IX.
Dar în tot ceea ce îi făcea lui Colţ Alb, Smith Frumosu urmărea un scop. Într-o bună zi, mai mulţi oameni se adunară în jurul ţarcului. Smith Frumosu intră înarmat cu o bâtă şi dezlegă lanţul de la grumazul lui Colţ Alb. După ce stăpânul ieşi, Colţ Alb, slobod, alergă prin ţarc de parcă era apucat, încercând să ajungă la oamenii de afară. Era măreţ în dezlănţuirea lui. Atingea cinci picioare în lungime când se ridica şi două picioare şi jumătate până la umeri când era în patru labe, depăşind cu mult mărimea unui lup de talie corespunzătoare. Moştenise de la mama lui linia mai greoaie a câinelui, aşa încât cântărea, fără niciun fel de grăsime şi fără o singură uncie de carne - peste nouăzeci de pfunzi. Era tot numai muşchi, os şi tendoane - spiţă de luptător în cea mai bună formă.Uşa ţarcului se deschise din nou. Colţ Alb se opri. Se petrecea un lucru neobişnuit. Aştepta. Uşa se deschise mai larg. Apoi, un câine cât toate zilele fu împins înăuntru şi uşa fu trântită cu zgomot în urma lui. Colţ Alb nu mai văzuse niciodată un astfel de câine (era un adevărat dulău); dar nici mărimea şi nici înfăţişarea fioroasă a celui nou venit nu îl înspăimântară. Exista ceva care nu era nici lemn, nici fier, asupra căruia putea să-şi verse ura. Sări înainte cu o fulgerare a colţilor care sfâşiară grumazul dulăului. Acesta scutură din cap, mârâi răguşit şi se năpusti asupra lui Colţ Alb. Dar Colţ Alb era când ici, când colo şi pretutindeni, scăpând necontenit şi ferindu-se, sărind mereu înainte şi sfâşiind cu colţii, apoi dându-se în lături la timp ca să scape de pedeapsă.
Oamenii de afară urlau şi aplaudau, în timp ce Smith Frumosu, stăpânit de o plăcere nespusă, se desfăta privind cum Colţ Alb îşi sfârteca şi ciopârţea adversarul. Încă din prima clipă era limpede că dulăul nu avea nicio speranţă. Era prea greoi şi prea încet. La sfârşit, pe când Smith Frumosu îl împingea înapoi pe Colţ Alb cu bâta, dulăul era târât afară de stăpânul lui. După aceea urmă răsplata rămăşagurilor şi banii zornăiră în palma lui Smith Frumosu.
Colţ Alb privi cu încordare la oamenii strânşi în jurul ţarcului său. Mirosea a luptă; şi aceasta era acum singura cale ce i se încuviinţa pentru a-şi manifesta viaţa din el. Chinuit, aţâţat la ură, era ţinut prizonier, aşa încât n avea alt mijloc de a-şi satisface această ură decât atunci când stăpânul lui găsea cu cale să-i opună vreun câine.Smith Frumosu îi cântărise bine forţele, căci de fiecare dată ieşea învingător. Într-una din zile fură vârâţi peste el trei câini, unul după altul. În altă zi fu vârât pe uşa ţarcului o matahală de lup, prin de curând în wild. Iar într-o altă zi fură aduşi doi câini în acelaşi timp şi azvârliţi asupra lui. Aceasta a fost cea mai cruntă luptă pe care a dat-o vreodată şi, cu toate că până la urmă îi ucisese pe amândoi, el însuşi era mai mult mort decât viu.
Toamna, când căzu prima zăpadă şi sloiuri de gheaţă curgeau pe râu, Smith Frumosu plecă împreună cu Colţ Alb pe un vapor care mergea în susul Yukonului, spre Dawson. Colţ Alb îşi câştigase acum renume în întreg ţinutul. Se făcuse cunoscut în lung şi în lat ca "lupul cel bătăuş", şi nenumăraţi curioşi stăteau grămadă în jurul cuştii în care era ţinut el pe puntea vaporului. Se înfuria şi mârâia la ei sau zăcea liniştit, cercetându-i cu o ură rece. Şi de nu i-ar fi urât? Nu-şi pusese niciodată întrebarea asta. Nu cunoştea decât ura şi se lăsa călăuzit de patima ei. Pentru el, viaţa devenise un iad. Nu fusese plămădit pentru aspra captivitate pe care animalele sălbatice o aveau de îndurat din partea oamenilor. Şi tocmai astfel era el tratat. Oamenii îl priveau, îl întârtau împungându-l cu băţul printre gratii ca să-l facă să mârâie, şi apoi râdeau de el.
Oamenii aceştia erau mediul lui şi ei îi plămădeau lutul, făcând di el o fiinţă cu mult mai feroce decât o hărăzise natura. Cu toate acestea, natura îi dăduse supleţe. În condiţiile în care multe alte animale ar fi murit ori s-ar fi pierdut cu firea, el se adaptă şi trăi. Şi aceasta fără să-i zdruncine moralul. Poate că Smith Frumosu, ca un tartor şi călău ce era, ar fi fost în stare să i-l zdruncine, dar până una-alta nu exista nimic care să arate că ar fi putut izbuti.
Dacă Smith Frumosu avea un diavol în el, Colţ Alb avea şi el unul, şi cei doi turbau de furie unul împotriva celuilalt, neîncetat. Odinioară, Colţ Alb avusese înţelepciunea să se plece şi să se supună unui om care avea o bâtă în mână; dar acum, această înţelepciune îl părăsi; doar simplul fapt că îl vedea pe Smith Frumosu era de ajuns ca să-i stârnească accese de furie. Iar când se aflau unul în faţa altuia şi era împins înapoi cu bâta, el continua să mârâie şi să-şi arate colţii. Nimic nu izbutea să-l facă să nu mai mârâie. Oricât de crunt ar fi fost bătut, întotdeauna el mai scotea un mârâit, iar când Smith Frumosu renunţa şi se retrăgea, în urma lui se auzea un mârâit provocator, air uneori Colţ Alb se repezea la gratiile cuştii, lătrându-şi ura.
Când vaporul ajunse la Dawson, Colţ Alb coborî pe uscat. Continua să aibă o viaţă publică, într-o cuşcă, înconjurat de oameni curioşi. Era expus ca "lupul cel bătăuş" şi oamenii plăteau câte cincizeci de cenţi, în praf de aur, ca să-l vadă. Nu avea o clipă de răgaz. Dacă se culca, era întărtat cu un băţ ascuţit - pentru că spectatorii voiau să ştie pe ce au dat banii. Şi ca spectacolul să fie interesant, furia lui era întreţinută mai tot timpul. Dar mai rea decât acestea era atmosfera în care trăia. Era privit ca cel mai înspăimântător dintre animalele sălbatice, dar sălbăticia îi fusese sădită în suflet de gratiile cuştii. Orice cuvânt, orice gest precaut al oamenilor trezea în el o cruzime cumplită. Era gaz turnat peste focul cruzimii lui. Toate acestea nu puteau să aibă decât o singură urmare, şi aceasta era că ferocitatea lui se alimenta din ea însăşi şi sporea. Era încă o dovadă a supleţei lutului din care fusese modelat şi a capacităţii lui de a se modela sub presiunea mediului înconjurător.
Pe lângă faptul că trebuia să îndure privirile curioşilor, mai era şi luptător de profesie. În răstimpuri destul de neregulate, ori de câte ore se putea organiza câte o luptă, era scos din cuşcă şi dus într-o pădure, la câteva mile de oraş. Lucrul acesta se petrecea de obicei noaptea, ca să evite amestecul poliţiei-călare teritoriale. După câteva ceasuri de aşteptare, când începea să se crape de ziuă, soseau spectatorii şi câinele cu care trebuia să se bată. În felul acesta ajunsese să se bată cu toate mărimile şi speciile de câini. Ţinutul era sălbatic, oamenii - sălbatici şi ei şi de obicei luptele se dădeau pe viaţă şi pe moarte.
Cum Colt Alb continua sa mai lupte, e limpede ca ceilalți caini plateau tributul morții. El nu cunoscu niciodata înfrangerea. Deprinderea lui timpurie, de pe vremea cand se batea cu Lip-Lip şi cu întreaga haita de caței, îi prindea bine. Îl ajuta îndaratnicia cu care îşi înfigea picioarele în pamant. Nu existat caine care sa-l doboare de pe picioare. Acesta era şiretlicul preferat al seminției lupilor – sa se napusteasca asupra duşmanului, fie direct, fie facand un ocol neaşteptat, în speranța de a-l izbi în umar şi a-l da peste cap. Copoi de vanatoare de pe Mackenzie, caini eschimoşi şi de Labrador, caini laponi şi malemuți – toți au încercat sa lupte cu el şi toți au dat greş. Nu se ştia ca el sa fi fost vreodata dat peste cap. Oamenii îşi marturiseau unii altora acest lucru, aşteptand de fiecare data sa vada întîmplandu-se şi aşa ceva; dar Colț Alb îi dezamagea mereu.
Apoi mai era iuțeala lui fulgeratoare. Faptul acesta îi dadea un avantaj nespus de mare asupra duşmanilor. Oricata experiența de lupta ar fi avut ei, nu întalnisera vreodata un caine care sa se mişte atat de iute. Mai era şi faptul ca atacul lui pornea fulgerator. Cainele de rand era deprins cu preliminariile de maraituri, zbarlituri şi sforaieli, şi de aceea era doborat şi terminat înainte de a începe lupta sau de a-şi fi venit în fire de pe urma atacului prin surprindere. Lui Colț Alb i se întampla atat de des sa procedeze astfel, încat devenise un obicei ca el sa fie ținut pana ce cîinele celalalt îşi termina preliminariile şi era gata de lupta, ba chiar dadea el primul atac.
Dar cel mai mare avantaj al lui Colț Alb era experiența. Ştia despre lupta mai mult decat oricare dintre cainii care îl înfruntau. Se batuse de mai multe ori, ştia cum sa preîntampine mai multe trucuri şi strategii şi poseda el însuşi mai multe şiretlicuri; cat despre metoda lui, abia de mai trebuia îmbunatațita.
Pe masura ce timpul trecea, avea de dat tot mai puține lupte. Oamenii cautau în zadar un egal şi Smith Frumosu se vazu nevoit sa-i opuna lupi. Erau prinşi în cursa de indieni în acest scop şi o lupta între Colț Alb şi un lup se dovedea o buna atracție pentru mulțime. Odata a fost adusa o femela de ras şi de asta data Colț Alb trebui sa lupte pentru propria-i viața. Agerimea ei o egala pe a lui; cruzimea ei era la fel cu a lui; el lupta doar cu colții, în timp ce ea se lupta şi cu labele, care aveau gheare ascuțite.
Dar dupa lupta cu rasul, orice alta lupta înceta pentru Colț Alb. Nu mai existau animale cu care sa se bata – cel puțin nu exista nici unul care sa fie socotit vrednic sa se masoare cu el. Aşa ca ramase ca un obiect de expoziție pana în primavara, cand un oarecare Tim Keenan, un individ care umbla cu „uite popa, nu e popa”, poposi în ținut. O data cu el aparu şi primul buldog care calcase vreodata prin Klondike. Nu se putea ca acest caine sa nu se întîlneasca cu Colț Alb, şi timp de o saptamana înaintea luptei pe care o aşteptau cu toții, acesta era principalul subiect de conversație în anumite cartiere ale oraşului.
Capitolul 4.
Moartea care atarna de gat
Smith Frumosu ii desfacu lantul de gat si se dadu inapoi.
De data asta, Colt Alb nu mai ataca imediat. Ramase linistit, cu urechile ciulite, atent si curios, supraveghind cu grija ciudatul animal din fata lui. Nu mai vazuse pana atunci un asemenea caine. Tim Keenan il impinse pe buldog, mormaindu-i: "Pe el". Animalul inainta leganandu-se spre centrul tarcului, teapan, chinuit si stangaci. In cele din urma se opri, clipind catre Colt Alb.
Multimea se porni sa strige: "Pe el, Cherokee! Rupe-l, Cherokee! Înghite-l!"
Dar Cherokee nu parea dornic sa se bata. Întoarse capul şi clipi spre oamenii care strigau, dand vesel din ciotul lui de coada. Nu-i era frica, ci doar lene. În afara de aceasta, nici nu-şi dadea seama ca trebuie sa se bata cu cainele din fața lui. Nu era obişnuit sa se lupte cu un soi de caine ca asta şi aştepta sa i se aduca cel adevarat.
Tim Keenan intra în cerc şi se apleca asupra lui Cherokee, mangaindu-l pe grumaz cu mainile, care se frecau de firele de par, împingandu-l înainte, cu mişcari line. Toate acestea erau îndemnuri. Iar efectul lor era ațațator, pentru ca Cherokee începu sa maraie încet, din fundul gatlejului. Era o legatura între ritmul maraitului şi mişcarile pe care omul le facea cu mana. Maraitul i se sui în gat o data cu punctul culminant al fiecarei mişcari înainte şi se potolea, pentru a începe din nou, o data cu mişcarea urmatoare. Sfarşitul fiecarei mişcari dadea accentul ritmului, mişcarea terminandu-se brusc de cum izbucnea maraitul.
Lucrul acesta nu ramase fara efect asupra lui Colț Alb, Parul începu sa i se ridice pe ceafa şi pe grumaz. Tim Keenan mai împinse pentru ultima oara cainele şi se dadu înapoi. Avantul care-l împingea pe Cherokee înainte stingandu-se, cainele continua sa înainteze din propria lui voința, gonind iute cu picioarele-i cracanate. Atunci lovi Colț Alb. Izbucni un strigat de admirație. Strabatuse distanța mergand mai degraba ca o pisica decat ca un cîine; şi cu aceeaşi iuțeala de pisica sfartecase cu dinții sarind în laturi.
Buldogul sangera dinapoia urechii, din rana de pe ceafa lui groasa. Nu dadu niciun semn, nici macar nu marai, ci se întoarse şi o porni dupa Colț Alb. Tot ceea ce se petrecea de ambele parți, iuțeala unuia şi perseverența celuilalt, ațațara patimi în mulțime şi oamenii se pornira sa faca noi ramaşaguri şi sa le urce pe cele încheiate. Iaraşi şi iaraşi Colț Alb sarea, sfarteca şi se departa neatins, iar ciudatul lui duşman îl urmarea fara o prea mare graba, nu prea încet, dar ferm şi hotarat şi cu intenții precise. Metoda lui urmarea un scop – sa faca ceea ce îşi pusese în gand, ceva de la care nu-l putea abate nimic.
Tot ce facea el, fiecare acțiune a lui purta semnul acestui țel pe care-l urmarea. Colț Alb era uluit. Nu mai vazuse niciodata un asemenea caine. Nu avea par pe el, era moale şi sangera uşor. Nu exista un înveliş gros de blana care sa zadarniceasca muşcatura lui Colț Alb, cum se întampla adesea cu cainii de acelaşi soi cu el. De cate ori lovea, colții i se înfigeau uşor în carnea care ceda, în timp ce animalul parea ca nu e în stare sa se apere. Şi mai era ceva care îl zapacea - nu scotea niciun strigat, aşa cum se obişnuise el cu ceilalți caini cu care se batuse. În afara de vreun marait, cîinele îşi îndura chinul fara murmur. Şi nu şovaia nicio clipa în urmarirea lui.
Nu înseamna ca Cherokee era încet, dar oricît de iute se întorcea şi se rasucea el, nu-l nimerea niciodata pe Colț Alb. Cherokee era şi el uluit. Nu se luptase niciodata cu un caine de care sa nu se poata apropia. Întotdeauna ambii adversari doreau sa se apropie. Dar aici era un caine care se ținea la distanța, țopaind şi ferindu-se cand într-o parte, cand într-alta. Şi cand îşi înfigea colții în el, nu-i ținea, ci dadea drumul pe data, țaşnind din nou în laturi.
Colț Alb nu putea însa sa ajunga la partea moale, de dedesubtul gatului. Buldogul era prea scurt, iar falcile lui masive erau o aparatoare în plus. Colț Alb țaşnea iute şi apoi se retragea neatins, în timp ce ranile lui Cherokee se înmulțeau. Capul şi gatul îi erau sfaşiate şi sfartecate. Sangera din plin, dar nu parea ca s-ar pierde cu firea. Îşi continua urmarirea greoaie, deşi o data, derutat pentru o clipa, se opri în loc clipind spre oamenii care priveau, dand din ciotul lui de coada în semn ca era dispus sa se bata.
În acea clipa Colț Alb se napusti la el, apoi sari deoparte sfartecand în viteza ramaşița sfaşiata a
uneia din urechi. Cu o uşoara urma de manie, Cherokee relua urmarirea, mergand înauntrul cercului pe care-l descria Colț Alb şi straduindu-se sa-i apuce gatlejul în stransoarea lui ucigatoare. Colț Alb scapa de buldog ca prin urechile acului, şi cand Colț Alb, rasucindu-se brusc, scapa de primejdie sarind în partea opusa, se auzira strigate de lauda.
Timpul trecea. Colț Alb continua sa țopaie, furişandu-se şi rasucindu-se, sarind înainte şi înapoi şi lasand rani tot mai multe pe trupul duşmanului. Iar buldogul continua sa-l urmareasca cu o siguranța înverşunata. Mai devreme sau mai tarziu îşi va atinge țelul – acela de a izbuti sa-l prinda în stransoarea care îi va aduce victoria. Între timp rabda toate chinurile pe care celalalt i le provoca. Urechile lui mari erau faşiuțe, ceafa şi umerii îi erau sfaşiate în douazeci de locuri; pana şi buzele îi erau spintecate şi sîangerau – toate acestea pricinuite de muşcaturile ca fulgerul care îi depaşeau posibilitatea de a le prevedea şi de a se pazi de ele.
Colț Alb încercase din cand în cand sa-l rastoarne pe Cherokee, dar diferența de înalțime era prea mare. Cherokee era prea îndesat, prea aproape de pamant. Colț Alb întrecu masura cu şiretlicul lui. La o întoarcere şi un ocol iute de-al lui i se ivi prilejul. Îl prinse pe Cherokee cu capul întors, cand acesta se rasucea mai încet. Umarul îi era expus. Colț Alb se arunca asupra lui, dar era mai înalt decat celalalt, şi cand lovi cu putere se trezi peste trupul duşmanului. Pentru prima oara în istoricul luptelor lui, oamenii îl vazura pe Colț Alb pierzand pamîntul de sub picioare. Trupul lui descrise o jumatate de salt mortal în aer şi ar fi cazut pe spate daca atunci cand era înca în aer nu s-ar fi rasucit ca o pisica, în sforțarea lui de a cadea cu picioarele pe pamant. Aşa cum cazu, se lovi rau într-o parte. În clipa urmatoare era în picioare, dar în aceeaşi clipa colții lui Cherokee se încleştara în gatlejul, lui.
Nu-l inhatase bine, pentru ca nimerise prea jos, spre piept, dar Cherokee tinea zdravan. Colt Alb sari in picioare si se smuci salbatic în sus şi în jos, încercand sa se scuture de trupul buldogului. Îl scotea din fire aceasta greutate care atarna, tragandu-l în jos. Îi încatuşa mişcarile, stanjenindu-l. Parea o cursa, şi toate instinctele lui se împotriveau şi se revoltau împotriva ei. Era o revolta plina de manie. Timp de cateva minute paru smintit de-a binelea. Izvorul vieții din el îi apara acum faptura. Voința de a exista, ce salaşluia în trupul lui, se ridica vijelios. Îl stapanea aceasta simpla dragoste carnala de viața. Toata inteligența îi pierise ca şi cum nu ar mai fi avut creier. Judecata îi era zdruncinata de dorința oarba a carnii de a trai şi de a se mişca, de a se mişca cu orice preț, de a continua sa se mişte, pentru ca mişcarea era manifestarea existenței lui.
Se rotea mereu, fara încetare, zvarcolindu-se pe loc, întorcandu-se şi rasucindu-se, încercand mereu sa scuture greutatea de cincizeci de pfunzi care îl tragea de gatlej. Buldogul se mulțumea doar sa-l țina strans. Uneori, rar, izbutea sa atinga pamantul cu picioarele şi sa se împinga pentru un moment în Colț Alb. Dar în clipele urmatoare pierdea pamantul de sub picioare şi era tarat în vartejul unuia din rotocoalele nebuneşti pe care Colț Alb le descria. Cherokee se facu una cu instinctul din el. Ştia bine ca facea exact ceea ce trebuia şi simți un fior de placere. În asemenea clipe închidea chiar ochii şi, vrand-nevrand, se lasa aruncat într-o parte şi în alta, fara sa se sinchiseasca catuşi de puțin ca ar putea fi ranit în felul acesta. Aşa ceva nu mai avea nicio importanța. Stransoarea era totul, şi el strangea.
Colț Alb nu înceta decat atunci cand simți ca nu mai poate de oboseala. Îi era cu neputința sa mai faca ceva şi nu mai pricepea ce se întamplase. Niciodata, de cand lupta, nu i se întamplase aşa ceva. Cainii cu care se mai batuse nu se luptau aşa. Cu ei se muşca, se sfarteca şi se fugarea, muşca şi el, sfarteca şi fugea. Zacea aproape pe o parte, gafaind. Strangand fara sa-i dea drumul, Cherokee îl trase spre el, încercand sa-l întoarca pe partea lui. Colț Alb se împotrivi şi simți cum falcile îşi muta stransoarea, dand drumul uşor şi încleştandu-se din nou, crestand încet cu colții. Fiecare mutare apropia stransoarea de gîtlej. Sistemul buldogului era sa țina ceea ce apucase şi sa caute sa patrunda mai mult, ori de cate ori Colț Alb statea liniştit. Cand Colț Alb se zbatea, Cherokee se mulțumea doar sa țina cu dinții.
Ceafa bombata a lui Cherokee era singura parte a trupului acestuia la care puteau ajunge dinții lui Colț Alb. Îl apuca de capatul cefei, acolo unde ceafa îi ieşea dintre umeri; el însa nu cunoştea sistemul acesta de lupta al crestatului cu dinții şi nici falcile lui nu erau facute pentru aşa ceva. El spinteca cu colții şi sfaşia cu mişcari convulsive, ca sa-şi poata face loc. Apoi o schimbare a poziției lor îl întoarse. Buldogul izbutise sa-l rastoarne pe spate şi continua sa atarne de gîtul lui. Era peste el. Colț Alb îşi arcui picioarele dinapoi ca o pisica, scormonind cu labele în burta duşmanului de deasupra lui; începu sa zgarie, sfaşiindu-l cu mişcari prelungi. De buna seama ca i-ar fi scos maruntaiele lui Cherokee daca acesta nu s-ar fi rasucit iute pe loc în jurul punctului pe care-l ținea strans, tragîndu-şi trupul de langa Colț Alb şi aşezandu-se în unghi drept.
Nu exista nicio scapare din aceasta stransoare. Era ca însuşi destinul, la fel de neînduplecata ca şi el. Suia încet spre vena jugulara. Îl mai salva pe Colț Alb de la moarte numai pielea care îi atarna la gat şi blana deasa care îl acoperea. Acestea se faceau ghemotoc în botul lui Cherokee şi aproape ca zadarniceau stransoarea colților. Dar, bucata cu bucata, ori de cate ori avea prilejul, Cherokee apuca cu gura tot mai mult din piele şi din blana. Urmarea fu ca, încetul cu încetul, îl sugruma pe Colț Alb, care rasufla tot mai anevoie pe masura ce timpul trecea.
Se parea ca lupta se apropie de sfarşit. Susținatorii lui Cherokee erau triumfatori şi ofereau şanse ridicole. Şi în aceeaşi masura erau deprimați susținatorii lui Colț Alb; ei refuzau ramaşagurile de zece pentru unu şi douazeci pentru unu, deşi unul dintre ei se arata destul de pripit ca sa încheie o prinsoare de cincizeci pentru unu. Acesta era Smith Frumosu. Facu un pas în arena şi-l arata pe Colț Alb. Apoi începu sa rada batjocoritor şi disprețuitor. Lucrul acesta îşi produse efectul dorit. Colț Alb turba de furie. Îşi aduna ultimele puteri şi se ridica. Şi pe cand se zbatea în jurul arenei, cu cei cincizeci de pfunzi ai duşmanului sau atarnandu-i mai departe de gat, mînia i se prefacu în spaima. Izvorul de viața din el îl stapani din nou şi inteligența disparu în fața voinței carnii lui de a trai. De jur-împrejur şi iaraşi înapoi, poticnindu-se, cazand şi ridicandu-se, ba chiar înalțandu-se din cand în cand pe picioarele dinapoi şi ridicandu-şi duşmanul de la pamant, el se lupta zadarnic sa scuture moartea care-i atarna de gat.
În cele din urma cazu rostogolindu-se pe spate, sfarşit; iar buldogul îşi muta repede stransoarea, patrunzand mai mult, crestand tot mai mult carnea împaturita în blana şi sugrumandu-l pe Colț Alb mai tare ca oricand. Izbucnira ropote de aplauze pentru învingator şi multe strigate de „Cherokee!”,
„Cherokee!” Acesta le raspunse dand puternic din ciotul lui de coada. Dar strigatele aprobatoare nu-l distrageau de la ceea ce facea. Între coada şi falcile lui masive nu exista nicio legatura. Coada putea sa se mişte, falcile continuau însa cumplita stransoare a gatlejului lui Colț Alb.
În aceste clipe ceva atrase atenția spectatorilor. Era un clinchet de clopoței. Se auzira strigate de dog-musheri. Toți, în afara de Smith Frumosu, privira speriați, cuprinşi de frica poliției. Vazura în susul partiei şi nu în jos o sanie cu doi oameni, trasa de caini. Era limpede ca veneau dinspre parau, unde fusesera într-o calatorie de prospecție. La vederea mulțimii oprira cainii, se apropiara şi se varara printre oameni, curioşi sa vada pricina agitației. Dog-musherul avea mustața, dar celalalt, un om mai tanar şi înalt, era ras, fața îi era trandafirie din cauza pulsației sangelui şi a goanei prin aerul înghețat.
Colț Alb încetase de fapt lupta. Din cand în cand mai opunea rezistența cu mişcari convulsive, dar zadarnic. Nu mai putea sa traga decat puțin aer în piept, şi puținul care îl mai tragea scadea sub încleştarea nemiloasa care se strangea tot mai mult. Cu toata armura lui de blana, vena mare de la gat i-ar fi fost de mult despicata daca, atunci cand îl înhațase prima oara, buldogul nu l-ar fi apucat prea de jos, adica de piept. Îi trebuise mult timp lui Cherokee ca sa-şi mute încleştarea mai sus şi lucrul acesta facuse ca falcile sa i se încurce în blana şi în cutele pielii.
Intre timp, bruta josnica se trezise in Smith Frumosu, punand stapanire si pe bruma se judecata sanatoasa pe care o mai avea. Cand vazu ca ochii lui Colt Alb incep sa sticleasca, stiu fara gres ca lupta era pierduta. Atunci se dezlantui. Sari la Colt Alb si incepu sa-l loveasca cu salbaticie, lovindu-l cu piciorul. Din mulțime se auzira şuieraturi şi strigate de protest, dar atata tot. Şi pe cand se petreceau cele de mai sus, iar Smith Frumosu continua sa-l loveasca pe Colț Alb cu piciorul, în mulțime se produse mişcare. Unul din noii veniți, cel care era mai înalt, îşi facea loc, dand din umeri în stanga şi în dreapta, fara nicio ceremonie sau blandețe. Cand patrunse în arena, Smith Frumosu era tocmai pe cale sa loveasca iaraşi. Toata greutatea îi era pe un singur picior şi se afla într-un echilibru nestabil. În acea clipa, pumnul noului venit îi dadu o lovitura zdrobitoare în plina fața. Piciorul lui Smith Frumosu pierdu pamantul de sub el şi trupul paru ca i se înalța în aer, sucindu-se înapoi, şi cazu în zapada. Noul venit se întoarse spre mulțime.
– Laşilor! striga el. Bestii ce sunteți!
Era cuprins de furie – o furie sfanta. Cand fulgerau mulțimea, ochii lui cenuşii pareau metalici, ca de oțel. Smith Frumosu se ridica şi veni spre el, smiorcaind ca un laş ce era. Noul venit nu înțelese. Nu-l ştia cat de josnic şi laş era şi crezu ca vine sa se bata. Aşa ca, strigandu-i „bestie!”, îi tranti un pumn, dandu-l peste cap cu o a doua lovitura aplicata în fața. Smith Frumosu gasi cu cale ca zapada era locul cel mai sigur pentru el şi ramase întins acolo unde cazuse, renunțand la orice sforțare de a se mai ridica.
– Matt, hai şi da-mi o mana de ajutor! îi striga noul venit dog-musherului, care-l urmase în arena. Cei doi oameni se aplecara asupra cainilor. Matt îl apuca pe Colț Alb, gata sa-l traga atunci cand falcile lui Cherokee îi vor fi dat drumul. Tanarul se stradui sa i le descleşteze, apucand falcile buldogului, cu mainile şi încercînd sa i le desfaca. Zadarnic însa.
Şi pe cand tragea, smucea şi rasucea trupul cainelui, continua sa strige, cu fiecare respirație de-a lui: „Bestiilor ce sunteți!”.
Mulțimea începu sa se nelinişteasca şi unii protestara chiar ca li se strica petrecerea, dar noul venit îi facu sa taca atunci cand îşi ridica pentru o clipa capul de la lucrul lui, aruncandu-le o privire patrunzatoare.
– Bestiile dracului! exploda el în cele din urma şi-şi relua treaba.
– Degeaba, domnule Scott, aşa nu-i poți desface! zise Matt în cele din urma. Se oprira amandoi şi privira la cainii încleştați.
– Nu sîngereaza prea tare – constata Matt. Nu s-a curațat înca.
– Dar poate sa moara în fiece clipa – îi raspunse Scott. Uite, vezi, a intrat cu dinții şi mai adanc. Agitația şi teama tanarului pentru Colț Alb creştea. Îl izbi pe Cherokee în cap cu salbaticie, o data şi înca o data. Acesta însa nu-şi desfacea falcile. Dadea din ciotul lui de coada, aratand astfel ca înțelegea rostul loviturilor, dar ca se ştia în drept şi ca nu-şi facea decat datoria ținand stransoarea.
– Nu vrea nimeni sa ne dea o mana de ajutor? striga Scott cu disperare spre mulțime.
Dar nu se oferi nimeni. În schimb începura sa-l aclame sarcastic acoperindu-l cu o ploaie de sfaturi date în bataie de joc.
– Trebuie sa gaseşti o parghie – îl sfatui Matt.
Celalalt întinse mana la tocul de la brau, trase revolverul şi încerca sa împinga țeava între falcile buldogului. Împinse, împinse cu putere, pana ce se auzi clar scraşnetul dinților încleştați pe oțel. Amandoi oamenii stateau în genunchi, plecați asupra cainilor. Tim Keenan intra în arena. Se opri langa Scott şi-l atinse pe umar, zicandu-i pe un ton amenințator:
– Nu-i rupe dinții, straine!
– Atunci am sa-i rup gatul – replica Scott, continuand sa împinga şi sa-i desfaca falcile cu țeava revolverului.
– Nu-i rupe dinții, îți spun! repeta cel care umbla cu „uite popa, nu e popa”, pe un ton mai amenințator decat înainte.
Dar daca urmarea sa-l impresioneze, nu izbuti. Scott nu-şi înceta eforturile, deşi privi în sus cu raceala şi întreba:
– Al tau e cainele?
Acesta scoase un mormait.
– Atunci fa-te-ncoace şi desfa-i stransoarea.
– Bine, straine – mormai celalalt, întaratat. Pot sa-ți spun doar ca nu eu am facut treaba asta şi nu prea vad cum am s-o desfac.
– Atunci cara-te de aici! fu raspunsul. Şi nu ma mai bate la cap. Am treaba!
Tim Keenan continua sa stea aplecat asupra lui, dar Scott nu-i mai dadea nicio atenție. Izbutise sa vare țeava între falci într-o parte şi încerca s-o scoata pe partea cealalta. O data treaba asta facuta, apasa cu blandețe şi cu atenție, desfacand cîte puțin falcile, în timp ce Matt tragea încet, încet, gatul schilodit al lui Colț Alb.
– Stai sa-ți iei cîinele! se auzi ordinul lui Scott, care nu îngaduia împotrivire proprietarului lui Cherokee.
Acesta se apleca ascultator şi îl apuca zdravan pe Cherokee.
– Acum! anunța Scott, opintindu-se pentru ultima data. Cainii fura desparțiți, buldogul zbatandu-se cu putere.
– Ia-l de aici! porunci Scott şi Tim Keenan îl tarî pe Cherokee înapoi în mulțime.
Colț Alb facu cîteva sforțari zadarnice sa se ridice. Izbuti o data sa se puna pe picioare, dar era prea slab ca sa se poata ține şi cazu afundandu-se în zapada. Ochii îi erau pe jumatate închişi şi sticloşi. Falcile îi erau desfacute, iar limba îi atarna printre ele plina de noroi şi moale. Arata ca un caine ucis prin strangulare. Matt îl cerceta.
– E aproape curațat – zise el – dar mai respira.
Smith Frumosu se ridica şi se apropie sa se uite la Colț Alb.
– Matt, cat face un caine bun de sanie? întreba Scott.
Dog-musherul care şedea înca în genunchi, aplecat asupra lui Colț Alb, socoti o clipa, apoi zise:
– Trei sute de dolari.
– Şi cat face unul care e mai mult mort decat viu, aşa cum e asta? întreba Scott, atingandu-l pe
Colț Alb cu piciorul.
– Jumatate – socoti dog-musherul. Scott se întoarse spre Smith Frumosu.
– Ai auzit, domnule Bestie? O sa-ți iau cainele şi o sa-ți dau o suta cincizeci pe el. Scoase portofelul şi îi numara hartiile.
Smith Frumosu îşi puse maîinile la spate, refuzand sa se atinga de banii oferiți.
– Nu-i de vanzare – zise el.
– Ba cum de nu! îl asigura celalalt. Şi îl cumpar eu. Tine banii. Cainele e al meu. Smith Frumosu, ținandu-şi înca mainile la spate, începu sa se dea înapoi.
Scott sari la el, ridicand pumnul sa-l loveasca. Smith Frumosu se ghemui, înainte ca lovitura sa fi pornit.
– E dreptul meu – scanci el.
– Ti-ai pierdut dreptul la cainele asta! se auzi raspunsul. Ai de gand sa primeşti banii sau te pocnesc din nou?
– Bine – se grabi sa raspunda Smith Frumosu, cuprins de frica. Dar sa ştii ca iau banii silit – adauga el. Cainele asta face o avere. N-am sa ma las jefuit, orice om îşi are dreptul lui.
– Întocmai – zise Scott, înmanandu-i banii. Orice om îşi are dreptul lui. Numai ca tu nu eşti om. Eşti bestie!
– Aşteapta pana ma întorc eu la Dawson! amenința Smith Frumosu. Te dau pe mîna justiției.
– Daca îndrazneşti sa deschizi gura cand te întorci la Dawson, atunci am sa fac sa te dea afara din oraş. Ai priceput?
Smith Frumosu raspunse cu un mormait.
– Ai priceput? tuna celalalt, cu o furie neaşteptata.
– Da – îngaima Smith Frumosu, tragandu-se înapoi.
– Da, şi mai cum?
– Da, domnule – mormai Smith Frumosu.
– Pazea! Muşca! striga cineva şi izbucni în hohot de ras.
Scott îi întoarse spatele şi se duse sa-i dea o mana de ajutor dog-musherului care avea de lucru cu Colț Alb.
Unii începura sa plece; alții stateau în grupuri, privind şi discutand. Tim Keenan intra şi el în vorba cu cei dintr-un grup.
– Cine-i mutra asta? întreba el.
– Weedon Scott – raspunse cineva.
– Şi cine dracu e Weedon Scott? mai întreba Keenan.
– Oho, asta e unul din specialiştii aia grozavi în mine. Are trecere pe la toți grangurii. Daca nu vrei sa ai încurcaturi, atunci întinde-o din fața lui, atata îți spun. E bine cu toate autoritațile. Comisarul aurului îi e bun prieten.
– M-am gandit eu ca trebuie sa fie cineva – îngana stapînul lui Cherokee. D-aia nici nu l-am luat repede de la început.
Capitolul 5.
Neimblanzitul
- Nu-i nicio speranta - marturisi Weedon Scott.
Sedea pe treapta colbei sale si privea catre dog-musher, care, dand din umeri, ii raspunse la fel de deznadajduit.
Se uitau amandoi la Colt Alb, care maraia zbarlit si fioros la capatul lantului intins, straduindu-se sa ajunga la cainii de sanie. Cum acestia primisera cateva lectii din partea lui Matt - in treacat fie zis, aceste lectii fusesera administrate cu bata - cainii de sanie se deprinsesera sa-l lase in pace pe Colt Alb; si in momentul acesta erau lungiti departe de el, ca si cum ar fi uitat cu totul de existenta lui.
- E lup si nu poate fi domesticit - constata Weedon Scott.
- Nu stiu daca e chiar asa - se impotrivi Matt. Orice ai spune tu, cred ca e imposibil sa nu fie vreo ramasita de caine in el. Un lucru stiu sigur si trebuie sa tinem seama de el.
Dog-musherul se intrerupse si dadu din cap cu talc, privind spre muntele Moosehise.
- Nu tine pentru tine ceea ce stii – îi zise Scott, taios, dupa ce aşteptase destul de mult timp. Hai, da-i drumul! Ce e?
Dog-musherul arata spre Colț Alb cu degetul cel mare întors înapoi.
– Lup sau caine e totuna, asta a mai fost domesticit.
– Nu mai spune!
– Te asigur ca da, ba înca a fost deprins sa traga la ham. Ia uita-te bine colo. Vezi semnele de pe piept?
– Ai dreptate, Matt. A fost caine de ham înainte ca Smith Frumosu sa fi pus mana pe el.
– Şi nu prea vad de ce n-ar ajunge iar caine de sanie.
– Cum adica? întreba Scott, nerabdator. Apoi, speranța îi pieri şi, dand din cap, adauga: e la noi de doua saptamani, şi daca poți sa spui ceva, e ca acum pare mai salbatic ca oricand.
– Sa mai facem o încercare – îl sfatui Matt. Da-i drumul un timp. Celalalt îl privi neîncrezator.
– Da – continua Matt – ştiu ca ai încercat, dar n-ai luat şi o bata.
– Atunci încearca tu.
Dog-musherul lua o bata şi se îndrepta spre animalul legat în lanț. Colț Alb se uita la bata aşa cum se uita leul din cuşca la biciul îmblanzitorului.
– Fii atent cum se uita la bata – zise Matt. Ăsta-i semn bun. Nu-i prost. Nu îndrazneşte sa ma atace, atata timp cat am bata în mana. Ăsta nu-i nebun de legat, cu siguranța.
Pe masura ce mana omului i se apropia de ceafa, Colț Alb se zbarlea, maraia şi se ghemuia. Dar pe cand se uita la mana care se apropia, încerca sa supravegheze bata din mana cealalta care atarna amenințatoare deasupra lui. Matt desfacu lanțul de zgarda şi se dadu înapoi.
Colț Alb abia îşi dadu seama ca e liber. Se scursesera multe luni de cand trecuse în stapanirea lui Smith Frumosu şi în tot acest timp nu cunoscuse vreodata o clipa de libertate în afara de împrejurarile în care era lasat liber ca sa se lupte cu alți caini. Şi întotdeauna dupa asemenea lupte era imediat închis din nou.
Nu mai ştia ce sa creada. Poate ca vreo noița dracovenie de-a zeilor era pe cale sa fie savarşita împotriva lui. Paşea încet şi cu grija, aşteptandu-se în fiecare clipa la vreun atac. Nu ştia ce sa faca – totul era atat de nemaipomenit! Avu grija s-o tuleasca din fața celor doi zei care-l supravegheau şi se îndrepta cu bagare de seama spre colțul colibei. Nu se întampla nimic. Era pur şi simplu uluit; se întoarse din nou şi se apropie pana la o duzina de picioare, privindu-i pe cei doi oameni cu atenție.
– Nu cumva vrea s-o ştearga? întreba noul lui stapan. Matt dadu din umeri:
– Trebuie sa riscam. Singura cale ca sa afli ceva este sa aştepți, sa vezi.
– Nenorocitul… – murmura Scott, compatimitor. Cred ca îi trebuie o dovada de bunatate din partea omului – adauga el, întorcandu-se şi intrand în coliba.
Ieşi cu o bucata de carne pe care i-o arunca lui Colț Alb. Acesta sari într-o parte, cercetand-o de la distanța, banuitor.
– Marş, Major! striga Matt amenințator, dar prea tarziu.
Major se şi napustise asupra carnii. În clipa în care falcile lui o prinsera, Colț Alb îl lovi. Acesta se dadu peste cap. Matt se repezi, dar mai iute decat el fu Colț Alb. Major veni clatinandu-se la picioarele lui, dar sangele ce i se prelingea din gatlej înroşea zapada, facand o pata care se întindea mereu.
– Îmi pare rau, dar a meritat asta! zise Scott, în graba.
Piciorul lui Matt insa isi incepuse traiectoria ca sa-l loveasca pe Colt Alb. Urma o saritura, o fulgerare de dinti si un strigat ascutit. Maraind salbatic, Colt Alb se tari inapoi cativa pasi, in timp ce Matt se apleca sa-si cerceteze piciorul.
- M-a apucat zdravan, zise el, aratand spre pantalonii si indispensabilii sfasiati si spre pata rosie care crestea.
- Ti-am spus eu ca nu-i nimic de facut cu asta, Matt - zise Scott, deznadajduit. M-am gandit eu la asta, desi nu-mi venea sa pomenesc asa ceva, Dar tot aici am ajuns. Vrei, nu vrei, asta e!
In timp ce vorbea, isi trase in sila revolverul, ii deschise butoiul si se asigura ca e incarcat.
- Asculta-ma, domnule Scott - se impotrivi Matt, cainele asta a trecut prin iad. Nu cumva ai vrea sa fie un inger alb si stralucitor? Da-i timp.
- Uita-te la Major - replica celalalt.
Dog-musherul cerceta cainele doborat. Se pravalise in zapada intr-o balta de sange si se vedea ca-si da ultima suflare.
- Asa-i trebuie! Ai spus-o si dumneata, domnule Scott. A incercat sa-i ia carnea lui Colt Alb si s-a curatat. Era si de asteptat. Eu unul nu as da o para chioara pe cainele care nu s-ar lupta pentru carnea lui.
- Dar uita-te la tine, Matt. Ai dreptate in ce priveste cainele, dar trebuie sa stabilim si o limita.
- Asa-mi trebuie - se incapatana Matt sa sustina - ce mi-a venit sa-l lovesc? Ai spus si dumneata ca a facut bine. Asa ca n-aveam niciun drept sa-l lovesc.
- S-ar face o pomana cu el sa fie omorat - starui Scott. E cu neputinta sa-l imblanzesti.
- Asculta aici, domnule Scott, da-i nenorocitului prilejul sa se indrepte. Nu l-a avut pana acum. Abia a iesit din iad si e pentru prima data liber. Da-i prilejul sa se indrepte, dar cu ingaduinta, si daca nu se poate, atunci am sa-l omor chiar eu. Asta e!
- Dumnezeu mi-e martor ca nu vreau sa-l omor si nici sa fie omorat - raspunse Scott, punand deoparte revolverul. O sa-i dam drumul si o sa vedem ce o sa poata face din el blandetea. Sa incercam!
Se indrepta spre Colt Alb si incepu sa-i vorbeasca cu bunatate si blandete.
- Ia mai pune si o bata - il povatui Matt.
Scott dadu din cap si continua sa incerce sa castige increderea lui Colt Alb.
Colt Alb era insa banuitor. Ceva il ameninta. Ucisese cainele acestui zeu, il muscase pe celalalt zeu - tovarasul lui - si la ce altceva se putea astepta decat la o pedeapsa grozava? Dar în fața ei era neîmblanzit. Se zbarli şi-şi arata colții, cu privirea cercetatoare şi cu tot trupul încordat şi gata la orice. Zeul nu avea nicio bata şi de aceea îi îngadui sa vina foarte aproape. Mana zeului se întinse şi se coborî deasupra capului sau. Colț Alb se stranse şi se încorda pe masura ce se ghemuia sub ea. Aici era primejdie, vreo perfidie sau aşa ceva. Cunoştea el mainile zeilor, puterea lor mult încercata, iscusința lor de a face rau. În afara de aceasta, era şi vechea lui neplacere de a se lasa atins. Marai mai amenințator, se ghemui mai jos, dar mana continua sa coboare. Nu voia sa muşte mana şi îndura primejdia ei pana ce izbucni instinctul din el, care puse stapanire pe ființa lui, cu nesațiosu-i dor de viața.
Weedon Scott crezuse ca e destul de iute ca sa se fereasca de orice muşcatura sau sfaşiere. Dar avea sa mai afle cat e de iute Colț Alb, care-l lovi cu siguranța şi cu repeziciunea unui şarpe încolacit.
Scott scoase un strigat de surprindere, apucandu-se de mana sfîşiata şi strangand-o cu cealalta mana. Matt tranti o înjuratura tare şi sari langa el. Colț Alb se ghemui, dandu-se înapoi, zbarlindu-se, aratandu-şi colții, cu ochii scaparand de o amenințare rautacioasa. Acum se putea aştepta la o bataie tot atat de cumplita, ca orice bataie pe care o primise de la Smith Frumosu.
– Ei! Ce vrei sa faci? striga deodata Scott.
Matt se repezi în coliba şi ieşi cu o carabina.
– Nimic – raspunse el încet, cu un calm prefacut – nu fac decat sa-mi țin cuvantul. Cred ca e dreptul meu sa-l ucid, aşa cum am spus.
– Nu!
– Ba da. Uite!
Aşa cum Matt staruise pentru Colț Alb cand fusese muşcat, tot aşa staruia acum Weedon Scott.
– Spuneai sa-i dam prilejul sa se schimbe. Ei bine, da-i-l atunci. Abia ne-am apucat de treaba şi nu ne putem lasa de la bun început. De data asta am meritat-o pe buna dreptate, şi uita-te la el!
La douazeci de picioare de ei, la capatul colibei, Colț Alb maraia cu o rautate care îți îngheța sangele în vine, şi nu maraia la Scott, ci la dog-musher.
– Vai de mine, tot prost am sa mor! exclama dog-musherul, uluit.
– Uite cat e de inteligent – continua Scott degraba. Ştie ca şi tine la ce-s bune armele de foc. Are cap, şi unui astfel de cap trebuie sa-i dai prilejul sa arate ce poate. Pune arma la loc!
– Imediat m-am executat – consimți Matt, sprijinind carabina de gramada de lemne.
– Ia te uita! exclama el în clipa urmatoare. Colț Alb se liniştise şi nu mai maraia.
– Treaba asta merita sa fie cercetata mai îndeaproape. Ia priveşte.
Matt se întinse dupa carabina şi în aceeaşi clipa Colț Alb marai. Se departa de carabina şi buzele ridicate ale lui Colț Alb se lasara acoperindu-i dinții.
– Ei, şi-acum doar aşa, în joaca.
Matt apuca puşca şi începu sa o ridice uşor spre umar. Maraitul lui Colț Alb începu o data cu mişcarea, întarindu-se pe masura ce aceasta se apropia de punctul ei culminant. Dar cu o clipa mai înainte ca arma sa fi ajuns în dreptul lui, disparu pe dupa colțul colibei. Matt ramase cu privirea ațintita spre locul gol din zapada pe care îl ocupase Colț Alb.
Dog-musherul puse carabina jos, cu un aer grav, apoi se întoarse, şi îşi privi stapanul:
– Sunt de aceeaşi parere, domnule Scott. Cainele asta este prea inteligent ca sa fie ucis.
Capitolul 6
Dascalul iubirii
Urmarindu-l pe Weedon Scott cum se apropie, Colț Alb se zbarli şi începu sa maraie, dandu-i de veste ca nu se va supune pedepsei. Trecusera douazeci şi patru de ore de cand sfartecase mana care era acum bandajata şi susținuta de o eşarfa ca sa nu curga sange. Colț Alb mai avusese de-a face cu pedepse amanate şi se temea sa nu-l loveasca şi acum aşa ceva. Cum ar putea fi oare altfel? Faptuise ceea ce pentru el era o nelegiuire – îşi înfipsese colții în carnea sacra a unui zeu. Era în firea lucrurilor şi a relațiilor cu zeii sa-l aştepte ceva cumplit.
Zeul şedea la cateva picioare mai încolo. Colț Alb nu putea sa vada nimic primejdios în asta.
Cand pedepseau, zeii stateau în picioare. Iar pe deasupra, zeul acesta nici nu avea bata, bici sau arma de foc. Ba mai mult, el însuşi era liber. Nu statea legat cu lanț şi nici nu era priponit de vreun baț. Avea timp sa se puna în siguranța, în timp ce zeul se scula anevoie. Pana atunci va putea sa aştepte şi sa vada ce se întampla.
Zeul ramase linistit si nemiscat; si maraitul lui Colt Alb descrescu încet, încet, într-un scancet care i se pierdu în gatlej şi se stinse. Atunci, zeul începu sa vorbeasca şi, la primul sunet al glasului sau, lui Colț Alb i se ridica parul pe ceafa şi maraitul îi țaşni din gatlej. Dar zeul nu facu nicio mişcare duşmanoasa, ci continua sa vorbeasca molcom. O vreme, Colț Alb marai la unison cu el, statornicindu-se un fel de corespondența între ritmul maraitului şi cel al glasului. Dar zeul continua sa vorbeasca la nesfarşit. Îi vorbi lui Colț Alb aşa cum nu i se mai vorbise vreodata. Vorbea bland şi mangaietor, cu o bunatate care atinse undeva o coarda în Colț Alb. Fara voie şi în ciuda tuturor avertismentelor cu care îl îmboldea instinctul, Colț Alb începu sa capete încredere în acest zeu. Încerca un sentiment de siguranța, care era dezmințit de toata experiența lui cu oamenii.
Trecu mult timp, dupa care zeul se ridica şi intra în coliba. Colț Alb îl iscodi cu teama cand ieşi.
Nu avea nici bici, nici bata, nici arma. Şi nici mana sanatoasa nu era la spate, ascunzand cine ştie ce. Se aşeza ca mai înainte, în acelaşi loc, la cateva picioare mai încolo. Tinea în sus o bucațica de carne.
Colț Alb ciuli urechile şi o cerceta banuitor, avand grija sa fie în acelaşi timp cu un ochi la carne şi cu unul la zeu, gata la orice gest, cu trupul încordat şi pregatit sa sara în laturi la primul semn duşmanos.
Pedeapsa continua sa întarzie. Zeul se mulțumi sa-i treaca o bucata de carne pe la nas. Iar cat despre carne, nimic nu parea sa dea de banuit. Colț Alb era înca banuitor şi, deşi carnea îi era oferita cu mişcari scurte de mana, nu vru totuşi s-o atinga. Zeii erau atotştiutori şi cine putea banui ce perfidie nemaiîntalnita pandea dincolo de aceasta bucațica de carne, în aparența nevatamatoare. În experiența lui de pana atunci, şi mai ales de pe vremea cand avusese de-a face cu femeile din trib, carnea şi bataia îi apareau adesea nedesparțite, şi nu era bine de el.
În cele din urma, zeul îi azvarli carnea în zapada, la picioare. Mirosi carnea cu grija, dar nu se uita la ea. Pe cand o adulmeca, îşi ținea ochii ațintiți la zeu. Nu se întampla nimic. Apuca bucata de carne cu gura şi o înghiți. Continua sa nu se întample nimic. Ba zeul îi mai oferi o bucata de carne. Şi iaraşi nu vru s-o ia din mana şi îi fu din nou aruncata. Treaba asta se repeta de cateva ori. Dar veni un moment în care zeul nu mai vru sa i-o arunce. O ținea în mana, oferindu-i-o cu staruința.
Carnea era buna şi lui Colț Alb îi era foame. Pas cu pas şi cu mare grija, el se apropie de mana.
În cele din urma veni momentul cand se hotarî sa manance carnea pe care zeul o ținea în mana. Nu-şi dezlipi ochii de la el şi îşi întinse capul înainte, cu urechile lipite şi cu parul de pe ceafa zbarlit fara sa vrea, de parca avea o creasta. I se urca un marait slab în gîtlej, ca un avertisment ca nu se poate glumi cu el. Manca bucata de carne şi nu se întampla nimic. Bucata cu bucata, manca toata carnea şi nu i se întampla nimic. Pedeapsa continua sa întarzie.
Se linse pe bot şi aştepta. Zeul continua sa vorbeasca. În glasul lui era blandețe – lucru cu care
Colț Alb nu se mai întalnise. Dar şi în el se ivira simțaminte pe care de asemenea nu le încercase în trecut. Simțea o mulțumire ciudata, ca şi cum i-ar fi fost împlinita o necesitate, ca şi cum un gol din ființa lui ar fi fost umplut. Apoi se trezi din nou în el instinctul şi semnalul experienței din trecut. Zeii erau întotdeauna şireți şi aveau cai nebanuite de a-şi atinge țelurile.
Ah, stia el! Iata ca mana zeului, atat de iscusita în a da lovituri, se întindea spre el, coborand deasupra capului lui. Dar zeul continua sa vorbeasca. Glasul îi era bland şi mangaietor. În ciuda mainii amenințatoare, glasul inspira încredere. Iar în ciuda glasului care îl liniştea, mana inspira neîncredere. Colț Alb era chinuit de simțaminte, de impulsuri contrarii. Parea ca va plesni în bucațele, atat de grozav era controlul pe care îl exercita, ținand strîns laolalta, cu o hotarare neobişnuita, forțele potrivnice ce se luptau în el ca sa-l domine.
Cazu la o învoiala. Marai, se zbarli şi îşi culca urechile. Dar nici nu muşca şi nici nu sari într-o parte. Mana cobora din ce în ce mai mult. Îi atinse capatul firelor de par ridicate. Se ghemui sub ea. Şi ea îl urma în jos, lasandu-se tot mai mult asupra lui. Ghemuindu-se, aproape tremurand, izbuti sa se stapaneasca. Era un chin mana aceasta care îl atingea şi îi încalca instinctul. Nu putea sa uite într-o singura zi tot raul pe care i-l pricinuisera mainile oamenilor. Dar era voința zeului şi se stradui sa arate supunere.
Mana se urca şi cobora mereu, batandu-l uşor şi mangaietor cu palma. Şi asta continua, dar ori de cate ori mana se ridica parul se ridica şi el sub ea. Iar de cate ori mana cobora, urechile i se lasau şi un marait înfundat îi razbatea din gatlej. Colț Alb marai şi marai atragand atenția staruitor. În felul acesta, el vestea ca e gata sa raspunda la orice rau i s-ar face. Era greu de ştiut cand o sa iasa la lumina ținta pe care zeul o urmarea. Glasul acela cald care inspira încredere putea izbucni în orice clipa într-un racnet de manie, mîana aceea blanda şi mangaietoare putea sa devina o stransoare ca de cleşte, care sa-l țina fara putința de scapare şi sa-l pedepseasca.
Dar zeul continua sa-i vorbeasca cu duioşie şi mana se ridica şi se lasa mai departe, batandu-l uşor, fara duşmanie, cu palma. Colț Alb încerca un dublu simțamant. Era ceva care îi contraria instinctul. Îl îngradea, se împotrivea voinței lui de libertate personala. Şi totuşi nu era o suferința fizica.
Dimpotriva, din punct de vedere fizic era ceva placut. Bataile cu palma se schimbara încet şi cu grija într-un scarpinat la radacina urechilor, iar placerea fizica parca mai crescu puțin. Totuşi continua sa-i fie teama şi veghea în aşteptarea vreunui rau nebanuit, cand suferind, cand bucurandu-se, dupa cum îl stapanea şi îl influența un sentiment sau celalalt. Matt tocmai ieşea din coliba, cu manecile suflecate, ducand o cratița cu apa de vase murdara; scapa cratița din mana şi încremeni în clipa cand îl vazu pe Weedon Scott batandu-l uşor cu palma pe Colț Alb pe spate.
– Ei, fir-ar al dracului!
Glasul lui Matt sparse tacerea, Colț Alb sari înapoi, maraind salbatic la el. Matt îşi privi stapanul cu o dezaprobare trista:
– Daca-mi îngadui sa spun ceea ce gandesc, domnule Scott, aş zice ca mulți nebuni mai are
Dumnezeu în gradina lui.
Weedon Scott zambi cu un aer superior, se ridica şi se îndrepta spre Colț Alb. Îi vorbi mangaietor, dar nu mult, apoi întinse mîna încet, o lasa pe capul lui şi relua bataile uşoare cu palma. Colț Alb îndura aceasta, dar privea ținta şi banuitor, nu pe omul care îl alinta, ci pe cel care statea în uşa.
– Îi fi dumneata expert clasa întaia în mine, asta aşa-i, aşa-i – începu dog-musherul pe un ton profetic – dar sa ştii ca ți-ai greşit cariera ca n-ai fugit de acasa dupa vreun circ, cand erai copil.
Colț Alb marai cand îi auzi glasul, dar de asta data nu mai sari pe sub mana care îi mangaia capul şi ceafa cu mişcari prelungi, alintatoare.
..........................................
