1-3
..............................Capitolul 1
Din clipa când zveltul Trident ocolise laguna, pregătindu-se pentru o aterizare lentă pe aeroportul din Veneția, Suzanne își făcuse griji.
Ba cu mult, înainte, se admonestă ea, privind mâinile puternice ale lui Pietro manevrând ușor volanul mașinii sport. Tulburată, neliniștită sau chiar stânjenită, mai bine spus. Deoarece cu cât se apropiau de casa lui Pietro, cu atât regreta mai mult decizia pripită de a veni acolo.
Din clipa când zveltul Trident ocolise laguna, pregătindu-se pentru o aterizare lentă pe aeroportul din Veneția, Suzanne își făcuse griji.
În fond, ce știa despre familia lui? La urma urmei, ea și cu Pietro erau buni prieteni și chiar dacă el spera la mai mult, ea n-avea de ce să se învinovățească pentru o inițiativă care nu-i aparținuse.
Oricum, în alte circumstanțe ar fi stat pe gânduri înainte de a accepta compania unor necunoscuți care, pe deasupra, aparțineau altei naționalități. Simplul fapt că le vorbea limba și că lucrase cu 1 an în urmă în calitate de curier, la un hotel din Rimini, nu însemna că le înțelegea particularitățile.
Ea și cu Pietro se cunoșteau de 6 săptămâni. În prezent, era angajata unui hotel din West End, iar întâlnirea cu tânărul italian fusese o simplă coincidență. Mai târziu, îi mărturisise că era student la un colegiu de artă din Londra, în magazinul de antichități din Protobello fiind doar un turist care încerca să comunice cu una din asistente. Suzanne intervenise prompt, uitând complet de ce venise la magazin.
Bronatul și subțirelul italian nu fusese fermecat pe loc de frumusețea ei, dar asistenta înțelesese în cele din urmă că-l interesa prețul „Fecioarei cu pruncul”, din bronz. Un cadou pentru mama lui la care, prea scump fiind, fusese nevoit să renunțe. După aceea, invitația la cafea fusese un gest cât se poate de firesc, astfel că Suzanne acceptase mai mult din simpatie, decât cu gândul la o viitoare relația.
Dar admirând Mercedesul parcat vizavi de cafenea, se simțise mult mai relaxată.
Pietro se dovedise o companie plăcută, motiv pentru care acceptase și o a doua întâlnire. Dacă invitația avusese însă de-a face mai mult cu Mercedesul decât cu bucuria revederii, tână avea totuși o scuză: n-ar fi fost frumos să-l refuze.
Chiar și așa, în taxiul cu care revenise la hotel, își făcuse tot felul de reproșuri, până când Abdul Fezik dăduse buzna în biroul ei, iar ea considerase decizia luată complet justificată. Avea cel puțin, un motiv plauzibil pentru a refuza invitațiile repetate ale turcului și pentru a-i îndrepta atenția, cu puțin noroc, asupra altor reprezentate ale sexului frumos.
Era un bărbat puternic și bogat care nu aprecia asemenea atitudini, mai ales din partea femeilor nevoite să-și căștige existența.
În mod surprinzător, Suzanne nu prea avusese de-a face cu bărbați. Învățase de la o vârstă fragedă că aspectul fizic poate fi un impediment în construirea unei cariere de succes. Și asta pentru că angajatorii priveau tinerele atrăgătoare din două puncte de vedere: fie cu ochi de vultur, fie plini de suspiciune. Căutând genul de relație pe care Suzanne făcea tot posibilul s-o evite sau presupunând că își dorea o slujbă doar pentru a găsi, mai apoi, soțul potrivit.
Situația o înfuria pe Suzanne care, asistând la divorțul părinților săi, nu voia să facă aceleași greșeli.
Dar în mod straniu, în cei 3 ani de când lucra la Minotaur Grup, reușise să evite asemenea probleme.
Deoarece, comparativ vorbind, nu petrecuse prea mult timp într-un singur loc. Lucrase în diferite țări, fiind considerată unul din funcționarii de succes ai companiei. Nicolai Stassis, veteranul companiei și în același timp un bărbat care nu disprețuia femeile, asemenea colegilor săi, își judeca personalul în funcție de abilități, nu în funcție de sex.
Un motiv în plus ca ea să respingă atitudinea șivonă a lui Fezik care considera că în calitate de femeie, avea neapărat nevoie de compania unui bărbay. Pietro - căruia la vremea aceea nu-i cunoștea nici măcar numele de familie - fusese astfel o apariție miraculoasă.
Dar ar fi trebuit să știe că în viață lucrurile nu sunt atât de simple. Nici Pietro nu era o marionetă, nici Abdul Fezik genul care să dea înapoi în fața unui posibil rival.
Fezik, un timp arogant, lucra ca agent guvernamental și era cazat la hotel, remarcând, prin urmare, tot ce întreprindea Suzanne, făcând-o să se întrebe când anume mai avea timp să muncească, din moment ce era atât de concentrat asupra ei? Bănuia însă ce anume îl intriga. Era chipeș, bogat și cu poziție socială, adică tocmai ce și-ar fi dorit o tânără de condiția ei. Ca atare, i se părea incredibil să nu-l considere la fel de atrăgător cum se considera el însuși.
Cu toate astea, relația ei cu Pietro nu era complet neînpărtășită.
Pe măsură ce se cunoșteau mai bine, aprecia din ce în ce mai mult compania, gentilețea, cavalerismul și umorul lui. Interesul pentru artă, îi mărturisise el, era stânit de atracția pentru frumos. Chiar dacă nu-i povestise prea multe despre familia lui, Suzanne bănuia că avea cunoștințe aprofundate despre istoria țării sale. Nu era un om bogat - după cum o dovedeau și hainele sale - însă aerele nu coincideau adesea cu statutul său, tânăra abținându-și cu greu curiozitatea.
Nu era treaba ei, se dojenise de fiecare dată. Fiindcă oricât de agreabil era Pietro, nu-i stârnea decât o vagă afecțiune și un straniu sentiment de compasiune.
Când o anunțase că de Paște urma să plece acasă pentru 10 zile, nu realizase imediat ce va însemna absența lui pentru ea. În scurtul timp de când se cunoscuseră, el aflase însă despre divorțul părinților ei și despre decesul tatălui într-un accident de motocicletă. Mama ei se recăsătorise, dar mariajul nu era unul fericit, astfel că Suzanne o întâlnea doar sporadic, atunci când mama ei venea la Bristol pentru a face cumpărături.
Fiind totuși luni de zile plecată din țară, nu-și putea învinovăți mama pentru răcirea relației lor, mai ales că nu prea mai aveau ce să-și spună. Annabel aparținea acum unei alte lumi și nu împărtășea dorința de independență a fiicei ei.
Cu toate astea, când Pietro lansase invitația de a-și petrece sărbătorile Pascale împreună, fusese atrasă de ideea de a le petrece în familie. Nu în a ei, evident, dar dacă mama lui Pietro semăna cu el, în mod sigur era o doamnă încântătoare. În plus, având weekendul liber...
Chiar și așa, refuzase, pretinzând că nu putea accepta o asemenea invitație la scurt timp după ce se cunoscuseră. Pietro protestase, promițând că o va ruga pe mama lui să-i adreseze o invitație personală, dar Suzanne refuzase și de această dată.
Nu era genul de fată dispusă să petreacă 10 zile în companie unui necunoscut, oricât de serios părea acesta.
Dar mâna destinului intervenise din nou, apelând la Abdul Fezik.
La 3 zile de la invitația lui Pietro, directorul hotelului o chemase la el. Cu o rugăminte, recunoscuse el, oarecum nehotărât. O rugăminte din partea domnului Fezik, unul din oaspeții hotelului care, la sfârșitul acele săptămâni, urma să organizeze o recepție. Având nevoie de o amfitrioană, se gândise că Suzanne ar fi cea mai potrivită alegere, în cazul în care era de acord, firește.
Suzanne fusese încă o dată surprinsă de îndrăzneala fără margini a bărbatului. Care, bazându-se pe trecutul lui, își imaginase că va ceda în cele din urmă în fața personalității sale. Fără a-și da seama ce spune, îl informase cu regret că nu putea accepta propunerea domnului Fezik, ținând cont că urma să-și petreacă Paștele în Italia, alături de familia iubitului ei.
Suzanne fusese încă o dată surprinsă de îndrăzneala fără margini a bărbatului. Care, bazându-se pe trecutul lui, își imaginase că va ceda în cele din urmă în fața personalității sale. Fără a-și da seama ce spune, îl informase cu regret că nu putea accepta propunerea domnului Fezik, ținând cont că urma să-și petreacă Paștele în Italia, alături de familia iubitului ei.
Spre surpriza ei, directorul păruse... oarecum ușurat, fiind probabil la curent cu ceea ce se întâmpla. În orice caz, acceptase refuzul ei cu zâmbetul pe buze, asigurând-o că nu era obligată să-și schimbe planurile.
Pietro se arătase desigur încântat de decizia ei, respingând însă ideea ca Suzanne să se cazeze la hotel.
- Castelfalcone e un sat, protestase el cu accent englezesc. Nu dispune de hotel, ci de o pensiune. Iar oaspetele familiei mele nu se poate caza acolo.
Astfel că Suzanne renunțase la idee. În fond, nu erau decât câteva zile, urmând să revină la Londra marțea viitoare.
În ciuda acestui fapt, imediat ce avionul care-i ducea la Veneția decolase, Suzanne fusese asaltată de îndoieli. Pietro afirmase că scrisese mamei sale, fără a da însă și alte detalii, făcând-o să se întrebe dacă nu cumva insinuase că între ei exista un alt gen de relație, bazată mai mult pe imaginația lui, decât pe realitate. Și dacă mama lui punea întrebări, ce trebuia să răspundă? Dar Pietro?
Mașina lui Pietro îi așteptase la aeroport. Rezolvând rapid problema pașapoartelor și a bagajelor, ieșiseră în aerul plăcut, resimțind greutatea propriilor haine. Cerul era ușor înnorat, dar lumina era puternică, astfel că Suzanne își căutase în grabă ochelarii de soare.
Aglomerația din jur o făcea să regrete că nu rămăseseră la Veneția. Unde s-ar fi cazat la unul din hoteluri, fără a fi obligată să dea ochii cu familia lui Pietro.
Se îndreptau spre nord, lăsând în urmă canalele și orașul. Autostrada era aglomerată ca în zi de sărbătoare, iar Suzanne, care nu mai călătorise alături de Pietro, era îngrozită de pasivitatea lui față de ceilalți participanți la trafic. Era cu siguranță unul din acei oameni care la volan adoptă o cu totul altă atitudine, astfel simțindu-și palmele asudate și reiterându-și opinia, Suzanne se trezi pe un drum lateral, mult mai îngust și mai sinuos.
Astfel că, încercând să-și distragă atenția, îi adresă întrebările pe care le tot evitase:
- Mama ta locuiește singură? se interesă în limba italiană, pentru a înlesni comunicarea.
Prefăcându-se că se concentrează asupra drumului, Pietro răspunse abia într-un târziu:
- Nu. Locuim în casa vărului meu.
- Vărului tău? repetă Suzanne, încruntându-se.
Pietro aprobă, încordând palmele pe volan.
- Suzanne... După cum știi, tata a murit acum câțiva ani.
- Da, dar.. Deci, vărul tău locuiește în Castelfalcone, adăugă ea peste câteva clipe.
- Exact.
Suzanne își mușcă limba, regretând că tânărul nu era mai explicit.
- E... căsătorit? întrebă ea într-o doară, primind o nouă confirmare.
Suzanne încercă să-și imagineze familia respectivă. Italienii își idealizau familia, dar o familie condusă de două femei părea sortită eșecului. Care era, prin urmare, statutul mamei lui Pietro? Existau copii? Era menajera nepotului sau servitoarea copiilor lui? Locuiau acolo și alți membri ai familiei Vitale?
Suzanne regreta că nu pusese măcar o parte din aceste întrebări înainte de a părăsi Londra.
- Ce face... vărul tău? întrebă ea fără voie, remarcând amărăciunea de pe chipul lui Pietro.
- Ce face? Cum... adică?
Suzanne, pentru care întrebarea era foarte simplă, clătină din cap.
- Cu ce se ocupă, adică. Presupun că are o ocupație, nu?
Pietro o privi în treacăt.
- E invalid, răspunse el cu asprime. Cu 3 ani în urmă, a suferit un accident.
- Ah! exclamă Suzanne, regretând întrebarea.
Era ca și cum s-ar fi amestecat în viața altcuiva, în ciuda tonului lipsit de compasiune a lui Pietro.
- Îmi pare rău.
Bărbatul ridică din umeri.
- Se mai întâmplă. În fond, Mazzaro a avut mare noroc că a scăpat cu viață.
- Mazzaro? Așa îl cheamă pe vărul tău?
- Da. Mazzaro di Falcone.
- Falcone? Dar... Credeam că purtați același nume.
- Nu, răspunse Pietro, clătinând din cap. Tatăl lui Mazzaro era fratele mamei.
- Înțeleg.
Suzanne admiră câmpul pe lângă care treceau. Turla bisericii sclipi în depărtare. Drumul sinuos urma cursul râului, după care se deschidea în fața unei văi pline de grâne. În față se deschidea platoul Alpilor, magnifici și cu vârfurile înzăpezite, crestele lor împodobite cu păduri de pin fiind sălașul marmotelor și al cerbilor sălbatici.
O regiune frumoasă căreia Suzanne îi acorda prea puțină atenție. Ceva din numele vărului îi părea cunoscut, dar îi luă ceva timp să realizeze că purta același nume cu al satului. Sau aproximativ același nume. Castlefalcone... Falcone.
- Pietro...
Întrerupând-o, tânărul o întrebă dacă îi era foame sau dacă era obosită, ca apoi să explice că mai aveau puțin până la destinație. Zâmbetul lui voia să fie de încurajare, astfel că ridicând din umeri, Suzanne se dădu bătută. Curând, avea să afle de ce Pietro era atât de reticent în privința propriei familii.
Castlefalcone îi amintea, într-o oarecare măsură, de San Marino.
Asemenea micii republici ascunse între munți, Castlefalcone era o așezare fortificată înconjurată de apă. Piața della Cortina, cum o informase Pietro că se numește, era plină de oameni care se bucurau de răcoarea serii. Ușile cârciumii erau larg deschise, iar clienții stăteau la mese, umbrelele ferindu-i în miezul zilei de căldura soarelui.
- Ce frumos!
Exclamația involuntară a Suzannei, îi făcu plăcere lui Pietro.
- Da, recunoscu el, zâmbind. În sezon, avem mulți turiști.
Suzanne privi în jur în timp ce mașina coti pe un drumeag care ducea la periferia satului.
- Unde locuiește vărul tău? întrebă ea încruntată, moment în care Pietro făcu semn spre pancarta aflată chiar în fața lor și pe care scria simplu: Vila Falcone, săgeata indicând direcția corectă.
Suzanne își ținu respirația când automobilul traversă pe partea cealaltă a drumului, accelerând ușor până în fața porților din fier forjat.
În timp ce Pietro se grăbi să le deschidă, ea admiră vila, simțind pulsul accelerându-se.
Nu era nevoie să vadă și blazonul pentru a realiza că era invitata uneia din cele mai prestigioase familii ale Italiei.
Când Pietro reveni la volan, Suzanne se răsuci nerăbdătoare spre el.
- De ce nu mi-ai spus? se răsti ea, dar el era atent la condus.
- Dacă ți-aș fi spus, mai veneai? întrebă el în cele din urmă,
- Probabil că nu.
- Așa m-am gândit și eu.
- Nu înțelegi? Nu pot sta aici!
- De ce?
- Știi bine de ce, Pietro. Mai ales dacă este locuința vărului tău... oftă ea. Înțelegi ce vreau să spun.
Bărbatul ridică ochii spre ea.
- Nu-ți face griji, Suzanne. Mazzaro nu-i un om bogat.
- Ba da!
- Ba nu, zise Pietro, clătinând din cap. Crezi că doar țara ta a avut de suferit din cauza inflației și a creșterii taxelor și impozitelor? Și noi am suferit și încă o mai facem. În ziua de azi, Italia are foarte puțini oameni bogați.
- Dar locul acesta...
- E un... muzeu, nu-i așa, Suzanne? Un loc plin de mobilier, de tablouri, de chinezării, de cristaluri, goblenuri, medalii și cărți pe care nu le va citi nimeni, niciodată. Mausoleele sunt mai vii, crede-mă! Mama le va prezenta turiștilor vila Falcone. Vor cumpăra un ghid și, să sperăm, un suvenit. Acum înțelegi?
Ceea ce nu înțelegea Suzanne, era tonul cu care vorbea. Nu-l mai auzise niciodată vorbind cu atâta dispreț.
- Dar... tablourile, tot ce ai menționat... reprezintă o valoare, nu?
- Fără îndoială.
- Atunci, de ce nu... Adică, au mare căutare, după câte știu.
Pietro o privi revoltat.
- Suzanne! Sugestia ta e o blasfemie! Un sacrilegiu!
Sesizând tonul sarcastic, tânăra își mușcă buza.
- Cu alte cuvinte, vărul tău nu vrea să le vândă.
- Corect.
Pietro coborî din mașină.
- Scuză-mă.
Când se urcă din nou la volan, după ce închisese porțile, aerul sarcastic era doar o amintire. Motiv entru care Pietro își ceru iertare, rușinat.
- Câteodată, egoismul vărului meu mă copleșește. Iartă-mă. De obicei sunt o fire politicoasă.
Pietro oftă.
- Te întrebi, probabil, unde locuim. În spate, în aripa de vest a vilei. După cum vei vedea, vila are 3 corpuri, o curte interioară și o terasă unde te poți relaxa când e cald afară. Susurul fântânii din curtea interioară e o adevărată binecuvântare. Sunt sigur că o să-ți placă.
Suzanne ar fi vrut să fie la fel de încrezătoare.
Porticul era magnific, firește. Dar una era să admiri liniile clasice și fațada din piatră a vilei, și altceva să locuiești în ea. În altă ordine de idei, dacă Pietro își disprețuia atât de mult vărul, cum de locuia acolo?
Trecură pe sub arcada acoperită de iederă, Pietro parcând în cele din urmă într-o curte pavată, flancată de garaje, grajduri și alte anexe gospodărești.
Un domn în vârstă se grăbi să-i întâmpine, dar salutul fu foarte reținut când recunoscu automobilul. Însă ignorând acest aspect, Pietro luă valizele din portbagaj, făcându-i semn să-l urmeze.
Pergola care ducea către intrare era superbă. Suzanne așteptă cu emoție momentul intrării în vilă. Era intrigată și în același timp curioasă să afle mai multe despre familia care acceptase să locuiască într-un loc atât de somptuos.
Galeria lungă era luminată de mai multe aplice placate cu bronz. Apartamentele de la parter se deschideau spre terasă, deși la ora aceea obloanele erau trase pentru a împiedica pătrunderea insectelor.
Pașii răsunau pe pardoseala din marmură, prezența lor fiind aproape o impietate. Suzanne privi cu uimire tavanul boltit, măsuța de fildeș, marmura de la picioarele lor.
Tava de argint de pe măsuță valora mai mult decât și-ar fi putut permite un muritor de rând.
Lăsând valizele jos, Pietro o fixă cu un aer înțelegător.
- După câte văd, și tu apreciezi arhitectura. Vino. E momentul să-mi anunț... familia că... am sosit.
Ezitarea lui nu trecu neobservată, astfel că Suzanne își studie dezamăgită costumul. Într-o asemenea casă, femeia în pantaloni părea o insultă. Prin urmare, regretă că nu purta fustă. Dar la urma urmei, nu știuse că familia lui Pietro locuia într-una din cele mai cunoscute vile ale Italiei.
Oricum, înainte să-și continue drumul, una din ușile aflate pe partea stângă se deschise și un bărbat înalt păși dincolo de ea. Înlemnind, Suzanne bănui că era gazda, chiar dacă nu era pregătită să dea ochii cu stăpânul vilei Falcone.
În mod surprinzător, prima care o impresionă fu privirea. Pentru că se cufundă în adâncul ochilor verzi, cu sprâncene dese, frumusețea acelei priviri tulburându-o și mai tare.
În primul rând, fiindcă îl crezuse mult mai tânăr. Adică de vârsta lui Pietro, care avea puțin peste 20 de ani. Dar Mazzaro di Falcone se apropia probabil de 40, iar părul era deja cărunt. Era înalt, avea o constituție atletică, dar se sprijinea greu în cârje, mersul sacadat provocându-i probabil durere. Dar ceea ce-i conferea o aură ușor răuvoitoare era cicatricea care pornea de la nivelul obrazului și cobora mai jos pe gât, amintindu-i lui Suzanne de Îngerul decăzut al lui Dante și emoționând-o peste măsură.
Sesizând tensiunea, Pietro se apropie de vărul său.
- Bună seara, Mazzaro, zise el, făcând semn Suzannei să se apropie. După cum vezi, am sosit. Ți-o prezint pe Suzanne... Hunt.
Tânărul făcu o pauză, iar vărul ridică din sprâncene.
- Suzanne, după cum cred că ai ghicit, el e vărul meu, Mazzaro, conte de Falcone.
- Conte?
Întrebarea porni aproape involuntar, astfel că Suzanne se scuză, ducând palma la gură.
Mazzaro miji ochii.
- După cum vărul meu a omis să precizeze, domnișoară Hunt, e un titlu, nimic mai mult, comentă el într-o engleză fără cusur. Ce mai faci? După cum poți observa, n-am cum să-ți strâng mâna, dar îți urez bun venit la vila Falcone.
- Mulțumesc.
Suzanne îi aruncă o privire stranie lui Pietro.
- Vă mulțumesc că ați acceptat... prezența mea aici.
Mazzaro ridică indiferent din umeri.
- Mama ta e în salonul mic, Pietro. Unde te așteaptă cu... nerăbdare. Acum, dacă îmi permiteți...
Vorbise în engleză, dar Pietro răspunse în limba maternă, pe un ton sfidător, sau cel puțin așa i se păru Suzannei.
- Suzanne vorbește fluent limba italiană, Mazzaro. Așa că n-ai de ce să-i ordoni în engleză.
Vorbele lui erau aproape o insultă, dar Mazzaro îi aruncă vărului său o privire nepăsătoare și amuzată.
- Presupun că tu ai chef să faci asta, nu eu, remarcă el în italiană.
Dar Mazzaro era hotărât să pună capăt altercației. Prin urmare, salutând-o din cap pe Suzanne, se îndepărtă încet, reflecția sa în lambriul peretelui semănând mai degrabă cu o caricatură.
Privindu-l, o parte din furia lui Pietro se risipi. Așa că, răsucindu-se pe călcâie, o luă pe Suzanne de braț, zicând:
- Să mergem! Salonul mic e în direcția aceea.
Traversând încăperea din care ieșise Mazzaro, Suzanne admiră biblioteca plină de volume legate în piele, dar când Pietro deschise ușile duble ale apartamentului alăturat cu o mică reverență, o fetiță de vreo 10 ani alergă spre el.
- Pietro! strigă ea, încântată, prinzându-l de mijloc și privindu-l cu bucurie. Credeam că nu mai ajungi!
Sărutând-o pe obraji, Pietro își îndreptă privirea spre bătrâna așezată în fotoliul din apropierea șemineului din marmură.
- Mamă! exclamă el cu entuziasmul binecunoscut Suzannei. Mă bucut să te văd, mamă!
În timp ce mama își îmbrățișă fiul, micuța își îndreptă atenția asupra Suzannei, studiind-o cu o curiozitate nedisimulată. Era o fetiță plinuță, cu un ten ușor măsliniu, părul negru și drept fiind prins în două codițe rigide. Cu toate acestea, în momentul sărutului, trăsăturile ei deveniseră mai calde, Suzanne ghicind imediat că era fiica lui Mazzaro.
Gândindu-se că era mai bine să inițieze ea dialogul, Suzanne se forță să zâmbească, zicând:
- Bună. Eu sunt Suzanne. Tu cum te numești?
Înainte ca fetița să răspundă, glasul doamnei Vitale răsună în încăpere:
- Elena! Vino aici imediat!
În italiană, ordinul părea și mai aspru. Ca atare, Elena reveni ascultătoare lângă mama lui Pietro, lăsându-și oaspetele la ușă.
Deci, acesta era salonul mic! își zise Suzanne, constatând cu surprindere că avea dimensiunile sălii de recepție a hotelului la care lucra. Ca și în hol, pereții erau decorați cu fresca reprezentând scene vânătorești foarte realiste, Suzanne simțindu-se asemenea unui animal hăituit, spre deosebire de doamna Vitale, care era stăpână pe situație.
Privind-o cu blândețe, Pietro îi făcu semn să se apropie, prezentând-o în sfârșit mamei sale. La fel ca vărul lui, doamna Vitale era mai în vârstă decât își imaginase Suzanne, Pietro venind probabil pe lume la vârsta când mama lui își pierduse orice speranță.
Salutând-o cu o urmă de dispreț pe care Suzanne o puse pe seama ținutei sale, femeia îi adresă câteva întrebări de ordin personal. Neavând nimic de ascuns, tânăra satisfăcu, firește, curiozitatea bătrânei doamne. Oricum, aflând că părinții Suzannei divorțaseră, o informă cu și mai mult dispreț că „Dumnezeu nu vedea cu ochi bun un asemenea gest”.
Scuzându-se din priviri, Pietro o imploră să nu ia în serios vorbele mamei lui. Astfel că mușcându-și limba, Suzanne se adresă din nou micuței:
- Elena, zise ea, din nou cu zâmbetul pe buze. Ce nume frumos!
Copila o privi nedumerită. Capacitatea Suzannei de a vorbi în limba italiană o impresiona, dar aștepta îndemnul doamnei Vitale.
- Du-te la culcare, Elena. Mâine, tu și Pietro veți vorbi după pofta inimii.
Elena se întristă, dar fără să protesteze, primi pupicul lui Pietro, după care, cu o mică reverență, se retrase, închizând ușa în urma ei.
- Pietro spunea că lucrezi la un hotel, domnișoară, continuă bătrâna doamnă, neafectată de absența Elenei.
- Așa este, aprobă Suzanne, ștergându-și palmele de pantaloni. Anul trecut am lucrat chiar la un hotel din Rimini.
- Rimini! repetă bătrâna, dezgustată. Paradisul turiștilor e singura ta experiență în Italia?
- Nu, nu. Am mai vizitat Roma și Veneția, iar în perioada respectivă Florența, chiar de mai multe ori.
- Și pe care îl preferi, domnișoară?
Întrebarea părea a fi o capcană, influențând decisiv viitorul relației lor. Care viitor? se admonestă Suzanne. Nu rămânea la vilă decât 4 zile!
- Florența, răspunse ea, sincer și fără ezitare. Orașul florilor!
Trăsăturile doamnei se îmblânziră.
- Îți place Florența?
Suzanne respiră ușurată. Făcuse alegerea corectă.
- Da, doamnă.
- Și mie îmi place la fel de mult. Acolo a luat ființă Renașterea, nu? E mândria familiei Medici, și mai ales orașul marilor victorii. Al nemuritorilor. Brunnelleschi, Giotto, Pisano, Botticelli - și al multor altor comori. Cum să te plictisești de măreția sa?
Pietro era plăcut impresionat.
- Mama e expert în arta și arhitectura Renașterii, explică el mândru.
- Prin urmare, apreciați în mod deosebit această vilă, presupuse în șoaptă Suzanne, dar doamna flutură din mână a nerăbdare.
- O ador! confirmă ea cu asprime. Dar nu sunt de acord cu punerea ei la dispoziția turiștilor curioși...
- Mătușă Thomasa! o întrerupse cineva. Sunt sigură că domnișoara Hunt e de cu totul altă părere. Nu-i așa?
Suzanne întoarse capul spre femeia aflată în pragul ușii. Era întruchiparea stilului și eleganței, dar judecând după ridurile din colțul ochilor, era cu siguranță mai în vârstă decât părea.
- Sophia!
Pietro se abandonă în brațele femeii cu o plăcere care pe Suzanne ar fi șocat-o, dacă relația lor ar fi fost mai mult decât amicală.
- Pietro, dragul meu, protestă în cele din urmă Sophia, aranjându-și părul roșcat. Mă bucur că te-ai întors!
Imediat după aceea, contesa își îndreptă privirea asupra Suzannei.
- Ea trebuie să fie amica ta din Anglia.
Afișă un surâs amical, primul de la sosirea Suzannei la renumita vilă.
- Bine ai venit la Castlefalcone, domnișoară Hunt. Îți urăm ședere plăcută.
- Chiar dacă nu-ți convine, Sophia?
O umbră se lăsă asupra lor, Suzanne întorcându-se în direcția vocii leneșe și ironice a bărbatului din prag, nimeni altul decât Mazzaro di Falcone.
Pietro se repezi la el, aruncându-i vorbe de ocară, dar Sophia îl reduse la tăcere fluturând din mâna plină de inele.
- O glumă nevinovată, nu-i așa, Mazzaro? îl tachină ea în engleză. Domnișoară Hunt, l-ai cunoscut pe soțul meu, contele di Falcone?
- Bineînțeles, i-o întoarse Mazzaro, luând seama la emoția Suzannei. Cine e servită, mătușă, se adresă el doamnei Vitale. Lucia insistă să ne așezăm la masă dacă vrem să ne bucurăm de ea.
Capitolul 2
Suzanne puse cu degete tremurând piedica ușii de la balcon. Nu voia să știe nimeni că nu putea dormi, dar după atâtea ore de nesomn, avea nevoie de puțin aer.
Ușa se deschise fără zgomot, iar ea respiră ușurată. Aerul era rece, dar reconfortant, trupul ei înfierbântat reacționând pe măsură. Închizând ochii, își dădu părul pe spate. Ce bine se simțea, după atâtea ore de neliniște și confuzie!
Privi încăperea întunecată din spatele ei. Confortul ei nu reușise să-i scadă emoțiile. Somnul îi fusese răpit de prea multe nedumeriri și nici măcar oboseala nu reușise să-i șteargă din memorie evenimentele serii precedente.
Ieși pe balcon, apropiindu-se de balustradă, și privi în curte. Fântâna nu funcționa, singurul zgomot fiind cel al vântului care șuiera printre coloanele terasei. Se înfioră. Neglijeul nu ținea de cald la o asemenea oră, dar rămase locului, refuzând să revină la starea de neliniște de dinăuntru. Într-un fel sau altul, trebuia să facă față situației, deși nu era deloc ușor.
Ridică ochii spre munți. Cum să nu te simți nemuritor într-un asemenea loc? Dar asta îți dădea dreptul să devii disprețuitor? Suzanne se încruntă. În vila aceea locuiau patru adulți și un copil, iar relațiile dintre ei erau complicate. Un motiv în plus ca Pietro să fie atât de reticent față de familia lui. Cum puteai descrie, de fapt, situația de la vila Falcone?
Cu toate acestea, tensiunea care plutea în aer era anormală. Mama lui Pietro nu era cea mai politicoasă persoană, dar vârsta îi acorda circumstanțe atenuante.
Purtarea lui Pietro era însă mai greu de înțeles. Pe mama lui și pe Elena le iubea, iar pentru Sophia părea să aibă o afecțiune specială. Fără a semăna câtuși de puțin cu vărul său. În aparență, Sophia avea misiunea cea mai ingrată. Părea o fire prietenoasă, interesată de activitatea profesională, de viața și de preferințele turistice ale Suzannei. Discutând despre avantajele unei activități internaționale, fusese de fapt, singura care o făcuse să se simtă în largul ei la masă. Catalizatorul fiind însă soțul ei, motiv pentru care Suzanne se înfioră din nou, amintindu-și efectul pe care-l avusese asupra ei.
Îmbrăcat în negru - culoare care-i accentua masculinitatea - stătuse în capul mesei ca un adevărat despot, încăperea potrivindu-se perfect stării sale de spirit. Lumina difuză ascundea cicatricea de pe obrazul drept. Din cauza gulerului descheiat al cămășii fine, Suzanne făcuse un mare efort să nu privească cicatricea de pe gât.
Dar nu înfățișarea lui era cea care o tulbura, cicatricea de pe obraz accentuând intensitatea privirii de smarald când Suzanne era tentată să-l privească. Ceea ce o nedumerea cel mai mult, era atitudinea contelui față de soția sa.
În timpul cinei, Sophia încercase de mai multe ori să-și atragă soțul în conversație, dar el răspunsese fie ironic, fie usturător. Îi plăcea, se pare, s-o ia peste picior, insolența remarcelor lui fiind încă combătută cu un zâmbet vag în timp ce doamna discutase mai departe cu Suzanne ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Dar tânăra sesizase adevărul, asemenea lui Pietro, aflat vizavi de ea, mai încordat ca oricând.
Era limpede că disprețuia atitudinea vărului său față de Sophia. Cum era și firesc, de altfel. Deși judecând după atitudinea lui Mazzaro față de mătușa sa, era clar că disprețul său nu se datora plictiselii.
Prin urmare, de ce Sophia nu lua atitudine, cum ar fi fost normal ca soție?
Studiindu-și palmele încordate, zări umbra în mișcare din curte. Speriindu-se, se retrase în grabă, simțindu-și gura uscată. Cine era acolo? Și cel mai important, o văzuse?
Între timp, umbra se mișcă din npu, materializându-se în silueta unui bărbat înalt și zvelt care se deplasa cu greutate.
Suzanne duse mâna la gură, înăbușind un strigăt.
Bărbatul era Mazzaro di Falcone. Dar se deplasa fără cârje. Nesigur, dar drept.
Regretând că era martora unui asemenea moment, Suzanne reveni la ușa balconului. Era absurd - Mazzaro plimbându-se la ora aceea - singur și fără ajutorul cârjelor. Mai știa și altcineva lucrul acesta? Sau era secretul său? Motivul pentru care își trata soția cu ironie și dispreț? Dacă ar fi știut, Sophia n-ar mai fi dat dovadă de atâta răbdare.
Dar din ce motiv păstra secretul, neîmpărtășind familiei o veste atât de îmbucurătoare?
Scoțându-și neglijeul, Suzanne se strecură în așternut mai confuză ca niciodată, adormind însă imediat.
O bătaie discretă în ușă o trezi din somn. Soarele care intra prin ușa balconului lăsată deschisă o ajută să revină la realitate. Ca atare, ridicându-se repede în capul oaselor, Suzanne strigă: „Intră” în italiană, și Lucia, menajera, intră cu o tavă de argint în mână.
În ciuda vestimentației de culoare închisă, zâmbetul ei era prietenos.
- Bună dimineața, domnișoară, salută ea politicos, apropiindu-se de pat.
- Bună dimineața, răspunse Suzanne. Cât e ceasul?
Lucia se bucura că Suzanne folosea limba sa maternă.
- Zece și jumătate, domnișoară, răspunse ea, punând tava pe genunchii ei. Ai dormit bine?
Zece și jumătate? Dormise atât de mult? În fond, nu era de mirare, după o noapte atât de agitată.
- Nu trebuia să te deranjezi, Lucia, zise ea, tot în italiană. Oricum am dormit mai mult decât era cazul.
- Nicio problemă, domnișoară. Pietro mi-a spus că ești foarte obosită.
Suzanne examină conținutul apetisant al tăvii, remarcând că lângă farfurie fusese pus un trandafir superb.
Ridicându-l cu grijă, îi adulmecă parfumul. Era delicat și uimitor de proaspăt. Gestul lui Pietro era încântător, dar Suzanne spera să nu se aștepte la o relație mai mult decât amicală.
- E foarte frumos. Mulțumește-i din partea mea, de acord?
- Trandafirul e din partea contelui, domnișoară.
Suzanne scăpă floarea din mână ca și cum ar fi înțepat-o. Mazzaro di Falcone n-avea dreptul să-i trimită flori și nici s-o pună într-o poziție atât de ambiguă, se înfurie ea. Doar dacă... Nu voia să-i trasmită... prin intermediul acestul trandafir, că o zărise pe balcon...
- Mulțumesc, Lucia, zise ea, turnând cu o mână tremurândă suc în pahar. Dacă îl zevi pe Pietro... îi transmiți, te rog, că voi coborî puțin mai târziu?
Lucia se îndreptă spre ușă.
- Nu-ți face griji. Pietro e plecat în sat, cu mama lui. Slujba se termină mai târziu.
Bineînțeles, își zise cu regret Suzanne. Era Vinerea Mare și dacă n-ar fi dormit atât de mult, i-ar fi însoțit cu plăcere.
- A... Doamna Sophia unde e? întrebă apoi, topind gheața din pahar.
Menajera ridică din umeri cu subînțeles.
- Contesa se trezește adesea înainte de revărsatul zorilor, copila mea. Relaxează-te, doar ești liberă, nu-i așa? Ne vedem mai târziu, adăugă menajera, închizând ușa în urma ei.
Terminând sucul, Suzanne își turnă o ceașcă de cafea tare. Bând-o, studie din nou trandafirul. Un exemplar perfect. Dar de ce i-l trimisese? se întrebă, ignorând tresărirea inimii.
Punând tava deoparte, se duse la fereastră. Se temea să iasă pe balcon în cămașa de noapte atât de subțire și de transparentă. Întâmplarea din noaptea aceea fusese oare un vis? Mazzaro se deplasase într-adevăr fără ajutorul cârjelor, sau totul fusese doar o speranță tainică a inimii ei?
În ciuda acestor nedumeriri, priveliștea era încântătoare, dealurile fiind împodobite cu păduri de pin și de larice. Ceva mai aproape, se zăreau cascada care în vale lua forma unui râu și pajiștile pline de flori galbene.
Dar cea care o încânta era vila însăși, pereții săi în nuanța mierii strălucind în bătaia soarelui. Ascultând susurul fântânii, ardea de nerăbdare să-și cufunde degetele în apa ei rece și reconfortantă. Ca atare, ridicând din umeri, adimiră încă o dată frumusețea acelei regiuni, după care reveni cu pas hotărât în dormitor.
Apartamentul avea însă aceeași arhitectură cu celelalte, mobilierul fiind un amestec de vechi și modern.
Ușile boltite dădeau în baia modernizată. După o baie reconfortantă, Suzanne își desfăcu bagajul, aranjând hainele pe umerașe în încăpătorul șifonier din lemn sculptat, cu oglindă.
Nu se putea decide ce să îmbrace, vila Falcone impunând o ținută cât de cât formală. Sau mai degrabă doamna Vitale, care dezaprobase costumul cu pantalon.
Încruntându-se, alese o cămașă verde strânsă pe corp și o fustă din bumbac. După ce încălță sandalele cu talpă de plută, își perie viguros părul, alegând ca unic accesoriu un medalion din aur masiv și, firește, un machiaj discret.
Înainte să iasă pe ușă, admiră încă o dată trandafirul de pe tavă. Vru să-l ia, dar se răzgândi. N-avea de gând să-i facă jocul lui Mazzaro di Falcone, astfel că floarea urma să-i fie returnată fără să se implice în vreun fel. Dincolo de asta, regreta că Mazzaro reușise să-i răpească bruma de stăpânire de sine pe care o menținuse chiar și în fața lui Fezik, tulburând-o mai mult decât oricare alt bărbat.
Dar e absurd! gândi ea, trăgând aer în piept. Punea prea mult preț pe un gest care putea fi mai mult o ironie, decât o dovadă de romantism. Dacă nu l-ar fi surprins în curte la ora aceea, probabil nici nu l-ar fi făcut.
Ca atare, coborî la parter, lăsând trandafirul la locul lui.
În seara precedentă, nu admirase decât în treacăt frumusețea acelei aripi, dar în clipa aceea privi tavanul sub formă de bulb și spre ferestre. Acustica era atât de bună, încât putea auzi până și foșnetul discret al propriei fuste.
Impozantele uși de la intrare erau închise, dar Suzanne își imagină cât de impresionați erau vizitatorii de priveliștea oferită de holul în formă de navă.
Tentată să studieze în detaliu clădirea, Suzanne trecu hotărât spre aripa destinată familiei. Momentan era oaspete, nu turist.
În fața ușilor închise ale salonului, avu o scurtă ezitare, când auzi zgomotul cârjelor însoțite de mersul greoi al unei persoane. Emoționată, întoarse capul spre Mazzaro di Falcone, care se apropia de ea traversând galeria. Sobrietatea înfățișării sale era atenuată de cămașa de culoare roșie.
La lumina zilei, cicatricea de pe obrazul drept părea și mai albă pe tenul măsliniu, Suzanne străduindu-se din greu s-o ignore.
- Bună dimineața, domnișoară Hunt, salută contele în engleză. Sper că ai dormit bine.
Judecând după sobrietatea pivririi, nu părea o întrebare capcană.
- A... fost foarte cald. Dar m-am simțit bine, mulțumesc.
- Mă bucur.
Cu o mișcare din cap, contele o invită în încăperea din care ieșise în seara precedentă.
- Bem o cafea? Dar mai întâi, ar trebui să deschizi ușile...
Era mai mult o comandă decât o rugăminte, așa că Suzanne o execută automat.
Încăperea era o bibliotecă deosebit de primitoare, dar pe măsuța din mahon erau împrăștiate o mulțime de documente, semn că gazda o folosea ca birou. Din toate încăperile vizitate de Suzanne, era cea mai puțin impozantă, dar avea un farmec și o intimitate aparte.
Întrând, Mazzaro îi făcu semn să închidă ușa.
Ea procedă întocmai, regretând însă că se afla într-o asemenea postură. Poate ar fi fost mai bine să rămână în dormitorul ei până la revenirea lui Pietro.
Dar cine ar fi bănuit că Mazzaro era decis să facă pe gazda în absența lui?
Rezemându-se de ușă, privi ferestrele prin care se vedea fântâna. Ușile de sticlă erau însă închise, așa că n-avea unde fugi.
Privirea intensă a lui Mazzaro o tulbură și mai mult, obligând-o să recunoască ineditul acelei situații.
Prin urmare, vina era a ei și a reacțiilor absurde pe care i se stârnea prezența lui. Datorită profesiei, cunoscuse o mulțime de bărbați, mare parte din ei manifestându-și deschis admirația. Cunoscuse bărbați chipeși, bogați, fermecători, de toate vârstele și naționalitățile, ca atare era ridicol să se simtă atrasă de un conte italian de vârstă mijlocie care se deplasa în cârje și a cărui înfățișare ar fi înspăimântat orice copil.
- Desfigurarea mea te oripilează, domnișoară Hunt? întrebă el, semn că interpreta greșit tulburarea ce i se citea pe chip.
- Nu, se grăbi ea să nege, roșind ca o școlăriță în fața directorului.
- Nu? repetă el, sceptic. Cu toate acestea, nu-ți place prezența mea.
Candoarea lui o derută.
- Nu.... Mă întrebam când se întoarce Pietro...
Mazzaro ridică din sprâncene.
- Bună întrebare.
Făcu semn spre unul din scaunele din piele neagră din fața biroului.
- Până atunci mai e, așa că ce-ar fi să iei loc, domnișoară Hunt? Sau rămâi acolo, ca să poți fugi mai repede? Te asigur, din start, că ești cea mai rapidă.
Roșind, Suzanne se așeză pe scaun, renunțând în cele din urmă să-și încrucișeze picioarele, de teamă să nu expună prea mult din goliciunea coapsei.
Părând să nu ia seama la mica ei șaradă, Mazzaro se așeză pe scaunul din fața ei, lăsând cârjele deoparte și adoptând atitudinea autoritară din seara precedentă.
Mâinile se relaxară pe brațele scaunului, inelul cu pecete de la mâna stângă strălucind în lumina soarelui. Suzanne, în schimb, nu-și luă ochii de la birou. Acolo se afla și un taur din bronz, statueta respectivă părând foarte veche. Ar fi vrut s-o ia în palme, să mângâie metalul cu degetele...
- Îl cunoști de mult pe vărul meu, domnișoară Hunt?
Întrebarea îi întrerupse firul gândurilor, făcând-o să ridice capul. Mazzaro o fixa insistent, Suzanne presupunând o clipă că-i citise gândurile.
- Pof...tim? O, nu. Nu de mult.
- Dar de când?
- Nu știu exact. De aproape două luni, cred.
- Nu de mult, după cum spuneai.
Mazzaro își sprijini bărbia în palmă.
- Cât de bine îl cunoști pe Pietro?
- Cât de bine?
Suzanne se fâstâci sub privirea lui.
- Cât de bine poți cunoaște pe cineva într-un interval atât de scurt, presupun.
- Cu alte cuvinte, ca să cunoști pe cineva e nevoie de timp?
- Desigur... ezită Suzanne. Nu sunteți de aceeași părere?
Contele nu răspunse, fiindcă se auzi o bătaie în ușă, iar Suzanne respiră ușurată. Lucia aducea cafeaua, comandată probabil mai devreme. Contele îi ceru să mai aducă o ceașcă.
Suzanne observă stânjenită privirea pe care i-o aruncă Lucia, întrebându-se probabil ce relație exista între amica lui Pietro și lordul din Castlefalcone.
În timp ce bătrâna se duse după a doua ceașcă, Mazzaro turnă cafeaua, întrebând-o din priviri dacă o voia cu lapte.
Negând din cap, Suzanne adăugă două lingurițe de zahăr.
Se opri din amestecat când îi întâlni privirea ușor ironică.
Lucia reveni în birou, iar Mazzaro îi mulțumi afectuos.
- Cu plăcere, domnule.. zise ea. Dacă mai aveți nevoie de ceva...
- O să-ți dăm de știre, Lucia. Mulțumesc.
Menajera părăsi încăperea cu zâmbetul pe buze.
Suzanne, în schimb, rămase cu ochii în ceașcă.
Sosise momentul să-l întrebe de ce îi trimisese acel trandafir, conștientă că Lucia își va face o părere greșită despre relația lor. Astfel că luându-și inima în dinți, tânăra ridică ochii, întâlnindu-i privirea.
- Domnule... începu ea.
- Mai devreme admirai statueta, o întrerupse el. Știi ceva despre ea, domnișoară Hunt?
Tânăra își pierdu curajul.
- E.. din bronz, nu-i așa? presupuse ea, regretând propria slăbiciune. Și provine din Italia?
Contele afișă un surâs ambiguu.
- Mă tem că nu, domnișoară Hunt.
Bărbatul strânse statueta în palme, exact cum și-ar fi dorit și Suzanne să facă.
- Micuțul a fost turnat în Egipt cu foarte mulți ani în urmă. Așa cum spuneai, e din bronz, dar ca mare parte din antichitățile de genul acesta a fost importată din Grecia și din Africa de Nord. Din păcate, romanii n-au fost mari artiști, dar au avut suficientă educație încât să recunoască și să aprecieze valoarea operelor de artă.
- Presupun că a costat... o avere, șopti ea.
- E neprețuită, răspunse el. Pentru un colecționar de talia mea, asemenea antichități sfidează orice încercare de evaluare. Ai vrea s-o studiezi?
Suzanne îl privi perplexă.
- Dar... Mi-ar fi teamă să n-o... scap!
- Sunt sigur că n-o să se întâmple așa ceva, zise el, arătând către statuetă. Așa că, poftim.
Vorbele lui erau din nou o comandă, astfel că lăsând ceașa în farfurioară pe birou, Suzanne preluă statueta. Degetele nu li se atinseră, dar bronzul păstra căldura mâinii lui.
Statuia micuță și solidă decorase probabil, cu mii de ani în urmă, casa unui bogătaș din Egipt, animalul fiind în poziție de atac.
- Nu vă e teamă de hoți? întrebă ea, străduindu-se să-i înfrunte privirea.
Mazzaro ridică din umeri.
- Bineînțeles că aș regreta pierderea ei, dar uneori mă întreb dacă am dreptul să dețin un asemenea obiect. De ce să posed ceva la care ar avea dreptul oricine altcineva?
- Dar aparține familiei dumneavoastră...
- ...de foarte mulți ani, știu, aprobă el sec. Dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Înaintașii mei profitând fără doar și poate, de naivitatea altora.
Studiind statueta, Suzanne mângâie coada arcuită.
- Nu toată lumea apreciază așa ceva.
- Îi aperi pe înaintașii mei sau îmi aperi onoarea, domnișoară Hunt?
Suzanne ridică din umeri.
- Orice ați spune, nu cred că doriți să ajungă pe mâna unui necunoscător, insistă ea. Nu-i așa?
Mazzaro mângâie cu privirea statueta.
- Tocmai mi-ai lăudat egoismul. Ești dispusă să faci la fel cu tot ce îmi aparține, domnișoară Hunt?
Întrebarea era cu dublu sens, așa că Suzanne se grăbi să pună statueta la locul ei. Ar fi preferat să nu-i spună așa ceva. Ca vorbele lui să n-o tulbure atât de tare. Sau era interesat de ea?
- Ce s-a întâmplat, domnișoară Hunt? întrebă el, văzând că privește spre curtea imensă. Dacă lucrul acesta te consolează, te informez că cei de la compania de asigurări insistă ca pe timpul nopții porțile să fie dotate cu sistem de electrificare. În afară de asta, am instalat un sistem pe bază de ultrasunete care declanșează automat alarma.
Suzanne se încruntă.
- Un fel de... fascicul luminos?
- El poate fi evitat, dar ultrasunetele, nu.
- Înțeleg.
Suzanne era impresionată. Cu toate că în seara precedentă, ușa de la balcon se deschisese fără nicio dificultate. În consecință, hoțul putea pătrunde în vilă pe acolo?
Se înfioră involuntar. Pe viitor, nu trebuia să mai uite ușa de la balcon deschisă.
- Te încrunți, domnișoară Hunt.
Mazzaro se ridică în picioare cu ajutorul cârjelor, iar Suzanne făcu un mare efort să rămână la locul ei.
- Te preocupă ceva?
Suzanne își mușcă buza. Risca să piardă și a doua șansă de a-i adresa întrebarea aceea.
- Mă întrebam... ce s-ar întâmpla dacă cineva de-al casei ar uita de sistemul de alarmă și... ar ieși afară?
Ocolind biroul și venind lângă ea, Mazzaro o fixă cu o intensitate tulburătoare.
- Cum ai făcut tu aseară, domnișoară Hunt? șopti el, luând-o prin surprindere.
- Ști...ați?
- Că ai ieșit în balcon la ora două dimineața? Da, domnișoară Hunt, știam.
Ceafa Suzannei transpiră instantaneu.
- Atunci... știți și că... v-am...
- Văzut mergând fără aceste cârje?
Contele ridică una din ele.
- Așa e, domnișoară Hunt.
Ridicându-se de pe scaun, se apropia periculos de mult de Mazzaro di Falcone.
- Mă tem că nu înțeleg, murmură Suzanne.
- Cum ai putea? întrebă contele, înclinând din cap.
- Nu aveți nevoie de ele? întrebă ea.
- Acum, nu. Nu cu adevărat. Deși de multe ori obosesc, deplasându-mă cu mare dificultate.
Suzanne strânse din buze.
- Nu vă pasă că știu? De ce mi-ați permis să văd așa ceva?
Contele ridică din umeri.
- N-a fost ceva deliberat. Pe neașteptate s-a declanșat alarma, panoul fiind amplasat chiar lângă patul meu. Prin urmare, înainte să-mi dau seama ce se petrece, am ieșit în curte, deoarece, trebuia să mă asigur.
- Și dacă erau hoții? protestă Suzanne, făcându-l să zâmbească.
- Îngrijorarea ta e înduioșătoare, dar eram înarmat.
Suzanne se înfioră din nou.
- N-ați vrea să-i spun... lui Pietro?
- Nu te pot împiedica să-i spui.
- Dar de ce n-ați făcut-o personal? Sunt convinsă că soția dumneavoastră ar fi încântată să...
Încordarea lui dădu de înțeles că mersese prea departe.
- Nu-i treaba ta ce simte soția mea, domnișoară Hunt, sublinie el cu asprime, îndepărtându-se.
După felul cum mergea, ai fi zis că totul nu fusese decât rodul imaginației ei.
- Atunci... să păstrez totul pentru mine? întrebă Suzanne, în timp ce contele se întoarse din nou cu fața spre ea.
- Să spunem, răspunse el într-un târziu, că deocamdată am motivele mele să trec totul sub tăcere, domnișoară Hunt. Dar dacă nu poți păstra secretul, nu-i nicio problemă.
Suzanne se ridică în picioare.
- De ce mi-ați trimis acel trandafir, domnule? întrebă ea cu o ușurință surprinzătoare.
Răsucindu-se spre ea, Mazzaro o fixă cu un amestec de amuzament, ironie și mister.
- A fost o îndrăzneală prea mare, nu-i așa? admise el. Faptul că un bărbat ca mine și-a depășit limitele, mărturisindu-și deschis admirația pentru o femeie atât de frumoasă?
Suzanne inspiră adânc.
- Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
- Am un handicap, dar nu sunt orb, domnișoară Hunt. În plus, voiam să avem această conversație care s-a dovedit mai mult decât satisfăcătoare.
- Dar... Ce are a face trandafirul... cu înfățișarea dumneavoastră?
Mazzaro se întunecă brusc.
- Nu-mi insulta inteligența făcând pe naiva, se răsti el.
Suzanne oftă.
- Îmi pare rău că o luați ca o insultă. Pur și simplu nu văd legătura.
Făcu o pauză.
- Nu cred că există o mare legătură între înfățișarea și personalitatea cuiva.
- Asta demonstrează cât de neexperimentată ești, domnișoară Hunt, i-o întoarse bărbatul cu cinism, dar severitatea trăsăturilor nu mai era atât de evidentă. Vei descoperi că felul cum arăți are o foarte mare importanță. Fiindcă frumusețea îți dă încredere. Îți influențează destinul, oamenii mai puțin arătoși fiind adesea morocănoși și plini de amărăciune.
Mazzaro ridică din umeri cu subînțeles.
- La fel ca trandafirii, suntem judecați în funcție de aspectul exterior, nu?
- Nu! protestă Suzanne. Nu sunteți morocănos și plin de amărăciune!
- Dar ar trebui să fiu?
- Nu!
Abia acum înțelesese semnificația propriilor vorbe.
- Îl compătimesc doar pe.... cel demn de...
- Milă? completă contele, văzând că ezită. Dar eu nu sunt demn de ea, nu?
Suzanne îl privi nedumerită, dar conștientă de capcana în care fusese atrasă.
- Nu, șopti ea în cele din urmă. Nu mi-e milă de tine, conte di Falcone.
Urmă un moment de tăcere în care Suzanne avu mustrări de conștiință. Fusese oare dură și nedreaptă? Contele luase declarația ei ca pe o ofensă?
- Foarte bine, domnișoară Hunt, zise bărbatul într-un târziu, rezemându-se de birou.
Ținând cârjele într-o mână, își trecu mâna prin părul des. Mișcarea deschise ceva mai mult gulerul cămășii, dând la iveală cicatricea deloc atrăgătoare.
- Acum știm cum stăm, nu-i așa?
Din cauza emoției, Suzanne nu era în stare să vorbească. Dar într-un fel, era convinsă că nu deținea controlul situației. Era ca și cum s-ar fi uitat la ea însăși printr-o fereastră, fără a putea evita pericolul iminent care o păștea în preajma acestui bărbat...
Capitolul 3
Deschiderea ușii era pe de o parte o ușurare, pe de alta o intruziune.
Suzanne se întoarse cu spatele la conte în momentul când fiica acestuia intră în încăpere, palidă și cu o înfățișare puțin stranie.
- Tată... începu ea, oprindu-se încă când dădu cu ochii de Suzanne.
Mazzaro se îndepărtă de birou cu ajutorul cârjelor, exact în momentul când Lucia apăru în spatele micuței.
- Elena! o certă ea în italiană. De câte ori ți-am spus să nu mai intri în birou fără să bați la ușă. Domnule...
- E în regulă, Lucia, zise Mazzaro, clătinând din cap. Poți pleca. Presupun că mătușa s-a întors de la biserică.
- Da, domnule, răspunse Lucia, privind în treacăt spre Suzanne. Mai doriți cafea?
- Nu, mulțumim, Lucia, refuză Mazzaro, prilej cu care, cu o scurtă reverență, bătrâna părăsi încăperea.
Elena rămase în prag, răsucind borul pălăriei, în timp ce Suzanne căuta cu disperare un subiect de conversație.
- Ai făcut cunoștință cu domnișoara Hunt, Elena? întrebă Mazzaro după ce ușa se închise, iar fetița aruncă o privire întunecată în direcția Suzannei, preferând totuși să păstreze tăcerea.
- Am făcut cunoștință ieri-seară, se simți Suzanne datoare să intervină. Nu-i așa, Elena?
Copila rămase tăcută, jucându-se cu pălăria și apropiindu-și vârful pantofilor.
- Elena!
Tonul nerăbdător al contelui o sperie, determinând-o să-l privească.
- Da, tată? întrebă fetița, în italiană.
- Te-am întrebat dacă ai făcut cunoștință cu domnișoara Hunt?
- Nu, tată, răspunse ea, mușcându-și buza.
- Chiar e necesar? interveni Suzanne, oftând. Seara trecută, Elena era cu mătușa dumneavoastră.
Mazzaro îi aruncă o privire ironică.
- Și nu ți-a făcut cunoștință cu fiica mea?
- Nu în mod oficial.
Cu pumnii strânși, Suzanne porni spre ușă.
- Vă rog să mă scuzați, domnule. Mătușa dumneavoastră și Pietro s-au întors de la biserică.
- O clipă, domnișoară Hunt.
Speriată de tonul lui, apăsă pe clanță, decisă să nu se lase intimidată.
Dar traversând încăperea cu o ușurință uimitoare pentru un om în cârje, contele o prinse de braț. În clipa aceea, cârja alunecă pe podea, iar Elena se repezi s-o ridice.
Oare ce credea copila despre gestul lui? se întrebă Suzanne, neliniștită.
- Ce-i ve spune lui Pietro, domnișoară Hunt? întrebă el pe un ton poruncitor.
Suzanne se grăbi însă să-și retragă brațul, ușurată, în momentul în care contele primi cârja.
- Sunt aici doar pentru câteva zile, domnule, răspunse ea cu hotărâre, frecându-și brațul. Ca atare, n-are rost să mă amestec în treburile altora.
Înainte ca bărbatul să mai adauge ceva, Suzanne părăsi încăperea.
Apoi, traversând cu pas nesigur coridorul răcoros, se îndreptă spre intrarea pe care ea și Pietro o folosiseră cu o seară înainte, ieșind afară, la soare.
Lumina o ameți, dar senzația de ușurare era copleșitoare. Inspirând adânc, Suzanne păși pe pavajul sub formă de mozaic al curții.
Fântâna o atrăgea ca un magnet, apa creând un joc de lumini de-a dreptul fascinant. Rezemându-se de bazinul ei, admiră nimfa cu alură clasică, strecurându-și degetele sub jetul de apă. Nu era nevoie să se uite spre fereastra biroului ca să-și dea seama că era privită.
Coleșită de frustrare, întoarse în cele din urmă capul, ca să descopere că acolo nu era nimeni, ceea ce o făcu să se simtă ridicol. Când să privească din nou către fântână, o mișcare produsă chiar deasupra capului ei îi atrase atenția. Privind într-acolo, dădu cu ochii de... Sophia.
- O! exclamă Suzanne, remarcând că doamna abia se trezise. Bună ziua, contesă! salută ea în italiană.
- Bună ziua, domnișoară Hunt, răspunse Sophia. Ești o admiratoare a Afroditei?
- A Afroditei? repetă Suzanne, confuză, după care, înțelegând la ce se referise, întoarse din nou capul spre fântână. A... vă referiți la statuie...
- La o adică, nu cred că se supără că o descrii astfel. Deși o statuie implică ideea de imobilitate, de așezare pe un piedestal, ca pe ceva inaccesibil. O imagine cu care Afrodita n-ar fi de acord.
Suzanne nu voia să fie atrasă în genul acela de discuție, refuzând să dea naștere altor tensiuni. Prin urmare, trăgând aer în piept, întrebă:
- Ce dimineață frumoasă, nu?
Sophia păru dezamăgită de neașteptata schimbare de subiect.
- Am văzut o mulțime de dimineați ca asta, domnișoară, se răsti ea, trăgându-se în încăpere.
Dormitorul ei? se întrebă Suzanne, alungând gândul. În fond, nu era problema ei unde dormea Sophia di Falcone. Cu toate acestea, nu credea că aristocrata împărțea dormitorul cu soțul ei.
Gândul îi provocă însă emoții neașteptate.
Privi din nou spre fântână, de unde zeița părea că o fixează ironic. Ca atare, ocolind bazinul, porni spre pajiște.
- Suzanne! Te-am căutat peste tot!
Vocea tinerească a lui Pietro nu-i păruse nicicând mai atrăgătoare.
Văzând că iese repede din vilă, Suzanne se întoarse spre el.
- Serios, Pietro?
- Serios, răspunse el în italiană. Mama te invită la o ciocolată caldă.
Tânărul zâmbi.
- Ți-a fost dor de mine?
Suzannei i-ar fi plăcut să petreacă mai mult timp împreună, deși tonul lui te ducea cu gândul la un alt tip de relație. Astfel că afișând un zâmbet, îi răspunse:
- Lucia mi-a spus că sunteți la slujbă. Dacă mă trezeam mai devreme, mergeam și eu.
Pietro o îndemnă să revină înăuntru.
- Nu știam că vrei să vii cu noi, zise el cu sinceritate. Dar mă bucur că ai dormit bine. Nu-i ușor să dormi într-un pat străin, dar datorită profesiei, tu ești obișnuită cu astfel de situații.
Veselia care o cuprinse era aproape necontrolată. Ce bine că se putea relaxa din nou! Din păcate, luase totul prea în serios. Dar reacția ei era dovada că tensiunea n-o părăsise.
- Dar să rămână între noi, zise ea, astfel că în momentul când intrară în salon, unde îi aștepta doamna Vitale, se amuzau copios.
Deși ar fi preferat o băutură răcoritoare, Suzanne savură ciocolata caldă cu biscuiți, apreciind cum se cuvinte ospitalitatea bătrânei doamne.
Lucia îi aruncă o privire conspirativă, motiv pentru care Suzanne îl blestemă în gând pe Mazzaro pentru impresia greșită pe care i-o lăsase. Mușcând stânjenită din biscuit, tânăra se întrebă de ce italienii duceau o viață atât de complicată.
Pietro, în schimb, nu părea să remarce absolut nimic.
El și mama lui aveau multe să-și spună, dar o antrenară în discuție pe Suzanne care se relaxă din nou.
Când Pietro o invită la o plimbare prin grădină, apăru Sophia. Sărutând-o pe obraz pe doamna Vitale și apoi pe Pietro, cu mai multă intimitate, îi zâmbi Suzannei, femeia nehotărâtă de la balcon fiind doar o simplă amintire.
- Plec, mătușă Tomassa, zise ea, spre dezamăgirea lui Pietro. Trebuie, scumpule, se adresă acestuia. Știi cum e când promiți.
- E prima mea zi acasă, Sophia, îi reproșă el, motiv pentru care ea îl ciupi de obraz cu oarecare satisfacție.
- Vor mai fi și altele, dragul meu Pietro, șopti ea, fixându-l promițător, Suzanne realizând, stânjenită, că relația dintre cei doi era la fel de ambiguă ca viața acelei familii.
Avea oare legătură cu atitudinea lui Mazzaro față de soția sa? Bineînțeles că nu! Sophia era cu 10 ani mai mare decât vărul lui!
Pe neașteptate, observă că doamna Vitale îi privea cu un adânc dispreț. Avea și ea suspiciuni în privința relației lor? Sau dezaproba doar atitudinea dominatoare a Sophiei față de fiul ei?
În clipa aceea, Sophia se îndreptă spre ușă.
- Ne vedem la cină, domnișoară Hunt, zise ea, zâmbindu-i pentru a doua oară. La revedere, mătușă! La revedere, Pietro!
- Sophia petrece prea mult timp departe de casă, mormăi bătrâna, în timp ce tocurile contesei răsunau pe marmura coridorului.
Își privi nerăbdătoare fiul.
- Iar tu n-ar trebui s-o încurajezi.
Văzând că roșește, Suzannei i se făcu milă de el.
În fond, nu mai era un copil, așa că mama lui n-avea dreptul să-l trateze astfel în fața unui oaspete.
Ca atare, ridicându-se în picioare, întrebă cu hotărâre:
- Voiai să-mi arăți grădina, nu-i așa, Pietro?
Tânărul o privi cu recunoștință.
- Așa e. Cu permisiunea ta, mamă, nu?
Plimbându-se pe aleea pavată, Suzanne își privea nedumerită însoțitorul, întrebându-se dacă se gândea la Sophia sau la acuzația mamei lui. Indiferent ce-l preocupa, era limpede că nu-i făcea plăcere, așa că se grăbi să-l întrebe:
- Cum s-a accidentat vărul tău?
Pietro o privi mai întâi derutat, după care își reveni.
- Mazzaro? zise el aspru. A căzut de pe un vârf de munte.
- Un vârf de munte! se îngrozi Suzanne. Dar cum...
- Schiind. A fost un schior excelent.
- Ah! se încruntă Suzanne.
Își imaginase că fusese vorba de un accident de mașină sau ceva asemănător.
- Petrecea săptămâni întregi în Cortina. Până să se accidenteze, firește. Acum, nici măcar nu se mai apropie de stațiunea respectivă.
- Nu-l poți învinovăți pentru asta, șopti Suzanne, înțelegătoare, motiv pentru care Pietro îi aruncă o privire cruntă.
- De ce? În momentul accidentului era beat. Nu trebuia să iasă pe pârtie. În mod normal, n-ar fi căzut, la cât de inteligent e.
- Cum poți fi atât de sigur?
Suzanne îl privi cu atenție.
- Nu fi atât de crud! Putea să-și piardă viața!
- Și-a găsit un apărător? întrebă Pietro cu o grimasă. Suzanne, ar fi fost mai simplu pentru toată lumea...
- Nu! se înfurie ea. Nu spune una ca asta. Nici să nu-ți treacă prin cap așa ceva! Faptul că nu ești de acord cu modul cum își administrează moștenirea...
- Moștenirea!
Tonul devenise mușcător.
- O grămadă de obiecte neînsuflețite! Casa asta e un muzeu, iar vărul meu e cel mai egoist om pe care-l cunosc, Suzanne. Ai văzut și tu cum își tratează soția. Sper să nu negi și asta!
Suzanne coborî privirea în pământ, nedorind ca Pietro să observe cât de mult o afectau vorbele ei. Cel puțin în privința Sophiei, avea dreptate. Dar fiecare argument avea două fațete. Ca atare, înțelegea de ce Mazzaro pusese vila sa la dispoziția turiștilor. De ce să vândă acele obiecte de artă - la care era limpede că ținea - având o situație materială foarte bună și posibilitatea de a satisface și curiozitatea turiștilor care treceau prin zonă?
După discuția avută în dimineața aceea, intuia că Mazzaro n-avea nimic împotrivă să împartă bucuria aceea și cu alții. Ceea ce dovedea că nu era nici pe departe egoist.
Alegând totuși să nu răspundă la întrebare, zise:
- Cât de grav s-a rănit? În cădere, vreau să spun?
- Cât de grav? repetă Pietro. Vrei o listă a tuturor rănilor pe care le-a avut? mârâi el. Și-a fracturat membrele inferioare și coloana. Prin urmare, a rămas în scaunul cu rotile 1 an de zile.
- Și acea înfiorătoare...
Pietro oftă.
- Nu mă face să intru în detalii.
Iritat, tânărul își trecu mâna prin păr.
- Nu sunt un monstru. Știu că suferința lui a fost agonică. Dar asta nu scuză modul cum se poartă cu Sophia. Răutatea lui. Faptul că îi face viața un calvar.
Suzanne își dădu părul după urechi.
Da, era de neiertat, dar în același timp puțin îi păsa ei de calvarul prin care trecea Sophia, înfiorându-se, în schimb, la gândul suferințelor despre care povestise Pietro.
Ce fel de om se prăbușise pe pârtia de la Cortina, una din cele mai faimoase pârtii de schi ale Italiei? Care fusese prima reacție a Sophiei aflând că soțul ei suferise răni grave?
Simțind privirea lui Pietro ațintită asupra ei, ridică din umeri, înăbușind un fior de groază. Apoi, lăsându-și brațele pe lângă corp, privi în jur, bucuroasă că se putea interesa de chișcul ascuns la umbra viței-de-vie.
Acceptând în cele din urmă schimbarea ei de dispoziție, Pietro răspunse:
- A fost proiectat de mama lui Mazzaro. I-am putea spune „casă de vară”, nu? Din câte am înțeles, pe timpul ocupației militare mătușa mea s-a retras aici.
Suzanne era intrigată.
- Vila a fost ocupată?
- Cele mai mari case au fost ocupate de ofițeri ai Marelui Stat Major, în calitate de șefi, explică Pietro. În Anglia s-a întâmplat la fel, nu?
- Desigur, aprobă Suzanne.
- Unchiul a avut însă noroc, comandantul dovedindu-se un om civilizat. În perioada aceea, au fost distruse sau furate multe obiecte de valoare.
Ajunseseră deja la treptele din fața chioșcului, așa că Suzanne se strecură cu grijă înăuntru. În chioșc mirosea a mucegai și a vegetație putredă. Nimeni nu se sinchisise să aerisească, coloanele sale fiind năpădite de tot felul de plante cățărătoare.
- Mama lui Mazza... a vărului tău a murit? întrebă Suzanne, în timp ce Pietro smulse câteva ierburi din rădăcină ca să poată privi înăuntru.
- Da, aprobă el. Unchiul s-a prăbușit cu avionul la manșa căruia se afla, în Alpi, în 1968, iar mătușa a suferit un atac de cord în urma căruia nu și-a mai revenit, decedând 6 luni mai târziu.
- Ce veste cumplită pentru... vărul tău.
- Mm, mormăi Pietro. Când a murit tatăl lui. el și cu Sophia locuiau la Roma. Mazzaro era în elementul lui, lucrând la una din cele mai mari case de licitații.
- Dedicată antichităților? se înteresă Suzanne, revenind în dreptul treptelor.
- Desigur. Vărul meu e expert în antichități, nu știai? De fapt, de unde să știi. Îmi pare rău, Suzanne. De câte ori vorbim despre vărul meu, sunt nepoliticos.
În semn de scuză, Pietro o ajută să coboare.
- Păcat că n-are nimeni grijă de chioșc, șopti ea, privind cu regret în urmă.
- Luigi e foarte ocupat cu grădina.
Pietro lovi cu piciorul o pietricică.
- Problema e că locul ăsta îți dă mari bătăi de cap, dar n-ai niciun beneficiu de pe urma lui!
Suzanne își umezi buzele.
- Sper că Lucia n-are grijă de întreaga vilă!
- În sezon, nu. În perioada aceea, Mazzaro își permite să angajeze câteva tinere din sat care să ajute la curățenie. Însă de obiectele cele mai valoroase se ocupă personal. Ca să pui totul la punct, îți ia timp nu glumă, încheie el, iritat.
- Și ce-ai vrea să facă? șopti Suzanne, ținând pasul cu el.
- Eu? întrebă Pietro. În locul lui, aș vinde tot ce-i aici! Îți dai seama câți ani am trăi în lux?
- Și după aceea?
- După aceea? repetă Pietro, derutat.
- Da. Capitalul nu e veșnic, adăugă Suzanne cu ochii la el. În afară de asta, ce s-ar alege de copiii și de... nepoții vărului tău?
- N-o are decât pe Elena, mârâi Pietro.
- Care, la rândul ei, poate avea copii. N-au și ei dreptul să se bucure de toate frumusețile astea?
- Dumnezeule, exclamă Pietro, ridicând ochii la cer. Vorbești exact ca el! Cine știe ce se poate întâmpla până când Elena va fi o femeie în toată firea? Poate izbucnește războiul sau avem parte de... holocaust. Contează prezentul, nu un viitor nebulos!
- Nu sunt de acord, zise Suzanne. Dacă te debarasezi de aceste obiecte de valoare sau le vinzi unor colecționari care le transformă în valută forte, nimeni nu va mai avea șansa să le vadă. Aici, pot veni măcar să le admire...
- Și ți se pare corect? întrebă Pietro, perplex.
Suzanne roși.
- Da, admise ea pe un ton ezitant. În afară de asta, sugestia ta e greșită.
- De ce? E rău să fii bogat?
- Nu-i atât de simplu, Pietro, oftă Suzanne.
- Nu? repetă el, nemulțumit. Cu alte cuvinte, vărul și-a găsit un aliat în absența mea? Ieri nu erai de partea lui.
Acuratețea gândirii lui o făcu să se simtă vinovată.
- Aliata lui? exclamă Suzanne, frustrată. Termină cu prostiile, Pietro!
- Care prostii?
Tânărul miji ochii.
- Îl cunosc mai bine decât tine, Suzanne. A avut întotdeauna - cum să-ți spun - carismă, nu? Cucerind sexul frumos!
- Devii ridicol, Pietro...
- Serios? Atunci, devedește-mi că nu-i iei apărarea!
Suzanne era fericită că ajunseserăla umbra terasei.
- La ce oră luăm masa? întrebă ea în timp ce intrau în vilă, refuzând să continue disputa, motiv pentru care Pietro zâmbi, jenat.
- Vezi! De câte ori aducem vorba de Mazzaro, ne enervăm.
- Atunci, să evităm orice dispută, zise Suzanne, străduindu-se să adopte un ton vesel. Și acum, mă duc să fac un duș. După vizitarea chioșcului, simt că se lipesc hainele de mine.
- Foarte bine. Prânzul se servește la două, zise Pietro, pregătit să intre în salonul mic. Știi unde.
- Da.
Suzanne porni cu pas grăbit spre holul principal. La etaj, apropiindu-se de dormitorul ei, încercă să și-l scoată din minte pe Mazzaro di Falcone.
Patul era făcut, restul hainelor fiind ordonate pe comodă. Pentru toate acestea trebuia să-i mulțumească mai mult ca sigur Luciei. Lăsându-le mai departe în valiză, ar fi simțit și mai acut că era doar în trecere prin zonă, un sentiment de care chiar avea nevoie.
Însă înainte de a intra la duș, ieși câteva clipe pe balcon, rezemându-se de balustradă. Curtea era goală, întreaga vilă părând să picotească sub soarele amiezii. Începu să transpire, dar rămase locului, admirând sătucul din vale. În depărtare, se auzea clopotul somnolent al bisericii.
Oftând, se răsuci într-o parte, și în clipa aceea observă un rând de încăperi cu obloanele trase. Probabil cele deschise marelui public sunt aerisite în fiecare zi, își zise Suzanne.
În concluzie, nu era chip să și-l alunge din minte pe stăpânul vilei Falcone, așa că încercând să pună capăt valului de emoții, se spălă mai mult cu apă rece.
Încercă să-și imagineze cum s-ar fi comportat dacă Mazzaro ar fi fost oaspetele unuia din hotelurile la care lucrase. De-a lungul anilor întâlnise o mulțime de persoane cu dizabilități, dar surprinzător, pe Mazzaro nu-l încadra în această categorie. În ciuda minusurilor sale, era un bărbat n toată puterea cuvântului, atât din punct de vedere mental, cât și fizic...
Capitolul 4
În ziua aceea, însă, nu-i mai întâlni nici pe Mazzaro, nici pe Sophia, la masă fiind prezente doar patru persoane: ea, Pietro, doamna Vitale și Elena.
Suzanne ardea de nerăbdare să afle mai multe despre micuța Elena. Era un copil educat, asemenea altor copii de vârsta ei, dar faptul că locuia într-o casă plină de adulți nu părea să-i fie de folos. Cu toate acestea, Elena era timidă, vorbind doar întrebată și de obicei monosilabic.
Singura manifestare entuziastă o avusese în seara sosirii lor, însă doamna Vitale îi pusese capăt imediat.
Și-ar fi dorit să stea de vorbă cu fetița, să descopere ce-i plăcea și ce nu, la vârsta ei putând fi încă atrasă de jocul de-a v-ați ascunselea.
Dar după masă, micuța se retrase la odihnă, astfel că orice posibilitate de comunicare era exclusă.
După-amiază, Pietro o duse pe Suzanne în sat, pentru a-i arăta biserica în care asistase la slujbă. Ca majoritatea lăcașelor de cult, biserica era decorată cu numeroase sculpturi, iar pictura tavanului avea un rafinament aparte.
- Am citit undeva că enoriașul era încurajat să ridice ochii spre Rai, picturile incitându-i imaginația, sublinie Suzanne, privind în sus. Așa îți imaginezi Judecata de Apoi?
Pietro ridică din umeri, in timp ce ieșiră din nou la soare.
- Nu cred că mi-o imaginez într-un fel anume. Iar tu n-ar trebui să crezi tot ce citești.
- În regulă, zâmbi Suzanne. Dar părea logic. Pietro, zise ea după o scurtă pauză, Elena doarme în fiecare după-amiază?
- Elena? se încruntă el. Cred că... da. De ce?
Suzanne își agăță geanta pe umăr.
- Eram curioasă, atâta tot. Dar dacă n-ai nimic împotrivă, într-una din zile mi-ar plăcea s-o luăm cu noi. Nu prea se distrează, sărăcuța.
- Cu vărul meu trebuie să discuți, nu cu mine, se răsti Pietro, conducând-o către piață. Oricât de dragă îmi este, n-aș vrea să ne pierdem vremea cu ea.
Suzanne era surprinsă de vehemența tonului său.
- Pietro... De ce să n-o luăm și pe Elena cu noi?
Oprindu-se, Pietro o privi în ochi, atras de frumusețea părului și de buzele ei întredeschise. Sărutându-le, o luă prin surprindere, determinând-o să-l respingă.
- De aceea, șopti el senzual.
- Pietro! protestă Suzanne, dându-și părul după urechi. Nu așa ne-am înțeles.
- Suzanne! Nu te preface că nu știi ce simt pentru tine.
- Cred că ne-ar prinde bine o cafea, răspunse ea, pornind cu pas grăbit spre intersecție.
Dar odată așezați la măsuța se sub arbori, unde băură cafeaua în acompaniament de acordeon, Suzanne se rugă să nu dea de alte necazuri.
Cina se servi târziu, așa că Elena nu coborî alături de ceilalți.
- Mazzaro ia masa cu familia Rossis, își informă doamna Vitale fiul. Apropo, știai că Marina s-a întors acasă?
- Nu. Stă mult?
Doamna ridică din umerii înguști.
- Știu la fel de puține ca și tine. Mazzaro spunea însă că Marina are nevoie de odihnă. Iar tatăl e încântat s-o aibă în preajmă, ținând cont cât de mult i-a dus dorul.
Suzanne luă o gură de vin. Despre cine vorbeau? se întrebă ea. Și mai ales, cine era... Marina?
Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Pietro întoarse capul spre ea.
- Sunt niște prieteni de familie. Mazzaro și Marina au crescut împreună, chiar dacă ea e cu 5 ani mai mică decât el.
Tânărul făcu o grimasă.
- Unchiul spera că se vor căsători, dar Mazzaro avea alte planuri. El s-a însurat cu Sophia, iar Marina s-a înscris la facultatea de medicină. În prezent se văd foarte rar, deoarece ea s-a stabilit la Roma.
- Înțeleg, zise Suzanne, punând paharul pe masă.
- Dar e o plăcere să constați ce bine se înțeleg, continuă Pietro, însă doamna Vitale îl reduse la tăcere cu un reproș.
- Nu sunt amănunte pe care să le faci publice! Ca atare, păstrează-le pentru tine!
Pietro se făcu roșu la față.
- Știi la fel de bine ca mine că lui Mazzaro nu-i pasă de Sophia.
- Știu că accidentul lui ne-a bulversat pe toți. Cu alte cuvinte, și.. pe Sophia.
- Insinuezi că e vina ei?
- Nu insinuez nimic, se răsti mama lui, nemulțumită. Dar să dai de înțeles că relația dintre Mazzaro și Marina ar fi...
Bătrâna clătină din cap.
- Nu e cazul să faci asemenea comentarii.
Pietro se strâmbă, nemulțumit, iar Suzanne privi stânjenită în farfurie. La o adică, puteai crede că tânărul o apăra pe soția lui Mazzaro din gelozie, deși Sophia îi accepta admirația mai degrabă cu indulgență, decât cu entuziasm. Oricum, nu gelozia aceea îi fura Suzannei liniștea...
A doua zi dimineață, se trezi devreme, fiindcă în ciuda agitației interioare, dormise destul de bine până la 8. După care, urmând exemplul Sophiei și ignorând dezaprobarea doamnei Vitale, alese să poarte pantaloni asortați cu o vestă în dungi, remarcând cu satisfacție că brațele sale începuseră deja să se bronzeze.
- Bună dimineața, domnișoară! o întâmpină Lucia la parter. Astăzi te-ai trezit devreme.
- Așa este, dar te las să-ți vezi de treabă.
- Nicio problemă, domnișoară. În momentul ăsta, domnul ia micul dejun. I te alături?
Suzanne își drese glasul.
- Domnului? Vrei să spui... contelui?
- Desigur, domnișoară. S-ar bucura să-i ții comanie.
- Mai bine aștept.
- Nu-i nevoie, domnișoară. Termin în câteva minute.
Suzanne n-avea de ales, așa că trăgând adânc aer în piept, porni spre sala de mese, bătând la ușă după o scurtă ezitare. Apoi, primind aprobarea contelui, împinse ușor ușile duble.
Mazzaro stătea, ca de obicei, în capul mesei. Cămașa era descheiată la gât, astfel că Suzanne fu captivată pe loc de aerul senzual al trupului său.
- Nu mai doresc nimic, Lucia, zise contele în italiană, continuând să citească ziarul. Mulțumesc!
- Nu e Lucia, tată! interveni Elena, determinându-l să ridice privirea și să ia seama la stânjeneala Suzannei.
- Mă scuzați, domnule, murmură ea, regretând că sub tălpile ei nu se căsca o groapă în care să dispară.
- Bună dimineața, domnișoară Hunt, salută contele, ridicându-se de pe scaun și sprijinindu-se de masă.
- Vă rog, bâigui ea, jenată. Nu vă ridicați. Lucia... m-a trimis. Spunea că n-aveți nimic împotrivă să dejunăm împreună...
Mazzaro îi indică scaunul aflat în stânga lui, vizavi de Elena.
- De data asta are dreptate, glumi el. Nu-i așa, Elena?
Fetița încuviință tacit, așa că Suzanne închise ușile, grăbindu-se să se așeze la masă, astfel încât Mazzaro să nu stea rea mult timp în picioare.
Chiar și așa, superioritatea lui fizică era copleșitoare.
- Ești matinală, domnișoară Hunt, comentă Mazzaro, punând ziarul deoparte.
- Nu vă întrerupeți din cauza mea șopti ea, cu ochii la Elena, care continua să mănânce. Nu mă deranjează faptul că citiți.
- Liniștește-te, domnișoară. Articolele respective pot fi citite și mai târziu.
Contele își turnă o ceașcă de cafea, întrebând:
- Lucia îți pregătește micul dejun, nu-i așa?
- Da, zise Suzanne, foindu-se. Mulțumesc.
Mazzaro o studie cu atenție.
- Ieri ai avut o zi plăcută, am dreptate?
Suzanne afișă un surâs forțat.
- Foarte plăcută, mulțumesc.
- Pietro te-a scos la plimbare?
- Da, am fost în sat.
- Și ce impresie ți-a făcut Castlefalcone?
- Îmi place. Biserica e foarte frumoasă.
- A, da, San Lorenzo. Știi ceva despre stilul gotic?
- Din păcate, nu.
Suzanne îi zâmbi Elenei.
- La capitolul acesta, sunt o ignorantă.
- Nicidecum. Nici eu nu știu nimic despre administrarea unui hotel, dar n-are importanță.
Voia, evident, ca Suzanne să se simtă bine.
- În Italia, avem câteva exemple de prim rang ale stilului gotic. Printre ele, catedrala din Siena. Una dintre construcțiile pe care le cunosc foarte bine.
- Fiindcă sunteți expert în atichități?
Mazzaro se încruntă.
- De unde știi? De la Pietro, presupun. Ți-a expus și părerea lui față de inițiativa mea de a pune casa la dispoziția turiștilor?
Suzanne spera să apară Lucia cu micul dejun.
- Parcă a pomenit... ceva, recunoscu ea pe un ton ezitant, conștientă că privirea Elenei era ațintită asupra ei.
- Câtă discreție, domnișoară Hunt! exclamă Mazzaro. Sunt convins că Pietro a făcut mai mult de atât. Oricum, îți respect neutralitatea. Nu-i cinstit să te judec pe tine pentru opiniile lui. În plus, Pietro cunoaște valoarea colecției, dar e un epicurian, iar lucrul acesta îi afectează obiectivitatea.
În timp ce Suzanne căuta răspunsul potrivit, apăru Lucia cu micul dejun. Bătrâna părea fericită că domnul nu dejuna singur, dar amintindu-și povestea cu trandafirul, Suzanne nu era sigură ce gândea.
Apoi, în timp ce ea gustă din sucul de portocale, Mazzaro zise:
- Ce planuri aveți, tu și cu Pietro, pe ziua de azi?
- Doamna... Mama lui Pietro... ar vrea s-o ducă la Muvano, domnule.
Elena rupse tăcerea, exclamând:
- Da, tată. La Muvano!
- Prin urmare, continuă Suzanne, vă cer permisiunea de a mă plimba prin împrejurimi.
Mazzaro se încruntă, înfățișarea lui părând și mai autoritară, astfel că preț de o secundă, tânăra își imagină că-l ofensase. Însă remarca următoare îi dovedi contrariul.
- Înainte de a-l implica în activitățile ei sociale, mătușa putea aștepta ca iubita lui Pietro să revină la Londra. Ieri la slujbă, azi la Muvano, mâine, cine mai știe unde. Din nou la slujbă, probabil.
- Nu mă deranjează, zise Suzanne, întinzându-se după cafea. Adică... se fâstâci sub privirea contelui, Pietro a... avut amabilitatea să mă invite aici, dar în calitate de prietenă. Nu suntem... logodiți, așa că n-are nicio obligație față de mine.
Mazzaro o privi insistent.
- Vrei să spui că nu ții la el?
- Țin foarte mult la el, dar nu-l... iubesc, dacă la asta vă referiți.
Ce ciudat să discute asta cu un bărbat pe care îl cunoștea abia de 3 zile, bucurându-se totuși că, la vârsta ei, Elena nu putea percepe semnificția profundă a unei asemenea conversații.
