Taina vindecării, de Bruno Ferrero

A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave. Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:
- Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…

Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.

La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…

Poveste preluată de pe http://dardinsuflet.blogspot.com

Cele patru piersici (autor necunoscut)

          Un ţăran avea patru fii. Odată, el se gandi să-i incerce pe fiii săi. Aşa că, într-o dimineaţă, i-a chemat la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică frumoasă. Omul a plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru şi l-a întrebat pe cel mai mare:

- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. apoi m-am gândit că ar fi tare bine să avem şi noi un astfel de pom, aşa că, am luat sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?

- Eu am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă ...
- Şi apoi ?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că „lăcomia strică omenia”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună ? l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.

- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da' ce-ai făcut cu ea ?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.

În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica ?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o ?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un om bun şi asta e tot ce contează.

Povestea soricelului fricos ( poveste populară indiană )

            Traia odata, demult, un şoricel tare fricos. Aşa de fricos era, încât rareori se încumeta să-şi părăsească micuţul său adăpost. De cine se temea? De toţi şi de toate, dar mai ales de pisică...

           Dar norocul îi scoase în cale fricosului şoricel pe un magician renumit. Magicianului i se făcu milă de şoricel şi îi propuse:
- Vrei să te transform în pisică?
- Desigur, răspunse bucuros şoricelul.
          Şi magicianul îl transformă în pisică. Dar bucuria şoricelului nu dură prea mult, pentru că auzi lătrăturile unui câine şi începu să se teamă de acesta. Atunci magicianul îi zise:
- Bine, am să te transform în câine. Şi chiar aşa făcu.
Tocmai când magicianul vroia să plece, şoricelul transformat în câine începu să se vaite:
- Mi-e frică! Mi-e frică!
- Acum de cine îţi mai este frică? întrbă uimit magicianul.
- De pantere....
Magicianul se încruntă puţin, dar zise:
- Bine, te voi transforma într-o panteră. Şi cu un singur semn transformă câinele în panteră. Dar pantera începu să urle cât putea:
- Mi-e frică! Mi-e frică!
- Ţie de cine ţi-e frică? întrebă magicianul supărat de-a binelea.
- Mi-e frică de vânător!!!!

Magicianul stătu puţin pe gânduri, apoi spuse:
- Nimic nu te poate ajuta, caci în orice animal te-aş transforma, tu ai aceeaşi inima, inimă fricoasă de şoricel...
Şi îl transformă din nou în şoarece.

Calul si magarul, poveste populara

Se spune că un ţăran avea în gospodăria sa un măgar şi un cal. Ţăranul era tare harnic, aşa că în fiecare zi mergea ori la câmp, ori la pădure, ori la râu, pe unde avea treburi de făcut. Ba mai lucra şi pe la vecini. Calul şi măgarul îl însoţeau pretutindeni. Împreună cărau lemnele, piatra din râu sau arau câmpul.

De la un timp, măgarul se simţea tare obosit. Aşa că într-una din zile îi zise tovarăşului său:
- Calule, tu eşti mai voinic şi mai în putere, te rog, ia-mi ceva din spinare, ca să-mi uşurez povara, că tare îmi este greu, simt că mă sfârşesc.
Dar calul i-a întors spatele şi nu a vrut să-l ajute. Bietul măgar, răsufla din ce în ce mai greu şi slăbea văzând cu ochii.
Şi într-o zi căzu mort sub greutatea poverii lui.

Tare s-a necăjit ţăranul, dar acum era prea târziu, nu a avut ce să mai facă. Aşa că luă povara de pe spinarea măgarului şi o puse pe spinarea calului. Acum calul ducea şi povara lui şi pe a măgarului. Ba mai mult, ţăranul jupui pielea măgarului după obiceiul locului şi o aruncă şi pe aceasta pe spinarea calului.
Calul, apăsat de greutatea poverilor, îşi zicea:
- Vai mie, aşa îmi trebuie, căci nu vrusei să iau puţină povară de pe spinarea tovarăşului meu. El a murit din pricina asta, iar eu trebuie să duc acum şi povara lui toată, ba încă stăpânul îmi puse în spate şi pielea lui!

Invăţătura:
Se cuvine ca cei ce pot să ajute şi să sprijinească pe cei neputinciosi,
Pentru ca şi lor să le fie bine şi spre folos.

Ajutându-i pe alţii, te ajuţi pe tine însuţi.

Leul si catelusa, de Lev Nikolaevici Tolstoi

La Londra se deschisese o menajerie. Pentru vizitarea ei se cereau bani ori câini şi pisici, spre a hrăni sălbăticiunile aduse.

Cineva a vrut să vadă animalele; a prins pe stradă o căţeluşă şi a dus-o la menajerie. I s-a dat drumul înăuntru să viziteze menajeria, iar pe căţeluşă au luat-o şi au aruncat-o în cuşca unui leu, să o mănânce.

Căţeluşa şi-a adunat coada şi s-a ghemuit într-un colţ al cuştii. Leul s-a apropiat de ea şi a prins să o miroasă.
Căţeluşa s-a întins cu labele în sus şi a început să dea din codiţă. Leul a întors-o pe partea cealaltă. Căţeluşa a sărit şi s-a aşezat în faţa leului pe lăbuţele de dinapoi. Leul a privit-o, a scuturat din cap şi n-a atins-o.
Când stăpânul i-a aruncat în cuşcă porţia de carne, leul a rupt o bucată şi i-a dat căţeluşei.
Seara, când leul s-a culcat, căţeluşa s-a întins lângă dânsul, punându-şi capul pe laba lui.

De atunci căţeluşa a trăit cu leul, în aceeaşi cuşcă. El mânca ce i se aducea şi nu se atingea de căţeluşă, uneori se juca cu ea şi dormeau împreună.
Odată un domn a vizitat menajeria şi şi-a recunoscut căţeluşa. El l-a rugat pe proprietarul menajeriei să i-o dea. Stăpânul s-a învoit şi a chemat căţeluşa să o scoată din cuşcă. Dar leul şi-a zbârlit coada şi a răcnit.

Aşa au trăit leul şi căţeluşa un an întreg în aceeaşi cuşcă. După un an însă, căţeluşa s-a îmbolnăvit şi a murit. În ziua aceea leul nu s-a atins de mâncare, mereu mirosea căţeluşa şi o pipăia cu labele.

Când a înţeles că a murit, a sărit în sus ca ars, s-a zbârlit, a început să-şi biciuiască coapsele cu coada, s-a năpustit în peretele cuştii şi a prins să roadă zăvoarele şi podeaua.

Toată ziua s-a frământat, s-a zbătut în cuşcă şi a urlat, apoi s-a întins lângă căţeluşa moartă şi părea că s-a liniştit. Dar când stăpânul menajeriei a vrut să scoată căţeluşa, leul n-a îngăduit nimănui să se apropie de ea.

Închipuindu-şi că leul îşi va uita durerea dacă va căpăta o altă căţeluşă, stăpânul i-a vârât în cuşcă una vie. Leul însă a sfâşiat-o imediat. După aceea a cuprins în braţe căţeluşa moartă şi a zăcut aşa cinci zile.
A şasea zi a murit şi leul.