Vânătorii de capete, Jo Nesbo

 1-4
Prolog

         O coliziune între două vehicule e o chestiune de fizică elementară.

   Ţine, până la urmă, de întâmplare, însă acest fenomen al întâmplării poate fi explicat prin ecuaţia Energie x Timp = Masă x diferenţa de Viteză. Daţi nişte valori oarecare variabilelor şi aveţi o poveste simplă, adevărată şi necruţătoare. Puteţi afla, de pildă, ce se întâmplă când o matahală de camion încărcat complet, cu o greutate de 25 de tone şi deplasându-se cu viteza de 80 de kilometri pe oră, izbeşte un automobil cu o greutate de 1800 de kilograme care merge cu aceeaşi viteză.
    Pe baza întâmplării, ţinându-se cont de punctul de impact, construcţia caroseriei şi unghiul relativ de coliziune al celor două corpuri solide, sunt posibile multiple variante ale poveştii, însă toate au în comun două trăsături: una, sunt tragedii. A doua, automobilul e cel care dă de belea.
   E ciudat de linişte; aud şuieratul vântului printre copaci şi bolborositul râului. Braţul mi-e amorţit şi atârn cu capul în jos, prins între carne şi oţel.
   Deasupra mea, din podeaua dată peste cap a maşinii, picură sânge şi benzină. Dedesubt, pe acoperişul cadrilat, văd o forfecuţă de unghii, un braţ retezat, doi bărbaţi morţi şi o geantă de voiaj desfăcută. Regina albă e sfărâmată, eu sunt un ucigaş şi în maşină nu răsuflă nimeni. Nici măcar eu.
   De aceea o să şi mor curând. O să-nchid ochii şi-o să mă las dus.
   Renunţarea e minunată. Nu mai vreau să aştept. Pentru asta mă şi grăbesc să spun povestea, varianta de faţă, relatarea despre unghiul de coliziune a corpurilor.

Partea întâi

Primul interviu

1. Candidat

   Candidatul era îngrozit.
   Venise împachetat în costumaţie formală: sacou gri Ermernegildo Zegna, cămaşă Borelli cusută de mână şi cravată roşu burgund cu picăţele - mi-am dat cu presupusul că ar fi vorba despre o Cerrutti 1881. Eram însă sigur în privinţa pantofilor: o pereche de Ferragamo lucraţi manual. Avusesem şi eu o pereche cândva.
   Hârtiile din faţa mea dezvăluiau că acest candidat sosise înarmat cu recomandări excelente din partea NHH - Şcoala Norvegiană de Economie şi Administrarea Afacerilor din Bergen, că lucrase o perioadă în Stortinget pentru Partidul Conservator şi că avusese o poveste de succes ca director executiv timp de patru ani la o companie de producţie de mărime medie.
   Jeremias Lander era, cu toate acestea, îngrozit. Buza de sus îi lucea de sudoare.
   A ridicat paharul cu apă pe care i-l pusese secretara mea pe măsuţa joasă dintre noi.
   - Aş vrea să... am început să zic, zâmbind.
   Nu genul de zâmbet care invită un om complet străin să intre, să nu stea în frig, nu genul de surâs frivol. Ci acel soi de zâmbet politicos, pe jumătate cald, care, potrivit literaturii de specialitate, semnalează profesionalismul, obiectivitatea şi abordarea analitică a intervievatorului. Fiindcă, e drept, lipsa de implicare emoţională îl face pe candidat să capete încredere în integritatea intervievatorului. Şi, drept urmare, candidatul, la rândul său - potrivit literaturii sus-menţionate - va furniza informaţii cu mai multă moderaţie şi obiectivitate, fiind făcut să simtă că orice prefăcătorie e transparentă, că orice exagerare va fi dată în vileag şi pedepsită. Nu arborez zâmbetul ăsta, totuşi, din pricina recomandărilor literaturii de specialitate.
   Nu dau doi bani pe literatura asta, o maculatură ticsită de sfaturi care mai de care mai proaste, fiindcă tot ce-mi trebuie e modelul interogativ în nouă paşi al lui Inbau, Reid şi Buckley. Nu, îmi pun zâmbetul pe faţă întrucât chiar sunt profesionist, obiectiv şi analitic. Sunt un recrutor, un vânător de capete. Nu că ar fi din cale-afară de greu, dar sunt cel mai tare din parcare.
   - Aş vrea, am repetat, să-mi spui câte ceva despre viaţa ta, adică în afară de muncă.
   - Păi, mai am viaţă? a hohotit el, mai piţigăiat decât ar fi fost cazul.
   Pe lângă asta, atunci când faci un aşa-zis „banc sec” la un interviu de angajare, e lipsit de înţelepciune atât să râzi tu însuţi la poantă, cât şi să-ţi străpungi interlocutorul cu privirea, ca să-ţi dai seama dacă s-a prins.
   - Sper din tot sufletul că ai, am zis şi râsul lui s-a preschimbat într-un soi de hârâială din gâtlej. Cred că acţionarii acestei întreprinderi sunt deosebit de interesaţi ca noul director executiv să ducă o viaţă echilibrată. Caută pe cineva care să le rămână alături nişte ani, genul de alergător de cursă lungă care ştie cum să-şi dozeze efortul. Nu cineva care, după 4 ani, e consumat.
   Jeremias Lander a încuviinţat din cap şi a luat o înghiţitură de apă.
   Era cu aproximativ 40 de centimetri mai înalt decât mine şi cu 3 ani mai în vârstă. Treizeci şi opt de ani, parcă prea tinerel pentru poziţia asta. O ştia şi el; de aceea îşi dăduse pe la tâmple cu un pic de căneală gri, aproape imperceptibil. Mai văzusem aşa ceva. Le văzusem pe toate.
   Văzusem candidaţi cu palme asudate venind cu bucăţi de cretă în buzunarul sacoului, ca să-mi poată da cea mai uscată şi mai albă strângere de mână.
   Gâtlejul lui Lander a scos un sunet involuntar, un plescăit. Am notat pe foaia de evaluare: Motivat. Orientat spre soluţii.
   - Văd că locuieşti în Oslo, am spus.
   A încuviinţat din cap.
   - În Skoyen.
   - Şi eşti căsătorit cu... am continuat răsfoind documentele, punându-mi pe chip expresia iritată care-i face pe candidaţi să creadă că mă aştept să preia ei iniţiativa.
   - Camilla. De 10 ani. Doi copii de vârstă şcolară.
   - Şi cum ţi-ai defini mariajul? am întrebat fără să ridic privirea.
   I-am îngăduit două secunde de răgaz şi am continuat înainte să-şi revină suficient cât să răspundă.
   - Crezi că vei mai fi căsătorit în 6 ani, dacă îţi petreci la lucru două treimi din viaţă?
   M-am uitat în ochii lui. Expresia, cum mă aşteptam, era una de perplexitate. Mesajul meu fusese contradictoriu. Viaţă echilibrată. Nevoia de stabilitate. N-avea nicio noimă. Au trecut 4 secunde până să răspundă. Adică, cu cel puţin una prea mult.
   - Aşa sper, a zis.
   Un zâmbet sigur, exersat în oglindă. Însă nu îndeajuns de bine exersat.
   Nu pentru mine. Folosise împotriva mea propriile mele cuvinte şi aş fi înregistrat asta ca pe un plus dacă vorbele lui ar fi inclus şi un pic de ironie intenţionată. În cazul de faţă, din păcate, nu era vorba decât de o maimuţăreală inconştientă a cuvintelor folosite de cineva socotit a se afla într-o poziţie ierarhică superioară. Imagine deficitară despre sine, am scris pe foaie. Şi „spera”, nu ştia, nu dădea voce niciunei viziuni, nu era un ghicitor în globul de cristal, nu arăta că e la curent cu minima condiţie necesară oricărui manager, şi anume că trebuie să pară clarvăzător. Nu un improvizator. Nu un navigator în ape tulburi.
   - Soţia lucrează?
   - Da, la un birou de avocatură din centru.
   - Cu normă întreagă?
   - Da.
   - Şi cine stă acasă dacă se îmbolnăveşte unul dintre copii?
   - Ea. Însă, din fericire, se întâmplă rar ca Niclas şi Anders să...
   - Nu aveţi aşadar un ajutor domestic sau pe cineva acasă, pe timpul zilei?
   A ezitat în felul în care o fac de obicei candidaţii atunci când nu ştiu ce fel de răspuns i-ar pune într-o lumină mai bună. Mint totuşi dezamăgitor de rar. Jeremias Lander a scuturat din cap.
   - Îţi place să te ţii în formă, Lander.
   - Da, mă antrenez adesea.
   De data asta, nicio ezitare. Ştie toată lumea că firmele vor oameni la conducere care să nu cadă victime ale unui atac de cord la prima situaţie tensionată.
   - Alergi, schiezi poate?
   - Exact. Toată familia se dă în vânt după viaţa în aer liber. Şi avem o cabană la munte, în Norefjell.
   - Aşa... Câine, cumva?
   A clătinat din cap.
   - Nu? Alergic?
   Un clătinat energic din cap. Am scris: Nu are simţul umorului?
   M-am lăsat apoi pe speteaza scaunului şi-am început să bat darabana cu degetele. Un gest exagerat, arogant, fireşte. Ce să spun? Ăsta-s eu.
   - Cât ai zice că-ţi valorează reputaţia, Lander? Şi ce faci ca s-o asiguri?
   Şi-a încruntat fruntea deja asudată, străduind-se să se concentreze asupra întrebării mele. A zis resemnat, două secunde mai târziu:
   - Cum adică?
   Am oftat ca şi cum ţinea de domeniul evidenţei. Mi-am rotit privirea prin încăpere, parcă în căutarea unei alegorii pedagogice încă nefolosite. Şi, ca întotdeauna, am găsit-o pe perete.
   - Pe tine te interesează arta, Lander?
   - Întru câtva. Pe nevastă-mea, în orice caz, o interesează.
   - Şi pe-a mea. Vezi tabloul ăsta?
   Am arătat spre Sara se dezbracă, o pictură pe vinil de peste 2 metri înălţime înfăţişând o femeie cu fustă verde şi braţele încrucişate pe piept, pe cale să-şi tragă peste cap puloverul roşu.
   - E un cadou de la nevastă-mea. Artistul se numeşte Julian Opie şi tabloul valorează un sfert de milion de coroane. Ai în proprietate lucrări de artă din categoria asta de preţ?
   - Am, de fapt.
   - Felicitări. Îţi dai seama cât face, când te uiţi la ea?
   - Când te pricepi, îţi dai seama.
   - Da, când te pricepi. Tabloul de-acolo constă în câteva linii, capul femeii e-un cerc, un zero fără chip, culoarea e banală şi lipsită de textură. Pe lângă asta, a fost realizată la un computer şi milioane de copii pot fi imprimate prin simpla apăsare a unei taste.
   - Dumnezeule mare!
   - Singurul - şi cu adevărat singurul - lucru care face ca tabloul să valoreze un sfert de milion e reputaţia artistului. Umblă vorba c-ar fi bun, piaţa e încrezătoare că ar fi un geniu. E greu să stabileşti exact ce-i aia geniu, e imposibil să ştii cu certitudine. Aşa e şi cu directorii cei mai buni în branşă, Lander.
   - Înţeleg. Reputaţie. Încrederea în sine pe care o emană managerul.
   Am trecut pe foaie: Nu e idiot.
   - Exact, am continuat. Totul are de-a face cu reputaţia. Nu doar salariul directorului, ci şi valoarea companiei la bursă. Care este, de fapt, opera de artă pe care o deţii şi la cât e evaluată?
   - E o litografie de Edvard Munch. Broşa. Nu ştiu cât face, dar...
   L-am grăbit cu o fluturare nerăbdătoare a mâinii.
   - Ultima oară când a fost pusă la licitaţie a urcat până la 350.000 de coroane.
   - Şi ce-ai făcut ca să asiguri împotriva furtului acest obiect preţios?
   - Casa are un sistem de alarmă bun, a zis. Tripolis. Le folosesc toţi prin cartier.
   - Sistemele Tripolis sunt bune, chiar dacă scumpe. Folosesc şi eu unul, am zis. Cam 8000 pe an. Cât ai investit în protejarea reputaţiei personale?
   - Cum adică?
   - Douăzeci de mii? Zece? Mai puţin?
   A ridicat din umeri.
   - Niciun ban, am zis. Ai aici un CV şi o carieră care fac de 10 ori cât litografia pe care ai menţionat-o. Un an. Şi totuşi n-ai pus pe nimeni s-o păzească, n-ai custode. Fiindcă ai impresia că nu-i necesar. Crezi că succesul în companie vorbeşte de la sine. Aşa-i?
   Lander n-a răspuns.
   - Ei bine, am continuat aplecându-mă peste birou şi coborând vocea ca pentru a împărtăşi ceva confidenţial, nu aşa merge treaba. Succesul e ca tablourile lui Opie, câteva linii şi cercuri, fără chip. Tablourile nu însemnă nimic, reputaţia e totul. Şi asta putem oferi noi.
   - Reputaţie?
   - Te afli în faţa mea în calitate de candidat capabil, unul dintre cei şase care au aplicat pentru postul de director. Nu cred că o să-l obţii. Fiindcă îţi lipseşte reputaţia pentru postul respectiv.
   A rămas cu gura deschisă, parcă în semn de protest. Dar protestul nu s-a materializat. M-am lăsat brusc pe spetează, făcând scaunul să scârţâie.
   - Dumnezeule, măi omule, candidezi pentru slujba asta! Ar fi trebuit să împrăştii zvonul că eşti disponibil şi-apoi să te prefaci că nu ştii nimic despre asta când erai contactat. Un om la conducere trebuie vânat, nu să sosească pe tavă, jumulit şi fiert deja.
   Am văzut că spusele mele îşi produc efectul scontat. Îl scosesem din pepeni. Nu era formatul obişnuit de interviu, nu era Cute, Disc sau alt soi de chestionar tâmpit şi nefolositor clocit de-o şleahtă de psihologi urechişti şi de experţi în resurse umane care n-au avut ei înşişi nimic de oferit. Am coborât iarăşi vocea.
   - Sper că soţia ta n-o să fie dezamăgită când îi dai vestea, mai încolo. Că ţi-a scăpat printre degete slujba vieţii. Că, din punctul de vedere al carierei, şi anul ăsta o să baţi pasul pe loc. Exact ca anul trecut...
   S-a foit în scaun. Ţintisem la fix. Evident. Doar era vorba aici de Roger Brown în acţiune, cea mai strălucitoare stea de pe cerul recrutării de personal.
   - Anul... anul trecut?
   - Da, nu-i aşa? Ai depus un dosar de angajare pentru funcţia de director general la Denja’s. Maioneză şi pate de ficat, nu?
   - Crezusem că asemenea lucruri sunt confidenţiale, a zis cu voce pierită Jeremias Lander.
   - Şi chiar sunt. Dar treaba mea e să pun în evidenţă resurse. Şi asta fac. Folosind toate metodele pe care le am la dispoziţie. E-o prostie să încerci cu slujbe pe care n-ai cum să le capeţi, mai ales în poziţia ta, Lander.
   - Poziţia mea?
   - Specializările, poziţiile ocupate în trecut, testele şi impresia mea personală îmi spun toate că ai calităţile necesare. Îţi mai trebuie doar reputaţie. Şi piatra de temelie a unei reputaţii este exclusivitatea. Umblatul după slujbe la întâmplare subminează exclusivitatea. Eşti un director executiv care nu caută provocări, ci provocarea. Poziţia aceea căzută din cer. Şi asta ţi se va oferi. Pe un platou de argint.
   - Chiar? a zis, încercând iarăşi să zâmbească în felul acela sigur pe el.
   Doar că nu mai funcţiona.
   - Te-am vrea la noi în ogradă. Nu trebuie să mai cauţi alte posturi. Dacă te contactează alte agenţii de recrutare cu oferte tentante, nu trebuie să le accepţi. Rămâi cu noi. Fii exclusiv. Lasă-ne să-ţi clădim reputaţia. Şi să avem grijă de ea. Lasă-ne să fim pentru reputaţia dumitale ceea ce e Tripolis pentru casă. În nici doi ani, te vei putea întoarce la soţie anunţând-o că ai căpătat o poziţie mai bună decât cea despre care vorbim acum. Asta îţi pot promite.
   Jeremias Lander şi-a trecut peste bărbia rasă cu grijă degetul mare şi arătătorul.
   - Hm, interviul ăsta s-a dus în altă direcţie decât anticipasem.
   Înfrângerea îl făcuse mai calm. M-am aplecat în faţă. Am desfăcut braţele. Am întors palmele în sus. I-am căutat privirea. Cercetările au dovedit că 78% din primele impresii la un interviu se bazează pe limbajul corporal şi doar opt la sută pe ce spui de fapt. Restul ţine de haine, de mirosurile de la subsuoară şi din gură, de ce ţi-ai atârnat pe perete. Limbajul meu corporal era fantastic. În clipa asta, exprima deschidere şi încredere. L-am poftit în cele din urmă să intre, să nu mai stea în frig.
   - Ascultă-mă, Lander. Preşedintele consiliului director şi directorul financiar vor veni mâine aici, să se întâlnească cu unul dintre candidaţi. Aş vrea să te cunoască şi pe tine. Ţi-ar conveni la ora 12?
   - E în regulă.
   Răspunsese fără să-şi verifice în vreo agendă. Deja simţeam că-l plac mai mult.
   - Vreau să asculţi ce au de spus şi după aceea să le spui politicos de ce nu mai eşti interesat, de ce asta nu este provocarea pe care o căutai şi să le urezi succes în continuare.
   Jeremias Lander şi-a lăsat capul într-o parte.
   - Dar dacă mă retrag aşa... n-o să se interpreteze ca un act de frivolitate?
   - O să li se pară că-i vorba de ambiţie, am zis. Vei fi privit ca un tip care-şi cunoaşte propria valoare. O persoană ale cărei servicii sunt exclusiviste. Şi aici e punctul de pornire al poveştii la care ne referim drept...
   Mi-am vânturat degetele prin aer.
   A zâmbit.
   - Reputaţie?
   - Reputaţie. Ne-am înţeles, aşadar?
   - În mai puţin de 2 ani?
   - Garantat.
   - Şi cum poţi garanta?
   Am notat pe foaie: Preia repede ofensiva.
   - Fiindcă am de gând să te recomand pentru unul dintre posturile despre care vorbesc.
   - Şi? Nu tu decizi.
   Am mijit ochii. O expresie care îi aminteşte soţiei mele, Diana, de un leu care leneveşte, un domn şi stăpân cu burta plină. Îmi plăcea comparaţia.
   - Recomandarea mea înseamnă decizia clientului, Lander.
   - Cum aşa?
   - După cum tu nu vei mai candida pentru posturi pe care nu ai siguranţa că le poţi obţine, niciodată nu am făcut vreunui client o recomandare care să nu fie urmată.
   - Chiar niciodată?
   - Nu-mi amintesc să fi fost vreodată altfel. Dacă nu sunt sută la sută sigur că recomandarea mea va fi însuşită de client, nu recomand pe nimeni şi prefer ca poziţia să fie ocupată de un alt competitor. Chiar dacă am trei candidaţi excelenţi şi sunt nouăzeci la sută sigur.
   - De ce?
   Am zâmbit.
   - Răspunsul începe cu litera R. Întreaga mea carieră e bazată pe asta.
   Lander a râs şi a scuturat din cap.
   - Am auzit c-ai fi un dur, Brown. Acum am înţeles despre ce-i vorba.
   Am zâmbit iar şi m-am ridicat în picioare.
   - Iar eu îţi sugerez acum să te duci acasă şi să-i spui frumoasei tale soţii că ai decis să refuzi slujba asta fiindcă vrei să ţinteşti mai sus. Şi aş zice că te aşteaptă o seară plăcută la domiciliul conjugal.
   - De ce faci asta pentru mine, Brown?
   - Deoarece comisionul pe care ni-l va plăti angajatorul tău e o treime din venitul tău brut pe primul an. Ştiai că Rembrandt avea obiceiul să se ducă la licitaţii ca să încerce să crească preţul picturilor proprii? De ce te-aş vinde pe două milioane pe an când, după ce-am clădit niţel la reputaţie, te putem vinde cu 5? Nu cerem decât să rămâi în tabăra noastră. Ne-am înţeles? am zis, întinzând mâna.
   S-a grăbit să mi-o strângă cu fermitate.
   - Am senzaţia că am purtat o conversaţie profitabilă, Brown.
   - De acord, am replicat amintindu-mi să-i dau nişte ponturi despre strângerile de mâini înainte să se vadă cu clientul.
   Ferdinand s-a strecurat în birou îndată după plecarea lui Jeremias Lander.
   - Pff, a zis, strâmbându-se şi fluturându-şi palma scârbit. Eau de camouflage.
   Am dat din cap că aşa e, în vreme ce deschideam fereastra pentru un pic de aer proaspăt. Ferdinand voise să spună că Lander îşi dăduse cu prea multă loţiune după ras în încercarea de a-şi ascunde broboanele de sudoare trădând nervozitate, atât de des întâlnite în acest domeniu de activitate.
   - Măcar s-a dat cu Clive Christian, am spus. Cumpărat de nevastă... exact ca sacoul, pantofii, cămaşa şi cravata. Tot a ei a fost şi ideea să-şi încărunţească tâmplele.
   - De unde ştii?
   Ferdinand a ocupat scaunul pe care stătuse Lander, însă a sărit îndată ca ars, cu faţa schimonosită de repulsie, simţind căldura lipicioasă a celuilalt încă impregnată în tapiserie.
   - S-a făcut alb ca varul când am apăsat pe butonul soţiei, am răspuns. Am adus în discuţie dezamăgirea ei când o să-i spună că n-a primit postul.
   - Butonul soţiei! De unde scoţi chestiile astea, Roger?
   Între timp, Ferdinand se oploşise pe un alt scaun, lăsându-şi picioarele pe o copie destul de reuşită a unei măsuţe Noguchi. Luase o portocală şi-o descojea, aruncând o peliculă aproape invizibilă pe cămaşa proaspăt călcată.
   Ferdinand era teribil de neglijent pentru un homosexual. Şi incredibil de homosexual pentru un recrutor.
   - Inbau, Reid şi Buckley, am zis.
   - Ai mai adus vorba de metoda asta, a spus Ferdinand. Dar cum e, mai exact? Mai bună decât Cute?
   M-a umflat râsul.
   - E metoda de anchetă în 9 paşi a FBI. O mitralieră în lumea cornetelor de hârtie, un instrument forte, care nu ia prizonieri, ci oferă rezultate rapide şi palpabile.
   - Şi care ar fi rezultatele, Roger?
   Ştiam după ce pescuieşte Ferdinand şi nu mă deranja. Voia să afle ce-mi dădea avansul, ce anume mă făcea să fiu cel mai bun, iar pe el - deocamdată - mai puţin decât cel mai bun. I-am dat deci ce căuta. Fiindcă regulile spun că informaţia trebuie diseminată. Şi fiindcă niciodată n-o să mi-o ia înainte. O să apară mereu cu cămăşi duhnind a ulei de citrice, mereu întrebându-se dacă nu cumva cineva are un model, o metodă sau un secret care-l bate pe-al lui.
   - Supunere, am zis. Mărturisire. Adevăr. Principiile sunt foarte simple.
   - De exemplu?
   - De exemplu, începi prin a adresa suspectului întrebări despre familie.
   - Mda, a pufnit Ferdinand. Aşa procedez şi eu. Îi face să se simtă în siguranţă dacă pot vorbi despre ceva familiar, ceva apropiat. Plus că devin mai receptivi.
   - Întocmai. Dar tot asta îţi îngăduie să le descoperi punctul slab. Călcâiul lui Ahile. Pe care-l vei putea mai târziu utiliza în interogatoriu.
   - Hei, ce terminologie!
   - Mai târziu pe parcursul interogatoriului, când trebuie discutată partea sensibilă, despre ce s-a întâmplat, despre crima pe care e suspectat că a comis-o, despre ce îl face să se simtă abandonat de toţi şi ce-l face să vrea să se ascundă, te asiguri că ai un teanc de şerveţele pe masă, amplasate un pic în afara atingerii subiectului.
   - Pentru ce?
   - Fiindcă interogatoriul a ajuns la un crescendo natural şi a venit vremea să apeşi pe butonul emoţiei. Îl întrebi ce-o să creadă copiii lui când o să afle că tăticul e un ucigaş. Apoi, când încep să-i dea lacrimile, îi întinzi şerveţelele. Trebuie să fii persoana care înţelege, care vrea să fie de ajutor, în care subiectul se poate încrede pentru a-şi mărturisi răutăţile. Crima aceea ridicolă, absolut ridicolă care parcă a avut loc de capul ei.
   - Crimă? Ce naiba tot spui? Noi recrutăm personal, nu? Nu încercăm să obţinem o condamnare pentru omor.
   - Ba eu asta fac, am zis luându-mi sacoul de pe spătar. De aia sunt cel mai bun recrutor din Oslo. Apropo, te-am însărcinat cu interviul de la 12, de mâine, cu Lander şi clientul.
   - Pe mine?
   Am ieşit pe coridor, cu Ferdinand urmându-mă, şi am trecut pe lângă celelalte 25 de birouri care alcătuiesc Alfa, o companie de recrutare de mărime medie care supravieţuia de 15 ani şi aducea un venit între cincisprezece şi douăzeci de milioane de coroane pe an care, după ce nişte bonusuri cam prea din cale-afară de modeste li se plăteau celor mai buni dintre noi, ajungeau în buzunarele proprietarului din Stockholm.
   - Floare la ureche. Toate detaliile sunt în dosar. OK?
   - OK, a zis Ferdinand. Cu o condiţie.
   - Ce condiţie? Îţi fac un favor.
   - Vernisajul pe care îl are la galerie soţia ta, diseară...
   - Ce-i cu ea?
   - Pot să vin şi eu?
   - Eşti invitat?
   - Asta-i chestia. Sunt?
   - Mă îndoiesc.
   Ferdinand s-a oprit brusc, ieşind din raza mea vizuală. Mi-am văzut de drum, ştiind că rămăsese în urmă cu braţele desfăcute în lături, urmărindu-mă cu privirea şi rumegând ideea că, iarăşi, n-o să poată închina un pahar de şampanie cu crema oraşului Oslo, reginele nopţii, cu vedetele şi cu bogătaşii, că nu se va scălda în farmecul care înconjura vernisajele Dianei şi nici nu va intra în contact cu candidaţi potenţiali pentru slujbe, buni la pat sau de alte împreunări păcătoase. Amărâtul de el.
   - Roger?
   Fata de la recepţie.
   - Ai două apeluri. Unul...
   - Nu acum, Oda, am zis fără să mă opresc. O să lipsesc trei sferturi de oră. Nu prelua niciun mesaj.
   - Dar...
   - O să sune iarăşi dacă e important.
   O fată arătoasă, Oda noastră, însă mai are de învăţat. Sau îi zice, parcă, Ida?

2. În domeniul serviciilor

   Gustul apăsat, salin al gazelor de eşapament în aerul toamnei îmi isca în minte noţiuni precum marea, extracţiile de hidrocarburi şi produsul intern brut.
    Lumina scânteietoare a soarelui cădea pieziş pe sticlăria clădirilor de birouri, întinzând dreptunghiuri colţuroase de umbră peste ceea ce fusese cândva parcul industrial. Acum era un soi de cvartal urban cu magazine exagerat de scumpe, apartamente exagerat de scumpe şi birouri excesiv de scumpe destinate unor consultanţi din cale-afară de piperaţi. De unde mă aflam puteam zări săli de fitness, toate pline ochi din zori şi până în seară.
   Un tinerel într-un costum Corneliani şi cu ochelari de tocilar cum erau la modă m-a salutat respectuos în trecere şi am binevoit să-i răspund cu o înclinare a capului. Habar n-aveam cine era, puteam doar presupune că era de la o altă agenţie. Edward W. Kelley, poate? Nimeni, în afara unui recruter, n-ar saluta cu deferenţă un alt recrutor. Or, ca să fiu mai clar: nimeni altcineva nu mă salută; nu mă cunosc. Am, mai întâi, un cerc de cunoştinţe foarte limitat atunci când nu sunt cu nevastă-mea, Diana. În al doilea rând, lucrez pentru o companie care - la fel ca a lui Kelley - aparţine unei elite, una care evită expunerile în media, una de care crezi că n-ai auzit niciodată până ce nu te califici pentru o poziţie de frunte, când primeşti un telefon de la noi, şi numele parcă trezeşte ceva: Alfa, unde ai mai auzit numele ăsta? Nu la o şedinţă managerială, în legătură cu numirea unui nou director regional? Ai auzit deci, până la urmă, de noi. Doar că nu ştii nimic.
   Fiindcă discreţia e cea mai de seamă dintre virtuţile noastre. Singura pe care o avem. Sigur, mare parte din munca noastră, de la început până la sfârşit, înseamnă minciuni dintre cele mai demne de dispreţ, ca de pildă când mă auzi finalizând al doilea interviu cu mantra mea standard: „Eşti omul pe care-l vreau pentru postul ăsta. Un post pentru care nu doar cred, dar ştiu că eşti perfect. Şi asta înseamnă că postul e perfect pentru tine. Crede-mă”.
   Bine, în regulă, nu mă crede.
   Da, socoteam că de Kelley e vorba. Sau de Amrop. Cu un asemenea sacou, se vedea limpede că nu era de la vreuna dintre agenţiile cele mari, obosite şi neexclusive gen Manpower ori Adecco. Nici de la unele minuscule şi foarte de fiţe precum Hopeland, altfel l-aş fi ştiut. Sigur, putea să fie şi de la una dintre agenţiile mari şi destul de mişto, ca Mercuri Urval sau Delphi, sau de la vreo agenţie mică, anonimă şi deloc mişto dintre cele care recrutează cadre medii şi doar arareori au ocazia să concureze cu noi, rechinii. Apoi pierd şi se întorc la scormonit după gestionari de prăvălii şi directori financiari. Salutându-i respectuos pe cei ca mine, sperând că într-o zi o să ne amintim şi-o să le oferim o slujbă.
   Nu există niciun clasament oficial pentru recrutori, nu suntem evaluaţi ca agenţii de bursă, nu avem ceremonii unde se decernează premii pentru profesionistul anului, ca la TV şi în publicitate. Însă noi ştim. Ştim cine-i şeful, cine sunt competitorii, cine e pe cale să-şi frângă gâtul. Triumfurile se produc în tăcere, funeraliile - într-o linişte asurzitoare. Însă tipul care mă salutase ştia că sunt Roger Brown, recrutorul care nu nominalizează decât candidaţi care obţin postul, care, dacă e necesar, manipulează, forţează, împunge şi îndeasă candidatul, cu clienţi care se încred implicit în judecata lui, care îşi pun, fără un moment de îndoială, soarta companiei în mâinile lui şi doar ale lui.
    Ca s-o spunem pe-a dreaptă, nu Autoritatea Portuară din Oslo îşi numise anul trecut noul director de trafic, nu Avis îşi învestise directorul scandinav şi cu siguranţă nu autorităţile locale stabiliseră cine să ocupe poziţia de director al centralei electrice din Sirdal. Ci eu.
   Am decis să-mi fac o notiţă mentală despre tipul ăsta. Costum de calitate. Ştie să arate respect cui trebuie.
   L-am sunat pe Ove de la un telefon public de lângă chioşcul Narvesen, verificându-mi totodată mobilul. Opt mesaje. Le-am şters.
   - Avem un candidat, am zis după ce a răspuns Ove. Jeremias Lander, Monolittvein.
   - Să verific dacă e în portofoliul nostru?
   - Nu, ştiu că-l aveţi. A fost selectat pentru un al doilea interviu mâine. De la 12 la 2. Douăsprezece-zero-zero, da. Îmi trebuie o oră. Ai reţinut?
   - Da. Altceva?
   - Chei. Ne vedem la Sushi & Coffee în 20 de minute?
   - Treizeci.
   Am străbătut strada pietruită spre Sushi & Coffee. Motivul pentru care au ales un material care face zgomot mai mare, poluează mai mult şi pe lângă asta e mai scump decât asfaltul este, presupun, nevoia de idilic, dorinţa pentru ceva tradiţional, durabil şi autentic. Mai autentic, în orice caz, decât împrejurimile, decât maimuţăreala asta de cartier în care odată lucrurile erau create din sudoarea frunţii, unde produsele erau făurite în şuiere înfierbântate şi-n bocăneli de ciocan. Acestora le-au luat acum locul zumzetele aparatelor de făcut espresso şi zăngănitul de fiare de la sala de forţă. Fiindcă vorbim aici de triumful serviciilor asupra lucrătorului industrial, de triumful designului asupra crizei de locuinţe, de triumful ficţiunii asupra realităţii. Şi-mi place.
   Am aruncat o privire la cerceii cu diamante care îmi atrăseseră atenţia în vitrina unui magazin de bijuterii aflat vizavi de Sushi & Coffee. Ar aduce perfecţiune urechilor Dianei. Şi mi-ar aduce mie un dezastru financiar. Am respins ideea, am traversat strada şi am intrat în localul care, aşa cum îi spune numele, prepară sushi, dar care, de fapt, nu face decât să servească peşte mort. Însă împotriva cafelei lor n-aveai ce zice. Înăuntru era pe jumătate plin. Blonde platinate subţiri, abia venite de la sală, încă în echipament, fiindcă nu s-ar gândi în veci să facă duş acolo, în văzul altora.
   Ciudat totuşi, de vreme ce au cheltuit o avere cu trupurile acelea care celebrează triumful ficţiunii. Aparţin sectorului de servicii, sunt, mai exact, personalul care se ocupă de nevoile soţilor lor bogaţi. Dacă le-ar lipsi inteligenţa ar fi ceva, însă au studiat dreptul, tehnologia informaţiei şi istoria artei ca parte a tratamentelor lor de înfrumuseţare, au lăsat plătitorii de impozite să le finanţeze educaţia universitară doar pentru a deveni o jucărioară supercalificată şi domestică, ce stă acolo şi schimbă confidenţe despre cum să-şi ţină tăticii generoşi suficient de mulţumiţi, îndeajuns de geloşi şi într-o stare optimă de incertitudine. Asta până ce izbutesc să-i priponească cu vreun copil. Apoi, fireşte, după copil se schimbă totul, balanţa puterii şi-a inversat talgerele, bărbatul a fost castrat şi apucat bine de căpăstru. Copii...
   - Dublu scurt, am zis aşezându-mă pe unul dintre scaunele de la bar.
   Am privit cu satisfacţie, în oglindă, femeile. Sunt norocos. Diana e din cu totul alt aluat decât parazitele astea isteţe şi cu creiere pustii. A avut tot ce mi-a lipsit mie. O fire sensibilă. Înţelegere. Loialitate. Înălţime.
   Rezumând, e un suflet frumos într-un corp arătos. Frumuseţea ei totuşi nu s-ar număra printre cele perfecte, proporţiile îi sunt prea speciale pentru asta.
   Diana a fost zugrăvită în stil manga, ca acele personaje animate japoneze ca nişte păpuşi. O faţă micuţă, cu o gură minusculă, îngustă, un năsturel de nas şi ochi mari, plini de uimire, care au tendinţa să se facă şi mai mari când e obosită. Din punctul meu de vedere însă, tocmai aceste abateri de la normă fac frumuseţea ei să iasă în evidenţă, să sară în ochi. Ce-o împinsese deci să mă aleagă? Fiu de şofer, student la economie cu rezultate modeste, perspective submediocre şi înălţime binişor sub cea medie. Acum 50 de ani, o înălţime de 1 metru 78 n-ar fi evocat cuvântul „scund”, nu în mare parte a Europei, cel puţin. Istoria antropometrică v-ar spune că, acum nicio sută de ani, un metru şaizeci şi opt era într-adevăr înălţimea medie în Norvegia. Situaţia însă luase între timp pentru mine o întorsătură nefavorabilă.
   Că mă alesese într-un moment de nebunie era una, însă cu totul altceva şi dincolo de capacitatea mea de înţelegere era gândul că o femeie ca Diana - care ar fi putut avea pe oricine - se putea trezi cu mine în fiecare dimineaţă şi mă putea dori pentru încă o zi. Ce soi de misterioasă orbire o făcea incapabilă să-mi vadă aroganţa, firea alunecoasă, slăbiciunea în faţa încercărilor sorţii, ticăloşia fără cuget atunci când dădeam peste ticăloşie fără cuget? Nu le vedea sau nu putea să le vadă? Sau doar viclenia şi iscusinţa mea făcuseră ca eu, cel real, să aterizez în acest spaţiu protejat al iubirii ei? Mai era, fireşte, şi copilul pe care până acum i-l refuzasem. Ce putere aveam, oare, asupra acestui înger care căpătase formă umană?
   Potrivit Dianei, prima oară când ne văzuserăm o fermecasem cu amestecul meu contradictoriu de aroganţă şi ironie autodepreciativă. Când o văzusem pe Diana atunci, la o petrecere studenţească din Londra, mi se păruse exact ca femeile aşezate aici pe la mese: o frumuseţe nordică şi blondă din Oslo, studiind istoria artei într-o metropolă internaţională, care o mai făcea pe modelul când şi când, se opunea războiului, sărăciei şi-i plăcea să se distreze şi să se simtă bine. Greşeam.
   Abia după 3 ore şi vreo 6 halbe de Guinness mi-am dat seama de eroare. Era, mai întâi, interesată cu adevărat de arte, aproape până la nivel de tocilară. Se arăta apoi capabilă să-şi formuleze articulat frustrarea de a face parte dintr-un sistem care poartă război împotriva unora care nu doresc să facă parte din capitalismul occidental. Diana îmi explicase că exploatarea ţărilor sărace de Vestul capitalist minus ajutorul umanitar acordat acestora de acelaşi Occident dădeau cu plus. În al treilea rând, Diana arătase că are simţul umorului, genul meu de simţ al umorului, o condiţie necesară pentru ca indivizi de teapa mea să pună gheara pe femei mai înalte de 1 metru 70. Iar în al patrulea - şi asta fusese neîndoielnic cireaşa de pe tort - era slabă la limbi străine şi bună la gândire logică. Vorbea o engleză poticnită, ca să nu fiu nepoliticos, şi-mi spusese, zâmbind, că nici nu-i trecuse prin cap vreodată să se apuce de franceză ori spaniolă. O întrebasem apoi dacă are creier masculin şi dacă-i place matematica. Nu făcuse decât să ridice din umeri, însă insistasem şi-i povestisem despre interviuri de angajare la Microsoft unde candidaţilor li se oferea spre rezolvare o anumită problemă de logică.
   - Ideea ar fi să se urmărească şi cum rezolvă provocarea candidatul, nu doar dacă o poate rezolva.
   - Spune-o atunci, zisese ea.
   - Numere prime...
   - Stai! Ce-s alea numere prime, că am uitat?
   - Numere care se pot împărţi doar la ele însele şi la unu.
   - A, da, spusese fără ca ochii să-i capete acea expresie goală pe care o au adesea femeile când numerele prime sunt introduse în conversaţie.
   Aşa că am continuat.
   - Numerele prime sunt adesea două cifre consecutive impare. Ca 11 şi 13. 29 şi 31. Mă urmăreşti?
   - Te urmăresc.
   - Există cazuri în care 3 numere impare consecutive sunt toate numere prime?
   - Normal că nu, a zis ea ducând la gură paharul de bere.
   - Aşa? De ce nu?
   - Mă crezi proastă? Într-o secvenţă de 5 numere consecutive, unul dintre numerele impare trebuie să fie divizibil cu 3. Mai departe.
   - Mai departe?
   - Da, care e problema de logică? zisese luând o gură bună de bere şi aşteptând plină de o curiozitate deloc trucată.
   La Microsoft, candidaţilor li se dau trei minute ca să facă demonstraţia pe care ea mi-o oferise în trei secunde. În medie, doar cinci dintr-o sută reuşesc. Şi cred că în momentul acela mă îndrăgostisem de ea. Ţin minte, cel puţin, că mâzgălisem pe şerveţel: Angajată.
   Ştiusem, în acelaşi timp, că trebuie s-o fac să se îndrăgostească de mine chiar acolo, în timp ce eram aşezaţi; de îndată ce m-aş fi ridicat, vraja s-ar fi rupt. Aşa că am vorbit. Şi-am tot vorbit. Am reuşit, vorbind, să mă înalţ de-un metru 85. Mă pricep la vorbă. Însă m-a întrerupt în plină vervă.
   - Îţi place fotbalul?
   - Ţie...? întrebasem, perplex.
   - QPR joacă cu Arsenal în Cupa Ligii, mâine. Interesat?
   - Cum să nu? mă grăbisem să rostesc.
   Mă refeream, fireşte, la ea. De fotbal nu-mi păsa nici cât negru sub unghie.
   Purtase o eşarfă cu dungi albastre şi albe şi răcnise până dăduse în răguşeală, în pâcla tomnatică a Londrei de pe Loftus Road, în vreme ce echipa ei amărâtă, Queens Park Rangers, era călcată în picioare de sora-i mai mare, Arsenal. Îi studiasem fascinat chipul cuprins de înflăcărare, fără să pricep mai mult din tot meciul decât că Arsenal purtau tricouri drăguţe, cu roşu şi alb, în vreme ce QPR avea dungi albastre în diagonală pe fundal alb, făcându-i pe jucători să arate ca nişte acadele umblătoare.
   Întrebasem, la pauză, de ce nu-şi alege o echipă campioană ca Arsenal în locul unei caricaturi caraghioase precum QPR.
   - Fiindcă au nevoie de mine.
   Chiar aşa. Au nevoie de mine. Am intuit, în vorbele ei, o înţelepciune pe care n-o puteam cuprinde. Râsese cu râsul ei gâlgâit şi secase paharul cu bere.
   - Sunt ca nişte bebeluşi neajutoraţi. Uită-te la ei. Sunt aşa de drăgălaşi.
   - Şi au şi ţoale de bebeluşi, zisesem. Deci... lăsaţi copiii să vină la mine, asta ţi-e deviza în viaţă?
   - Hmm, replicase lăsându-şi capul într-o parte şi privindu-mă poznaş, ar putea să devină.
   Ne întrecuserăm în hohote de râs. Hohote zgomotoase, eliberatoare.
   Nu mai ţin minte cu ce rezultat s-a încheiat meciul. Sau, de fapt, da: un sărut în faţa unui cămin de fete cu reguli stricte de pe Shepherd’s Bush. Şi o noapte singuratică apoi, nedormită, populată de sălbatice reverii.
   Zece zile mai târziu, îi priveam chipul în lumina pâlpâitoare a unei lumânări înfipte în gâtul unei sticle de vin de pe noptiera ei. Am făcut dragoste pentru întâia oară şi ea a ţinut ochii închişi, cu o venă de pe frunte umflată şi cu variate expresii pe chip, trecând de la furie la durere, în vreme ce şoldul i se izbea de al meu. Aceeaşi pasiune cu care urmărise cum e scoasă QPR din competiţie. A zis apoi că-i place părul meu. Un refren pe care-l tot auzisem în viaţă, dar era de parcă acum îl auzeam pentru întâia oară.
   Aveau să se scurgă 6 luni până să-i spun că, doar fiindcă tata lucra în diplomaţie, nu însemna că e neapărat şi diplomat.
   - Şofer, repetase trăgându-mă spre ea şi sărutându-mă pe obraz. Adică poate împrumuta limuzina ambasadorului ca să ne ia de la biserică?
   Nu răspunsesem atunci, însă în primăvara aceea ne-am căsătorit, mai mult de formă decât fastuos, la biserica St Patrick din Hammersmith. Lipsa de fast se datora faptului că o convinsesem pe Diana să facem o nuntă fără prieteni şi familie. Fără Tati. Doar noi, puri şi inocenţi. Diana însufleţea atmosfera, era în formă; era într-una de zile mari, strălucea cât doi sori şi-o lună pe deasupra. Norocul făcea că şi QPR fusese promovată în aceeaşi după-amiază, iar taxiul s-a târât până la cuibuşorul ei din Shepherd’s Bush printr-o procesiune veselă de flamuri şi steaguri în culori de acadea. Voioşie mare peste tot. Abia după ce ne mutaserăm înapoi în Oslo, Diana adusese vorba, pentru prima oară, de copii.
   M-am uitat la ceas. Ove ar fi trebuit să ajungă. Am ridicat ochii spre oglinda din spatele tejghelei şi i-am întâlnit pe cei ai unei blonde. Privirile ni s-au încrucişat cam cât trebuia ca să ne dăm seama dacă vrem sau nu.
   Atrăgătoare în stil pornografic, operaţii estetice de calitate. Nu voiam. Aşa că ochii mi-au alunecat mai departe. Aşa şi începuse, de fapt, singura şi ruşinoasa mea aventură: cu ochi aţintiţi prea mult. Primul act se produsese la galerie. Al doilea aici, la Sushi & Coffee. Actul trei avusese deznodământul într-un apartament din Eilert Sundtsgate. Lotte aparţinea acum trecutului, în ce mă privea, şi una ca asta n-avea să se mai întâmple în veci. Mi-am rotit privirea prin încăpere şi m-am oprit.
   Ove stătea la o masă de lângă uşă. Voia să atragă atenţia, citind ostentativ Dagens Noeringsliv, un ziar financiar. O idee amuzantă în sine.
    Ove Kjikerund era nu doar teribil de plictisit de oscilaţiile acţiunilor şi obligaţiunilor, ca şi de mai tot ce se petrecea în aşa-numita societate, dar abia dacă reuşea să citească. Sau să scrie. Încă văd în faţa ochilor CV-ul cu care aplicase pentru slujba de şef al securităţii la Tripolis: avusese atâtea greşeli de ortografie, că mă buşise râsul.
   M-am lăsat să alunec de pe scaunul înalt şi m-am apropiat de masa lui.
   Împăturise ziarul. Am arătat spre gazetă cu bărbia. A răspuns cu un surâs fugar, indicând că isprăvise cu ea. Am luat fără o vorbă ziarul şi m-am întors la locul meu de la bar. Am auzit, un minut mai târziu, cum se deschide uşa şi, când m-am uitat iarăşi în oglindă, am văzut că Ove Kjikerund nu mai era. Am răsfoit printre paginile cu cotaţii bursiere, apucând discret cheia care-mi fusese lăsată şi strecurând-o în buzunarul sacoului.
   M-am întors la birou, unde mă aşteptau, pe telefonul mobil, şase mesaje text. Pe cinci le-am şters fără să le citesc şi l-am deschis pe cel de la Diana.
   Nu uita de vernisajul din seara asta, scumpule. Eşti mascota mea norocoasă.
   Adăugase şi un emoticon cu ochelari de soare, una dintre sofisticăriile telefonului Prada pe care i-l dăruisem cu ocazia celei de-a 31 aniversări, în vara asta. „Exact asta am vrut!” zisese deschizând darul.
   Ştiam însă amândoi ce voia. Şi ce n-aveam de gând să-i ofer. Însă minţise şi mă sărutase. Ce altceva îi mai poţi cere unei femei?

3. Vernisaj

   Un metru 68. Nu-mi trebuie un psiholog cu creierul mort să-mi explice că există un factor compensator implicat, că statura mică e un imens brânci motivaţional.
    Un număr surprinzător de mare de capodopere artistice ale umanităţii au fost create de indivizi mărunţei. Am cucerit imperii, am cugetat gândurile cele mai isteţe, ne-am tras-o cu cele mai frumoase stele ale ecranului: am fost, pe scurt, întotdeauna în căutarea pantofilor cu cele mai înalte tocuri. O groază de idioţi au făcut descoperirea că unii orbi sunt dăruiţi pentru muzică şi că unele persoane cu autism pot rezolva în cap radicali, iar asta i-a dus la concluzia că toate handicapurile sunt binecuvântări deghizate.
    Ăsta, în primul rând, e un nonsens. În al doilea rând, nu sunt totuşi un pitic, ci doar puţintel sub înălţimea medie. În al treilea, mai bine de 70% dintre toţi cei care ocupă poziţii de conducere au o înălţime peste medie. Înălţimea corelează pozitiv, potrivit studiilor, şi cu inteligenţa, venitul obţinut şi nivelul de popularitate. Când nominalizez pe cineva pentru un post de top, înălţimea este unul dintre cele mai importante criterii. Înălţimea duce cu gândul la respect, încredere şi autoritate. Oamenii înalţi sunt vizibili, nu se pot ascunde, sunt stăpâni, n-au răutate în ei, trebuie să iasă în evidenţă, să fie luaţi la socoteală. Oamenii scunzi se foiesc în mâlul de pe fundul apei, au planuri ascunse, liste de priorităţi care se învârt în jurul faptului că sunt scunzi.
   Astea toate, fireşte, sunt numai tâmpenii, însă când propun un candidat, nu o fac fiindcă persoana în cauză ar fi cea mai bună, ci fiindcă ea va fi angajată de client. Le furnizez un cap îndeajuns de bun, plasat pe corpul pe care şi-l doresc. Capul nu au calitatea să-l judece; corpul îl văd cu ochii lor.
   La fel ca putred-de-bogaţii aşa-zişi cunoscători într-ale artelor de pe la expoziţiile Dianei, care nu au calificarea să-şi dea cu părerea despre portret, însă sunt în stare să citească semnătura artistului. Lumea e plină de tipi care dau bani grei pe tablouri proaste făcute de artişti buni. Şi de căpăţâni mediocre cocoţate pe trupuri înalte.
   Am condus noul meu Volvo S80 în sensul giratoriu, apoi am început să urc spre proaspăta, arătoasa şi parcă prea costisitoarea noastră casă din Volksenkollen. Am cumpărat-o fiindcă Diana căpătase, când ne duseserăm la vizionare, o expresie îndurerată.
    Vena de pe frunte, cea care avea tendinţa să se lăţească ori de câte ori făceam dragoste, i se albăstrise şi zvâcnea deasupra ochilor ei migdalaţi. Ridicase braţul drept şi-şi potrivise după ureche o şuviţă scurtă de păr de culoarea paielor, încercând parcă să audă mai bine, să asculte atentă, să se asigure că ochii n-o înşelau; că asta era casa pe care-o tot căutase. Nici nu mai fusese nevoie să spună ceva; ştiusem îndată că ăsta ne este căminul. Chiar şi după ce sclipirea din ochi i se stinsese când agentul imobiliar ne informase că au deja o ofertă de un milion şi jumătate peste preţul de pornire, ştiusem că trebuie s-o cumpăr pentru ea. Fiindcă era singura jertfă pe care o putusem face ca s-o conving să nu aibă copilul pe care şi-l dorea. Nu-mi mai amintesc ce argumente am folosit atunci în favoarea avortului, ştiu doar că niciunul nu era adevărat.
   Lucrurile stăteau, de fapt, astfel: eram două persoane care ocupau un spaţiu exorbitant de 320 de metri pătraţi, unde nu era loc pentru copil. Nici pentru copil şi nici pentru mine. O ştiam pe Diana. E, spre deosebire de mine, de o perversă monogamie. Aş fi urât copilul ăla din prima zi. Aşa că, în loc de asta, am preferat să-i ofer un nou început, un cămin şi o galerie.
   Am virat pe alee. Uşa de la garaj, care simţise de mult apropierea maşinii, s-a deschis automat. Automobilul a alunecat în întunecimea răcoroasă şi motorul a emis un ultim zumzet în vreme ce poarta metalică s-a închis în urma mea. Am ieşit pe uşa din dos a garajului şi-am pornit pe cărăruia pietruită spre casă. O construcţie magnifică, de epocă, din 1937, proiectată de Ove Bang, arhitectul funcţionalist care considera costul mai puţin important decât estetica, fiind astfel un suflet pereche al Dianei.
   M-am gândit adesea că am putea vinde tot şi să ne mutăm într-un loc ceva mai normal, mai mic, ba chiar mai practic. Însă ori de câte ori vin acasă şi e ca acum, cu cerul jos, tomnatic, care face contururile să se desluşească limpede, cu jocul ăsta de lumini şi umbre şi pădurea în veşmânt de toamnă în spate, ferecată în aur şi aramă, ştiu că nu e cu putinţă. Că nu m-aş putea opri. E simplu, o iubesc pe Diana şi n-aş putea proceda altminteri. Cu asta venea şi restul: casa, gaura neagră financiară reprezentată de galerie, costisitoarele şi deloc necesarele mele demonstraţii ale iubirii şi ale unui stil de viaţă pe care nu ni-l puteam permite. Şi toate asta ca să-i alin oful.
   Am descuiat, mi-am azvârlit pantofii din picioare şi-am dezactivat alarma în cele douăzeci de secunde pe care le aveam la dispoziţie înainte să se declanşeze. Negociasem mult codul cu Diana, înainte de a ajunge la o înţelegere. Ea voise DAMIEN, după artistul preferat, Damien Hirst, eu însă ştiam că era numele pe care i-l dăduse bebeluşului nostru avortat şi insistasem să ne oprim asupra unui şir oarecare de cifre şi litere imposibil de ghicit. Şi cedase.
    Ca întotdeauna când mă ţineam pe poziţie, când îmi încordam muşchii. Diana nu se încorda. Era moale. Nu slabă, însă moale şi flexibilă. Ca argila, pe care şi cea mai uşoară apăsare lasă urme. Lucrul ciudat era că se făcea mai mare şi mai puternică pe măsură ce lăsa de la ea tot mai mult. Iar eu deveneam mai slab. Până ce ajunsese să mă domine, cu statura de înger gigant, pe un firmament împestriţat cu vinovăţii, datorii şi remuşcări. Şi oricât aş fi trudit, oricâte capete aduceam acasă la capătul zilei, oricâte bonusuri aş fi încasat de la biroul central din Stockholm, nu era destul ca să-mi asigure mântuirea.
   Am urcat la etaj, unde se află camera de zi şi bucătăria, mi-am scos cravata, am deschis frigiderul Sub-Zero şi m-am servit cu o sticlă de San Miguel. Nu obişnuitul Especial ci 1516, berea extralight pe care o preferă Diana fiindcă e fabricată conform legii purităţii. Din camera de zi mi-am aruncat privirea spre grădină, spre garaj şi spre vecini. Oslo, fiordul, Skagerrak, Germania, lumea întreagă. Şi mi-am dat seama că isprăvisem deja berea.
   Am luat încă una şi-am coborât la parter, să mă schimb pentru vernisaj.
   Am observat, trecând pe lângă Camera Interzisă, că uşa e crăpată. Am împins-o şi am remarcat imediat că Diana pusese flori proaspete în faţa micuţei siluete de piatră aflate pe masa joasă, ca un altar, de sub cadrul ferestrei. Masa e singura piesă de mobilier din cameră şi chipul de piatră arată ca un copil care arborează zâmbetul mulţumit al lui Buddha. Lângă flori am văzut o pereche de pantofiori de copil şi o zornăitoare galbenă.
   Am intrat, am luat o înghiţitură de bere, m-am lăsat pe vine şi mi-am trecut degetele peste suprafaţa netedă a capului statuetei. Era o mizuko jizo, întruchipare care, potrivit tradiţiei japoneze, protejează copiii avortaţi, mizuko - care înseamnă „copilul apei”. Îl adusesem după o „vânătoare de capete” lipsită de succes de la Tokio, în primele zile de după avort, când Diana era zdrobită încă, socotind că o va alina întru câtva. Engleza vânzătorului fusese prea proastă ca să înţeleg toate amănuntele, însă tradiţia japoneză pare să spună că, atunci când fetusul moare, sufletul copilului revine la starea sa fluidă originară - devine un copil al apei. Care - dacă bagi în combinaţie şi-un pic de budism în stil japonez - aşteaptă renaşterea.
   Între timp, trebuie să execuţi ceva numit mizuko kuyo, ceremonii şi ofrande simple menite să apere sufletul copilului nenăscut şi, totodată, să-i apere pe părinţi de răzbunarea copilului apei.
    Despre asta nu i-am spus o vorbă Dianei. Fusesem fericit la început, iar ea păruse să-şi găsească îmbărbătare în figurina de piatră. Însă, cum al său jizo devenise treptat o obsesie şi ceruse să şi-l instaleze în dormitor, trebuise să pun piciorul în prag.
   Declarasem că, de acum înainte, nu mai are voie să se roage şi să aducă ofrande figurinei. Deşi nu fusesem foarte strict în această privinţă. Fiindcă ştiam c-aş fi putut s-o pierd pe Diana. Iar asta ar fi fost de neiertat.
   Am intrat în biroul meu, am pornit computerul şi-am căutat pe net până ce-am găsit o imagine de înaltă rezoluţie a Broşei lui Edvard Munch, lucrare cunoscută şi sub numele de Eva Mudocci. Trei sute cincizeci de mii pe piaţa legală. Ceva peste 200 de mii pe piaţa mea. Cincizeci la sută tăinuitorului, apoi alţi 20% lui Kjikerud. Optzeci de mii pentru mine. Aşa se împărţea de obicei; nu prea merita efortul şi cu siguranţă nu merita riscul.
    Imaginea era alb-negru. 58 de centimetri pe 45. Cam cât o foaie A2. Optzeci de mii. Prea puţin ca să plătesc următoarea tranşă a ipotecii. Şi nici pe departe suficient pentru acoperirea deficitului de anul trecut al galeriei, sumă pe care îi promisesem contabilului s-o plătesc pe parcursul lunii noiembrie. Nu ştiu de ce, dar şi intervalele de timp dintre apariţiile unor tablouri decente se tot lungeau. Ultima lucrare, Model pe tocuri de Soren Onsager, ajunsese cu mai bine de trei luni în urmă şi, chiar şi aceea, abia dacă adusese 60 de mii.
   Trebuia să se întâmple ceva, şi repede. QPR trebuia să înscrie un gol jalnic, din ofsaid neobservat de arbitru, care - pe merit ori nu - să-i trimită în finală. Auzisem de asemenea întâmplări. Am oftat şi-am trimis la imprimantă Eva Mudocci.
   Urma, la serată, şampanie, aşa că am sunat cerând un taxi. Am urcat în maşină, am spus numele galeriei, ca de obicei - o modalitate de a ne testa abilităţile în vânzări - însă, tot ca de obicei, şoferul n-a făcut decât să se uite la mine în oglindă, nedumerit.
   - Erling Skjalgssonsgate, am oftat.
   Discutasem cu Diana despre locaţie cu mult timp înainte ca ea să fi ales sălile. Voisem să mă asigur că galeria o să se afle pe axa Skillebekk-Frogner, fiindcă aici găseşti clienţi cu dare de mână şi alte galerii de un anume niveau. Să ai sediul în afara acestui tărâm poate însemna, pentru o galerie nouă, moartea. Idealul Dianei fusese Serpentine Galery din Hyde Park-ul londonez şi se arătase decisă că galeria nu va da către vreuna dintre arterele comerciale aglomerate gen Bygdoy alle ori Gamle Drammensvei, ci se va situa pe o stradă liniştită, unde să fie loc de contemplaţie. Pe lângă asta, un spaţiu mai retras punea accent pe exclusivism, arăta că e un loc pentru iniţiaţi, cunoscători.
   Mă declarasem de acord, gândindu-mă că, măcar, chiria nu mă va ruina cu totul.
   Asta până ce adăugase că, în acest caz, ar mai putea rămâne ceva bani pentru nişte metri pătraţi suplimentari de salon, unde să poată da recepţii după vizionările private. De fapt, pusese deja ochii pe un spaţiu din Erling Skjalgssonsgate, unul perfect, cel mai bun dintre cele mai bune. Mie îmi revenise plăcerea de a boteza locul: Galleri E. E vine de la Erling Skjalgssonsgate. Formularea imita totuşi denumirea celei mai bine administrate galerii din oraş, Galleri K şi arăta, speram eu, că ne adresam clienţilor înstăriţi, moderni şi care ţin la calitate.
   Nu mai adusesem vorba despre faptul că pronunţia în norvegiană făcea numele să sune a galeria. Dianei nu-i plăceau genul ăsta de remarci ieftine.
   Contractul fusese semnat, laborioasa muncă de decorare iniţiată şi prăbuşirea noastră financiară, asigurată. Am observat, când taxiul a oprit în faţa galeriei, mai multe automobile Jaguar şi Lexus parcate decât de obicei.
   Semn bun, deşi fireşte că s-ar fi putut datora vreunei recepţii pe la ambasadele învecinate ori poate că Celina Midelfart dădea o petrecere în fortăreaţa sediului ei.
   Prin sistemul de sonorizare se prefira muzică ambientală din anii ’80, la un volum plăcut de scăzut. Urmau Variaţiunile Goldberg. Pregătisem cu mâna mea CD-ul pentru Diana.
   Locul era deja destul de animat, deşi nu se făcuse decât 8 jumătate seara. Tot un semn bun - clientela de la Galleri E nu apare de obicei decât după nouă şi jumătate. Diana îmi explicase că vizionările private care gem de lume sunt considerate vulgare; cele la care lumea nu dă buzna accentuează senzaţia exclusivistă. Mie mi se părea însă că dacă erau mai mulţi oameni, aveau să se vândă mai multe tablouri. Am salutat în dreapta şi-n stânga, fără să-mi răspundă cineva, şi-am apucat-o glonţ spre barul mobil. Barmanul permanent al Dianei, Nick, mi-a întins un pahar cu şampanie.
   - Scumpă? am zis, gustând bulele amărui.
   - Şase sute.
   - Am face bine să şi vindem ceva tablouri, am zis. Cine-i artistul?
   - Atle Norum.
   - Îi ştiu numele, Nick, doar că nu ştiu cum arată.
   - Acolo e, a spus Nick înclinându-şi spre dreapta capul negru ca abanosul. Lângă soţia ta.
   Am băgat de seamă că artistul era o namilă de om cu barbă, dar atâta tot.
   Fiindcă ea îl eclipsa.
   O pereche de pantaloni albi de piele îi strângeau picioarele lungi şi zvelte, făcând-o să pară chiar mai înaltă decât era. Buclele îi cădeau de ambele părţi ale bretonului tăiat drept, iar rama asta perpendiculară întărea impresia de bandă desenată japoneză. Sub lumini, bluza largă de mătase licărea aproape albăstrui pe umerii ei înguşti şi musculoşi şi pe sâni, care păreau din profil două valuri perfect formate. Dumnezeule, ce bine i-ar fi stat cu cerceii ăia cu diamante!
   Fără tragere de inimă, privirea mi s-a desprins de ea şi-a început să scaneze restul sălii. Invitaţii stăteau în picioare, în faţa tablourilor, conversând politicoşi. Finanţişti bogaţi, de succes (la costum şi cravată) şi vedete de soiul potrivit (sacou şi tricou de firmă), dintre cei care realizaseră ceva în viaţă. Femeile (rochii de designer) erau actriţe, scriitoare sau politiciene.
    Se ivise şi stolul de tineri artişti rebeli, aşa-zis promiţători şi cu reputaţie de coate-goale (blugi găuriţi, tricouri cu slogane), şleahta celor pe care-i numeam, în sinea mea, QPR.
    Când, la început, strâmbasem din nas la vederea acestor elemente pe lista invitaţilor, Diana argumentase că ne trebuie „ceva sare şi piper”, nişte viaţă, ceva un pic mai primejdios decât sponsori ai artelor frumoase, investitori calculaţi şi cei apăruţi doar ca să-şi cosmetizeze un pic imaginea publică. În regulă, numai că ştiam că cei din şleahta asta fuseseră îngăduiţi aici doar fiindcă se rugaseră de Diana să fie invitaţi. Şi cu toate că Diana era conştientă că veniseră să agaţe cumpărători pentru operele proprii, se ştia bine că soţia mea nu e în stare să refuze dacă i se cere un serviciu. Am băgat de seamă câţiva inşi - bărbaţi mai ales - care aruncau când şi când priviri furişe către Diana. N-aveau decât. Era mai de soi decât orice aveau ei să capete vreodată de la viaţă. Nu era doar o presupunere, ci un fapt logic solid: soţia mea era crema cremelor. Şi îmi aparţinea doar mie. Am încercat să nu mă chinui singur, găsind deocamdată liniştea sufletească pentru că ea părea să fie oarbă, mereu, la atenţiile lor.
   I-am numărat pe bărbaţii cu cravate. Ei sunt, de regulă, cumpărătorii.
   Metrul pătrat de lucrare a lui Norum face cam 50 de mii. Cu 50% comision dat galeriei n-ai nevoie să vinzi foarte mult pentru ca seara să devină profitabilă. Altfel spus: ar fi fost bine ca lucrurile să stea aşa, fiindcă artişti precum Nørum nu se găsesc pe toate drumurile.
   Şiruri de oameni intrau acum pe uşi, aşa că a trebuit să-i las să avanseze către tava cu paharele de şampanie.
   Am pornit agale spre soţia mea şi spre artistul serii, ca să-i spun că sunt un admirator înfocat de-ai lui. O exagerare, evident, dar nu o minciună gogonată; tipul se pricepea, asta era neîndoielnic. Însă, tocmai când dădeam să-i întind mâna, artistul a fost înhăţat de un bărbat care vorbea cu stropi, pe care era evident că-l ştie, şi târât către o femeie care chicotea, părând să aibă nevoie la toaletă urgent.
   - Arată bine, am zis oprindu-mă lângă Diana.
   - Bună, scumpule.
   Mi-a zâmbit din înalt, apoi le-a indicat cu un gest gemenelor să mai dea un tur cu aperitivele. Sushi ieşea din discuţie, însă sugerasem un nou furnizor algerian, nord-african cu influenţe franţuzeşti. Foarte picant, în toate sensurile. Vedeam însă că iarăşi comandase mâncare de la Bagatelle.
   Era bună şi asta, fireşte. Doar că de trei ori mai scumpă.
   - Veşti bune, dragostea mea, a zis strecurându-şi palma în mâna mea. Mai ţii minte postul de care mi-ai povestit, disponibil la firma aceea din Horten?
   - Pathfinder, da. Ce-i cu ea?
   - Le-am găsit candidatul perfect.
   Am privit-o cu uşoară uimire. Ca recrutor, fireşte că foloseam uneori portofoliul de clienţi al Dianei şi cercul ei de cunoştinţe, care număra o mulţime de ştabi într-ale afacerilor, fără să mă mustre vreun pic conştiinţa; că doar eu, până la urmă, finanţam gaura asta în buget. Neobişnuit era că Diana însăşi găsise un candidat anume pentru o slujbă anume.
   Diana m-a luat de braţ, s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:
   - Îl cheamă Clas Greve. Tată olandez, mamă norvegiană. Sau viceversa. În fine... Nu mai lucrează de 3 luni şi tocmai s-a mutat în Norvegia ca să renoveze o casă moştenită. A fost preşedintele uneia dintre cele mai mari companii europene în domeniul tehnologiei GPS, cu sediul la Rotterdam, coproprietar al companiei înainte să fie cumpărată, în primăvara asta, de americani.
   - Rotterdam, am zis, sorbind din şampanie. Cum se numeşte compania?
   - HOTE.
   Mai că mi-a rămas şampania în gât.
   - HOTE? Eşti sigură?
   - Destul de sigură.
   - Ai numărul tipului?
   - Nu.
   Am gemut. HOTE. Pathfinder declarase HOTE compania lor europeană model. Cum era acum cazul cu Pathfinder, HOTE fusese o afacere mică în domeniul tehnologiei, specializată în furnizarea de tehnologie GPS către industria de apărare europeană. Un fost preşedinte de-acolo ar fi fost ideal.
   Şi era urgent. Toate agenţiile de recrutare susţin că nu primesc însărcinări decât dacă au exclusivitate, fiindcă e condiţia necesară unei munci serioase, sistematice. Însă, dacă morcovul e suficient de mare şi de portocaliu, când salariul anual brut începe să se apropie de şapte cifre, îşi cam calcă pe principii cu toţii. Şi poziţia de conducere la Pathfinder era impozantă, extrem de portocalie şi deosebit de competitivă, însărcinarea fusese lăsată în grija a trei agenţii: Alfa, ISCO şi Korn/Ferry International. Trei dintre cele mai bune. De aceea, în situaţia de faţă, nu era vorba doar despre bani. Ori de câte ori suntem plătiţi în funcţie de rezultat, încercăm să obţinem ceva parale care să acopere costurile activităţilor noastre şi-apoi încă o sumă în caz că prezentăm clienţilor un candidat potrivit necesităţilor lor. Însă plata serioasă se face doar dacă firma oferă postul persoanei recomandate de noi.
   N-am nimic împotrivă, însă chestiunea, de fapt, se reduce cu adevărat la atât: trebuie să câştigi. Să fii cel mai tare din parcare. Ăla cu tocurile cele mai înalte.
   M-am aplecat spre Diana:
   - Auzi, scumpo, asta-i important. Ai cumva idee cum să dau de el?
   A chicotit:
   - Ce drăguţ eşti când începe să te intereseze ceva, dragule.
   - Ştii unde...
   - Fireşte.
   - Unde, unde?
   - Uite-l, e chiar acolo, a zis arătând cu mâna.
   În faţa unuia dintre tablourile atât de expresive ale lui Norum - înfăţişând o scenă sado-masochistă cu un bărbat legat, sângerând, cu cagulă sado-maso pe cap - poposise o siluetă zveltă, cu spinarea dreaptă, la costum. Lumina i se reflecta în ţeasta lucioasă, bronzată. La tâmple avea păienjenişuri de vene groase. Costumul era făcut la comandă. La Savile Row, am presupus. Nu purta cravată.
   - Să-l aduc încoace, dragul meu?
   Am dat din cap că da şi am privit-o în acţiune. M-am pregătit. Am băgat de seamă uşoara plecăciune graţioasă pe care a făcut-o când Diana s-a apropiat şi a arătat cu degetul. S-au îndreptat apoi spre mine. Am zâmbit, nu prea larg însă, şi-am întins uşor mâna, cu puţin înainte să se oprească în faţa mea, însă nu înainte de vreme. Corpul mi s-a răsucit spre el, privirea mea i-a căutat ochii. Şaptezeci şi cinci la sută.
   - Roger Brown, mă bucur să vă cunosc, am zis pronunţându-mi numele şi prenumele în stil englezesc.
   - Clas Greve. Plăcerea e de partea mea.
   În afara acestui salut formal deloc după tipic norvegian, nivelul său de stăpânire a limbii era aproape perfect. Palma îi era caldă, uscată, strângerea de mână fermă, însă nu din cale-afară de puternică, cu durata recomandată de trei secunde. Ochii îi erau calmi, curioşi, alerţi; iar zâmbetul, prietenos fără să pară forţat. Mă puteam plânge doar de faptul că nu era atât de înalt pe cât sperasem. Un pic sub un metru optzeci, cam dezamăgitor dacă ţineai seama că olandezii sunt campioni mondiali la înălţime, cu o medie de 183,4 centimetri.
   S-a auzit un acord de chitară. Un G11sus4 mai exact, acordul cu care începe piesa „A Hard Day’s Night” de pe albumul cu acelaşi nume, din 1964, al trupei Beatles. Ştiam asta fiindcă eu descărcasem soneria pe telefonul Prada şi-o selectasem ca ton de apel înainte de a-i dărui mobilul soţiei mele. Diana a ridicat la ureche obiectul subţire, elegant, a lăsat bărbia în piept în semn că-şi cere scuze şi s-a retras câţiva paşi mai încolo.
   - Înţeleg că abia v-aţi mutat, herr Greve.
   Mă auzeam vorbind ca într-o piesă veche de teatru radiofonic, folosind desuetele formule de politeţe norvegiene, însă în partea introductivă a ofertei de vânzări e important să te adaptezi şi să-ţi asumi o poziţie mai modestă. Metamorfoza avea să se producă destul de curând.
   - Am moştenit apartamentul bunicii din Oscarsgate. E pustiu de câţiva ani şi trebuie renovat.
   - Înţeleg.
   Am ridicat din sprâncene, zâmbitor şi curios, însă nu insistent. Doar cât trebuie. Dacă era să respecte codul social, ar fi trebuit ca acum să-mi răspundă cu încă un crâmpei de informaţie.
   - Da, a zis Greve. E o pauză plăcută după atâţia ani de trudă.
   Nu vedeam niciun motiv pentru care să nu trec direct la subiect.
   - La HOTE, din câte înţeleg.
   Mi-a aruncat o privire întru câtva surprinsă.
   - Cunoaşteţi compania?
   - Agenţia de recrutare pentru care lucrez îi are clienţi pe cei de la Pathfinder, competiţia. Aţi auzit de ei?
   - Cât de cât. Au sediul în Horten, dacă nu greşesc. O companie mică, dar competentă, aşa e?
   - Cred că s-au dezvoltat binişor în lunile de după ce a ieşit firma dumneavoastră din circulaţie.
   - Lucrurile se mişcă iute în industria GPS, a spus Greve, rotind între degete paharul de şampanie. Toţi se gândesc doar la extindere. Deviza este „Extinde-te sau crapă”.
   - Aşa am înţeles şi eu că ar fi. Poate de aceea a fost vândută HOTE?
   Zâmbetul lui Creve a iscat pe chipul său bronzat, în jurul ochilor albastru-deschis, o reţea de riduri fine.
   - Cea mai rapidă cale de creştere este, după cum ştiţi, să te laşi cumpărat. Experţii au ajuns la concluzia că acele companii GPS care nu se regăsesc în primele 5 locuri pe listă la 2 ani de la înfiinţare au şanse mari să fie ruinate.
   - Parcă n-aţi fi de acord...
   - Cred că inovaţia şi flexibilitatea sunt cele mai importante criterii pentru supravieţuire. Şi astfel, atâta vreme cât există suficiente fonduri, e mai nimerită o unitate mică şi uşor adaptabilă decât una de dimensiuni mari. Trebuie să vă mărturisesc că, deşi m-am îmbogăţit vânzând HOTE, n-am fost de acord cu vânzarea şi mi-am dat demisia imediat după aceea. Nu sunt, se pare, sincronizat cu gândirea actuală...
   Din nou surâsul acela care-i înmuia exteriorul dur însă bine îngrijit.
   - Ori poate că am eu impulsuri de luptător de gherilă. Tu ce crezi?
   Renunţase la pluralul de politeţe. Un semn bun.
   - Ştiu doar că Pathfinder caută un şef nou, am zis făcându-i lui Nick un semn că ne mai trebuie şampanie. Cineva care să reziste la presiunile companiilor străine.
   - Aşa?
   - Iar mie mi se pare că ai fi un candidat foarte promiţător. Interesat?
   Greve a izbucnit în râs, un râs molipsitor.
   - Să mă ierţi, Roger, dar am un apartament de renovat.
   Numele de botez.
   - Nici n-am crezut că o să te intereseze poziţia, Clas. Dar m-am gândit că nu strică să arunc o vorbă.
   - N-ai văzut apartamentul, Roger. E vechi. Şi mare. Ieri am găsit o cameră nouă în spatele bucătăriei.
   L-am privit. Nu era doar meritul costumului că-l făcea să arate atât de bine; tipul era şi în formă. Ba chiar într-o formă, aş zice, de zile mari. Nu se vedeau muşchi proeminenţi, ci doar tăria vânoasă care se dezvăluie cu discreţie în vasele de sânge de pe gât, în poziţia corporală, în bătăile calme ale inimii, în capilarele albăstrui, oxigenate de pe dosul palmelor lui. Cu toate acestea, lăsa să se ghicească, pe sub ţesătura sacoului, o forţă musculară neobişnuită. Energie, mi-am zis. Energie nemărginită. Mă hotărâsem deja: îl voiam prins în mreje.
   - Îţi place arta, Clas? am zis, întinzându-i unul dintre paharele cu şampanie aduse de Nick.
   - Da şi nu. Îmi place arta care dezvăluie ceva. Însă majoritatea lucrurilor pe care le văd pretind că au în posesie un adevăr sau o frumuseţe care nu e acolo. O fi fost în mintea artistului, însă lipseşte talentul comunicării. Dacă nu văd frumuseţe sau adevăr, înseamnă că nu-s acolo şi cu asta, basta. Un artist care se tot lamentează că e neînţeles e aproape întotdeauna un artist slab care, mă tem, a fost înţeles prea bine.
   - Suntem pe aceeaşi lungime de undă, am zis, ridicând paharul.
   - Multora le trec cu vederea lipsa de talent, asta fiindcă, probabil, mi s-a repartizat atât de puţin şi mie, a spus Greve, abia înmuindu-şi buzele în şampanie. Însă nu şi artiştilor. Noi, cei netalentaţi, ne câştigăm existenţa cu trudă şi-i plătim pe ei să se joace în locul nostru. Nu zic, aşa merg lucrurile. Dar în cazul ăsta trebuie să se joace al naibii de bine.
   Văzusem deja destul şi ştiam că rezultatele verificărilor şi interviurile amănunţite n-ar fi făcut decât să confirme ce ştiam. Era omul de care aveam nevoie. Nici dacă li s-ar fi dat doi ani celor de la ISCO ori de la Mercuri Urval n-ar fi izbutit să descopere un candidat atât de perfect.
   - Ştii ce, Clas? O să trebuiască să stăm de vorbă. Asta fiindcă a insistat Diana, am zis şi i-am întins cartea de vizită.
   Nu era nicio adresă trecută, niciun număr de fax ori adresa vreunui site, doar numele meu, numărul de mobil şi cuvântul Alfa scris cu litere minuscule într-un colţ.
   - Ţi-am spus că... a dat să zică Greve, examinând dreptunghiul de carton.
   - Uite ce e, l-am întrerupt. Nimeni care ţine la viaţă n-o refuză pe Diana. Nu ştiu despre ce-o să vorbim, probabil despre artă. Sau despre viitor. Ori despre decoraţiuni interioare. Ştiu, întâmplător, nişte meseriaşi excelenţi în Oslo, la preţuri dintre cele mai rezonabile. Dar o să vorbim. Ce-ai zice de mâine, la ora 3 după-amiază?
   Greve s-a mulţumit să-mi zâmbească preţ de câteva clipe, apoi cu palma îngustă şi-a mângâiat bărbia.
   - Credeam că ideea de bază a unei cărţi de vizită e să-i ofere celui care o primeşte suficiente informaţii cât să poată face o vizită.
   Mi-am căutat stiloul Conklin, am scris pe spatele cărţii de vizită adresa de la birou şi-am privit-o dispărând în buzunarul de la sacoul lui Greve.
   - Aştept cu bucurie conversaţia noastră, Roger, dar acum trebuie s-o şterg acasă şi să mă întăresc psihic ca să mă iau la harţă cu tâmplarii în polonă. Spune-i la revedere din partea mea fermecătoarei tale soţii.
   Greve s-a înclinat ţeapăn, aproape milităreşte, s-a răsucit pe călcâie şi a pornit spre uşă.
   Diana mi s-a alăturat în vreme ce îl urmăream cu privirea.
   - Cum a mers, dragule?
   - E un specimen fantastic. Uită-te numai cum păşeşte. Ca o felină. Perfect.
   - Asta înseamnă că...?
   - A pretins, chiar, că nu l-ar interesa postul. Doamne, îi vreau capul pe perete, trofeu, împăiat şi cu dinţii rânjiţi.
   Ea a bătut din palme, bucuroasă ca o fetiţă.
   - Am ajutat deci? Chiar am contribuit cu ceva?
   Am întins braţele şi am cuprins-o pe după umeri. Sălile erau vulgar, miraculos de pline.
   - Te declar oficial vânătoreasă de capete, floricica mea. Cum merg vânzările?
   - În seara asta nu vindem nimic, nu ţi-am spus?
   Am sperat, o secundă, că nu auzisem bine.
   - E doar o... expoziţie?
   - Atle n-a vrut să renunţe la niciunul dintre tablouri, a zâmbit ea, parcă cerându-şi iertare. Şi îl înţeleg. Presupun că nici tu n-ai vrea să renunţi la ceva atât de frumos, aşa e?
   Am închis ochii şi-am înghiţit în sec. Am încercat să-mi umplu mintea cu gânduri paşnice.
   - Crezi că a fost o prostie, Roger? i-am auzit vocea descumpănită, apoi pe mine răspunzând:
   - Ba deloc.
   I-am simţit apoi buzele pe obraz.
   - Eşti aşa de bun, dragul meu. Şi putem oricum să ne ocupăm mai târziu de vânzări. Vizionarea ne face vizibili şi exclusivişti. Ai zis şi tu că asta e foarte important.
   M-am străduit să zâmbesc.
   - Sigur, scumpo. Exclusivitatea e bună.
   Am văzut-o cum se luminează la faţă.
   - Şi ştii ce? Am adus un DJ pentru recepţie! Tipul din Bla care pune muzică soul din anii ’70, despre care spuneai tu că-i cel mai bun din oraş...
   Şi-a apropiat palmele una de alta, în vreme ce zâmbetul meu părea pe cale să se detaşeze de faţă, să cadă şi să se facă ţăndări pe jos. Însă, în reflexia paharului ei de şampanie ridicat, l-am văzut la locul lui. Acordul lui John Lennon, G11sus4, s-a auzit iarăşi, făcând-o să ducă mâna la buzunarul pantalonilor. Am cercetat-o cu privirea în vreme ce ciripea ceva cuiva care se interesa dacă poate să vină.
   - Sigur că poţi, Mia! Absolut deloc, ia şi bebeluşa cu tine. O poţi schimba în birou la mine. Sigur că vrem ţipete de copii, o să mai învioreze atmosfera! Dar să mă laşi s-o iau în braţe, promiţi?
   Doamne, ce-o mai iubesc pe femeia asta.
   Ochii au început iarăşi să-mi umble peste cei adunaţi. Şi s-au oprit pe o feţişoară palidă. Putea fi a ei. Lotte. Aceiaşi ochi umbriţi de melancolie pe care-i văzusem, pentru întâia oară, chiar aici. Dar nu, nu era ea. Povestea se sfârşise. Însă imaginea Lottei avea să mă urmărească, precum un câine milog, pentru tot restul serii.

4. Expropriere

   - Ai întârziat, a spus Ferdinand de cum am intrat în birou. Şi eşti şi mahmur.
   - Jos picioarele de pe masă, am zis dând ocol biroului, pornind computerul şi trăgând jaluzelele.
   Lumina era acum mai puţin invazivă, aşa că mi-am dat jos ochelarii de soare.
   - Asta înseamnă că vernisajul a fost un succes? a continuat să mă sâcâie Ferdinand, al cărui glas strident era parcă special conceput să mă străpungă până în centrul durerii din creier.
   - S-a dansat pe mese, am zis, uitându-mă la ceas.
   Era 9 şi jumătate.
   - De ce petrecerile cele mai mişto sunt mereu alea la care nu te-ai dus? a oftat Ferdinand. Şi-au venit şi persoane cu notorietate?
   - Adică cele pe care le cunoşti tu?
   - Celebrităţi, din astea, idiotule, a zis, fluturându-şi afectat încheietura mâinii.
   Încetasem să mă mai arăt iritat de felul în care se chinuia să semene cu cineva care are de-a face cu scena.
   - Au fost unii, am zis.
   - Ari Behn?
   - Nu. Încă trebuie să te vezi aici, la 12, cu Lander şi clientul, aşa-i?
   - Chiar aşa. Dar Hank von Helvete a fost? Vendela Kirsebom?
   - Gata, afară. Am de lucru.
   Ferdinand a arborat o expresie ofensată, însă a făcut cum i-am spus. În clipa în care uşa s-a trântit în spatele lui, m-am apucat să-l caut pe Clas Greve pe internet. După câteva minute, ştiam că fusese şef şi coproprietar al HOTE timp de şase ani, până când compania fusese înstrăinată, că lăsase în urmă o căsnicie cu un model belgian şi că fusese campionul militar al Olandei la pentatlon, în 1985.
    Eram, de fapt, surprins că nu găsesc mai multe acolo. Prea bine, până la ora 5, după interogatoriul tip Inbau, Reid şi Buckley, versiunea mai edulcorată, urma să aflu tot ce pofteam.
   Dar aveam ceva de făcut înainte de asta. O minusculă expropriere.
    M-am sprijinit de spătar şi am închis ochii, îmi plăcea încordarea din timpul acţiunii, însă uram că trebuie să aştept. Inima, chiar în clipa aceea, îmi bătea mai repede decât ar fi fost normal. Un gând mi-a pătruns în minte, că mi-aş fi dorit ca bătaia inimii să se iuţească şi mai tare. Optzeci de mii. E mai puţin decât pare. Fac mai puţin, ajunşi la mine în buzunar, decât valorează pentru Ove Kjikerud. Uneori mi se întâmplă să-l invidiez pe Ove pentru existenţa lui simplă, autonomă. A fost primul lucru pe care l-am verificat când l-am intervievat pentru slujba de şef al agenţiei de securitate: să nu aibă în jur prea multe urechi. Apoi, izbutise să pareze întrebările mele într-un fel care sugera că e la curent cu tehnicile de interogare. Motiv pentru care, verificându-i trecutul, aproape că fusesem uimit când nu-i găsisem numele ataşat vreunei condamnări penale. Aşa că apelasem la o cunoştinţă, o femeie pe care o avem neoficial pe statul de plată. Are o slujbă care-i permite accesul la SANSAK, arhiva de repunere în drepturi în care apar toţi cei care au fost reţinuţi şi apoi eliberaţi din custodia poliţiei, ale căror nume - în ciuda denumirii purtate de arhivă - nu sunt niciodată şterse. Aşa a putut să-mi spună că, până la urmă, nu greşisem defel: Ove Kjikerud fusese anchetat de atâtea ori de poliţie că învăţase pe dinafară modelul de interogatoriu în nouă paşi. Kjikerud totuşi nu fusese pus niciodată sub acuzaţie, lucrul care-mi spunea că omul nu e idiot, ci doar extrem de dislexic.
   Omul era mai degrabă scund şi avea, ca şi mine, păr des şi negru. Îl bătusem la cap să se tundă înainte să-şi înceapă lucrul ca şef al pazei şi securităţii, îi explicasem că nimeni nu are încredere într-un tip care arată de parcă abia s-a întors din turneu cu o trupă de rock obosită. N-avusesem însă ce să fac cu dinţii lui, care-şi schimbaseră culoarea de la snus, tutun de mestecat suedez. Sau cu faţa, lătăreaţă ca o vâslă şi cu o mandibulă proeminentă care uneori îmi dădea impresia că dantura lui pătată de snus o să se avânte de una singură prin aer, clănţănind, cam cum face lighioana aceea minunată din filmele Alien. Dar asta ar fi fost prea mult de cerut, fireşte, unei persoane cu ambiţiile limitate ale lui Kjikerud. Era leneş. Însă dornic să se îmbogăţească.
    Iar contradicţia dintre dorinţele lui Ove Kjikerud şi atributele personale continua să se adâncească: era delincvent şi colecţionar de arme cu impulsuri violente, însă îşi dorea, de fapt, o viaţă călduţă şi liniştită. Tânjea după prieteni, ce spun, aproape că implora să aibă prieteni, însă oamenii păreau să simtă că ceva nu e în ordine cu el şi se ţineau departe. Mai era, pe lângă asta, şi un romantic devotat, incurabil, care în ultima vreme îşi căuta pe la prostituate dragostea. În prezent era îndrăgostit, fără speranţă, de o târfă rusoaică cu un program extrem de încărcat, Nataşa, pe care refuza s-o înşele în ciuda faptului că ea - din ce-mi dădeam seama - nu-i arătase pic de interes.
   Ove Kjikerud era ca o mină plutitoare, o persoană fără ancoră, voinţă sau orice fel de motivaţie, cineva care se lăsa purtat, la voia întâmplării, spre inevitabilul dezastru. Un om care putea fi salvat doar dacă altcineva i-ar fi aruncat un colac de salvare, dându-i direcţie şi sens. Unul ca mine. Unul care ar fi putut să numească în postul de şef al securităţii vreun tinerel sociabil şi plin de râvnă. Restul urma să fie simplu.
   Am oprit computerul şi am ieşit.
   - Revin într-o oră, Ida.
   În vreme ce coboram treptele, am avut impresia că sunase aiurea. Eram sigur acum că o chema totuşi Oda.
   La ora 12, am intrat în parcarea din faţa unui supermarket Rimi care, potrivit dispozitivului meu de navigare, se afla la exact 300 de metri de domiciliul lui Lander.
   GPS-ul era cadou de la Pathfinder, un soi de premiu de consolare în caz că nu câştigam concursul pentru ungerea noului lor şef, presupun. Îmi făcuseră şi un instructaj rapid despre ce era de fapt GPS - sau Sistemul de Poziţionare Globală - explicându-mi cum o reţea de 24 de sateliţi de pe orbita terestră, cu ajutorul semnalelor radio şi ceasurilor atomice, te putea localiza pe tine şi dispozitivul tău GPS oriunde pe planetă, cu o eroare de maximum 3 metri.
   Dacă semnalul era recepţionat de 4 sau mai mulţi sateliţi, îţi putea furniza şi înălţimea de la sol, ştiind adică dacă stai pe jos sau cocoţat într-un copac. Întregul sistem fusese - ca internetul - realizat de armata americană ca să ghideze rachetele Tomahawk, bombele Pavlov şi alte pere mălăieţe care aşteptau să cadă în capul persoanelor potrivite. Pathfinder dăduse de înţeles şi că specialiştii lor realizaseră transmiţătoare care aveau acces la relee terestre GPS de care nu ştia nimeni, o reţea care funcţiona pe orice vreme, transmiţători care puteau penetra pereţii groşi ai unei case.
   Preşedintele companiei îmi mai spusese şi că, pentru a face sistemele GPS să funcţioneze, trebuie să ţii seama că o secundă pe Pământ nu e tot o secundă pentru un satelit care se deplasează cu viteză prin spaţiu, că timpul e distorsionat, că acolo sus se îmbătrâneşte mai greu. Sateliţii demonstrau, de fapt, teoria relativităţii a lui Einstein.
   Automobilul meu Volvo s-a strecurat în şirul celorlalte maşini din aceeaşi categorie de preţ. Am oprit motorul. N-avea să-şi amintească nimeni maşina. Am luat dosarul cu coperte negre şi am pornit în sus pe deal spre casa lui Lander. Sacoul de la costum mi-l lăsasem în maşină şi îmbrăcasem o salopetă albastră simplă, fără însemne. Şapca îmi ascundea părul şi nimeni n-avea să fie surprins de existenţa ochelarilor de soare, de vreme ce ziua era una strălucitoare, de toamnă, dintre cele pe care oraşul Oslo e atât de norocos să le aibă.
   Am coborât totuşi ochii în pământ întâlnindu-mă cu una dintre fetele acelea filipineze care fac cumpărăturile pentru elitele rezidente în suburbii. Însă strada scurtă pe care locuia Lander era, în afară de asta, pustie. Soarele scânteia în ferestrele panoramice. M-am uitat la ceasul Breitling Airwolf pe care mi-l dăruise Diana la cea de-a 35 aniversare. Douăsprezece şi 6 minute. Trecuseră 6 minute de când alarma din casa lui Jeremias Lander fusese dezactivată. Se întâmplase fără zarvă, cu ajutorul unui computer din camera tehnică a agenţiei de pază şi protecţie, mulţumită unei scurtături digitale care făcea ca deconectarea să nu apară în registrul electronic al opririlor şi penelor de curent. Ziua în care îl angajasem pe şeful celor de la firma de securitate Tripoli fusese într-adevăr mană cerească.
   M-am apropiat de uşa din faţă şi-am ciulit urechea la ciripitul păsărilor şi la un lătrat îndepărtat. Pe parcursul interviului, Lander spusese că nu are niciun angajat pentru menaj şi că în casă nu sunt prezenţi, în timpul zilei, soţia, copiii săi sau vreun câine. Însă nu puteai fi niciodată sigur sută la sută. Lucram, îndeobşte, cu un procent de 99,5 la sută, iar nesiguranţa jumătăţii de procent era compensată de afluxul de adrenalină: observam, auzeam şi simţeam cu mai multă acuitate.
   Am scos la iveală cheia pe care o căpătasem de la Ove la cafenea, cheia de rezervă pe care toţi clienţii trebuie s-o depoziteze la Tripolis în caz de furt, incendiu sau defecţiune a sistemului când nu sunt acasă. Când am introdus-o în încuietoare şi am rotit-o, a scos un ţăcănit bine lubrifiat.
   Eram în casă. Alarma discretă de pe perete dormea, cu beculeţele, ca nişte ochi de plastic, stinse. Mi-am tras mănuşile pe mâini şi le-am prins cu bandă adezivă de mânecile salopetei pentru ca niciun fir de păr răzleţ să nu cadă pe podea. Am tras casca de baie, pe care-o aveam sub şapcă, până peste urechi. Lucrul cel mai important era să nu las vreo urmă de ADN. Ove mă întrebase odată dacă n-ar fi fost mai bine să mă rad în cap.
   Renunţasem să încerc să-i explic că, în privinţa Dianei, părul meu era ultimul lucru de care-aş fi fost dispus să mă despart.
   Aveam timp berechet, însă tot am pornit-o pe culoar cu paşi grăbiţi. Pe peretele de deasupra casei scării erau agăţate nişte portrete - probabil ale copiilor lui Lander. Nu pricep şi pace ce-i face pe atâţia oameni în toată firea să cheltuie bani pe întruchipări măgulitoare şi jenant de lacrimogene ale preaiubitei lor progenituri. Le place să-şi vadă musafirii roşind stânjeniţi? Camera de zi era mobilată luxos, însă cam fără viaţă. În afară de fotoliul tapiţat cu stacojiu care arăta ca şi cum o femeie ţâţoasă şi-ar fi desfăcut picioarele ca să dea naştere unui copil, întruchipat, acesta din urmă, de perna mare, pătrată, pentru sprijinit picioarele. Nu cred să fi fost ideea lui Jeremias Lander.
   Deasupra fotoliului era atârnat tabloul Eva Mudocci, violonista britanică pe care Munch o cunoscuse la începutul secolului trecut şi pe care o schiţase direct pe piatră când îi făcuse portretul. Văzusem alte copii imprimate ale litografiei, însă abia acum, în lumina asta, mi-am dat seama cu cine seamănă Eva Mudocci. Cu Lotte. Lotte Madsen. Chipul din imagine avea aceeaşi paloare şi privire melancolică precum femeia pe care mi-o ştersesem, cu atâta încrâncenare, din memorie.
   Am coborât lucrarea de pe perete şi am pus-o pe masă, cu faţa în jos. Am decupat-o cu un cutter. Litografia era imprimată pe hârtie bej şi rama era una modernă, aşa că nu existau şuruburi sau cuie care să trebuiască extrase.
   Pe scurt, o treabă dintre cele mai simple.
   Brusc, tăcerea a fost întreruptă de sunetul unei alarme. O pulsaţie încăpăţânată, fluctuând pe frecvenţe între o mie şi opt mii de hertzi, un sunet care despică atât de eficient aerul şi zgomotul de fundal, că îl poţi auzi de la sute de metri distanţă. Am îngheţat. N-a durat decât câteva secunde, după care alarma din stradă s-a oprit. Probabil o neglijenţă a proprietarului maşinii.
   Mi-am văzut de treabă. Am deschis dosarul, am băgat înăuntru litografia şi am scos foaia A2 cu domnişoara Mudocci pe care o imprimasem acasă.
   În nici 4 minute era înrămată şi pusă la loc pe perete. Puteau trece săptămâni până ce victimele escrocheriei noastre să descopere cel mai ridicol de evident dintre falsuri. În primăvară, înlocuisem o pictură în ulei, Cal cu călăreţ de Knut Rose, cu o imagine scanată dintr-un album de artă şi mărită. Trecuseră patru săptămâni până să se anunţe furtul. Domnişoara Mudocci avea să fie dată în vileag, probabil, de albeaţa hârtiei, dar putea să dureze ceva. Şi atunci, avea să fie imposibil de stabilit momentul furtului, iar în casă, după ce se făcea de mai multe ori curăţenie, n-aveau să se mai găsească urme incriminante de ADN. Fiindcă ştiam că după ADN o să se uite.
   Anul trecut, după ce dădusem împreună cu Kjikerud 4 spargeri de locuinţe în mai puţin de 4 luni, inspectorul Brede Sperre - un idiot blond şi însetat de atenţie publică - declarase în Aftenpost că e vorba despre o bandă de profesionişti. Şi că, deşi valoarea obiectelor sustrase nu era extrem de mare, Brigada Jafuri - ca să stârpească din rădăcini problema - utiliza metode de investigaţie rezervate de obicei cazurilor de omor şi capturilor însemnate de droguri. Cetăţenii din Oslo puteau fi siguri că se va pune capăt fărădelegii, declarase Sperre, lăsându-şi cârlionţii să fluture-n vânt şi uitându-se fix la cameră, cu ochi dârji de culoarea oţelului, când i se făcuse fotografia.
   Evident că nu spusese adevărul: anume că prioritatea asta îi fusese vârâtă pe gât de rezidenţii din acele zone, de bogătanii cu influenţă politică dornici să se protejeze pe ei şi pe cei de teapa lor. Şi trebuie să admit că tresărisem când Diana, mai devreme în toamna asta, îmi spusese că superbul poliţist apărut prin ziare trecuse pe la galerie, dorind să afle dacă încercase s-o iscodească cineva despre clienţi şi despre ce opere de artă aveau aceştia prin case. Hoţii de tablouri, se părea, erau bine informaţi.
   Când Diana mă întrebase de ce mă încrunt, îi răspunsesem cu un zâmbet strâmb şi replicasem că nu-mi prea place să ştiu că am un rival care s-a apropiat la mai puţin de 2 metri de ea. Diana, spre surprinderea mea, roşise înainte să izbucnească în râs.
   Am revenit la uşa de la intrare, mi-am scos cu grijă casca de baie şi mănuşile şi, înainte să ies, am şters clanţele de amândouă părţile. Strada arăta la fel de încremenită în dimineaţă, rumenindu-se tomnatic în strălucirea neclintită a soarelui.
   Îndreptându-mă spre maşină, mi-am verificat ceasul. 12 şi 14 minute.
   Era un record. Pulsul îmi era rapid, însă regulat. În 46 de minute, Ove avea să activeze alarma în camera tehnică. Şi, cam în acelaşi interval orar, Lander avea să se ridice în picioare, într-una dintre sălile noastre de interviu, şi să strângă mâna preşedintelui, cu un ultim rând de scuze, înainte de a părăsi biroul nostru şi de a ieşi de sub controlul meu. Însă rămânea, fireşte, în lotul meu de candidaţi.
   Aşa cum îl instruisem, Ferdinand urma să-i explice clientului că e păcat că nu ieşise treaba, dar că, dacă voiau să agaţe candidaţi de nivelul lui Lander, ar fi trebuit să ia în considerare o creştere cu 20% a ofertei salariale. O treime din mai mult înseamnă, cum bine ştim, mai mult.
   Şi ăsta era doar începutul. În două ore şi 46 de minute, mă aştepta o ditai partida de vânătoare. Pe Greve îl vânam. Nu eram plătit destul, şi ce dacă?
   La naiba cu Stockholmul şi să-l ia dracu’ pe Brede Sperre. Eram cel mai tare din parcare.
   Am început să fluier. Frunzele se sfărâmau sub tălpile mele.

5. Mărturisire

   S-a tot spus că, atunci când Inbau, Reid şi Buckley, investigatorii de la poliţia americană, au publicat Interogatoriu şi mărturisiri criminale, în 1962, au pus bazele a ceea ce avea să devină tehnica prevalentă de interogatoriu în lumea occidentală.
   Adevărul, fireşte, este că tehnicile deveniseră cu mult înainte prevalente, că modelul în nouă paşi al Inbau, Reid şi Buckley nu făcea decât să rezume practica seculară a FBI-ului de extragere de la suspecţi a recunoaşterii faptei. Metoda s-a dovedit teribil de eficientă la aplicarea atât asupra celor vinovaţi, cât şi asupra inocenţilor.
   După ce tehnologia recunoaşterii ADN-ului a făcut posibilă redeschiderea unor cazuri vechi, s-a descoperit că, doar în Statele Unite, sute de oameni fuseseră încarceraţi pe nedrept. Cam un sfert dintre condamnările greşite se bazaseră pe mărturisiri obţinute prin aplicarea modelului în nouă paşi. Asta spune totul despre ce unealtă fantastică este.
   Scopul meu e să induc în candidatul meu recunoaşterea faptului că joacă la cacealma, că e nepotrivit pentru post. Dacă trece de cei nouă paşi fără să recunoască asta, există motive să se presupună că el însuşi, candidatul, crede că are toate calificările necesare. Şi pe candidaţii ăştia îi caut eu.
   Insist să folosesc masculinul, fiindcă modelul în 9 paşi e cel mai folositor la bărbaţi. Din experienţa mea deloc de neglijat, aş spune că femeile arareori încearcă să obţină slujbe pentru care nu sunt calificate - preferă să fie supracalificate. Ba chiar şi atunci e cea mai uşoară treabă din lume s-o faci pe respectiva să cedeze şi să admită că nu e ce trebuie. Falsele mărturisiri nu sunt rare nici la bărbaţi, fireşte, dar e-n regulă. Că doar, până la urmă, nu nimeresc la puşcărie, ci doar ratează o poziţie de conducere care necesită sânge-rece.
   N-am niciun scrupul să folosesc Inbau, Reid şi Buckley. E un bisturiu într-o lume de vraci, ierburi de leac şi spiritisme.
   Pasul unu este confruntarea directă şi mulţi nu trec mai departe de-atât. Îi spui de la obraz candidatului că ştii totul şi că ai dovezi consistente care probează că persoana în cauză nu are calităţile necesare.
   - Cred că m-am grăbit un pic când mi-am exprimat interesul pentru candidatura ta, Greve, am zis lăsându-mă pe spate în scaun. M-am informat puţin şi s-ar părea că acţionari de la HOTE consideră că ai eşuat ca preşedinte. Că ai fost slab, ţi-a lipsit instinctul de ucigaş şi doar din vina ta a ajuns să se vândă compania. Pathfinder tocmai de asta se teme, să nu fie cumpărată, aşadar, sunt sigur că înţelegi că va fi dificil să te avem în vedere ca pe un candidat serios. Însă... am continuat zâmbind şi ridicând ceaşca de cafea, cred că mai bine am savura cafeaua şi am vorbi despre altele. Cum merge cu decoraţiunile interioare?
   Clas Greve se afla de cealaltă parte a mesei Noguchi false, aşezat, cu spatele drept şi privindu-mă ţintă. L-a pufnit râsul.
   - Trei milioane şi jumătate, a zis. Plus avantaje la cumpărat acţiuni, evident.
   - Pardon?
   - În cazul în care consiliul director de la Pathfinder se teme că un procent din acţiuni m-ar putea motiva să fac afacerea atrăgătoare pentru potenţiali cumpărători, poţi să-i asiguri că vom adăuga o clauză care va stipula că acţiunile deţinute de mine devin nule în cazul unei preluări din exterior. Nu vreau nicio pernă de puf sub fund. În felul ăsta, consiliul director şi cu mine vom avea aceeaşi motivaţie. Să construim o companie puternică, una care să înfulece mai degrabă decât să se lase înfulecată. Valoarea acţiunilor ar fi calculată după modelul de evaluare Black-Scholes şi adăugată la salariul fix, după ce se rezolvă cu treimea care vi se cuvine vouă.
   Am zâmbit cât de graţios am putut.
   - Mă tem că vinzi pielea ursului din pădure, Greve. Mai avem nişte lucruri de lămurit aici. Nu uita că eşti cetăţean străin, iar companiile norvegiene îi preferă pe-ai lor la...
   - Ieri, la galeria soţiei tale, salivai literalmente pe mine, Roger. Şi pe bună dreptate. După propunerea ta, m-am documentat despre tine şi despre Pathfinder. Mi-am dat seama instantaneu că, deşi sunt cetăţean olandez, v-ar fi greu să găsiţi un candidat mai potrivit ca mine. Doar că, atunci, nu eram interesat. Numai că, în 12 ore, te poţi gândi la o mulţime de chestii. În intervalul respectiv, de exemplu, cineva ar putea trage concluzia că plăcerile renovării unei case ar putea deveni cam serbede pe termen lung.
   Clas Greve şi-a împreunat degetele bronzate.
   - E vremea să mă întorc în focul luptei. Pathfinder nu este, poate, cea mai cu vino-ncoa firmă pe care aş fi putut-o alege, dar are potenţial. O persoană cu viziune la conducere ar putea să scoată din ea ceva de-a dreptul interesant. Totuşi, nu avem deloc certitudinea că directorii din consiliu şi cu mine împărtăşim o viziune comună, aşa că treaba ta este, presupun, să ne aduci unii lângă alţii cât mai repede cu putinţă, ca să ne putem da seama dacă are vreun sens să continuăm.
   - Uite, Greve...
   - Nu mă îndoiesc că metodele tale merg cu multă lume, Roger, dar pe mine mă poţi scuti de tot circul. Şi spune-mi iarăşi Clas. Asta, până la urmă, ar trebui să fie o conversaţie prietenească, nu?
   A ridicat ceaşca de cafea de parcă s-ar fi pregătit de un toast. Am profitat de ocazie pentru un moment de răgaz şi am făcut la fel.
   - Pari cam stresat, Roger. Există competitori pentru însărcinarea ta?
   Reflexul meu laringian are tendinţa să se declanşeze când sunt prins pe picior greşit. A trebuit să înghit iute ca să nu scuip cafea peste Sara se dezbracă.
   - Înţeleg prea bine că ai o treabă de făcut, Roger, a zâmbit Greve, aplecându-se şi mai mult peste masă.
   Îi simţeam căldura corpului şi un iz slab de ceva care-mi aducea aminte de cedri, piele rusească şi citrice. Declaration de la Cartier? Ori altceva în aceeaşi marjă de preţ.
   - Nu sunt deloc jignit, Roger. Eşti un profesionist, la fel ca mine. Normal, vrei să faci treabă bună pentru client, doar de asta, până la urmă, eşti plătit. Şi cu cât e mai interesant candidatul, cu atât mai important e să-l cercetezi bine, din creştet până în tălpi. Ce-ai invocat tu, că acţionarii de la HOTE n-au fost mulţumiţi, nu e o prostie. Şi eu aş fi încercat asta în locul tău.
   Nu-mi credeam urechilor. Nesocotise pasul unul, afirmând că ne putem scuti de întregul circ; stratagema mea fusese dată în vileag. Şi trecuse apoi la pasul doi, cel numit de Inbau, Reid şi Buckley „arătarea de înţelegere a suspectului prin acţiuni normalizatoare”. Şi lucrul cel mai greu de crezut era că, deşi ştiam exact ce face Greve, reuşea să-mi inducă sentimentul despre care citisem atât: dorinţa suspectului de a-şi uşura conştiinţa. Aproape că-mi venea să râd în hohote.
   - Nu prea înţeleg exact la ce te referi, Clas.
   Deşi încercam să par relaxat, îmi auzeam timbrul metalic din voce şi aveam senzaţia că gândurile îmi sunt încleiate ca în sirop. N-am reuşit să mobilizez un contraatac înainte de următoarea întrebare.
   - Banii nu mă preocupă neapărat, Roger. Dar, dacă vrei, putem încerca să creştem salariul. O treime din mai mult...
   - ...e mai mult.
   Preluase complet frâiele interviului şi trecea direct de la pasul 2 la pasul 7: prezintă o alternativă. În cazul de faţă, oferă-i suspectului o motivaţie alternativă pentru a-i declanşa mărturisirea. Executarea era impecabilă. Sigur, ar fi putut să-mi aducă în joc familia, să spună ceva despre cât de mândri ar fi răposaţii mei părinţi sau soţia dacă ar auzi cum am reuşit să ridic salariul, comisionul nostru, bonusul meu. Clas Greve ştia însă că ar fi mers prea departe, cum să nu ştie. Îmi găsisem, pur şi simplu, naşul.
   - OK, Clas, m-am auzit îngăimând. Mă dau bătut. E exact cum spui.
   Greve s-a lăsat iarăşi în scaun. Câştigase. Respira uşurat acum şi zâmbea.
   Nu triumfător, ci doar mulţumit că se terminase. Obişnuit să câştige, am notat pe foaia de evaluare pe care ştiam deja că o voi arunca după aceea.
   Partea cea mai ciudată în povestea asta era că nu mă simţeam înfrânt, ci uşurat. Da, mă simţeam înviorat de-a binelea.
   - Oricum ar fi, clientul cere informaţii concrete, am zis. Te-ar deranja să continuăm?
   Clas Greve a închis ochii, şi-a atins vârfurile degetelor unele de altele şi a scuturat din cap.
   - Bine, am zis. În cazul ăsta... povesteşte-mi despre viaţa ta.
   Câtă vreme Clas Greve şi-a relatat povestea, mi-am luat notiţe. Era cel mai mic dintre fraţii săi, trei la număr. Crescuse în Rotterdam. Un port unde viaţa nu e uşoară, însă ai lui se număraseră printre privilegiaţi: tatăl lui avea un post de conducere la Philips. Clas şi surorile lui învăţaseră norvegiană pe parcursul lungilor veri petrecute cu bunicii la o cabană din Son, în fiordul Oslo. Avusese o relaţie încordată cu tatăl său, care-şi considera copilul cel mai mic un răsfăţat lipsit de disciplină.
   - Şi avea dreptate, a zâmbit Greve. Mă învăţasem să obţin rezultate şcolare şi sportive bune fără să muncesc deloc. Ajunsesem, la 16 ani, plictisit de tot şi de toate, aşa că am început să vizitez „zone dubioase”. Nu sunt greu de găsit în Rotterdam. N-aveam prieteni acolo şi nici nu mi-am făcut. Dar aveam bani. Astfel încât, sistematic, m-am pus pe încercat tot ce nu era îngăduit: alcool, haşiş, prostituţie, nişte spargeri mărunte şi, treptat, droguri mai tari. Tata, acasă, credea că m-am apucat de box fiindcă începusem să vin acasă buhăit la faţă, cu nasul curgând şi cu ochii injectaţi. Petreceam din ce în ce mai mult timp în speluncile acelea, unde lumea mă lăsa să stau şi, mai ales, mă lăsa în pace. Nu ştiu dacă-mi păsa prea mult de această nouă existenţă. Cei din jur mă socoteau un ciudat, un singuratic de 16 ani a cărui minte n-o puteau pătrunde. Şi tocmai reacţia asta îmi şi plăcea. Stilul de viaţă pe care-l căpătasem a început treptat să se arate şi în notele de la şcoală, dar nu-mi păsa. Într-un final, tatăl meu s-a dezmorţit. Şi poate că mi-am zis, uite, am şi eu parte, până la urmă, de ce-mi dorisem mereu: atenţia lui. Îmi vorbea pe un ton calm, grav. Îi răspundeam cu ţipete. Vedeam, uneori, că e pe cale să-şi piardă cumpătul şi-mi plăcea asta la nebunie. M-a trimis la bunicii din Oslo, unde am făcut ultimii 2 ani de şcoală. Tu cum te-ai înţeles cu tatăl tău, Roger?
   Am trecut pe foaie trei sintagme care conţineau „sine”. Sigur pe sine.
   Conştient de sine. Ironii îndreptate spre sine.
   - Nu prea vorbeam, am zis. Eram destul de diferiţi.
   - Eraţi? A murit, deci?
   - Părinţii mei au murit într-un accident de circulaţie.
   - Cu ce se ocupa?
   - Era în corpul diplomatic. La ambasada britanică. Pe mama a cunoscut-o în Oslo.
   Greve şi-a lăsat capul într-o parte şi m-a studiat.
   - Îi simţi lipsa?
   - Nu. Tatăl tău mai trăieşte?
   - Mă îndoiesc.
   - Te îndoieşti?
   Clas Greve a tras adânc aer în piept şi şi-a lipit palmele una de alta.
   - A dispărut când aveam 18 ani. N-a mai venit la cină. De la lucru ne-au spus că plecase, ca de obicei, la ora 6. Mama a sunat la poliţie. Au intrat în acţiune imediat, fiindcă era o perioadă în care grupuri teroriste de extremă stânga răpeau oameni de afaceri bogaţi prin Europa. Nu fusese niciun accident pe autostradă şi nimeni cu numele Bernhard Greve nu fusese dus la spital. Nu se găsea pe nicio listă de pasageri şi maşina nu-i fusese înregistrată nicăieri. N-a mai fost găsit.
   - Ce crezi că s-a întâmplat?
   - Nu cred nimic. Poate că a condus până în Germania, s-a cazat la vreun motel sub un nume fals, nefiind în stare să se împuşte. Poate că, în loc de asta, a dat peste vreun lac negru, în mijlocul unei păduri, şi a intrat în apă cu maşina. Ori poate a fost răpit în parcarea de la Philips de către doi bărbaţi cu pistoale pe bancheta din spate. A încercat să se împotrivească şi s-a ales cu un glonţ în cap. În aceeaşi noapte, au dus maşina, cu tata înăuntru, la un cimitir de maşini, îndoită şi tăiată bucăţele. Sau poate că stă pe undeva la umbră, cu o mână pe cocteilul împodobit cu umbreluţă şi cu cealaltă pe după mijlocul unei dame de companie.
   Am încercat să surprind o reacţie pe chipul lui Greve sau în voce. Nimic.
   Ori se gândise prea des la asta, ori era doar un nemernic cu inimă de piatră.
   Nici nu ştiam ce variantă prefer.
   - Ai 18 ani şi locuieşti în Oslo, am zis. Tatăl tău a dispărut. Eşti un tânăr cu probleme. Ce faci?
   - Am terminat şcoala cu note maxime şi m-am înrolat în infanteria marină olandeză.
   - Comando. Chestii de elită, de bărbaţi adevăraţi, aşa-i?
   - Cu siguranţă.
   - Genul unde intră doar unul dintr-o sută.
   - Cam aşa ceva. Am fost selectat să iau parte la testele preliminare, unde ei petrec o lună încercând, sistematic, să te demoleze. Apoi - dacă supravieţuieşti - 4 ani ca să te modeleze.
   - Parcă e într-un film.
   - Roger, crede-mă, în filme n-o să vezi aşa ceva.
   M-am uitat la el. L-am crezut.
   - Am intrat apoi în unitatea antiteroristă BBE din Dorn. Am petrecut acolo 8 ani. Am văzut toată lumea. Surinam, Indiile Olandeze Vestice, Indonezia, Afganistan. Instrucţie de iarnă în Harstad şi Voss. Am fost luat prizonier şi torturat într-o campanie contra drogurilor din Surinam.
   - Sună exotic. Dar ai reuşit să ţii gura închisă?
   Clas Greve a zâmbit.
   - S-o ţin închisă? Am ciripit ca o păsărică. Baronii drogurilor nu se joacă de-a interogatoriul.
   M-am aplecat spre el.
   - Serios? Ce ţi-au făcut?
   Greve m-a privit gânditor, cu o sprânceană înălţată, înainte să răspundă.
   - Nu cred că vrei cu adevărat să ştii, Roger.
   M-am simţit un pic dezamăgit, dar am încuviinţat şi m-am îndreptat de spate.
   - Deci camarazii tăi au fost daţi de gol?
   - Nu. Când traficanţii au atacat poziţiile pe care le dezvăluisem, fireşte că totul fusese deja mutat. Am petrecut două luni într-o pivniţă, trăind cu fructe putrede şi apă infestată cu ouă de ţânţari. Când m-au găsit BBE şi m-au scos la lumină, cântăream 45 de kilograme.
   M-am uitat la el. Am încercat să-mi imaginez cum anume îl torturaseră. Cum se comportase. Şi cum arăta varianta de 45 de kile a lui Clas Greve. Altfel, fireşte. Dar nu mult diferită, nu chiar.
   - Nu-i de mirare că te-ai oprit, am zis.
   - Nu de asta. Cei 8 ani în BBE au fost cei mai buni din viaţa mea, Roger. Mai întâi că e exact cum vezi prin filme. Camaraderia, loialitatea. Dar pe lângă asta am învăţat lucruri care au ajuns să fie meşteşugul, ocupaţia mea.
   - Adică?
   - Să găsesc oameni. Exista în BBE ceva numit TRACK. O unitate specializată în găsirea de indivizi în toate situaţiile posibile şi în toate locurile de pe pământ. Cei din echipa asta m-au găsit în subsol. Am cerut aşadar să fiu primit în unitatea asta, am fost acceptat şi acolo am învăţat totul. De la străvechi tehnici iraniene de citire a urmelor până la metode de interogare şi cele mai moderne dispozitive de căutare existente. Aşa am ajuns să am contact cu HOTE. Făcuseră un transmiţător cât un nasture de la cămaşă de mare. Ideea era să-l ataşezi de cineva şi apoi să-i urmăreşti printr-un receptor orice mişcare, cam cum vezi în filmele cu spioni din anii ’60. Nimeni nu reuşea însă să-l utilizeze într-un mod satisfăcător. Nasturii HOTE se dovedeau inutili: nu rezistau la transpiraţia corporală, la temperaturi sub minus zece grade, iar semnalul reuşea să penetreze doar pereţii cei mai subţiri. Însă şefului de la HOTE i-a plăcut de mine. Nu avea copii...
   - Iar tu nu aveai tată.
   Greve mi-a aruncat un zâmbet indulgent.
   - Continuă, am zis.
   - După 8 ani în armată, am început să studiez ingineria la Haga, studii plătite de HOTE. În primul meu an în firmă, am realizat un dispozitiv de urmărire care să funcţioneze în condiţii dintre cele mai extreme. După 5 ani, ajunsesem numărul 2 în ierarhie. După 8, am preluat şefia, iar restul îl ştii.
   M-am lăsat pe spate în scaun şi-am sorbit din cafea. Eram unde trebuie.
   Aveam un câştigător. O şi scrisesem pe foaie. Angajat. Poate că de aceea ezitam să continui, poate că o voce lăuntrică îmi şoptea că e prea mult. Ori poate era vorba despre altceva.
   - Pari că ai vrea să ştii mai multe, a zis Greve.
   Am dat un răspuns evaziv.
   - N-ai vorbit despre căsnicie.
   - Am vorbit despre lucruri importante, a zis Greve. Ai vrea să-ţi povestesc cum e mariajul meu?
   Am clătinat din cap. Şi am decis să grăbesc lucrurile. Însă a intervenit soarta. Chiar sub chipul lui Clas Greve însuşi.
   - Îmi place tabloul, a zis, întorcându-se spre peretele din spatele lui. E un Opie?
   - Sara se dezbracă, am zis. E cadou de la Diana. Colecţionezi obiecte de artă?
   - Am adunat câteva, da.
   Ceva din mine spunea nu, era însă prea târziu. Am apucat să întreb:
   - Şi care-i cel mai de preţ?
   - O pictură în ulei. Am găsit-o într-o cameră ascunsă în spatele bucătăriei. Nimeni din familie n-a ştiut că bunica are aşa ceva.
   - Interesant, am zis, simţind un ghimpe de curiozitate.
   Poate că de la încordarea din prima parte a zilei mi se trăgea.
   - Ce pictură e? am întrebat.
   M-a măsurat îndelung cu privirea, cu un surâs minuscul în colţul gurii. A deschis gura să răspundă şi-am avut, în clipa aceea, o premoniţie stranie. Una care mi-a făcut stomacul să se contracte ca abdomenul unui boxer când vede lovitura pornind. Însă buzele sale şi-au schimbat forma. Şi toate premoniţiile din lume nu m-ar fi putut pregăti pentru răspunsul său.
   - Vânătoarea mistreţului Caledonian.
   - Vână... Vânătoarea mistreţului?
   În două secunde, gura mi se uscase ca iasca.
   - Ştii ceva despre el?
   - Dacă te referi la tabloul de... de...
   - Peter Paul Rubens, a completat Greve.
   Mă concentram, acum, asupra unui singur lucru. Să-mi păstrez masca.
   Ceva însă îmi străfulgera pe dinaintea ochilor, pâlpâia ca o tabelă de marcaj prin ceaţa londoneză din Loftus Road: QPR tocmai plasase balonul în colţul din dreapta-sus. Eram pe cale să ne întoarcem pe Wembley.

Partea a doua
Cercul se restrânge
6. Rubens

   - Peter Paul Rubens.
   Preţ de o clipă, a fost de parcă toate sunetele din încăpere ar fi îngheţat.
   Vânătoarea mistreţului Caledonian de Peter Paul Rubens. O presupunere de bun-simţ ar fi fost că era o reproducere, o reproducere celebră, fantastic de bună, care ea însăşi putea să valoreze un milion sau două. În glasul lui, în atitudinea lui Clas Greve, în felul în care accentuase cuvintele era totuşi ceva care nu lăsa loc de îndoială. Vorbise despre original, o imagine a mitului grecesc al vânătorii sângeroase, o întruchipare a animalului fantastic străpuns de Meleagru cu suliţa, tabloul care fusese pierdut după ce Germania jefuise galeria din oraşul de baştină al lui Rubens, Antwerpen, în 1941, şi-o zăvorâse în cine ştie ce buncăr din Berlin.
    Nu-s eu mare specialist într-ale artei, dar din motive lesne de înţeles, am intrat adesea online ca să verific listele cu opere de artă dispărute şi căutate. Iar tabloul menţionat se afla de mai bine de şaizeci de ani pe primele locuri din clasament, în cele din urmă mai degrabă ca o bizarerie, fiindcă se credea că arsese odată cu jumătate din capitala Germaniei. Limba mea uscată tânjea după un pic de umezeală.
   - Tocmai ai găsit un tablou de Peter Paul Rubens într-o cameră ascunsă în spatele bucătăriei din apartamentul bunicii tale răposate?
   Greve a dat din cap, cu gura până la urechi.
   - Am auzit că asemenea lucruri se mai întâmplă. Nu e vreo capodoperă de-a lui sau din astea, dar ceva trebuie să valoreze.
   Am dat din cap, fără să vorbesc. Cincizeci de milioane? O sută? Pe puţin.
   O altă lucrare redescoperită de-a lui Rubens, Masacrul inocenţilor, ajunsese la cincizeci de milioane la o licitaţie în urmă cu câţiva ani. Lire sterline. Mai bine de jumătate de miliard de coroane. Îmi trebuia apă.
   - Apropo, n-am rămas chiar trăsnit că avea opere de artă ascunse, a zis Greve. Vezi tu, bunică-mea a fost foarte frumoasă în tinereţe şi, ca mai toată lumea bună din Oslo, a fraternizat cu ofiţeri superiori germani pe parcursul Ocupaţiei. Mai ales cu unul dintre ei, un colonel interesat de artă, despre care, cât am locuit acolo, îmi povestea adesea. Mi-a spus că i-a dat nişte tablouri să le ascundă până după terminarea războiului. A fost, din păcate, executat de membri ai Rezistenţei în ultimele zile de lupte, oameni care, ironia sorţii, îi băuseră fără nazuri şampania când vremurile avantajaseră Germania. Multe din poveştile astea ale bunicii, de fapt, nu le-am crezut. Până ce unul dintre constructorii polonezi a descoperit uşa asta după nişte rafturi din cămăruţa menajerei integrată în bucătărie.
   - Fantastic, am şoptit fără să vreau.
   - Nu-i aşa? Nu l-am verificat încă dacă-i original, dar...
   Dar este, mi-am zis. Coloneii germani nu colecţionau reproduceri.
   - Muncitorii tăi n-au văzut-o? am întrebat.
   - Ba da. Mă cam îndoiesc totuşi că ştiu ce e.
   - Să nu spui asta. Există vreun sistem de alarmă în apartament?
   - Am auzit ce zici. Şi răspunsul e da. Toate locuinţele din clădire au aceeaşi companie de securitate. Şi niciunul dintre muncitori nu are cheie, de vreme ce lucrează doar între orele 8 şi 4, cum s-a stabilit. De obicei, când sunt în casă, sunt şi eu de faţă.
   - Cred că aşa ar trebui să faci şi în continuare. Ştii ce companie a angajat clădirea?
   - Trio... nu ştiu cum. Mă gândeam, de fapt, s-o întreb pe soţia ta dacă ştie pe cineva care mă poate ajuta să stabilesc dacă e sau nu vorba despre un Rubens original. Eşti prima persoană cu care am vorbit despre asta. Sper că n-o să aduci vorba în faţa altora de tablou.
   - Sigur că nu. O întreb eu şi te sun.
   - Mulţumesc, ţi-aş fi recunoscător. Ştiu deocamdată doar că, dacă e autentic, nu este unul dintre tablourile lui cunoscute.
   Am schiţat o urmă de surâs.
   - Păcat. Dar să ne întoarcem la treabă. Aş vrea să bat fierul cât e cald. În ce zi te-ai putea întâlni cu cei de la Pathfinder?
   - Când vrei tu.
   - Bine.
   Mintea îmi muncea cu febrilitate. Mi-am coborât privirea asupra agendei. Constructori, acolo, între 8 şi 4.
   - Celor de la Pathfinder le convine mai mult să ajungă la Oslo după programul de muncă. Horten e la o oră şi mai bine cu maşina, aşa că ce-ar fi să găsim săptămâna asta o zi, pe la 6... ar fi în regulă? am zis pe un ton cât mai degajat, deşi vocea mi se piţigăiase.
   - Bine, a răspuns Greve, care nu părea să-şi fi dat seama de nimic. Asta dacă nu e mâine, a adăugat ridicându-se în picioare.
   - Ar fi prea din scurt pentru ei, oricum, am zis. O să sun la numărul pe care mi l-ai dat.
   L-am condus până la recepţie.
   - Ai putea să comanzi un taxi, da? am zis încercând să citesc pe chipul Odei sau Idei dacă prescurtarea o deranjează sau nu, însă m-a întrerupt Greve.
   - Mulţumesc, dar am venit cu maşina. Salutări soţiei şi aştept un semn de la tine.
   A întins mâna, pe care i-am strâns-o cu un zâmbet larg.
   - O să încerc să te sun în seara asta, fiindcă mâine ai treabă, aşa-i?
   - Da.
   Nu ştiu de ce nu m-am oprit acolo. Ritmul conversaţiei, senzaţia că discuţia se sfârşise mă anunţau că în acel punct ar fi trebuit să-mi iau rămas-bun. Poate că a fost o străfulgerare de intuiţie, un moment de clarviziune; poate o groază care se cuibărise deja în mine şi care mă făcea mai precaut ca de obicei.
   - Mda, renovările ocupă tot timpul, am zis.
   - Nu de asta, a spus. Iau avionul de Rotterdam mâine-dimineaţă. Ca să aduc câinele. A fost blocat în carantină până acum. Mă întorc abia seara târziu.
   - Aşa deci, am zis dând drumul mâinii lui ca să nu bage de seamă că înţepenisem. Ce rasă e?
   - Un terrier dungat. Câine de urmă, dar agresiv ca unul de luptă. Bun de avut în casă când pe pereţi îţi atârnă aşa tablouri, nu crezi?
   - Ba chiar aşa, am zis. Aşa este.
   Un câine. Îi urăsc.
   - Am înţeles, l-am auzit pe Ove Kjikerund la celălalt capăt al firului. Clas Greve, Oscarsgate 25. Am aici cheia. Predare la Sushi & Coffee într-o oră. Alarma e dezactivată mâine la ora 17:00. Va trebui să găsesc un pretext ca să lucrez după-amiaza. De ce atât de în pripă, apropo?
   - Fiindcă de poimâine o să fie un câine în apartament.
   - OK. Dar de ce nu în orele de lucru, ca de obicei?
   Tânărul în costum Corneliani şi ochelari şic de tocilar se apropia, pe trotuar, de cabina telefonică. M-am întors cu spatele la el ca să evit un salut şi mi-am lipit gura de receptor.
   - Vreau să fiu sută la sută sigur că nu mai sunt muncitori prezenţi. Sună deci în clipa asta la Goteborg şi spune-le să facă rost de o reproducere de Rubens decentă. Sunt o mulţime, dar spune că ne trebuie una de calitate. Şi s-o aibă gata pentru când te întorci, diseară, cu litografia lui Munch. E din scurt, dar e important s-o am gata pentru mâine, ai priceput?
   - OK, OK.
   - Apoi să le spui că o să revii cu originalul mâine-seară. Ţii minte numele tabloului.
   - Da, Vânătoarea mistreţului din Catalonia.
   - Aproape c-ai nimerit-o. Eşti absolut sigur că te poţi baza pe tăinuitorul ăsta?
   - Doamne, Roger, pentru a suta oară, da!
   - Întreb, nu dau cu parul!
   - Ascultă-mă, tipul ăsta ştie că dacă-mi trage vreo ţeapă a ieşit din branşă pe viaţă. Nimeni nu-i mai sever cu hoţia decât hoţii.
   - Super.
   - Încă ceva: va trebui să amân cu o zi al doilea drum la Goteborg.
   Nu era problemă, o mai făcuserăm; Rubensul avea să fie în siguranţă, băgat în interiorul plafonului, dar tot am simţit că mi se ridică perii de pe ceafă.
   - De ce?
   - Am un musafir mâine. O damă.
   - Mai amân-o.
   - Scuze, nu pot.
   - Nu poţi?
   - E Nataşa.
   Nu-mi venea să-mi cred urechilor.
   - Târfa din Rusia?
   - Nu-i spune aşa.
   - Păi nu asta e?
   - Eu nu spun că nevastă-ta e o păpuşă Barbie, aşa-i?
   - O compari pe nevastă-mea cu o curviştină?
   - Am zis că nu spun că-i o păpuşă Barbie, bine?
   - Şi bine faci. Diana e naturală sută la sută.
   - Minţi.
   - Ba deloc.
   - OK, sunt impresionat. Dar mâine-seară tot nu merg. De 3 săptămâni sunt pe lista de aşteptare a Nataşei şi vreau să filmez şedinţa noastră. S-o am înregistrată.
   - Să filmezi? Te ţii de glume, nu?
   - Trebuie să am la ce mă uita până data următoare. Dumnezeu ştie când o să mai fie şi asta.
   Am izbucnit în râs.
   - Eşti razna.
   - De ce zici asta?
   - Fiindcă eşti înamorat de o curvă, Ove! Niciun bărbat ca lumea nu poate iubi o curvă.
   - Ce ştii tu despre asta?
   Am mârâit, întărâtat.
   - Şi ce-o să-i spui preaiubitei tale când o să vadă că scoţi o afurisită de cameră de filmat?
   - Nici n-o să aibă habar.
   - Cameră ascunsă în şifonier?
   - Şifonier? Casa mea e complet supravegheată, omule.
   Nimic din ce-mi spunea despre el Ove Kjikerund nu mă mai putea surprinde.
    Îmi povestise că, atunci când nu era la lucru, îşi petrecea mare parte a timpului uitându-se la televizor în căsuţa lui de pe deal, la marginea pădurii. Şi-i plăcea să împuşte ecranul dacă dădea peste ceva care nu-i plăcea. Se lăudase cu pistoalele sale Glock din Austria, sau „cucoanele”, cum le numea, fiindcă nu aveau un cocoşel care se ridica înainte de ejaculare. Ove trăgea în televizor cu gloanţe oarbe, însă odată uitase şi băgase gloanţe adevărate, cu care făcuse zob ecranul televizorului Pioneer nou-nouţ, de 30 de mii de coroane. Când nu trăgea asupra ecranului, trăgea la ţintă pe geam într-o căsuţă de lemn pentru păsări pe care o prinsese de trunchiul unui copac. Iar într-o seară, aşezat în faţa televizorului, auzise trosnete printre copaci şi, deschizând geamul, ţintise cu o carabină Remington şi trăsese. Glonţul nimerise animalul în mijlocul frunţii şi Ove trebuise să golească răcitorul, plin cu pizza congelată marca Grandiosa.
   Vreme de 6 luni, după aceea, mâncase numai friptură de elan, chiftele de elan, tocană de elan şi şunculiţă de elan, până ce nu mai putuse îndura şi, după ce golise iarăşi congelatorul, îl umpluse la loc cu pizza. Poveştile astea mi se păreau pe deplin credibile, însă de data asta...
   - Supraveghere completă?
   - Am şi eu nişte avantaje fiindcă lucrez la Tripolis, nu?
   - Şi poţi să porneşti camerele fără să observe ea?
   - Mda. O aduc la mine, intrăm în casă şi, dacă nu bag parola în 15 secunde, camerele încep să lucreze la Tripolis.
   - Şi alarma începe să urle?
   - Nu, alarma e silenţioasă.
   Eram, fireşte, la curent cu acest concept. Alarma se declanşa doar la sediul agenţiei de pază. Ideea era să nu-i bagi în sperieţi pe spărgători cât anunţa Tripolis poliţia, iar poliţia ajungea în cincisprezece minute la locul faptei. Se încerca prinderea în flagrant a hoţilor înainte să dispară cu prada sau, dacă asta nu mergea, îi puteau identifica după înregistrări.
   - Le-am zis băieţilor care-s în tură să nu apară. Pot să stea şi să se relaxeze privind totul pe monitoare.
   - Vrei să spui că băieţii o să se uite la tine şi la ruso... la Nataşa?
   - Trebuie să-i fac părtaşi la distracţie, nu? Dar am avut grijă ca patul să nu apară pe cameră, aia-i o zonă privată. O s-o fac totuşi să se dezbrace la capătul patului, pe fotoliul de lângă televizor. O să-mi urmeze indicaţiile scenice, asta-i toată frumuseţea. O s-o pun să se atingă. Unghi de filmare perfect. Am aranjat un pic luminile. Ca să-mi pot face laba fără să apar pe înregistrare.
   Mult prea multă informaţie. Am tuşit.
   - Apoi vii să iei lucrarea de Munch, pe seară. Şi Rubensul poimâine, aşa-i?
   - OK. Tu eşti în regulă, Roger? Pari stresat.
   - N-am nimic, am zis, ducându-mi dosul palmei la frunte. Totul e în ordine.
   Am lăsat în furcă receptorul şi am luat-o la picior. Cerul era înnorat, dar abia dacă băgasem de seamă. Fiindcă totul era în regulă, nu? Urma să ajung multimilionar. Să-mi pot cumpăra libertatea, autonomia totală. Lumea, cu tot ce era în ea - inclusiv Diana - avea să-mi aparţină. În depărtare, bubuiturile surde ale tunetelor păreau nişte hohote zdravene de râs. Au căzut apoi primii picuri de ploaie, iar tălpile pantofilor au început să plescăie voioase pe caldarâm când am grăbit pasul.

7. Însărcinată

   Era ora 6, ploaia se oprise şi înspre apus lumina soarelui tivea cu auriu fiordul Oslo. Am băgat în garaj maşina, am oprit motorul şi am aşteptat.
   După ce poarta s-a închis în urma mea, am aprins lampa de bord, am deschis dosarul negru şi am scos la iveală captura zilei. Broşa. Eva Mudocci.
   I-am cercetat chipul. Munch fusese probabil îndrăgostit de ea, altfel n-ar fi putut s-o deseneze astfel. O zugrăvise drept Lotte, îi surprinsese durerea tăcută şi tainica ferocitate. Am înjurat printre dinţi, am tras aer în piept cu putere şi l-am dat afară cu un şuierat. Apoi am tras deoparte căptuşeala de deasupra capului. Era vorba despre propria-mi invenţie, concepută pentru ascunderea tablourilor care trebuiau transportate peste graniţă. Nu făcusem decât să desfac materialul de pe interiorul caroseriei din locul unde era prins, deasupra parbrizului. Ataşasem apoi pe dinăuntru două benzi cu scai şi, după ce decupasem cu grijă un lăcaş împrejurul luminii de bord din faţă, căpătasem o ascunzătoare perfectă.
   Problema cu mutatul unor lucrări mari, mai ales când era vorba despre lucruri uscate, în ulei, e că trebuie să rămână întinse şi defel rulate, fiindcă există riscul ca vopseaua să crape şi tabloul să fie compromis. Cu alte cuvinte, transportul necesită spaţiu şi încărcătura dă întru câtva de bănuit. Dar cu un plafon de aproximativ 4 metri pătraţi, era loc până şi pentru picturi mai mari şi erau ferite de vameşi băgăcioşi şi de câinii lor, care din fericire nu caută, amuşinând, mirosuri de vopsea ori lac.
   Am strecurat-o în ascunzătoare pe Eva Mudocci, am prins la loc marginea cu benzile de scai, am coborât din maşină şi am intrat în casă.

............................................

        „Nefericirea oamenilor vine din ușurința cu care se lasă păcăliți.”
              Tudor Arghezi

Soția campionului, Peggy Nicholson

 ........................................

3.

           Cu o mișcare iute, se îndepărtă de el, care-i dădu drumul la mâini. Vraja se rupse.

   - Coffee, vino la telefon, pe tine te caută, strigă Anke cu o voce neliniștită. Eu nu înțeleg nimic. Maureen doarme și nu vreau s-o trezesc.

   - Vin imediat, Anke.

   - Îmi pare rău...

   În picioare, în partea de sus a scării, la câțiva metri distanță, tânăra femeie îl privea pe Dodge cu un aer stânjenit.

   Coffee zâmbi. De fapt, Anke tocmai îi salvase viața. Ce prostie, dacă i-ar fi cedat lui Dodge. Trecea printr-o perioadă dificilă, iată de ce se simțea atât de vulnerabilă. În ceea ce-l privește pe Dodge, profita de ocaziile care i se iveau ca toți bărbații. Trebuia să nu dea proporții exagerate întâmplării și să-și păstreze stăpânirea de sine.

   Coffee făcu prezentările.

   - Anke Meier, Dodge Phillips... v-ați întâlnit cu ocazia accidentului lui Maureen, vă amintiți?

   - Da, da, murmură Dodge privind cum se îndepărta silueta grațioasă a lui Anke. Anke Meier, spui?

   - Da, este o tânără nemțoaică... dar, scuză-mă, trebuie să mă duc la telefon.

   - Vine din Germania?

   - Dodge, n-am timp, zise Coffee, supărată. Du-te și întreab-o tu însuți pe Anke, dacă te interesează atât de mult.

   Coffee se grăbi spre birou.

   Hotărât lucru, Anke avea un succes nebun. Peter era cucerit deja de farmecul ei. Și acum Dodge, care o privea lung, cu un aer fericit. Este adevărat că Anke era fermecătoare, cu chipul ei rotund și fermecător de copilăresc, cu ochi ei mari, albaștri și expresia ei dulce de inocență. Dodge ar fi putut totuși să aibă decența să-și ascundă mai bine admirația.

   Luă receptorul cu o mână nervoasă. Doamne, va fi oare geloasă pe Anke? Numai asta mai lipsea!

   - Da, Ralph, da, tocmai am sosit... Intenționezi să livrezi păcura în cursul săptămânii? Da, nu e nicio problemă. Te sun eu... da, desigur...

   Naiba să-i ia pe guralivi! Ralph se hotărâse astăzi să-i povestească viața la telefon. Tocmai în momentul când era grăbită. Dodge se dusese la bucătărie și încă nu ieșise de acolo. Ce se întâmpla? Era deja la picioarele lui Anke? Absurd! La drept vorbind, Dodge păruse mai degrabă uluit decât încântat văzând-o pe Anke. Oare de ce?

   Imediat ce închise telefonul, se repezi la bucătărie. O aștepta un spectacol ciudat: cu capul plecat, fața palidă, Anke stătea în fața lui Dodge, al cărui chip reflecta o expresie aproape îndurerată. Lui Coffee i se strânse inima.

   Oare ce se petrecuse? O tentativă de seducere din partea lui Dodge? La urma urmei, ce importanță avea? Coffee se făcea luntre și punte pentru a-l descuraja pe Dodge. Nu era de mirare că acesta se întorsese spre frumoasa Anke. Aceasta era regula jocului, crudă dar imposibil de evitat.

   Când o văzu pe Coffee, Anke se ridică imediat, roși și ieși în mare grabă, murmurând numele fiicei sale.

   Luându-și un aer indiferent, Dodge gustă din cafea înainte de a întreba:

   - Maureen mai doarme?

   - Nu știu, mă duc să văd.

   Cu capul zbârnâind, Coffee porni spre salonul albastru.

   Cel puțin să fi avut stăpânirea de sine a lui Dodge. Cum reușea să rămână atât de calm când era limpede că tocmai fusese repezit de Anke? La gândul acesta, Coffee clătină din cap. Nu, fără gelozie, fără sentimente devastatoare. El era liber. Cu toate astea, îi făcea rău să se gândească la faptul că Dodge era interesat de o altă femeie.

   Din fericire, Maureen se trezise.

   În timp ce Dodge stătea de vorbă cu ea, Coffee clasa niște acte în birou, supraveghind ușa de la intare. Jeffie era în întârziere, se gândi era aruncând o privire spre ceas. Nervozitatea ei spori și, incapabilă să mai trieze corespondența, vârî plicurile în sertarul mesei și se îndreptă spre bucătărie.

   În clipa când traversa holul, Dodge ieși din camera lui Maureen cu un alb album de fotografii sub braț.

   Un gând trecu prin mintea ei, un gând de o tristețe îngrozitoare, care-i aduse lacrimi în ochi. Viața lui Richard se rezuma la 3 albume de fotografii. Clișee care se îngălbeneau cu timpul, tăieturi din ziare ale căror litere se vor șterge.

   Asta era viața unui om? Victorii obținute pe o tablă de șah? Cât de neînsemnat! Richard nu lăsa nimic altceva în urma lui? Atât de puțin. Amintiri triste, o privire rece care se întorsese de la ea, într-o dimineață....

   Deodată, totul deveni neclar. Dodge alergă spre ea cu o exclamație de surpriză și Coffee își dădu seama că plângea pe umărul lui.

   - Coffee, calmează-te. Ce s-a întâmplat?

   - Eu... este o prostie, nu da atenție, sunt obosită.

   - L-ai iubit atât de mult? murmură el.

   Cuvintele astea îi atinseră inima. Îl iubise oare pe Richard?

   Îi fusese atașată, foarte atașată, asta era sigur. Dar era asta dragostea? Câteodată, Coffee se îndoia, atunci când, în momentele de singurătate, se simțea cuprinsă de ranchiună. Richard era mereu absent, îndepărtat, din ce în ce mai distant, devorat de pasiunea lui. Apoi, într-o zi, mort. Dacă l-ar fi iubit cu adevărat, poate că l-ar fi putut salva?

   Dodge îi mângâie părul cu blândețe. Coffee își reveni cu greutate. Zâmbi slab, ștergându-și obrajii uzi de lacrimi.

   - Iartă-mă, nu ar fi trebuit să mă pierd în felul acesta, murmură ea.

   El nu zise nimic, mulțumindu-se s-o privească atent. Apoi clătină din cap, oftă și culese cu vârful degetelor o lacrimă rătăcită lângă buzele ei.

   - N-am întâlnit niciodată o femeie ca tine, Coffee.

   În aceeași clipă, ușa de la intrare se deschise violent.

   Cu o mișcare promptă, Coffee se îndepărtă de Dodge și se întoarse cu un strigăt.

   - Jeffie! Oh, Doamne! Ce-ai pățit?

   Băiatul o privi buimac. Ciufulit, cu fața tumefiată, cu o buză spartă, înaintă spre ei, țeapăn, stăpânindu-se vizibil să nu izbucnească în plâns.

   - Dragul meu, vorbește! Ce ți s-a întâmplat?

   - Nimic, mamă, absolut nimic.

   Când vru să-l ia în brațe, el o respinse cu putere. Coffee înțelese imediat că fiul ei refuza să fie tratat drept copil. Prefera mai curând să moară decât să izbucnească în hohote de plâns în fața lui Dodge. O cuprinse un sentiment de derută: Jeffie îi scăpa. Dacă ar fi fost singură cu el, s-ar fi aruncat în brațele ei, l-ar fi alinat, l-ar fi legănat. Dar așa, stătea drept în fața ei, tare ca o stâncă, încăpățânat, cu privirea sălbatică.

   Coffee se întoarse distrusă spre Dodge, ca pentru a-i cere ajutor. Acesta îl privea cu un aer jumătate amuzat, jumătate serios.

   - O încăierare, nu-i așa, prietene? îl întrebă el cu o voce liniștită.

   - Da. Imbecilul acela de Denny Lewis...

   - Cine este...?

   - Oh, unul din clasa superioară, răspunse Jeffie ridicând din umeri. Idiotul ăsta m-a tratat drept mincinos când i-am spus că am condus Porsche-ul tău.

   - Ah! Și am impresia că nu ți-a plăcut.

   - Nu, i-am tras o chelfăneală să mă țină minte.

   - Vrei să te însoțesc în sala de baie ca să-ți pansezi rănile?

   - Mulțumesc, mă descurc singur.

   Îmbărbătat, Jeffie zâmbi mândru și trase adânc aer în piept înainte de a trece prin fața mamei sale și a lui Dodge, cu capul sus, ca un mic soldat. În trecere, Dodge îl bătu prietenește pe umăr.

   - Dacă vrei, facem mâine un drum la Mount Washington, Jeff.

   - De acord, Dodge. Va fi bine, nu-ți face griji.

   Îndată ce dispăru, Dodge se întoarse spre Coffee.

   - Fii liniștită, nu a condus singur. El ținea volanul și eu aveam grijă de pedale.

   Zâmbea, iar ochii negri îi străluceau. Coffee capitulă. Dodge avea dreptate: Jeffie creștea și lucrurile se schimbatu. Poate că și ea trebuia să se schimbe? Și să înceteze să-l mai considere pe Jeffie un băiețel.

   O cuprinse o mare oboseală. Atâtea probleme de rezolvat în același timp: Jeffie, Richard, Dodge, Anke, Maureen... Totul se încâlcea în capul ei.

   - Este un băiat, Coffee, nu uita asta, reluă Dodge. La vârsta lui, are nevoie de compania unui bărbat.

   - Da, știut, dar... nu tu.

   - Evident, el este acela care trebuie să hotărască. Nu poți să-l ții tu în lesă toată viața, Coffee!

   - Nu asta doresc, ripostă ea, indignată. Vreau numai să evit un lucru, unul singur.

   - Orice ai face, el va fi întotdeauna acela care va hotărî în ultimă instanță. Jeff este independent, chiar dacă este copil. Apropo, când are loc următoarea noastră întrevedere? În seara asta?

   În momentul acela Anke apăru în capătul culoarului cu Gitta în brațe. Când ajunse în dreptul lor, roși, evident stânjenită. Expresia lui Dodge se schimbă și o privi cu atenție pe Gitta. Atinse ușor cu degetul obrazul fetiței, murmurând cu un aer absent:

   - Este o fetiță foarte frumoasă.

   Coffee îl cercetă cu atenție. De ce această schimbare subită? De ce această tulburare în fața lui Anke? I se ascundea ceva. Dar ce?

   Dodge o urmări pe Anke dispărând, cu același aer absent. Apoi, ca și cum revenea de foarte departe, se întoarse spre Coffee și spuse cu voce distrată:

   - Bine, te las. Îți voi telefona... mai târziu.

   Fără să mai adauge nimic, se răsuci pe călcâie și ieși din cabană.

   Coffee închise încet ușa în urma lui. Anke avea o asemenea putere asupra lui Dodge, încât acesta uitase de următoarea lor întâlnire. În mod ciudat, în loc să fie ușurată, simți un fel de ciudă.

   Enervată pe ea însăși, Coffee se grăbi spre camera lui Maureen. De ce acorda atâta importanță reacțiilor lui Dodge?

CAPITOLUL IX

   După ce aruncase o privire spre salon unde Maureen citea dintr-o carte micuței Gitta, Coffee se îndreptă spre solariu, cu corespondența sub braț. La această oră era minunat aici, cu soarele care scălda încăperea.

   Tânăra femeie împinse fără zgomot ușa și rămase în prag surprinsă: Anke era postată în fața unui perete, ocupată cu contemplarea unei serii de fotografii. Ce aer fascinat avea! Era oare imaginea unei neîndoielnice fericiri familiale care o impresiona astfel? Coffee cunoștea foarte bine aceste fotografii care-i aminteau de perioada cea mai fericită a căsniciei ei.

   Exista mai ales o fotografie în care se vedea Richard, cu un zâmbet larg pe buze - unul dintre rarele sale zâmbete - înconjurându-i cu brațele pe Coffee și pe Jeffie, atunci în vârstă de 2 ani. Se întorsese din Brazilia, unde participase la un turneu în care învinsese un mare maestru rus. Toți trei râdeau și dădeau imaginea fericirii desăvârșite. Ce mult îndrăgea această fotografi! La vremea aceea, totul i se părea încă posibil.

   Richard era îndrăgostit de ea, își adora băiețelul, privea viața cu entuziasm. Câteva fisuri apăruseră deja între ei, dar atât de neînsemnate...

   - Oh, iartă-mă! exclamă Anke zărind-o pe Coffee. Eu... voiam să fac curățenie și...

   - Nu ai văzut până acum aceste fotografii? întrebă Coffee înaintând, gânditoare.

   - Nu, încă nu. Este... soțul dumitale?

   - Da, este Richard.

   - Arată fericit.

   - Tocmai câștigase un turneu important.

   - Și dumneata, Coffee, păreai fericită. Îl... iubeai?

   - De ce nu mi-aș fi iubit soțul, Anke?

   Timp de câteva secunde, Coffee privi chipul lui Richard și inima începu să-i bată mai repede.
   Legătura care-i unise era încă atât de puternică! Era oare dragoste? Sau un sentiment de culpabilitate? Regretul că ea, soția lui, nu reușise să-l salveze? Oh, de ce oare nu reușea să se desprindă de el? Trecutul avea atâta influență asupra ei încât chiar și astăzi, după 3 ani, nici nu-și imagina să-și refacă viața cu un alt bărbat. Când va scăpa de fantomele care-i chinuiau memoria? Niciodată, desigur.

   Coffee se întoarse oftând, îndreptându-și atenția spre Anke. Tinerețea și inocența tinerei nemțoaice o impresionară. Pe neașteptate, o întrebă, fără să se gândească:

   - Și soțul tău, Anke? Ce face?

   - Eu... nu sunt căsătorită, răspunse Anke.

   - Iartă-mă, n-ar fi trebui să-ți pun această întrebare.

   - N-are importanță. Să știi că nu sunt nefericită.

   Coffee o luă de braț cu un gest amical.

   - Sper că-ți place aici, Anke. Aș vrea să fac ceva pentru tine, dar ce anume?

   - Ai fost deja atât de drăguță cu mine, șopti Anke.

   Un zâmbet spontan îi lumină pentru prima oară chipul, alungând expresia de teamă pe care o avea întotdeauna în prezența lui Coffe. Aceasta din urmă se stăpâni să n-o strângă în brațe.

   Cum să-și explice simpatia pe care o simțise dintr-o dată pentru Anke? Această simpatie făcea parte dintre sentimentele iraționale care o încercau de câtva timp. Nu avea nicio importanță. Îi era dragă prezența lui Anke lângă ea, cu eficiența ei, cu blândețea ei și ochii ei mari, albaștri și încrezători.

   Hotărât lucru, viața la Owe Brook era destul de agitată, se gândi Coffee antrenând-o pe Anke spre o altă serie de fotografii.

   În clipa aceea, pe culoar răsună o tropăială și în încăpere năvăli Jeffie, zbârlit și roșu la față.

   - Mamă, uită-te la tricoul meu! Mi l-a cumpărat Dodge la Mount Washington. Și știi ceva? Ei bine, Denny Lewis m-a văzut urcând în Prosche. A rămas cu gura căscată. Mă duc s-o văd pe bunica.

   - Liniștește-te, dragul meu, îl sfătui Coffee îmbrățișându-l.

   - Bună ziua la toată lumea, zise Dodge.

   El intră în încăpere cu hanoracul roșu aruncat neglijent pe umăr și-i zâmbi lui Coffee.

   - Iată, ți l-am adus înapoi pe Jeffie, teafăr și nevătămat.

   Îndată ce-l văzu pe Dodge, Anke plecă adresându-i un mic salut din cap. Dodge îi răspunse cu același semn indiferent. Așadar, Anke nu părea să mai producă asupra lui impresia devastatoare din ziua precedentă.

   - Mulțumesc, pare încântat, spuse Coffee.

   - Te-ai gândit la următoarea noastră întrevedere? În seara asta ești liberă?

   - Îmi pare rău, uitasem că am întâlnire cu contabilul nostru. Imposibil s-o anulez, este un om foarte ocupat, înțelege-mă.

   - Da, într-adevăr. Și mâine? Aș putea veni să te iau spre ora 6?

   - De acord.

   O cuprinse o dorință nebună să-și pună capul pe umărul lui. Ce bine fusese ieri în brațele lui! Își imagină corpul lui cald lipit de al ei, blândețea mâinilor lui pe pielea ei, vocea lui gravă care-i producea fiori... Doamne! Era pe cale să se îndrăgostească de Dodge Phillips.

   Coffee clătină din cap, enervată de slăbiciunea ei. Numai asta îi mai lipsea! Să pactizeze cu dușmanul!

   - Eu plec, Dodge, sunt deja în întârziere, declară ea îndreptându-se spre ușă.

   - Iar eu mă duc să-i fac o mică vizită lui Maureen, dacă asta nu te supără.

   - Și Jeffie? întrebă Coffee, intrând imediat în stare de alarmă.

   Își desprinse cu un gest nervos hanoracul din cuier și-l îmbrăcă. Îi era imposibil să-și alunge teama care se cuibărise în ea de atâția ani. Dacă n-ar mai exista șahul, jocul acesta blestemat!

   - Coffee, când o să-mi acorzi încrederea ta? Mi-am petrecut după-amiaza cu Jeffie și îți jur că nu am rostit niciun cuvânt...

   - Te cred, Dodge. Iartă-mă, dar este ceva care mă depășește.

   Degetele îi tremurau când își închise hanoracul. Dacă i-ar putea înțelege disperarea!
   Oftând, Dodge o strânse ușor de mână.

   - Am obiceiul să-mi țin promisiunile, Coffee.

   - Sper, răspunse ea pe un ton rece. Pe mâine, Dodge.

   Grăbită să scape de el, luă un dosar de pe măsuța de al intrare și ieși, lăsându-i lui grija de a închide ușa în urma ei. Ajunsă pe terasă, Coffee făcu câțiva pași și, împinsă de un lipsit de rațiune, se întoarse spre marea fereastră a salonului.

   Acolo, Dodge stătea în fața lui Anke cu un aer aspru de inchizitor, în timp ce Anke îi vorbea cu o expresie de adevărată panică pe chipul ei frumos. Părea tulburată și, din gesturile ei, Coffee avu impresia că se justifică.

   Ce putea să însemne scena asta? De ce avea Dodge expresia aceasta de judecător? După cum părea, s-ar fi putut crede că Anke era o criminală.

   Coffee era cât de pe ce să se întoarcă să le ceară explicații. Dar, lucru ciudat, i-a fost teamă.

   Intuiția îi șoptea să nu se amestece și Coffee, întorcând spatele cabanei, se îndreptă în direcția opusă, spre parcare.

   Mersul pe schiuri avusese întotdeauna asupra lui Coffee o influență extrem de liniștitoare. Nimic nu era mai potrivit pentru a-și calma nervii încordați decât să parcurgă vreo 20 de kilometri prin zăpada proaspătă.

   Terminându-și treaba la cabană, Coffee pornise la drum spre sfârșitul dimineții, dornică de aer liber, de întinderea albă și de liniște. Ce frumusețe, se gândea Coffee în timp ce înainta spre creastă. Nu va fi niciodată în stare să părăsească munții aceștia, chiar dacă aici își pierduse Richard viața.

   Richard și Dodge o obsedau. Cei doi bărbați aveau multe lucruri în comun. Acesta să fie oare motivul pentru care Dodge o atrăgea și o speria în același timp? Era puternic, ca și Richard, sigur pe el și voluntar. Cu toate acestea, între ei exista o mare diferență: Coffee ghicea la Dodge o sensibilitate și o tandrețe pe care Richard nu le avusese niciodată. Cel puțin față de ea.

   Oftând, Coffee schimbă direcția spre cabana Elsei Warner. Îi era imposibil să reziste: ideea că Dodge era singur înăuntru și lucra, făcea ca inima să-i bată mai repede.

   Poate că l-ar putea zări din întâmplare? O cuprinse o bucurie intensă și apăsă pe bețe cu vigoare sporită. Ce demon o îndemnase? Se grăbea acum spre Dodge în timp ce toată dimineața se străduise să și-l alunge din minte.

   Dacă ar fi ascultat de rațiune, cu siguranță că nu s-ar fi îndreptat acum spre Dodge. Nebunie curată, își reproșa ea în timp ce se apropia. Poate că era plecat!

   Coffee observă niște urme de schiuri pe pârtia care ducea în pădure. Le urmă, intrigată, apoi zâmbi la vederea traseului punctat cu mari adâncituri în zăpadă. Un schior începător? Să fie Dodge?

   Răspunsul se concretiză puțin mai departe, prin imaginea unui hanorac roșu dominat de un cap cu păr negru presărat cu zăpadă.

   Pe buzele lui Coffee se contură un mic zâmbet malițios. Dodge era în dificultate? Încântată de perspectiva de a-l surprinde într-un moment de evidentă slăbiciune, el care era atât de sigur pe sine, se avântă spre el.

   Cu o mișcare grațioasă, Coffee frână brusc la câțiva centimetri de Dodge, ridicând o trâmbă de zăpadă. Încercă un sentiment de triumf. De data aceasta, ea era aceea care se afla în avantaj.

   - Bună, Dodge! Te distrezi bine?

   - Minunat, zăpada este proaspătă, cu adevărat admirabilă! Împingi un schi într-o direcție și nu știi dacă celălalt îl va urma, mormăi el strâmbându-se. Dar n-ar vrea să te deranjez, Coffee, mi se pare că ești grăbită.

   - Eu? Deloc, am tot timpul. De fapt, treceam din întâmplare pe aici și te-am zărit de sus. Aveam impresia că ai probleme, spuse ea cu un aer nevinovat.

   - Da, da, înțeleg... Ai de ce să te bucuri! Căci te bucuri, Coffee Dugan, nu-i așa? La ce te aștepți din partea mea? La o frumoasă ciocnire cu bradul acela de jos? Așa cum mă aflu în momentul acesta, într-acolo mă îndrept. Sau, mai curând, așa au hotărât schiurile mele fără să-mi ceară părerea.

   Coffee izbucni în râs. Vederea lui Dodge în această poziție caraghioasă o încânta. Grea lovitură pentru amorul propriu. Și o mică revanșă pentru Coffee, în sfârșit. Își aruncă pe spate masa bogată a părului ei blond, și-i propuse, cu ochii strălucitori:

   - Ai nevoie de ajutorul meu, Dodge?

   În timp ce râdea, îl urmărea cu atenție. Bărbatul acesta plin de aroganță va accepta oare să fie dirijat de o femeie? Dacă da, va fi spre meritul lui.

   - De ce nu? În situația în care mă aflu, am depășit stadiul ridicolului, răspunse el pe un ton resemnat. În cazul acesta, ce să fac cu lemnul acesta curbat care vrea s-o ia neapărat la dreapta? Dacă mai continuă, voi fi rupt în două. Repede, doamnă profesoară, vă aștept îndrumările. Nu mai pot rezista mult în poziția aceasta.

   - Mută-ți greutatea corpului în partea opusă... așa.. perfect. Bun, îți propun să urmezi linia de creastă, puțin mai sus. Este mai bine să începi pe teren plat.

   - Îți atrag atenția că sunt foarte bun la coborâre.

   - Te cred. Dar tehnica schiului fond este foarte diferită.

   - Bine, bine, să mergem pe teren plat, de acord. Oricum, se pare că n-am de ales.

   - Într-adevăr! La drum, anunță Coffee cu voce hotărâtă.

   - Da, doamnă profesoară.

   Dodge se dovedi un elev foarte dotat. Avea un bun echilibru și o forță fizică remarcabilă, ceea ce ușura lucrurile.

   După o oră sau două, stăpânea deja mersul pe teren plat, trecea peste ridicături, ca și slalomul printre brazii plini de zăpadă.

   Coffee îl dusese intenționat departe de oraș, spre White Mountains. Era un loc în afara pârtiilor obișnuite, care îi plăcea pentru solitudinea și liniștea lui. Căldura îi obligase să-și scoată hanoracele, pe care le legaseră în jurul taliei.

   Când ajunseră în vârful unei mici coline, Coffee propuse o pauză pentru a-și potoli setea. După ce a băut, îi întinse plosca cu apă lui Dodge, care o luă grăbit. Bău cu înghițituri mari, cu capul dat pe spate.

   Coffee îi admiră profilul perfect, părul negru și strălucitor, genele lungi. Doamne, cât de frumos era! Avea un soi de frumusețe sălbatică ce-i lua ochii.

   Haide, fără nebunii, își zise ea. Fără gânduri deplasate. Existau sute de bărbați frumoși și atrăgători. Dar nu există decât un Dodge, acest amestec ciudat de forță și blândețe, de sensibilitate și asprime. Singurul bărbat care-i făcea inima să bată grăbit când întâlnea privirea ochilor negri.

   Speriată de turnura pe care o luau lucrurile și gândurile, Coffee propuse imediat să pornească din nou la drum.

   Pârtia era mai largă acum și înaintau unul lângă altul.

   Coffee simțea privirea intensă și arzătoare a lui Dodge fixată asupra ei. Mări viteza, dar el o urmă fără dificultate.

   Coffee își închise în mod discret nasturii din partea de sus a puloverului. Nu se punea problema să-l provoace. Căci ea nu răspundea de propriile ei reacții...

   - În ce stadiu ai ajuns cu cercetările? întrebă ea pentru a întrerupe tăcerea care devenise apăsătoare.

   - Avansez. Sunt în curs de analizare a diferitelor strategii de joc ale lui Richard și recitesc biografia lui Karpov și Tischer. Trebuie îndeosebi să închei examinarea albumelor de fotografii pe care mi le-a dat Maureen și să-ți pun alte întrebări.

   Și după aceea ce se va întâmpla? Va pleca, ducându-și manuscrisul sub braț. Iar Coffee va rămâne aici, cu sentimentul singurătății mai profund decât înainte.

   Ideea plecării lui o îngrozea. Ce gol va fi aici după plecarea lui! Și-ar fi putut imagina că va putea ocupa un loc atât de mare în viața ei?

   Coffee își dădu seama că avea nevoie să iubească un bărbat și să fie iubită. Sigur, îi avea pe Jeffie și pe Maureen, dar nu era același lucru. Dragostea, pasiunea, îi lipseau. Și de când nu mai simțise plăcere fizică? De când nu mai dormise în brațele unui bărbat? Trecuse atât de mult timp....

   Dodge nu părea indiferent față de ea. Dar ce voia el? O aventură bazată pe dorință și indiferență? Da, o aventură efemeră și fără viitor, Coffee nu-și făcea iluzii. Dacă îi ceda, suferința ei va fi și mai mare. Simți că-l urăște pentru că-i distrusese liniștea pe care și-o căpătase atât de greu după moartea lui Richard. Când Dodge va părăsi Jackson-ul, va lăsa în urma lui o femeie nemulțumită. Și un copil frustrat de a nu-și putea da frâu liber pasiunii pentru șah. Își dădea oare seama cât de rău le făcuse?

   Coffee aruncă o privire în direcția lui și îi văzu chipul liniștit, cu veșnicul lui zâmbet amuzat în colțul buzelor.

   Indignată, acceleră și mai mult. Oh nu, el nu se temea de nimic, nu se gândea decât la el. Trebuia să termine cu Dodge Phillips, și încă repede. Cu cât va pleca mai repede, cu atât va suferi mai puțin.

   - Ei bine, pune-mi întrebările acelea, îi aruncă ea cu o voce tăioasă. Altfel nu mai terminăm.

   - Acum, adevărat?

   - De ce? Te supără?

   - Când mă duci într-un ritm infernal și când sunt în pragul infarctului?

   - Nu exagera.

   El își puse brusc mâna pe brațul ei, obligând-o să se oprească, apoi o privi adânc în ochi.

   - De acord. Dacă ești dispusă să vorbești, eu sunt gata să te ascult. Prima întrebare: de ce Richard a abandonat șahul după ce a câștigat titlul de campion mondial? întrebă el fără nicio introducere.

   Coffee, care nu se așteptase la acest atac, se simți cuprinsă de groază. Întrebarea era brutală și ea păli. Ce să-i răspundă? Cum să scape de strânsoarea lui de fier? Imposibil. Mâna lui Dodge o strângea și ea avu impresia că este prinsă în cursă, asemenea unui animal hăituit.

   - Eu.... nu știu, bâigui ea, descumpănită.

   - Coffee, te rog...

   - Îți jur că nu știu nimic! strigă ea, scoasă din minți. Nu voia să vorbească despre asta.

   - Aveați probleme, pe vremea aceea?

   - Oh, da, aveam! Vei scrie și despre asta în cartea ta? Necazurile conjugale ale lui Richard Dugan! Un frumos titlu de capitol, ademenitor!

   - Încerc numai să înțeleg, Coffee...

   Ea își întoarse capul, cu ochii plini de lacrimi. Dacă ar ști el...

   Și atunci amintirile ei reveniră, neîndurătoare, limpezi, ca și cum totul se întâmplase ieri....

   Când Richard se întorsese de la Berlin, Coffee înțelesese imediat că era ceva grav.

   Era mai închis ca de obicei și refuza orice discuție cu ea, preferând să-și petreacă zilele în munți. Și de când aștepta ea această întoarcere? De ani de zile. Richard era campion mondial, își atinsese scopul și acum va rămâne lângă ea. Oh, câte lucruri se deterioraseră între timp, dar Coffee voia să pornească din nou de la zero, se reînsuflețească dragostea lor stinsă.

   Richard nu voia. Sau nu mai putea. Nu mai era bărbat pe care-l cunoscuse și-l iubise odinioară. Ce indiferență, ce răceală! Pasiunea șahului le omorâse pe toate celelalte?

   Zilele treceau, cumplite, înghețate, într-o tăcere apăsătoare. Își jucau o penibilă comedie, cu cuvinte căutate și gesturi moderate. De câte ori se stăpânise ea să nu urle, pentru a rupe acest status quo mai groaznic decât certurile?

   Dar Coffee se controla, aștepta, spera. Până în dimineața aceea fatală...

   Cu o mișcare bruscă, tânăra femeie se smulse din mâna lui Dodge și porni la drum. Cum să-și alunge imaginile acelea din minte? Cum să scape de puterea lor bolnăvicioasă?

   În dimineața aceea, Richard părea să iasă pentru prima dată din indiferența lui. Își petrecuse noaptea închis în biroul lui, refuzând să vorbească. Atunci când Coffee îl văzuse la intrare, echipat complet, cu rucsacul în spate, se repezi spre el.

   Nu, nu va pleca fără un cuvânt. Trebuia să accepte să stea în fața ei, soția lui. Îl apucase de umeri, strigase, plânsese.

   Richard o desprinsese cu blândețe.

   - S-a terminat, Coffee, s-a terminat, șoptise el.

   Apoi plecase, fără să mai adauge nimic.

   Ce se terminase? Dragostea lor? Viața lor în comun? Suferința? Ar fi trebuit să-l ajungă din urmă și să-l întrebe. Dar ea nu se mișcase. Urmărise minute întregi silueta lui Richard care se îndepărta pe schiurile lui cu mișcări largi și suple. Și când dispăruse în depărtare, continuase să privească brazii acoperiți de o zăpadă scânteietoare, cerul de un albastru intens, soarele strălucitor.

   „Câtă frumusețe”, gândise ea.

   O cuprinsese o liniște ciudată. De ce acest sentiment semăna atât de mult cu o ușurare? Îi era imposibil să-și explice. Și tot imposibil îi era să înțeleagă. Chipul lui Richard nu-i dezvăluise nici unul din secretele lui.

   „S-a terminat.”

   Fraza îi umbla prin minte fără încetare, fără să-i găsească sensul adevărat. Richard îi datora niște explicații. Când va reveni, îl va întreba. Și de data asta vor merge până la capăt.

   Dar Richard nu mai revenise niciodată.

   La două zile după plecarea lui izbucnise viscolul și nicio echipă nu se putuse aventura pe Muntele Washington. După aceea, Maureen găsise scrisoare lui Richard. Atunci, Coffee înțelesese în sfârșit semnificația ultimelor lui cuvinte.

   Richard plecase spre moarte în mod deliberat și lucid. Când spusese „s-a terminat”, el vorbise despre vața lui. De ce oare nu ghicise? De ce?

   Din ziua aceea, sentimentul vinovăției n-o mai părăsise. Căci dacă l-ar fi iubit pe Richard, l-ar fi oprit și l-ar fi salvat. Dar ea nu se mișcase. Privise neclintită, turbată de furie, cum soțul ei se îndreaptă spre moarte...

   - Coffee, oprește-te. Ești nebună!

   Un chip bronzat cu ochii negri se suprapuse deodată peste cel al lui Richard. Dodge! Uitase de el.

   Departe de a încetini, Coffee acceleră și mai mult mersul, cu capul plecat. Să-l înfrunte acum? Niciodată! Să se descurce singur!

   Tânăra femeie schimbă brusc direcția spre dreapta, pe lângă pantă, pentru a ajunge puțin mai jos, la pârtia care ducea la Owe Brook. Nu avea decât un gând: să scape de Dodge, de Richard, de amintirile ei. Își luă elan cu o apăsare viguroasă asupra bețelor și se avântă pe pârtie.

   - Coffee!

   Strigăt de mânie? Sau de disperare?

   Coffee se opri, se întoarse și strigă:

   - Dodge, nu!

   Prea târziu! El vrusese s-o urmeze, în pofida zăpezii proaspete. Înclinația pantei era prea mare, iar zăpada prea afânată. În plină viteză, Dodge își pierduse echilibrul la trecerea peste o ridicătură a terenului. El zbură prin aer, căzu și se rostogoli până în josul pantei, înainte de a se izbi de un pom.

   Înnebunită de teamă, Coffee se repezi spre el.

   Era întins pe spate, cu ochii închiși, cu chipul presărat cu particule de zăpadă, foarte palid.

   Coffee îi atinse ușor obrajii cu o mână tremurândă, pleoapele închise, buzele, în timp ce se simțea sfâșiată de o suferință groaznică. Figura aceasta cu trăsături încremenite îi amintea de alta. De cea a lui Richard. Richard mort, găsit acolo sus, pe Muntele Washington, pe culmea unuia dintre piscurile cele mai înalte. Vrusese, desigur, să se cațere până pe creastă ca să moară.

   O străbătu un fior de groază. Nu, povestea nu se va repeta! Era imposibil.

   - Dodge, Dodge, te rog, îl imploră ea.

   Îl privea cu disperare, îngenuncheată lângă el. Strecurându-și mâna sub hanoracul lui, îi simți bătăile inimii. Trăia! Dar dacă rămânea leșinat prea mult timp... Coffee refuza să se gândească mai departe.

   Trebuia să acționeze. Dar ce să facă? Era singură și nu trecea nimeni prin locul acela îndepărtat de pârtiile de schi. Dacă se ducea să caute ajutor, va fi probabil prea târziu. Și...

   - Oh!

   Palma lui Dodge se închise peste a ei și o făcu să tresară. El deschise ochii, zâmbi, îi strânse degetele.

   - Te pregăteai să-mi faci respirație gură la gură?

   - Dodge! Exagerezi! Mi-a fost teamă!

   - Teamă... de ce? Grație acestui brad, ai fi putut scăpa de mine!

   - Încetează să mai spui prostii!

   - În orice caz, erai hotărâtă să mă părăsești și să mă lași să mor de frig.

   - Taci, Dodge, nu... nu rosti cuvintele astea, șopti ea, pălind brusc.

   Cu vârful degetului, el îi atinse obrazul, cu un aer grav.

   - Coffee, ce s-a întâmplat?

   - Nimic, eu... mi-a fost teamă.

   - Pentru mine?

   Clătinând din cap, ea refuză să răspundă. El se ridică sprinten și vru să o tragă mai aproape, dar ea se opuse.

   - Nu, Dodge, nu.

   - De ce spui mereu „nu”? întrebă el așezându-se, cu spatele rezemat de pom. Uneori este atât de bine să spui „da”. Încearcă, Coffee. Cel puțin o dată.

   Cu ochii pierduți în ai lui, ea lupta din toate puterile împotriva dorinței de a ceda. Să se refugieze la pieptul lui, să-i simtă buzele pe ale ei, mâinile mângâindu-i spatele. Ce tentație! Să spună „da” vieții, dorinței, plăcerii... Trecuse atât de mult timp de când se închisese într-un „nu” dureros și într-o așteptare fără speranță.

   Acum, ea avea nevoie de bărbatul acesta, de tandrețea pe care i-o oferea, de brațul lui în jurul corpului său, de gura lui peste a ei.

   Uitând de toate, Coffee închise ochii în timp ce Dodge punea stăpânire cu pasiune pe buzele ei. O cuprinse o amețeală și i se păru că totul se clatină. Mâinile lui Dodge, care se strecurau pe sub puloverul ei erau atât de blânde și în același timp atât de fierbinți. Ce plăcere să se supună gurii lui.

   - Dodge, șopti ea tremurând.

   El zâmbi înfundându-și degetele în părul ei blond și punând din nou cu ardoare stăpânire pe buzele ei. Coffee se lăsă antrenată într-un vârtej de senzații minunate.

   „Încă un sărut, unul singur, și-l va opri”, își spuse ea.

   Dar sărutările se succedau unele peste altele și ea era incapabilă să se smulgă din îmbrățișarea lui.

   Deodată, un gând îngrozitor îi trecu prin minte. Astăzi o săruta, dar mâine? Curând, Dodge va pleca, în timp ce ea va rămâne la Jackson. Și mai singură decât înainte.

   La această idee, îngheță de teamă. Cum va înfrunta ea singurătatea? Dodge deschisese o breșă în echilibrul ei, dezvăluindu-i vulnerabilitatea. După plecarea lui, nimic nu va mai fi la fel.

   Trebuia să se oprească înainte de a fi prea târziu. Altfel, cine știe dacă-și va mai reveni după această nouă durere.

   - Oprește-te, Dodge, oprește-te, șopti ea îndepărtându-se.

   - De ce?

   - Pentru că este o nebunie.

   - O nebunie? Dar este fără îndoială primul lucru rațional pe care-l facem.

   Un zâmbet tandru îi lumină chipul în timp ce el mângâia cu vârful degetelor buzele lui Coffee.

   - Nu ești de părerea mea? întrebă el. Nu este mai plăcut decât se ne confruntăm tot timpul?

   Ea lupta din toate puterile împotriva lui. Ghicise bine, era diabolic! Și mai periculos decât credea.

   - Da, dar... dar nu mai este mult până se înserează, Dodge, și avem un lung drum de făcut.

   Trebuia să fie tare. Cu o mișcare hotărâtă, Coffee se desprinse și se ridică. El o imită strâmbându-se nemulțumit, scuturându-și zăpada de pe haine înainte de a-și pune schiurile.

   - Este adevărat. Pe deasupra, am o întâlnire la ora 6. Cu o oarecare Coffee Dugan.

   Dumnezeule, uitase! Stabiliseră să se întâlnească pentru a doua întrevedere. Coffee intră în panică. Singură cu el? Dar asta însemna să-și grăbească pieirea. Nu i-ar fi putut rezista.

   - Nu se poate. Acum nu se mai poate, Dodge.

   - Mă îndoiesc.

   - Nu pot, înțelege-mă.

   - Nu poți sau nu vrei?

   Vocea lui era aspră, tăioasă.
   De ce, dintr-o ată, această mânie? Pentru că-l respingea, desigur! Lui Dodge nu-i plăcea să piardă. Căci toate astea nu erau decât un joc, un joc fermecător, dar crud. Ce naivitate să-și închipuie că Dodge putea simți pentru ea altceva decât atracție fizică. În afară de asta, poate încerca să o seducă pentru a-și atinge mai bine scopul. La gândul acesta i se strânse inima. Ce proastă era! Să cadă într-o capcană foarte grosolană!

   Coffee porni la drum fără să-i răspundă. Ajunseră la cabana lui Dodge într-o tăcere apăsătoare. Acesta își scoase schiurile, le rezemă de perete și se întoarse spre ea.

   - Atunci? Chiar nu vrei să intri? o întrebă el.

   Ea clătină încet din cap.
   O licărire trecu prin ochii lui negri, și reluă:

   - Nici chiar cu însoțitor?

   - Nu înțeleg.

   El îi arătă cu bărbia niște schiuri de copil, puțin mai departe.

   Jeffie! Era deci înăuntru, așezat în fața calculatorului, jucând șah?

   - Dodge, ai încuiat cabana?

   - Nu...

   - Când pleci? îl întrebă ea cu răceală.

   - Nu aștepți decât asta, nu-i așa?

   Suferind îngrozitor, Coffee rămase tăcută. Ar fi dorit să-i strige că nu, să-i spună că avea nevoie de el, că fără el viața ei va fi goală, lipsită de sens... Dar tăcu: Dodge Phillips era dușmanul ei.

   - Nu răspunzi, îi arunc el cu un mic surâs amar. Nu are nicio importanță, mă așteptam, oricum. Voi părăsi Jackson îndată ce voi găsi răspunsul la o problemă fundamentală. Nu înainte, te previn. Așadar, dacă vrei să-mi grăbești plecarea, ar fi bine să fii cooperantă, Coffee.

   Privirea lui aspră îi făcu rău dar ea rezistă. Înainte de orice, trebuia să-l salveze pe Jeffie din ghearele acestui bărbat. Din păcate, ea va trebui să sufere.

   - Vin, declară ea cu un aer sfidător.

CAPITOLUL X

    Spectacolul pe care-l văzu Coffee pe fereastra cabanei o țintui locului: Jeffie era aplecat asupra tablei de șah a lui Dodge, cu un aer concentrat, cu fruntea încrețită de efortul pe care-l făcea pentru a gândi. Deodată, el scoase o exclamație de triumf și avansă un pion.

   Coffee citi pe buzele lui cuvintele „șah mat”. Iată, ce era mai rău se întâmplase.

   - Presupun că ești mulțumit! îi azvârli furioasă lui Dodge.

   - Într-un anumit fel, da. Văd un copil care se dedică unui joc și mai văd că este fericit. De ce să-l condamn? Și de ce ți-e atât de teamă?

   - Nu vei înțelege niciodată.

   - Nu, dacă nu-mi explici.

   - Nu vreau ca jocul ăsta să devină pentru el o obsesie.

   - Va deveni, dacă-l împiedici să joace. Fructul interzis, Coffee, este tot ce poate fi mai ademenitor.

   Îngrijorată, își aruncă părul blond pe spate și se apropie de pervazul ferestrei.

   - Privește-l, este atât de absorbit încât nici nu ne vede. Este... este inuman!

   - Nu, Jeff este doar un băiat care posedă o extraordinară putere de concentrare. El și-o poate exercita și asupra altui lucru decât șahul. Totul este o problemă de disciplină și educație. Coffee, ai încredere în mine, măcar o dată, te rog.

   O cuprinse cu brațele și o sărută ușor pe obraz înainte de a relua:

   - Am putea, de exemplu, să ne petrecem seara împreună, toți trei. Cinăm aici, la mine, apoi mergem la cinema la North Conway și-l aducem înapoi pe Jeffie la Owe Brook, nu foarte târziu. Ce spui?

   Cu inima bătând cu putere, Coffee se lăsă în voia lui Dodge. Era atât de simplu și de minunat! Puteau petrece momente tihnite, ca o... familie. La gândul acesta, hotărârea îi slăbi. Și gura lui Dodge atingându-i ușor buzele n-o ajută să-și revină. În brațele lui, Coffee nu mai avea voință, doar dorința de a fi fericită.

   - De acord, poate că ai dreptate, șopti ea zâmbind.

   El o sărută cu pasiune înainte s-o conducă înăuntru.

   Complet amețită, Coffee pătrunse în salon și își scoase mănușile. În ciuda zgomotului făcut de ușă, Jeffie nu se întoarse. Și teama ei reveni, mai puternică decât înainte. Și dacă Dodge se înșela? Dar cum putea să știe? Minutele care vor urma vor fi decisive, era conștientă de asta.

   Dodge traversă încăperea, îndreptându-se spre Jeffie. Cu mâna pe umărul băiatului, privi jocul o clipă și apoi începu să vorbească.

   - Spune-mi, Jeff, ce-ai spune dacă am merge la cinema în seara asta?

   - Așteaptă, Dodge, așteaptă, mă gândesc. Vezi regele ăsta? Tu unde l-ai pune?

   - Te-am întrebat ceva, Jeff.

   - Răspunde-mi, unde ai muta regele?

   - Nu știu, în momentul acesta nu joc șah.

   - Dar este important! exclamă Jeffie nemulțumit.

   - Da, dar nu esențial.

   Jeffie se adânc din nou în studierea tavlei de șah, răsucindu-și nervos o șuviță de păr.

   Oh, cât de bine cunoștea ea gestul acesta! Richard avea și el acest reflex când era în dificultate. Nu-și putu stăpâni tremurul. Dodge era pe cale să piardă.

   - Jeff, îți propun ceva, reluă acesta din urmă. Îți păstrezi partida în memoria calculatorului și o vei relua mai târziu. Mama ta este aici și avem planuri pentru diseară.

   - Nu, nu-mi pasă de planurile voastre. Vreau să termin partida.

   - Jeff, există un moment în care trebuie să știi să te oprești. Mai ales când te afli în impas.

   - Imediat, trebuie să găsesc o soluție...

   - Uneori, soluțiile vin singure când lași să treacă timp.

   Jeffie își ridică pentru prima oară privirea de la jocul de șah, cu o expresie surprinsă pe față.

   - Crezi?

   - Sunt sigur. Este mult timp de când jos, prietene, de mai mult timp decât tine. Haide, trebuie să facem focul, altfel înghețăm aici.

   - Bine, mă duc. Îmi păstrezi jocul, nu-i așa?

   - Nicio problemă. Îl vei regăsi mâine.

   Ascultător, Jeffie se duse repede la mama sa, o sărută apoi fugi afară să caute lemne. Dodge se apropie de Coffee și-i deschise fermoarul hanoracului.

   - Vezi? Este de ajuns să asociezi autoritatea cu convingerea ș...

   - Nu! Ajunge, i-o reteză ea, desprinzându-se de lângă el.

   Îl privea cu ochii strălucitori. Autoritate! Convingere! Își închipuia că se va lupta în fiecare zi cu Jeffie împotriva acestui joc blestemat? Nici vorbă! Era învinsă dinainte. Singurul lucru încă posibil era să curme totul imediat.

   Să vadă expresia aceea pe chipul lui Jeffie, privirea goală, gesturile nervoase? Nu! Richard îi impusese toate astea ani de zile și ea acceptase. Pentru a ajunge la ce? La o catastrofă. Astăzi, nu va mai face niciun fel de compromis și nu va permite ca șahul să-i răpească fiul.

   - Coffee, ce-i cu tine?

   - Noi plecăm, Jeffie și cu mine. Nu suport această comedie.

   Oboseala să fi fost de vină? Enervarea? Emoțiile după-amiezii? Coffee simți lacrimile înțepându-i pleoapele. Trebuia cu orice preț să fugă de aici cât mai repede. Să plângă în fața lui Dodge ar fi însemnat cea mai mare umilință!

   - Lasă-mă, nu mă mai întreba nimic, Dodge. Îți repet: ajunge!

   În clipa aceea, intră Jeffie cu brațele încărcate de lemne.

   - Dodge, dacă plasezi regele negru la B3 și turnul la A5, există o posibilitate de salvare.

   Aceasta a fost picătura care a umplut paharul!

   Așadar, Jeffie avea totul în cap: tabla de șah, careurile, cifrele, mișcările. Răul era mai adânc decât crezuse. Își eliberă cu mișcări iuți fiul de povara lui și-i puse hanoracul.

   - Vino, Jeffie, plecăm.

   - Dar, mamă, cinematograful....

   - Altă dată. Trebuie să mergem acasă.

   Luându-l cu fermitate de mână, se îndreptă spre ușă.

   Dodge, care nu se mișcase, zise cu o voce indiferentă:

   - Coffee, ne întâlnim din nou mâine pe pârtia de la Ellias River ca să schiem, de acord?

   - Nu cred că voi avea timp de...

   - Încearcă totuși. Te voi aștepta acolo după-amiază.

   - Nu.

   - Eu voi veni, interveni Jeffie pe un ton vesel.

   - Dragul meu, mâine trebuie să rămâi cu Gitta, este ziua liberă a lui Anke.

   Doamne, cum să țină piept în toate părțile? Coffee era la capătul puterilor.

   Înfundă cu bruschețe căciulița pe capul lui Jeffie și-l târî afară. Să fugă, departe de bărbatul acesta...

   Coffe zbura pe pârtie ca o săgeată. Schiurile ei scârțâiau pe zăpada înghețată și vântul îi biciuia obrajii.

   De obicei, mersul pe schiuri îi liniștea nervii. Dar astăzi, ar fi putut parcurge zeci de kilometri și n-ar fi reușit să-și învingă furia. Nu după ceea ce se întâmplase...

   Ce făceau Dodge și Anke atunci când Peter îi văzuse în cafeneaua lui Wilcat, la Jackson?

   Dodge și Anke. Ce se petrecea între ei? De ce Anke părea să se teamă de Dodge? Și bietul Peter, cât trebuia să sufere! Era în mod evident îndrăgostit nebunește de tânăra nemțoaică și vedea în Dodge un rival. La rândul ei, Coffee simțise că i se taie picioarele când îi văzuse urcându-se în Porsche.

   Cu toate astea, un alt sentiment îi risipise repede gelozia. Temerile ei se dovediseră întemeiate: nimic nu-l oprea pe Jeffie în dorința lui de a juca șah. Fusese un miracol că se dusese astăzi la poștă!

   Simțea în buzunar greutatea monedei pe care Jeffie o înmânase factorului pentru a plăti cheltuielile de înscriere la un concurs de șah. Din fericire, suma era insuficientă și funcționarul îi restituise, râzând, totul lui Coffee. Dar ea nu râdea.

   Un turneu! Cum îi venise ideea asta? Revistele de șah răspândite peste tot la Dodge, desigur! Trebuie să le fi citit pe nerăsuflate! Dar să-și trimită înscrierea fără să-i spună măcar? Era prima dată când Jeffie îi ascundea ceva. Și asta din cauza lui Dodge Phillips. Dar Coffee nu se va lăsa, se va lupta cu el până la capăt.

   Când Dodge o văzu intrând în cabană, zâmbi încântat și se ridică imediat de la masa de lucru.

   - Coffee! Ți-ai schimbat părerea și ai venit să schiezi cu mine? Buletinul meteorologic nu-i prea grozav: se anunță o furtună de zăpadă.

   În vocea lui era o intonație de o asemenea sinceritate încât Coffee șovăi, brusc nehotărâtă. Îi reveniră în memorie sărutările din ajun. Într-o secundă, va distruge tot, absolut tot. Dacă cel puțin ar fi fost respingători, distant, rece. Dar nu era așa, Dodge îi zâmbea, fericit s-o vadă, cu o lumină caldă în ochi și cu brațele întinse, gata s-o strângă la piept.

   - Am venit pentru un alt motiv, Dodge, zise ea.

   - Pentru ce s-a întâmplat aseară?

   - Nu. Poftim, citește!

   Aruncă pe masă scrisoarea lui Jeffie, pe care Dodge o parcurse rapid.

   - N-am știut nimic, Coffee, ți-o jur!

   - Îmi este indiferent! Pleacă, Dodge, pleacă repede, înainte de a provoca mai multe necazuri. Nu mai vreau să te văd.

   La aceste cuvinte, el păli și chipul i se înăspri.

   - Nu voi pleca înainte de a primi răspuns la întrebarea pe care ți-am pus-o, ripostă el.

   - De ce a abandonat Richard șahul, iată ce vrei să știi. Tot ceea ce te interesează este cartea ta. Ei bine... sunt de acord. Îți propun un târg, pentru că în mod evident, în felul acesta te comporți: nimic gratuit, nu-i așa? Îți răspund și părăsești imediat Jackson. Îți convine?

   - Vrei într-adevăr să plec?

   - Da.

   Acest „da” îi făcu rău, cumplit de rău, și Coffee avu impresia că se frânge ceva în ea.

   - Perfect, te ascult, reluă Dodge glacial.

   Figura lui căpătase o expresie indiferentă, care sfâșie inima lui Coffee.

   Clătinându-se, se așeză pe canapea și, cu ochii în podea, îi povesti sfârșitul lui Richard, plecarea lui, moartea pe care o căutase în mod deliberat.

   - Șahul l-a ucis, concluzionă ea cu o voce răgușită. Nu mai avea nimic de câștigat, era la apogeu și viața nu-l mai interesa. Înțelegi acum de ce nu vreau ca Jeffie să-i calce pe urme?

   - Cum poți fi atât de sigură că este vorba de sinucidere?

   - Richard a lăsat o scrisoare.

   - Ai citit-o?

   - Nu. N-a vrut Maureen. Mi-a spus... că sufeream deja și așa, că era inutil, zadarnic... nu mai știu. Oricum, nu aveam curajul.

   Istovită de mărturisirea ei, Coffee își sprijini capul de speteaza canapelei. Simți mâna lui Dodge pe obrazul ei, dar nu avu puterea să-l respingă.

   - Și te consideră răspunzătoare de moartea lui, nu-i așa? întrebă el foarte încet.

   - Într-un fel, da.

   - Unde este scrisoarea aceea?

   Coffee ridică pleoapele și întâlni privirea lui. Ce aștepta de la el? Compasiune? Dragoste? Proastă mai era! Dodge Phillips nu voia decât un singur lucru: informații despre viața lui Richard, documente, amănunte senzaționale.

   Dezgustată, întoarse capul.

   - Nu știu. Maureen a distrus-o, sigur.

   - Înțeleg.

   - Acum că știi totul, pleacă, Dodge. Am încheiat un târg.

   - Da, dar...

   - Nu mai există niciun dar! exclamă ea ridicându-se. Încearcă cel puțin să-ți respecți promisiunile.

   - Vrei să mă vezi pe drumuri în plin viscol? Privește pe fereastră.

   Ea se întoarse și văzu goana fulgilor mari de zăpadă.

   - Atunci, mâine, Dodge?

   - De acord. Te conduc acasă.

   - Nu, este inutil, am schiurile...

   - Te conduc cu mașina, i-o reteză el autoritar. Nici nu se pune problema să schiezi pe timpul ăsta.

   Când sosiră la pensiune, Dodge aruncă o privire mașinilor din parcare. Oaspeții din weekend reveniseră mai devreme pentru a evita să fie prinși de furtună.

   - Unde este mașina lui Anke? Nu s-a întors încă? se interesă Dodge.

   - Nu sunt la curent cu programul ei.

   Interesul lui Dodge pentru Anke nu trezea nimic în ea. Nici măcar acea neplăcută înțepătură de gelozie. La ce bun? Totul se sfârșise.

   Coffee atinsese pragul disperării când totul îi venise indiferent. Descurajată, coborî din mașină și-și luă schiurile cu un gest mecanic. Sărutul lui Dodge depus pe obrazul ei a fost șters foarte repede de un fulg înghețat. Rămase un timp în picioare, privind cum se îndepărtează mașina și apoi dispare.

   Se îndreptă cu pași grei spre intrarea în pensiune. Nu-i fusese niciodată atât de frig.

   Pretextând o migrenă, Coffee scăpă de întrebările lui Maureen și se refugie în bucătărie pentru a pregăti ceaiul. Primii clienți erau deja acolo, instalați în salon. În starea în care se afla, cel mai bine era să fie copleșită de treburi!

   Tocmai umplea al treilea ceainic când Jeffie năvăli în încăpere, cu obrajii roșii și părul blond plin de zăpadă.

   - Bună, mamă! Avem ciocolată? Mi-e o foame!

   Avea un aer atât de vesel încât Coffee șovăi. Cum să-l mustre pentru purtarea lui? N-o lăsa inima. Totuși, nu trebuia să lase lucrurile așa: Jeffie trebuia să fie sincer și cinstit. Așa că scoase scrisoarea din buzunar.

   - Mi-au dat asta de la poștă, Jeffie. Nu era timbrată corespunzător.

   El păli și încruntă sprâncenele, necăjit, în timp ce gura i se strângea.

   - De ce nu mi-ai spus, Jeffie?

   - Tu n-ai fi vrut.

   - Dar până la urmă aș fi aflat. Ascultă-mă, Jeffie: tu nu poți participa la turneul acesta. Din mai multe motive, adăugă ea luându-l de umeri. Între altele, pentru că Bostonul este prea departe.

   - Mă va duce Dodge, ripostă Jeffie, ridicându-și sfidător bărbia. El nu este ca tine, lui îi place șahul.

   Uimită, Coffe îl privi o clipă. Ce devenise fiul ei atât de afectuos și iubitor? Un răzvrătit care nu ezita s-o mntă și s-o înfrunte.

   Se simți cuprinsă de o mânie rece. Nu împotriva lui Jeffie, ci a lui Dodge. Ah, putea fi mândru de el!

   După ce respiră adânc, Coffee se hotărî să-i spună adevărul lui Jeffie.

   - Jeffie, nu va fi posibil: Dodge pleacă.

   - Ce?!

   - Trebuie să plece.

   - Dar nu se poate, mi-a promis că rămâne! Nu, nu vreau!

   - Dragul meu, Dodge n-a venit decât pentru o perioadă limitată și...

   Cu obrajii plini de lacrimi, Jeffie se smulse din mâinile ei și fugi din bucătărie.

   Coffee lăsă să-i cadă brațele, descurajată. La ce bun să se ducă după el? Se va ridica din nou împotriva ei. Cel mai bine era să aștepte să se liniștească.

   Zgomote de voci venind din hol o scoaseră din gândurile ei. Clienți! Și Anke care tot nu se întorsese!

   Coffee se grăbi să meargă în întâmpinarea lor. Cu Maureen în continuare în pat, weekend-ul se anunța dificil. Mai cu seamă dacă oaspeții vor sosi vineri după-amiază în loc de sâmbătă, pentru a evita viscolul...

   Abia o oră mai târziu, Coffee era în sfârșit liberă. Porni în căutarea lui Jeffie. Nu era nicăieri. Nici cu Maureen, nici cu Gitta, nici în camera lui. Pe Coffee o cuprinse panica. Ce idee îi trecuse oare prin cap?

   Cobora scările alergând când se deschise ușa de la intrare lăsându-i să intre pe Dodge și Anke.

   - Ce s-a întâmplat, Coffe? întrebă Dodge. Pari neliniștită.

   - Jeffie... a dispărut.

   Fără să adauge nimic, alergă la debaraua în care se țineau schiurile pentru a verifica dacă ale lui Jeffie erau acolo. Cu Dodge pe urmele ei, intră în mica încăpere și răsuci întrerupătorul: schiurile lui Jeffie dispăruseră.

   Palidă, Coffee se întoarse spre Dodge:

   - Trebuie să se fi dus la tine. Ai încuiat cabana?

   - Astăzi, da.

   - Oh, Doamne.

   - Hai să plecăm, Coffee, repede. Mașina mea este aici: drumurile sunt însă practicabile.

   - Îmi iau totuși schiurile.

   Coffee nu spera decât un lucru: să nu fie nevoie să se folosească de ele.

CAPITOLUL XI

   Ce oră putea să fie? Coffee n-avea idee.

   Semiobscuritatea transformase pădurea într-un peisaj sumbru și sinistru. Zăpada cădea acum fără încetare și se pornise un vânt înghețat, azvârlind vârtejuri albe în toate direcțiile. Ochi o ardeau și nu-și mai simțea picioarele. Dar continua să înainteze pe pârtia care mergea de-a lungul lui Ellis River. Alături de ea îl avea pe Dodge, cu fața pe jumătate ascunsă de un fular.

   „Jeffie, Jeffie” se gândea ea apăsând pe bețe, „nu, nu tu!”

   Richard pornise pe drumul acesta pentru a se duce să moară. Și acum, era rândul lui Jeffie. Prâstia asta era blestemată, ca și munțiii aceștia, furtuna, vântul ăsta rece însoțit de zăpadă! În mânia ei, Coffee făcea răspunzătoare o lume întreagă.

   De ce își încuiase Dodge cabana? Dacă ar fi lăsat-o deschisă, Jeffie ar fi intrat și l-ar fi așteptat. Nu, a trebuit Dodge să răsucească cheia în broască. Gest fatal! Și asta din cauza ei și a fricii ei față de șah. Pentru că-l obligase pe Dodge să-i promită că nu-i va oferi lui Jeffie ocazia să joace.

   Doamne, jocul acesta nu-i va lua fiul după ce îi ucisese soțul! Apăsa o fatalitate asupra lor?

   Atunci când Coffee observase urmele schiurilor lui Jeffie care se îndreptau spre Ellis River, ea țipase. Dodge o luase imadiat în brațe.

   - Îl vom găsi, Coffee, ți-o jur, îi spusese el.

   Și acum, urma pârtia de-a lungul lui Ellis River, această pârtie pe care pornise în vis de mii de ori pentru a alerga în ajutorul lui Richard, dar pe care în realitate o evita cu grijă.

   În ajun, Dodge îi dăduse întâlnire aici și Jeffie auzise. Pe urmele lui pornise Jeffie? Pe ale tatălui său mort sau ale bărbatului care era astăzi alături de ea, bărbatul acesta care ajunsese să ocupe unloc atât de mare în viața lor, a amândurora? Poate că nu va afla niciodată răspunsul.

   Orbită de rafalele de zăpadă, Coffee nu văzu copacul culcat aproape de drum, cu rădăcinile ridicate în aer. Dar Dodge zări fularul galben agățat de o ramură.

   - Acolo, Coffee, privește, Jeffie este acolo! urlă el.

   Ghemuit la rădăcina bradului, într-un soi de cavitate, Jeffie era încolăcit ca un bulgăre, asemenea unui mic animal prăpădit. Când îi văzu, zâmbi anemic și murmură cu voce răgușită:

   - Știam că... veți veni.

   Din camera lui Jeffie, de la etajul al treilea, Coffee auzi râsete provenind din salon și oftă adânc. Totul se terminase, Jeffie era teafăr și nevătămat în patul lui, cu un guturai zdravăn, desigur, dar nimic mai mult.

   Din fericire, Peter Bradford primise mesajul ei telefonic. Ce ușurare să-l vadă apărând la volanul unui plug de zăpadă! Aflată încă sub șocul spaimei, Coffee întârzia momentul întâlnirii cu Maureen, Anke, Peter și oaspeții lor care sărbătoreau întoarcerea lui Jeffie, jos, în salon. Mângâind părul fiului ei instalat bine la căldură sub o plapumă groasă de puf, își revenea încetul cu încetul în fire. Cu ochii pe jumătate închiși, picotea, cu mâna în cea a mamei lui.

   - Mamă, unde este Dodge?

   - Sunt aici, Jeffie.

   Cu brațele încărcate cu o tavă, Dodge intră și-i zâmbi lui Jeffie.

   - O ceașcă de ciocolată caldă, Jeff? Ce spui?

   - Da, mulțumesc.

   - Voi adăuga puțin din ceva care-ți va face bine, zise Dodge așezându-se pe marginea patului.

   După ce-i întinse un pahar lui Coffee, turnă câteva picături din al său în ceașca lui Jeffie.

   - Ce este? întrebă copilul.

   - Un excelent întăritor: coniac. Să bem acum pentru întoarcerea lui Jeff... care ne-a produs o spaimă strașnică! Sper să n-o mai faci niciodată, prietene.

   - Este vina ta, bombăni Jeffie cu sprâncenele încruntate. Mama mi-a spus că pleci. Atunci...

   - Știu, știu... Dar mi-am schimbat părerea.

   În timp ce vorbea, își adânci privirea arzătoare în cea a lui Coffee, care înlemni, cu inima bătându-i puternic.

   O asaltară sentimente contradictorii. Nimic nu se schimbase - ura încă tot atât de mult șahul - și cu toate astea, totul era altfel. Îl iubea pe Dodge, forța lui, inteligența lui. Iubea gura lui senzuală, însuflețită mereu de un mic zâmbet ironic, ochii lui negri plini de pasiune și ideea de a-l pierde o îngrozea. Fără el, viața ei nu va mai avea savoare și nici sens.

   În clipa aceea, în timp ce se priveau cu intensitate, înțelese puterea și profunzimea dragostei ei. Nu încercase niciodată asemenea sentimente.

   Când Dodge se ridică și o prinse de mână, ea îl lăsă s-o facă, incapabilă să-i reziste.

   - O iau pe mama ta cu mine un moment, Jeff... dacă n-ai nimic împotrivă.

   - Oh, nu! răspunse băiatul râzând, mândru că i se cerea părerea.

   Brațul lui Dodge cuprinse în mod firesc umerii lui Coffee în timp ce ieșeau din cameră.

   Ar fi fost oare un vis imposibil să-l aibă lângă ea pentru toată viața? Primi, tulburată, sărutul lui Dodge. Lângă inima lui, o simțea pe a ei bătând foarte puternic, foarte repede. Cum să se despartă de el? Ideea asta o chinuia îngrozitor. Totuși, trebuia să pronunțe cuvintele fatidice care-l vor îndepărta de Jeffie și vor înlătura spectrul șahului. Trebuia.

   Cu inima strânsă, Coffee se desprinse de buzele lui și-și plecă privirea.

   - Mi-ai promis, Dodge, șopti ea cu voce abia audibilă. Trebuia să pleci.

   - Da, este adevărat. Mi se întâmplă rareori să nu-mi respect promisiunile, dar de data asta voi face o excepție. Rămân, Coffee.

   - De ce?

   - Pentru că vreau să-mi duc viața cu tine, Coffee.

   O forță cu blândețe să-și ridice capul și-i mângâie obrazul.

   Coffee tremura din tot corpul. Cât de grea și inegală era lupta! Ar fi fost foarte simplu să-l iubească și să se lase iubită, atât de simplu!

   - Dacă nu era decât eu, Dodge, eu...

   - Jeffie? Dar îți dai seama cât de mult îl iubesc și eu? Este un copil formidabil și vreau să mă ocup de el.

   - Da, poate, dar este ceva care ne va despărți întotdeauna, Dodge.

   - Ceva sau... cineva?

   Coffee se clătină și se sprijini de el. La ce bun să revină asupra trecutului?

   - Ți-am mai explicat. Nu mai am nimic de adăugat, murmură ea, obosită.

   - Ești convinsă că Richard s-a sinucis, că șahul este cel care l-a omorât și că tu ai fi putut să-l ajuți, nu-i așa, Coffee?

   - Taci, nu vreau să vorbim despre asta, nu suport.

   - Îți lipsește ultimul element pentru reconstituirea acestui dureros tablou. Vino cu mine.

   - Ce... ce vrei să spui?

   - Urmează-mă.

   O conduse cu autoritate la etajul al doilea și bătu la ușa camerei lui Anke, care deschise imediat. Fără să înțeleagă, se trezi împinsă ușor înăuntru și ușa se închise în urma ei.

   O privi uimită pe Anke care stătea înaintea ei cu o expresie temătoare e față, apoi pe micuța Gitta care dormea liniștită în patul ei.

   - Nu înțeleg, Anke. Ce înseamnă toate astea?

   - Așează-te aici, te rog.

   - Am s-o trezesc pe Gitta.

   - Nu, n-avea grijă, are un somn bun.

   După ce se așeză pe scaun, Anke îi întinse cu gravitate un plic.

   - Trebuie să citești asta, zise ea foarte încet, ca și cum și-ar fi căutat cuvintele. Eu nu voiam să ți-o arăt pentru că mi-era teamă să nu-ți facă rău. Dar Dodge a insistat. A spus că suferi și că această scrisoare ți-ar putea curma suferința.

   - O scrisoare?

   O licărire vagă trecu prin mintea lui Coffee. Într-un mod ciudat, întrezărea sfârșitul durerii ei, ca și cum cineva aprinsese deodată o mică lumină la capătul lungului tunel în care trăia de 3 ani de zile.

   - Este dureros, știu, și o să mă detești, reluă Anke cu un zâmbet trist. Voi regreta prietenia noastră.

   - Oh, nu, Anke! De ce?

   - Citește, apoi... vei vedea.

   Scrisoarea era adresată lui Anke Meier, Sperrstrasse nr. 13, Koln, Germania. Coffee recunoscu imediat scrisul lui Maureen.

   Surprinsă, Coffee o privi pe Anke, devenită foarte palidă, apoi foaia de hârtie care-i tremura între degete. În mod confuz, știa ce o așteaptă, dar dacă ar fi fost întrebată n-ar fi putut explica.

   Desfăcu încet hârtia și citi.

   Dragă domnișoară Meier,

   Cu părere de rău vă aduc la cunoștință că fiul meu, Richard Dugan, a murit. Veți găsi, alăturat, anunțul decesului apărut în ziar.

   De asemenea, trebuie să vă dezvălui o chestiune despre care fiul meu ar fi trebuit să vă informeze el însuși. Richard era căsătorit și tatăl unui băiețel de 4 ani.

   Am găsit scrisoarea dumneavoastră pe biroul meu. Vă rog să mă scuzați că am citit-o, dar împrejurările impuneau această indiscreție. Am aflat că erați însărcinată și că aveați dificultăți financiare...

  

   Coffee ridică ochii de pe scrisoare și privi chipul lui Anke, apoi își îndreptă atenția asupra Gittei, adormită.

   Cum de nu ghicise imediat? Părul acesta blond, moale ca mătasea, ochii aceștia albaștri, nasul drept... Gitta era fiica lui Richard! Jeffie o simțise din instinct.

   Cu un nod în gât, Coffee își reluă lectura.

   ...În consecință, vă trimit un cec. Vă rog să nu încercați să mă vedeți și nici să-mi mulțumiți. Prefer să rămânem două necunoscute.

   Adaug și o scrisoare care vă era adresată și pe care am găsit-o neterminată pe biroul fiului meu. Deși nu-i aprob atitudinea, îi sunt recunoscătoare că se hotărâse să-și ducă viața cu dumneavoastră, punând astfel capăt unei situații care ar fi devenit repede imposibilă pentru soția lui și pentru dumneavoastră înșivă.

   Sperând că veți depăși această încercare și că bebelușul dumneavoastră va fi fericit, vă rog să credeți că sunt extrem de mâhnită.

   Maureen Dugan

   Când Coffee împături scrisoarea, constată uimită că mâinile nu-i tremurau. O liniște ciudată coborâse asupra ei.

   Acum înțelegea limpede. Deprimarea lui Richard la întoarcerea de la Berlin, nervozitatea, tristețea lui. Totul se explica: nu era mânios pe ea, Coffee, ci pe el însuși. În ciuda defectelor lui, Richard era un om drept și integru. Trebuie să se fi detestat că o trăda astfel.

   - Îmi pare rău, Coffee, dar nu știam că Richard este căsătorit, murmură Anke cu o voce tremurătoare. Lucram la hotelul unde fuseseră cazați jucătorii americani. Ne-am întâlnit și mi s-a părut atât de puternic, atât de frumos, de inteligent. Eu... eu credeam că mă iubea.

   Un zâmbet amar rătăcea pe buzele lui Coffee. Când Richard voia ceva, reușea întotdeauna să obțină. Își aminti cum se cunoscuseră, de primele întâlniri, de curtea insistentă pe care i-o făcuse. Da, Richard era foarte, foarte puternic. Îi plăcea să câștige și să obțină victorii pe toate planurile, în șah sau în viață.

   Deși...

   Privi cu mai multă atenție chipul frumos al lui Anke, ochii ei nevinovați, înfățișarea ei plăcută. Și dacă Richard o iubise într-adevăr pe Anke? De data asta, numai dragostea îi călăuzise poate faptele. Oricum ar fi fost, nu avea dreptul să-l judece.

   - Acum iată scrisoarea pe care mi-a scris-o, exact înaintea morții, continuă Anke.

   - Nu, nu vreau s-o citesc. Spune-mi doar... esențialul.

   - El... s-a gândit mult după ce a plecat de la Berlin și regreta că mă părăsise. Îmi vorbea despre dumneata. Îți era foarte atașat, dar... nu era dragoste. Hotărâse să rămână cu mine și să înceapă o nouă viață. Dar mai înainte, voia să-ți mărturisească totul, încercând să nu-ți facă prea mult rău. Iată de ce trebuia să plece în munți, să se gândească, să reflecteze și să caute cuvintele potrivite. Îmi scria că... dacă urci foarte sus pe White Mountains, se poate vedea marea, mai ales când este senin.

   Emoționată de această amintire, Anke se întrerupse, o privi cu dragoste pe Gitta și continuă încet, cu o voce puțin șovăitoare.

   - Și de cealaltă parte a oceanului mă avea pe mine și copilul nostru. Asta îl făcea fericit. Și... asta-i tot, scrisoarea se termină aici.

   Cele două femei se priviră, observând deodată că amândouă plângeau. Dar chipul plin de lacrimi al lui Coffee era luminat de un zâmbet radios.

   Richard nu murise de disperare ci, dimpotrivă, plin de speranță și de dragoste pentru Anke. Fusese un accident, un accident, își repeta ea. Nu o sinucidere. Și nu din vina ei Nici a șahului. Ce greutate enormă îi luase Anke de pe inimă!

   - Anke, dacă ai ști, murmură ea luând mâinile tinerei femei. Oh, sunt tristă, dar în același timp atât de fericită, atât de ușurată... Mulțumesc, îți mulțumesc să mi-ai dezvăluit toate astea!

   - Atunci, nu mă detești? întrebă Anke ștergându-și lacrimile.

   - Oh, nu, te ador, draga mea Anke, ești un înger, și fără tine...

   Incapabilă să continue, atât de răvășită era, Coffee se ridică s-o îmbrățișeze pe tânăra nemțoaică pe care o strânse în brațe gata s-o sufoce. Apoi depuse un sărut ușor pe fruntea Gittei, înainte de a ieși grăbită din cameră.

   Dezorientată, Anke clătină din cap.

   O bucurie intensă cuprinse inima lui Coffee. Liberă, era liberă! Ce cuvânt minunat! Scăpase de remușcările îngrozitoare care o chinuiau de ani de zile. Putea acum să alerge spre Dodge cu conștiința împăcată, să-l iubească și să înceapă să trăiască din nou. Umbra lui Richard nu va mai pluti asupra ei, întunecată și neliniștitoare.

   Dar unde era Dodge? Dodge, bărbatul pe care-l iubea și care o iubea, cel cu care-și va împărți viața de acum înainte.

   Tânăra femeie întoarse capul la dreapta și la stânga pe culoare. Nimeni. Trebuie să se fi dus la Jeffie.

   În clipa aceea, în partea de sus a scării apăru Peter Bradford.

   - Oh, Coffee, iată-te. Spune-mi, ai văzut din întâmplare... dar ce-i cu tine? Plângi?

   - Nu-i nimic, Peter, doar emoția! De altfel, Anke este în aceeași stare. Ar trebui să te duci s-o consolezi.

   - Crezi că va fi bucuroasă să mă vadă? întrebă el, nesigur.

   - Da, da, sunt sigură. Încă ceva: nu mai ai de ce să te temi de un anume Dodge Phillips. Mă voi ocupa eu personal de el.

   - Serios? Faci tu asta pentru mine? făcu Peter râzând.

   - Da, cu multă plăcere.

   În timp ce Peter bătea la ușa lui Anke, Coffee se avântă pe scară spre etajul al treilea. Două brațe o prinseră când ajunse pe palier și întâlni privirea familiară a unor ochi negri arzând de pasiune.

   - Vrei cu adevărat să te ocupi de mine, Coffee? Este adevărat? șopti Dodge foarte aproape de buzele ei.

   - Am această intenție, răspunse ea cuprinzându-i gâtul cu brațele. Și cu cât va fi mai curând, cu atât mai bine!

EPILOG

   Coffee zâmbi văzând spectacolul care-i apăru înaintea ochilor când intră în salon: Jeffie și soțul ei, așezați pe covor în fața șemineului, jucau șah.

   Acum, teama o părăsise. Se obișnuise să-i vadă pe cei doi indieni - le spunea așa din cauza posturii lor statice - disputând cu regularitate partide savante.

   Contrastul între bărbat și copil o înduioșa întotdeauna: Dodge, brunet, bronzat, calm și indiferent, în fața blondului Jeffie, care părea gata să sară, asemenea unui tânăr animal impetuos.

   Iar inima ei nu se mai strânse când își dădu seama că Jeffie, concentrat asupra jocului, n-o văzuse intrând. Dodge o învățase să fie răbdătoare și calmă.

   „Un copil se adâncește mai complet ca un adult într-o activitate și reacțiile lui Jeffie sunt absolut firești”, îi repeta el adesea.

   Încrezătoare, Coffee îl lăsa să-l îndrume pe Jeffie în lumea șahului, întrucât fantomele trecutului încetaseră s-o mai chinuiască. Aproape de 1 an, deja...

   Câte evenimente într-un timp atât de scurt! Dodge se stabilise aici, la Owe Brook, Anke și Peter se căsătoriseră, Jeffie creștea, Gitta la fel, și cei doi copii se adorau.

   - Masa va fi gata peste 5 minute, Maureen s-a dus să se schimbe. Nu uitați că în seara asta avem invitați, Anke și Peter trebuie să sosească, zise ea așezându-se în fotoliul de lângă Dodge.

   Simți imediat mâna lui puternică și blândă apucând-o pe a ei, în timp, cu cealaltă, muta un turn. Îi sărută ușor palma și zâmbi cu mândrie privind cele două capete, unul negru și celălalt blond, aplecate asupra tablei de șah. Cei doi bărbați ai ei! Cât de mult îi iubea!

   Privirea tinerei femei căzu pe corecturile cărții lui Dodge care sosiseră cu corespondența de după-amiază. Biografia lui Richard Dugan, mare maestru internațional de șah. Se eliberă încetișor pentru a lua teancul de foi tipărite.

   Cu drumul ei la doctor, în North Conway, nu avusese timp să-și arunce o privire peste ele. În plus, vestea pe care i-o va anunța în seara asta lui Dodge îi ocupase toate gândurile până acum.

   Coffee închise ochii o secundă și văzu o mutrișoară frumoasă de copilaș, cu ochii mari și negri, cu părul ca smoala. O copleși un val de fericire. Să fie din nou mamă! Savura de pe acum lungile luni de așteptare și de lâncezeală, cu Dodge alături de ea.

   - Șah! strigă Jeffie, triumfător.

   Vocea fiului ei o scoase pe Coffee din meditație, ridică pleoapele și privi fotografia lui Richard care urma să apară de pagina de gardă. Avea 10 ani și-și ținea mândru trofeul, cu chipul grav. Inima tinerei femei se strânse. Cât trebuie să fi suferit Richard cu tatăl pe care l-a avut! Ce copilărie tristă și singuratică!

   Mângâie cu vârful degetului obrazul de copil atât de serios și oftă ușor. Era trecutul, un trecut din care nu putea, din păcate, schimba nimic.

   Întoarse repede paginile pentru a ajunge la fotografia lui Jeffie făcută cu câteva luni înainte, cu ocazia primului său turneu. Râdea cu gura până la urechi, ca și cum făcuse o farsă bună!

   Jeffie mergea pe urmele tatălui său, dar vesel și nepăsător. Datorită lui Dodge. Această imagine a unui băiețel fericit să trăiască și să câștige era mesajul secret pe care Dodge i-l adresa prin intermediul cărții. Da, își ținuse promisiunea. Dincolo de ce sperase Coffee.

   Punând corecturile deoparte, se aplecă peste umărul soțului ei și-l sărută pe gât.

   Dodge se sprijini de ea, spunându-i lui Jeffie:

   - Cedez partida, prietene. Îmi voi lua revanșa altă dată. Să mergem, altfel bunica ta o să ne aștepte.

   În clipa aceea auziră zgomotul ușii de la intrare care se deschidea, urmat de un tropăit pe culoar. Privirea lui Jeffie sclipi, sări în picioare și se repezi urlând la sora lui vitregă Gitta, care-și strecurase capul blond pe ușa întredeschisă.

   - Aaah... Gitta... Am să te mănânc, am să te mănânc...

   Râzând fericită, fetița se retrase alergând, urmată de Jeffie.

   Coffee se gândi din nou la Richard. Amintirea lui nu va supraviețui numai prin extraordinarele partide de șah pe care specialiștii le vor comenta ani de zile. El lăsa în urma lui acești doi copii plini de viață, frumoși, blonzi ca paiul de grâu, cu ochii de un albastru deschis, ca cel al mării pe care vrusese s-o zărească de pe culmea lui Mount Washington. Pentru Coffee numai asta avea importanță.

   - La ce te gândești, draga mea? întrebă Dodge ridicându-se.

   - Oh... la o mulțime de lucruri.

   - Spune-mi!

   - Mamă, Dodge, veniți la masă. Nu vă așteaptă decât pe voi! zise Jeffie în clipa aceea.

   - Venim, venim, răspunse Dodge ajutând-o pe Coffee să se ridice.

   - Îți voi povesti totul în seara asta... dacă ai puțin timp să-mi acorzi! îi șopti ea.

   - Puțin? Toată noaptea, toată viața, dragostea mea.

   Se îndreptară mână-n mână spre sufragerie, în urma lui Jeffie.

   Un zâmbet radios lumina chipul lui Coffee. Nu-i va fi de ajuns întreaga viață să-l iubească pe Dodge, frumosul rege negru care-i capturase inima.

SFÂRȘIT

                    „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește.”
                          Confucius