, ca o osândită care-şi aşteptă verdictul.
    În sfârşit Vasile Baciu consimţi să dea cinci loturi şi o pereche de boi, dar pământurile să fie scrise pe numele Anei.
    Ion însă ţinea morţiş că-i trebuie toată moșia, deoarece Baciu nu mai e în stare să o muncească, fiind cam bătrân, și încredințându-l că, drept recunoștință, îi va purta de grijă și nu-i va ieși niciodată din cuvânt.
    Când ajunseră aici, Belciug se ridică triumfător. Greu a fost să înceapă tocmeala. De-acuma au să se dea la brazdă, oricât s-ar mai ciondăni. Dar atâta vorbărie îl plictisi în cele din urmă, mai ales văzând că se înserează și încă n-au căzut la învoială. Astfel îi trimise să continue acasă hărțuiala și, dând mâna cu bărbații, le zise zâmbind:
    - Ei, să fie într-un ceas bun și cu noroc! și la nuntă să nu uitați nici pe Dumnezeu din cer nici biserica lui de pe pământ!
    Ciorovăiala dintre potrivnici se reluă se reluă mai aprigă pe drum. Se amenințau, se înjurau, se opreau, dădeau din mâini, își șopteau cine știe ce, dar tocmeala nu mai înainta deloc. Când sosiră în fața casei lui Vasile Baciu, amândoi se gândiră să lase așa cum vrea celălalt și să sfârșească, și totuși se răzgândiră repede nădăjduind fiecare că amânarea va aduce apă la moara lui. Singură Ana era zorită, tremura și se uita rugătoare când la tatăl ei, când la Ion, înfricoșată că se vor despărți fără a-i hotărî soarta sau a-i fi curmat suferințele. Și într-adevăr, se despărțiră jurându-se, atât flăcăul cât și Vasile, că ori rămâne cum au spus ori nici să nu se mai întâlnească.
    Vasile Baciu, simțindu-se gâtuit, plesnea de mânie și, ca să se răcorească, găsi un clenci Anei și o bătu iar până când o umplu de sânge.
    Toată noaptea și a doua zi fu crâmpoțit de gânduri negre. Înțelegea acum lămurit ceea ce bănuise de când a prins de veste că feciorul Glanetașului umblă să sucească mintea Anei:
    „Vasăzică vrea să-mi ia pământurile!”
    Îi răsăreau sudori reci pe frunte gândindu-se că va fi nevoit până la urmă să se îndoaie și să trăiască din mâna calicului.
    Își fierbea creierii căutând să născocească un mijloc care să-l scape din ghearele hoțului și se bucura numai la închipuirea că ar putea găsi ceva să-l înșele cât mai cumplit.
    Dar oricât se căznea, nu putea stoarce nimic. Poate dacă l-ar mai amenința că va lăsa pe Ana să nască și că nu o va mărita niciodată? Amenințarea i se părea atât de slabă, încât nici el însuși n-o credea. Mai mult l-ar întărâta.
    Ion era vesel și mulțumit. Era sigur că până la urmă Vasile Baciu îi va da tot și-și făcea mereu cruce mulțumind lui Dumnezeu că l-a ajutat să izbândească. A doua zi în zori cutreieră hotarul să cerceteze mai bine toate locurile viitorului său socru  și să se bucure văzându-le, fiindcă de-acuma sunt ale lui. Pe la amiază se sfădi rău cu Glanetașu  care iar încercă să-l sfătuiască să nu întindă coarda prea tare.
    - Decât m-ai învăța pe mine, mai bine ai pune și dumneata mâna pe ceva, că mănânci pâinea lui Dumnezeu degeaba, mai rău ca un trântor! îi strigă feciorul cu dispreț.
    Seara, însoțit de mă-sa, de Floarea, nevasta lui Macedon Cercetașu, și de soacra primarului, o babă specialistă la pețituri și tocmeli, se duse la Vasile Baciu care de altfel îi aștepta și chiar chemase pe Firoana și nevasta dascălului Simion Butunoiu să poată ține piept asalturilor. Ana îndulcise o cupă de rachiu, căci băutura dezleagă limbile și îmblânzește inimile. Toată târguiala fu reluată de la început cu mai multă râvnă și violență, fiecare parte urmărind să păcălească cât mai tare pe potrivnic. Cuvântul însă îl aveau îndeosebi femeile care se certau țigănește și, drept dovezi și argumente, se ocărau întâi unele pe altele, apoi pe Ion, pe Ana, pe Glanetașu, pe Baciu și toate neamurile lor cunoscute și necunoscute.
    În loc de apropiere, mai rău se înrăiră și se despărțiră hotărâți să nu mai reînceapă convorbirile, ceea ce, firește, nu-i împiedică să se întâlnească iar peste câteva zile și iar să se certe fără rezultat.
    Deoarece, tot ciorovăindu-se, intrară în Postul Mare, Vasile Baciu se gândi că cununia nu se poate face în niciun caz până după Paști, se lăsă mai greu spre a câștiga timp pentru a găsi mijlocul de a-și înșela ginerele. Dar nici Ion nu se grăbea deloc și se prăpădi de râs când Vasile Baciu vru totuși să-l sperie că nu-i mai dă pe Ana.
    Apoi, cu două săptămâni înaintea sărbătorilor, se învoiră într-o jumătate de ceas, încât flăcăul se miră cât s-a făcut Baciu de îngăduitor. Primi să-i dea zestre toate pământurile și amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora. Deocamdată, după cununie, Ana se va muta la Glanetașu, împreună cu o pereche de boi, un cal, o vacă cu vițel, o scroafă cu șapte purcei, un car nou și altele mai mărunte ce se cuvin unei mirese și neveste tinere. În aceeași zi se duseră la notar pentru înștiințările legale și pe urmă la preot să facă strigările de cuviință așa fel ca nunta să se serbeze a doua duminecă după Paști.
    Din clipa aceasta, Vasile Baciu trăi într-o zbuciumare parcă el ar fi fost mirele. Toată ziua nu-și găsea locul și nu mai știa cum să-și ascundă nerăbdarea. De teamă să nu scape vreo vorbă trădătoare, nu mai dădea pe la Avrum, dar bea mai mult ca de obicei seara. Acum i se părea că vremea trece prea anevoie și-l rodea frica să nu-i strice cineva sau ceva socotelile.

                                                                     4.

                                      După întrevederea cu preotul român, Titu se simțea alt om, mai luminat, mai curat. Se gândi mult la viața lui de până atunci și o găsi stearpă și rușinoasă. Parcă umblase prin lume cu ochii închiși, de nu văzuse nimic. Plăcerea lui de-a vorbi ungurește i se părea acum nespus de caraghioasă. Ce folos că măzgălise poezii, când sufletul lui fusese înțelenit în nesimțire? Ce folos că citea tot ce-i cădea în mână, împuindu-și mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să știe ce se petrece în jurul lui? Ce să mai închipuiești drame și tragedii pentru glorie, când în fața ta se desfășoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muțenia ei decât orice născociri romantice?
    - Menirea mea este să trăiesc în mijlocul neamului vitregit de soartă, să-i alin suferințele, să-i simt durerile, să fiu sprijinul lui! își zicea dânsul cu mândrie în clipele de însuflețire.
    Seara stătea tolănit pe canapeaua ce-i slujea drept pat, nu aprindea lumina și făcea zeci de planuri de viitor, care de care mai vijelioase. Se vedea când cu făclia în mână, în fruntea unei mulțimi imense de țărani, călăuzindu-i spre lupta de dezrobire, când rătăcitor din sat în sat, mângâind jelaniile oamenilor năpăstuiți, învățându-i cum să-și ușureze traiul și ațâțând în sufletele lor focul nădejdii de mai bine, când în capul unui grup de soldați cu un steag tricolor fâlfâind în vânt.
    Își zugrăvea în minte chinurile ce le va îndura vitejește pentru poporul lui și foarte deseori se visa în fundul unei temnițe, legat în lanțuri și totuși fericit în inimă, simțindu-se martir care prin jertfa sa trebuie să smulgă izbânda tuturor.
    Și închipuirile acestea îi umpleau ființa de plăceri sufletești nebănuite.
    În lumina zilei însă, zâmbea de visurile îndrăznețe ca niște aiurări bolnave și-și zicea că, în locul lor, ar fi mai frumos să făptuiască acuma ceva. Toate planurile și hotărârile nu fac doi bani dacă rămân neîmplinite. Îl rodea nevoia de a porni îndată și se necăjea că nu știe ce ar putea face, parcă sub aripile sufletului i-ar atârna picioare de plumb.
    Avu o bucurie când îi dădu prin gând să rupă toate relațiile cu toți ungurii și să nu vorbească decât românește. Și fiindcă la cancelarie trebuia să scrie ungurește hârtiile oficiale, îl cuprinse scârba de slujba ce o făcea.
    Totuși, pe Roza Lang n-o uita și chiar se gândea cum ar putea-o așeza și pe ea în cadrul vieții lui noi, fără a-și încurca năzuințele. Îi era rușine însă când își amintea că i-a declarat dragoste în ungurește și că întâia lui iubire pătimașă e o unguroaică. Se consola zicându-și că nu e imposibil ca Roza să fie ovreică, precum e și Lang, iar atunci n-ar mai exista nicio piedică în fața amorului lor, știut fiind că pentru ovrei nu există sentimentul național.
    Deoarece trecuseră câteva săptămâni de când se despărțise de ea, acuma n-o mai dorea cu atâta înverșunare, dar era sigur că, dacă ar revedea-o, ar iubi-o mai nebunește. De aceea hotărî că iubirea aceasta nu e în contrazicere deloc cu planurile lui și că, în general, ura niciodată nu poate cuprinde pe femeile asupritorilor. Spre a fi cu totul liniștit, făcu legământ că o va învăța și pe ea românește.
    Acuma, după ce credea că și-a tras o nouă linie călăuzitoare în viață, notarul Friedman îi era indiferent. În inima lui îl privea de la o înălțime foarte mare și-l considera mai puțin ca pe un buștean de carne. Rău îi părea doar că notarul nu pricepea schimbarea lui. Dacă ar fi priceput, i-ar fi făcut imputări, ceea ce l-ar fi bucurat. Prinse însă simpatie de vajnicul student care se înfuria că Titu nu mai vrea să vorbească deloc ungurește și care nu-l mai scotea din „șovinist” și „agitator”.
    Avea remușcări că n-a căutat până acuma să cunoască măcar din cărți România, țara spre care se îndreaptă azi toate gândurile lui înaripate. Era nenorocit că nu-și poate procura nici cel puțin câteva vederi din „paradisul românesc”, cum o botezase dânsul într-o discuție cu notarul. Găsea criminali pe toți dascălii români care nu sunt în stare să înfrunte opreliștile guvernului unguresc și să învețe pe elevi a respira aerul patriei lor adevărate.
.....................................................................................