.........................................
10.
Paula apăsă pe trăgaci. Puşca dudui, răsunându-i în urechi.
Khamisi simţi şi el ceva din spaima lui Tau, cuprins de un tremur rău prevestitor după ceea ce tocmai era să se întâmple. Oare cum se descurcau ceilalţi acolo înăuntru?
3:7 P.M.
- Ne-ai condamnat pe toţi la moarte! repetă Baldric.
Gray refuza să se dea bătut.
- Poţi să încetineşti procesul de descărcare a Clopotului? Ca să-mi asiguri timpul necesar să ajung jos. Să repar scutul.
Bătrânul se holbă la scutul de protecţie înţepenit, încununat de acea lumină albăstruie. Pe faţă i se citea frica.
- S-ar putea să existe o modalitate, însă... însă...
- Însă ce?
- Cineva trebuie să se ducă acolo, înăuntru.
Făcu semn cu bastonul tremurând înspre camera de emisie şi clătină din cap, în mod clar refuzând să se ofere voluntar.
Uşa se deschise larg şi o voce strigă cu putere.
- O s-o fac eu.
Gray şi Marcia se întoarseră, ridicându-şi pistoalele.
Un grup uimitor pătrunse clătinându-se în încăpere.
Monk mergea în faţă, sprijinind-o pe femeia cu părul negru care tocmai strigase. Majoritatea celorlalte persoane erau necunoscuţi. Un bărbat de culoare, mai în vârstă, intră şchiopătând împreună cu un tânăr proaspăt bărbierit îmbrăcat în uniformă. Aceştia erau urmaţi de Fiona şi de o blondă înaltă, cu o alură atletică, care arăta de parcă tocmai alergase la maraton. Cele două sprijineau un bărbat mai în vârstă, fără vlagă, care abia se ţinea pe picioare. Se părea că inerţia era tot ce îl mai susţinea. De îndată ce femeile se opriră, el se încovoie sub propria greutate. Îşi ridică faţa şi întâlni privirea din ochii albaştri, atât de familiari ai lui Gray.
- Gray... murmură el împleticit.
Şocat, îl recunoscu.
- Domnul director Crowe?
Gray se grăbi să ajungă lângă el.
- Nu mai e timp, avertiză femeia brunetă, sprijinindu-se încă de Monk.
Arăta doar cu puţin mai bine decât Painter. Ochii ei studiară scutul şi Clopotul cu o expresie ce arăta că era foarte familiarizată cu fenomenul.
- O să am nevoie de ajutor să ajung în interiorul camerei. Iar el vine cu mine, spuse ea ridicând o mână tremurândă spre Baldric Waalenberg.
Bătrânul gemu.
- Nu...
Femeia îi aruncă o privire îngheţată.
- O să ne trebuiască două perechi de mâni pe conductoarele de polaritate. Iar tu cunoşti maşinăria.
Monk se întoarse spre bărbatul de culoare.
- Mosi, ajut-o pe Anna să intre acolo. O să avem nevoie de o scară.
După aceea se uită la Gray şi-i strânse rapid mâna, aplecându-se în faţă ca să-l bată pe umăr cu un gest amical.
- Nu avem prea mult timp, şopti Gray la urechea lui Monk, surprins de cât de uşurat se simţise la sosirea lui. Îl năpădise de un val de speranţă reînnoită.
- Mie-mi spui?
Monk scoase o staţie radio şi i-o dădu lui Gray.
- Fă să meargă drăcovenia asta. Eu o să pun lucrurile în mişcare aici.
Gray înşfăcă staţia radio şi ieşi din încăpere. Avea o mie de întrebări de pus, însă acestea trebuiau să mai aştepte. Menţinu canalul radio deschis. Auzi zgomote şi voci, discuţii aprinse şi câteva strigăte. Auzi nişte paşi alergând în urma sa.
Îşi aruncă privirea înapoi. Era Fiona.
- Vin cu tine! strigă ea şi se apropie în momentul în care el ajungea la scara de incendiu.
Începu să coboare.
Ea ridică un transmiţător cu o antenă întinsă.
- În cazul în care mai dai peste vreunul dintre monştrii ăia.
- Încearcă să ţii pasul cu mine, spuse el.
- Oh, mai tacă-ţi fleanca.
Alergară restul drumului, ajungând pe holul de la nivelul inferior la camera de serviciu.
Îl auzi pe Monk în staţia radio.
- Anna şi nemernicul ăla bătrân sunt în interiorul camerei. Bineînţeles că nu-i prea fericit să facă asta. Ce păcat. Când tocmai eram pe cale să devenim atât de buni prieteni.
- Monk... îl avertiză Gray, făcându-l să se concentreze din nou asupra sarcinii primite.
- O să-i dau staţia radio Annei. Ea o să te coordoneze. Oh, apropo, ai la dispoziţie mai puţin de un minut. Ciao.
Gray clătină din cap şi trase cu forţă uşa camerei de serviciu.
Era încuiată.
Fiona îl văzu trăgând a doua oară de uşă şi oftă.
- N-ai cheie?
Gray se încruntă, îşi scoase pistolul de la betelie şi îl îndreptă spre încuietoare. Trase. Împuşcătura răsună în hol, lăsând o gaură fumegândă acolo unde fusese clanţa. Împinse uşa cu putere şi o deschise.
Fiona veni după el.
- Bănuiesc că merge şi aşa.
În faţă văzu agregatul motor şi pistoanele care acţionau scutul de protecţie.
Un val ciudat de ritmic de electricitate statică se revărsă asupra staţiei radio, crescând şi diminuându-se precum valurile pe o plajă. Gray îşi dădu seama că trebuia să fie Interferenţa produsă de Clopot. Monk probabil că îi dăduse staţia radio Annei.
Confirmând acest lucru, auzi vocea femeii discutând aprig prin pârâiturile provocate de electricitatea statică. Se contrazicea pe probleme tehnice într-un amestec furios de germană şi olandeză. Gray o ignoră aproape complet în timp ce dădea roată motorului. După care vocea femeii vorbi mai clar, în engleză.
- Commander Pierce?
El îşi drese vocea.
- Continuă.
Vocea ei răspunse iritată, ajunsă la capătul puterilor.
- Ne-am băgat degetele aici, în locaşurile în care trebuie, însă n-o să ţină.
- Ţineţi-le strâns.
Gray depistă problema. O siguranţă arsă la unul dintre pistoane. Folosindu-se de marginea cămăşii, o scoase. Se întoarse spre Fiona.
- Avem nevoie de alta. Trebuie să fie una de rezervă peaici pe undeva.
- Grăbeşte-te, Commander.
Electricitatea crescu ameninţător de puternic şi de zgomotos, însă nu suficient ca să acopere cuvintele lui Baldric, şoptite cu repeziciune înspre Anna.
- Treci de partea noastră. Putem să folosim un alt expert pentru Clopot.
Chiar aşa, înspăimântat cum era, Baldric îşi juca toate cărţile.
Gray ciuli urechile. Oare ea avea să-i trădeze? Făcu un gest spre Fiona.
- Aruncă-mi transmiţătorul ăla.
Ea i-l aruncă pe sub mână. El îl prinse şi îi smulse antena metalică.
Nu avea timp să găsească o siguranţă de rezervă. Trebuia să improvizeze ceva. Îndesă antena între contacte şi se duse ţintă spre un panou de control dotat cu o manetă masivă care se acţiona manual. Operaţiunea nu avea nevoie de nicio explicaţie.
În partea superioară era inscripţionat „OP“ şi dedesubtul acestuia „ONDER’AAN”.
Sus şi jos.
Nu era chiar cine ştie ce filosofie.
Gray vorbi în staţia radio.
- Anna. Tu şi Baldric puteţi să ieşiţi de-acolo.
- Nu putem, comandante. Unul din noi trebuie să-şi ţină degetul în locaş. Dacă plecăm amândoi, Clopotul o să explodeze instantaneu.
Gray închise ochii. Nu îndrăzneau să se încreadă în posibila cooperare a lui Baldric.
Electricitatea statică crescuse până la nivelul unui vuiet slab şi continuu pe care îl auzea în ureche.
- Ştii ce trebuie să faci, Commander.
Ceea ce făcu.
Împinse maneta.
De la depărtare, ultimele ei cuvinte ajunseră până la el.
- Spune-i fratelui meu... că-l iubesc.
Însă, în timp ce lăsa staţia radio în jos, o ultimă afirmaţie se auzi printre pârâituri - fie ca răspuns la oferta lui Baldric, fie pentru a face o ultimă declaraţie în faţa lumii, fie pur şi simplu pentru propria mulţumire.
- Eu nu sunt nazistă.
3:19 P.M.
Lisa îngenunche pe podea, legănându-l pe Painter.
După care simţi huruitul masivei maşinării sub genunchi. În faţă, scutul gigantic de plumb se înălţa spre tavan, strangulând revărsarea de lumină albastră.
Se ridică pe jumătate. Anna încă era acolo înăuntru. Până şi Monk făcu un pas spre scutul de protecţie ce se închidea. Un urlet cutremurător erupse din interior.
Era bătrânul. Lisa îi văzu degetele râcâind deasupra marginii, înnebunit, încercând să se apuce de-acolo. Era prea târziu. Acesta se ridică lin, mai sus decât putea el să ajungă şi fără alte piedici se fixă în inelul corespunzător din tavan.
Ţipetele sale încă mai puteau fi auzite, înăbuşite, înnebunite.
După aceea Lisa îl simţi. Direct în stomac. Acel şoc energetic. Nu putea fi descris în niciun fel. Un cutremur ce clătină totul fără pic de mişcare. După care nimic. Tăcere completă. Toţi îşi ţineau respiraţia.
Painter gemu, ca şi cum efectul ar fi fost dureros pentru el. Capul lui zăcea în poala ei. Ea îl examină. Ochii i se duseseră în fundul orbitelor. Respiraţia îi era gâjâită din cauza fluidelor. Ea îl scutură uşor. Niciun răspuns.
Era pe jumătate conştient. Îl pierdeau.
- Monk...!
3:23 P.M.
- Grăbeşte-te, Gray! strigă Monk în staţia radio.
Gray urcase înapoi treptele, cu paşi apăsaţi, urmat de Fiona. Acolo, dedesubt, întârziase doar cât să găsească o siguranţă înlocuitoare şi să repare scutul. Nu înţelesese tot ceea ce îi transmisese Monk, însă umpluse golurile cu ceea ce ştia el. Painter suferea de o formă de otrăvire prin iradiere, iar Clopotul reprezenta singura modalitate de vindecare.
În timp ce se apropia de platforma de la etajul cinci, auzi nişte bocanci grei ce păşeau nesiguri spre ei. Gray îşi scoase pistolul. Acum ce mai era?
O siluetă masivă, extrem de încruntată şi cu faţa albă ca hârtia, apăru de deasupra, pe jumătate căzând pe scări în direcţia lui. Avea cămaşa îmbibată de sânge. O julitură adâncă şi neregulată îi străbătea partea laterală a feţei, din creştetul capului până la gât. Îşi ţinea pe abdomen o mână cu încheietura ruptă.
Gray îşi ridică arma.
Fiona îl împinse şi trecu pe lângă el.
- Nu, el e cu noi.
Şi cu o voce scăzută, adresată lui Gray, adăugă dând din cap:
- E fratele Annei.
Uriaşul se apropie de ei, împleticindu-se, recunoscând-o la rândul lui pe Fiona. Ochii i se îngustară la vederea lui Gray, suspicioşi şi obosiţi. Însă îşi flutură puşca în spate, spre scările de sus.
- Blockiert, mormăi el.
Blocat.
Aşadar, uriaşul le câştigase timpul necesar cu propriul sânge.
O luară în grabă de-a lungul holului către camera Clopotului. Însă Gray ştia că trebuie să-l pregătească pe Gunther. După sacrificiul Annei, măcar atât îi datora fratelui ei. Atinse cotul bărbatului.
- În ceea ce o priveşte pe Anna... începu el.
Gunther se întoarse spre el, încordat, cu ochii îndureraţi, ca şi cum s-ar fi aşteptat la ce era mai rău.
Gray înfruntă acea teamă şi îi explică totul cu cuvinte răspicate, fără să omită ceva, încheind cu adevărul final.
- Eforturile ei ne-au salvat pe noi, ceilalţi, pe toată lumea.
Picioarele bărbatului masiv se înmuiaseră la auzul veştilor. Dacă rănile nu reuşiseră să-l răpună, în cele din urmă durerea o făcuse. Se prăbuşi uşor în genunchi pe hol.
Gray făcu o pauză.
- Ultimele ei cuvinte... ţi-au fost adresate ţie, ţi-a transmis dragostea ei.
Bărbatul îşi acoperi faţa şi se încovoie pe podea.
- Îmi pare rău... începu Gray.
Monk apăru în pragul uşii.
- Gray, ce mama naibii faci...?
După care îl văzu pe Gunther într-o postură de durere nedisimulată. Vocea i se stinse.
Gray se duse spre Monk.
Nu se terminase pentru niciunul dintre ei.
3:22 P.M
- Coboară scutul!
Lisa îşi aruncă rapid privirea ca să-l vadă pe Commander Pierce păşind în cameră cu Monk, amândoi aplecându-şi capul la unison. Ea stătea aplecată deasupra panoului de control al Clopotului. Îşi petrecuse ultimele câteva minute ca să se familiarizeze cu dispozitivul. Pe drumul parcurs până aici, Anna îi împărtăşise în detaliu modul în care funcţiona Clopotul. Femeia se temuse că ar putea să fie prea slăbită pentru a supraveghea folosirea acestuia. Altcineva trebuia să ştie acest lucru. Această răspundere căzuse pe umerii Lisei.
- Scutul! strigă Gray la ea din nou.
Ea încuviinţă scurt şi inversă sensul manetei de acţionare.
Motoarele huruiră dedesubt. Ea se întoarse să vadă cum coboară scutul de protecţie. Cu Clopotul în stare de repaus, lumina nu mai răzbătea din interior. Un pas mai încolo, Painter zăcea întins pe o prelată pe podea, îngrijit pentru moment de dr. Fairfield.
În dreapta, Mosi şi Brooks traseră altă prelată peste cadavrele gemenilor.
Cum rămăsese cu bunicul celor doi?
Scutul de protecţie continua să coboare, ajungând acum la înălţimea taliei. Clopotul stătea neclintit în centru, aşteptând să fie reactivat. Lisa îşi aminti descrierea pe care Anna i-o făcuse dispozitivului în formă de clopot.
Instrumentul suprem de măsură a energiei cuantice. O speria de moarte.
Spre stânga, strigând puţin ca să fie auzit peste zgomotul motorului, Monk relată mesajul radio primit de la Khamisi. Zuluşii ocupaseră proprietatea, împingând orice forţe ale clanului Waalenberg care mai supravieţuiseră în conacul aflat sub asediu. Deasupra se auzeau schimburi de focuri.
- Gunther a blocat scara de incendiu, spuse Gray. Iar uşile liftului sunt blocate în poziţia deschis. Asta ar trebui să ne mai acorde un răgaz.
Făcu un semn cu mâna spre Brooks şi Mosi.
- Supravegheaţi holul exterior!
Aceştia îşi luară armele şi ieşiră din încăpere.
În timp ce ieşeau, Gunther intră clătinându-se pe picioare. După expresia feţei, Lisa îşi dădu seama că aflase de moartea Annei. Îşi aruncase toate armele. Fiecare pas era ca de plumb în timp ce se îndrepta spre scutul ce cobora. Trebuia să fie martor la sfârşit. O iertare finală pentru tot sângele care îi pătase mâinile.
Scutul se opri. Motoarele nu mai scoteau niciun zgomot.
Lisa se temea să vadă victimele cu ochii ei, însă avea o sarcină de îndeplinit.
Se îndreptă spre Clopot.
Anna zăcea pe-o parte în umbra dispozitivului, ghemuită ca un prunc. Pielea ei era de un alb-cenuşiu, părul ei negru devenise alb ca zăpada, ca şi cum s-ar fi transformat într-o statuie de marmură. Gunther păşi peste marginea scutului şi îngenunche lângă sora lui. Fără niciun cuvânt, lipsit de orice expresie, se aplecă şi îşi ridică sora în braţe. Ea atârna moale, capul odihnindu-i-se pe umărul fratelui său.
Gunther se ridică în picioare, se întoarse cu spatele la Clopot şi se îndepărtă.
Nimeni nu încercă să-l oprească.
După aceea dispăru afară pe uşă.
Privirea Lisei căzu pe cealaltă siluetă încă răşchirată pe podeaua de plumb a camerei de emisie. Baldric Waalenberg. Ca şi în cazul Annei, pielea sa căpătase o nuanţă nenaturală de alb, aproape translucidă. Însă radiaţia îi arsese şi tot părul, lăsându-l complet chel, fără să-i mai rămână nici măcar genele sau sprâncenele. Şi carnea i se lipise de oase, dându-i un aspect mumificat. Iar ceva legat de structura sa osoasă de dedesubt era... era în neregulă.
Lisa încremeni, prea şocată ca să mai facă vreun pas.
Fără păr, cu carnea parcă uscată, craniul era deformat în mod clar, ca şi cum se topise parţial, iar apoi se întărise la loc. Mâinile îi erau contorsionate, cu degetele nefiresc de alungite, ca de maimuţă. Cuvântul „involuţie” îi reverberă în cap.
- Scoateţi-l de acolo, spuse Gray cu dezgust, după care se uită la Lisa. O să te ajut să-l bagi pe Painter înăuntru.
Lisa scutură uşor din cap, dându-se înapoi.
- Nu putem...
Nu reuşea să-şi dezlipească privirea de pe silueta diformă şi contorsionată a fostului cap al clanului Waalenberg.
- Nu putea permite să i se întâmple asta şi lui Painter.
Gray veni la ea.
- Ge vrei să spui?
Ea înghiţi în sec, încă holbându-se, în timp ce Monk apuca monstrul de mâneca de la cămaşă, în mod clar temându-se să-i atingă carnea.
- Painter este mult prea afectat. Clopotul nu ne dă decât speranţa stopării sau încetinirii procesului de deteriorare fizică, nu a inversării lui. Vrei ca directorul tău să rămână în starea în care e acum?
- Dacă există viaţă, există speranţă.
Cuvintele fură rostite încet, cu blândeţe. Aproape că reuşiră să-i distragă atenţia femeii în timp ce Monk târa corpul deformat al bătrânului în afara dispozitivului, peste margine.
Lisa deschise gura gata să spună că speranţa era falsă.
În momentul acela, ochii lui Baldric Waalenberg se deschiseră larg, lăptoşi şi tulburi, arătând mai mult a piatră decât a ţesut. Gura i se alungi ca într-un ţipăt mut şi prelung. Nu mai avea coarde vocale. Nu mai avea nici limbă. Nu mai era nimic în el în afară de oroare şi durere.
Lisa dădu glas urletului mut al bătrânului, scoţând un ţipăt răsunător şi trăgându-se într-o parte până se lovi de consolă. Monk înţelese, la rândul lui, oroarea care tocmai se petrecuse aici. Se trase într-o parte, dându-i drumul lui Baldric pe plăcile de gresie din afara camerei de emisie.
Trupul acestuia se prăbuşi. Membrele rămaseră nemişcate, lipsite de orice urmă de muşchi. Însă gura se deschidea şi se închidea, asemenea unui peşte scos din apă. Ochii se holbau orbeşte.
După care Gray păşi pentru a se interpune între Lisa şi imaginea de groază. O apucă de umeri.
- Dr. Cummings.
Privirea ei, nesigură din cauza panicii, o fixă pe a lui.
- Directorul Crowe are nevoie de tine.
- Nu... nu pot să fac nimic.
- Ba da. Putem să folosim Clopotul.
- Nu pot să-i fac asta lui Painter, spuse ea ridicând vocea. Nu asta!
- N-o să se întâmple asta. Monk mi-a spus că te-a instruit Anna. Ştii cum să reglezi Clopotul pentru un randament minim, pentru o radiaţie paliativă care să-i reducă durerile. Ce s-a întâmplat mai devreme aici este cu totul altceva. Baldric a reglat Clopotul la un amperaj maxim, unul menit să omoare. Şi până la urmă... până la urmă a cules ce-a semănat.
Lisa îşi acoperi faţa cu mâinile, încercând să se detaşeze de tot ce era înjur.
- Şi noi ce mai încercăm să culegem? suspină ea. Painter e-n pragul morţii. De ce să-l facem să sufere mai mult de-atât?
Gray îi trase mâinile în jos. Se aplecă să-i prindă privirea.
- Îl cunosc pe directorul Crowe. Şi cred că şi tu îl cunoşti. El ar lupta până la sfârşit.
Ca medic, mai auzise asemenea argumente şi înainte, însă ea era o persoană realistă. Când nu mai era nicio speranţă, tot ce mai putea să ofere un medic era o doză de linişte şi demnitate.
- Dacă ar exista vreo şansă de vindecare, spuse ea scuturând din cap, cu vocea mai sigură, chiar şi una mică, aş apela la ea. Dacă am şti ce încerca Hugo Hirszfeld să-i comunice fiicei sale. Codul său perfect, adăugă ea clătinând din nou din cap.
Gray îi prinse bărbia cu degetele. Ea încercă să se elibereze, iritată la culme. Însă strânsoarea lui era sigură şi puternică.
- Eu ştiu ce a ascuns Hugo în cărţile alea, spuse el.
Ea se încruntă la el, însă citi în ochii lui că spunea adevărul.
- Eu am răspunsul, insistă el.
CAPITOLUL 16
ENIGMA RUNELOR
ENIGMA RUNELOR
3:25 P.M.
AFRICA DE SUD
- Nu este un cod, explică Gray. N-a fost niciodată un cod.
Îngenunche pe podea, cu un marker în mână. Încercui setul de rune pe care le desenase pentru Baldric Waalenberg.
Ceilalţi se adunară în jurul lui, însă el îşi menţinu atenţia concentrată asupra Lisei Cummings. Răspunsul pe care Gray îl desluşise n-avea nici un sens, însă simţea că acesta era lacătul, iar femeia asta, care ştia mai mult decât oricine altcineva din încăpere despre dispozitiv, putea să deţină cheia. Trebuiau să conlucreze.
- Din nou rune, spuse Lisa.
Gray se încruntă la ea ca să-i ceară o explicaţie.
Ea dădu din cap spre podea.
- Am văzut alt set de rune, unul diferit, desenat cu sânge. Care transpus în litere însemna Schwarze Sonne.
- Soarele Negru, traduse Gray.
- Era numele proiectului Annei din Nepal.
Gray se gândi la semnificaţia acestuia. În minte îi reveni imaginea simbolului Sorelui Negru de pe calculatorul de dincolo. Probabil cabala originală a lui Himmler se împărţise în două după război. Grupul Annei la nord. Grupul lui Baldric la sud. Odată separate, cele două grupuri se distanţaseră din ce în ce mai mult până când aliaţii deveniseră adversari.
Lisa bătu uşor în runele de pe podea, făcându-l să se concentreze din nou asupra lor.
- Runele pe care le-am descifrat nu erau decât o simplă transpunere a literelor pentru simboluri. Şi-aici e la fel?
Gray scutură din cap.
- Baldric a făcut aceeaşi presupunere. Acesta a fost motivul pentru care n-a reuşit cu niciun chip să descifreze runele. Însă Hugo nu şi-ar fi îngropat secretul atât de superficial.
- Dacă nu-i un cod, întrebă Monk, atunci ce este?
- E un puzzle, spuse Gray.
- Ce?
- Ţi-aduci aminte când am discutat cu tatăl lui Ryan?
Monk încuviinţă dând din cap.
Gray revăzu cu ochii minţii întâlnirea cu Johann Hirszfeld. Bărbatul cate suferea de emfizem era pierdut în trecut şi faptul că deplângea proprietatea familiei care avea să fie întotdeauna umbrită de castelul Wewelsburg şi de micul şi întunecatul secret de familie al legăturilor cu naziştii.
- El ne-a vorbit despre cât de iscoditor fusese bunicul său Hugo. Care întotdeauna cercetase lucruri ciudate şi investigase mistere ale istoriei.
- Tocmai ceea ce l-a atras la nazişti, spuse Fiona.
- Iar în timpul liber, Hugo nu făcea altceva decât să continue să-şi ascută mintea.
Gray îşi aminti cuvintele lui Johann: Făcea exerciţii de memorie, rezolva puzzle-uri. Mereu rezolva puzzle-uri.
Gray bătu uşor în setul de rune.
- Acesta a fost doar un exerciţiu intelectual. Însă nu un cod... un puzzle. Runele erau nişte forme care urmau să fie manipulate, rearanjate, să readucă şi să refacă ordinea din haos.
Gray rezolvase puzzle-ul în minte de-a lungul ultimelor zile, lăsând runele să se răsucească şi să se întoarcă în ochiul minţii până când căpătaseră o formă. Ştia că acesta este răspunsul. Îndeosebi ţinând cont de remuşcările lui Hugo, de la sfârşitul vieţii, regretul pe care îl exprimase pentru colaborarea sa cu naziştii. Însă oare ce însemna?
Privirea i se fixă asupra Lisei.
Redesenă cele şase rune de pe podea, una după cealaltă, rearanjate în ordinea potrivită. Completă puzzle-ul pe podea, inscripţionând ultima rună şi completând vraja.
Ordinea refăcută din haos.
Iertarea păcatelor după colaboraţionism.
Ceva sfânt născut din ceva păgân.
Prin vechile rune păgâne, Hugo îşi dovedise adevărata descendentă.
- E o stea, spuse Monk.
Lisa îşi ridică privirea de jos.
- Nu-i orice stea... e Steaua lui David.
Gray dădu aprobator din cap.
Fiona puse cea mai importantă întrebare.
- Însă care-i semnificaţia ei?
Gray oftă.
- Nu ştiu. N-am nici cea mai vagă idee ce are de-a face cu Clopotul, cu perfecţionarea dispozitivului. Poate c-a fost pur şi simplu o declaraţie finală despre cine era, un mesaj secret transmis familiei sale.
Gray îşi aminti ultimele cuvinte ale Annei.
Eu nu sunt nazistă.
Oare codul runic al lui Hugo nu era decât o altă modalitate de a exprima acelaşi lucru?
- Nu, spuse Lisa tăios, vocea ei sigură răsunând de-a lungul încăperii. Dacă vrem să rezolvăm asta, trebuie să acţionăm ca şi cum acesta este răspunsul.
Gray văzu că în ochii ei apăru ceva ce nu se aflase acolo cu puţin timp în urmă. Speranţă.
- Potrivit spuselor Annei, continuă ea, Hugo a intrat în camera Clopotului de unul singur cu un bebeluş. Fără nici un fel de instrumente speciale. Nu erau decât el şi băiatul. Şi odată cu încheierea experimentului, testele au arătat că avusese succes şi produsese primul Cavaler al Soarelui adevărat şi pur.
- Ce-a făcut acolo, înăuntru? întrebă Fiona.
Lisa bătu uşor cu mâna în Steaua lui David.
- Steaua asta este într-un fel sau altul legată de experiment. Însă nu cunosc semnificaţia simbolului.
Gray o cunoştea. Studiase numeroase religii şi mişcări spirituale în tinereţe, dar şi de când lucra la Sigma.
- Semnificaţia stelei este diversă. Este un simbol al rugăciunii şi credinţei. Şi poate mai mult de atât. Observaţi cum steaua cu şase colţuri reprezintă de fapt două triunghiuri suprapuse. Unul orientat în sus, altul în jos. În cabala iudaică, cele două triunghiuri sunt echivalentul lui yin şi yang, al luminii şi întunericului, al trupului şi sufletului. Un triunghi reprezintă materia şi trupul. Celălalt - sufletul nostru, existenţa noastră spirituală, conştiinţa noastră.
- Şi puse laolaltă, ele sunt atât una, cât şi cealaltă, sunt ambele, spuse Lisa. Nu doar o particulă sau o undă, ci ambele.
Gray întrezări posibilitatea de a înţelege.
- Poftim?
Lisa se uită lung spre camera de emisie.
- Anna spunea că Clopotul este în esenţă un dispozitiv de măsurare cuantică ce a manipulat evoluţia. Evoluţia cuantică. Aici nu-i vorba decât de mecanica cuantică. Asta ar trebui să fie cheia.
Gray se încruntă.
- Ce vrei să spui?
Lisa reproduse pe scurt ceea ce o învăţase Anna. Cum Gray studiase biologia şi fizica, nu avu nevoie de prea multe explicaţii.
Închizând ochii, se lăsă din nou jos, încercând să-şi dea seama care era relaţia dintre Steaua lui David şi mecanica cuantică. Exista vreun răspuns care să le lege?
- Spuneai că Hugo s-a dus în cameră doar cu un bebeluş? întrebă Gray.
- Da, spuse Lisa încet, ca şi cum ar fi simţit că trebuia să-l lase cu gândurile lui.
Gray se concentră. Hugo îi dăduse lacătul Lisa îi dăduse cheia. Acum nu depindea decât de el. Încercând să nu se mai gândească la cât de mult îi presa timpul, întoarse pe toate părţile indiciile pe care le avea, testându-le şi eliminându-le.
Ca în cazul oricărui alt puzzle al lui Hugo.
Ca şi în cazul Stelei lui David, în cele din urmă întrezări combinaţia corectă. Atât de precisă, atât de perfectă. Ar fi trebuit să se gândească mai devreme la ea.
Gray deschise ochii.
Probabil că Lisa observase ceva pe faţa lui.
- Ce e?
Gray se ridică în picioare.
- Alimentează Clopotul, spuse el, îndreptându-se către consolă. Acum!
Lisa îl urmă şi începu să pună în aplicare procedura specifică.
- O să dureze 4 minute pentru a ajunge la nivelul unei pulsaţii paliative, cu efect curativ, zise ea, aruncând rapid o privire iscoditoare spre Gray, în timp ce lucra. Ce facem?
Gray se întoarse spre Clopot.
- Hugo n-a intrat în camera Clopotului fără nimic asupra lui.
- Dar asta-i tot ce Anna...
- Nu, o întrerupse Gray pe Lisa. A intrat cu Steaua lui David. A intrat înăuntru cu rugăciune şi credinţă. Însă mai cu seamă a intrat acolo cu propriul calculator cuantic.
- Ce?
Gray vorbi rapid, ştiind că avea dreptate.
- Conştiinţa i-a încurcat şi zăpăcit pe oamenii de ştiinţă de secole întregi... şi asta încă de pe vremea lui Darwin. Ce este conştiinţa? Este doar creierul nostru? Constă doar în declanşarea unor impulsuri nervoase? Unde este linia de demarcaţie dintre creier şi minte? Dintre materie şi spirit? Dintre trup şi suflet?
Făcu semn spre simbol.
- Cercetările actuale spun că este acolo. Că noi suntem ambele. Suntem şi undă, şi particulă. Trup şi suflet. Că viaţa în sine este un fenomen cuantic.
- OK, acum ai început să trăncăneşti să nu mai înţeleagă nimeni nimic, interveni Monk, alăturându-i-se, trăgând-o şi pe Fiona după el.
Gray inspiră adânc, surescitat.
- Oamenii de ştiinţă moderni resping spiritualitatea, definind creierul doar ca pe un calculator complex. Conştiinţa apare pur şi simplu ca rezultat al declanşării unei interconexiuni complexe de neuroni, fiind în esenţă un calculator al sistemului nervos, operând la nivel cuantic.
- Un calculator cuantic, repetă Lisa. Deja ai mai spus-o. Însă ce mama naibii e asta?
- Aţi văzut un cod de computer divizat până la cel mai de jos nivel. Paginile de zero şi unu. Acesta este modul în care gândeşte calculatorul modern. Deschizând sau închizând un comutator. Zero sau unu. Calculatorul cuantic teoretic, dacă ar putea fi construit, oferă o a treia opţiune. Vechiul zero sau unu, dar şi o a treia opţiune. Zero şi unu.
Lisa îşi miji ochii.
- Asemenea electronilor din lumea cuantică. Ei pot fi unde sau particule în acelaşi timp.
- A treia opţiune, spuse Gray dând din cap. Nu pare mare lucru, însă prin adăugarea acestei posibilităţi în arsenalul unui computer, i se permite unui asemenea dispozitiv să realizeze sarcini algoritmice multiple, în mod simultan.
- Să meargă şi să mestece gumă, murmură Monk.
- Sarcini pentru care computerele moderne ar avea nevoie de ani întregi ca să le îndeplinească ar putea fi realizate în fracţiuni de secundă.
- Şi creierele noastre fac asta? întrebă Lisa. Acţionează ca nişte calculatoare cuantice.
- Aceasta este cea mai nouă idee asupra căreia toată lumea a căzut de acord. Creierul nostru propagă un câmp electromagnetic măsurabil, generat de interconexiunea noastră complexă de neuroni. Unii oameni de ştiinţă presupun că acesta este câmpul în care este localizată conştiinţa, făcând legătura între materia creierului şi lumea cuantică.
- Iar Clopotul este supersensibil la fenomenul cuantic, zise Lisa. Aşadar, prin faptul că Hugo l-a băgat şi pe copil în interiorul camerei Clopotului, a influenţat rezultatul.
- Ceea ce este observat este schimbat prin actul observării. Însă cred c-a fost mai mult de-atât, spuse Gray dând din cap spre Steaua lui David. De ce ăsta? Un simbol al rugăciunii?
Lisa scutură din cap.
- Ce este rugăciunea dacă nu o concentrare a minţii, o concentrare a conştiinţei... Iar dacă conştiinţa este un fenomen cuantic, atunci rugăciunea este un fenomen cuantic.
Lisa înţelese.
- Şi ca toate fenomenele cuantice, trebuie să măsoare şi să influenţeze rezultatul şi chiar o face.
- Cu alte cuvinte... şopti Gray.
Lisa se ridică.
- Rugăciunile funcţionează.
- Asta a descoperit Hugo, asta a ascuns el în cărţile sale. Ceva foarte greu de recunoscut, dar prea frumos ca să fie lăsat să piară.
Monk se aplecă pe consolă alături de Lisa.
- Vrei să spui că şi-a dorit ca acel bebeluş să fie perfect?
Gray încuviinţă din cap.
- Atunci când Hugo a intrat în cameră cu bebeluşul, s-a rugat pentru perfecţiune, un gând concentrat şi focalizat, dezinteresat şi pur. Conştiinţa umană, luând forma rugăciunii, acţionează ca un instrument perfect de măsurare cuantică. Sub Clopot, purul potenţial cuantic din băiat a fost măsurat, influenţat de concentrarea şi voinţa lui Hugo şi, ca rezultat, toate variabilele s-au aşezat şi stabilit în locul potrivit. O rostogolire perfectă a zarului genetic.
Lisa se întoarse.
- Atunci ar fi posibil să facem acelaşi lucru pentru a face Clopotul să acţioneze ca un antidot împotriva bolii cuantice a lui Painter. Să-l salvăm înainte să fie prea târziu.
Se auzi o altă voce, a Marciei, care îl îngrijea pe Painter pe podea.
- Aţi face bine să vă grăbiţi.
3:32 P.M.
Monk şi Gray îl băgară în grabă pe Painter în camera de emisie, cărându-l cu o prelată.
- Puneţi-l aproape de Clopot, îi îndemnă Lisa.
În timp ce ei se conformau, ea le strigă celorlalţi ultimele instrucţiuni. Clopotul deja se învârtea, cele două carcase rotindu-se în direcţii opuse. Îşi aminti descrierea pe care i-o făcuse Gunther. Un mixer uriaş. Care i se potrivea atât de bine. O lumină uşoară strălucea de asemenea din carcasa sa exterioară din ceramică.
Ea căzu în genunchi lângă Painter, verificându-i funcţiile vitale, acelea puţine care îi mai rămăseseră.
- Pot să rămân cu tine, îi spuse Gray de lângă umărul ei.
- Nu. Cred că mai mult de un calculator cuantic ar putea să modifice rezultatul final.
- Prea mulţi bucătari în bucătărie, fu de acord Monk.
- Atunci lasă-mă pe mine să rămân, spuse Gray.
Lisa clătină din cap.
- O să încercăm să facem asta doar o dată. Dacă pentru a-l vindeca pe Painter e nevoie de concentrare şi voinţă, s-ar putea să fie cel mai bine ca mintea care să direcţioneze acea concentrare să fie a unui medic.
Gray oftă, nu tocmai convins.
- Tu ţi-ai făcut treaba, Gray. Ne-ai dat un răspuns. Ne-ai dat speranţă, spuse ea, uitându-se la el. Lasă-mă să mi-o fac şi eu pe-a mea.
El dădu aprobator din cap şi se îndepărtă.
Monk se aplecă spre ea.
- Doar să ai grijă ce-ţi doreşti, rosti el cuvintele pline de tâlc.
Tipul nu era atât de bătut în cap pe cât voia să pară. O sărută uşor pe obraz.
Cei doi plecară.
Marcia strigă de la consolă.
- Pulsaţie într-un minut.
Ea se răsuci.
- Ridicaţi scutul de protecţie.
În timp ce mecanismele se urneau sub ea, Lisa se aplecă deasupra lui Painter. Pielea lui avea o tentă albăstruie - la urma urmelor însă, poate că nu era decât din cauza luminii emanate de Clopot. Indiferent cum ar fi fost, mai avea doar câteva momente până să cedeze complet. Buzele îi erau crăpate, respiraţia mult prea superficială, bătăile inimii sunau mai mult a murmur decât a bătaie propriu-zisă. Până şi părul îi fusese afectat. Rădăcinile i se albiseră ca zăpada. În ansamblu, starea de sănătate a întregului organism se deteriora cu o viteză ameţitoare.
Scutul de protecţie se ridică în jurul ei, izolându-i de restul grupului. Vocile de dincolo, deja şuşotite, se auziră din ce în ce mai înăbuşite, după care nu se mai auziră deloc din momentul în care scutul se fixă în tavan.
Singură, fără să o vadă nimeni, Lisa se aplecă deasupra lui Painter, punându-şi fruntea pe pieptul lui. Nu avea nevoie să se concentreze prea mult ca să se roage. Se spunea că în gura lupului nimeni nu era ateu. În mod sigur aşa stăteau lucrurile şi acum. Însă în acest moment nu ştia cărui Dumnezeu să-i ceară ajutorul.
Lisa îşi aminti de discuţia cu Anna despre evoluţia şi proiectul inteligent. Femeia insistase că măsurătorile cuantice erau cele care în ultimă instanţă transformau posibilitatea în realitate. Aminoacizii formau prima proteină care se putea reproduce deoarece viaţa era cel mai bun dispozitiv de măsurare cuantică. Prin extrapolare, conştiinţa, care era un dispozitiv chiar şi mai mare de măsurare cuantică decât viaţa, evolua din acelaşi motiv. Încă o verigă în lanţul evoluţiei. Şi-l imagină în minte.
AMINOACIZI »»» PRIMA PROTEINĂ »»» PRIMA VIAŢĂ»»» CONŞTIINŢĂ
Însă ce se afla dincolo de conştiinţă? Dacă viitorul dictase trecutul prin măsurători cuantice, ce conştiinţă se dorise formată? Ce instrument mai bun de măsurare se afla mai departe în viitor, dictând prezentul? Cât de departe în viitor mergea această încrengătură? Şi ce se afla la capătul ei?
AMINOACIZI»»» PRIMA PROTEINĂ »»» PRIMA VIAŢĂ»»» CONŞTIINŢĂ »»» ???
Lisa îşi aduse aminte de încă o afirmaţie criptică a Annei, atunci când Lisa se contrazisese cu ea cu privire la rolul lui Dumnezeu în toată povestea asta. În timp ce evoluţia cuantică părea să înlăture mâna Domnului din mutaţiile benefice bruşte, ultimele cuvinte ale Annei asupra acestei chestiuni fuseseră: modul cum pui problema este greşit, direcţia în care cauţi nu e cea bună. Lisa pusese această declaraţie criptică pe seama epuizării accentuate a femeii. Însă poate că Anna se gândise la aceeaşi chestiune. Ce se afla la capătul evoluţiei? Era pur şi simplu vreun dispozitiv perfect şi incoruptibil de măsurare cuantică? Şi dacă era aşa, oare acela era Dumnezeu?
Nu avea niciun răspuns în momentul în care se aplecă deasupra lui Painter. Tot ce ştia era faptul că voia ca el să trăiască. Putuse să ascundă de ceilalţi cât de profunde îi erau sentimentele pentru el - poate chiar şi de ea însăşi - însă gata, nu mai putea să o facă.
Îşi deschise inima, permiţând propriei vulnerabilităţi să iasă la lumină.
În timp ce Clopotul bâzâia, iar lumina strălucitoare începu să crească în intensitate, se lăsă în voia sentimentelor.
Poate că asta-i lipsise de-a lungul întregii vieţi, motivul pentru care bărbaţii păreau să n-o mai intereseze, motivul pentru care fugea. Pentru ca nimeni să nu vadă ce uşor putea fi rănită. Îşi ascundea vulnerabilitatea în spatele unei armuri de profesionalism şi flirturi fără implicaţii. Îşi ascunsese inima. Nu era de mirare că era singură pe un vârf de munte în momentul în care Painter intrase pe neaşteptate în viaţa ei. Dar gata.
Îşi înălţă capul, se aplecă şi îl sărută uşor pe Painter pe buze, exprimând tot ceea ce căutase să ascundă.
Închise ochii în timp ce se făcea numărătoarea inversă a ultimelor secunde. Îşi deschise inima, dorindu-i bărbatului un viitor, urându-i să fie sănătos, zdravăn şi întreg şi mai cu seamă se rugă să fie împreună.
Oare aceasta era rolul suprem ai Clopotului? Să deschidă un canal cuantic spre acel instrument măreţ de măsurare cuantică de la capătul evoluţiei, o conexiune personală la cel care proiectase toate acestea.
Lisa ştia ce trebuie să facă. Renunţă să mai fie om de ştiinţă, renunţă la propria fiinţă. Ţelul ei era dincolo de conştiinţă, dincolo de rugăciune.
Pur şi simplu era credinţă.
În puritatea acelui moment, Clopotul produse o lumină orbitoare, unindu-i, transformând realitatea în potenţial pur.
3:36 P.M.
Gray acţionă maneta, iar scutul începu să coboare.
Îşi ţinură cu toţii respiraţia. Ce aveau să găsească acolo?
Motoarele abia se mai auzeau. Toată lumea se adună în jurul peretelui de protecţie.
Monk îşi aruncă privirea spre el, cu privirea plină de îngrijorare.
În liniştea care se lăsă, din stânga se auzi un ticăit uşor. Camera de emisie le apăru încet, încet în faţa ochilor. Clopotul, învăluit în tăcere şi întuneric, rămăsese inert în centru - după aceea apăru şi Lisa, ghemuită deasupra lui Painter, cu spatele la ei.
Nimeni nu spuse nimic.
Lisa se întoarse încet. Lacrimile, rămase agăţate de gene, i se scurseră în jos pe obraji. Îşi ţinu un braţ în jurul lui Painter în timp ce se ridica. Acesta nu arăta mai bine. Era palid, neputincios, slăbit. Însă îşi înălţă singur capul şi îl văzu pe Gray.
Ochii îi străluceau vioi şi concentraţi asupra sa.
Pe Gray îl cuprinse un sentiment de uşurare.
După care ticăitul uşor se auzi din nou.
Ochii lui Painter licăriră în direcţia aceea, după care reveniră la Gray. Buzele lui Painter se mişcară. Nu scoase niciun cuvânt. Gray se apropie de el ca să-l audă.
Ochii lui Painter se îngustară şi rămaseră aţintiţi asupra sa. Încercă din nou să spună ceva. Cuvântul era neclar şi nu avea nici un sens. Gray îşi făcu griji cu privire la sănătatea mentală a şefului său.
- Bomba... repetă Painter răguşit.
Lisa îl auzi şi ea. Se uită în aceeaşi direcţie ca şi Painter. La cadavrul lui Baldric Waalenberg. După care îl împinse pe Painter spre Monk.
- Ia-l tu.
Se îndreptă spre forma contorsionată a bărbatului. La un moment dat, fără să-l vadă nimeni şi fără să-l jelească, în cele din urmă, Baldric murise.
Gray veni lângă ea.
Lisa se lăsă în genunchi şi ridică mâneca bărbatului. Acesta purta un ceas de mână masiv.
Ea îl întoarse cu faţa în sus. Un secundar se învârtea pe deasupra unui afişaj digital.
- Am mai văzut chestia asta o dată, spuse Lisa. Un monitor al bătăilor inimii legat la un microtransmiţător. După ce i s-a oprit inima, acesta şi-a început numărătoarea inversă.
Lisa răsuci mâna bărbatului astfel încât Gray să poată citi numărul afişat.
02:01
În timp ce el se uita, secundarul mai trecu încă de două ori peste numărul afişat. Iar ticăitul familiar se auzi din nou imediat ce secundarul coborî sub două minute.
- Avem mai puţin de două minute să ieşim naibii de-aici, strigă Lisa.
Gray o crezu pe cuvânt şi se ridică.
- Toată lumea afară! Monk anunţă-l pe Khamisi prin radio! Spune-i să-şi retragă oamenii cât mai departe posibil de conac.
Partenerul său se conformă.
- Avem un elicopter pe acoperiş, spuse Lisa.
În câteva secunde, fugeau cu toţii. Gray îl preluă pe Painter de la Monk. Mosi îl ajută pe Brooks. Lisa, Fiona şi Marcia îi urmară.
- Unde-i Gunther? întrebă Fiona.
Brooks răspunse:
- A plecat cu soră-sa. N-a vrut să-l însoţească nimeni.
Nu mai era timp să-l caute. Gray le făcu semn spre lift.
Grupul lui Monk blocase uşile şi le lăsase deschise cu ajutorul unui scaun de pe hol, ca să nu poată fi folosite de nimeni altcineva. Mosi îl trase cu putere cu o mână şi-l aruncă pe hol.
Se îngrămădiră cu toţii înăuntru.
Lisa apăsă butonul pentru etajul şase. Liftul începu să urce uşor.
- L-am anunţat prin radio pe omul nostru de pe acoperiş, rosti Monk. Tipul nu ştie să piloteze, însă ştie cum să întoarcă o cheie în contact. O să încălzească motoarele.
- Bomba, spuse Gray, întorcându-se spre Lisa. La ce trebuie să ne aşteptăm?
- Dacă este de acelaşi tip ca aceea din Himalaya, efectul o să fie uriaş. Au dezvoltat un fel de bombă cuantică folosindu-se de Xerum 525.
Lui Gray îi veni în minte imaginea rezervoarelor depozitate la ultimul nivel din subteran.
La naiba...
Liftul continuă să urce, trecând de nivelul principal, parterul, învăluit într-o tăcere mormântală. Şi urcară mai departe.
Painter se agita, încă prea slăbit să se ţină bine pe picioare. Însă surprinse privirea lui Gray.
- Data viitoare... îi şopti el cu vocea răguşită... să te duci tu însuţi în Nepal.
Gray zâmbi. Oh, da, Painter îşi revenise.
Însă pentru cât timp?
Liftul ajunse la etajul şase şi se deschise.
- Un minut, anunţă Marcia.
Avusese prezenţa de spirit să monitorizeze timpul.
O luară la fugă în sus pe scări spre acoperiş şi găsiră elicopterul în aşteptare, cu elicele învârtindu-se. Alergară până la el, sprijinindu-se unul pe celălalt. Odată ajuns sub rotor, Gray i-l pasă pe Painter lui Monk.
- Toată lumea la bord.
Gray fugi în partea cealaltă şi se urcă în scaunul pilotului.
- Cincisprezece secunde! strigă Marcia.
Gray mări viteza motorului. Palele elicei şuierară. Trase de manşă, iar aparatul de zbor îşi înălţă tălpicii de aterizare de pe acoperiş. Gray nu simţise nicicând o fericire mai mare să plece dintr-un loc. Elicopterul se înălţă în aer, cu rotorul învârtindu-se din plin. Cât de mult trebuiau să se îndepărteze?
Potrivi ritmul palelor elicei şi mări viteza.
În timp ce se înălţau, devie puţin aparatul de zbor. Cercetă împrejurimile proprietăţii. Văzu camionete şi motociclete fugind în toate direcţiile şi îndepărtându-se de conac.
Marcia începu numărătoarea inversă.
- Cinci, patru...
Nu fusese suficient de precisă.
Deodată, sub ei, izbucni o lumină orbitoare, ca şi cum s-ar fi ridicat de pe soare. Însă efectul cel mai sinistru fu liniştea totală şi absolută.
Incapabil să vadă ceva, Gray se chinui să menţină aparatul de zbor în aer. Însă era ca şi cum aerul dispăruse sub el. Simţi cum elicopterul plonjează spre pământ.
Apoi lumina se disipă în jur cu un bubuit puternic, revărsându-se ca un jet de apă ce limpezeşte rufele.
Rotorul găsi aerul din nou, zbătându-se un moment prelungit.
Gray stabiliză elicopterul şi întoarse rapid, peste măsură de înspăimântat. Se uită în spate spre locul unde fusese conacul. Dedesubt se căsca un crater masiv, cu pereţii netezi, tăiaţi parcă în rocă şi pământ. Era ca şi cum un Titan puternic luase cu o cupă de îngheţată uriaşă conacul împreună cu o mare parte din grădinile înconjurătoare.
Dispăruse totul. Nu se vedeau ruine. Doar un spaţiu gol.
Iazurile şi pârâiaşele se revărsau ca nişte cascade.
La depărtare de marginea craterului, Gray văzu cum vehiculele se opresc, iar oamenii se uită în spate, unii apropiindu-se pe jos ca să vadă mai bine. Armata lui Khamisi era în siguranţă. Oamenii tribului Zulu se adunau de-a lungul graniţelor proprietăţii, luând înapoi ceea ce li se furase cu atât de mult timp în urmă.
Gray manevră elicopterul deasupra lor, schimbând direcţia ca să înconjoare craterul. Îşi aminti de bidonul lipsă de Xerum 525, cel destinat Statelor Unite. Comută canalul radio şi începu să transmită un lanţ lung de coduri de securitate ca să ajungă la Punctul de Comandă al Sigma.
Fu surprins să audă pe altcineva în locul lui Logan răspunzând la apel. Era Sean McKnight, fostul director al Sigma. Gray fu năpădit de groază. Ce căuta el acolo? Ceva era în neregulă. McKnight îl puse rapid la curent cu ce se întâmplase. Ultima informaţie veni ca o lovitură în stomac.
În cele din urmă, încheie şocat convorbirea.
Monk se aplecă în faţă, observându-i consternarea crescândă.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el.
El se întoarse. Trebuia să fie cu faţa la partenerul său când îi spuse:
- Monk... este vorba de Kat.
5:47 P.M. EST
WASHINGTON, D.C.
Trecuseră trei zile. Trei zile lungi pentru rezolvarea problemelor din Africa de Sud.
În cele din urmă, avionul lor aterizase la Dulles International după un zbor direct din Johannesburg. Monk scăpase de Gray şi de ceilalţi la terminal. Strigase după un taxi şi plecase valvârtej. Când şoferul intră în traficul aglomerat de lângă parc, Monk de-abia se putuse abţine să nu deschidă portiera şi s-o rupă la fugă pe jos, însă într-un final scăpară de ambuteiaj, iar ei o luară din nou din loc.
Monk se aplecă în faţă.
- Ai 50 de dolari dacă mă duci acolo în mai puţin de 5 minute.
Accelerarea bruscă îl aruncă pe Monk înapoi în scaun. Aşa mai mergea.
În două minute, apăru şi ansamblul de clădiri din cărămidă. Trecură în viteză pe lângă un semn pe care scria „SPITALUL UNIVERSITAR GEORGETOWN”. Cauciucurile scrâşniră în parcarea vizitatorilor, aproape ştergând lateralul unei ambulanţe.
Monk îi aruncă şoferului un pumn de bancnote şi coborî în grabă.
Se chinui să iasă, căci uşa automată se deschidea prea încet. O luă la fugă de-a lungul holului, evitând pacienţii, brancardierii şi femeile de serviciu. Ştia în ce salon de la terapie intensivă să se ducă.
Trecu pe lângă cabinetul unor asistente, ignorând îndemnul de a încetini.
Nu astăzi, scumpo.
Monk dădu colţul şi văzu patul. Alergă, căzu în genunchi pe ultimii metri şi alunecă pe pantalonii de trening până la pat. Se lovi de grilajul lateral.
Kat se holbă la el, cu o lingură plină de jeleu verde de lămâie la jumătatea drumului până la gură.
- Monk...?
- Am venit cât de repede am putut, spuse el, gâfâind.
- Dar abia am vorbit cu tine acum 90 de minute la telefonul prin satelit.
- Aia n-a fost decât vorbit şi atât.
Se ridică rapid, se aplecă deasupra patului şi o sărută apăsat pe gură. Avea bandaje înfăşurate în jurul umărului stâng şi în partea superioară a trunchiului, pe jumătate ascunse de un halat albastru de spital. Trei împuşcături, două unităţi de sânge pierdute, un plămân afectat, clavicula distrusă şi splina ruptă.
Însă era în viaţă.
Şi al naibii de norocoasă.
Înmormântarea lui Logan Gregory urma să aibă loc peste 3 zile.
Cu toate acestea, cei doi salvaseră Washingtonul de un atac terorist, împuşcându-l mortal pe asasinul clanului Waalenberg şi oprind planul care ar fi putut să dea roade.
Clopotul aniversar de aur era acum îngropat adânc în laboratoarele de cercetare ale Sigma. Transportul de Xerum 525 necesar Clopotului fusese descoperit pe un şantier naval din New Jersey. Însă până în momentul în care agenţiile de informaţii ale SUA îi dăduseră de urmă - împiedicate de reţeaua vastă de corporaţii şi subsidiare deţinute de clanul Waalenberg - ultima mostră de Xerum fusese găsită într-un stadiu avansat de degradare, din pricina şederii prelungite la soare. Şi fără sursa de combustibil, Clopotele, chiar şi cele recuperate de la alte ambasade, nu aveau să mai bată niciodată.
Atâta pagubă!
Monk prefera evoluţia pe stil vechi.
Palma îi alunecă uşor pe burta ei. Îi era teamă să întrebe. Nu trebui să o facă. Mâinile lui Kat o acoperiră pe a lui.
- Copilul e bine. Doctorii spun că n-ar trebui să fie niciun fel de complicaţii.
Monk căzu din nou în genunchi, punându-şi uşurat capul pe abdomenul ei. Închise ochii. Îşi petrecu un braţ în jurul mijlocului ei, cu grijă, atent la răni şi se lipi de ea.
- Slavă Domnului!
Kat îi atinse obrazul.
Încă în genunchi, Monk îşi vârî mâna în buzunar şi scoase cutiuţa neagră în care avea inelul. O ţinu ridicată, cu ochii încă închişi, spunând o rugăciune printre buze.
- Căsătoreşte-te cu mine.
- OK.
Monk deschise ochii, uitându-se lung la chipul femeii pe care o iubea.
- Poftim?
- Am spus OK.
Monk îşi înălţă capul.
- Eşti sigură?
- Încerci să discutăm despre asta la nesfârşit?
- Ei bine, acum eşti sub efectul medicamentelor. Poate c-ar fi mai bine să te cer de...
- Mi-ai dat inelul.
Luă cutiuţa şi o deschise. Se uită în tăcere un moment.
- E goală.
Monk luă cutiuţa şi se holbă înăuntru. Inelul dispăruse. Clătină din cap.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Kat.
Monk mârâi:
- Fiona.
10:32 A.M.
A doua zi dimineaţă, Painter zăcea întins pe spate într-o altă aripă a Spitalului Universitar Georgetown. Masa retractabilă se retrăgea din tomograful în formă de gogoaşă.
Scanarea durase mai bine de o oră. Cum se odihnise atât de puţin în ultimele zile, aproape adormise. Noaptea era chinuit de anxietate.
O asistentă medicală deschise uşa.
Lisa o urmă înăuntru.
Painter se ridică în capul oaselor. În cameră era destul de răcoare. Pe de altă parte, era foarte adevărat că nu avea nimic pe el în afară de un halat jerpelit de spital. Căută cu demnitate să tragă de el şi să se acopere cât de cât, însă într-un final se lăsă păgubaş.
Lisa se aşeză lângă el. Dădu din cap spre sala de monitorizare. Un grup de cercetători de la Johns Hopkins şi Sigma stăteau cu capetele aplecate, adânc concentraţi asupra rezultatelor analizelor lui Painter.
- Arată bine, spuse Lisa. Toate semnele de calcifiere internă se retrag. Analizele tale de laborator revin la valori normale. S-ar putea să rămâi cu nişte sechele minore la nivelul valvei aortice, însă e posibil să nu se întâmple nici măcar asta. Rata de recuperare este remarcabilă... aş putea să spun chiar miraculoasă.
- Poţi s-o spui, o îndemnă Painter. Însă cum rămâne cu asta?
Îşi trecu degetele prin şuviţa de păr alb de la una dintre tâmple.
Ea se întinse şi îl mângâie.
- Îmi place. Şi o să te faci bine.
El o crezu. Pentru prima oară, în străfundul sufletului său, ştiu că avea să-şi revină. Fără să vrea, oftă din rărunchi. Avea să trăiască. Încă mai avea o viaţă în faţă.
Painter prinse mâna Lisei, îi sărută palma, după care o lăsă în jos.
Ea se înroşi, îşi aruncă privirea spre geamul de monitorizare, însă nu îşi trase mâna din a lui în timp ce discută câteva chestiuni tehnice cu asistenta.
Painter o studie. Plecase în Nepal nu doar pentru a investiga boala raportată de Ang Gelu, dar şi într-un fel de odisee personală, pentru a se putea bucura de câteva momente de tihnă. Se aşteptase la miros de tămâie, meditaţie, incantaţii şi rugăciuni, în schimb totul se transformase într-o călătorie infernală şi brutală în jurul a jumătate de glob. Cu toate astea, la final, poate că rezultatul era acelaşi.
Degetele lui se strânseră pe mâna ei.
O găsise pe ea.
Şi, deşi trecuseră împreună prin atât de multe în ultimele zile, abia dacă se cunoşteau. Cine era ea de fapt? Care era mâncarea ei favorită, ce o făcea să râdă din toată inima, cum ar fi să danseze cu ea, ce i-ar şopti ea când i-ar spune noapte bună?
Singurul lucru pe care Painter îl ştia cu siguranţă era că stătea lângă ea gol puşcă, cu excepţia halatului, expus până la nivelul cel mai de jos al ADN-ului.
El, unul, voia să ştie totul.
2:22 P.M.
Două zile mai târziu, puştile traseră ultima salvă înspre cerul albastru, bubuind răsunător peste pantele înverzite ale cimitirului Arlington. Ziua fusese prea luminoasă pentru o înmormântare, o zi splendidă.
După ce funeraliile se încheiară, Gray se retrase deoparte.
La depărtare, dominând grupul de persoane îndoliate îmbrăcate în costume negre, se înălţa Mormântul Soldatului Necunoscut, cu cele 80 de tone de marmură de Colorado. Monumentul era închinat victimelor fără nume, tuturor celor căzuţi pentru patrie.
Logan Gregory era cumva unul dintre ei. Un alt necunoscut. Puţini aveau idee despre eroismul de care dăduse dovadă, despre sângele pe care şi-l vărsase ca să ne protejeze pe noi toţi.
Însă cineva ştia.
Gray urmări cum vicepreşedintele îi înmânează un drapel împăturit mamei îndoliate a lui Logan, susţinută de tatăl lui. Logan nu avea soţie şi nici copii. Sigma fusese viaţa sa... şi moartea sa.
Încetul cu încetul, după slujba religioasă, în mijlocul condoleanţelor şi al urărilor de rămas-bun, ceremonia se încheie. Toată lumea se îndreptă agale spre limuzinele negre şi taxiurile care îi aşteptau.
Gray dădu din cap spre Painter. Acesta şchiopăta sprijinindu-se într-un baston, recuperându-se după atâta extenuare, de la o zi la alta din ce în ce mai puternic. Lângă el, dr. Lisa Cummings avea un braţ încolăcit în jurul cotului lui, nu ca să-l sprijine, ci doar pentru a fi lângă el.
Monk îi urmări până când se îndreptară împreună spre şirul de maşini în aşteptare.
Kat încă era în spital. Funeraliile ar fi fost prea mult pentru ea oricum.
Înainte să ajungă la maşinile parcate, Gray se apropie de Painter. Avea câteva chestiuni de rezolvat.
Lisa îl sărută pe director pe obraz.
- Ne vedem acolo.
Se întoarse şi i se alătură lui Monk. Aveau să ia alt vehicul până la casa lui Gregory, unde urma să aibă loc o mică reuniune.
Gray fusese surprins să afle că părinţii lui Logan locuiau la numai câteva blocuri de părinţii lui în Takoma Park. Asta nu dovedea decât ce puţin ştia în realitate despre el.
Painter se îndreptă spre un taxi Lincoln şi deschise portiera. Se aşezară pe bancheta din spate. Şoferul ridică ecranul ce conferea intimitate pasagerilor şi demară.
- Gray, ţi-am citit raportul, spuse Painter într-un final. E un punct de vedere interesant. Dă-i bătaie şi du chestia asta până la capăt. Doar că asta ar însemna să mai faci un drum în Europa.
- Oricum am câteva probleme personale de rezolvat acolo. Asta voiam să discutăm, să cer câteva zile libere.
Painter îşi ridică o sprânceană în semn că nu credea că vorbea serios.
- Nu ştiu dacă lumea este pregătită pentru o încă una dintre vacanţele tale active.
Gray trebui să recunoască faptul că asta putea fi adevărat.
Painter îşi modifică uşor poziţia corpului, evident chinuit încă de dureri.
- Şi-atunci, cum rămâne cu raportul primit de la dr. Marcia Fairfield? Te gândeşti că... crezi că linia de descendenţă a clanului Waalenberg...? întrebă Painter scuturând din cap.
Gray citise şi el raportul. Îşi aminti cum el şi doctoriţa britanică se furişaseră în laboratorul embrionar de la unul dintre cele mai joase niveluri ale subsolului. Dr. Fairfield afirmase cândva că, cu cât era mai mare comoara, cu atât era mai adânc îngropată. Acelaşi lucru putea fi spus despre secrete, îndeosebi despre cele păstrate de clanul Waalenberg. Precum experimentele lor cu himera, acel amestec de celule stem umane şi animale la nivelul creierului.
Însă nici măcar ăsta nu era aspectul cel mai rău.
- Am verificat înregistrările medicale ale corporaţiei provenite de la începutul anilor 1950, spuse Gray. S-a confirmat. Baldric Waalenberg era steril.
Painter clătină din cap.
- Nu-i de mirare că nemernicul era atât de obsedat de reproducere şi genetică, luptându-se neîncetat să supună natura voinţei sale. Era ultimul din clanul Waalenberg. Însă copiii... cei pe care-i folosea în experimente? E-adevărat?
Gray ridică din umeri.
- Baldric era implicat îndeaproape în programul nazist Lebensborn. Programul arian de reproducere. Alături de alte proiecte eugenice şi de tentative timpurii de a stoca ovule şi spermă. Se pare că la sfârşitul războiului, programul Xerum 525 nu era singurul proiect secret care a ajuns pe mâinile lui Baldric. Mai era încă unul. Unul îngheţat în baghete de sticlă. Şi odată dezgheţate, Baldric a folosit eşantioanele ca să-şi insemineze tânăra soţie.
- Şi eşti sigur de asta?
Gray încuviinţă din cap. Acolo jos, în laboratorul subteran, dr. Fairfield văzuse adevăratul arbore genealogic al noului clan Waalenberg, îmbunătăţit genetic. Văzuse numele scris lângă soţia lui Baldric. Heinrich Himmler, conducătorul Ordinului Negru. Nemernicul de nazist poate că se sinucisese după război, însă avusese un plan de a continua să trăiască, de a da naştere unor supraoameni arieni, o nouă linie descendentă de regi germani, din propria sămânţă coruptă.
- Şi acum, odată cu anihilarea clanului Waalenberg, spuse Gray, urmează ca în cele din urmă să dispară definitiv şi monstrul ăla.
- Cel puţin, noi aşa sperăm.
Gray dădu aprobator din cap.
- Păstrez legătura cu Khamisi. Ne ţine la curent cu evoluţia procesului de curăţare a proprietăţii. Până acum i-au găsit şi arestat pe mai mulţi dintre paznici. Se teme că o parte din menajeria proprietăţii ar fi putut să scape şi să fugă în pădure, însă probabil că marea majoritate a animalelor a pierit în timpul exploziei. Însă căutările continuă.
Khamisi fusese numit paznic-şef interimar al rezervaţiei naturale Hluhluwe-Umfolozi. De asemenea, fusese învestit de guvernul sud-african cu autoritate de control poliţienesc a zonei în situaţii de urgenţă, ajutând la coordonarea sprijinului local tribal împreună cu căpetenia zulusă Mosi D’Gana. Dr. Paula Kane şi dr. Marcia Fairfield îi ofereau suport tehnic pentru a răspunde reacţiei comunităţii internaţionale de informaţii la atacul asupra conacului şi bombardarea acestuia.
Cele două femei se reîntorseseră la locuinţa lor din rezervaţie, bucuroase să descopere că erau în viaţă şi, în plus, o primiseră pe Fiona în casa lor. Cele două spioane merseseră până într-acolo încât o ajutaseră pe Fiona să obţină aprobarea pentru un program de studii la Oxford.
Gray îşi imagină scena. Spera că la Oxford măsurile de securitate erau foarte bine puse la punct. Bănuia că rata infracţionalităţii mărunte din jurul universităţii era pe cale de a înregistra o creştere bruscă şi semnificativă.
Gândindu-se la Fiona, Gray îşi aminti că trebuia să vadă ce mai făcea Ryan. După moartea tatălui lui, tânărul scosese proprietatea familiei la licitaţie, hotărându-se în cele din urmă să scape de umbra castelului Wewelsburg.
Ceea ce era foarte bine.
- Şi cum stă treaba cu Monk şi Kat? întrebă Painter, atrăgându-i din nou atenţia asupra discuţiei lor.
Vocea i se însufleţi, uitând parcă de mâhnirea lui Ryan, sau cel puţin lăsând-o deoparte pe moment.
- Am auzit că ieri s-au logodit.
Gray se trezi zâmbind pentru prima oară pe ziua aceea.
- Aşa este.
- Să ne-ajute Dumnezeu.
Din nou Gray trebui să fie de acord cu el. Se bucurau de acest strop de fericire. Viaţa mergea înainte. Mai aduseră în discuţie alte câteva detalii şi în cele din urmă şoferul conduse taxiul printre străzile străjuite de copaci ale Takoma Park, oprindu-se în faţa unei căsuţe în stil victorian cu acoperiş verde.
Painter coborî din maşină.
Lisa era deja acolo.
- Am terminat cu asta? îl întrebă Painter pe Gray.
- Da, domnule.
- Să mă ţii la curent cu ce afli în Europa. Şi ia-ţi zilele alea libere.
- Vă mulţumesc, domnule.
Painter întinse unul din braţe. Lisa se strecură şi se lăsă cuprinsă de el. Lipiţi unul de celălalt, se îndreptară spre casă.
În momentul în care Gray coborî din maşină, Monk i se alătură şi dădu din cap spre femeie şi director.
- Vreun pariu, ceva?
Gray îi privi cum urcă scările de la verandă. Cei doi fuseseră aproape nedespărţiţi de când plecaseră de pe proprietatea Waalenberg. Cum Anna murise, iar Gunther dispăruse, Lisa era acum singura sursă de informaţii, în viaţă, cu privire la Clopot. Petrecuse o mulţime de ore la sediul Sigma, unde i se puseseră o grămadă de întrebări.
Cu toate astea, Gray suspectă faptul că toate chestionările erau în acelaşi timp şi un pretext ca Painter şi Lisa să petreacă mai mut timp împreună. În definitiv, Clopotul făcuse mai mult decât să-i vindece trupul lui Painter.
Gray se uită un moment la mâinile lor împreunate în momentul în care ajunseră pe veranda casei.
Se gândi la întrebarea lui Monk. „Vreun pariu, ceva?“ în acest moment, poate că era prea devreme de spus. Dacă viaţa şi conştiinţa erau nişte fenomene cuantice, atunci poate că şi dragostea era, la rândul ei.
A iubi sau a nu iubi.
Unda şi particula.
Poate că pentru Painter şi Lisa, încă erau ambele, o posibilitate în suspensie pe care numai timpul avea să o rezolve.
- Nu ştiu, murmură Gray, răspunzând la întrebarea lui Monk.
Se îndreptă spre casă, gândindu-se la propriul viitor.
Ca toţi ceilalţi, avea de măsurat propria reeditate.
EPILOG
6:45 P.M.
WROCLAW, POLONIA
Întârziase.
În timp ce soarele se cufunda dincolo de linia orizontului, Gray traversa podul verde de fier forjat. Decoraţiunile sale baroce treceau peste râul Oder, ca o punte verde de poveste, strălucitoare în bătaia razelor soarelui la apus.
Gray se uită la ceas. Probabil avionul lui Rachel tocmai ateriza la ora asta. Stabiliseră să se întâlnească la cafeneaua de vizavi de hotelul lor, în cartierul vechi. Însă mai întâi avea de încheiat o poveste, mai avea de vorbit cu încă cineva.
Gray continuă să păşească pe podul pietonal. Dedesubt, o pereche de lebede negre alunecară pe apă. Câţiva pescăruşi trecură pe cer reflectându-se în râu. Aerul mirosea a mare şi a liliac de la arbuştii care creşteau pe mal. Începuse această călătorie pe un pod în Copenhaga, iar acum o termina pe altul.
Îşi ridică privirea spre oraşul străvechi, cu clopotniţe negre, turle de alamă şi turnuri renascentiste cu ceas. Oraşul Wroclaw se numea odinioară Breslau, o cetate fortificată aflată la graniţa dintre Germania şi Polonia. Părţi bune din oraş fuseseră făcute una cu pământul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Wermacht-ul german luptase cu Armata Roşie.
Consecinţele acelui asediu îl aduseseră aici şi pe Gray... 60 de ani mai târziu.
În faţă se înălţa Insula Catedralei. Cele două turnuri gotice aparţinând clădirii care dădea numele insulei, catedrala Sfanţul Ioan Botezătorul, străluceau aprins în lumina zilei pe cale să se sfârşească. Însă nu catedrala era destinaţia finală a lui Gray. Pe insulă mai erau o puzderie de biserici mai mici. Locul pe care-l căuta Gray se afla la doar câţiva paşi de pod.
Ghetele lui trecură de pe podul metalic pe strada pietruită.
Biserica Sfinţii Petru şi Pavel se ridica umilă în stânga lui, uşor de trecut cu vederea, mărginită cum era de un zid de cărămizi. Gray observă o mică uşă pe care se putea intra direct pe malul stâncos al râului în casa parohială.
Oare odinioară se jucase un copil acolo?
Un copil perfect.
Gray ştia din documente din arhivele ruseşti recent desecretizate că băiatul fără mamă fusese crescut în orfelinatul patronat cândva de biserica Sfinţii Petru şi Pavel.
După război existaseră o mulţime de astfel de copii, însă Gray restrânsese căutările având în vedere doar vârsta, sexul şi culoarea părului.
Ultimul dintre aceşti parametri era cu siguranţă blond, aproape alb.
Gray găsise şi documente care vorbeau despre căutările întreprinse de Armata Roşie rusească în oraş, despre cum scotociseră munţii în căutarea laboratoarelor naziste subterane producătoare de arme, despre descoperirea pe care o făcuseră la mina Wenceslas. Fuseseră cât pe ce să pună mâna pe SS- Obergruppenfuhrer-SS Jakob Sporrenberg, bunicul Annei şi al lui Gunther, când acesta fugise cu Clopotul. Lisa aflase de la Anna că în acest oraş, în acest râu, Tola, fiica lui Hugo, înecase bebeluşul.
Dar oare aşa stăteau lucrurile?
Această unică posibilitate îi făcuse pe Gray şi pe câţiva experţi de la Sigma să se dedice cercetării unor vechi arhive, mergând pas cu pas pe urma unei poveşti demult uitate şi reconstruind-o din bucăţelele aflate. Apoi descoperiseră jurnalul unui preot, cel care conducea orfelinatul de aici, care vorbea despre un băieţel găsit singur şi îngheţat, alături de trupul mamei sale moarte. Ea era îngropată într-un cimitir din apropiere, într-un mormânt până acum fără nume.
Însă băiatul supravieţuise, crescuse aici şi intrase la seminar prin grija aceluiaşi preot care-l salvase, ajungând să fie cunoscut drept părintele Piotr.
Gray ajunse la uşa casei parohiale. Sunase înainte pentru a cere permisiunea să stea de vorbă cu preotul în vârstă de şaizeci de ani. Se dăduse drept un reporter care făcea cercetări în legătură cu orfanii din timpul războiului pentru a scrie o carte. Gray ridică şi lovi ciocănelul de fier de uşa simplă de lemn.
Din biserică se auzeau cântări; în mod clar o slujbă se afla în desfăşurare.
După câteva momente, uşa se deschise.
Gray ştiu imediat cine era cel care-l întâmpină, recunoscând din nişte vechi fotografii faţa fără niciun rid a bătrânului şi coama de păr alb şi des pieptănat cu cărare la mijloc. Părintele Piotr era îmbrăcat sport, în jeanşi, cu o cămaşă neagră cu gulerul alb de preot catolic şi cu un pulover subţire încheiat.
Vorbea engleza cu un puternic accent polonez.
- Tu trebuie să fii Nathan Sawyer.
Gray nu era, însă încuviinţă din cap, simţindu-se brusc vinovat că minţea o faţă bisericească. Însă un asemenea subterfugiu era necesar, pentru binele preotului la fel de mult cât şi pentru al lui.
Îşi drese glasul.
- Vă mulţumesc pentru c-aţi primit să-mi acordaţi acest interviu.
- Desigur. Intră, te rog. Eşti bine-venit.
Părintele Piotr îl conduse pe Gray prin holul casei parohiale până la o cameră micuţă cu o sobiţă de cărbuni într-un colţ. Pe ea se afla un ceainic plin. Îi arătă lui Gray un scaun.
Gray se aşeză şi scoase un carneţel unde notase o mulţime de întrebări.
Piotr turnă ceai în două ceşti şi se aşeză şi el pe un fotoliu comod, cu spătar înalt, plin de perne. Pe masa de alături se afla o Biblie lângă o lampă cu sticla afumată şi câteva romane uzate de aventuri.
- Ai venit să afli câte ceva despre părintele Varick, rosti bărbatul încet zâmbind cald. Un om deosebit.
Gray dădu din cap.
- Şi despre viaţa dumneavoastră aici la orfelinat.
Piotr sorbi din ceai şi-i făcu semn cu mâna lui Gray să continue.
Întrebările nu erau chiar atât de importante, în multe privinţe trebuia pur şi simplu să completeze informaţiile pe care le avea deja. Gray ştia aproape totul despre viaţa bărbatului. Unchiul lui Rachel, Vigor, şeful Serviciului de Informaţii al Vaticanului, trimisese la Sigma un dosar complet şi detaliat despre părintele catolic.
Inclusiv fişele sale medicale.
Părintele Piotr dusese o viaţă plină de smerenie în cadrul bisericii. Realizările sale de aici nu ieşeau cu nimic în evidenţă, în afara devotamentului de nestrămutat faţă de turma sa. Cu toate acestea, starea sănătăţii sale era excepţională. Fişele sale medicale nu conţineau aproape nimic. Îşi rupsese un os când era adolescent şi căzuse de pe o stâncă. Însă, în afară de asta, analizele de rutină arătau un individ cu o sănătate de fier.
Nu era masiv ca Gunther şi nici nu avea agilitatea de fiară a celor din clanul Waalenberg. Era pur şi simplu sănătos tun şi aşa şi arăta.
Interviul nu dezvălui nimic nou.
În cele din urmă, Gray îşi închise carneţelul şi-i mulţumi părintelui pentru timpul acordat. Pur şi simplu pentru a fi foarte riguros, avea să obţină mostre de sânge şi de ADN când preotul avea să-şi facă următorul control periodic, din nou cu ajutorul unchiului lui Rachel.
Însă Gray nu se aştepta să afle prea multe din asta.
Copilul perfect al lui Hugo se dovedise a fi doar un om cumsecade şi amabil, cu o sănătate ieşită din comun. Poate că asta însemna perfecţiunea.
În timp ce Gray se ridica să plece, dădu cu ochii de un puzzle neterminat întins pe o masă în colţul camerei. Făcu semn cu bărbia înspre el:
- Deci vă plac jocurile de puzzle?
Părintele Piotr zâmbi vinovat cu o expresie dezarmantă.
- E doar un hobby. Ascute mintea.
Gray încuviinţă şi o luă spre ieşire. Se gândi la interesul pe care-l avusese Hugo Hirszfeld pentru puzzle-uri. Oare ceva din esenţa impalpabilă a cercetătorului evreu se transmisese băiatului prin intermediul Clopotului? În timp ce Gray părăsea biserica şi o lua înapoi înspre râu, medită la toate legăturile astea. Taţi şi fii. Oare totul ţinea pur şi simplu de genetică? Sau mai era ceva? Ceva la nivel cuantic?
Nu era prima oară când Gray îşi punea întrebarea asta. El şi tatăl lui nu avuseseră niciodată o relaţie prea bună; abia în ultima vreme începuseră să clădească punţi de comunicare.
Şi pe urmă mai era şi chestiunea cealaltă, la fel de îngrijorătoare. Aşa cum moştenise Piotr pasiunea pentru puzzle-uri, oare ce moştenise Gray de la tatăl lui? Cu siguranţă, nu putea nega teama de Alzheimer, o posibilitate genetică reală, însă problema mergea mai departe de atât, înapoi la relaţia lor foarte proastă. Oare ce fel de tată avea să fie el?
În ciuda faptului că întârziase, întrebarea îl făcu pe Gray să rămână înţepenit pe podul de fier.
Odată cu acea întrebare, îl izbi o nouă viziune asupra realităţii. Îşi aminti ce-i spusese Monk în avionul care-i ducea în Germania, despre Rachel, despre relaţia dintre ei.
Pe pod, cuvintele îi răsunară din nou lui Gray în urechi.
„Doar ţi-am spus despre sarcina lui Kat şi ai făcut o faţă... Te-ai speriat de moarte. Şi e vorba de copilul meu.“
De aici se trăgea de fapt panica.
Ce fel de tată avea să fie el? Oare avea să fie exact ca tatăl lui?
Gray găsi răspunsul la întrebare acolo unde se aştepta mai puţin. O fată trecu cu paşi grăbiţi pe pod pe lângă el, cu gluga puloverului ridicată ca să se ferească de răcoarea brizei. Cu ochii minţii o revăzu pe Fiona. Rememoră zilele de teroare, mâna ei care-o strângea disperată pe-a lui, faptul că avea nevoie de el şi cu toate astea se certa întruna cu el. Îşi aminti cum se simţea atunci.
Se apucă bine cu mâinile de balustrada podului. Se simţise minunat. Şi mai voia.
Râse involuntar când îşi dădu seama de asta, ca un nebun pe un pod.
Nu era scris nicăieri că avea să fie ca tatăl lui. Deşi exista potenţialul să-l urmeze întocmai pe tatăl lui în privinţa aceasta, avea în acelaşi timp şi liberul arbitru, avea o conştiinţă care putea face să eşueze potenţialul în orice direcţie.
Eliberat în sfârşit, merse mai departe peste pod, încet, permiţând acestei realităţi unice să elimine orice alt potenţial, totul prăbuşindu-se ca un set de piese de domino, unul după altul, până la un ultim potenţial descumpănitor rămas nerezolvat.
Rachel.
Coborî de pe pod şi se îndreptă spre locul unde aveau întâlnire.
Când ajunse la cafenea, ea era deja acolo, aşteptându-l pe terasă. Probabil abia sosise şi ea. Nu-l văzuse. El se opri, şocat de cât de frumoasă putea fi. De fiecare dată când se vedeau, frumuseţea ei îl izbea la fel ca prima oară. Înaltă, cu picioare lungi, cu formele îmbietoare ale şoldurilor, pieptului şi gâtului. Ea se întoarse şi-l surprinse holbându-se la ea. Pe faţă îi înflori un zâmbet. Ochii ei de culoarea caramelului sclipiră calzi. Îşi trecu degetele prin părul de culoarea ebonitei, cu un gest aproape stângaci.
Cine n-ar fi vrut să-şi petreacă tot restul vieţii cu ea?
El traversă, străbătând din doi paşi distanţa dintre ei şi întinse mâna să-i apuce degetele.
În momentul acela, auzi din nou în urechi cuvintele provocatoare ale lui Monk. Păreau atât de îndepărtate în timp. Provocarea în legătură cu direcţia în care se îndrepta relaţia lui Gray şi Rachel. O provocare subliniată prin enumerarea pe degete.
Trei: soţie, ipotecă şi copii. Cu alte cuvinte, realitatea.
O relaţie nu putea rămâne suspendată pentru totdeauna ca pur potenţial Adică şi să iubeşti şi să nu iubeşti în acelaşi timp. Legile evoluţiei nu ar fi îngăduit-o. Realitatea trebuia în cele din urmă să o măsoare.
Ceea ce şi făcu în momentul acesta pentru Gray.
Soţie, ipotecă şi copii.
Gray avea răspunsul. Era gata să se supună celor trei provocări. Şi odată cu această descoperire, ultima piesă de domino se prăbuşi în inima lui.
Să iubească sau să nu iubească.
Unda sau particula.
Gray apucă degetele lui Rachel. Vedea totul cât se putea de clar, însă rezultatul continua să-l surprindă. O trase înspre o măsuţă pe care nu se afla altceva decât o farfurie cu brioşe şi două căni negre, mari, aburinde, cu caffé latté care îi aştepta deja.
Rachel avea întotdeauna grijă de astfel de chestii.
O conduse la unul dintre scaune. El se aşeză pe celălalt. O privi adânc în ochi. Nu reuşi să-şi ascundă mâhnirea şi vinovăţia din voce, însă hotărârea pe care o luase îi răsună clar în cuvinte.
- Rachel, trebuie să discutăm.
Gray îi citi în ochi că şi ea era conştientă de situaţie.
Realitatea. Două cariere, două continente, doi oameni cu drumuri diferite de aici încolo.
Ea-i strânse degetele.
- Ştiu.
Părintele Piotr îl urmărise cu privirea pe tânărul care traversase podul.
Stătea în uşiţa deschisă care dădea în spatele casei parohiale. Aşteptase ca vizitatorul pe care tocmai îl avusese să dispară pe strada de dincolo de pod, apoi oftă.
Un tânăr atât de drăguţ, dar aparent bântuit de atâtea probleme. Bietul băiat, mai avea de înfruntat multe suferinţe.
Însă asta era viaţa.
Un mieunat uşor îi atrase atenţia undeva la picioare. O mâţă amărâtă i se lipi de glezne, cu coada ridicată şi cu ochii la el, în aşteptare. Una dintre pisicile vagaboande adunate de pe drumuri de părintele Varick. Acum se aflau în grija lui.
Piotr îngenunche şi aşeză cu grijă o mică farfurie cu resturi pe o piatră. Pisica se mai frecă o dată de el şi începu să mănânce.
Părintele Piotr rămase ghemuit, uitându-se lung la râul în flăcări aşa cum părea în lumina ultimelor raze de soare.
Observă un ghemotoc de pene lângă călcâi. O vrăbiuţă maro cu gâtul rupt. Unul dintre multele daruri pe care orfanii lui i le lăsau pe prag.
Scutură din cap, luă pasărea neînsufleţită în palme şi o duse la buze. Suflă asupra ei, răsfirându-i penele care brusc părură să-şi ia avânt. Din palma lui, vrăbiuţa îşi luă zborul ridicându-se veselă ca o săgeată în aer.
Piotr o urmări o fracţiune de secundă, încercând să descifreze modelul făcut de aripile ei în aer. Apoi îşi frecă mâinile şi se ridică întinzându-se.
Viaţa avea să rămână un mister minunat pentru totdeauna. Chiar şi pentru el.
SFÂRȘIT
NOTA AUTORULUI
ADEVĂR SAU FICŢIUNE
Vă mulţumesc că m-aţi însoţit în această călătorie. Ca de obicei, m-am gândit să folosesc acest ultim moment pentru a deconstrui romanul, pentru a dezvălui unde se termină adevărul demonstrat de cercetări şi unde a fost continuat de imaginaţie.
Mai întâi, amănuntele de detaliu:
DARPA a ajuns într-adevăr să fabrice proteze ale membrelor folosind tehnologii revoluţionare (deşi nu cred că au încorporat şi încărcături explozive în compoziţia de plastic).
La fel ca în cazul fiinţelor denumite în carte ukufa, Stanford University a realizat în realitate un experiment cu şoareci ale căror creiere conţin celule nervoase omeneşti. Savanţii îşi continuă în momentul de faţă studiile în încercarea de a produce şoareci ale căror creiere să fie formate sută la sută din celule nervoase omeneşti.
Un băiat german s-a născut în 2004 cu o mutaţie a genelor în ceea ce priveşte miostatinul, ceea ce a avut ca rezultat un strat dublu de muşchi, ducând la o putere şi o capacitate musculară extrem de ridicate. Oare acesta să fie primul Sonnekonig născut în condiţii naturale?
Shangri-La a fost descoperit undeva în munţii Himalaya în 1998, o oază pierdută plină cu ape curgătoare şi vegetaţie bogată în mijlocul culmilor îngheţate. Oare ce altceva s-ar mai putea găsi acolo?
Trecând la concepte mai generale:
După cum am precizat la început, Clopotul însuşi este real, dovedind faptul că adevărul este deseori mai ciudat decât ficţiunea. Naziştii au construit un dispozitiv neobişnuit, alimentat cu un combustibil pe baza unui compus necunoscut numit Xerum 525. Nu se cunosc prea multe în legătură cu modul său real de funcţionare, numai faptul că atunci când a fost pornit, o boală ciudată a ajuns să-i afecteze pe savanţii implicaţi, ajungând chiar până la satele din jur. La sfârşitul războiului, Clopotul a dispărut, oamenii de ştiinţă implicaţi au fost executaţi şi până în ziua de astăzi soarta acestui dispozitiv a rămas un mister. Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre această ciudată bucăţică de istorie, despre întrecerea ce s-a desfăşurat între Aliaţi după război pentru a pune mâna pe tehnologia nazistă şi despre fascinaţia exercitată de fizica cuantică asupra cercetătorilor germani, puteţi citi una dintre cele mai importante surse de documentare pentru acest roman: The Hunt for Zero Point de Nick Cook.
În acest roman am vorbit mult şi despre cât de fascinat era Heinrich Himmler de rune şi ocultism şi despre cercetările sale cu privire la locul de obârşie al rasei ariene în Himalaya. Toate se bazează pe fapte reale, inclusiv pe existenţa Camelotului Negru al lui Himmler din Wewelsburg. Pentru informaţii suplimentare în legătură cu acest subiect, sugerez Himmler’s Crusade de Christopher Hale şi Unholy Alliance a lui Peter Levenda.
În sfârşit, a mai existat o carte extrem de importantă pentru subiectul acestui roman: Quantum Evolution de Johnjoe McFadden. Aceasta reprezintă un tratat fascinant despre mecanica cuantică şi despre posibilul său rol în evoluţie şi mutaţiile genetice. În plus, se referă şi la evoluţia conştiinţei despre care vorbesc şi eu la sfârşitul romanului.
Pentru o analiză mai cuprinzătoare în ceea ce priveşte aceste aspecte, recomand cu căldură lecturarea acestei cărţi. Ceea ce ne conduce la problematica de bază a cărţii: existenţa proiectului inteligent în locul teoriei evoluţioniste.
Sper că acest roman ridică la fel de multe întrebări câte răspunsuri oferă. În sfârşit, eu cred cu tărie că o bună parte din dezbaterile care au loc pe această temă se îndreaptă într-o direcţie greşită. În loc să ne concentrăm atât de mult pentru a afla de unde venim, mi se pare că mult mai importantă şi mai demnă de atenţia noastră este întrebarea: Încotro ne îndreptăm?
Simpla încercare de a răspunde la această întrebare, de a merge pe această cale, mi se pare a reprezenta adevăratul mister şi adevărata aventură pentru oricine este interesat.
