marți, 21 iunie 2016

Noaptea de iulie, Alexandru Macedonki

A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire...
Văd că-mi trece tinereţea, văd că anii mi se duc,
Şi mi-e sete de plăcere, şi mi-e sete de iubire,
Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.

Numai aurul, el singur, îmi lipseşte-n astă lume,
Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios...
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios ?

Pică plâns al tinereţei pe un sân ce nu palpită,
Ai avut să-l cumperi, e al tău până în zori...
Veştejeşte-te-a mea buză pe o buză veştejită,
Şi tu, suflete, visează că aduni cereşti comori.

Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,
Îti acoperă vederea - fugi în colţu-ntunecos,
Prin fereastră mă fixează luna rece şi spectrală
Ca un doctor ce se uita la chip de ofticos.

A! desigur, masca blondă avea altfel de privire
Când pe ţărmurile de-aur ale lacului Leman
Surâdea printre frunzişuri la întâia mea iubire
Vis mai lung decât un secol în coprinsul unui an.

A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieţei mele
E-nsemnată cu roşeaţa simţimintelor dintâi,
Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.

Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna
Dar fiindcă simt şi astăzi ca rămas-am tot al tău,
Dă te rog în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
Roag-o calea să-şi urmeze, voi să scap de ochiul său.

Zi-i să meargă pe oriunde e suava fericire,
Să-şi încarce a ei rază cu al florilor arom,
Să zâmbească voluptatei ce se naşte din iubire,
Dar să uite pe oricine a uitat că este om.

luni, 20 iunie 2016

Crimă şi predeapsă, Dostoievski

.........................................................
                                          22.

                       - Din ceea de mi-ai povestit fiind pe jumătate beat, spuse tăios Raskolnikov, m-am convins că nu numai că n-ai renunţat la intenţiile dumitale ticăloase cu privire la sora mea, dar chiar că eşti preocupat de ele mai mult decât oricând. Sunt informat că astăzi dimineaţa sora mea a primit o scrisoare. Dumneata ai avut vreme să pui ceva la cale... şi chiar dacă, între timp, ţi-ai găsit în drum o nevastă, asta nu înseamnă nimic. Vreau să mă încredinţez cu ochii mei...
    Despre ce voia să se încredinţeze cu ochii lui, e greu de spus şi, desigur, nici el nu ştia prea bine.
    - Aşa! Vrei poate să chem poliţia?
    - Cheam-o!
    Rămăseseră din nou unul în faţa celuilalt. În cele din urmă, Svidrigailov îşi schimbase expresia feţei. Văzând că Raskolnikov nu s-a speriat deloc de ameninţările lui, îşi luă aerul cel mai vesel şi prietenos.
    - Ce om! Anume n-am deschis vorba despre afacerea dumitale, cu toate că, fireşte, ard de curiozitate. Este un caz fantastic. Voiam sa amân discuţia pe alta dată, dar, zău, dumneata eşti în stare să scoţi din sărite şi pe un mort... Hai să mergem, deşi îţi spun dinainte: intru acasă numai pentru o clipă, ca să iau bani; apoi îmi încui locuinţa, iau o birja şi mă duc să-mi petrec toată seara la Ostroave. Ce nevoie ai să te ţii de mine, spune şi dumneata?
    - Deocamdată te însoţesc până acasă, dar nu mă duc la dumneata, ci la Sofia Semionovna, să-i cer scuze că n-am fost la înmormântare.
    - Fă cum doreşti, dar Sofia Semionovna nu este acasă. E plecată să-i ducă pe copii la o bătrânică, o veche prietenă de a mea şi epitroapă a nu ştiu cărui orfelinat. Am fermecat-o pe această doamnă, plătind o sumă pentru cei trei puişori ai Katerinei Ivanovna şi, în afară de aceasta, am făcut şi o danie pentru orfelinatul ei; în sfârşit, i-am spus povestea Sofiei Semionovna, în toate amănuntele, fără să ascund nimic. I-a făcut o impresie extraordinară. Şi de aceea a fost poftită Sofia Semionovna să se prezinte chiar azi la hotelul X, unde bătrâna cucoană locuieşte temporar când vine de la ţară.
    - N-are a face, am sa trec totuşi pe la dânsa.
    - Cum vrei, dar eu nu te însoţesc în această seară; ce rost are? Uite că am ajuns. Ascultă, eu sunt sigur că mă priveşti cu suspiciune numai fiindcă până acum am fost delicat, nu te-am plictisit şi n-am încercat să te descos... pricepi ce vreau să spun? Acest lucru ţi s-a părut neobişnuit; sunt gata să pun rămăşag că aşa este! Să mai fii delicat după asta!
    - Socoti delicat sa tragi cu urechea la uşă?
    - A, despre asta vorbeşti? râse Svidrigailov. M-ar fi mirat nespus dacă, după toate câte au fost, ai fi trecut peste acest amănunt. Ha! ha! Deşi am înţeles câte ceva din cele ce i-ai îndrugat atunci Sofiei Semionovna, spune-mi, totuşi, ce înseamnă asta? Poate că sunt un retrograd şi nu pricep nimic. Lămureşte-mă, te rog, dragul meu! Luminează-mi mintea cu teoriile cele noi!
    - N-ai putut să auzi nimic, minţi!
    - Nu despre asta, nu despre asta vorbesc (cu toate că eu într-adevăr am auzit ceva), nu, eu mă refer la faptul că dumneata te indignezi într-una! Schiller din sufletul dumitale se revoltă. Şi acum poftim - e împotriva celor care ascultă pe la uşi! Dacă-i aşa, atunci du-te şi spune acolo unde se cuvine că uite ce s-a întâmplat cu dumneata, cum ţi-a cam dat greş teoria. Iar dacă crezi că pe la uşi nu-i voie să asculţi, dar pe bătrâne e voie să le loveşti în cap cu ce se nimereşte, după bunul dumitale plac, atunci fugi cât mai iute în America! Fugi, tinere! Poate că mai este timp. Sincer îţi spun. N-ai bani? Îţi dau eu de drum.
    - Nici nu mă gândesc, îl întrerupse Raskolnikov cu dezgust.
    - Înţeleg (de altfel, nu te obosi, daca nu vrei, poţi să nu răspunzi). Înţeleg ce fel de probleme îţi pui: morale, nu-i aşa? Problema omului şi a cetăţeanului? La dracu', ce nevoie ai de ele acum? He-he! Fiindcă tocmai eşti cetăţean şi om? Dacă-i aşa, atunci trebuia să ţi le pui mai înainte şi să nu te apuci de o treabă care te depăşeşte; acum n-are rost sau, dacă e aşa, împuşcă-te! Sau nu te atrage?
    - Mi se pare ca dumneata vrei să mă enervezi anume ca să-ţi întorc spatele şi să plec...
    - Om ciudat ce eşti, uite ca am ajuns, poftim sus pe scara. Uite, acolo, este intrarea Sofiei Semionovna şi vezi şi dumneata că nu-i nimeni acasă! Nu mă crezi? întreabă-l pe Kapernaumov - ea le lasă cheia când pleacă. Uite-o şi pe madam Kapernaumov. Cum? (E cam surdă.) A plecat? Unde? Ai auzit? Nu, n-are să vină până seara târziu. Şi acum, hai la mine. Doar ai vrut să vii la mine? Poftim, suntem în locuinţa mea. Madame Reslih nu este acasă. Femeia asta se agită mereu, dar este de treabă, te încredinţez... Ţi-ar putea fi de folos dacă ai fi ceva mai rezonabil. Şi acum uite: iau din biroul meu un bilet de cinci la sută (priveşte câte am!), ăsta are să se duca astăzi la zaraf. Ai văzut? Acum nu mai am pentru ce să-mi pierd vremea aici. Încui biroul, încui locuinţa şi iată-ne pe scară. Dacă vrei, hai să luam o birja! Eu mă duc la Ostroave. Nu te atrage o mică plimbare? Iau trăsura până la Elaghin. Cum? Refuzi? Nu mai poţi? De ce să nu mergem? Are să plouă, dar nu-i nimic, tragem coviltirul...
    Svidrigailov se şi urcase în trăsură.
    Raskolnikov socoti că, cel puţin pentru moment, bănuielile lui nu erau întemeiate. Fără să răspundă un cuvânt, îi întoarse spatele şi-o luă înapoi spre Sennaia. Dacă ar fi întors măcar o dată capul, ar fi văzut că Svidrigailov, după ce făcu o sută de paşi cu trăsura, plăti birjarului şi coborî pe trotuar. Dar el nu se întoarse, nu văzu nimic şi coti după colţ.
    Un adânc dezgust îl îndemna sa se depărteze cât mai mult de Svidrigailov.
    „Cum de am putut măcar o clipă să aştept ceva de la acest ticălos grosolan, de la acest om stricat, libidinos şi mârşav?", exclamă el fără voie.
    Ce-i drept, această condamnare o rostise cam pripit și ușuratic. Era ceva în Svidrigailov, în felul lui de a fi, original și oarecum misterios.
    În privința Duniei, Raskolnikov rămase adânc convins că Svidrigailov nu renunțase la ea. Dar era prea greu, prea de neîndurat să se gândească la acest lucru!
    Ca întotdeauna când rămânea singur, după douăzeci de paşi, se cufunda într-o adâncă visare. Se urcă pe pod, se opri lângă parapet şi-şi aţinti ochii asupra apei.
    În aceeaşi clipă, puţin mai încolo se afla Avdotia Romanovna.
    Urcându-se pe pod, trecuse pe dinaintea ei fără s-o vada. Iar Dunecika încă nu-l văzuse niciodată astfel pe stradă şi-l privea mirată, aproape speriată.
    Se opri, neştiind ce să facă: să-l strige sau nu?
    Deodată, îl zări pe Svidrigailov, care se apropia grăbit, venind dinspre Sennaia. Dar Svidrigailov părea că se apropie cu grijă, făcând pe misteriosul.
    Nu urcă pe pod - se opri mai la o parte, pe trotuar, căutând să facă în așa fel ca Raskolnikov să nu-l vadă. O zărise pe Duniă şi începu să-i facă semne. I se păru că o roagă să nu-şi strige fratele, să-l lase în pace, şi că o cheamă la el.
    Aşa şi făcu. Se depărtă încet de Raskolnikov şi îl ajunse pe Svidrigailov.
    - Să mergem mai iute, şopti acesta. N-aş vrea ca Rodion Romanovici să afle despre întâlnirea noastră. Vă previn că am stat împreună într-un tractir din apropiere, unde m-a găsit singur, şi abia am putut să scap de el! Nu ştiu de unde ştie despre scrisoarea mea către dumneavoastră şi bănuieşte ceva. Bineînţeles, nu dumneavoastră i-aţi spus. Dar dacă nu i-aţi spus dumneavoastră, atunci cine?
    - Am cotit după colţ, îl întrerupse Dunia. Acum fratele meu nu ne mai poate vedea. Vă spun hotărât că mai departe n-am să merg. Spuneţi aici tot ce aveţi de spus; toate acestea pot fi spuse şi în stradă.
    - În primul rând ceea ce am eu de spus nu poate fi spus în stradă; în al doilea rând, trebuie s-o ascultaţi pe Sofia Semionovna; în al treilea rând, am să vă arăt unele documente... Şi, în sfârşit, dacă  nu acceptaţi să intraţi la mine, refuz să vă dau orice explicaţie şi plec. Totodată, vă rog să nu uitaţi că  unsecret foarte interesant al iubitului dumneavoastră frate se află cu desăvârşire în mâinile mele.
    Dunia se opri şovăitoare, uitându-se pătrunzător la Svidrigailov.
    - De ce vă temeţi? spuse acesta liniştit. Oraşul nu-i sat. Şi până şi la ţară mi-aţi făcut mai mult rău mie decât dumneavoastră, așa că aici...
    - Aţi prevenit-o pe Sofia Semionovna?
    - Nu, nu i-am spus niciun cuvânt şi nici nu sunt cu totul sigur că este acasă. De altfel, cred că este acasă. Azi şi-a înmormântat ruda; nu-i o zi să se ducă în vizită. Până una-alta, n-aş vrea să vorbesc nimănui despre toate acestea şi chiar mă căiesc într-o oarecare măsură că v-am dezvăluit dumneavoastră ce ştiu. Orice imprudenţă, în astfel de cazuri, este echivalentă cu un denunţ. Locuiesc aici, în casa de care ne apropiem. Uitaţi-vă: acesta este portarul casei noastre - mă cunoaşte foarte bine; poftim, mă salută... vede că vin cu o doamnă şi, desigur a şi avut timpul să vă privească faţa, iar acest lucru ar putea să vă liniştească, dacă vă temeţi atât de mult de mine şi mă suspectaţi. Iertaţi-mă că vă spun toate acestea atât de brutal. Stau cu chirie aici. De Sofia Semionovna mă desparte un singur perete; dânsa de asemenea a subînchiriat la nişte locatari. Tot etajul acesta este plin de chiriaşi. Şi atunci, de ce vă temeţi ca un copil? Ce este atât de spăimântător în mine?
    Obrazul lui Svidrigailov se strâmbă într-un zâmbet îngăduitor; dar, de fapt, nu avea deloc chef să zâmbească. Inima îi bătea cu putere și suflarea i se tăia. Vorbea anume foarte tare ca să-şi ascundă emoţia; dar Dunia nu observă nimic deosebit; prea o enervase observaţia că se teme ca un copil, ca să mai bage de seamă altceva.
    - Cu toate că ştiu că sunteţi un om... fără onoare, nu mă tem defel. Arătaţi-mi drumul, zise ea, în aparenţă foarte liniştită, dar faţa îi era palidă.
    Svidrigailov se opri în faţa locuinţei Soniei.
    - Daţi-mi voie să întreb dacă este acasă. Nu este. Păcat! Dar ştiu că trebuie să se întoarcă foarte repede. Dacă a ieşit, atunci nu s-a putut duce decât la o doamnă, în privinţa orfanilor la care ţine. Le-a murit mama. M-am ocupat şi eu de chestiunea asta şi i-am dat o mână de ajutor. Dacă Sofia Semionovna nu se înapoiază în zece minute, am s-o trimit la dumneavoastră chiar astăzi, dacă vreţi; iată şi locuinţa mea. Aici sunt cele două odăi pe care le ocup. Dincolo, după uşă, șade gazda mea, doamna Reslih. Acum uitaţi-vă aici, am să vă arăt documentele cele mai importante: uşa din dormitorul meu duce la aceste două odăi absolut goale, care sunt de închiriat. Priviţi... va rog să vă uitaţi cu cea mai mare atenţie.
    Svidrigailov ocupa două odăi mobilate, destul de încăpătoare. Dunecika se uita, neîncrezătoare, în jurul ei, dar nu văzu nimic deosebit nici în mobilierul camerelor, nici în împărţirea lor, cu toate că ar fi putut să observe, de pilda, că locuinţa lui Svidrigailov era situată între două apartamente oarecum nelocuite. Intrarea la el nu era de-a dreptul din galerie, ci prin două camere ale gazdei, aproape goale.
    După ce descuie uşa din dormitor, încuiată cu cheia, Svidrigailov îi arătă încă o cameră goală care era de închiriat. Dunecika se opri în prag, neînţelegînd de ce este poftită să o cerceteze, dar Svidrigailov se grăbi s-o lămurească.
    - Uitaţi-vă, aici în această a doua cameră mai mare. Observaţi uşa aceasta încuiată cu cheia. Lângă ea se afla un scaun, unul singur în cele două odăi goale: l-am adus din apartamentul meu, ca să-mi fie mai la îndemână să ascult. Dincolo, în dosul uşii, se află masa Sofiei Semionovna; acolo a stat dânsa de vorbă cu Rodion Romanovici. Iar eu am stat dincoace şi am ascultat; două seri de-a rândul am stat pe scaun şi am ascultat de fiecare data câte două ceasuri şi, fireşte, am putut sa aflu câte ceva, nu-i aşa?
    - Aţi tras cu urechea la uşă?
    - Da, am ascultat la uşă; acum să mergem la mine; aici nu avem pe ce să şedem.
    O conduse pe Avdotia Romanovna înapoi în prima odaie care-i servea drept salon, şi o pofti să ia loc pe scaun. El se aşeză la capătul celălalt al mesei, la o distanţă de cel puţin un stânjen, dar pesemne că în ochii lui ardea din nou acea flacără care o mai speriase odată pe Dunecika.
    Ea tresări fără să vrea şi, deşi voia sa se arate foarte stăpână pe sine, se uita încă o dată, bănuitoare, de jur împrejur. În cele din urmă, îşi dădu seama de izolarea apartamentului. Vru să întrebe dacă cel puţin gazda era acasă, dar nu întrebă... din mândrie. Şi apoi, o suferinţă infinit mai mare decât teama pentru ea însăşi îi umplea sufletul şi îi chinuia inima.
    - Iată scrisoarea dumneavoastră, începu dânsa, punând-o pe masă. Este cu putinţă ce scrieţi aici? Faceţi aluzie la o crimă pe care pretindeţi că ar fi săvârşit-o fratele meu. Aluzia este prea limpede ca să mai daţi înapoi. Să ştiţi însă că am mai auzit despre acesta poveste absurdă şi că nu cred nimic, nici un cuvânt. Este o bănuială mârșavă și ridicolă; cunosc și cauzele care au creat-o. Dumneavoastră mi-ați promis dovezi: vorbiți! Dar să știți dinainte că nu vă cred! Nu cred nimic!....
    Dunecika spuse toate acestea foarte repede și o clipă tot sângele îi năvăli în obraji.
    - Dacă n-aţi crede nimic, aţi fi riscat oare să veniţi singură la mine? Pentru ce aţi venit? Din simplă curiozitate?
    - Nu mă chinuiţi, vorbiţi odată!
    - N-am ce spune, sunteţi o fată curajoasă! Credeam, în adevăr, că o să-l rugaţi pe domnul Razumihin să vă însoţească până aici. Dar nu l-am zărit nici cu dumneavoastră, nici prin preajma noastră, m-am uitat bine, asta dovedeşte curaj şi înseamnă că aţi vrut să-l menajaţi pe Rodion Romanovici. De altfel tot ce faceţi este divin... Cât despre fratele dumneavoastră, ce v-aş putea spune? L-aţi văzut adineauri. Cum v-a părut?
    - Doar nu vă întemeiaţi numai pe asta?
    - Nu, nu numai pe asta, ci pe propriile lui vorbe. A venit de două ori la rând seara, aici, la Sofia Semionovna. V-am arătat unde au şezut ei. A mărturisit totul fetei. Este un ucigaş. A ucis o bătrână, văduva unui funcţionar, cămătăreasă, la care el însuşi amaneta unele obiecte: a ucis-o şi pe sora ei, o precupeaţa cu numele Lizaveta, care a intrat întâmplător în casă în clipa aceea. Le-a ucis pe amândouă cu toporul pe care-l adusese cu el. Le-a ucis ca să le jefuiască, şi le-a jefuit; a luat banii şi unele obiecte de valoare... Toate acestea le-a spus cuvânt cu cuvânt Sofiei Semionovna. Numai ea îi cunoaşte secretul, dar n-are nici un amestec în acest asasinat; dimpotrivă, în timpul mărturisirii lui s-a îngrozit ca şi dumneavoastră acum. Dar fiţi pe pace, ea n-are să-l trădeze.
    - E cu neputinţă! şoptiră slab buzele palide, ca împietrite, ale Duniei, care se înăbuşea. E cu neputinţa, n-avea nici un motiv, nici cel mai mic motiv... Este o minciună! O minciună.
    - A jefuit, acesta este motivul. A luat bani şi obiecte. Ce-i drept, după cum a mărturisit singur, nu s-a folosit nici de bani, nici de obiectele acelea, şi le-a ascuns sub o piatră unde zac şi acum. Dar asta numai fiindcă n-a cutezat să se folosească de ele.
    - Dar este verosimil ca el sa fure, să jefuiască? E cu putinţă ca el să se fi gândit la una ca asta? strigă Dunecika, sărind de pe scaun. Doar l-aţi cunoscut, l-aţi văzut. Poate el fi un hoţ? Părea că-l implora pe Svidrigailov: uitase cu totul frica ei.
    - Această categorie, Avdotia Romanovna, cuprinde mii şi milioane de varietăţi. În genere, un hoţ fură şi ştie că este un ticălos; eu însă am auzit despre un om foarte de treabă care a jefuit poşta; cine ştie, poate că fratele dumneavoastră a crezut cu adevărat ca face un lucru mare. Bineînţeles, eu însumi n-aş fi crezut, după cum nu credeţi nici dumneavoastră toată istoria asta, dacă mi s-ar fi povestit. Dar am auzit-o chiar din gura lui. El i-a explicat Sofiei Semionovna toate motivele, iar ei nu-i venea să-şi creada urechilor, dar până la urma s-a convins, fiindcă i le spunea chiar el.
    - Şi care sunt... aceste motive?
    - Este o poveste lungă, Avdotia Romanovna. Cum să vă spun, este vorba de o anumita teorie, aceeaşi teorie după care eu, bunăoară, socot că fărădelegile izolate sunt admisibile daca ţelul este bun. Un singur rău şi o sută de fapte bune! Apoi, firește, este dureros pentru un tânăr plin de merite şi cu un orgoliu nemaipomenit sa ştie că dacă ar avea numai trei mii de ruble, cariera lui, tot viitorul, tot scopul vieţii lui s-ar schimba; şi el nu are aceste trei mii de ruble. Adăugaţi pe deasupra enervarea provocată de foame, de locuinţa strâmtă, de zdrenţele pe care le poartă, de înţelegerea clară a „superbei" sale situaţii sociale şi, totodată a poziţiei surorii şi mamei lui. Dar cel mai mare rol l-au jucat desigur orgoliul, mândria si vanitatea; Dumnezeu ştie, poate că având numai însuşiri bune... Să nu credeţi cumva că-l învinuiesc, eu nu-l învinuiesc defel, şi nici nu e treaba mea. A fost la mijloc şi o teorie a lui proprie - o teorie după care oamenii se împart, vedeţi dumneavoastră, în material uman, adică oameni de rând, şi în oameni deosebiţi, adică oameni cărora le este permis orice, care prin esenţa lor superioara nu se supun legilor, ci, dimpotrivă, ei făuresc aceste legi pentru ceilalţi, adică pentru materialul uman, pentru pleavă. O teorie oarecare: une theorie comme une autre. Îl pasiona grozav personalitatea lui Napoleon, adică, propriu-zis, îl pasiona faptul că mulţi oameni geniali nu ţin seama de răul izolat, ci trec peste el fără să stea pe gânduri. Mi se pare că şi-a închipuit că este un om genial - adică a fost sigur de acest lucru un timp. A suferit grozav şi mai suferă şi acum la gândul că a ştiut să făurească o teorie, dar n-a fost în stare să treacă limita fără să stea pe gânduri şi că, deci, nu este un om genial. Şi asta, desigur, este grozav de umilitor pentru un tânăr ambiţios, mai ales în secolul nostru...
    - Dar remuşcările, conştiinţa? Îi refuzaţi aşadar orice simţ moral? Poate el fi aşa?
    - Eh, Avdotia Romanovna, acum toate s-au încurcat, adică, de fapt, niciodată n-a fost prea multă ordine pe lume. Ruşii noştri sunt, în general, oameni cu sufletul larg, larg ca şi ţara lor, şi extrem de înclinaţi spre tot ce e fantastic şi dezordonat; dar e mare bucluc să ai sufletul larg, când nu eşti totodată şi genial. Vă aduceţi aminte cât am discutat pe aceasta tema între patru ochi, după masa de seară, pe terasa din gradină?... Dumneavoastră mă dojeneaţi tocmai pentru aceasta largheţă de suflet. Cine ştie, poate că în vreme ce noi discutam acolo, el zăcea aici şi-şi desăvârşea teoria. La noi, în societatea cultă, nu exista tradiţii sacre din cale-afară, Avdotia Romanovna; doar poate câte unul şi le formează din cărți... sau deduce câte ceva din letopiseţe. Dar asta o fac mai ales oamenii de ştiinţă, care, între noi fie vorba, sunt nişte nătăfleţi, aşa că unui om de lume nici nu-i șade bine să se ia după ei. De altfel, îmi cunoaşteţi părerile; nu învinuiesc absolut pe nimeni. Eu sunt un trântor şi rămân ca atare. Şi despre asta am vorbit de nenumărate ori. Am avut chiar şi fericirea să vă trezesc interesul cu părerile mele... Sunteţi foarte palidă, Avdotia Romanovna!
    - Cunosc această teorie. Am citit articolul lui publicat într-o revistă, vorbeşte despre oamenii cărora le este totul permis... Mi l-a adus Razumihin...
    - Domnul Razumihin? Articolul fratelui dumneavoastră? Publicat într-o revistă? Există un asemenea articol? N-am ştiut. Trebuie sa fie interesant. Dar unde plecaţi, Avdotia Romanovna?
    - Vreau s-o văd pe Sofia Semionovna, rosti Dunecika cu glasul stins. Cum să ajung la dânsa? Poate că s-a întors; vreau neapărat s-o văd chiar acum. Să-mi...
    Avdotia Romanovna nu isprăvi; răsuflarea i se tăie.
    - Sofia Semionovna n-are să se înapoieze până la noapte. Aşa cred eu. Trebuia să vină foarte repede, iar dacă nu, atunci foarte târziu.....
    - A, va să zică, minți! Văd.... ai mințit!.... ai mințit! Nu te cred! Nu te cred! strigă Dunecika într-un acces de furie, pierzându-și stăpânirea de sine.
    Aproape leșinată, se prăbuși pe scaunul pe care Svidrigailov se grăbi să-l împingă spre ea.
    - Avdotia Romanovna, ce-i cu dumneavoastră, veniţi-vă în fire! Poftim apă. Luaţi o înghiţitură...
    O stropi cu apă. Dunecika tresări şi-şi reveni.
    - Efectul a fost prea puternic! murmură că pentru el Svidrigailov, încruntându-se. Avdotia Romanovna, liniştiţi-vă! Să ştiţi că el are prieteni. O să-l salvăm, o să-l scoatem din încurcătură. Vreţi să-l duc în străinătate? Am bani; în trei zile îi fac rost de bilet. Cât despre faptul că a ucis, fratele dumitale are sa facă o mulţime de fapte bune, care au să şteargă tot. Nu va faceţi griji. Poate încă să ajungă un om mare. Ce-i cu dumneavoastră? Cum vă simţiţi?
    - Om hain. Îţi baţi joc de mine. Lasă-mă...
    - Unde? Unde plecaţi?
    - Vreau să mă duc la el. Unde este? Ştii unde este? De ce uşa asta este încuiată? Am intrat prin ea şi acum este încuiată cu cheia. Când ai avut timp s-o încui?
    - Nu trebuie să se audă în toată casa ce vorbim noi aici. Nu-mi bat joc defel; m-am săturat numai să folosesc acest limbaj. Unde să va duceţi aşa cum sunteţi acum? Vreţi să-l împingeţi la pierzanie? O să-l faceţi să se înfurie şi are să se predea. Trebuie sa ştiţi că este urmărit, că i s-a dat de urmă. N-o sa faceţi altceva decât să-l trădaţi. Staţi puţin: l-am văzut şi am stat de vorbă cu el chiar adineauri: mai poate fi salvat... Staţi, aşezaţi-vă, să ne gândim împreună. V-am chemat tocmai ca să vedem împreună ce-i de făcut. Dar aşezaţi-vă odată!
    - Cum ai putea să-l salvezi? Oare mai poate fi salvat?
    Dunia se aşeza.
    Svidrigailov îşi apropie scaunul.
    - Toate acestea depind de dumneavoastră, numai de dumneavoastră, începu el în şoaptă; ochii îi scânteiau şi de emoţie se încurca şi rostea cu greu unele cuvinte.
    Dunia se depărtă, îngrozită.
    El tremura de asemenea.
    - Dumneavoastră... un singur cuvânt şi e salvat! Eu... am să-l salvez. Am bani, am prieteni. Am să-l trimit imediat în străinătate, am să-i scot un paşaport, două paşapoarte. Unul pentru el, unul pentru mine. Am prieteni; cunosc mulţi oameni influenţi... Vreţi? Am să scot un paşaport şi pentru dumneavoastră... şi pentru mama dumneavoastră... ce nevoie aveţi de Razumihin? Şi eu vă iubesc... Vă iubesc ca un nebun... Lăsaţi-mă să vă sărut tivul rochiei, lăsaţi-mă, vă rog! Nu pot să-i aud foşnetul! Porunciţi-mi: fă asta - şi am să fac! Am să fac tot ce vreţi. Am să fac imposibilul. Credinţa dumneavoastră are să fie credinţa mea. Am să fac tot, tot ce vreţi! Nu vă uitaţi aşa la mine, nu vă uitaţi! Mă ucideţi...
    Începuse să delireze. Părea ameţit, de parcă ar fi băut.
    Dunia sări la uşă şi începu s-o zgâlţâie.
    - Deschide! Deschide! strigă ea, sperând ca o va auzi cineva din casă. Deschideţi odată! Ah! Nu e nimeni aici?
    Svidrigailov se scula, se dezmetici. Un zîmbet răutăcios şi batjocoritor i se ivi pe buzele tremurânde.
    - Nu este nimeni acasă, rosti el încet, cu pauze. Gazda a plecat şi nu are niciun rost să ţipaţi, să vă enervaţi degeaba.
    - Unde este cheia? Deschide numaidecât, om josnic ce eşti!
    - Am pierdut cheia şi nu o pot găsi.
    - Așa? Dar asta-i siluire! strigă Dunia, albă ca o moartă,  şi se repezi într-un colţ, unde se baricadă cu o măsuţă ce i se nimerise la-ndemână.
    Nu mai ţipa; îl sfredelea cu privirea pe călaul ei şi-i urmărea cu luare-aminte  fiecare mişcare. Svidrigailov sta în faţa ei, la celalalt capăt al odăii, fără să se clintească. Îşi recăpătase stăpânirea de sine, cel puţin în aparenţă, dar faţa îi rămăsese palidă, şi zâmbea batjocoritor ca şi mai înainte.
    - Aţi rostit cuvântul „siluire", Avdotia Romanovna. Dacă este vorba de „siluire", va puteţi închipui ca mi-am luat toate măsurile. Sofia Semionovna nu este acasă, până la Kapernaumov este foarte departe: cinci camere încuiate. În sfârşit, sunt de două ori mai puternic decât dumneavoastră şi, în afară de aceasta, nu am de ce mă teme fiindcă nu vă puteţi plânge; doar n-o să vreţi să vă trădaţi fratele! Şi apoi, nici nu v-ar crede nimeni: în ce scop o fată ar putea sa vină singură acasă la un bărbat care trăieşte singur? Aşa că, chiar dacă l-aţi jertfi pe fratele dumneavoastră, tot n-aţi dovedi nimic. Siluirea este foarte greu de dovedit, Avdotia Romanovna.
    - Ticălosule! şopti Dunia, indignată.
    - Fie, dar ţineţi seama, vă rog, că până acum n-am făcut decât să judec din punctul de vedere al ipotezei dumneavoastră. După părerea mea personală, aveţi toata dreptatea: siluirea este o mârşăvie. Am spus tot ce am spus numai ca să vă liniştesc conştiinţa dumneavoastră, în caz că... consimţiţi de bunăvoie să vă salvaţi fratele, aşa cum v-am propus... S-ar putea spune că v-aţi supus împrejurărilor, să zicem forţei, daca nu putem evita acest cuvânt. Gândiţi-vă bine; soarta fratelui şi a mamei sunt în mâinile dumneavoastră. Iar eu am să fiu robul dumneavoastră... toată viaţa... am să aştept aici...
    Svidrigailov se aşeză pe divan la vreo opt paşi de Dunia.
    Pentru ea nu exista nicio îndoială că hotărârea lui era nestrămutată. Şi apoi, îl cunoştea bine... Deodată, ea scoase din buzunar un revolver, ridică cocoşul şi lăsă mâna înarmata pe măsuţa.
    Svidrigailov sări în sus.
    - Aha! Aşa va să zică! strigă el uluit, zâmbind cu răutate. Ei, asta schimbă cu totul lucrurile! Îmi uşuraţi nespus situaţia, Avdotia Romanovna! De unde aţi luat revolverul? Nu cumva vi l-a dat domnul Razumihin? Ba! E revolverul meu! Un vechi prieten! Cât l-am căutat... Prin urmare, lecţiile de tir, pe care am avut cinstea să vi le dau la ţară, n-au fost pierdute degeaba!
    - Nu este revolverul tău, ci al Marfei Petrovna, pe care tu ai ucis-o, bestie! Tu n-ai avut nimic al tău în casa aceea. L-am luat când am început să bănuiesc de ce eşti în stare. Îndrăzneşte să faci un pas şi-ţi jur că am să te ucid!
    Dunia, în culmea furiei, ţinea revolverul gata sa tragă.
    - Şi fratele? Întreb din pură curiozitate, zise Svidrigailov, fără să se clintească de la locul lui.
    - Denunţă-l, dacă vrei! Nu înainta, că trag! Ţi-ai otrăvit soţia, o ştiu, tu însuţi eşti un ucigaş!...
    - Sunteţi absolut sigură ca eu am otrăvit-o pe Marfa Petrovna?
    - Da! Tu însuţi mi-ai dat a înţelege mai de mult; mi-ai vorbit despre otravă... ştiu ca ţi-ai procurat... aveai totul pregătit. Numai tu ai făcut-o... ticălosule!
    - Chiar dacă ar fi adevărat, aş fi făcut-o numai pentru tine, ar fi fost numai din pricina ta.
    - Minți! Te-am urât totdeauna! Totdeauna!
    - Eh! Avdotia Romanovna! Ați uitat pesemne cum, în zelul dumneavoastră moralizator, vă aplecați spre mine cu priviri galeșe.... Vă citeam în ochi, vă amintiți, într-o seară cu lună plină?.... Cânta privighetoarea....
    - Minți!
    Mânia fulgeră ochii Duniei.
    - Minți, clevetitorule!
    - Mint? Fie, mint! Am minţit. Nu trebuie niciodată să pomeneşti femeilor despre lucruri de acest fel.
    Zâmbi.
    - Ştiu că ai să tragi, fiară mică şi frumoasă! Hai, trage!
    Dunia ridică revolverul; albă ca o moartă, cu buza de jos tremurândă, cu ochii mari negri care ardeau ca focul, îl privea hotărâtă, calculând distanţa şi aşteptând prima mişcare.
    Niciodată încă Svidrigailov n-o văzuse atât de frumoasă. Flacăra ce-i strălucea în ochi, în clipa când ridica revolverul, îl arse parcă şi inima i se strânse de durere. Făcu un pas înainte şi glonţul porni; îi lunecă prin păr şi se izbi de peretele din spatele lui. Svidrigailov se opri şi râse încet:
    - A înţepat viespea! Ţinteşte drept în cap... Ce-i asta? Sânge?
    Scoase batista ca să şteargă sângele care se prelingea în şuviţă subţire pe tâmpla lui dreaptă; glonţul, pesemne, îi atinsese uşor pielea craniului.
    Dunia lăsă revolverul jos, şi-l privea, nu îngrozită, ci năucă. Părea că nu înţelege ce a făcut şi ce se petrece!
    - Nu-i nimic, aţi greşit ţinta! Trageţi din nou, aştept, rosti încet Svidrigailov, tot zâmbind, dar veselia lui avea ceva sinistru. Daca întârziaţi, am să vă apuc înainte de a fi avut timp să ridicaţi cocoşul!
    Dunecika tresari, trase cocosul şi ridică din nou revolverul.
    - Lăsaţi-mă! se rugă ea, deznădajduită. Vă jur că am sa trag din nou... Am... să vă ucid...
    - Da... la trei paşi nu se poate da greş, dar dacă nu mă ucideţi... atunci...
    Ochii lui Svidrigailov scânteiara și el făcu încă doi paşi înainte.
    Dunecika trase: glonţul nu porni!
    - Aţi încărcat neglijent. Nu-i nimic! Mai aveţi o capsulă, îndreptaţi-o, am să aştept.
    Stătea la doi paşi de ea şi aştepta, învaluind-o într-o privire plină de hotărâre sălbatică, pătimaşă, aprinsă şi apăsătoare.
    Dunia înţelese că mai bine ar muri decât s-o lase să plece... Şi... desigur, ea are să-l omoare acum, la doi paşi... Deodată azvârli revolverul.
    - L-ai aruncat! rosti Svidrigailov, mirat şi răsuflă adânc.
    Părea că inima lui scăpase dintr-o strânsoare grozavă, şi poate că nu era numai groaza de moarte, pe care nici nu ştia dacă o simţise în acel moment, ci un alt sentiment, mai dureros si mai întunecat, pe care nu era în stare să-l definească.
    Se apropie de Dunia şi o luă uşor de mijloc. Ea nu se împotrivi, dar, tremurând ca o frunză în bătaia vântului, îl privi implorându-l.
    El voi să spună ceva, dar buzele i se strâmbau fără să poată rosti un cuvânt.
    - Lasă-mă! imploră Dunia.
    Svidrigailov tresări: îl tutuise cu alt glas decât mai înainte.
    - Va să zică nu mă iubeşti? întrebă el încet.
    Dunia clătină din cap.
    - Şi... n-ai putea?... Niciodată?... şopti el, disperat.
    - Niciodată! răspunse tot în șoaptă Dunia.
    Se scurse o clipă; o luptă tăcută  şi cumplită se dădea în sufletul lui. Se uita la ea cu o privire ce nu poate fi redată în cuvinte. Apoi, deodată, îşi luă braţul de pe talia ei, se întoarse, se apropie iute de fereastră şi rămase acolo.
    Se mai scurse o clipă.
    - Poftim cheia.
    O scoase din buzunarul stâng al pardesiului şi o puse pe masă, la spatele lui, fără sa se uite, fără să se întoarcă spre Dunia.
    - Luaţi-o și plecaţi cât mai iute!...
    Privea stăruitor pe fereastră.
    Dunia se apropie și luă cheia.
    - Mai repede! Mai repede! repetă Svidrigailov, fără să se mişte şi fără să se întoarcă.
    Dar acest ,,mai repede" suna ca o ameninţare.
    Dunia înţelese, apucă cheia, se repezi la uşă, o descuie și dădu buzna afară. Peste un minut alerga ca o nebuna, fără să-şi dea seama ce e cu ea, de-a lungul canalului, în direcţia podului K.
    Svidrigailov rămase la fereastră vreo trei minute; în sfârşit, se întoarse, se uită în jurul lui şi-şi trecu încet mâna peste frunte. Un zâmbet ciudat îi strâmba faţa, un zâmbet jalnic, trist, slab, zâmbetul deznădejdii.
    Sângele care se închegase îi murdări mâna; se uită cu mânie la acest sânge, apoi muie prosopul în apă şi-şi spălă tâmpla. Privirea lui se opri deodată pe revolverul azvârlit de Dunia, căzut lângă uşă. Il ridică şi-l cercetă.
    Era un revolver mic de buzunar, de tip vechi, cu trei gloanţe, mai avea două încărcături şi o  capsulă. Se mai putea trage o dată.
    După o clipă de gândire, Svidrigailov vârî revolverul în buzunar, îşi luă pălaria şi ieşi.

                                                             Capitolul VI.

                             Toată seara, până la ora zece, și-o petrecu prin diverse cloace și tractire, trecând dintr-unul într-altul. Cine ştie de unde rasări şi Katia, care cânta acum un cântec trivial despre unul „ticălos si tiran - care pe Katia o săruta".
    Svidrigailov îi dădu de băut şi ei, şi flaşnetarului, şi cântareţilor, şi chelnerilor, şi la doi conţopisti nenorociţi. Cu aceştia se încurcase, de fapt, fiindcă amândoi aveau nasul strâmb: unul îl avea strâmbat spre dreapta, celălalt spre stânga, ceea ce îi stârnise mirarea.
    Cei doi îl atrasera până la urmă într-o grădină de vară, unde le plati şi lor intrarea. Toată vegetaţia grădinii se compunea dintr-un brăduţ subţirel, de trei ani, şi trei tufe. Tot acolo se afla o „haltă", de fapt un debit de băuturi spirtoase, dar unde puteai să comanzi şi ceai; afară de asta, se mai găseau câteva măsuţe şi scaune verzi. Un cor ca vai de lume şi un neamţ beat, din Munchen, un fel de paiaţă cu nasul roşu, dar plouat din cale-afară, înveseleau publicul. Cei doi conţopişti se luară la ceartă şi apoi chiar la bătaie cu alţi conţopişti.
    Svidrigailov fu ales judecător.
    Îi judeca de mai bine de un sfert de oră, dar tot grupul ţipa aşa de tare, că era absolut imposibil să înţelegi ceva. Pricepu până la urmă ca unul dintre ei furase nu se ştie ce şi chiar izbutise să vânda acel obiect şterpelit unui ovrei pripăşit în local, iar după ce îl vânduse, refuzase să împartă câştigul cu tovarăşul lui. Până la urmă s-a constatat că obiectul furat era o linguriţa care aparţinea „haitei".
    Cei de la „haită” îi observară lipsa și cazul luă o întorsătură destul de serioasă.
    Svidrigailov plăti linguriţa, se sculă şi plecă. Era aproape zece seara. În tot acest răstimp el nu băuse nicio picătură de vin şi nu comandase pentru el decât un pahar cu ceai, dar şi asta o făcuse numai de ochii lumii.
    Seara era înăbuşitoare şi mohorâtă. Nori negri se grămădiseră pe tot cerul, şi pe la zece izbucni furtuna; ploaia turna cu găleata. Apa nu cădea în picături, ci şiroia în şuvoaie ce biciuiau pământul. Fulgerele brăzdau cerul în fiece clipă şi puteai să numeri până la cinci până se stingeau.
    Svidrigailov ajunse acasă ud leoarcă, încuie uşa, deschise biroul, scoase banii şi rupse două-trei hârtii. Apoi vârî banii în buzunar, vru să-şi schimbe hainele, dar se uită pe fereastră, ascultă cum răpăie ploaia şi renunţă, îşi luă pălaria şi ieşi fără să încuie. Se duse de-a dreptul la Sonia.
    Fata era acasă. Nu era singură: în jurul ei se adunaseră patru dintre copilaşii lui Kapernaumov. Sofia Semionovna le dădea ceai. Ea îl întâmpină pe Svidrigailov tăcută şi respectuoasă, privi cu mirare hainele lui ude, dar nu spuse nici un cuvânt. Copiii fugiră din odaie, îngroziţi la culme.
    Svidrigailov se aşeză la masă şi o rugă pe Sonia să ia loc lîngă el. Timidă, fata se pregăti să-l asculte.
    - Sofia Semionovna, s-ar putea să plec în America, zise Svidrigailov. Şi cum ne vedem poate pentru ultima oară am venit să dau unele dispoziţii. Ai văzut-o astăzi pe doamna aceea? Ştiu ce ţi-a spus, nu-i nevoie să-mi povesteşti.
    Sonia se foi pe scaun şi roşi.
    - Lumea asta are o mentalitate specială. În ceea ce priveşte pe surioarele şi pe frăţiorul matale, i-am căpătuit, şi banii pe care i-am destinat lor au fost predaţi pentru fiecare în parte, contra chitanţă, cui trebuie, pe mâini sigure. Ia aceste chitanţe, să le ai la dumneata pentru orice întâmplare. Poftim! Aşa, acum cu asta am isprăvit. Iată aici trei bilete de bancă de cinci la sută, în valoare de trei mii de ruble. Ia-le pentru dumneata, pentru dumneata personal, şi să rămână între noi, să nu ştie nimeni, orice ai auzi mai târziu. O să ai nevoie de ei, Sofia Semionovna, fiindcă să trăieşti cum ai trăit - nu e bine şi apoi, acum nu ar mai avea nici un rost!
    - Mi-aţi făcut atât de mult bine şi mie, şi orfanilor, şi răposatei, se grăbi Sonia, că dacă nu v-am mulţumit destul până acum să nu... credeţi că...
    - Lasă, lasă.
    - Cât despre banii aceştia, Arkadi Ivanovici, vă mulţumesc foarte mult, dar eu nu mai am nevoie de ei de acum înainte. Dacă sunt singură, am să mă pot întreţine oricând, să nu o luaţi ca o  nerecunoştinţa; fiindcă sunteţi atât de generos, atunci banii aceştia...
    - Nu, nu, Sofia Semionovna, banii aceştia sunt pentru dumneata şi te rog să nu mai vorbim despre asta, fiindcă sunt foarte grăbit. O să ai nevoie de ei. Rodion Romanovici nu are decât două căi de ales: sau un glonte în cap, sau drumul Vladimirului.
    Sonia îl privi îngrozită şi începu să tremure.
    - Nu te speria, ştiu tot chiar din gura lui şi nu-s palavragiu din fire; n-am să spun nimănui. Dumneata l-ai sfătuit foarte bine atunci să se ducă să se predea singur. E mult mai bine pentru el. Dacă îi rămâne Vladimirul şi o ia pe această cale, dumneata ai să-l urmezi, nu-i aşa? Iar dacă-i aşa, atunci vei avea nevoie de bani. O să ai nevoie de ei chiar pentru dânsul. Pricepi? Dacă ţi-i dau dumitale e ca şi cum i-aş da lui. Şi apoi, dumneata ai promis să-i achiţi tot Amaliei Ivanovna, am auzit. Ce-i asta, Sofia Semionovna, de când îţi tot iei aşa de necugetat fel de fel de obligaţii şi de îndatoriri? Katerina Ivanvovna i-a rămas datoare nemţoaicei şi nu dumneata, aşa că nu te priveşte. Aşa nu se poate trăi pe lume. Şi acum, dacă cineva are să te întrebe ceva de mine - fie mâine, fie poimâine - de mine sau despre mine (şi au să te întrebe negreşit), să nu pomeneşti niciun cuvânt că am fost la dumneata şi nici banii să nu-i arăţi şi nici să nu spui că ţi i-am dat, sa nu spui nimănui. Şi acum, la revedere!
    Svidrigailov se ridică.
    - Salută-l din partea mea pe Rodion Romanovici. Iar până ună-alta, ţine banii la domnul Razumihin. Îl cunoşti pe domnul Razumihin? Îl cunoşti, desigur. Nu-i băiat rău. Du-i banii mâine... sau cu primul prilej. Iar până atunci, ascunde-i bine.
    Sonia sări de pe scaun şi-l privea, speriată. Tare ar fi vrut să-i spună ceva, să-l întrebe, dar în primele clipe nu îndrăzni şi nici nu ştia cum să înceapă.
    - Dar cum... cum o să plecaţi pe ploaia asta?
    - Ei, când un om se hotăreşte să plece în America, nu se sperie de ploaie, he-he! Rămâi cu bine, Sofia Semionovna. îţi doresc să trăieşti mult, o să mai aibă şi alţii nevoie de dumneata. Da... şi să-i spui domnului Razumihin că-i trimit salutul meu. Chiar aşa să-i spui: „Arkadi Ivanovici Svidrigailov vă salută". Neapărat.
    Svidrigailov ieşi, lasând-o pe Sonia înmărmurită, speriată, prada unei bănuieli nelămurite şi apăsătoare. În această seara, pe la douăsprezece, Svidrigailov mai făcu o vizită excentrică și neașteptată.
........................................................

vineri, 17 iunie 2016

Crimă şi predeapsă, Dostoievski

.....................................................................
                                               21.

                  - Haide, haide! Intră dacă vrei; sunt aici! strigă el de la fereastră.
    Raskolnikov urcă scara.
    Îl găsi într-o odăiţă foarte mică, cu o singură fereastră, lipită de salonul cel mare, unde, la douăzeci de măsuţe, beau ceai negustori, funcţionari şi tot soiul de oameni, în urletele unui cor învălmăşit. Dintr-o altă încăpere se auzea ţăcănitul bilelor de biliard. Pe masa lui Svidrigailov era o sticlă de şampanie începută şi un pahar golit pe jumătate. În odăiţă se afla un băieţel, muzicant de stradă cu flaşneta, şi o cântăreaţă de vreo optsprezece ani, voinică, rumenă, cu o fustă în dungi, cu poala prinsă în brâu, şi o pălarioară tiroleză împodobită cu panglici; fără să ţină seama de corul din odaia vecină, cânta, acompaniată de flaşnetă, cu o voce răguşită de contralto, un cântec trivial.
    - Haide, ajunge! o întrerupse Svidrigailov la intrarea lui Raskolnikov.
    Fata își întrerupse pe loc cântecul și se opri, așteptând respectuoasă. Trivialitățile ritmate de adineori le cântase cu același aer serios și respectuos.
    - Hei, Filip, un pahar! strigă Svidrigailov.
    - Eu n-am să beau, zise Raskolnikov.
    - Cum vrei, n-am comandat pentru dumneata. Bea, Katia! Azi nu mai am nevoie de tine, poți să te duci!
    Îi umplu paharul şi puse pe masă o bancnotă galbenă. Katia bău vinul, aşa cum îl beau femeile, adică fără sa ia paharul de la gură, în multe înghiţituri mici, apoi lua hârtia, sarută mâna lui Svidrigailov, pe care acesta i-o lăsă îngăduitor, cu un aer foarte serios, şi ieşi din odaie; băieţelul cu flaşneta o urmă. Amândoi fuseseră aduşi de pe stradă. Svidrigailov nu se afla nici de o săptămână la Petersburg şi ai fi zis că este un vechi client al localului. Chelnerul Filip îl „cunoştea" şi se linguşea pe lângă el. Uşa care dădea în sală se încuia; Svidrigailov era ca la el acasă în odaia aceea, unde poate că petrecea zile întregi. Tractirul era murdar şi nici măcar de mână a doua.
    - Mă duceam la dumneata, începu Raskolnikov, dar cum se face că am cotit deodată pe bulevardul X? N-o iau niciodată încoace când trec prin Sennaia. O iau la dreapta. De altfel, nici locuința dumitale nu-i în partea asta. Și cum am cotit, am dat de dumneata! E ciudat!
    - De ce nu spui de-a dreptul: o minune!
    - Fiindcă poate nu este decât o întâmplare.
    - Asta e o trăsătură pe care o are toată lumea aici! râse Svidrigailov. Chiar cei care  în sufletul lor ar crede în minuni n-au curajul s-o mărturisească! Ai spus singur că „poate" nu este decât o întâmplare. Ce puţini au aici curajul părerilor lor, nici nu-ţi poţi închipui, Rodion Romanovici! Nu vorbesc despre dumneata. Dumneata ai părerea dumitale personală, şi nu te-ai temut s-o afirmi. Tocmai prin aceasta mi-ai atras curiozitatea.
    - Și prin altceva nu?
    - Ajunge și atât.
    Svidrigailov era puțin înfierbântat, deși nu băuse decât o jumătate de pahar de vin.
    - AI venit la mine, îmi pare, înainte de a afla dacă sunt în stare să am ceva ce numești dumneata părere personală, observă Raskolnikov.
    - Ei,  atunci a fost altceva. Fiecare cu treburile lui. Cât despre minune, pot să-ţi spun că dumneata pari să fi dormit ultimele două-trei zile. Păi, ţi-am vorbit chiar eu despre acest tractir şi nu-i nicio minune că ai ajuns aici; ţi-am explicat drumul, ţi-am indicat locul unde se află şi ţi-am spus la ce oră mă poţi găsi aici. Îţi aminteşti?
    - Am uitat, răspunse cu mirare Raskolnikov.
    - Cred. Ţi-am explicat de două ori. Adresa ţi s-a întipărit mecanic în minte. Şi dumneata ai cotit-o încoace exact spre adresa indicată, fără să bănuieşti măcar. De altminteri, pe când îţi vorbeam, mi-am dat seama că eşti cu gândul aiurea. Te trădezi prea de tot, Rodion Romanici. Da, încă ceva: sunt convins ca la Petersburg mulţi oameni umblă pe stradă vorbind singuri. Este un oraş de seminebuni. Dacă am avea oameni de ştiinţă, atunci medicii, juriştii şi filozofii ar putea să facă la Petersburg cercetări din cele mai interesante, fiecare după specialitatea lui. Rar loc unde sufletul omului să fie supus unor influenţe mai întunecate, mai brutale şi mai stranii ca la Petersburg. Dacă n-ar fi decât influenţa climei! Afară de asta, Petersburgul este centrul administrativ al Rusiei, şi caracterul lui trebuie să se răsfrângă în toate. Dar nu despre asta e vorba, voiam să-ţi spun că m-am uitat de câteva ori la dumneata pe stradă. Când ieşi din casa, dumneata îţi ţii capul drept. După douăzeci de paşi îl laşi în piept şi-ţi pui mâinile la spate. Te uiţi, dar este clar că nu vezi nimic, nici înainte, nici în jurul dumitale. Apoi începi să-ţi mişti buzele şi să vorbeşti singur: uneori îţi iei mâna de la spate şi declami, apoi te opreşti în mijlocul drumului şi rămâi aşa multă vreme. Asta e foarte rău. Poate că te observă şi altcineva în afară de mine, şi ar putea să-ţi strice. Mie, de fapt, puţin îmi pasă, de vindecat n-am să te vindec, dar dumneata mă înţelegi desigur.
    - Va sa zică, dumneata știi că sunt urmărit? întrebă Raskolnikov, privindu-l iscoditor.
    - Nu, nu știu nimic, răspunse Svidrigailov cu un aer mirat.
    - Atunci să nu mai vorbim despre mine, mormăi Raskolnikov încuntându-se.
    - Bine, să nu mai vorbim despre dumneata.
    - Spune-mi mai bine de ce, dacă dumneata obişnuieşti să vii în acest loc şi dacă e adevărat că mi-ai spus de două ori sa vin să te caut aici, de ce atunci adineauri, când m-am uitat la dumneata din stradă, ai vrut sa te ascunzi şi s-o ştergi? Am observat foarte bine acest lucru.
    - He-he! Şi de ce, când am intrat mai deunăzi în odaia dumitale, unde zăceai cu ochii închişi pe divan, te-ai prefăcut că dormi, cu toate că nu dormeai defel? Și eu am observat foarte bine acest lucru.
    - Poate că aveam.... unele motive.... știi și dumneata.
    - Și eu poate că aveam motivele mele, cu toate că dumneata nu le cunoști.
    Raskolnikov, cu cotul pe masă şi bărbia sprijinită în pumn, se uita ţintă la Svidrigailov. îi cerceta chipul, care-i pricinuise totdeauna o mirare. Obrazul lui ciudat aducea cu o mască: alb şi rumen, cu buzele prea roşii, cu barba prea blondă, părul de asemenea foarte blond şi foarte des, ochii prea albaştri şi privirea lor prea fixă, apăsătoare. Obrazul acesta frumos şi uimitor de tânăr pentru vârsta lui era grozav de antipatic. Svidrigailov purta haine elegante, uşoare, de vară, dar mai ales îi era eleganta rufăria. Pe mâna stângă strălucea un inel masiv cu o piatră scumpă.
    - Ce să ne mai ascundem după deget? zise deodată Raskolnikov, pornind la atac deschis, cu o nerăbdare nervoasă. Cu toate că dumneata, dacă vrei, eşti în măsură să-mi faci cel mai mare rău, eu însă n-am niciun chef să mă prefac. Am să-ţi dovedesc îndată că nu ţin atât de mult la mine pe cât îţi închipui probabil. Să ştii deci că am venit la dumneata ca să-ţi spun că dacă ai cumva tot aceleaşi intenţii cu privire la sora mea şi dacă crezi că te poţi folosi de ceea ce ai descoperit în ultima vreme ca să-ţi ajungi scopul - am să te omor înainte ca dumneata să mă bagi la închisoare. Cuvântul meu e hotarît: ştii bine că am să mi-l pot ţine. În al doilea rând, dacă ai ceva să-mi spui - fiindcă toate zilele astea mi s-a părut că vrei să-mi spui ceva - spune mai iute căci timpul este preţios şi poate în curând va fi prea târziu.
    - Unde te grăbeşti aşa? striga Svidrigailov, cercetându-l cu interes.
    - Fiecare cu treburile lui, răspunse Raskolnikov, ursuz şi nerăbdator.
    - Dumneata mă îndemni la sinceritate şi tot dumneata refuzi să răspunzi chiar de la prima întrebare, observă Svidrigailov, zâmbind. Dumitale ţi se pare mereu că am anumite intenţii şi de aceea mă priveşti cu neîncredere. Ei, asta-i uşor de înţeles în situaţia dumitale. Dar, oricât de mult aş dori să ne împrietenim, n-am să mă ostenesc să-ţi scot asta din cap. Nu face, zău! Şi apoi, nu am nimic deosebit să-ţi spun.
    - Atunci ce vrei de la mine? De ce-mi dai mereu târcoale?
    - Pur şi simplu pentru că eşti un individ interesant de observat. M-ai atras prin situaţia dumitale fantastică, asta este! În afară de aceasta, dumneata eşti fratele unei persoane care m-a interesat foarte mult şi, în sfârşit, chiar această persoana mi-a vorbit la un moment dat foarte mult despre dumneata, fapt pentru care am dedus că te bucuri de mare trecere; crezi poate că este puţin lucru? He-he-he! De altfel, recunosc că întrebarea dumitale este foarte complicată pentru mine şi că-mi vine greu să-ţi răspund. De pildă, dumneata n-ai venit acum numai pentru că ai treaba cu mine, ci sperând ca am să-ţi spun ceva nou. Nu-i aşa? stărui Svidrigailov, zâmbind viclean, închipuieşte-ţi acum că, venind încoace, la Petersburg, m-am gândit în vagon la dumneata, sperând şi eu că ai să-mi spui ceva nou, că am să pot împrumuta ceva de la dumneata! Vezi cât de bogaţi suntem?
    - Ce să împrumuţi de la mine?
    - Ştiu eu? N-aş putea spune. Vezi în ce tractir infect îmi fac veacul şi asta mă încântă, adică nu mă încântă, dar trebuie să-mi trec şi eu timpul undeva. Dar pe biata Katia, ai văzut-o... Să fi fost, bunăoară, un mâncău, un gastronom de club, dar vezi şi dumneata, atâta sunt în stare sa manânc! (El arătă cu degetul spre ungher, unde, pe o măsuţă mica, se zăreau într-o farfurioară de tablă resturile unui biftec dezgustător şi cartofi.) Dar stai, dumneata ai luat masa? Eu am luat o gustare şi nu mai vreau nimic. Cât despre vin, nu beau deloc, în afară de şampanie, şi nici şampanie nu beau mai mult de un pahar pe seară, altfel mă doare capul. Am comandat sticla asta fiindcă vreau sa mă înviorez, trebuie să mă duc undeva, şi de aceea mă vezi într-o stare sufletească specială. Tocmai de aceea m-am ascuns adineauri ca un şcolar, fiindcă mă temeam că ai să mă încurci; dar cred că (el scoase ceasul) pot să rămân cu dumneata o oră întreagă; acum e patru şi jumătate. Poate nu-ţi vine a crede că uneori îmi pare rău că nu sunt nici măcar moşier sau tată de familie, ulan, fotograf, jurnalist... că nu sunt nimic, n-am nici o specialitate. Uneori, mă plictisesc grozav. Zău, credeam că ai să-mi spui ceva nou!
    - Dar cine eşti dumneata, în fond, şi pentru ce ai venit aici?
    - Cine sunt eu? Ştii prea bine: sunt nobil, am servit doi ani în cavalerie, apoi m-am învârtit pe aici prin Petersburg, pe urmă m-am însurat cu Marfa Petrovna şi am locuit la ţara. Asta-i toată biografia mea!
    - Se spune că eşti cartofor, e adevărat?
    - Nu, ce cartofor?! Sunt trişor, nu cartofor.
    - Trişai la cărti?
    - Da.
    - Şi n-ai mâncat palme?
    - Mi s-a întâmplat. De ce mă întrebi?
    - Prin urmare, puteai să te baţi în duel. Şi asta e o senzaţie tare.
    - Nu te contrazic şi apoi, nu sunt meşter în filozofie. Mărturisesc că m-am grăbit să vin aici mai mult pentru femei.
    - Îndată după înmormântarea Marfei Petrovna?
    - Da, zâmbi Svidrigailov cu o sinceritate dezarmantă. Şi ce-i? Mi se pare că dumneata eşti scandalizat de felul meu de a vorbi despre femei?
    - Adică te miră că mă scandalizează desfrâul?
    - Desfrâu?! Uite unde am ajuns! Dar stai să-ţi răspund în primul rând în privinţa femeilor în general; ştii, am chef de vorbă acum. Spune, pentru ce m-aş abţine? Pentru ce să mă las de femei, dacă sunt nebun după ele? E, cel puţin, o ocupaţie.
    - Pai, atunci, dumneata îţi pui toată nădejdea numai în desfrâu?
    - Ei şi? Fie şi desfrâu! Desfrâu şi iar desfrâu! Cel puţin îmi place că pui întrebarea deschis. Desfrâul are cel puţin ceva statornic, ceva întemeiat pe firea însăşi a omului şi nesupus fanteziei, ceva care stăruie în sânge ca un tăciune aprins, ceva care te arde, un foc pe care multă vreme, chiar cu anii, nu-l poţi stinge. Trebuie să admiţi că este o ocupaţie!
    - Şi de ce te bucuri? Este o boală, şi încă o boală primejdioasă.
    - A, asta ai vrut să spui? Sunt de acord că este o boală, de altfel, ca tot ce întrece măsura - şi în asta se întrece întotdeauna măsura - dar, în primul rând, unul reacţionează într-un fel, altul într-alt fel; în al doilea rând, fireşte, trebuie să păstrezi măsura în toate celea, da, măsură şi calcul, chiar de ar fi un calcul mârşav, dar ce să-i faci? Dacă n-ar fi asta, atunci nu ţi-ar mai rămâne poate altceva decât să te împuşti. Sunt de acord că fiecare om cinstit este dator să se plictisească, totuşi...
    - Dumneata ai fi în stare să te împuşti ?
    - Asta-i bună! replică Sidrigailov. Fii bun, te rog, şi să nu mai vorbim despre asta, adaugă el în grabă şi chiar fără fanfaronada care se simţise mai înainte în toate vorbele lui. Până şi expresia obrazului i se schimbă. Trebuie să-ţi mărturisesc o slăbiciune de neiertat, dar n-am ce face: mă tem de moarte şi nu-mi place când se vorbeşte despre ea. Ştii că sunt mistic într-o anumită măsură?
    - Aha, fantoma Marfei Petrovna! Te mai vizitează şi acum?
    - Dă-o naibii, nu mai pomeni de ea; la Petersburg nu m-a vizitat niciodată; dracu s-o ia! strigă el, enervat. Nu, hai mai bine să nu mai... de altfel... Hm! Păcat că nu am timp şi nu pot să stau mai mult cu dumneata, mare pacat! Aş avea ce să-ţi spun.
     - E vorba de o femeie?
    - Da, de o femeie, o întâmplare... nu, nu la asta mă refeream.
    - Dar ticăloşia acestei ambianţe nu te mai impresionează? Nu mai ai putere să te opreşti?
    - A, dumneata ai pretenţia că eşti un om tare? He-he-he! M-ai dat gata, Rodion Romanovici, cu toate că ştiam de mai înainte că aşa are să fie. Dumneata îmi vorbeşti despre desfrâu şi despre estetică! Dumneata - un Schiller, dumneata - un idealist! Fireşte, aşa trebuie sa fie şi ar fi fost de mirare dacă nu s-ar fi întâmplat aşa: totuşi, în realitate, pare cam ciudat... Vai ce păcat că nu mai am timp, fiindcă dumneata însuţi eşti un individ foarte interesant. Dar ia zi, dumitale îţi place Schiller? Mie îmi place grozav!
    - Mare fanfaron eşti! rosti cu oarecare dezgust Raskolnikov.
    - Nu sunt, crede-mă, nu sunt! răspunse, râzând, Svidrigăilov. De altfel, nu te contrazic, fie şi fanfaron; de ce n-aş face pe fanfaronul, dacă e inofensiv? Şapte ani am stat la ţară la Marfa Petrovna şi de aceea acum, când am dat peste un om interesant în cel mai înalt grad, sunt încântat să stau de vorbă, şi apoi am băut o jumătate de pahar de vin şi mi s-a şi urcat la cap. Principalul însă, există o anumită împrejurare care mă stimulează grozav, dar pe care... am s-o trec sub tăcere. Unde pleci? întrebă el, speriat.
    Raskolnikov dădu să se scoale. Îşi simţea inima grea, se înăbuşea şi părea îi era ruşine că venise acolo. Svidrigailov îi părea cel mai uşuratec şi mai desfrânat ticălos din lume.
    - E-eh! Mai stai, ramâi cu mine, îl rugă acesta. Comandă măcar un ceai. Mai rămâi, n-am să mai spun prostii, adică n-am să mai vorbesc despre mine. Am să-ţi povestesc ceva. Vrei să-ţi spun cum o femeie a încercat, ca să mă exprim în stilul dumitale, să mă „salveze"'? Are să fie un răspuns la primă dumitale întrebare, fiindcă aceasta persoana este chiar sora dumitale. Vrei să-ţi povestesc? Că să ne trecem timpul.
    - Povesteşte, dar sper că...
    - O, fii pe pace! De altminteri, Avdotia Romanovna, până şi într-un om stricat şi nemernic ca mine, nu poate trezi decât cel mai profund respect.

                                                               Capitolul IV.

                          - Dumneata știi, poate (mi se pare că ți-am spus chiar eu), începu Svidrigailov, că am stat aici la închisoarea datornicilor pentru o sumă enormă de bani, neavând în perspectivă nici cea mai mică nădejde de a putea plăti vreodată. N-are rost să povestesc cu de-amănuntul  cum m-a răscumpărat Marfa Petrovna; ştii dumneata cum îşi poate pierde minţile o femeie îndrăgostită! Marfa Petrovna era o femeie cinstită şi destul de deşteaptă (deşi absolut incultă), închipuieşte-ţi că aceastaă femeie, pe cât de cinstită pe atât de geloasă, a ajuns, după nenumărate scene de furie şi mustrări, să încheie cu mine un fel de contract, pe care l-a respectat în tot timpul căsniciei noastre. Era mult mai în vârstă decât mine şi, în afară de aceasta, veşnic ţinea cuişoare în gură. Am fost destul de porc, şi într-o anumită măsură cinstit, ca să-i declar deschis că nu pot să-i fiu absolut credincios. Această mărturisire a făcut-o să turbeze, totuşi se pare că sinceritatea mea brutală i-a plăcut oarecum.
    - „Prin urmare, zicea ea, nu vrea să mă înşele, dacă mi-o declară de la început"; or pentru o femeie geloasă, ăsta-i lucrul cel mai important. După multe lacrimi, am încheiat între noi un contract verbal - punctul unu: nu o voi părăsi niciodată pe Marfa Petrovna şi voi rămâne totdeauna soţul ei; doi: nu voi pleca nicăieri fără permisiunea ei; trei: nu voi avea niciodată o amanta permanentă; patru: pentru toate acestea Marfa Petrovna îmi permite să-mi fac cheful din când în când cu câte o fetişcană de pe Sennaiă, dar numai cu ştirea ei secretă; cinci: să mă ferească Dumnezeu sa mă îndrăgostesc de o femeie din societatea noastră; şase: în cazul când - Doamne fereşte - m-aş îndrăgosti serios, trebuie să-i mărturisesc totul Marfei Petrovna.
    - În ceea ce priveşte ultimul punct, Marfa Ptrovna a fost, de altfel, destul de liniştită tot timpul; era o femeie inteligentă şi, prin urmare, nu mă putea considera altfel decât drept un desfrânat şi un muieratic incapabil să iubească serios. Dar o femeie inteligentă şi o femeie geloasă sunt două lucruri diferite, tocmai aici e nenorocirea. De altminteri, ca să-i judeci fără părtinire pe unii oameni trebuie mai întâi să renunţi la unele păreri preconcepute şi la obişnuinţa pe care ţi-o creează oamenii şi obiectele care ne înconjoară în toate zilele. Am dreptul să mă încred în părerea dumitale mai mult decât în părerea oricui. Poate că ai şi auzit multe lucruri ridicole şi absurde despre Marfa Petrovna. Într-adevăr, avea unele obiceiuri foarte caraghioase; dar trebuie să-ţi spun deschis că-mi pare sincer rău pentru nenumăratele necazuri pe care i le-am pricinuit. Ei, cred că pentru o cuviincioasă oraison funebre celei mai duioase soţii de la soţul ei iubitor - e destul. În cazul când ne certam, eu tăceam îndeobşte, nu mă enervam defel, şi această purtare de gentleman îşi atingea aproape totdeauna ţelul; o impresiona şi-i plăcea; se întâmpla uneori chiar să fie mândră de mine. Totuşi, pe surioara dumitale n-a putut s-o suporte.
    - Cum s-a întâmplat că a avut curajul să ia o fată atât de frumoasă ca guvernantă, nu înţeleg! Mi-o explic numai prin faptul că Marfa Petrovna era o femeie impresionabilă, care se înflăcăra uşor, şi că ea însăşi s-a îndrăgostit (s-a îndrăgostit literalmente) de surioara dumitale. De altfel, Avdotia Romanovna a făcut primul pas, nu ştiu dacă vrei să mă crezi? Iar Marfa Petrovna a ajuns atât de departe, încât la început se supăra pe mine, fiindcă atunci când venea vorba despre surioara dumitale tăceam chitic şi pentru că eram atât de nepăsător faţă de veşnicele sale laude de îndrăgostită la adresa Avdotiei Romanovna. Nici eu nu înţeleg ce ar fi vrut! Şi, fireşte, Marfa Petrovna i-ă povestit Avdotiei Romanovna toata biografia mea. Avea obiceiul nenorocit de a povesti secretele noastre de familie tuturor celor care voiau s-o asculte şi să se plângă într-una de mine; cum putea atunci să scape prilejul faţa de un prieten nou şi atât de minunat? Socot că nici nu discutau despre altceva şi nu încape nicio îndoială că Avdotia Romanovna cunoştea acele poveşti sinistre şi tainice care mi se pun în cârcă... Sunt gata să fac rămășag  că și dumneata ai auzit câte ceva de acest fel?
    - Am auzit! Lujin te învinuia chiar de moartea unui copil. Este adevărat?
    - Fii bun, te rog, şi lasă deoparte toate aceste mahalagisme, răspunse Svidrigailov, dezgustat. Dacă vrei neapărat să afli această absurditate, am să-ţi povestesc odată, iar acum...
    - S-a mai vorbit de asemenea şi despre un valet al dumitale de la ţară şi că tot dumneata ai purta vina pentru nu ştiu ce...
    - Te rog, ajunge! îl întrerupse din nou Svidrigailov, cu vădită nerăbdare.
    - Nu cumva este vorba de acel valet care a venit să-ţi umple pipa după moarte?... Mi-ai povestit chiar dumneata, spuse cu enervare crescândă Raskolnikov.
    Svidrigailov îl privi lung, şi lui Raskolnikov îi păru că în privirea aceasta fulgera o sclipire sarcastică, dar Svidrigailov se stăpâni şi răspunse foarte politicos:
    - Chiar el. Văd că pe dumneata te interesează în chip deosebit toate acestea şi am să-mi fac o datorie să-ţi satisfac curiozitatea cu cea dintâi ocazie prielnică. Ei, drace! Văd că într-adevăr pot să apar ca o persoana romantică. Judecă şi dumneata, în cazul acesta cât trebuie să-i mulţumesc răposatei Marfa Petrovna pentru că i-a îndrugat atâtea lucruri tainice şi interesante surioarei dumitale? Nu îndrăznesc să judec impresia produsă; în orice caz, mie mi-a prins bine. Cu toată repulsia naturală a Avdotiei Romanovna, şi în pofida aerului meu veşnic ursuz şi respingător, i s-a făcut, până la urma, milă de un om pierdut. Iar atunci când inima unei fete începe să simtă milă, asta-i foarte periculos pentru ea. Are sa vrea neapărat şi să-l „salveze" pe acel om, şi să-i deschidă ochii, şi să-l învie, şi să-l întoarcă spre ţeluri nobile, să-l readucă la o nouă viaţă şi activitate, în sfârşit, ştii şi dumneata tot ce se poate visa în genul ăsta. Mi-am dat seama numaidecât că păsărica zboară singură spre capcană şi m-am pregătit la rândul meu. Mi se pare că te încrunţi, Rodion Romanovici? Nu-i nimic, după cum ştii, toate acestea s-au soldat cu o nimica toată (Ei drăcie, cât vin beau astăzi!). Ştii, mi-a părut rău totdeauna, din clipa când am cunoscut-o, că destinul nu i-a hărăzit Avdotiei Romanovna să se nască în secolul al doilea sau al treilea al erei noastre, fiică a vreunui cneaz, a vreunui demnitar sau proconsul în Asia Minoră. Ar fi fost, fără îndoială, dintre acele mucenice care zâmbeau când li se ardeau sânii cu fierul înroşit. S-ar fi dus singură să caute martirajul, iar în secolul al patrulea sau al cincilea s-ar fi refugiat în pustiul egiptean şi ar fi trăit acolo treizeci de ani, hrănindu-se cu rădăcini, exaltare şi vedenii. Azi, abia aşteaptă şi doreşte cu nesaţ să pătimească pentru cineva, şi asta cât mai repede, iar dacă nu i se va da acest prilej de martiraj, e în stare să sară pe fereastră. Am auzit ceva despre un oarecare domn Razumihin. Se zice că e un băiat chibzuit (de altfel, o arată şi numele: trebuie să fie seminarist); s-o păzească bine pe surioara dumitale. Într-un cuvânt, mi se pare că am înţeles-o foarte bine şi socot asta o mare cinste pentru mine. Dar atunci, atunci la început de tot, înţelegi dumneata, când nu ştii cu cine ai de-a face, judeci mai uşuratic şi greşit, te poţi înşela. Şi apoi, la naiba, de ce este atât de frumoasă? Nu-s eu de vină!
    - Într-un cuvânt, pasiunea mea a început printr-o puternică atracţie fizică. Iar Avdotia Romanovna este de o puritate înspăimântătoare, nemaiauzită şi nemaipomenită. (Bagă de seamă, îţi spun acest lucru despre sora dumitale ca un fapt cert. E de o puritate aproape bolnăvicioasă, cu toată inteligenţa ei, şi acest lucru are să-i strice în viață).
    - Tocmai atunci s-a întâmplat să intre la noi , ca fată de casă, Paraşa, o fată cu ochii negri, abia adusă din alt sat, pe care eu n-o văzusem niciodată; era tare drăguţă, dar proastă, de necrezut; a început să plângă, să bocească de a răsunat toată curtea, şi s-a făcut mare scandal.
    - Într-o zi, după-masă, Avdotia Romanovna m-a căutat anume, pe când eram singur în grădină şi, cu ochii scânteind de indignare, mi-a poruncit s-o las în pace pe biata Paraşa. Era poate prima oară când vorbeam între patru ochi. Eu, fireşte, am primit ca o cinste să-i satisfac dorinţa, am căutat să mă arăt înfrânt, ruşinat; într-un cuvânt, mi-am jucat rolul destul de bine. Aşa au început legaturile dintre noi, cu discuţii tainice, morală, poveţe, rugăminţi, implorări, chiar lacrimi, dacă vrei să mă crezi - până şi lacrimi! Iată unde ajunge la unele fete pasiunea pentru morală!
    - Eu, fireşte, am dat vina pe soartă, m-am prefăcut dornic şi ahtiat după lumină şi, în sfârşit, am folosit mijlocul cel mai tare şi cel mai sigur pentru cucerirea unei femei, mijlocul care n-a trădat niciodată pe nimeni şi care impresionează absolut pe toate, fără excepţie. Acest mijloc arhicunoscut este: linguşirea. Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanţă şi apoi e bucluc. Dacă în linguşire absolut toate notele sunt false, ea totuşi face plăcere şi este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuşi plăcere. Oricât de grosolană ar fi linguşirea, ea pare cel puţin pe jumătate adevărată. Şi asta la toate straturile sociale, culte sau inculte. Chiar şi o vestală ar putea fi sedusă cu ajutorul linguşirii. Ce să mai vorbim atunci despre muritorii de rând? Nu pot să-mi amintesc fără să râd cum am sedus o cucoană credincioasă bărbatului, copiilor şi virtuţilor ei. Ce bine m-am distrat şi cât de puţină bătaie de cap am avut! Cucoana era într-adevăr virtuoasă, cel puţin în felul ei. Toată tactica mea constă numai în atât: în fiecare clipă mă arătam strivit şi mă prosternam în faţa purităţii sale. O linguşeam fără ruşine şi abia obţineam, de pildă, să-i strâng mîna sau îi smulgeam o privire, că începeam numaidecât să mă dojenesc pentru că i le-am smuls cu forţa, căci ea s-a împotrivit, s-a împotrivit atât de tare, că eu probabil n-aş fi obţinut niciodată nimic, dacă n-aş fi fost atât de desfrânat. Ea, în nevinovăţia ei, n-a simţit perfidia şi s-a lasat prinsă fără voia ei, fără să-şi dea seama, fără să bănuiască măcar etc, etc. într-un cuvânt, am obţinut tot ce am vrut, iar cucoana mea a rămas ferm convinsă că este nevinovată şi curată, îşi îndeplineşte toate îndatoririle şi obligaţiile, şi că a căzut cu totul întâmplător. Dacă ai şti cât s-ă înfuriat când, la urma urmelor, i-am declarat că după sincera mea părere a căutat şi ea plăcerea la fel ca mine! Biata Marfa Petrovna era grozav de sensibilă la linguşire şi, dacă aş fi vrut, ar fi trecut, încă de pe când trăia, toată averea pe numele meu. (Totuşi beau şi trăncănesc grozav de mult azi.) Sper că n-ai să te superi dacă am să amintesc acum că, la început, Avdotia Romanovna n-a rămas nici ea cu totul rece la linguşirile mele. Numai că eu am fost prost şi cu nerăbdarea mea am stricat totul.
    - Într-un cuvânt, n-am ştiut să-mi stăpânesc privirile când stam de vorba cu ea; mi se aprindeau tot mai tare în ochi, şi din ce în ce mai pătimaş, o anumită flacără care o neliniştea şi pe care, până la urma, a început s-o urască. N-are rost să-ţi povestesc toate amănuntele, dar e destul să ştii că a rupt orice relaţii cu mine. Atunci am făcut încă o greşeală. Am început să-mi bat joc grosolan de toate moralistele care vor să convertească oamenii; Paraşa a apărut din nou pe scenă, urmată de multe altele, pe scurt, casa a devenit o adevărată Sodomă.
    - Ah, Rodion Romanovici, să fi văzut atunci cum ştiu uneori să scapere ochii surioarei dumităle! Nu te uita că sunt beat şi am dat pe gât un pahar întreg de vin, te asigur că privirea ei mă urmărea până şi în somn. Ajunsesem la urmă că nu mai puteam sa aud foşnetul rochiei sale. În adevăr, credeam că o să dau în boala copiilor, niciodată nu mi-aş fi putut închipui că aş putea sa turbez până într-atât. Trebuia neapărat să mă împac cu Avdotia Romanovna şi acest lucru era imposibil.  Închipuieşte-ţi, atunci, ce am făcut? La ce grad de tâmpenie poate sa aducă pe om o patima ca asta? Să nu întreprinzi niciodată nimic când te orbeşte patima, Rodion Romanovici! Socotind că Avdotia Romanovna este săracă lipită pământului (ah, iartă-mă, am vrut să spun că... dar, la urma urmelor, nu-i totuna cum se exprimă un lucru, dacă în fond este tot acelaşi?), într-un cuvânt, că trăieşte din munca ei, ca o întreţine pe mama ei şi pe dumneata... (ah, drace, iar te încrunţi) am hotărât să-i ofer tot ce aveam (puteam realiza circa treizeci de mii de ruble pe vremea aceea) ca să fugă cu mine fie şi aici, la Petersburg. Bineînţeles, aici i-aş fi jurat iubire eternă, fericire etc, etc. Dacă vrei să mă crezi, eram atât de îndrăgostit de ea că dacă mi-ar fi spus: „Omoar-o sau otrăveşte-o pe Marfa Petrovna şi însoară-te cu mine" - aş fi făcut-o numaidecât! Dar lucrurile s-au sfârşit prin catastrofa pe care o cunoşti, de altfel, şi-ţi poţi singur închipui în ce hal m-am înfuriat când a m aflat că Marfa Petrovna l-a dezgropat nu ştiu de unde pe avocăţelul acela ticălos, adică pe Lujin, şi că mijloceşte o căsătorie între el şi Avdotia Romanovna.
    - La urma urmei, n-ar fi fost mai bine să primească propunerea mea? Nu-i așa? Nu-i așa? Observ că ai început să mă asculți foarte atent.... interesantul meu tânăr....
    Iritat, Svidrigailov, izbi cu pumnul în masă. Era roşu la faţă. Raskolnikov îşi dădu seama că acel pahar sau un pahar şi jumătate de şampanie pe care-l băuse, sorbind încet câte o înghiţitură, îl îmbătase, şi hotărî să folosească acest prilej ca să-i afle gândurile, căci Svidrigailov îi părea foarte suspect.
    - După toate câte mi le-ai spus, m-am încredinţat că ai venit aici cu gândul la sora mea, zise el deschis, fără să se mai ascundă, ca să-l scoată din fire.
    - Eh, lasă astea, se dezmetici Svidrigailov. Ţi-am spus doar... şi apoi, sora dumitale nu poate să mă sufere.
    - Sunt sigur că nu poate să te sufere, dar nu despre asta este vorba acum.
    - Eşti sigur că nu poate să mă sufere? (Svidrigailov îl privi ironic printre gene.) Ai dreptate, nu mă iubeşte; dar niciodată să nu garantezi pentru ceea ce s-ar putea întâmpla între soţ şi soţie sau între amanţi. Este totdeauna un colţişor care rămâne necunoscut pentru restul lumii şi pe care nu-l ştiu decât ei doi. Poţi să garantezi că Avdotia Romanovna m-a privit totdeauna cu dezgust?
    - După unele vorbe strecurate, fără să-ţi dai seama, în cursul istorisirii dumităle, văd că tot mai nutreşti în chip nestăvilit anumite speranţe şi că, desigur, ai şi acum intenţiile cele mai mârşave cu privire la Dunia.
    - Cum? Mi-au scăpat astfel de vorbe? spuse Svidrigailov, sincer speriat, fără sa ţină seama de epitetul dat intenţiilor lui.
    - Îţi scapă şi acum. De pildă, de ce te temi aşa de tare? De ce te-ai speriat deodată?
    - Eu mă tem, mă sperii? Mă tem de dumneata? Mai degrabă dumneata ar trebui să te temi de mine, cher ami. Ce comedii spui... De altfel, m-am cherchelit, văd bine; cât pe aci să mă ia gura pe dinainte. La dracu' cu vinul! Hei, apă!
    Apucă sticla şi, fără să stea la gânduri, o aruncă pe fereastră. Filip aduse apă.
    - Toate astea-s fleacuri, zise Svidrigailov, muind un şervet în apă şi apăsându-l pe frunte. Cu un singur cuvânt pot să-ţi închid gura şi să-ţi nimicesc toate bănuielile. Ştii, de pildă, că eu mă însor?
    - Mi-ai mai spus-o şi altă dată.
    - Ţi-am spus? Am uitat. Dar atunci nu puteam încă să-ţi spun sigur, fiindcă nici nu-mi văzusem logodnica; abia intenţionam s-o fac. Pe când acum, totu-i hotărât, sunt logodit; dacă n-aş fi ocupat, dacă n-ar fi ceva cu neputinţă de amânat, te-aş lua şi te-aş duce acolo, fiindcă aş vrea să-ţi dai părerea dacă am ales bine. Ei, drace! Numai zece minute au mai rămas. Vezi, uită-te la ceas; totuşi am să-ţi spun povestea logodnei mele, fiindcă însurătoarea asta a mea este destul de interesantă în felul ei. Ei, tot vrei să pleci?
    - Nu, acum nu mai plec.
    - N-ai să pleci deloc? O să vedem! Am să te duc şi acolo, asta-i adevărat am să-ţi arăt logodnica, dar nu acum, fiindcă acum, peste puţin, dumneata va trebui să pleci. Dumneata ai s-o iei la dreapta, eu la stânga. O cunoşti pe Reslih? Pe madam Reslih la care stau cu chirie? Auzi? Da, da, chiar aceea despre care se spunea, ştii dumneata ce, povestea cu fetiţa, iarna, apa - mă asculţi? Auzi? Ea le-a învârtit toate pentru mine. „Tu, zice, te plictiseşti, să-ţi căutăm o distracţie." Căci eu, e adevărat, sunt un om ursuz, plictisit. Crezi poate că sunt vesel? Nu, sunt posac: nu fac rău nimănui, dar stau uneori câte trei zile într-un ungher, fără să deschid gura. Cât despre Reslih, trebuie să-ţi spun că este o mare hahaleră, ştiu la ce se gândeşte: crede că am să mă satur repede de nevastă-mea, că am s-o las şi am să plec, şi atunci are să-i rămână ei şi are s-o pună în circulaţie; tot în cercurile noastre, dar ceva mai sus. Ei, şi-mi spune Reslih că există un tată de familie bolnav, fost funcţionar, de trei ani nu se clinteşte din jilţul lui şi nu poate să-şi mişte picioarele. Există, zice, şi o mamă, o doamnă foarte chibzuită mama asta. Fiul îşi face serviciul undeva în provincie şi nu-i ajută. Fata cea mare s-a măritat şi nu dă pe la ei; au pe cap doi nepoţi mici (nu le ajungeau copiii lor) şi au luat acasă, înainte să-şi isprăvească şcoala, pe cea mai mică dintre fete; peste o lună împlineşte şaisprezece ani şi, prin urmare, peste o luna ar putea s-o mărite. Cu mine adică. Ne-am dus; ce caraghios s-a petrecut totul acolo la ei; m-a recomandat: moşier, văduv, familie cunoscută, cu relaţii, capital - ce are a face că eu am cincizeci de ani şi dânsa n-a împlinit încă şaisprezece? Cine se uită la una ca asta? Şi totuşi e ispititor, nu-i aşa? Foarte ispititor, ha-ha! Dacă ai fi văzut ce bine m-am înţeles cu mămica şi tăticul! Făcea să plăteşti ca să mă vezi în clipa aceea. Pe urma a venit ea, a făcut o reverenţă; îţi închipui: poartă o rochiţă scurtă, un boboc neînflorit, roşeşte, se aprinde ca zorile (i s-a spus fireşte). Nu ştiu ce părere ai dumneata despre chipurile feminine, dar după mine aceşti şaisprezece anişori, aceşti ochi candizi, aceasta sfiiciune şi lacrimile ruşinii sunt mai atrăgătoare decât frumuseţea şi, pe deasupra, fetiţa este ca o cadră. Părul blond, cu bucle mărunte de mieluşel, buze plinuţe, roşii, picioruşele - o minune!... Am făcut cunoştinţă, am anunţat că sunt grăbit din pricina unor chestiuni de familie, şi a doua zi, adică acum trei zile, ne-am logodit. De atunci, cum vin, o iau pe genunchi şi n-o mai las o clipă... Fireşte, ea se aprinde ca zorile, iar eu o sărut într-una; mămica i-a spus că sunt bărbatul ei, că aşa se face, într-un cuvânt - plăcere! Situaţia asta de acum, de logodnic, în adevăr este poate mai plăcută decât cea de soţ. În copila asta joacă cum s-ar zice: la native et la verite. Ha-ha-ha! Am schimbat două-trei vorbe împreună - nu-i deloc proastă fetişcana asta; uneori, îmi aruncă o privire furişă care mă arde ca fierul înroşit. Şi, ştii, are obrazul Madonei lui Rafael. Madona Sixtină are un obraz fantastic, o expresie de durere şi nebunie, nu ţi-a sărit în ochi acest lucru? Ei bine, e ceva în genul ăsta. A doua zi după ce ne-am logodit, i-am adus cadouri de vreo mie şi cinci sute de ruble; un colier de briliante, altul de perle şi o casetă cu obiecte de toaletă din argint, uite cam atât de mare, cu tot dichisul; să fi văzut obrazul madonei mele cum strălucea de mulţumire! Am luat-o ieri pe genunchi, dar se vede că am apucat-o prea brutal, s-a înroşit toată, i-au ţâşnit lacrimile din ochi, dar căuta să le ascundă şi ardea toată. Pentru o clipă a ieşit toată lumea din odaie, am rămăs numai noi doi şi când mi s-a aruncat deodată de gât (întâia oară), m-a cuprins cu minutele, m-a sărutat şi mi-a jurat că are să fie o soţie bună, ascultătoare şi credincioasă, că are să mă facă fericit, că are să-mi consacre întreaga ei viaţă, fiece clipă din viaţa ei, că are să-mi jerfească tot, tot şi pentru toate acestea nu vrea decât stima mea. „Altceva, zice, nu-mi trebuie nimic, nimic, nici un fel de cadouri!" Să asculţi o asemenea mărturisire între patru ochi, de la un îngeraş de şaisprezece anişori, cu obrajii rumeniţi de pudoarea virginală şi cu lacrimi de entuziasm pe gene, trebuie să admiţi şi dumneata că e destul de ispititor. Este ispititor, nu-i aşa? Face parale, ce zici? Ascultă... Trebuie să mergem acolo, la logodnica mea... dar nu acum!
    - Într-un cuvânt, această diferenţă monstruoasă de vârstă şi de orizont te excita nemaipomenit! Şi chiar ai de gând să te însori cu adevărat'?
    - Dumneata ce crezi? Neapărat! Fiecare caută să fie fericit și cel care izbuteşte să se înşele singur o duce bine. Ha! Ha! Dar ce te-a apucat de te-ai făcut aşa de moralist deodată? Fie-ţi milă de mine, frăţioare, sunt un păcătos! He-he-he!
    - Totuşi dumneata ai avut grija de copiii Katerinei Ivanovna. De altfel... da, desigur, ai avut motivele dumitale să faci asta, acum înţeleg tot...
    - Copiii îmi plac, în genere, îi iubesc foarte mult, râse Svidrigailov. În privinţa asta aş putea să-ţi povestesc un episod foarte interesant şi care nu s-a sfârşit nici acum. În prima zi când am sosit aici, am pornit să cutreier diverse cloace; gândeşte-te şi dumneata cum m-am repezit după şapte ani! Ai observat, probabil, că nu m-am grăbit să dau ochi cu grupul meu de altădată, adică cu prietenii mei de odinioară. Şi am să caut s-o duc cât mai mult fără ei. Ştii, în sat, sub aripa Marfei Petrovna, m-a chinuit de moarte amintirea tuturor acestor locuri şi locşoare tainice, unde omul priceput poate să găsească multe. Naiba să le ia! Lumea se îmbată, tineretul cultivat se consumă în inactivitate, făurind visuri irealizabile, se mutilează sufleteşte, înglodându-se în diverse teorii; nu ştiu de unde au venit atâţia evrei, ascund banii, iar toţi ceilalţi trăiesc în desfrâu. Oraşul acesta, din primele ceasuri, mi-a trimis în nas mirosul lui atât de bine cunoscut. Am ajuns, aşadar, la o aşa-numită serată dansantă, o cloacă infectă (mie îmi plac cloacele şi tocmai cele mai murdare); bineînţeles se dansa cancan, ceea ce nu exista pe vremea mea. Da, în acest domeniu s-au făcut progrese. Deodată, mă uit şi văd o fetiţă de vreo treisprezece ani, foarte drăguţ îmbrăcată, dansând cu un virtuoz; un altul - vizavi. Lângă  perete, pe un scaun, mămica. Poţi să-ţi închipui ce cancan! Fetiţa se ruşinează, roşeşte, până la urmă se simte jignită şi începe să plângă. Virtuozul o ia pe sus şi începe s-o învârtească şi să se izmenească în faţa ei; toată lumea râde cu hohote - tare-mi place publicul nostru, fie chiar de cancan, în astfel de clipe - şi ţipa: „Aşa-i trebuie, aşa-i trebuie! Nu se aduc copii aici!". Mie, fireşte, puţin îmi păsa dacă e sau nu e vreo logică în distracţia asta a lor! Eu mi-am fixat locul imediat, m-am aşezat lângă mămică şi am început să-i spun că şi eu abia am venit la Petersburg, că aici lumea nu ştie să se poarte, că oamenii nu se pricep să deosebească adevăratele merite şi să aibă faţa de ele respectul cuvenit; am făcut aluzie că am bani mulţi; le-am invitat să le duc acasă în trăsura mea; le-am condus, am făcut cunoştinţă mai bine (abia au sosit din provincie şi locuiesc într-o cămăruţă pe care au subînchiriat-o de la nu ştiu cine). Mi s-a spus că prietenia cu mine le face mare cinste; am aflat că n-au para chioară, că au venit să intervină în nu ştiu ce chestiune, la nu ştiu care minister, le-am oferit serviciile mele şi bani; am aflat că la serata aceea au nimerit din greşeală, crezând că acolo se preda dansul; le-am oferit să contribui la instruirea tinerei domnişoare în ceea ce priveşte limba franceza şi dansul. Propunerea mea a fost primită cu entuziasm, ca o cinste deosebita, şi am rămas prieteni şi astăzi... Daca vrei să mergi cu mine la ele, dar nu acum.
    - Încetează odată cu poveștile dumitale josnice și scârboase, om stricat, josnic și libidnos!
    - Schiller, Schiller, curat Schiller! O, va-t-elle la vertu se nicher! Ştii, eu îţi povestesc anume astfel de lucruri ca să-ţi aud exclamaţiile de indignare. E o adevărată desfătare!
    - Fireşte, crezi că nu simt că sunt ridicol în clipa asta? mormăi Raskolnikov, furios.
    Svidrigailov râdea cât îl ţinea gura; în sfârşit, îl strigă pe Filip, plăti şi se sculă.
    - Uf, ce beat sunt, assez causer! zise el. Ce desfătare!
    - Cum să nu te desfeţi?! strigă Raskolnikov, sculându-se de asemenea. Oare pentru un desfrânat cu simţurile tocite ca dumneata istorisirea unor aventuri, în clipa când are în perspectivă o monstruozitate de acelaşi fel, nu este o desfătare? Şi, mai ales, în astfel de împrejurări, şi când le spune unui om ca mine... Asta excită.
    - Dacă-i pe asta, răspunse Svidrigailov, cercetându-l cu oarecare mirare, atunci şi dumneata eşti cinic. Cel puţin ai stofă, şi încă în cantitate uriaşă. Eşti în stare să cuprinzi cu mintea multe lucruri... de altfel, poţi să faci şi multe. Dar, ajunge! Îmi pare sincer rău că am discutat aşă de puţin, dar nu-i nimic, n-ai să-mi scapi... Aşteaptă numai...
    Svidrigailov porni afară din tractir.
    Raskolnikov îl urmă.
    Cel dintâi totuşi nu era beat; i se urcase doar puţin la cap şi, acum, beţia se risipea cu fiecare clipă. Se încrunta şi părea îngrijorat, ca un om care este în aşteptarea unui lucru foarte important, care-l emoţionează şi-l nelinişteşte. În ultimele două-trei minute, atitudinea lui faţă de Raskolnikov se schimbase: se arăta tot mai arţăgos şi sarcastic.
    Tânărul observă aceasta şi era destul de alarmat. Svidrigailov îi părea suspect şi el se hotărî să-l urmărească.
    Coborâră în stradă.
    - Acum dumneata o iei la dreapta și eu la stânga sau poate invers, dar, adieu, mon plaisir, pe curând, cu cea mai mare bucurie!
    Și el o luă la dreapta spre Sennaia.

                                                     Capitolul V.

                        Raskolnikov o luă după el.
    - Ce înseamnă asta?! exclamă Svidrigailov, întorcându-se. Mi se pare că ţi-am spus că...
    - Asta înseamnă că am hotărât să te însoţesc.
    - Cu-um?
    Amândoi se opriră şi se priviră drept în ochi, parcă măsurându-se cu privirea.
....................................................................

joi, 16 iunie 2016

Hansel și Gretel, Frații Grimm

     
A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfârşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel.

        De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-şi astâmpăra foamea. Şi-ntr-o bună zi, întâmplându-se să se abată asupra ţării o mare scumpete, nu mai fură-n stare să-şi agonisească nici măcar pâinea cea zilnică.
        Seara în pat, pe bietul om începeau să-l muncească gândurile şi, zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomenea că oftează cu grea obidă.
Şi-ntr-una din aceste seri îi zise el neveste-sii:
        – Ce-o să ne facem, femeie? Cu ce-o să-i hrănim pe bieţii noştri copii, când nici pentru noi nu mai avem nici de unele?
        – Ştii ceva, bărbate, răspunse femeia, mâine-n zori luăm copiii cu noi şi-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm şi câte-o îmbucătură de pâine şi pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigură, şi-n felul ăsta ne descotorosim de ei!
        – Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici în ruptul capului, spuse bărbatul. Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece şi-ar veni fiarele să-i sfâşie…
        – Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i aşa, o să murim de foame toţi patru… Poţi să ciopleşti de pe-acum scânduri pentru sicrie…
Şi femeia nu-i dădu pace până când omul nostru nu se-nvoi.
        – Totuşi, mi-e tare milă de bieţii copii! adăugă el cu obidă.
În acest timp, cei doi copii stăteau treji în aşternut, că din pricina foamei nu putuseră să închidă un ochi. Şi aşa se făcu de auziră tot ce spuse zgripţuroaica de femeie către tatăl lor.
        La un moment dat, Gretel începu să plângă cu lacrimi amare şi-i spuse lui Hansel printre sughiţuri:
        – De-acu s-a sfârşit cu noi!
        – Linişteşte-te, Gretel, şi nu mai fi mâhnită, o să găsesc eu o scăpare! îi zise cu blândeţe frăţiorul.
După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă, îşi puse hăinuţa pe el şi, deschizând uşa, se strecură afară. Luna lumina că ziua şi pietricelele albe, din faţa căscioarei, străluceau că bănuţii cei noi. Hansel se aplecă de mai multe ori până ce-şi umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă şi-i şopti lui Gretel:
        – Fii liniştită, draga mea surioară, şi dormi în pace! Apoi se culcă din nou în patul lui şi adormi.
Zgripţuroaica de femeie nici nu aşteptă să răsară soarele că se şi înfiinţă la patul copiilor, să-i trezească.
        – Ia sculaţi-vă, leneşilor, că mergem la pădure să aducem lemne!
Apoi dădu fiecăruia câte un codru de pâine şi mârâi printre dinţi:
        – Asta aveţi de mâncare pentru la prânz! De vă îmboldeşte foamea, nu cumva să mâncaţi înainte, că altceva nu mai căpătaţi!
Gretel lua toată pâinea şi-o ascunse sub şort, din pricină că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi porniră cu toţii spre pădure. După puţin timp, Hansel se opri şi îşi aruncă privirea înapoi, spre căscioara ce rămăsese în urmă. Asta o făcu o dată, apoi iarăşi, şi iarăşi… Şi dacă-l văzu taică-său, numai ce-i zice:
        – Da’ ce ai, Hansel, că te opreşti mereu şi te tot uiţi înapoi? Vezi mai bine cum mergi, să nu-ţi schilodeşti cumva picioarele!
        – Ştii, tăicuţule, mă uitam după pisicuţa mea albă… Stă, a naibii, cocoţată pe acoperiş, şi-mi face semne de rămas bun.
Dar vezi că femeia i-o tăie pe dată:
        – Prostănacule, nu-i nici o pisicuţă! E soarele de dimineaţă, care străluceşte pe horn.
Acu e timpul să vă spun că Hansel nu se uitase după nici o pisicuţă şi că de fiecare dată când se oprea, scotea din buzunar câte o pietricică şi-o lăsa să cadă pe cărare.
        După o bucată de vreme, ajunseră la locurile unde pădurea se îndesea şi cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri şi zise:
        – Acu, copii, mergeţi după vreascuri, c-o să vă facă tata un focşor pe cinste, să nu vă fie frig deloc!
Hansel şi Gretel aduseră vreascuri cât aduseră, până ce se făcu o moviliţă bună. Lemnele luară foc pe dată şi, când vâlvătaia începu să crească, femeia grăi:
        – Staţi lângă foc, copii, şi odiniţi-vă, că noi ne ducem mai încolo, în pădure, să tăiem lemne. Şi când om termina cu tăiatul, ne întoarcem aici şi vă luăm acasă.
Hansel şi Gretel se aşezară lângă foc şi când se făcu ora prânzului, fiecare îşi mâncă bucătura de pâine. Şi cum auzeau tot mereu răsunând lovituri de topor, erau încredinţaţi că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu prea departe. Dar vezi că loviturile nu erau de topor!
        Omul nostru legase o creangă de-un copac cioturos, şi de câte ori bătea vântul, o izbea încolo şi-ncoace de uscătura aceea. După ce aşteptară să vină să-i ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiţi de oboseală şi adormiră buştean.
Când s-au trezit, era noapte întunecoasă, de nu vedeai la doi paşi. Gretel începu să plângă şi printre suspine îşi întrebă frăţiorul:
        – Cum o să ieşim din pădure?
Şi Hansel se grăbi s-o liniştească, spunându-i:
        – Mai ai răbdare oleacă, până ce răsare luna şi atunci o să găsim noi drumul, n-avea grijă!
Răsări luna plină, de ziceai că poleieşte cu aur pădurea, şi de-ndată ce se arătă pe cer, Hansel îşi luă surioara de mână şi începu a păşi pe urma pietricelelor, care scânteiau ca bănuţii cei de curând bătuţi şi le arătau drumul. Merseră ei aşa toată noaptea şi când începură a miji zorile, ajunseră la casa părintească. Au bătut ei la uşă, "cioc-cioc!", şi când femeia o deschise şi dădu cu ochii de Hansel şi Gretel, pe dată se arătă a fi fost foarte îngrijorată de soarta lor, zicându-le cu prefăcătorie:
        – Copii răi ce sunteţi, de ce aţi dormit în pădure atâta vreme? Ne-aţi făcut să credem că nu mai vreţi să vă mai întoarceţi la casa voastră… Dar vezi că tatăl copiilor se bucura cu adevărat, că-n inima lui era mâhnit că-i lăsase atât de singuri.
Nu trecu multă vreme şi nevoile începură iarăşi să-i încolţească. Şi numai ce-o auziră copiii într-o noapte pe femeie zicându-i lui bărbatu-su, care se perpelea în aşternut:
        – De-acu am terminat iarăşi merindele, că nu mai avem în casă decât o jumătate de pâine! Şi după ce-om mânca-o şi pe asta, ne-om sătura cu răbdări prăjite… Trebuie să ne descotorosim de copii, auzi tu! O să-i ducem în afundul pădurii, ca să nu mai poată nimeri drumul de-or voi să se reîntoarcă acasă. Altă scăpare nu vad, de ni-e drag să ne mai putem ţine zilele.
        Vezi însă că omului i se încrâncena inima la auzul ăstor cuvinte şi gândea în sinea sa: "Ba, mai bine s-ar cuveni să împarţi cu copiii tăi ultima bucăţică!". Mai zicea el ce mai zicea, dar femeia nu luă deloc în seamă spusele lui, ci-l tot ocărî şi-l mustră. Acu, e ştiut, cine a apucat de-a spus "A" trebuie să-l rostească şi pe "B" şi… dacă şi-a călcat pe inimă prima oară, musai trebuie şi a doua oară să facă la fel.
        Copiii erau însă treji şi auziră toată vorba lor. După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă din pat şi vru să iasă afară, să adune pietricele, cum făcuse şi de prima dată, dar vezi că femeia avusese grijă să încuie uşa, aşa că băiatului nu-i fu chip să poată ieşi din casă. Şi deşi îi era inima grea, îşi mângâie surioara, spunându-i:
        – Nu plânge, Gretel, ci dormi liniştită. Om găsi noi cum să scăpăm cu bine…
Nici n-apucaseră bine să răsară zorile, că şi veni femeia şi-i trase pe copii din aşternut. Apoi le întinse câte o bucăţică de pâine, care era mult mai micuşoară decât de cealaltă dată.
        În timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre pădure, Hansel începu a face fărâmituri în buzunar şi din loc în loc se oprea să le presare pe jos.
        – Ia ascultă, Hansel, îi strigă la un moment dat taică-său, ce te tot opreşti mereu şi priveşti în jur? Vezi-ţi mai bine de drumul tău şi mergi cum trebuie!
        – Păi, mă uit după porumbiţa mea, care stă pe-acoperiş şi vrea să-mi spună la revedere! grăi Hansel repede, ca nu cumva să se dea în vileag.
        – Prostănacule, îl luă în răspăr femeia, ceea ce vezi tu nu-i nici o porumbiţă! E soarele de dimineaţă care străluceşte sus, deasupra hornului.
Dar vezi că Hansel nu dădu îndărăt de la ce-şi pusese în gând şi, încetişor-încetişor, împrăştie pe drum toate fărâmiturile.
        Femeia îi duse pe copii departe, departe, tot mai în afundul pădurii, unde nu mai fuseseră în viaţa lor. Şi-ntr-un luminiş, făcură iarăşi un foc mare şi mama le zise cât putu ea de blând:
        – Rămâneţi aici, copilaşi, şi de v-a birui oboseala, n-aveţi decât să puneţi capul jos şi să dormiţi oleacă… Noi ne ducem în pădure, mai încolo, să tăiem lemne şi seara, când om sfârşi lucrul, ne întoarcem să vă luăm.
        Trecu ce trecu timpul şi când veni ora prânzului, Gretel lua bucăţica de pâine şi-o împărţi cu Hansel, că pe-a lui băiatul o presărase pe drum. Zburară ceasurile, se lăsă şi amurgul, dar vezi că nimeni nu se arăta să-i ia pe bieţii copii. Şi cum adormiră greu, se treziră de-abia în toiul nopţii. Dacă văzu ce se întâmplase, Hansel o mângâie pe surioara lui şi-i zise:
        – Să rămânem aici până ce-o răsări luna, că atunci ne-o fi uşor să găsim fărâmiturile pe care le-am împrăştiat pe jos, cât am mers. Ele or să ne arate fără greş drumul spre casă, asta-i sigur!
        De îndată ce se înălţă luna deasupra pădurii, copiii se sculară din culcuşul de vreascuri, dar vezi că nu mai găsiră nici o fărâmitură… Mulţimea de păsărele care tot zboară peste câmpuri şi prin păduri de mult le ciuguliseră pe toate. Dar Hansel avea o inimă vitează şi-i spuse lui Gretel:
        – N-ai teamă, surioară, până la urma tot o să găsim drumul!
Dar vezi că nu fu chip să-l găsească… Merseră toată noaptea şi mai merseră încă o zi, din zori şi până-n seară, dar de izbutit tot nu izbutiră să iasă din pădure. Şi erau prăpădiţi de foame ca vai de ei, că afară de câteva boabe de fructe sălbatice, culese de pe jos, nimic nu mai luaseră-n gură. De trudiţi ce erau, sărmanii copii abia îşi mai trăgeau picioarele, şi aşa se făcu că nu mai putură merge şi, ghemuindu-se sub un copac, adormiră buştean.
        Şi se ivi a treia dimineaţă de când copiii părăsiseră casa părintească. O luară ei la picior, de cum răsări soarele, dar cu cât mergeau, cu atât se afundau mai adânc în pădure. De nu le venea cât mai degrabă un ajutor, se aflau în primejdie de moarte.
        Când se făcu ora prânzului, numai ce văzură pe-o cracă o păsărică albă şi frumoasă, care cânta atât de duios, că se opriră vrăjiţi s-o asculte. După ce-şi sfârşi cantul, păsărica îşi întinse aripile şi zbură, "zvâââârrrr!" pe dinaintea copiilor. Dacă văzură ei asta, începură a se lua după ea până când se făcu de ajunseră la o căsuţă. Cât ai clipi, păsărica se lăsă pe acoperiş şi când veniră mai aproape de căsuţă, copiii rămaseră cu gurile căscate. Păsămite, toată căscioara era făcută din pâine şi acoperită cu cozonac, iar geamurile erau din zahăr curat.
        – Hai să-ncepem să îmbucăm! zise Hansel. Şi să ne fie de bine! Eu o să mănânc o bucată din acoperiş, iar tu, Gretel, ia de gustă din fereastra asta, că e tare dulce!
Hansel n-aşteptă să fie rugat şi, înălţându-se pe vârfurile picioarelor, rupse o bucăţică din acoperiş, să-şi dea seama ce gust are. În acest timp, Gretel ronţăia de zor o spărtură de geam. Şi numai ce se auzi deodată o voce subţirică, ce venea dinăuntrul căsuţei:
        – Cronţ, cronţ, cronţ, da ce tot ronţăie a mea căscioară?! Cine, cine e afară?
Şi copiii răspunseră pe dată:
        – Vântul, vântul! Azi înconjură pământul!
Şi, fără să se sinchisească defel, continuară să mănânce şi mai cu poftă. Cum îi plăcuse grozav acoperişul, Hansel mai rupse din el o bucată bună, iar Gretel nu se lăsă nici ea mai prejos şi, desprinzând un ochete de geam, se aşeză jos şi începu a-l ronţăi cu poftă.
        Şi când nici nu se aşteptau, odată se deschise uşa şi-o femeie bătrână de tot, ce se sprijinea într-o cârjă, ieşi din casă, târşindu-şi picioarele.
La vederea ei, Hansel şi Gretel se speriară atât de tare, că scăpară tot ce aveau în mână. Dar vezi că bătrâna nu-i lua la rost, ci începu a-i întreba, clătinând uşurel din cap:
        – Ei, copiii mei dragi, da cine v-a adus aci? Poftiţi de intraţi înăuntru şi rămâneţi la mine, că nu vă fac nici un rău.
Şi luându-i pe amândoi de mână, îi duse în căsuţă. Iar acolo îi aştepta o mâncare, să-ţi lingi degetele, nu alta: lapte şi clătite cu zahăr, mere şi-o mulţime de nuci! După ce se ospătară ei bine, bătrâna le pregăti două paturi cu aşternutul cum îi zăpada şi Hansel şi Gretel se culcară fără nici o grijă şi se simţiră în al nouălea cer.
        Bătrâna se arătase prietenoasă ca să le câştige încrederea, dar vezi că era o vrăjitoare haină, care pândea copiii ca să-i atragă cu şosele şi momele. Şi numai de aceea făcuse şi căsuţa de pâine, să-i ademenească mai uşor.
        De-i cădea vreunul în gheare, îndată îi făcea de petrecanie şi, după ce-l fierbea, îl înghiţea cu lăcomie. Ziua când se bucura de un astfel de ospăţ o socotea ca pe-o zi de sărbătoare şi cum de n-ar fi fost aşa pentru ea!
        Vrăjitoarele au ochii roşii şi vederea scurtă, dar vezi că adulmecă de departe, ca jivinele, când se apropie picior de om. Şi la fel de bine adulmeca şi cotoroanţa asta. De cum i-a simţit pe Hansel şi Gretel că se apropie de acele locuri, a şi început a hohoti cu răutate şi-n vorbele ei era numai batjocură:
        – Pe ăştia îi şi am în mână, nu-i las eu să-mi scape…
De cum se iviră zorile, vrăjitoarea fu în picioare, ca nu cumva să se trezească mai înainte copiii. Şi când îi văzu ea pe amândoi cât de drăgălaş dorm împreună şi cât de rumen şi rotofei le e obrazul, nu mai putu de bucurie şi începu a mormăi mai mult pentru sine: "Straşnică bucătură o să am, n-am ce zice!".
        Apoi apucându-l pe Hansel cu mâna ei sfrijită, îl împinse până la un grăjduleţ cu gratii de fier şi-l închise acolo. Şi era zăvorât aşa de straşnic, că oricât ar fi strigat şi s-ar fi zbătut, nu i-ar fi folosit la nimic.
        După ce-l puse la popreala pe Hansel, babuşca intră în camera unde dormea Gretel şi, zgâlţâind-o ca s-o trezească, începu a o ocărî şi a-i striga:
        – Scoală, leneşo, şi du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună lui frate-tău, că l-am închis în grajd şi trebuie să-l îngrăşăm! Acu e numai piele şi os, dar când s-o mai împlini – o să-l mănânc!
        Gretel, începu a plânge cu lacrimi amare, dar vezi că lacrimile ei nu-i muiară inima cotoroanţei şi, până la urmă, trebui să se supună şi să facă tot ce-i poruncea vrăjitoarea cea haină. Şi-n timp ce lui Hansel i se aducea cea mai bună mâncare, ca să se îngraşe, Gretel abia de căpătă de la babuşcă nişte coji de raci.
        În fiecare dimineaţă, babuşca se strecura şontâcăind până la grajd şi încă din prag se apuca să strige:
        – Hansel, ia scoate un deget afară, să vad de te-ai îngrăşat de ajuns!
Dar vezi că ghiujul de Hansel îi trecea printre gratii un oscior, şi cum babuşca avea ochii tulburi şi vedea că prin sită, era încredinţată că-i întinde un deget. Şi de fiecare dată se tot minuna cotoroanţa cum de nu se mai îngraşă.
        Trecură aşa zilele şi văzând că după a patra săptămână, Hansel rămăsese la fel de ogârjit ca şi înainte, îşi pierdu răbdarea şi nu mai vru să aştepte.
        – Hei, Gretel, o strigă ea pe fetiţă, grăbeşte-te de adu apă, că de-i curge untura de gras ce e, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel îl tai şi-l pun la fiert!
Vai, cum se mai boci biata surioară, când trebui să care apa pentru a doua zi, şi cum îi şiroiau lacrimile amare pe obraz!
        – Doamne, ajută-ne! strigă ea după un răstimp. De s-ar fi întâmplat să ne înghită fiarele sălbatice ale codrului, am fi murit măcar împreună!
        – Ia mai sfârşeşte odată cu bocitul, se răsti cotoroanţa la fată, că doar nu-ţi ajută la nimic toată văicăreala!
Nici nu se luminase încă bine de ziuă, când începu Gretel roboteala. Că doar trebuia să care apă, să atârne cazanul pentru fiertură în cârligul de fiert şi să aprindă focul.
        – Mai întâi, aş vrea să punem la copt, auzi tu? se răsti baba la Gretel. Că am aprins cuptorul şi aluatul l-am frământat de mult.
Nu-şi sfârşi bine vorba, că vrăjitoarea o şi îmbrânci pe biata Gretel afară, unde era cuptorul din care ieşeau limbi de flăcări.
        – Hai, bagă-te înăuntru, îi porunci vrăjitoarea şi vezi dacă-i destul de încins, ca să punem înăuntru pâinea!
Vezi că afurisita de cotoroanţă nu degeaba o îndemnă pe fată să se vâre în cuptor! Că de-ndată ce-ar fi fost înăuntru, vrăjitoarea pac! ar fi închis cuptorul. Şi-ar fi ţinut-o acolo până ce se rumenea bine. Şi-apoi ar fi mâncat-o… Numai că Gretel băgă de seamă ce gânduri clocea în cap vrăjitoarea şi se prefăcu că-i nătângă şi neîndemânatică:
        – Aş intra, dar nu ştiu cum să fac… Pe unde să intru? Şi cum anume?
        – Eşti proastă ca o gâscă! o ocărî baba. Păi… nu-ţi dă prin cap pe unde, că-i deschizătura destul de mare? Ia te uită, şi eu as putea să încap în ea! Şi, şontâcăind, se apropie de cuptor şi-şi vâri capul în el.
Gretel doar asta aştepta şi-i dădu un brânci zgripţuroaicei de se duse până-n fundul cuptorului. Apoi închise uşa de fier şi puse zăvorul. Văleu! ce mai urlete de te treceau fiorii răzbăteau dinăuntru!
        Dar vezi că Gretel fugi de-acolo, să n-o mai audă, şi vrăjitoarea cea haină pieri ca o netrebnică, arsă de dogoare. Şi arse până ce se prefăcu în scrum.
        Gretel dădu fuga într-un răsuflet până la grajdul unde era închis Hansel şi, deschizându-l, strigă bucuroasă:
        – Am scăpat, Hansel, am scăpat, frăţioare! Vrăjitoarea a pierit!
Dacă auzi ce-i spune, Hansel sări afară din grajd întocmai cum sare pasărea din colivie, când i se deschide uşiţa.. Şi văzându-se iarăşi împreună, îşi săriră de gât şi se sărutară şi bucuria le râdea în ochi şi-n inimă. Şi de voioşi ce erau, ţopăiau al naibii, ca nişte iezi!
        Cum nu mai aveau de ce se teme, intrară în căsuţa vrăjitoarei şi acolo, ce să vezi, în toate ungherele erau numai sipete pline cu mărgăritare şi nestemate!
        – Ei, astea zic şi eu că-s mai bune decât pietricelele noastre! făcu Hansel şi-şi umplu buzunarele până nu mai putu.
Iar Gretel spuse şi ea:
        – Vreau să aduc şi eu acasă o mâna-două din ele!
Şi alese şi alese până ce-şi umplu şorţuleţul.
        – Acu, hai s-o tulim de-aici cât mai degrabă, hotărî Hansel, că mult mai uşoară mi-ar fi inima de-aş şti c-am ieşit din pădurea asta fermecată.
Merseră ei ce merseră, cale de câteva ceasuri şi numai ce ajunseră la o apă mare.
        – Ce ne facem, surioară, că nu putem trece? făcu Hansel amărât. Nu văd peste apă nici un pod, nici măcar vreo punte cât de îngustă…
        – De-ar trece vreun vaporaş, bine-ar fi! Dar prin locurile astea, slabă nădejde… zise Gretel cu mâhnire. Da uite, mai încolo văd o raţă albă înotând. Poate că, de-aş ruga-o, ne-ar ajuta să ajungem pe malul celălalt…
Şi începu a striga:
                                Raţă, răţişoară,
                                Ia-i în spate, pe-aripioară,
                                Pe Hansel şi Gretel,
                                Că nici pod, nici punte n-are
                                Apa asta mare!
Se apropie răţişoara şi Hansel i se urcă în spate. Apoi o rugă şi pe surioara lui să vină lângă el, dar Gretel rămase pe mal şi-i zise:
        – Cum să vin? Nu vezi că i-ar fi prea greu răţişoarei? Mai bine să ne treacă pe rând.
Şi făptura cea bună chiar aşa şi făcu.
        După ce trecură cu bine pe celalalt mal, mai merseră ei ce merseră şi, de la o vreme, pădurea începu să li se pară din ce în ce mai cunoscută. Şi-ntr-un sfârşit, numai ce zăriră din depărtare casa părintească. Tii, ce-o mai luară atunci la goană de le sfârâiau călcâiele, nu alta!
        Trecură pragul casei şi, dând năvală în odaie, săriră la gâtul tatălui lor. Era şi timpul, că, de când îşi părăsise copiii în pădure, bietul om nu mai avusese o clipă fericită. Pe femeie însă n-o mai găsiră copiii – murise.
        Gretel îşi deşertă şorţuleţul şi începură a se rostogoli prin odaie mărgăritarele şi nestematele, de te mirai de unde mai ies atâtea. În acest timp, Hansel scotea şi el din buzunar câte un pumn plin de pietre preţioase şi, după ce le aruncă pe podea, apucă să arunce alt pumn, până ce-şi goli amândouă buzunarele.
        Şi aşa se făcu de-şi luară îndată tălpăşiţa de la casa pădurarului toate grijile şi nevoile care stătuseră până atunci pe grumazul omului şi al copiilor lui.
        Şi trăiră ei împreună numai în bucurie şi fericire.
        Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa! Da uite că mai fuge pe-aici un şoricel. Şi cine l-a prinde l-a văzut norocul, că o să-şi facă din blana lui o căciulă mare cât roata carului…