Cântec, George Coşbuc

                      Zice vodă: – “Iar la greu!
                        Dragii moşului, în ţară.
                        Vin păgânii foc şi pară,
                        Dar cum vin s-or duce iară,
                        Procleţii lui Dumnezeu!
                        De vom prinde-n ţară turcii,
                        Să le dăm, şi voi şi eu,
                        Cinstea furcii!”


                        Zice vodă: – “Bateţi voi
                        Marginea, că e mai bine!
                        Ce-i la mijloc, las pe mine!
                        Cu ei numai iadul ţine,
                        Iar Hristos e-n rând cu noi!
                        Haide, să le stârpim răsadul,
                        Că e plin de marţafoi
                        Ţarigradul!”


                        Vodă-n sârg a şi purces;
                        După ei oştirea-n fugă.
                        Uite, turcii lasă rugă,
                        Lasă tot şi-o rup la fugă,
                        Nu mai ştiu ce-i deal, ce-i şes.
                        Care-o fi scăpat din gloată
                        Nu şi-a mai venit în ori
                        Viaţa toată…


                        Zice vodă: – “Sănătoşi,
                        Dragii moşului, cu bine!
                        Roat-acum pe lângă mine,
                        Naiu-n mâini, şi cupe pline,
                        Pe-obiceiul din strămoşi.
                        Cu voinicii-mi place traiul,
                        Ori îi văd cu spada-n mâini,
                        Ori cu naiul.”


                        Zice vodă: – “După vremi
                        Mulţi păgâni am dat de smintă!
                        Să-i mai judeci când s-alintă, -
                        Când eşti bun şi ai o flintă,
                        Nici de dracul nu te temi.
                        Turcii-s mulţi, de-opresc cu palma
                        Prutul tot, dar când ne văd
                        Fug de-a valma.”


                        Şi-acum fiul lui Bogdan
                        Din brâu spada şi-o dezleagă,
                        Şi-a plecat cu oastea-ntreagă
                        Loc de sfânt locaş s-aleagă,
                        Căci aşa ştia Ştefan:
                        Unde-i loc să sapi morminte
                        De păgâni, e loc să nalţi
                        Case sfinte.

Ştiaţi că.........

       ......trompa elefanţilor are 100.000 de muşchi. Aceasta le este de folos elefanţilor în multe situaţii.

Cu ajutorul ei respiră, beau apă, mănâncă, miros, mângâie, apucă şi cară dintr-un loc în altul diverse lucruri. Tot ea face diferenţa între elefanţii africani şi cei asiatici. Primii au două extensii ca nişte degete la capătul trompei, care le permit să prindă uşor şi să simtă lucrurile din jur, în timp ce elefanţii din Asia au numai una.

Ştiaţi că.......

.......cel mai jos loc de pe Pământ

     Albia Mării Moarte este cunoscută sub denumirea de "groapa Iordanului". 
     În cea mai joasa porţiune a sa, oglinda apei coboară in medie la 396 de metri sub nivelul mării, aflându-se în continuarea nordică a "Marii Gropi Africane". Nivelul scăzut al apei şi salinitatea extremă sunt explicate prin evaporarea intensă, existând chiar pericolul de secare a mării. 
    În urma celor mai recente măsurători s-a dovedit că oglinda apei este chiar cu peste 400 de metri mai jos decât nivelul marii. În plus , tot aici, drumul de pe graniţa dintre Iordania şi Israel se întâmplă să fie şi el cel mai jos din lume, aflându-se în depresiunea deţinătoare a aceluiaşi record.

Ştiaţi că.....

........cea mai mare sculptură subacvatică din lume a fost amplasată în apele arhipelagului Bahamas. Lucrarea poartă numele "Ocean Atlas".

Mărioara, Florioara, Vasile Alecsandri

              I

                         La Moldova cea frumoasă
                        Viaţa-i dulce şi voioasă!
                        L-a Moldovei dulce soare
                        Creşte floare lângă floare!
                        Multe păsărele-n zbor
                        Fură minţi cu glasul lor!
                        Multe fete şi neveste
                        Fură inimi făr’ de veste!
                        Dar umblare-ai, frăţioare,
                        Nouă ani întregi cu soare
                        Sus în munte, la munteni,
                        Jos în vale, la văleni,
                        Şi de-ai călca nouă ţări
                        Şi de-ai trece nouă mări,
                        Floricică n-ai găsi,
                        Păsărică n-ai zări.
                        Nici nevastă mândruliţă,
                        Nici copilă drăguliţă
                        Ca Mărioara
                        Florioara,
                        Zânişoara munţilor,
                        Surioara florilor!

                         Albă ca o lăcrimioară,
                        Dulce ca o primăvară,
                        Era sprintenă, uşoară
                        Ca un pui de căprioară.
                       Trupuşoru-i gingăşel
                        Părea tras printr-un inel!
                        Nici micuţă, nici năltuţă,
                        Numai bună de drăguţă,
                        S-o tot strângi la piept cu foc.
                        Şi să-ţi fie de noroc!
                        Ochişorii săi căprii
                        Trezea lumea-n veselii.
                        Perişoru-i aurel,
                        Ca mătasea subţirel,
                        Trăgea ochii tot la el
                        Şi pe frunte-i strălucea,
                        Şi-n mici valuri se-ncreţea
                        Ca valuri de-a grâului
                        La suflarea vântului!
                        Ş-apoi, frate, mai avea
                        Pe guriţă-o floricea,
                        Şi-n guriţă mărgărele,
                        Şi pe faţă-i drăgănele,
                        Şi la sân doi crinişori,
                        Şi pe crini doi frăguşori…
                        Să-i dezmierzi ş-apoi să mori!

                        Ea pe câmp de se ivea,
                        Florile se-nveselea,
                        Inimile-şi deschidea,
                        Sufletele-şi răspândea
                        Şi voios i le-nchina,
                        Şi voios se legăna,
                        Şi din cale-o întorcea,
                        Şi cu toate aşa-i zicea:

                        “Buna ziua, surioară,
                        Mărioară, Florioară!
                        Spune nouă ce voieşti?
                        De la noi ce mai doreşti?
                        Vrei tu miros de sulcină
                        Care patimile alină?
                        Vrei miros de busuioc
                        Ce opreşte mândru-n loc?
                        Vrei miros de lăcrimioare
                        Ce dă visuri iubitoare?
                        Vină, dragă-n veselie
                        Să ne-aduni de pe câmpie
                        Şi ne-ascunde în sânul tău,
                        Să-l ferim de deochi rău.
                        Sânul tău să-l răcorim,
                        Şi de este să murim,
                        Lângă tine să pierim!”

                        Mărioara le-asculta,
                        Şi pe rând le săruta.
                        Şi cu ele se-ngâna,
                        Şi in plete le-anină,
                        Şi pe sân le legănă,
                        încât ori cine-o vedea
                        De dor mare s-aprindea
                        Şi din cale-i se-ntorcea
                        Şi cu glas uimit zicea:

                        “Iată zâna florilor,
                        Florilor, surorilor!”

                        Iar la munţi când răsărea,
                        Munţii vechi întinerea
                        Şi cu muşchi s-acoperea,
                        Şi copacii-şi înverzea,
                        Şi apele-şi limpezea,
                        Şi păsările-şi trezea,
                        Ş-apoi astfel îi grăia:

                        “Bună ziua, zânişoară,
                        Mărioară, Florioară!
                        Spune nouă ce voieşti
                        De la noi ce mai doreşti?
                        Vrei tu apă ne-ncepută
                        Pentru faţa ta plăcută?
                        Vrei tu pui de căprioare,
                        Păsărele cântătoare,
                        Fag de miere-ndulcitoare
                        Şi vr-o doină jelitoare?”

                        Mărioara-i asculta,
                        La izvoare se culca.
                        Faţa albă îşi spăla.
                        Fag de miere ea gusta.
                        Căprioare dezmierda
                        Şi cu drag ea asculta
                        Cânticul păsărilor
                        De pe vârful crengilor,
                        Şi sunetul doinelor
                        De prin fundul codrilor;
                        Încât ori cine-o vedea
                        De dor mare s-aprindea,
                        Şi din cale-i se-ntorcea
                        Şi cu glas uimit zicea:

                        “Iată zâna munţilor,
                        Munţilor, cărunţilor!”



                        II



                        Iată frate, frăţioare,
                        Că-ntr-o zi cu dulce soare,
                        Mărioara se-ntâlnea
                        C-un străin care venea
                        Pe-un fugar sirep de munte
                        Cu steluţă albă-n frunte,
                        Şi pe loc, cât îl zărea,
                        Fără de voie se oprea.
                        Ochii la pământ ţintea,
                        Inimioara-i se bătea.
                        Cel străin în cale-i sta
                        Şi din gură cuvânta:


                        III


                        A doua zi se scula,
                        Faţa palidă-şi spăla,
                        Păr de aur pieptăna.
                        Şi frumos se oglindea,
                        Şi la soare-apoi ieşea
                        Spre răsărit se-ntorcea,
                        Un semn tainic de făcea,
                        Şi de-ndată s-arăta
                        Şi spre ei înainta
                        O teleagă sprinteioară,
                        Aurită, dălbioară,
                        Ca un cuib de zânişoară.
                        Iar cât zâna o zărea
                        în cuib repede sărea
                        Cu străinu-alăturea,
                        Ş-apoi murgului zicea:

                        “Murguleţ cu părul creţ,
                        De-a Mărioarei drăguleţ!
                        Lasă-ţi coama vântului
                        Şi umbra pământului,
                        Şi pe faţa câmpului
                        Să zbori zborul gândului!”

                        Murguşorul necheza,
                        La fugă se repezea
                        Şi fugea, mări, fugea…
                        Nici umbra nu-1 ajungea!
                        Şi trecea, mări, trecea
                        De-a lungişul munţilor,
                        Curmezişul câmpilor,
                        Prin mijlocul florilor.
                        Iar cât munţii o zărea
                        Cu străinu-alăturea,
                        De verziş se despoiau,
                        Cu nori negii se-nveleau,
                        Frunzele-şi îngălbeneau,
                        Şi apele-şi tulburau
                        Şi de frunze se scuturau!
                        Florile înc-o vedea
                        Cu străinu-alăturea,
                        Şi capetele-şi plecau
                        Şi de jale se uscau!

                        Iar cea mândră zânişoară
                        Mărioară, Florioară,
                        Nici la munţi se mai uita,
                        Nici la flori nu mai căta!
                        Căci de-avea ochi de privit,
                        De-avea suflet de iubit,
                        Sufletu-i şi ochii săi
                        Erau pentru dragul ei!
                        Fugea murgul sprinteior,
                        Cu aripi de dulce dor,
                        Şi-i ducea numai într-un zbor
                        Pe malul unui izvor.

                        Mărioara mi-l oprea,
                        Şi pe mal uşor sărea,
                        Şi-n izvor se cufunda
                        Şi voios mi se scălda.

                        Apa lin o dezmierda,
                        Ca pe-o floare-o legăna,
                        Şi pe plete-i se juca,
                        Şi cu drag îi anina
                        De tot firul câte-o rouă,
                        Şi pe sânu-i câte două.

                        Iar din apă când sălta
                        Şi la soare s-arăta,
                        Soarele în cale-i sta,
                        Trupuşoru-i săruta,
                        Şi cea rouă de pe ea
                        Cu-a lui raze o sorbea,
                        Nouraş o prefăcea
                        Şi la ceruri o trăgea.
                        Apoi el o încununa,
                        Ş-astfel dulce-i cuvânta:

                        “Alei! dragă zânişoară,
                        Mărioară, Florioară!
                        Mult eşti mândră, iubitoare,
                        Şi de lume uitătoare!
                        Dar gândit-ai, n-ai gândit
                        Că norocu-i mărginit,
                        Şi că visul fericit
                        Are-ades amar sfârşit?
                        Şi ştii, dragă, ori nu ştii
                        Că la munţi şi la câmpii
                        Florile s-au veştezit,
                        De când tu le-ai părăsit?
                        Ştii că toate, într-un gând,
                        S-au întors în cer pe rând,
                        Şi la Domn s-au jeluit
                        Că tu viaţa le-ai răpit?
                        Mărioară, draga mea,
                        Facă Domnul ori ce-a vrea!
                        Deie-ţi bine, deie-ţi rău…
                        Tu ascultă dorul teu,
                        Căci în viaţa trecătoare
                        Şi în lumea pieritoare
                        O zi dulce de iubire
                        E un veac de fericire!”


                        IV


                        Când norocu-şi schimbă pasul
                        N-aduc ani ce-aduce ceasul!
                        A treia zi Mărioara
                        Îşi tulbura inimioara
                        Şi pe gânduri se punea
                        Şi-n tăcere lin plângea.
                        Ce plângea şi ce jelea
                        Cu iubitu-alăturea?
                        Plângea cum plâng florile,
                        Plângea cum plâng zorile!

                        Era ziua mult senină,
                        Munţii, pluteau în lumină,
                        Văile-n tăcere lină.
                        Paserile-n umbră sta,
                        Nici zbura, nici nu cânta,
                        Numai umbra se mişca,
                        Cu lumina se lupta
                        Şi-n păduri se cufunda.

                        Iar Mărioara-ncet ofta,
                        Ş-astfel blând ea cuvânta:
                        “Cântă-ţi frate, cântecul,
                        Să-mi mai dreagă sufletul.”

                        El de sânu-i o lipea
                        Ş-apoi astfel începea:

                        “Frunză verde viorele!
                        Scumpe-mi sânt zilele mele
                        De când mândra ca o stea,
                        S-a ivit în calea mea!
                        Dalb luceafăr aurit,
                        Crin ceresc şi mult iubit!
                        Uită cerul pentru mine,
                        Să uit lumea pentru tine!”

                       Iată, mări, cum cânta,
                        Mândra cum îl asculta,
                        Că din sat se rădica
                        Glas de mumă plângător,
                        Bocet lung pătrunzător
                        Ce prin văi amar suna
                        Şi-n văzduh se-mpreuna
                        Cu alt glas răsunător
                        Glas de clopot jelitor…


                        Lumea se înfiora!
                        Mărioara tremura,
                        Împrejuru-i se uita
                        Şi spre munţi în vârf căta.
                        Când deodată, vai de ea!
                        Sus la munte ce vedea?
                        Un nor negru ca un zmeu
                        Ce venea, venea mereu,
                        Aripi negre întinzând
                        Şi tot cerul cuprinzând.
                        Mărioara-ngălbinea.
                        De ursitu-i se lipea,
                        Braţele-şi încolăcea
                        Şi cu groază-ncet zicea:

                        “Dragul meu, ursitul meu!
                        Iată vine, vine-un zmeu
                        De la sfântul Dumnezeu.
                        Frăţioare, iată-l vine
                        De la munte drept la mine
                        Să mă ia de lângă tine,
                        Căci de când noi ne-am iubit,
                        Florile s-au vestejit
                        Şi la Domn s-au jeluit
                        Că de tot le-am părăsit!”