Assassini, Thomas Gifford

                                     1-11

                                Prolog

       Octombrie 1982

   New York  City

      Semăna cu o pasăre de pradă, învăluit în negru și alunecând pe suprafața argintie a gheții.

   Era un bărbat în vârstă. Patina excelent.

   Se simțea foarte bine, ascultând șuieratul lamelor ce crestau precis, fără șovăială, gheața, simțind pe față răcoarea brizei tomnatice. Întotdeauna, în asemenea zile importante, simțurile îi erau deosebit de acute.

   O sarcină ce trebuia îndeplinită îi aducea la viață într-un mod neobișnuit: în astfel de momente se simțea unit cu destinul său și cu Dumnezeu. Sensul existenței i se desfășura limpede în fața ochilor.

   Și lumea devenea transparentă. Lucrurile care îl înconjurau își pierdeau misterul. În astfel de zile înțelegea.

   Ceața dimineții se risipise, iar razele soarelui se iveau dincolo de norii albi, înalți. Turnurile de la Rockefeller Center se înălțau deasupra lui, muzica îi armoniza pașii, iar el putea să se piardă în grația și forța mișcărilor, urmărindu-le, aproape, înapoi în timp.

   Învățase să patineze de copil, pe canalele înghețate din Haga.

   Purta un costum negru cu guler bisericesc și o pelerină neagră ce se strângea la spate, ca o capă, în timp ce se mișca elegant printre ceilalți patinatori, majoritatea adolescenți. Nu-și imaginase niciodată că haina fluturândă l-ar putea face să pară aspru și amenințător. El nu gândea așa. Era preot. Reprezenta Biserica. Zâmbea calm, liniștitor și blând. Era bun, nu cineva de care să te temi.

   Și totuși, ceilalți patinatori se dădeau la o parte din calea lui, privindu-l aproape pe furiș, ca și cum el le-ar fi cântărit calitățile morale. Se înșelau amarnic.

   Era înalt, cu părul pieptănat drept deasupra frunții înalte, nobile. Avea o față îngustă, nasul lung și gura largă, cu buze subțiri. Chipul îi era îngăduitor, asemenea unui doctor de țară care înțelege viața și nu se teme de moarte. Trăsăturile aveau o paloare străvezie, născută dintr-o viață petrecută în capele întunecate, chilii neluminate, confesionale. O paloare născută din ceasuri nesfârșite de rugăciune. Purta ochelari cu ramă de oțel. Patinajul, concentrarea, îi aduseseră pe buze un surâs stins. Era slab, dar avea o condiție fizică extraordinară.

   Avea 70 de ani.

   Patinând, își întindea mâinile înainte, cu palmele deschise, ca și cum ar fi dansat cu un partener invizibil. Mănușile fine, de piele neagră, îi veneau ca turnate.

   La difuzor cânta o fată, o înregistrare enervantă dintr-un film pe care îl văzuse în cursa Alitalia 747, în drum spre New York. Fata spunea că avea să trăiască pentru totdeauna, că avea să-și deschidă aripile și să zboare...

   Se strecura printre copii, aluneca grațios printre tinerele fete cu părul lung, curgând în valuri și blugi strâmți, gata să plesnească pe coapsele lor musculoase. Fetele de o anumită vârstă îi aminteau de mânjii zburdalnici. Nu văzuse niciodată o femeie goală. Nici nu se gândea la așa ceva.

  

       Își ridică ușor un picior înainte, alunecând pe o singură patină, mișcându-se cu îndemânare înainte și înapoi, despicând aerul cu brațele, ochii înguști scrutând parcă în inima timpului, în vreme ce trupul continua mișcarea, împins de elicele memoriei.

   Se rotea ca o pasăre neagră, înconjurând patinoarul, privind fix în față, cu ochii limpezi și albaștri ca gheața, fără fund, asemenea unui lac de munte. Nu era nicio pâlpâire de emoție în ei. Erau departe, rupți de realitate.

   Fetele șușoteau, urmărindu-l pe bătrânul preot care trecea pe lângă ele, auster și formal; totuși, în privirile lor se citea respect pentru forța și stilul patinajului său.

   Dar el era preocupat, gândindu-se la ceea ce avea să urmeze și nu le dădea atenție. Fetele credeau, fără îndoială, că sunt nemuritoare și că aveau să-și deschidă aripile și să zboare, ceea ce nu era rău, dar bătrânul preot știa mai bine.

   Înaintea lui căzu o fată drăguță, cam de 14 ani, și rămase pe gheață cu picioarele întinse în față. Prietenii ei râdeau, iar ea clătina din cap, legănându-și părul strâns în coadă.

   Se aplecă deasupra ei, din spate, o prinse de subsori și o ridică printr-o singură mișcare, neîntreruptă. Observă privirea ei surprinsă, în timp ce flutură pe lângă ea ca un corb atotputernic. Apoi ea zâmbi larg și-i strigă un mulțumesc. El înclină solemn din cap, peste umăr.

   Curând după aceea își privi ceasul. Părăsi gheața, returnă patinele închiriate și ceru servieta de la garderobă. Respiră adânc și rar. Se simțea extraordinar de bine și stăpân pe sine, cu o doză suplimentară de adrenalină în sânge.

   Urcă scările spre ieșire. Își cumpără un covrig fierbinte, îl unse cu mușcat pe coaja plină de sare și aruncă șervețelul într-un coș de gunoi.

   Porni de-a lungul șirului de magazine către Strada Cinci. Traversă și se opri să admire Catedrala Sfântului Patrick. Nu era un sentimental, dar vederea marilor biserici - chiar și a celor mai noi - îl mișca întotdeauna.

   Intenționase să spună o rugăciune, dar patinajul durase prea mult și putea, oricum, să se roage în inima sa.

   Străbătuse un drum lung pentru această întâlnire.

   Era timpul să meargă.

           Roma

       Bărbatul care stătea în pat nu urmărea meciul de fotbal ce se desfășura pe ecranul televizorului.

   Unul dintre secretari pusese caseta video și avusese grijă să o pornească înainte de a se retrage, dar omul din pat începuse să-și piardă interesul pentru fotbal în ultima vreme. Dacă se mai gândea vreodată la așa ceva, erau amintirile meciurilor pe care le jucase la Torino, în copilărie, cu foarte mult ani în urmă.

   În ceea ce privea partida de pe caseta de curând primită, prin curier, de la Sao Paolo, ei bine, puțin îi păsa. Cupa Mondială nu mai făcea parte din planurile lui.

   Bărbatul din pat se gândea la apropiatul său sfârșit cu acea detașare rece care îl slujise atât de bine în viață. De tânăr stăpânise arta de a gândi despre sine la persoana a treia, ca Salvatore di Mona.

   Cu o parte din el stând deoparte, afișând un zâmbet surprins, el urmărise ascensiunea constantă, sistematică a lui Salvatore di Mona, clătinase admirativ din cap ori de câte ori acesta încheiase alianțe cu oameni puternici, din lume, asistase la cucerirea celei mai înainte culmi a carierei de către Salvatore di Mona. Din acel moment, Salvatore di Mona încetase, într-un fel, să mai existe; din acel moment primise numele de Callistus, vicar al Domnului, Sfântul Părinte, papa Callistus al IV-lea.

   Timp de 8 ani fusese președintele consiliului: nu era nici modest, nici deosebit de profund, dar fusese deopotrivă norocos și extraordinar de practic. Nu era tocmai dăruit cu acea magie subtilă pe care poziția îi cerea să o stăpânească, dar considera că munca sa era numai parțial diferită de cea a oricărui conducător al unei corporații multinaționale.

   Era conștient, desigur, că numai împăratul Japoniei deținea o funcție mai veche pe întreaga planetă, dar nu-i trecuse niciodată prin minte că, de exemplu, Dumnezeu chiar își exprima voința prin omul care fusese Sal di Mona, fiul cel mare, cu ochi strălucitori, al unui prosper comerciant din Torino. Nu, misticismul nu era ceașca sa de ceai, cum se exprimase odată monseniorul Knox, în engleza sa încântătoare.

   Callistus al IV-lea era un om practic.

   Nu-l interesau prea mult dramele și intrigile, mai ales de când reușise să se facă ales de către consiliul cardinalilor, o manevră care nu necesitase decât o intrigă simplă din specia celor care nu lasă nicio îndoială asupra rezultatului. Banii,, sistematic împărțiți unor cardinali importanți, cu sprijinul unui american laic, dar puternic, Curtis Lockhardt, făcuseră toată treaba.

   Cardinalul di Mona se sprijinise de o mână solidă de susținători, conduși ce cardinalul D`Ambrizzi. Banii - mita, ca să-i spunem pe nume - erau o tradiție care ușurase urcușul mai multor papabili asudați.

   De când devenise papă, el încercase să păstreze nivelul comploturilor, bârfelor, mașinațiunilor și calomniilor la minimum. Dar fusese nevoit să admită că, într-o societate atât de fierbinte precum cea de la Vatican, lupta era deja pierdută.

   Nimeni nu poate schimba firea oamenilor, mai ales într-o clădire cu peste 1000 de camere. Nu reușise să afle numărul exact, dar era evident că, dacă aveai 1000 de camere, în una din ele se punea, inevitabil, ceva rău la cale.

   Una pesta alta, păstrarea unui aparent control al mașinațiunilor din sânul Bisericii îl cam istovise. Înainte, de cele mai multe ori, fusese amuzant. Acum însă nu mai era amuzant deloc.

   Patul în care stătea, cândva locul de odihnă al papei Alexandru al VI-lea, era un obiect impresionant a cărui istorie îi plăcea să și-o imagineze.

   Fără îndoială că Alexandru al VI-lea îl destinase unui scop mai bun decât cel pe care îl îndeplinea acum, dar, după cum stăteau lucrurile, avea, cel puțin, să moară în el.

   Restul mobilierului din dormitor putea fi descris numai ca Apostolic Palace Eclectic - câteva piese suedeze moderne, un televizor și un video recorder, o bibliotecă gotică uriașă, conținând odinioară colecția imensă de lucrări de referință pe care Pius al XII-lea le păstra la îndemână, scaune, mese, un birou și un prie-dieu pe care îl găsise într-o magazie, gemând sub greutatea prafului vechi, de două secole.

   Cu grijă, își trecu picioarele peste marginea patului și își vârî tălpile goale în mocasinii Gucci. Se ridică în picioare, clătinându-se ușor, sprijinindu-se într-un baston cu mâner de aur pe care un cardinal african i-l dăruise, cu o mișcătoare previziune, în urmă cu 1 an.

   Nu știa niciodată cu certitudine care erau simptomele fiecăreia din cele două afecțiuni de care suferea, dar amețeala o atribuia tumorii de pe creier. Inoperabilă, desigur. Atât cât își putea da seama din ceea ce spunea chirurgul sclerozat, aprobat de Biserică pentru a-l îngriji nu se putea ști care din ele îi va provoca moartea: inima sau creierul. Pentru el nu avea prea mare importanță.

   Totuși, mai erau lucruri de făcut în timpul rămas.

   Cine îl va urma?

   Și ce anume putea el să facă pentru a-și alege succesorul?

            Malibu

      Sora Valentine nu se mai putea opri din plâns și asta o scotea din minți.

   Făcuse câteva alegeri necugetate în viață, căutase primejdia cu lumânarea și o găsise din plin, cunoscuse și frica. Dar fusese întotdeauna acea frică spontană pe care o simte toată lumea: teama de focul de armă, răsunând pe o stradă pustie, teama de escadroanele adevărului sau ale morții, teama de trupele guvernului sau de gherilele înfometate, coborând dintre dealuri în căutare de sânge și moarte. În unele părți ale lumii aceasta nu e decât teama obișnuită, de fiecare zi, cu variațiile ei cotidiene, acea teamă de care ești conștient și pe care o alegi singur.

   Ceea ce simțea ea acum era cu totul diferit. Îi ataca voința și nervii, ca un virus lacom. Venea din trecutul îndepărtat, dar era încă vie, o căutase, o găsise și acum o obliga să se întoarcă acasă, pentru că nu putea să o înfrunte singură.

   Ben trebuia să știe ce era de făcut. Întotdeauna știuse.

   Dar, mai întâi, trebuia să nu mai plângă, să nu mai tremure și să nu se mai comporte prostește.

   Stătea la marginea curții, cu degetele afundate în iarbă, privind luna, un bolovan găunos lucind auriu pe cerul nopții. Zgomotul valurilor ce se spărgeau pe plaja din Malibu, undeva jos, departe, trecea peste vârfurile falezei, călătorind pe aripile brizei ce-i mângâia picioarele goale.

   Își șterse lacrimile cu mâneca rochiei pe care o strânse pe lângă corp și traversă pajiștea către gardul alb ce se zărea la marginea falezei. Urmări crestele valurilor spărgându-se, împrăștiate de vânt, retrăgându-se și atacând din nou țărmul.

   Câteva perechi stinghere de faruri alergau pe autostrada coastei Pacificului. În depărtare, prin ceață, colonia Malibu strălucea slab, ca o farfurie zburătoare aterizând la marginea oceanului. Ceața se rostogolea dinspre țărm, ca și când ar fi vrut să oprească flota dușmanului din larg.

   Înaintă până la gard când simți căldura jarului muribund unde prăjiseră pește pentru o cină târzie. Numai ei doi, o sticlă de Roederer Cristal, pește și pâine cu coaja rumenă. O cină care pentru el devenise aproape un viciu, ca și aceeași discuție pe care o avuseseră la Roma, Paris, New York și Los Angeles, tot timpul, în ultimul an și jumătate. Conversație, dispută, ceartă, spune-i cum vrei, pentru ea era același lucru.

   Simțea că începe să-i cedeze, asemenea unui dig ce nu mai poate rezista asaltului mării, dar lupta să nu se prăbușească, nu era încă pregătită pentru asta. Pentru numele lui Dumnezeu, voia să se prăbușească, să-i cadă în brațe, dar acum nu putea. Nu încă.

   La naiba! Plângea din nou.

   Se întoarse și porni înapoi către ferma întinsă și joasă, trecu pe lângă piscină și terenul de tenis, traversă curtea cu lespezi de piatră și se opri să privească prin peretele de sticlă cu uși glisante. În urmă cu o oră făcuse dragoste în acel pat.

   El era un bărbat înalt, solid, cu o față de buldog simpatic. Hotărât. Părul sur era tuns scurt, pieptănat cu atâta grijă, încât părea să nu se încurce niciodată. Purta o pijama albastră cu puncte albe și monograma CL pe buzunarul de la piept.

   Brațul drept i se odihnea pe locul în care ea stătuse mai devreme, de parcă adormise în ritmul respirației și a bătăilor inimii ei. Acum dormea liniștit.

   Știa foarte multe despre el, mai multe decât ar fi trebuit să știe. Pe de altă parte însă, ea nu fusese niciodată o călugăriță obișnuită. Adevărul era că fusese întotdeauna ca un spin în talpă. Pentru Biserică și pentru Ordin.

   Ea știa tot ce era bine: așa se născuse și de atunci nu se schimbase prea mult. Știa ce era bine și ce era rău, ideile ei intrau deseori în conflict cu ale Bisericii. Făcuse totul de capul ei, sfidându-i, fără să-i pese de reacția lor. Devenise o persoană publică, scrisese două best-seller-uri, era o eroină a timpului său în ochii multor oameni, iar publicitatea îi oferise siguranță.

   Provocase Biserica să admită că era prea mică, prea josnică și meschină pentru ea - și Biserica dăduse înapoi. Devenise o piesă indispensabilă în imensul mozaic al Bisericii Romano-Catolice, și singurul mod în care ar fi putut scăpa de ea era - după părerea ei - cu picioarele înainte.

   Dar toate acestea se întâmplaseră înainte de investigațiile din ultimul an.

           Ștergându-și din nou lacrimile, reflectă ironic că toate cauzele, discursurile și publicitatea fuseseră doar o rundă de încălzire.

   Totuși nimic n-ar fi putut să o pregătească îndeajuns pentru teama crescândă din ultimul an. Credea că văzuse tot. Credea că văzuse răul în toate ipostazele și cu toate măștile lui, iar dragostea, sub toate formele ei. Dar se înșelase.

   Nu știa nimic despre rău sau despre dragoste, dar, pentru Dumnezeu, începuse să afle.

   Cu 18 luni în urmă, Curtis Lockhardt îi mărturisise că o iubește. Erau la Roma, când ea era pe punctul de a-și începe noua carte, despre rolul Bisericii în Cel de Al Doilea Război Mondial. El fusese chemat la Vatican pentru a da o mână de ajutor la acoperirea scandalului mereu renăscut de la Banca Vaticanului, care cuprindea totul, de la fraudă, șantaj și jaf până la crimă.

   Lockhardt era unul dintre puținii laici la care Biserica - în acest caz, Callistus al IV-lea - apela în momentele de criză.

   Cei mai mulți oameni nu și-ar fi putut imagina câtă duritate și cruzime cerea controlul unei caracatițe cu 1000 de tentacule cum era Biserica. Lockhardt stătea foarte aproape de centrul centrului Bisericii din sânul Bisericii.

   Îl știa pe Curtis Lockhardt dintotdeauna.

   Pe când ea era încă Val Driskill, în urmă cu 30 de ani, dansând pe pajiștea părinților săi, pe sub bolțile de apă ale fântânilor arteziene, în costumul de baie cu volănașe, arătând ca o bomboană frumos ambalată și având numai 10 ani, Lockhardt era un tânăr avocat și bancher cu referințe de la Rockefelleri și Chase.

   Venea foarte des pe la locuința lor din Princeton, ca să discute probleme financiare și bisericești cu tatăl ei. În timp ce ea țopăia, strălucind, udă și bronzată, auzea cuburile de gheață zornăind în pahare și îi urmărea cu coada ochiului, tolăniți în scaune albe de răchită, la umbra verandei.

   - Erai un spiriduș încântător la 10 ani, îi spusese el în noaptea aceea la Roma. Iar la 15 ani erai un băiețoi foarte sexy. Aproape mă băteai la tenis.

   - Deoarece te uitai la mine, în loc să te uiți la minge.

   Ea îi zâmbise, amintindu-și cum descoperise că el o găsea atrăgătoare, alergând pe teren, cu vântul fluturându-i bluza de tenis și uscându-i sudoarea pe față, până când simțea crusta de sare crăpând.

   Îl plăcea, îl admira. Era fascinată de puterea omului obișnuit, în fața căruia preoții se ridicau în picioare și-l ascultau. Aveau 35 de ani, iar ea se întreba de ce nu se căsătorise niciodată.

   - Când ai împlinit 20 de ani, îmi era deja teamă de tine. Mă temeam de ceea ce stârneai în mine de fiecare dată când te vedeam. Mă simțeam prost. Apoi.... mai ții minte ziua când te-am invitat la masă, la Plaza, în Sala de Stejar, cu castele de basm pictate pe pereți, iar tu mi-ai dezvăluit ce vrei să faci în viață, mai știi? Ziua în care mi-ai mărturisit că vrei să te alături Ordinului. Aproape că mi se oprise inima. Mă simțeam ca un amant respins... adevărul e că, dacă aș fi fost întreg la minte, ar fi trebuit să te privesc ca pe o fetiță, fiica lui Hugh Driskill... un copil. Desigur, problema era că eu eram nebun. Îndrăgostit. Și așa am rămas, Val. Te-am vegheat, ți-am urmărit cariera, iar când ai venit la Los Angeles, am știut că trebuie să te văd din nou....

   Ridicase din umeri ca un puști și anii dispăruseră.

   - Pe de o parte era rău, fiindcă iubeam o călugăriță, dar, pe de altă parte, știam că meritase să aștept.

   Povestea lor de dragoste începuse în acea noapte la Roma, în apartamentul lui de deasupra frumoasei Via Veneto. Tot atunci el începuse lupta de a o convinge să părăsească Ordinul și să se mărite cu el.

   Încălcarea jurământului - venirea în patul lui - fusese partea cea mai ușoară. Jurământul fusese dintotdeauna latura impusă, restrictivă a muncii ei, răul necesar, prețul pe care îl plătea pentru șansa de a sluji Biserica, de a sluji umanitatea cu ajutorul puternicului instrument al Bisericii. Dar să părăsească Ordinul, fundația pe care își construise întreaga viață, era mai presus de puterile ei.

   Astăzi, cu numai o oră în urmă, frustrați, se certaseră aspru, regretabil, fără să poată accepta neputința celuilalt de a înțelege, dar iubind încă, întotdeauna iubind. Până la urmă își căutaseră izbăvirea în pasiune, apoi el adormise, iar ea se strecurase din pat, ieșise afară să mediteze. Să fie singură cu toate lucrurile pe care nu îndrăznea să i le spună.

   În fața ei, o fâlfâire de aripi izbucni în noapte, un pescăruș se năpusti în jos - o pată albă fulgerând pe lângă ea - și se lăsă în iarbă. Merse țanțoș câțiva pași, își aruncă o privire în geam și zbură, înspăimântat parcă de propriul chip.

   Cunoștea și ea acest sentiment.

   Dintr-o dată se gândi la buna ei prietenă, sora Elizabeth, din Roma, care întrezărise anumite imagini ale propriului ei suflet.

   Elizabeth era și ea americancă, mai tânără cu câțiva ani, inteligentă, incisivă, înțelegătoare. O altă călugăriță modernă, făcând numai ce voia, dar fără să creeze probleme peste tot, așa cum făcea Val.

   Se cunoscuseră în Georgetown, unde sora Val participa la un program medical, în timp ce Elizabeth era o candidată M.A., liberală și precoce. Legaseră o prietenie care rezistase aproape 10 ani, în ciuda conflictelor puternice din sânul Bisericii.

   Ei îi mărturisise Val, la Roma, cererea în căsătorie a lui Lockhardt. Sora Elizabeth ascultase întreaga poveste și așteptase o clipă înainte de a vorbi.

   - Cântă după ureche, spusese în cele din urmă, iar dacă ți se pare un sofism, dă vina pe firea mea esențialmente iezuită. Morală de situație. Nu uita jurămintele, dar gândește-te bine - nu ești prizonieră. Nimeni nu te-a încuiat în chilie și a aruncat cheia, lăsându-te să putrezești.

   Un sfat bun și, dacă Elizabeth ar fi acum în Malibu, ar mai avea și alte asemenea sfaturi: care ar putea fi? Dar Val știa cum ar suna, fiindcă sora Elizabeth se întorcea mereu la același lucru.

   - Dacă ai de gând să te culci cu el în continuare, Val, ar fi spus ea, atunci trebuie să părăsești Ordinul. Nu are niciun rost să continui așa. Poate crezi că e o formalitate, dar recunoaște, omule, că nu e. Ai jurat. Toată lumea poate călca strâmb. Dar să o ții tot așa, să-ți faci un mod de viață din a călca pe alături - asta nu. E stupid și necinstit. O știm amândouă și Ființa Supremă o știe de asemenea.

   Amintindu-și siguranța vorbelor sorei Elizabeth, se simți sfârșită și înspăimântată. Teama îi estompa orice alt sentiment.

   Totul începuse o dată cu cercetările pentru carte. Nenorocita de carte! Ce n-ar fi dat să nu se fi gândit niciodată la ea! Dar acum era prea târziu, iar ceea ce o adusese înapoi în Statele Unite, ceea ce îi îndreptase pașii către Princeton, acasă, era teama.

   Teama strecurase nesiguranța în toate - în relația cu Curtis, în dragoste, în hotărârea de a rămâne sau de a părăsi Ordinul... Nu poți gândi limpede când ești măcinat de spaimă.

   Ajunsese prea departe cu cercetările, continuase să sape, de dragul lui Curtis și al propriei sale vieți. Dar nu se temea numai pentru ea. Ceea ce depășea orice altceva era teama majoră. Teama pentru Biserică.

   Se întorsese deci în America cu intenția de a-i spune lui Curtis totul. Dar ceva o avertizase, o obligase să tacă, impuls pe care nu voia să-l identifice. Ceea ce descoperise nu era altceva decât un mecanism infernal, o bombă care ticăia de foarte mult timp.

   Curtis Lockhardt fie știa de ea, fie - Doamne apără-l! - făcea parte din ea, fie nu avea nici cea mai vagă bănuială. Nu, nu putea să-i spună. Era prea aproape de Biserică, prea intim legat de ea. Până aici, cel puțin, totul părea clar.

   Dar bomba exista și, din întâmplare, dăduse peste ea.

   Îi aducea aminte de casa din Princeton, unde fratele ei, Ben, scotocind prin subsol după niște crose de golf cu mâner de lemn, din tinerețea tatălui lor, descoperise 7 cutii cu pulbere, rămase de la o zi de 4 Iulie, de mult trecută. Ea îl urmase jos, printre munții de lucruri vechi ce alcătuiau istoria familiei, fiind atentă la păianjenii reali sau imaginari care ar fi putut să-i cadă în păr, și auzise deodată vocea lui, redusă la o șoaptă, spunându-i să plece de acolo, pentru numele lui Dumnezeu, iar ea îi răspunsese că avea să-l pârască pentru că înjurase.

   Atunci el îi spusese că locuința lor putea să sară oricând în aer, fiindcă praful stătuse acolo dinainte de venirea lor pe lume și era al naibii de sigur. Boilerul din aceeași cameră făcuse scurtcircuit și scotea scântei. Ea nu știa mare lucru despre pulbere, dar pe Ben îl cunoștea bine și el nu glumea.

   Îi ordonase să rămână în clădirea de piatră a grajdului, în timp ce el cărase cu grijă, lac de sudoare, ladă după ladă, afară din pivniță, peste pajiștea din spate, dincolo de capela familiei, până la marginea lacului din spatele proprietății lor, dincolo de livada cu meri.

   După aceea chemase poliția din Princeton, ei trimiseseră pompierii și șeful poliției venise personal într-un DeSoto negru, udaseră toată încărcătura, iar Ben fusese un adevărat erou. Polițiștii îi dăduseră un fel de insignă, pe care Ben i-o dăruise ei după vreo săptămână, pentru că fusese un soldat curajos și respectase ordinele. Rămăsese cu gura căscată, plânsese de bucurie și apoi o purtase în fiecare zi, toată vara, dormind cu ea sub pernă.

   Avea 7 ani, iar Ben, 14, și pentru tot restul vieții ei se întorsese mereu la Ben, ori de câte ori avea nevoie de un erou.

   Acum avea propria bombă, nesigură și gata să arunce în aer alegerile papale, iar ea se ducea acasă la Ben.

   Nu avea nevoie de Curtis sau de tatăl ei - cel puțin, nu deocamdată. Dar știa că avea să-l vadă pe Ben. Întotdeauna zâmbea în sinea ei când se gândea la el, fratele Ben, catolicul decăzut - „prăbușit, mai bine zis”, spunea el.

   Lui putea să-i dezvăluie tot ce ieșise la iveală din cercetarea documentelor Torricelli și a arhivelor secrete. La început ar râde de încurcătura ei, apoi ar deveni serios și ar ști imediat ce să facă. Ar ști și ce să-i spună tatălui loc, cum să-l abordeze cu întreaga poveste....

           New York

      Când avionul particular al lui Lockhardt ateriză pe Aeroportul Kennedy, cu o jumătate de oră mai devreme decât era prevăzut, un Rolls-Royce îi aștepta pentru a-i conduce în inima marelui oraș.

   Lockhardt îi spuse şoferului să-l lase în piaţa Rockefeller Center. Aşezat comod pe bancheta din spate, el îi luă mâna lui Val, privind-o în ochi.

   - Ești sigură că n-ai nimic să-mi spui?

   Întrebarea ascundea mai multe lucruri decât părea. Nu-i spusese nimic despre telefonul primit cu o săptămână în urmă, când ea era în Egipt, de la un prieten de la Vatican.

   Persoane importante erau îngrijorate de activitatea ei, de firele pe care le prinsese, de tenacitatea și hotărârea ei de a continua. Prietenul de la Vatican îi ceruse să afle cam ce informații deținea și să o convingă să renunțe.

   Lockhardt respecta prea mult motivele și munca lui Val, pentru a aduce în discuție curiozitatea subită a Vaticanului. În orice caz, Vaticanul nu o impresiona pe sora Val. Dar instinctul lui de conservare era foarte puternic și putea fi ușor extins, astfel încât să o cuprindă și pe ea.

   Din acest motiv interesul suscitat de ea îl tulburase. Nu era bine să ai tot timpul pe cineva de la Vatican cu ochii pe tine. Iar acest telefon nu putea fi un simplu capriciu. Cineva fusese serios deranjat, iar zvonul circulase mai departe. Însă nu putea să o preseze pe Val. Avea să-i spună ea, până la urmă, ce avea de gând, trebuia doar să-i lase puțin timp.

   Ea zâmbi agitată și scutură din cap.

   - Nu, serios. Ai destule pe cap acum. Callistus e pe moarte. Iar tu, dragul meu, trebuie să decizi cine va fi viitorul papă... vulturii încep să se rotească.

   - Ți se pare că semăn cu un vultur?

   - Deloc. Îi depășești, ca de obicei.

   - Când e vorba de alegerea papei, eu n-am niciun cuvânt de spus.

   - Nu fi mincinos. Nu te-au numit cei de la Time cardinalul fără pălărie roșie?

   Surâse când el se încruntă.

   - Ai chiar mai mult decât un simplu vot. Tu l-ai numit pe actualul papă....

   - Cu ajutorul tatălui tău, soră.

   Râse.

   - Puteam să nimerim și mai rău....

   - Foarte greu, spuse ea.

   - Dumnezeule, te iubesc, soră.

   - Să fim realiști. Ești în situația de a numi viitorul papă. Iar eu te iubesc. Nu ești rău deloc pentru un bărbat în vârstă.

   - N-ar trebui să ai termen de comparație, spuse el.

   - Crede-mă, nici nu am.

   El îi luă mâna.

   - Val, aș vrea să ai și tu încredere în mine. Taina asta îngrozitoare pe care o ascunzi - te înnebunește. Nu ești deloc în apele tale. Orice ar fi, îți dă multă bătaie de cap. Ești slabă, obosită, arăți complet dărâmată....

   - Vrei să mă duci cu vorba, diavol cu limbă dulce ce ești...

   - Știi foarte bine ce vreau să spun. Las-o mai moale, odihnește-te, vorbește cu Ben... Trebuie să-ți iei bolovanul ăsta de pe inimă.

   - Curtis, lasă-mă în pace de data asta, bine? Nu vreau să par nebună dacă imaginația îmi joacă o festă. Treaba asta poate aștepta până mâine. Poate atunci îți voi spune tot.

   Îi strânse mâna.

   - Acum du-te să-l vezi pe Andy.

   Se aplecă și-l sărută ușor, îi simți mâna jucându-se prin păr. Buzele lui îi mângâiară urechea.

   El coborî și rămase pe trotuar, o urmări cum se lasă pe spate când mașina demară, apoi geamul fumuriu se ridică și ea dispăru. Următoare oprire, Princeton.

   Își petrecuse aproape toată viața pe coridoarele puterii, astfel că, pentru mult timp, luase mulțumirea și prietenia discretă drept fericire. Apoi sora Valentine îi dezvăluise tainele fericirii desăvârșite, rezolvând mare dilemă. Acum era sigur că aveau să rămână împreună pentru totdeauna.

   Cu aceste gânduri, se opri să privească jos patinatorii care alunecau ritmic, înconjurând ringul.

   Adevărul era că se temea pentru Val. Fusese la Roma, la Paris, călătorise departe, în Alexandria, Egipt, totul în numele cercetărilor ei. El încercase să pună lucrurile cap la cap. Știa că lucrase pentru și în arhivele secrete. Și apoi primise telefonul acela blestemat de la Roma.

   De la înălțimea locului său de lângă gard, deasupra gheții, zâmbi văzând un preot bătrân, plin de grație și demnitate, patinând printre puști. Îl urmări cu admirație aplecându-se, cu pelerina fluturând la spate, și ridicând de pe gheață o fată care căzuse. Nu credea că mai văzuse vreodată un chip atât de solemn și luminos.

   Aruncă o privire ceasului Patek Philippe, o brățară de aur la încheietură.

   Monseniorul Heffernan, în vârstă atunci de numai 45 de ani, destinat să primească pălărie roșie în 5-10 ani, îl aștepta. Fiind mâna dreaptă a arhiepiscopului cardinal Klammer, avea deja o putere considerabilă într-una din cele mai bogate parohii ale Bisericii. Nu era cunoscut pentru demnitatea sa și, cu atât mai puțin, pentru solemnitatea sa. Însă era cunoscut pentru că rezolva tot ce avea de rezolvat. Iar pentru un astfel de tip prietenos, era îngrozitor de punctual și aștepta același lucru de la ceilalți.

   Era timpul să meargă.

       Legăturile Bisericii cu clădirea pătrată, aflată la est de Catedrala Sfântului Patrick, datau încă de la sfârșitul secolului XIX, când s-a construit o biserică comună, Sfântul Ioan, pe locul care, mai târziu - după ce Biserica a vândut terenul - a cunoscut construcția celebrelor case Villard, amintind unora de austeritatea palatelor florentine ale prinților de Medici.

   Prea costisitoare pentru a rămâne în proprietatea persoanelor civile, faimoasele case au fost abandonate și s-au odihnit așteptând - relicve arogante și pustii ale altor vreme.

   În 1948, cardinalul Spellman, arhiepiscop al New Yorkului, fiind obișnuit să le admire de dincolo de bulevardul Madison, din reședința sa de la Sfântul Patrick, s-a hotărât să recupereze. Imediat, nenumăratele capete oficiale ale Bisericii au invadat vechile clădiri.

   Camera de Aur de pe Madison 451 a devenit sala de conferințe a Tribunalului Metropolitan al Arhiepiscopiei. Camera de zi a fost transformată în sală de audieri a tribunalului, iar biblioteca a devenit biroul Judecătoriei.

   Vremurile se mai schimbă, totuși.

   În anii 1970 având economic al deceniul anterior s-a oprit, iar Biserica a descoperit că îi este imposibil să scape de casele Villard, care astfel au rămas din nou pustii, reprezentând o pierdere anuală de 700.000 de dolari. Criza economică era acută.

   Clădirile au fost salvate de Harry Helmsley care a primit în arendă casele Villard și proprietățile adiacente ale Bisericii pentru a construi un hotel.

   Arhiepiscopia l-a ajutat pe Helmsley să se descurce prin hățișul birocrației și, în cele din urmă, casele au rămas intacte, Biserica păstrând proprietatea terenului, iar Helmsley bucurându-se de un cotract pe termen lung. Hotelul a fost construit în jurul vechilor case.

   Cu mândria unui prinț renascentist, ei i-a dat numele de Palatul Helmsley.

   În acest palat intră Curtis Lockhardt, pe sub bolțile din secolul XIX, decorate în bronz și sticlă.

   Trecu direct prin zona liniștită a recepției, pe lângă oglinzi și lambriuri scumpe din lemn de nuc, făcu brusc la dreapta și intră într-o mică împrejmuire, unde se aflau biroul portarului și ascensoarele retrase ce deserveau etajele cele mai de sus, mansardele.

   Alegerea mansardei ca loc de întâlnire era absolut normală pentru Andy Heffernan.

   În cercul politic înalt pe care îl frecventa, Curtis Lockhardt reprezenta unul dintre atuurile monseniorului Heffernan, și acesta voia să se bucure de cât mai multă discreție. Lockhardt avea în vedere o sumă de bani atât de mare, încât nici cea mai mică șoaptă nu trebuia să treacă dincolo de pereții camerei. Alegerea viitorului papă era în joc, alături de bani.

   Dacă s-ar fi întâlnit de partea cealaltă a străzii, la Sfântul Patrick, zvonurile ar fi ajuns în stradă înaintea lor. Putere, lux, plăcere și discreție: acesta era monseniorul Heffernan.

   Lockhardt știa că trabucurile Dunhill Monte Cruz 200 și coniacul Remy Martin, pe care Andy le aprecia atât de mult, erau pregătite. Monseniorul Heffernan remarca deseori, neoficial, că niciodată nu lăsăm să ne scape nici cea mai mică plăcere, dar, cu cât ne bucurăm de mai multe, cu atât avem impresia că sunt mai multe de care nu ne-am bucurat.

   

      Lockhardt coborî din lift la etajul 54 și înotă prin covorul moale până la capătul coridorului lung, paralel cu bulevardul Madison.

   Nimeni n-ar fi putut bănui că se petrecea ceva neobișnuit în spatele acestor uși. Apăsă butonul soneriei și așteptă. O voce îi răspunse dintr-un mic difuzor:

   - Intră, Curtis, băiete.

   Suna ca și cum bunul părinte băuse la prânz un pahar în plus.

   Deși obișnuit cu luxul, Lockhardt era întotdeauna impresionat de panorama ce i se deschidea înainte. Stătea la capătul unei scări în spirală, cu o balustradă minuțios sculptată. Imensa cameră de jos era înaltă cât două etaje, cu pereți de sticlă, cu Manhattanul desfășurându-se amețitor dedesubt, ca o hartă izometrică.

   Empire State Building, turnul elegant al clădirii Crysler, modernitatea uluitoare a turnurilor World Trade Center, iar dincolo de ele, în golf, Statuia Libertății, Staten Island, linia țărmului din Jersey....

   Avea impresia că plutește pe un nor.

   Coborî încet scările îmbrăcate în mochetă, sprijinindu-se de balustrada rotunjită. Nu-și putea lua ochii de la priveliște. Îl făcea să se simtă ca un copil față în față cu un munte de jucării la care nici nu visase.

   - Sunt la baie, se auzi glasul lui Heffernan, din spatele unei uși ascunse. Vin în două secunde.

   Lockhardt se întoarse la priveliște, fascinat de limpezimea și claritatea detaliului.

   - Binecuvântat fie micul nostru cămin.

   Monseniorul Heffernan, un bărbat gras, cu părul rar și roșu și un nas ce părea șterpelit de la vreun clovn, se îndreptă greoi către el. Pielea îi era arsă de soare și se cojea. Purta o cămașă neagră cu guler preoțesc, pantaloni negri și papuci negri cu ciucuri. Ochii albaștri, spălăciți, clipeau în spatele unui nor de fum de țigară.

   Pornise dintr-o sărăcie lucie, luptându-se și cucerind treaptă după treaptă. Era deja un om important în lumea lui și, cimentând relația cu marele american creator de regi, devenea și mai important.

   Își erau unul altuia de folos, ceea ce, în opinia lui, era o definiție a prieteniei la fel de bună ca oricare alta. Andy Heffernan era un om fericit.

   - Arăți prea sobru și virtuos pentru un om bogat, Curtis. Ia un trabuc. 

   Îi arătă o cutie de lemn de pe colțul unei mese acoperite cu o placă de sticlă groasă de două degte, pe care se aflau o mulțime de lucruri în dezordine.

   - Mi-ai forțat mâna, spuse Lockhardt. 

   Își apinse un Monte Cruz cu un chibrit Dunhill și îi savură, încântat, aroma.

   - De unde te-ai ales cu aspectul ăsta de rac fiert?

   - Din Florida. Abia ieri m-am întors după o săptămână de golf, operă de caritate. O săptămână grozavă. 

   Se așeză pe un scaun, în spatele mesei pe care se aflau mai multe dosare, un blocnotes, un telefon, trabucurile și o scrumieră masivă. Lockhardt se așeză în fața lui, privindu-l pe deasupra câmpului de sticlă.

   - Niște tipi extraordinari, continuă el, Jackie Gleason, Johnny, Tom, Jack, toți. O mulțime de tipi grozavi în Florida. Ar face orice pentru Biserică. Am scos un profit grozav pentru orfelinat. Și golf din plin. N-o să-ți vină să crezi, dar am ratat o gaură la nu mai puțin de 3 țoli! Să mă ia naiba dacă nu! Am avut una o dată în Scoția, la Muirfield... ah, ce zile fericite, un drum al naibii de lung din South Boston. Ce și-ar mai putea dori omul, Curtis? Bucură-te de viață cât mai poți....

   - Dar ce s-a întâmplat cu viața veșnică, corul invizibil, marile aripi...

   - Tu și teologia ta! Scutește-mă!

   Heffernan izbucni în râsul său sănătos care trebuia să te facă să crezi că e un om la fel de deschis ca un bordel sâmbătă noaptea.

   - Vrei să te scutesc și de cele 10 milioane de dolari?

   Lockhardt îi zâmbi și suflă un inel de fum. Cifra era atât de mare, încât, ori de câte ori era adusă în discuțiile lor, merita să urmărești reacția lui Heffernan.

   - Zece milioane....

   Hohotele lui Heffernan se stinseră subit. O sumă atât de mare era o treabă foarte serioasă chiar și pentru mâna dreaptă a arhiepiscopului cardinal Klammer. Lockhard se întrema mereu ce era în mintea lui când vorbea atât de deschis cu Johnny Miller despre golf și râdea în felul ăsta. Nu părea să fie prea atent. Și totuși, nu greșea niciodată.

   - Zece milioane, spuse încet Heffernan, ascultând încântat sunetul cuvintelor.

   Își întinse degetele, lovindu-le unul de altul.

   - Crezi că 10 milioane vor fi de ajuns pentru toată afacerea?

   - Mai mult sau mai puțin. Pot oricând să aduc mai mult. Întotdeauna există o rezervă.

   - Hugh Driskill, poate?

   Lockhardt ridică din umeri.

   - Poți să crezi ce vrei, Andy. Dar chiar trebuie să știi? Chiar vrei să știi? Mă îndoiesc.

   - Cum spui tu. Tu fă rost de bani, iar eu te ajut să-i pui în mâinile cui trebuie.

   Heffernan suspină ca un om care se știe într-o situație bună, un irlandez surâzător.

   - Klammer mă omoară, Curtis. El nu vrea să știe nimic, nu vrea să-și bage mâinile în rahat...

   - Cardinalii americani sunt altfel. Au impresia că votul lor e sacru, nu o marfă de schimb. Presupun că el nu vrea să atingă nimic, nu vrea să știe nici măcar ce s-a întâmplat. Mita îl sperie, probabil....

   - Daruri, daruri! făcu Heffernan o grimasă. Cuvântul cu „m” nu trebuie să ne iasă de pe buze. Zece milioane. De fapt, noi ce primim pentru banii ăștia, noi doi?

   - Un sprijin american solid. Alături de Fangio, cardianlii numiți de Callistus care ne sunt datori... principalul e, Andy, că noi alegem viitorul papă. Biserica rămâne în cursă. Avem noi grijă de asta.

   Pentru o clipă gândurile i se blocară, amintindu-și ce îi spusese sora Valentine, că descoperirea ei ar fi putut afecta alegerea noului papă....

   - Nicio dezertare din rândurile noastr?

   - De ce ar dezerta cinev? Sfântul Jack are 76 de ani. N-o să reziste o veșnicie, și apoi... ei bine, până atunci tu vei purta pălăria roșie, și Biserica va intra în secolul XXI, înaintând în unicul sens posibil pentru a supraviețui. Vine o lume nouă, Andy, iar Biserica trebuie să alerge mâncând pământul. E simplu ca bună ziua.

   - Trebuie să recunosc, tu faci ca totul să pară simplu. Banii sunt siguri?

   - Eu nu mă joc cu lucruri nesigure, Andy.

   - Hei, asta merită un toast. 

   Monseniorul Heffernan se întinse după sticla de Remy Martin, aflată pe o tavă, alături de două frumoase piese de cristal Baccarat. Turnă în pahare și îi oferi unul lui Curtis Lockhardt.

   - Pentru banii bine cheltuiți, toastă el!

   Ce doi bărbați se așezară în fața imensei suprafețe de ticlă, închinând paharele către priveliștea copleșitoare a Manhattanului. Era ca și cum ar fi stat în vârful unui munte înălțat de om, o culme pe care o cuceriseră împreună, Lockhardt deschizând drumul alături de credinciosul său monsenior.

   - Pentru bătrânul și bunul Sfânt Patrick, spuse Lockhardt încet.

   - Pentru viitor, răspunse preotul.

              Heffernan îl văzu cel dintâi.

   Plescăi din buze, privi în sus și zări un preot bătrân. Intrase neauzit și coborâse treptele în timp ce ei admirau priveliștea, felicitându-se reciproc.

   Monseniorul Heffernan întoarse capul întrebător, cu fața roșie afișând un zâmbet luminos.

   - Da, părinte, ce pot face pentru dumneata?

   Lockhardt se întoase și îl observă pe preot. Era patinatorul. Lockhardt zâmbi, amintindu-și scena de la patinoar. Atunci văzu mâna înmănușată ridicându-se, era ceva ciudat....

   În timp ce privea, cu sângele scurgându-i-se prin vene și în locul lui insinuându-se un șoc biologic, chimic, incontrolabil, în acea fracțiune de secundă, Lockhardt se lupta să înțeleagă ce se întâmplă. Era ceva în neregulă cu preotul. Avea un pistol în mână.

   Acesta scoase un sunet ciudat, înăbușit, ca o săgeată lovind o țintă udă.

   Andy Heffernan fu aruncat înapoi, în vastul perete de sticlă, răstignit în calea luminii, cu brațele larg deschise, așteptând parcă numai să-i fie bătute cuiele. 

   Sunetul se auzi din nou și chipul bronzat fu rupt în bucăți, împrăștiindu-se în toate părțile: gândurile se rostogoliră în mintea lui Lockhardt care împietrise, incapabil să se miște, să fugă, să se arunce asupra omului cu pistolul - chipul pe care îl cunoștea de atâția ani dispăruse într-o explozie de sânge și oase. 

   O pânză deasă de fisuri acoperea geamul împroșcat de sânge, risipindu-se în toate direcțiile de la o gaură de mărimea pumnului.

   Lockhardt se holba la ceea ce rămăsese din prietenul său, la dâra umedă, purpurie pe care o lăsase pe geam. Merse, pipăindu-și drumul pe lângă marginea biroului, mișcându-se încet, ca într-un vis, trăgându-se înapoi către corpul neînsuflețit al lui Heffernan. Abia mai reacționa. Totul părea atât de îndepărtat, neclar, de parcă lucrurile se întâmplau la capătul unui tunel.

   Ușor, preotul îndeptă arma către el.

   - Voința lui Dumnezeu, spuse el, și Lockhardt se zbătu să înțeleagă, să descifreze codul. Voința lui Dumnezeu, șopti din nou bătrânul preot. 

   Lockhardt se holbă la țeava pistolului, privi în ochii preotului, dar văzu cu totul altceva, o fetiță într-un costum de baie cu volănașe, dansând și râzând pe sub bolțile de apă ale unei fântâni arteziene, țopăind prin iarba udă, proapăt tăiată, ce i se prindea de degetele picioarelor în timp ce dansa.

   Lockhardt își auzi propria voce, fără să înțeleagă ce spunea. Poate că striga către fetița aceea, o chema pe nume, încercând să ajungă la ea înainte de a fi prea târziu, luptându-se să ajungă acolo, târându-se înapoi către siguranța trecutului, căutându-și salvarea în plasa timpului.

   Preotul așteptă, cu o expresie de blândețe întipărită pe chip, lăsându-l parcă pe Curtis Lockhardt să atingă o zonă sigură.

   Bătrânul preot apăsă pe trăgaci.

   Curtis Lockhardt se trezi întins pe jos, cu capul către geam, acolo unde întâlnise covorul. Se îneca în propriul sânge, plămânii i se umpleau. Imaginile se întunecau, ca și cum noaptea s-ar fi lăsat în grabă, și nu mai putea să vadă atât de clar fetița zburând.

   Lângă cap văzu un picior îmbrăcat în negru. Simți ceva rotund și rece apăsându-l în ceafă.

   Curtis Lockhardt clipi repede, încercând să prindă imaginea siluetei dansând, dar nu reuși decât să arunce o ultimă privire Catedralei Sfântul Patrick.

PARTEA ÎNTÂI

1

DRISKILL

           Îmi amintesc foarte bine prima zi.

   Fusesem invitat la prânz la clubul lui Drew Summerhays, nemuritoarea eminență cenușie a lumii noastre bine garnisite de la Bascomb, Lufkin și Summerhays. Avea judecata cea mai limpede și gândirea cea mai adaptabilă pe care le întâlnisem vreodată, majoritatea conversațiilor noastre fiind deopotrivă interesante și amuzante. Aveau întotdeauna sens.

   În acel an Summerhays avea 82 de ani, vârsta secolului, dar încă se mai aventura până pe Wall Street, în cele mai multe zile. Era legenda noastră vie, prieten și sfătuitor al fiecărui președinte de la prima campanie a lui Franklin Roosevelt încoace, erou de culise în Cel de Al Doilea Război Mondial, un maestru al spionajului și mereu un confident al papei. Datorită relației apropiate dintre el și tatăl meu, l-a, cunoscut încă de la începutul vieții mele.

   În diferite ocazii, chiar înainte de a intra în firmă și de a deveni parteneri, m-am bucurat de atenția lui, fiindcă veghease asupra mea încă de la primii pași. Odată, când eram pe punctul de a deveni un novice iezuit, a venit la mine cu un sfat pe care am avut lipsa de prevedere să nu-l ascult.

   Sfatul lui a fost să joc fotbal profesionist timp de câțiva ani, de îndată ce aveam să termin școala de la Notre-Dame. Iezuiții, spunea el, aveau să rămână tot acolo până când aveam să mă retrag, dar acum era singura mea șansă de a-mi pune talentul la încercare la cu totul alt nivel.

   Sperase că soarta avea să mă ducă le New York Giants. Presupun că s-ar fi putut întâmpla și așa. Dar eu eram tânăr și le știam pe toate.

   Anii de la Notre-Dame i-am petrecut ca fundaș, bălăcindu-mă în noroi, mizerie și sânge, murdar din cap până-n picioare, primind de peste tot mai mult decât porția ma firească din teama și furia ce plutesc libere în aer. În acele zile eram un om periculos.

   Acum sunt un specimen destul de civilizat, în felul meu, păstrat din punct de vedere psihologic, într-o singură bucată de acea membrană fragilă care ne desparte de triumful nebuniei și al răului. Am rămas intact și relativ inofensiv datorită avocaturii, numelui și tradiției familiei.

   Summerhays nu înțelesese simplu adevăr că îmi pierdusem și avea brumă de entuziasm pe care o avusesem cânda pentru fotbal. Iar tatăl meu dorea să devin preot. Summerhays a considerat întotdeauna că tatăl meu era mai catolic decât ar fi fost, la drept vorbind, necesar. Summerhays era un susținător realist al papei. Tatăl meu era deosebit, era un credincios adevărat.

   În cele din urmă, am renunțat la fobal și am plecat ca să devin iezuit. A fost ultimul sfat al tatălui meu pe care l-am urmat și, în același timp, ultima oară când am nesocotit o sugestie a lui Drew Summerhays.

   Prețul pe care l-am plătit pentru nesbuința mea a fost mare.Cu timpul, Socitatea lui Iisus s-a transformat într-un ciocan, Biserica a devenit o nicovală, iar fundașul cel  zâmbitor a fost prins la mijloc. Bang, bang, bang.

   Nu numai că n-am ajuns, așa cum spera tata, un iezuit - tânărul preot Nem Driskill, băiatul puternicului Hugh, apucând bătrânele doamne de sub bărbie la licitațiile de lucruri vechi, luptându-mă cu durii din cartier pentru a-i transforma în uși de biserică, dându-i bătrânului Leary ultimele onoruri, conducând ceata de colindători de Crăciun - nu, toate astea nu erau de mine. Dar mi-am luat adio de la tot, mi-am încuiat mătăniile, am agățat biciul în cui, am pus la naftalină cămașa de cânepă, am renunțat la tot.

   N-am mai intrat într-o biserică catolică, în ultimii 20 de ani, decât pentru a o onora pe sora mea, Valentine, care a predat ștafeta de unde o aruncasem eu și s-a alăturat Ordinlui.

   Sora Val: una dintre călugărițele moderne despre care se vorbește în ultima vreme, care se agită și provoacă tot felul de probleme, scoțând biserica din minți. Val apăruse pe coperta revistelor Times, Newsweek și People. Bătrânul Hugh - spre spaima sa considerabilă - crescuse un mic drăgușor.

   Eu și Val obșinuiam să glumim pe tema asta, fiindcă ea știa care era situația mea. Știa că fusesem în sânul Bisericii și prinsesem o imagine fugară a mașinăriei încinse, că îi auzisem sfârâitul și că mă arsese. Mă înțelegea și o înțelegeam.

   Știam că e mai hotărâtă și mai curajoasă decât mine.

              Singurul lucru despre care nu-mi plăcea să vorbesc cu Drew Sommerhays era fotbalul.

   Din nefericire, cum mă temusem, în acea zi se gândea la fotbal. Eram în timpul sezonului, la sfârșitul lui octombrie, și nimic nu l-ar fi putut împiedica să aducă vorba despre asta, în timp ce mergeam pe jos către unul dintre numeroasele sale cluburi.

   Purta un pardesiu impecabil, cu guler de catifea perfect periat, și o pălărie cenușie.

   Înainta pipăind trotuarul cu vârful umbrelei strâns înfășurate, iar învălmășeala funcționarilor financiari părea să se despartă miraculos pentru a-i face loc.

   Cum ne-am așezat la masă și am început să mâncăm, am auzit vocea uscată, precisă a lui Summerhays aducând vorba despre un meci foarte vechi, pe care îl jucasem la Yowa împotriva echipei Hawkeyes. Avusesem o evoluție bună în ziua aceea, dar ceea ce avea bătrânul în minte era sfârșitul partideai cu Yowa de la Notre-Dame.

   Aveam un avantaj de 6 puncte, iar timpul regulamentar se scursese. Zona din spate era inundată de adversari atenți la posibilitatea de a prinde mingea. Am făcut un salt nebunesc din noroiul în care mi se scufundaseră picioarele și am interceptat pasa. Oricine, aflat în poziția mea, ar fi putut să o facă. Întâmplarea a făcut să fiu eu acela.

   La sfârșitul celei de-a patra reprize îmi rupsesem nasul, iar o tăietură deasupra ochiului îmi blocase vederea cu o perdea de sânge, dar am avut noroc și am prins blestemata de minge.

   Intercepția a devenit o legendă la Notre-Dame și a durat întreg sezonul, iar Drew Summwehays, dintre toți, voia să mai sculte o dată aceeași poveste veche și plictisitoare.

   În timp ce el aducea înapoi vechiul tunet din ceruri, mi-am amintit ce simțisem deodată, în învălmășeala unei grămezi, când mi-am dat seama că am înțeles jocul. Puteam să văd totul, ca și cum ar fi fost dintr-o singură bucată: pivotul, aflat dincolo de spinările ghemuite și căștile oamenilor de linie, ochii lui mișcându-se vioi, ritmul vocii sale răgușite, da, puteam să-i văd, într-un fel, vocea; vedeam fundașii încordați; ca și cum aș fi putut să percep mișcarea moleculelor, vedeam adversarii trecându-și greutatea de pe un picior pe altul, încordându-se în lesă. Îi vedeam pe oamenii de linie recapitulându-și sarcinile de blocaj.

   Din acea zi am înțeles afurisitul de joc, am urmărit fiecare partidă desfășurându-se cu incetinitorul. Am înțeles esența a ceea ce se întâmpla și am devenit un jucător excelent. Am ajuns în echipa națională și am dat mâna cu Bob Hope pe canalul TV Football.

   Mai târziu îți spui că ai învțat foarte multe despre viață jucând fotbal și poate că așa e. Ai învățat despre durere, despre ticălosul sălbatic și nebun bălăcindu-se în noroi în fundul sufletul său; ai învățat despre glumele fără perdea din vestiare; ai învățat că doar pentru că ești jucător de fotbal nu înseamnă că ai să ajungi undeva cu blondele cu sânii mari de la Bob Hope Show. Dacă asta înseamnă viață, atunci, da, presupun că învățai câte ceva despre ea din fotbal.

   Dar nimic din ceea ce am trăit atunci nu a egalat revelația pe care am avut-o la acea grămadă, când am văzut totul atât de clar. 

   Drew Summerhays nu înțelegea fotbalul în felul acesta. Iar de lucrurile pe care le înțelegea el, eu nu puteam să mă apropii.Summerhays înțelegea Biserica.

            Îl urmăream în timp ce termina de disecat, cu o precizie chirurgicală, ultima bucată de calcan, pe care, de altfel, îl mânca fără niciun fel de garnitură: salată, legume sau chifle cu unt. Doar un singur pahar cu apă. Fără cafea, fără desert.

   Omul ăsta avea să trăiască o veșnicie, iar ceea ce doream eu de la el era numele persoanei care îi spăla cămășile. Nu mai văzusem niciodată un apret atât de perfet. Fără nicio cută, cămășile lui erau albe ca zăpada. Mă simțeam ca un țăran necioplit, întingând cu pâine sosul în care se bălăcea ultima mea bucată de ossobuco.

   Chipul lui era fără expresie, doar dacă răbdarea pe care o arăta pentru apetitul meu nu constituia prin ea însăși o expresie. M-a îndemnat să aleg un vin Fladgate, iar chelnerul a alergat către pivnițele clubului.

   Sommerhays a scos un ceas de aur din buzunarul vestei, s-a uitat la el și a trecut la scopul discuției noastre, care nu avea, de fapt, nimic în comun cu Notre-Dame și vechea mea activitate pe terenul de fotbal.

   - Curtis Loskhardt vine astăzi în oraș, Ben. Ai petrecut mult timp în compania lui?

   - De-abia îl cunosc. Ne-am întâlnit de câteva ori. Asta de când am crescut. Când eu și Val eram mici, obișnuia să vină foarte des pe la noi.

   - E un fel de a spune. Eu l-aș fi numit protejatul tatălui tău. Aproape un membru al familiei. Așa l-aș fi descris eu, cel puțin.

   Și-a trecut un deget peste buza de sus, încercând să îndepărteze posibilele implicații ale cuvintelor sale în legătură cu relația dintre Lockhardt și sora mea. Oricare ar fi fost acestea. Nu era treaba mea să știu ce făceau călugărițele astea moderne.

   - O să mă întâlnesc și cu el, bineînțeles, a continuat Summerhays. Ca și tatăl tău... ah, mulțumesc, Simmons. E exact ceea ce voiam pentru domnul Driskill.

   Simmons a așezat sticla pe masă, acordându-mi privilegiul de a-mi turna singur în pahar. Iar eu am turnat pe lângă. Simmons s-a întors cu un trabuc Davidoff și o brichetă.

   - Aș vrea să-ți petreci un timp cu el, a spus Summerhays încet. Am impresia că sunt în joc unele dintre interesele familiei....

   S-ar putea să fi ridicat din umeri, însă mișcarea a fost prea subtilă ca să o pot observa.

   - Care ar fi interesele astea, Drew?

   Simțeam că mă așteaptă o capcană. Încerca să stoarcă de la mine o promisiune mai devreme decât trebuia. Dacă nu aveam grijă, Drew Summerhays avea să mă prindă.

   - N-aș vrea să te păcălesc, a spus el. E vorba despre Biserică. Dar, Ben, Biserica este o afacere, iar afacerile sunt numai și numai afaceri.

   - Stai să văd dacă am înțeles, Drew. Spui că afacerile sunt afaceri?

   - Ai prins esența ideii mele.

   - Așa mă temeam și eu.

   - Iată 2 avocați făcând pe simpaticii, a spus el. 

   Un zâmbet i-a fluturat pe buze.

   - Ai auzit probabil că Sfântul Părinte nu se simte bine. 

   Era rândul meu să ridic din umeri.

   - Din cauza asta vine Lockhardt. Își consolidează planurile pentru alegerea succesorului lui Callistus. S-ar putea să aibă nevoie de sfatul nostru.

   - Nu de al meu, am spus. În niciun caz.

   - Vreau să ai și tu un rol în afacerea asta. E foarte prețios pentru firmă să aibă timpul necesar când se ia o astfel de hotărâre. Sau măcar când se meditează serios la ea.

   Mi-am plimbat pe limbă vreo 10 dolari de vin. Am tras un fum din trabuc, în timp ce el aștepta cu o seninătate calmă.

   - Credeam că papa e ales de colegiul cardinalilor. S-au schimbat cumva regulile și pe mine au uitat să mă anunțe?

   - Nu s-a schimbat nimic. Papa este ales exact așa cum a fost întotdeauna. Știi ceva, Ben, trebuie să-ți ții în frâu pornirile anticlericale. E doar un sfat.

   - Dar m-au ajutat destul de bine până acum.

   - Lucrurile se mai schimbă. Aproape totul se schimbă. Dar Biserica nu, cel puțin nu în inima ei. Să nu crezi că ți-aș cere vreodată să-ți încalci principiile.

   - Slavă Domnului, Drew.

   Ironia a trecut pe lângă el.

   - Dar firma lucrează mână în mână cu Biserica, a spus el. Sunt lucruri pe care trebuie să le cunoști... lucruri mai puțin obișnuite. Ce-ar fi să începi cu prietenul nostru, Lockhardt?

   - Dar Biserica e dușmanul meu. Nu pot s-o spun mai limpede decât atât.

   - Îți pierzi simțul umorului, Ben. Și simțul proporțiilor. Eu nu-ți cer să ajuți Biserica în vreun fel. Vreau doar să asculți, să te informezi mai bine în legătură cu afacerile noastre. Uită de problemele tale persoanle cu Biserica. Adu-ți aminte că afacerile...

   - Sunt afaceri.

   - Asta e, într-un cuvânt, Ben.

             S-a dovedit a fi ziua mea pentur catolici.

   Când m-am întors de la birou, părintele Vinnie Halloran mă aștepta. Îmi venea să urlu. Era un iezuit cam de vârsta mea și ne cunoșteam de mult timp.

   Societatea îl însărcinase să se ocupe de testamentul răposatei Lydia Harbaugh din Oyster Bay, Palm Beach și Bar Harbor. Era un document marginal și dificil de rezolvat prin care ea lăsa cea mai mare parte a vastei sale averi Societății lui Iisus. Iezuiții erau îngrijorați în privința capacității acestui codicil de a rezista contestării din partea celor 3 posibili moștenitori, agresivi și predispuși să înșele.

   - Uite, Ben, regina văduvă din Oyster Bay ș-a dat 2 fii iezuiților. E de mirare că a vrut ca Societatea să beneficieze de averea ei? Așa cum, de fapt, testamentul ei indică foarte clar. Cât despre celelalte 3 progenituri.... i-ai văzut, Ben? Dumnezeule, nu vor să tacă din gură. Două milioane pentru fiecare. Ticăloși hămesiți! 

   Nu îl văzuse pe Vinnie îmbrăcat în haină preoțească aproape niciodată. Astăzi purta o jachetă Harris de stofă, o cămașă în dungi și papion.

   M-a privit sperând că îl voi încuraja.

   - Or să aducă o mulțime de dovezi cum că fusese o alcoolică nebună în ultimii 20 de ani de viață. Un caz foarte convingător, după părerea mea. Iar acest testament, evident absurd, l-a făcut sub influența iezuiților care și-au așezat tabăra lângă patul ei. Și așa mai departe.

   - Acesta este felul de a vorbi al purtătorului nostru de cuvânt?

   Vinnie venea dintr-o familie bogată, astfel încât, contrar părerii obișnuite, banii aveau mare importanță pentru el. Averea lui Halloran din Pittsburgh nu se compara cu averea lui Driskill din Princeton și New York, dar era de ajuns ca să formeze anumite obiceiuri.

   - Astea sunt planurile Bisericii pentru tine, Vincent? Să te rotești ca un corb pe deasupra testamentelor dubioase ale unor doamne bătrâne?

   - Nu face pe moralistul cu mine, Ben, a spus el ironic. În lumea asta oamenii se mănâncă între ei.

   - Ca lupii, am completat eu.

   Era un obicei al nostru din copilărie.

   - Biserica e la fel ca oricare altă mare organizație. Știi și tu asta. Biserica și Societatea trebuie să-și poarte singure de grijă, pentru că, uită-te la mine, nimeni altcineva n-o face. Îmi aduc și eu contribuția rotunjind sume pe ici și colo. Biserica trebuie să fie propria ei stăpână....

   - Vinnie, Vinnie, sunt eu, Ben. Biserica n-a mai fost propria ei stăpână din zilele lui Constantin. Nu e altceva decât o târfă, vânând mereu pe câte cineva. Proxeneții se mai schimbă, dar Biserica e mereu în stradă a doua zi.

   - Pe Iupiter, băiete, s-ar putea să fii Antihristul pe care îl așteptăm cu toții. Ziua asta are cruce roșie pentru mine... totuți, ai mai putea încă să fii un iezuit foarte bun. Doar că lupți prea zelor pentru micile tale idei fără valoare. N-ai învățat niciodată să-ți spui replica și apoi să taci din gură. Adevărul e că n-ai înțeles niciodată ce înseamnă Biserica. N-ai reușit să obligi mielul gingaș al idealismului să-și plece capul în fața tigrului fioros al realismului și să facă pace. Asta e tot ce înseamnă Biserica.

   - Ce tip pragmatic ești!

   - Trebuie. Sunt preot. 

   S-a lăsat pe spate și mi-a zâmbit.

   - Trebuie să trăiesc cu porcăria asta. Și e o porcărie; Biserica nu e un loc comod. Pentru că omul nu e niciodată comod. Ne agităm și noi ca să facem tot ce putem și dacă avem dreptate în 51% din cazuri, atunci, la naiba, cam asta e tot ce poți să ceri de la noi. Crede-mă, văduva Harbaugh a vrut ca Societatea să aibă banii ăștia. 

   Ceea ce conta pentru Vinnie și pentru toți ceilalți Vinnie era faptul că ei credeau. Credința lui Halloran era neabătută.

   Întotdeauna îmi spusese că eu am avut, probabil, o fractură a credinței, pe undeva pe drum. El nu credea numai în Dumnezeu - poate nu îndeosebi în Dumnezeu - ci în Biserica însăși, iar acesta era punctul în care ne despărțeam.

            După prânz am rămas în biroul de pe colț, pe care îl ocupam de aproape 10 ani, și am privit îndelung parcul Battery, turnurile World Trade Center și Statuia Libertății, abia vizibilă prin fumul și ceața care se lăsau după-amiază.

   Era genul de birou pe care toată lumea s-ar fi așteptat să-l aibă fiul lui Hugh Driskill, iar așteptările alcătuiau o parte importantă a vieții noastre la Bascomb, Lufkin și Summerhays. Aveam un birou englezesc masiv, din vremea lui Dickens, o masă pentru gustăi Luvoic al XV-lea, un Brâncuși în mijlocul ei, un bust Epstein pe un piedestal și un Klee pe perete. Toate erau cadouri de la tatăl meu și de la fosta mea soție, Antonia, alese cu grijă și oarecum uluitoare.

   Eu alesesem mocheta, iar Hugh și Antonia au considerat amândoi că arăta ca fundul coliviei unui canar, singura ocazie, de altfel, dacă nu mă înșală memoria, în care au fost de acord.

   Până la urmă, singurul lucru pe care eu și Antonia l-am avut în comun a fost neîncrederea în Biserica Romano-Catolică, dar n-a fost de ajuns pentru a ne salva căsnicia. 

   Întotdeauna am avut senzația că ea a moștenit această atitudine din naștere, pe când eu am dobândit-o pe a mea în maniera obișnuită. Am câștigat-o.

   Când ajungi la mijlocul vieții, una dintre marile revelații privește amintirle sau, cel puțin, așa mi se părea mie. Ele par atât de importante, încât nu le mai poți îndepărta. Își revendică dreptul asupra ta, iar tu începi să te întrebi dacă nu cumva ele țin cheile de la toate încăperile încuiate ale sufletului tău.

    E destul de înspăimântător.

              Când eu și Val eram copii, o mulțime de preoți se perindau prin casa noastră.

   Când tatăl meu s-a întors din război, în 1945, eu aveam 10 ani și era vară.

   În timpul acelor ani, când tata era plecat din țară, iar noi nu puteam să-l vedem decât în permisii, venea pe la noi un preot bătrân, cu smocuri albe de păr în nări și în urechi, care mă impresiona în mod deosebit. Era părintele Polanski și venea să țină slujba la noi în capelă.

   Abia când tatăl nostru s-a întors din război, ne-am dat seama că preoții erau ființe umane și asta mai mult de nevoie. Tata a adus unul cu el, un italian adevărat, care vorbea englezește cu un accent ciudat.

   Nouă ne-a intrat în cap că părintele - sau era monsenior? - Giacomo D`Ambrizzi, în sutana lui lungă și pantofii înalți, cu tocuri ca niște cartofi, și talpa groasă, era un trofeu de zărboi pe care tata îl adusese într-un mod ciudat. Printr-o deducție infantilă, eu și Val, care avea numai 4 ani, ne-am imaginat că părintele D`Ambrizzi ne aparține. Iar el părea că se bucură de această relație la fel de mult ca și noi.

   Nu pot să amintesc toate lucrurile pe care le-am făcut împreună, cursele pe spatele porcilor, jocurile de șah, loto cu animale, pe care le-am jucat în acea vară. Părea la fel de inocent ca noi. Dacă și ceilalți preoți pe care i-am cunoscut ar fi avut aceleași calități, cred că acum aș fi fost și eu preot, dar această presupunere nu mai era de actualitate.

   Părintelui D`Ambrizzi îi plăcea să meșterească diverse lucruri, iar eu stăteam ore în șir, fascinat, urmărindu-l.

   Odată, a construit un leagăn în grădină, agățând frânghiile de ramura ieșită în afară a unui măr. Nu mai văzusem niciodată ceva atât de minunat, dar, după aceea, s-a întrecut pe sine, construind o căsuță în copac, la care ajungeam pe o scară de frânghie.

   Îl urmam ca un cățel oriunde mergea, mai puțin atunci când se încuia în birou ca să „lucreze”. Eram sigur că munca lui era foarte importantă. Nimeni nu-l deranja atunci când lucra în birou.

   Dar când ieșea, eu eram acolo, aștepptându-l. Mă rigica în brațele sale lungi, păroase, ca pe o păpușă.

   Avea părul des, negru și cârlionțat, lipit de cap ca o bonetă. Nasul lui semăna cu o banană, iar gura frumos arcuită îl făcea să semene cu un prinț dintr-un tablou renascentist. Era puțin mai scund decât tatăl meu.

   Mama spunea că era bine făcut, asemenea lui Edward G. Robinson. Când am întrebat-o ce însemna asta, a stat o clipă să se gândească, și mi-a spus:

   - Păi, știi tu, Benjy. Ca un gangster, dragul meu.

   Tata nu avea ușurința  lui D`Ambrizzi în relațiile cu copiii.  Probabil că aveam momente de gelozie, văzând dragostea noastră pentru acest specimen exotic. Nu ne-am întrebat niciodată de ce venise să stea la noi: ne mulțumeam doar să-l venerăm.

   Și apoi, într-o zi, a plecat, a dispărut în noapte de parcă noi l-am fi inventat, de parcă ar fi fost un vis. Dar ne-a lăsat câte o cruce de os, a lui Val împodobită cu o dantelă fină, a mea solidă și masculină.

   Val o poartă încă.. Eu cred c-am pierdut-o.

   Mai târziu, tata ne-a vorbit despre D`Ambrizzi într-o manieră destul de subtilă, după părerea lui. Nu i-a menționat numele, dar eu și Val am schimbat o privire, pentru că știam.

   Tata ne-a explicat de ce nu trebuie să confundăm preoții - „oamenii lui Dumnezeu” - cu Dumnezeu însuși. În timp ce primii aveau picioare de lut, cel de-al doilea nu avea, din câte se știa, niciun fel de picioare. La asta se reducea totul, deși discuția a durat destul de mult.

   Îmi amintesc că după aceea aruncam pe furiș priviri la picioarele preoților care beau scotch cu tata în bibliotecă sau mergeau la capelă să se roage pentru mama. N-am văzut niciodată vreo bucățică de lut și asta m-a tulburat.

              Mă gândeam la Val, când domnișoara Esterbrook, secretara, a intrat și a tușit în spatele meu. M-am întors din ceața amintirilor.

   - Sora dumneavoastră la telefon, domnule Driskill.

   A ieșit, iar eu am rămas pe gânduri o clipă înainte de a ridica receptorul. Nu cred în coincidențe.

   - Alo, Val? Unde ești? Ce s-a întâmplat?

   Sora mea avea o voce ciudată, și i-am spus-o. A râs și mi-a spus că sunt un nătăfleț, dar nu era în apele ei. Ceva nu era bine, dar mi-a zis doar că vrea să ne întâlnim acasă, în Princeton, în seara aceea. Voia să vorbească cu mine. I-am spus că o credeam la Paris sau în altă parte.

   - Am fost peste tot. E o poveste lungă. Azi după-amiază am ajuns acasă. Am venit cu avionul lui Curtis. Vii diseară, Ben? E foarte important.

   - Ești bolnavă?

   - Sunt doar puțin speriată. Nu sunt bolnavă, Ben, așteaptă până diseară, bine?

   - Sigur, sigur. Tata e acolo?

   - Nu, are ședință în Manhattan...

   - Bine.

   - Cum adică, bine?

   - Ca de obicei. Îmi place să știu dinainte dacă mă pândește din umbră ca să mă atace.

   - Opt și jumătate, Ben. Și, Ben? Te iubesc, chiar dacă ești un mare nătăfleț.

   - Mai devreme Vinnie Halloran mi-a spus că sunt Antihristul.

   - Lui Vinnie i-a plăcut întotdeauna să exagereze.

   - Și eu te iubesc, surioară. Chiar dacă ești călugăriță.

   Am auzit-o suspinând și apoi a închis. Am stat câteva clipe, încercând să-mi aduc aminte dacă îi mai fusese vreodată teamă atât de tare, încât să i se simtă în glas. M-am convins că nu.

   Am plecat de la birou mai devreme, pentru că ziua mea de lucru dura de obicei până la orele 8-9. Voiam să fac un duș și să mă schimb înainte de a-mi pregăti Mercedesul pentru drumul către Princeton.

   Am mers către parc, încercând să-mi dau seama ce se întâmpla cu sora mea.

   Sora Val....

   Știam că plecase la Roma ca să înceapă o nouă carte, apoi îmi trimisese o vedere din Paris. Nu mă așteptam să o văd în Princeton până la Crăciun. Își respecta cu strictețe programul de cercetare și de scris, și totuși, era aici, luând o pauză. Ce o putuse înspăimânta într-atât, încât să o aducă acasă?

   Ei bine, se pare că aveam să aflu în acea seară. 

   Niciodată nu puteai să știi ce fel de necazuri provoca sora mea. Tot ce știam era că investigațiile ei se refereau la dolul Bisericii în Cel de Al Doilea Război Mondial. Asta o adusese acasă? Nu puteam să văd de ce. Dar nimic nu era sigur în legătură cu Val. Nu era genul de călugăriță pe care îl știam de la Școala Elementară Sfântul Columbkille. Gândul acesta mă făcea întotdeauna să zâmbesc și, când am ajuns acasă, rânjeam ca un prost.

   Nu putea fi nicio problemă pe care eu și Val să n-o putem rezolva. Niciodată nu fusese.

        Am traversat golful Hudson pe podul George Washington și m-am îndreptat către Princeton; am simțit frigul, umezeala și tensiunea piciorului de pe pedala ce accelerație, aducându-mi vechea durere înapoi, un suvenir de pe vremea iezuiților. Trebuia să recunosc, iezuiții își lăsaseră amprenta.

   În cele din urmă, traficul s-a mai rărit și am rămas singur  cu zgomotul ștergătoarelor de parbriz și concertul de violoncel al lui Elgar. Noaptea devenise urâtă și primejdioasă, ploaia se transformase în lapoviță înghețată, mașina fiind mereu pe punctul de a mă arunca pe lumea cealaltă.

   Mă gândeam la o noapte asemănătoare în urmă cu 20 de ani, numai că atunci era spre sfârșitul iernii și lumea era albă, nu cenușiu-murdară, în aer plutind aceeași senzație de lucruri ieșite de pe făgașul lor. Și atunci mă îndreptam spre Princeton, îngrozit  de discuția pe care urma să o am cu tatăl meu.

   Nu voiam să îi spun ce se întâmplase, iar el, în mod sigur, nu voia să audă. Nu-i plăcea să audă povești siropoase, cu încercări ratate, care, în opinia lui, nu erau decât dovezi condamnabile de lașitate.

   Hugh Driskill s-ar fi bucurat să mă știe printre iezuiți, i-ar fi plăcut să mă integrez în sistemul lor disciplinar riguros, în viața lor intelectuală. S-ar fi bucurat să-mi găsesc un loc în lumea pe care el o înțelegea. Era o lume pe care tatăl meu simțea că o poate stăpâni, într-o anumită măsură.

   Îi plăcea să creadă că, datorită averii sale și devotamentului față de Biserică, datorită îndeplinirii unor sarcini și mânuirii inteligente a influenței sale - îi plăcea să creadă că era unul dintre cei care alcătuiau Instituția, Biserica din sânul Bisericii. Întotdeauna am avut impresia că tatăl meu își acorda prea mult credit, dar, la naiba, ce știam eu?

   De curând mi-am dat seama că s-ar putea să fi avut o imagine destul de corectă despre sine însuși, până la urmă.

   Drew Summerhays îmi dezvăluise, de-a lungul anilor, câteva lucruri care tindeau să confirme încrederea tatălui meu în propria importanță. Summerhays fusese mult timp prietenul și mentorul tatălui meu, așa cum tata era pentru omniprezentul Curtis Lockhardt. Și acum Summerhays îmi spunea că tatăl meu și Lockhardt făceau planuri pentru alegerea noului papă.

   Desigur, îmi aminteam lucruri din propria viață care dădeau greutate părerii tatălui meu despre sine însuși.

   Când eram copil, cardinalul Spellman - cred că pe atunci era episcop sau arhiepiscop, cine mai știe? - venea mereu de la New York în Princeton, la masă, ceea ce însemna, probabil, că eram destul de importanți. 

   Poate telefonul primit de la Val m-a adus în starea de a-mi bate capul cu vremurile de mult apuse și acum îmi aminteam de Spellman, de tatăl meu, de iezuiți și de noaptea aceea de demult când șoseaua era alunecoasă, ningea în valuri, iar eu conduceam cître casă, cu un bagaj de vești proaste, întrebându-mă ce avea să spună tata, cum avea să facă față ultimei dezamăgiri pe care i-o pregătisem.

   Douăzeci de ani și mai bine.

   În zori de zi, când ninsoarea aproape se oprise și întunericul nopții se destrăma, echipa de salvare de pe autostradă ieșise în căutare de victime ale furtunii.

   Mi-au găsit Chevroletul lovit de un copac, complet distrus, și pe mine foarte aproape, fără nicio urmă că aș fi încercat să frânez pe șoseaua acoperită de gheață și zăpadă. Au presupus, deci, că am adormit la volan. Se mai întâmplă. Însă toate astea erau prostii.

   Îmi rupsesem un picior și eram pe jumătate înghețat, dar important era că îmi dădusem seama, în mijlocul nopții, că aș fi preferat să mor decât să-i spun tatălui meu despre iezuiți.

   Boboteaza. A fost singura manifestare divină adevărată pe care am văzut-o vreodată. Bineînțeles că, după un timp, tata a aflat adevărul despre ceea ce încercasem să fac în acea noapte.

   I-am văzut în ochi focul disperării neînăbușite, asemenea unui far pe un țărm întunecat și înșelător, îndreptându-mă către casă, numai către casă. Știa. Știa că încercasem să mă sinucid, păcatul de moarte, încă un lucru pe care n-ar fi putut să mi-l ierte niciodată.

   - Slavă Domnului că există Val.

   Chiar așa mi-a spus după aceea în spital. Nu ca să mă insulte, nici ca să mă umilească, a mormăit doar pentru el, în barbă.

   Și de atunci, după ce încercasem cu bună știință să-mi pun capăt zilelor, după ce am ales vidul și l-am exclus pe tatăl meu de la luare deciziilor, nu mi-a mai păsat deloc de ce credea ei.

   Așa mi-am spus mie însumi. Aceasta a fost victoria mea.

           Am înconjurat marginile orașul și, înainte de a-mi da seama, farurile au străpuns cortina grea de lapoviță, pipăind întunericul către casă.

   Drumul lung, străjuit de două șiruri de plopi, era moale și cauciurile se scufundau în noroi. Pietrișul din fața casei era galben și murdar, tufele de trandafiri în paragină, de parcă nimeni n-ar mai fi trecut pe acasă de peste un veac. Nimeni nu aprinsese lămpile pentru a-mi lumina sosirea.

   Casa era cufundată în beznă și noaptea părea de smoală, impenetrabilă, umedă. În depărtare, luminile din Princeton sclipeau roșcate în ploaie, peste vârfurile arborilor.

   Pătrunzând în holul întunecat de la intrare, am simțit un fior rece în spate. Dar când am aprins luminile, totul a devenit așa cum fusese întotdeauna: podeaua de stejar lustruită, scara și ornamentele gălbui, pereții oliv, oglinzile cu rame aurite. 

   M-am îndreptat către Sala Lungă, am urcat cele două trepte din foaier și am pătruns în încăperea în care ne adunam cu toții la întoarcerea acasă.

   Sala Lungă.

   Fusese cândva sala principală a hanului din secolul XVIII în jurul căruia fusese construit restul casei; mai stăteau încă mărturie grinzile înnegrite de deasupra capului, căminul scorojit și afumat, vasele vechi de lut. De-a lungul anilor se mai adunaseră însă și alte lucruri: husele înflorate, rafturile cu cărți de pe pereți, covoarele enorme de culoarea muștarului, cu desene purpurii, coșul pentru cărbuni, scaunele învelite în piele, adunate în jurul căminului de piatră, candelabrele cu brațe de bronz, vasele de aramă și, la capătul îndepărtat al încăperii, în fața ferestrelor deschise înspre grădină și pârâu, șevaletul unde picta tatăl meu. Ultima pânză era acoperită cu un văl.

   Era frig în cameră, aerul umed strecurându-se de afară. Cenușa din cămin era moartă, jilavă și mirosea a toamnă, iar picăturile de ploaie se prelingeau în sus, pe coș, transformând-o în noroi.

    Înainte, William și Mary aveau apartementul lor și acum s-ar fi agitat de colo-colo, aprinzând focul, întâmpinându-mă cu o băutură caldă, readucând casa la viață.  Dar William murise, Mary se retrăsese în Scottsdale, iar perechea care îl servea pe tatăl meu locuia în Princeton, nu în camerele din latura de răsărit.

   Știam că nu era acolo. Am strigat-o totuși, doar pentr a-mi asculta glasul, care s-a stins departe în tăcere. Am mers până la piciorul uneia dintre scările răspândite peste tot și am chemat-o din nou.

   Am urcat scările și am rămas în aștepate, dar nimeni - nicio fantomă, nicio veveriță, nici sora mea - nu mi-a răspuns. M-am gândit la mama, într-una din cămășile ei de noapte, cu o mantie de dantelă, stând în hol, cu mâna întinsă, de parcă ar fi vrut să mă atingă din depărtare. Când s-au întâmplat toate astea? Buzele ei murmurau cuvinte pe care probabil că le-am auzit atunci, dar nu mai puteam să le chem înapoi....

   De ce nu puteam să-mi amintesc ce spusese, din moment ce simțeam încă miroul parfului ei? Și de ce se pierdea chipul ei în umbrele holului? Era tânără? Sau era căruntă? Ce vârstă aveam eu când ea venise înspre mine, cu mâna întinsă, spunând ceva, încercând să mă facă să înțeleg?

   Am coborât înapoi, am luat o umbrelă și am ieșit. Mi-am ridicat gulerul, m-am îndreptat către micul pasaj dintre cele două aripi ale clădirii și am intrat dedesubt. Ploaia bătea în geamurile de deasupra și în streașină, curgând în șiroaie, înghețând treptat și înfundând conductele de scurgere. Unele lucruri, pur și simplu, nu se schimbă niciodată.

   Am traversat pajiștea unde obșnuiam să jucăm croquet și badminton. Lumina din Sala Lungă desena degete galbene pe iarbă, indicând drumul spre capelă.

   Aveam propria noastră capelă, bineînțeles. Era „de epocă”, după cum se spune prin ghiduri, ridicată din cărămidă și piatră, cu ornamente în alb și negru, având ceea ce bunica numea „o clopotniță foarte drăguță, nu prea mândră de ea însăși”. 

   Crescând, mi-am dat seama că e o nebunie să ai propria ta biserică, dar am învățat să nu scot o vrobă despre asta. Când am mers la școala Sfântul Augustin, am aflat că a avea propria ta capelă nu era un lucru chiar atât de rușinos. Și alți copii erau în aceeași oală.

   Capela era spălată de picăturile de ploaie care se scurgeau de pe acoperiș. Era întuneric, înfricoșător și plin de șoareci. Iarba trebuia tăiată. Era acoperită cu un strat subțire de gheață.

   Am prins bine balustrada și am urcat treptele până la ușa masivă de stejar, cu margini de fier. Când l-am atins, clopotul a scos un țipăt ascuțit. O lumânare singuratică pâlpâia în curentul de aer. O singură lumânare mică. Capela era cufundată în beznă, de parcă dincolo de cercul de lumină n-ar fi fost nimic.

   Totuși, Val fusese, probabil, acolo pentru a aprinde lumânarea. Apoi a plecat undeva.

   M-am întors în casă și am stins lumina. Nu puteam suporta ideea de a mă așeza comod în acea casă înghețată fără Val. Nu-i stătea în fire să mă lase singur.

   Îmi era foame și simțeam nevoia să beau ceva. 

   M-am urcat în mașină, m-am mai uitat o dată la casa bătrână și pustie, și am plecat către Princeton.

         Se auzea un zgomot plăcut de conversație în barul de la Nassau Inn. Barul era aglomerat.

   M-am așezat într-un separeu, am cerut un Rob Roy sec dublu și abia atunci mi-am dat seama cât de încordat eram. Era Val și teama din glasul ei; și acum unde era? Fusese atât de insistentă, și acum nimic. Oare ea aprinsese lumânarea aceea?

   Tocmai îmi primisem cheeseburgerul, când au auzit pe cineva strigându-mă.

   - Ben, Be, băiete, o fantomă din trecut.

   Am ridicat privirea și am văzut chipul tineresc, cu ochi albaștri, al lui Terence O`Neale - părintele Tenrence O`Neale. care era între mine și Val ca vârstă, dar arăta mereu ca un boboc.

   Toată lumea îi spunea Piersică, din cauza tenului pufos, de culoarea piersicii, mereu tânăr, etern inocent. Îl știam pe Piersică dintotdeauna. Îmi zâmbea cu ochii strălucind, însuflețiți de imaginile trecutului.

   - Stai jos, Piersică, am spus.

   El s-a strecurat în separeu, așezându-se în fața mea cu o bere. Nu fusese ideea lui să devină preot: era mai mult oprea lui Val.

   Înainte, ceea ce vedea Terence O`Neale în viitorul său erau golful, motocicletele și doborârea recordului mondial al băutorilor de bere. În rest - o soție, o trupă de copii și, poate, o slujbă pe Wall Street. Val trebuia să fie doamna O`Neale. Mie mi-ar fi convenit.

   Nu-l mai văzusem de 4 sau 5 ani, dar nu se schimbase deloc. Purta o cămașă albă închisă de sus până jos și o haină de stofă. Vinnie ar fi fost mulțumit.

   - Ce te aduce înapoi la locu crimei?

   - Am de lucru, Ben. O slujbă în New Pru. Sunt preot la Sfânta Maria. E ciudat - tot mai sper să ne vedem toți 3 împreună, tu, eu și Val.

   A zâmbit.

   - De când? De ce nu m-ai sunat?

   - De astă-vară. L-am văzut pe tatăl tău. Ar fi trebuit să-i vezi reacția. Mi-am închipuit că nu vă voi vedea până la Crăciun. Val spunea că poate facem o tură de patinaj în spatele grădinii. Zicea că pe tine n-ar trebui să te aștept la slujbă.

   - Avea dreptate. Am fost cuminte timp de 20 de ani, știi foarte bine.

   A înhățat o prăjitură franțuzească din farfuria mea.

   - Până la urmă, ce cauți aici? Tatăl tău zice că nu prea dai pe-acasă.

   - Adevărat. Probabil se întreabă încă dacă sunt cu adevărat fiul lui. Poate a fost o încurcătură la maternitate. Ar fi ultima lui speranță.

   - Ești cam dur cu bătrânul, nu crezi?

   - Nu. Oricum, n-am venit să-l văd pe el. Am primit un telefon de la Val azi după-amiază; era misterioasă și hotărâtă să mă aducă până aici în seara asta. Așa că am venit pe vremea asta mizerabilă, dar ea nu este acasă. 

   Am ridicat din umeri.

   - Tu când ai văzut-o? Și ce-i chestia asta cu patinajul? Nu pot să-l sufăr...

   - Astă-vară, când eram în drum spre Roma, am luat masa împreună. De dragul vremurilor bune.

   Mi-a luat încă o prăjitură.

   - Cred că ai dreptate în legătură cu aerul ei misterios - se întâmplă ceva, face cercetări destul de serioase... Mi-a schis din Roma, apoi din Paris.

  Chipul i s-a întunecat pentru o clipă.

   - A scris monstrul ăsta de carte, Ben. Al Doilea Război Mondial și Biserica. 

   A făcut o grimasă.

   - Bisericii nu prea îi place să se laude cu acele vremuri....

  - Are motive întemeiate, am spus.

  - Nu te uita la mine. Eu n-am avut nicio legătură cu asta. Pius era Pius, iar eu eram doar un puști din Princeton, New Jersey.

   Mi-a terminat prăjiturile, privindu-mă zâmbitor. Am simțit un val de căldură.

   Sentimentele lui Val pentru Piersică fuseseră destul de serioase, îmi mărturisise chiar că s-ar fi putut mărita cu el. Iubirea lor a început când ea avea 17 ani.

   Ca o bună elevă catolică, Val s-a simțit destul de vinovată când și-a pierdut virginitatea, într-o noapte de vară, în grădină.

   Mai târziu, când a început să se gândească serios la Biserică, Piersică a crezut că era doar o pasă trecătoare. Apoi a crezut ca ea a trebuit să cedeze presiunilor din partea tatei. În cele din urmă, și-a închipuit să a luat-o razna.

   Dar Val dorea ca viața ei să însemne ceva - pentru ea însăși, pnetru lumea în care trăia, pentru Biserică.

   Iar Piersică, dacă nu putea să o aibă pe Val, ei bine, nu voia pe nimeni altcineva. Cu timpul a devenit preot, iar lucrurile au evolut astfel încât să-ți demonstreze că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla.

   Traversam împreună barul spre ieșire, când, deodată, l-a zărit în cadrul ușii pe tipul pe care îl aștepta și m-a tras de mânecă.

   - Ben, vreau să-l cunoști pe un prieten de-al meu.

          Bărbatul din ușă purta un pardesiu vechi, ponosit, și o pălărie verde-închis cu boruri de piele.

   Sprâncenele cărunte, stufoase, se arcuiau deasupra ochilor cenușii, adânc înfundați în orbite, străjuind o față cu obraji roșii. Un fragment din gulerul alb de preot se ivea din spatele fularului verde. Avea cam 57 de ani, poate 60.

   Ochii lui cenușii aveau un aer distant și rece. Păreau că nu se potrivesc cu fața lui surâzătoare. L-am recunoscut din fotografiile publicitare.

   - Ben Driskill, acesta e preotul laureat al Bisericii, părintele Artie Dunn.

   - Într-adevăr, a spus Dunn, și pentru Dumnezeu, iertați-l pe tânărul O`Neale, domnule Driskill. Nu cumva sunteți fiul lui Hugh Driskill?

   - Îl cunoașteți pe tata?

   - Din auzite, desigur. Mi s-a spus că nu e unul dintre cititorii mei.

   Fața lui Dunn s-a încrețit într-un zâmbet fugar. Și-a scos pălăria, dând la iveală un craniu roz, lucios, cu o margine de păr sur deasupra urechilor și la ceafă.

   - La vârsta lui nu mai poate digera atât de mult sex, violență și mărturisire.

   I-am strâns mâna.

   - Poate îi voi dărui o ediție concentrată a operelor dumneavoastră, de Crăciun.

   Îl văzusem pe părintele Duun o dată, la televizor, într-un inverviu despre una dintre cărțile sale; el reușise cumva să deturneze sensul discuției spre una din pasiunile lui, baseball-ul. Phil Donahue îl întrebase dacă, asemenea multor jucători, avea vreo superstiție. „Doar Biserica Catolică”, răspunsese el și apoi avusese publicul la degetul mic.

   - Aveți grijă la coperte, a spus el. Sunt cel puțin la fel de rușinoase.

   Piersică a chicotit.

   - Preotul care arată ca Tom Selleck, fermecat de o urmașă a lui Jean Collins pe jumătate dezbrăcată.

   - De ce nu rămâneți cu noi, domnul Driskill?

   - Mai bine mă duc să văd dacă mai plouă. Trebuie să mă întâlnesc cu sora mea...

   - A, o scriitoare demnă de respect. Un om învățat și un activist. O combinație unică.

   - Am să-i transmit cuvintele dumneavoastră.

   I-am lăsat și m-am întors la mașină.

   Încă burnița ușor, iar trotuarele erau alunecoase. M-am îndreptat spre casă, nerăbdător să mă așez cu sora mea în fața focului, în Sala Lungă și să o ajut să-și rezolve problemele.

      Casa era la fel de întunecată și pustie, iar ploaia cădea în rafale, transformându-le miraculos în fulgi de zăpadă, acoperind urmele încrustate în noroiul înghețat de pe șosea.

   Am oprit mașina în fața garajului, am coborât, am înaintat în lumina farurilor și m-am uitat pe fereastră. Era o mașină înăuntru. Am deschis ușa.

   Mașina era udă, dar ploua de mai multe ceasuri, iar motorul era rece. M-am întors la mașina mea, am tras-o în fața casei și am coborât din nou. Era 10,30 și începusem să-mi fac griji.

   Nu știu de ce, m-am îndreptat către livadă. M-am oprit și am strigat-o, în cazul în care și ea avusese același impuls, dar n-am reușit decât să strârnesc un câine, departe în noapte.

   M-am întors și am rămas nemișcat, îmbrăcat în zăpadă, ca într-un basm, uitându-mă la capelă. Vântul bătea din spate, șuierând de-a lungul pârâului, prin grădină.

   Am urcat din nou scările alunecoase și am deschis ușa, holbându-mă în bezna umedă și rece. Lumânarea se stinsese.

   Am lăsat ușa lerg deschisă, cu raza amărâtă de lumină pe care o lăsa să intre, și am înaintat bâjbâind pe lângă zid în căutarea comutatorului. L-am aprins pe primul. Intrarea a fost învăluită într-o lumină cenușie. L-am aprins și pe al doilea și un fluviu de lumină neclară a coborât în capela propriu-zisă.

   Nu erau decât 10 rânduri de bănci, despărțite la mijloc de un culoar. Am întaintat, șovăind, câțiva pași și am strigat-o. Niciodată, o încăpere nu mi se păruse atât de goală. Sunetul singurei silabe, Val, a revrebat, lovindu-se de ziduri și vitralii.

   Apoi, în spațiul întunecat dintre primul și al doilea rând, am zărit ceva roșu. O mânecă de piele albastră și lână roșie, o bucată dintr-o haină veche, de iarnă. Am recunoscut-o.

   Era jacheta mea de la Sfântul Augustin. Trebuia să aibă inițialele SA brodate pe piept, în stânga. Locul ei nu era pe podeaua capelei.

   Zăcea ghemuită pe o parte, acolo unde îngenunchiase. Stătea nemișcată, cu fața întoarsă spre podea, iar ochiul pe care puteam să i-l văd era închis. I-am atins mâna cu degetele reci încleștate în jurul rosariului.

   Îmi luase vechea haină de iarnă pentru a face drumul din casă până la capelă. Haina era jilavă. I-am luat mâna. Degetele erau țepene.

   Sora mea Val, viteazul meu soldat, plină de rugajul care mie îmi lipsea, era moartă.

   Nu știu cât am stat îngenunchiat acolo. Apoi am întins mâna și i-am atins fața, cu trăsăturile golite de spiritul ei; o vedeam din nou fetiță, auzeam gâlgâitul vesel al râsului ei; i-am mângâiat părul și l-am simțit frângându-se la atingere, i-am văzut rana murdară unde pătrunsese glonțul.

   Îngenunchiase în rugăciune și cineva ținuse pistolul aproape de capul ei, omorând-o ca și cum ar fi stins o lumânare. Eram sigur că nu simțise nimic. Poate că, inexplicabil, avusese încredere în ucigaș.

   Îmi simțeam mâna lipicioasă de sânge și fire de păr. Val murise, iar eu mă zbăteam să-mi recapăt respirația. I-am așezat capul așa cum fusese.

   Sora mea, prietenea mea cea mai bună, pe care o iubeam mai mult decât orice pe lume, zăcea moartă la picioarele mele.

   M-am așezat în strană și i-am strâns mâna, încercând să o încălzesc, simțindu-mă îngrozitor de slăbit. Fața îmi era împietrită de durere și nu mai voiam să lupt. Nu voiam să mă ridic și să fac ceva.

   Un fior rece, un firicel de aer, a fluturat ceva agățat într-o așchie, în colțul băncii de lemn. Am smuls-o din locul ei. 

   Era o bucățică triunghiulară de pânză neagră, impermeabilă, ca o pelerină. Abia o vedeam, strângând-o în mână, dând o ocupație degetelor mele.

   Am auzit ușa de la capelă scârțâind și un zgomot de pași pe lespezile de piatră.

   Pașii s-au apropiat pe culoar, în timp ce eu mă luptam să nu mai tremur. Speram că ucigașul lui Val se întorsese să mă omoare și pe mine. L-aș fi ucis cu mâinile goale. Voiam să mor odată cu el. Am ridicat privirea.

   Piersică se uita atent la mine. A aruncat o singură privire și totul s-a oglindit pe fața lui. Sângele i s-a scurs din obraji, nu mai erau pufoși ca piersica. A deschis încet gura, însă n-a rostit nimic.

   Lângă el, părintele Dunn se holba la sora mea. Părea atât de singură.

   - La naiba, a murmurat el pe un ton de infinită tristețe.

   Am crezut că vorbea despre sora mea, dar m-am înșelat. S-a aplecat și mi-a luat bucățica de pânză neagră din mână.

        N-a mai durat mult și mașinăria morții s-a pus în mișcare.

   Sam Turner, șeful poliției, a sosit cu 2 polițiști și, puțin după aceea, au venit o ambulanță și un doctor cu o geantă neagră.

   Piersică, palid și cu buzele strânse, a pregătit cafeaua și a adus-o pe tavă, cu cești și lingurițe, în Sala Lungă. Venise, împreună cu Dunn, din impuls, ca să vadă dacă Val apăruse. Piersică se temuse să nu fi avut vreun accident. Văzând lumină în capelă, intraseră și mă găsiseră strângând mâna surorii mele moarte.

   În timp ce eu și Piersică ne-am băut cafeaua, Dunn s-a întors în capelă împreună cu Sam Turner. Căuta probabil un subiect de roman.

   Când s-a întors, Turner era ud și înghețat. A luat o ceașcă de cafea și a sorbit-o zgomotos. M-am uitat pe fereastră și i-am văzut punând cadavrul lui Val într-un sac, pe targă, în amblunață. Lapovița cădea monoton în curtea din față.

   - Iisuse, nu sunt prea multe de spus, Ben. Sigilez capela și chemăm o echipă de investigare din Trenton. Ai idee ce s-a întâmplat?

   - Numai ce se vede, am spus.

   M-am gândit la starea lui Val când mă sunase, dar nu știam cum să-i spun lui Turner.

   - Abia astăzi a venit. Mi-a dat un telefon în New York și m-a rugat să ne întâlnim în seara asta.

   Am clătinat din cap.

   - Am presupus că întârziase pentru niște comisioane. M-am dus în oraș să mănânc, m-am întors, m-am uitat pe aici și am găsit-o. Asta e tot.

   Sam a strănutat și și-a frecat nasul.

   - Am răcit, a murmurat el. E ciudat. Și eu am primit un telefon de la ea azi după-amiază. Ți-a spus?

   - Nu. Ce voia?

   - Păi, asta e cel mai ciudat. N-o să-ți vină să crezi. M-a întrebat ce știu despre preotul care s-a spânzurat în livada voastră prin `36-`37. Era primul meu an în poliție aici și eram ultimul dintre oameni, un nimic. Cam când te-ai născut tu. A fost unul dintre lucrurile acelea nebunești, un preot spânzurat în grădina familiei Driskill. Sărman nenorocit. Nu mi-a spus de ce o interesează, m-a întrebat doar dacă nu aveam un dosar despre asta.

   A scuturat din cap, frecându-și barba nerasă.

   - Și? Aveți dosar?

   - La naiba, Ben. Nu știu. I-am spus că să mă bată Dumnezeu dacă am văzut așa ceva, dar i-am promis că am să scotocesc prin subsolurile secției. Presupun că e posibil să existe un dosar. Dar a trecut o groază de timp și se poate să fi fost aruncat. Am stat să mă gândesc după ce am închis telefonul și mi-am adus aminte de bătrânul Rupert Norwich. Pe atunci era adjunct și pe urmă a fost șef timp de 25 de ani, ce naiba, îl știi pe bătrânul Rupe, Ben.

   - El mi-a dat prima amendă de viteză, am spus.

   - Rupe are vreo 80 de ani acum și locuiește lângă ocean în Seabright. Se ține destul de bine. Mă gândeam să-i dau un telefon... sigur, acum nu prea mai avem de ce. Nu știm pentru ce îi trebuia lui Val dosarul.

   - De ce nu te uiți, totuși, prin el? O cunosc pe Val, avea întotdeauna motivele ei.

   - Presupun că n-are ce rău să facă.

   S-a uitat atent la mine.

   - Tu te simți bine, Ben? Ce șoc...

   - Sunt bine. Uite, Sam, cum văd eu lucrurile - de când a petrecut 1 an în Salvador, a trăit mai mult cu securea deasupra capului; a avut o viață deosebită, recunosc. Astă-seară însă i-a zburat norocul.

   - Ai dreptate, îi plăcea să trăiască pe o muchie de cuțit prea ascuțită, a spus el, îndreptându-se către fereastră. Ce păcat, Ben. Mare păcat.

   A făcut o pauză.

   - O, Doamne, se pare că a venit tatăl tău. Urăsc lucrurile astea.

   Avea ochii injectați și părul ud, lipit de cap. Și-a scos ochelarii și i-a șters cu batista.

   - Vrei să-i spun eu, Ben?

   - Nu, Sam, am zis eu. Treaba asta e pentru Superman.

         Tatăl meu.

   Oricine ar fi pariat că îl poate șoca pe tata ar fi dat faliment. Măăcar să-l sperie, să-l enerveze sau să-i atragă atenția. Pe el, pur și simplu, nu-l afectau lucrurile care ne zdrobesc pe noi, ceilalți.

   Avea 74 de ani, dar era perfect conștient că nu arăta mai bătrân de 60.

   Fusese avocat, bancher, diplomat și supraveghetorul investițiilor familiei.

   Fiind un avocat inteligent, lucrase la Roma înainte de război, spre sfârșitul anilor `30, petrecându-și timpul cu problemele investițiilor Bisericii în companii, bănci și proprietăți americane. Unele dintre acestea nu erau foarte frumoase și era mai bine ca implicarea Bisericii să rămână secretă. 

   La aceasta a dat și el o mână de ajutor, câștigându-și o mulțime de prieteni din interior, dar și câțiva dușmani.

   - Toată această perioadă, mi-a spus el odată, m-a ajutat să câștig experiență. Eram destul de inteligent ca să-mi dau seama că une e religia și alta haina lumească pe care o îmbracă. Aceasta din urmă trebuia să lupte pentru supraviețuire. Voiam să văd cum funcționează imensa mașinărie a Bisericii. Lumea era mult mai simplă atunci, în zilele când Mussolini folosea Vaticanul ca acoperire pentru activitățile lui de spionaj. Vorbind despre câștigarea experienței! Era ca și cum ți-ai fi luat doctoratul în Realitate avansată. Păstrează-ți idealismul pentru religie. Biserica e numai practică, numai mecanică.

   De-a lungul întregii vieți, tata a fost putred de bogat, inteligent și discret. Un om foarte, ffoarte curajos, bătrânul meu tată.

   A stat mult timp în Washington, atunci când toată lumea știa că ne îndreptăm spre război. Cunoștințele sale despre faptul că fasciștii italieni își infiltrau spioni sub auspiciile Vaticanului s-au dovedit de mare folos, făcându-l cunoscut în anumite cercuri misterioase.

   Acolo l-a întâlnit pe un compatriot irlandez, care era cu câțiva ani mai în vârstă decât el, Wild Bill Donovan.

   Când Donovan a înființat Oficiul de Servicii Strategice, OSS, unul dintre primii tineri sclipitori aduși în consiliu a fost Hugh Driskill. Donovan era catolic și, în acele vremuri exuberante, când soarta lumii atârna de un fir de păr, s-a înconjurat de o trupă de băieți catolici de încredere, pe care îi înțelegea.

   Cercul lui restrâns a devenit celebru, fiind supranumit Cavalerii Templieri, tocmai pentru că erau toți catolici. Tatăl meu era unul dintre cavalerii templieri ai lui Wild Bill.

   Era adevărat că tatăl meu trecuse prin bătaia puștii de mai multe ori în viață și fusese, drept urmare, întărit și călit, dar în acea noapte, când vestea morții lui Val s-a abătut asupra lui, am văzut în el mai mult decât forța și durtatea născute din experiență.

   Eu i-am dat vestea bătrânului. Și el a primit-o ca un bărbat, fără să clipească.

   A intrat pe ușa din față, părând un uriaș, ciudat și gata de orice. Înalt de 1,85 metri și având vreo 120 de kilograme, își ținea părul strâns la spate ca o steașină deasupra unei ferestre. Ne-a văzut pe mine și pe Sam în spatele meu și a spus:

   - Hei, bună, Ben. Ce surpriză. Sam... Care-i problema?

   I-am spus, iar el m-a privit cu ochii lui albaștri fixați asupra mea. Când am încheiat, a rostit:

   - Dă-mi mâna, fiule. Arăți puțin slăbit. E timpul să fim împreună, Ben.

   I-am simțit puterea aproape palpabilă, scurgându-se ca un fluviu în venele mele.

   - L-a slujit pe Dumnezeu și nu există o viață mai bună decât asta. N-a fost bolnavă și n-a cunoscut infirmitatea bătrâneții. S-a dus într-o lume mai bună, Ben, să nu uiți asta! Într-o zi vom fi cu toții împreună, pentru totdeauna. Dumnezeu a iubit-o pe sora ta.

   Vocea nu i-a tremurat nicio clipă; apoi și-a pus mâna pe umărul meu. Și eu sunt înalt, dar greutatea ei m-a coplești. Tot ce spusese erau tâmpenii, desigur, dar m-au ajutat să mă adun și am știut că totul avea să fie bine.

   Aveam să mă descurc.

   - Sam, a continuat, cine mi-a omorât fiica? 

   N-a mai așteptat răspunsul, ci a pornit către Sala Lungă, a aruncat o privire grupului de acolo și a spus:

    - Am nevoie de un întăritor.

      Săracul Sam Turner nu știa cine o omorâse pe sora mea. Un timp, a vorbit în șoaptă cu tata.

   Piersică a aprins un foc uriaș în căminul înnegrit de fum. Părintele Dunn, după ce a fost prezentat tatălui mue, s-a retras în fundal.

   Piersică mi-a spus că, dacă voiam, ar fi rămas bucuros peste noapte, ca să stăm de vorbă, dar i-am spus că nu e nevoie. În cele din urmă, Sam Turner a plecat, iar Piersică și părintele Dunn și-au terminat băuturile și au plecat împreună, așa cum veniseră. Am stat la fereastră și i-am urmărit îndepărtându-se.

   Părintele Dunn, romancierul milionar, conducea un Jaguar XJS nou. Piersică avea o camionetă Dodge veche, cu o aripă zgâriată și plină de noroi: o primise odată cu slujba.

   Când m-am întors, tata turna scotch peste gheața proaspătă din pahare. Căldura focului îl îmbujorase. Mi-a întins un pahar.

   - Va fi o noapte lungă. Asta ne va ajuta. De fapt, tu ce căutai aici?

   I-am povestit ce se întâmplase în ziua aceea, în timp ce simțeam băutura alergând prin sânge, lăsându-mi nervii inerți. M-am prăbușit într-unul din fotoliile îmbrăcate în piele și mi-am întins picioarele către foc.

   Mi-a aruncat o privire, învârtind lichidul chihlimbariu printre cuburile de gheață, și a clătinat din cap.

   - La naiba. Ce avea de gând fata asta?

   - Ceva în legătură cu cercetările ei. Ceva ce descoperise sau întâlnise din întâmplare - poate la Paris sau... cine știe?

   - Să nu-mi spui că, scotocind printr-o grămadă de vechituri ruginite din vremea războiului, a găsit ceva care s-o deranjeze acum.

   Era exasperat.

   - Al Doilea Război Mondial! Ce are asta de-a face cu faptul că a fost ucisă aici, în Princeton?

   Prefera să fie furios decât îndurerat.

   - Calmează-te, am spus.

   - E, pur și simplu, ridicol. Nu, am impresia că vedem în treaba asta mai mult decât e. Uităm că trăim într-o lume în care oamenii mor în fiecare zi, fără niciun motiv. Val s-a dus în capelă și a deranjat vreun nebun care se adăpostea acolo de furtună. O moarte fără sens.

   L-am lăsat să-i facă iluzii că Val murise din întâmplare și fără niciun motiv. El nu-i auzise teama din glas. Era prea speriată ca să fi murit degeaba.

   - M-a sunat ieri din California, spunea el, mi-a spus că vine azi la New York împreună cu Lockhardt. A spus că vine acasă azi după-amiază, iar el va ajunge probabil mâine. Am avut o ședință la New York, nici măcar nu știam dacă ajung acasă în seara asta. Iar ea nu mi-a spus că ar fi vreo problemă. 

   Și-a scos haina și a aruncat-o pe spătarul unui scaun vechi de lemn. Și-a lărgit cravata și și-a suflecat mânecile.

   - Știi la ce m-am gândit, Ben? M-a bătut gândul că vine acasă ca să-mi spună că părăsește Ordinul și se mărită cu Curtis - crezi că sunt nebun? E doar imaginația mea?

   - Nu știu. Credeam că e idealul tău de ginere.

   - N-are nimic de-a face cu Curtis. 

   Tata a făcut o grimasă.

   - Pune-ți mintea la contribuție, Ben. E vorba despre Val. A fost menită să fie călugăriță...

   - Cum trebuia să fiu și eu preot?

   - Dumnezeu știe ce trebuia tu să fii. Dar Val, ea a fost sortită pentru asta, predestinată pentru Biserică.

   - Cine spune asta? Nu Biserica, în niciun caz, doar dacăam fost eu total dezinformat. Am impresia că au strâns bani ca să-i cumpere un bilet numai dus. Și, oricum, Val trebuie să hotărască, nu? Ce vrea să facă în viață - are și ea un cuvânt de spus.

   De-abia îmi dădeam seama că totul era greșit. Foloseam un timp greșit. Viața lui Val nu mai exista.

   - Eram sigur că asta va fi poziția ta. N-are niciun rost să ne certăm. Eu și Val suntem catolici...

   - Ce interesant, cum eu sunt cel cu toate bubele...

   - În locul tău, Benjamin, n-aș încerca să aflu ce bube au alții de ascuns. Și poate mă scutești, în seara asta, de psihicul tău ruinat.

   A trebuit să râd. Și Val ar fi râs. Era deja o luptă veche, și amândoi știam că nu era niciun învingător. Aveam să ne certăm la nesfârșit, până când unul din noi avea să moară și atunci chiar că nu va mai avea nicio importanță.

   - Am dreptate sau nu, a spus el, în povestea asta cu Val și Curtis?

   - Mie nu mi-a spus niciodată nimic.

   - Cu atât mai bine, gândindu-ne ce răspuns i-ai fi dat.

   Deodată și-a pus mâna cărnoasă la ochi și mi-am dat seama că era pe punctul de a plânge. Nu era ușor, chiar pentru un bătrân luptător. S-a ridicat cu inima îndoită și a privit în flăcări. Dintre pietrele căminului săreau scântei.

   Ceasul de pe poliță a bătut ora două, cu un sunet slab, subțire, ca o harpă antică. M-am ridicat, am luat un trabuc din cutie și l-am aprins, apoi am pășit către capătul camerei, m-am oprit lângă șevaletul acoperit și am privit afară, în noaptea de smoală.

   Mă gândeam la un câine pe care l-am avut cândva, un labrador pe nume Jake, care își ieșea din minți, încercând să muște o minge de baschet. Când a murit, Val a insistat să îngropăm o minge lângă el, ca să aibă ce să muște în raiul câinilor. Aveam impresia că nici eu, nici tata nu eram în stare să prindem realitatea, ce se întâmplase cu Val, ce se întâmplase cu lumea noastră.

   Tata a căscat, spunând ceva despre Lockhardt, și eu m-am întors întrebător.

   - Callistus e pe moarte. Nu știu cât timp i s-a mai dat, dar nu poate fi mult. Curtis se pregătește, în stilul lui, să susțină un alt învingător. Vrea să vorbească cu mine. Pun pariu că strânge bani.

   - Cine e candidatul lui? am întrebat.

   - Cineva care să îndrepte Biserica înspre secolul XXI. Orice ar însemna asta.

   - Ei bine, îi urez noroc.

   - Când e vorba de Curtis, nu se știe niciodată. Presupun că va ajunge, în cele din urmă, la D`Ambrizzi și Indelicato. Poate Fangio ca soluție de compromis.

   În clipa aceea părea că nu-l interesează, dar nu era adevărat. Era doar extenuat.

   - Candidatul tău cine e? 

   A ridicat din umeri. Jucase mult pocher la vremea lui. Avea el un candidat, un aș în mânecă, pregătit pentru ultima clipă. Nu l-am întrebat niciodată, dar m-am frământat întotdeauna.

   - De ce l-ai adus pe D`Ambrizzi aici după război? Pentru mine și Val a fost minunat, a fost un partener de joacă fantastic, dar care a fost intenția ta? L-ai cunoscut în timpul războiului?

   - E o poveste lungă, Ben. El avea nevoie de un prieten. Să ne rezumăm la atât.

   - E una din poveștile tale cu OSS? Cele pe care nu le spui niciodată?

   - Las-o baltă, fiule.

   - Perfect. D`Ambrizzi, Indelicato, Fangio.

   Pentru mine erau doar niște nume. Cu excepția amintirilor mele despre D`Ambrizzi.

   Zilele misterioase de la ISS ale tatălui meu mă întristau un pic. Atât de demult, și el încă le considera secrete de stat.

   Părinții noștri ne-au dus odată la Paris, în vacanța de vară, camere la Hotelul George al V-lea, bateaux mouches pe Sena, Victoria din Samotrace la Luvru, o liturghie la Notre-Dame, primul meu exemplar din Shakespeare.

   Într-un fel, punctul cel mai înalt al călătoriei - jocul de cuvinte nu e intenționat - a fost vizita la Turnul Eiffel, unde am fost însoțiți de unul dintre prietenii tatălui meu de la OSS, epicopul Torricelli, un om destul de bătrân.

   Avea nasul cel mai lung și coroiat pe care l-am văzut vreodată și i se spunea Shylock. Avea buzunarele pline cu bomboane, după care Val era înnebunită.

   I-am auzit pe tata și pe Torricelli vorbind spre Parisul de sub ocupația nazistă. Torricelli a râs, amintindu-și de tata care ieșise dintr-o mină de cărbune după ce se ascunsese de Gestapo timp de două săptămâni, deschisese gura să vorbească și scosese un sunet asemănător cu Al Jolson cântând Swannee, murdar de praf de cărbune din cap până-n picioare. Trebuie să fi fost niște vremuri extraordinare, primejdioase și pasionante.

   Dar, în cele din urmă, era tatăl meu, doar tatăl meu, și era greu să mi-l imaginez spion, strecurându-se prin noapte ca să arunce în aer centrale electrice și depozite de muniții.

   - Știi, Ben, a rostit el încet, cu mintea pe jumătate înecată într-o baltă de Laphroaig, nu-mi place că va trebui să-i spun lui Curtis despre asta. El nu prea a avut de-a face cu lucruri pe care nu le-a putut controla. A avut o viață fericită, din toate punctele de vedere.

   - Ei bine, îl așteaptă o lovitură puternică acum.

   Puțin îmi păsa de Curtis Lockhardt. Era unul dintre ei. Nu iroseam prea multă compasiune nici pentru tata, care era la fel de vulnerabil ca oricare dintre figurile grotești atârnate pe pereși la Notre-Dame. Îmi părea rău numai pentru sora mea Val.

   - Îi voi spune mâine, a rostit el.

   - O, eu nu mi-aș griji în privința asta. Mâine o să apară în ziare și la televizor. Val e celebră. Iar el o să afle înainte de a-i spune noi. Va trebui doar să-i suportăm lamentațiile. Nu prea mă încântă ideea.

   Mi-a aruncat una din privirile lui cu raze X, pe deasupra ochelarilor.

   - Câteodată ești un rahat dezgustător, Ben.

   - Așa tată, așa fiu. Totul e înscris în gene.

   - Probabil, a spus el după un timp, se prea poate.

   A tușit și și-a terminat băutura.

   - Eu mă duc să mă culc.

   - Ca să înfrunți demonii întunericului?

   - Cam așa ceva.

   La ușă s-a întors și mi-a făcut un semn vag.

   - Apropo, tată...

   - Da? Ce e?

   Întunericul din foaier era gata să-l înghită.

   - Sam Turner mi-a spus că l-a sunat Val azi și l-a întrebat despre preotul spânzurat...

   - Ce tot spui acolo?

   - Preotul care s-a spânzurat în livadă. Avem numai unul, nu-i așa? Ce zici de asta? Ție nu ți-a spus nimic?

   - Sam Turner e un bârfitor bătrân.

   Tata și-a aruncat nervos cuvintele.

   - De unde să știu eu? Nu, mie nu mi-a spus nimic despre povestea asta veche.

   - Cum adică - poveste? S-a întâmplat cu adevărat... preotul legănându-se înghețat în livadă...

   - E mult de-atunci. Las-o baltă. N-o să știm niciodată ce voia, asta e tot. Acum mă duc să mă culc.

   S-a întors să plece.

   - Tată?

   - Da?

   - Dacă nu poți să dormi, mă găsești treaz în camera mea, uitându-mă în tavan, complăcându-mă în slăbiciune sufletească. Așa că, dacă ai nevoie de companie...

   Am ridicat din umeri.

   - Mulțumesc pentru ofertă, a spus el. Cred că am să spun o rugăciune. Îmi dai voia să-ți sugerez și ție? Dacă-ți mai amintești cum se face, bineînțeles.

   - Drăguț din partea ta că-ți pasă, am spus.

   - Eu zic că nu e niciodată prea târziu.

   În glas i se simțea un zâmbet, deși nu puteam să-i văd chipul.

   - Nici măcar pentru un suflet pierdut ca al tău, Ben.

   Apoi a dispărut, iar eu mi-am făcut de lucru, strângând ceștile de cafea, curățând masa pentru băuturi, fumând un trabuc și stingând lămpile.

   În capelă luminle ardeau încă.

              Piciorul meu bolnav mă pedepsea pentru păcatele mele, iar scotchul nu mă ajutase deloc.

   Am urcat scările, șchioptând, de-a lungul holului întunecat, străbătut de curenți de aer, înspre vechea mea cameră. Fotografia înrămată a lui Joe DiMaggio, cu autograf pentru mine și tata, atârna deasupra patului. Am zărit vechea pată maronie de pe tavan, unde ploause într-o noapte printr-o gaură făcută de o veveriță, pentru a-și ascunde alunele.

   Am aprins veioza de lângă pat. Lapovița bătea în ferestre.

   Am înghițit un pumn de aspirine pentru durerea de picior și am încercat să fug de fantomele trecutului, care se adunau pe pajiștea din fața ferestrei mele. M-am tot sucit și învârtit, încercând să-mi așez mai bine piciorul, apoi am ațipit printre gânduri tulburi, vise și năluciri macabre, neliniștite.

   Și, dintr-o dată, m-am regăsit printre iezuiți, ca și cum sufletul mi-ar fi părăsit trupul.

   Oastea de uniforme negre, în rândurile căreia am slujit și eu o bună parte din viață, mărșăluia prin noapte către mine, o armată de spectre prăfuite, hotărâtă să-mi cucerească pozițiile, reclamându-și drepturile asupra mea.

   Adevărul era că viața de novice îmi plăcuse. Din prima zi mi-am găsit un loc printre șmecherii care alcătuiau inima Societății lui Iisus. Șmecherii profesioniști, apreciați mai mult pentru inteligența lor rebelă decât pentru pietate.

.......................

     „Nu putem trăi fericiți întotdeauna, dar întotdeauna putem fi fericiți că trăim.”

               Antonio Curnetta

Fetița cu ochi albaștri, Michel Bussi

.............................................................

                          6.

              Așezată alături de el, Malvina își vărsă furia:

   - Știam eu, ticălosul căuta să ne-o tragă de la bun început!

   Marc nu răspunse nimic. Resimțea o neputință groaznică.
   Credule Grand-Duc. Viu. De negăsit... Ultimul fir al investigației tocmai i se strecurase printre degete... Malvina insista:
   - Dac-ai ghicit că Grand-Duc și-a înscenat moartea și a lichidat un tip în locul lui, ce naiba am mai căutat aici?
   - Gura...
   Malvina aplaudă cu ambele mâini.
   - Ești un geniu, Vitral. Zece ore de drum. Șase sute de borne kilometrice. Ca să ajungem aici, ca niște tâmpiți... N-am fi putut să dăm un telefon?
   - Gura.
   - Ai putea măcar să-mi plătești o cameră la Monique. Pare stilat.
   - Gura, îți spun.
   - Măcar ceva de halit. O beție cu vin licoros, n-aș zice nu...
   - Cât de tâmpită ești, ar trebui să te împușc pe loc, să te azvârl în Doubs și s-o șterg în Elveția...
   Malvina îl privi pe Marc cu o atenție uimită:
   - Faptul că Grand-Duc e o scursură nu-i chiar o noutate. Atunci, care-i problema ta? De ce, dintr-odată, te-apucă nervii?Ai vreo urgență? Trebuia să te însori mâine cu surioara mea?Comandaseși deja tortul cu etaje?
   - Las-o moartă, nu poți pricepe. Nu ești calificată.
   Marc răsuci nervos cheia în contactul Citroenului.
   - Unde mergem? continuă Malvina. Plecăm din nou? Nu vizităm?
   - Gura! Ți-am promis un afurisit de pelerinaj. Așa că mergem pe drumul crucii până la capăt.

55

                3 Octombrie 1998, ora 12.01
      Credule Grand-Duc urmărea cu binoclul traseul factorului poștal. Camioneta era imposibil de ratat. Vopseaua galbenă a vehiculului se distingea la fiecare viraj de verdele pădurii de brazi. Mașina urca încetișor, pe îndelete. Se oprea la fiecare cutie de scrisori de la cabanele care se înșirau pe drumeag, toate orientate către miazăzi, pe partea însorită a muntelui. Nu va ajunge la el mai devreme de zece minute.
   Xantia aștepta parcată câțiva kilometri mai sus de camionetă, după vreo treizeci de curbe, puțin înainte de intrarea în Saint-Hippolyte. Detectivul scrută încă vreo câteva minute manevrele funcționarului.
   Zece minute...
   Măcar va fi cel bun, de data asta? Era al optulea factor poștal căruia îi luase urma, fără succes. Dar se întoarce până la urmă roata norocului. De altfel, nu era o chestiune de șansă, doar de metodă și de tenacitate, ca întotdeauna. De trei zile se afla pe urmele acestei Melanie Belvoir. Nu păstrase nicio legătură cu familia.
   Numele ei nu apărea în niciun anuar, electronic sau nu. Nu găsise nicio urmă administrativă a existenței ei. Poate se căsătorise, dar nu exista nicio Melanie Belvoir în registrele cu căsătorii din preajma locului, verificase în cele patruzeci și cinci de comune din regiunea Montbeliard. Așa îi venise ideea cu factorii poștali.
   Dacă Melanie Belvoir era pe lista roșie, a confidențialilor, dacă își schimbase numele, poate că totuși primea în continuare corespondența și pe vechiul nume.
   Scrisori de la o prietenă din copilărie, abonamente vechi... Un poștaș putea ști aceste lucruri, mai ales un poștaș dintr-o zonă rurală, de munte, care cunoștea probabil fiecare adresă...
   Atât că primii șapte poștași pe care-i întrebase nu știau nici ei de vreo Melanie Belvoir.
   Cu-atât mai rău. Trebuia să se agațe de orice șansă, să continue.Văzuse atâtea de la începutul investigației... Și era motivat...Niciodată nu se apropiase atât demult de soare.
   De ce ține viața? Cam pe vremea asta, cu patru zile mai devreme, se pregătea să-și tragă un glonț în cap.
   Grand-Duc se uită din nou prin binoclu. Camioneta trecuse de încă vreo zece curbe.
   Detectivul își strânse în buzunar mânerul revolverului Mateba, model 6 Unica. Semiautomat. Arma lui aproape devenise piesă de colecție de când compania americană care îl producea dăduse faliment. Chiar era nevoit să-și importe gloanțele din Canada, cu bani grei, patruzeci de dolari canadieni cutia de șase.
   Puțin îi păsa. Avea cu ce, mai mult ca niciodată. Ieri-dimineață la pensiunea ținută de Monique Genevez ajunsese în posesia celor o sută cincizeci de mii de franci suplimentari trimiși de Mathilde de Carville.
   Doar un acont.
   Ce putea cere mai mult?
   O conștiință, poate o conștiință liniștită?
   Se gândi din nou la caietul lui; Lylie și Marc probabil îl terminaseră deja de citit. Erau puține șanse să se fi dus apoi la el acasă și să fi descoperit cadavrul. Dar, chiar și în acest caz, fusese prevăzător. În ochii lor, detectivul rămânea o victimă, nu un asasin.Cât despre restul... Fusese oare destul de abil? Bănuiau oare adevărul? Sabotajul mortal al ridicolei conducte de gaz, în seara aceea de noiembrie 1982?
   De-a lungul anilor, Grand-Duc izbutise să se convingă că nu fusese decât instrumentul familiei de Carville, o simplă unealtă în mâinile lor; că nu avusese niciun chef să-i asasineze pe soții Vitral. Dacă ar fi refuzat contractul propus de Leonce de Carville, un alt zbir l-ar fi dus la îndeplinire, poate într-un mod mai atroce, unul care n-ar fi cruțat-o pe Nicole Vitral. Se răscumpărase, între timp. Se atașase de familia Vitral, de Nicole, de nepoții ei. Învățase să-i cunoască. Ba chiar să-i iubească. Da, să-i iubească. Mai ales pe Nicole. Niciodată nu-i mai trădase, de atunci. Încercase să-și urmeze investigația cu cea mai categorică imparțialitate. Să scrie totul în caiet, pentru ei, cu cea mai mare fidelitate posibilă.
   Cu excepția nopții din Treport, bineînțeles.
   Nu era un sfânt, niciodată nu pretinsese așa ceva. Dar fusese riguros, meticulos, chiar cu testele ADN, afurisitele de teste ADN care-l înnebuniseră până acum patru zile, care-l împinseseră până aproape de sinucidere.
   Totul se terminase. Detectivul privat ratat, singuraticul ros de remușcări.
   Descâlcise ițele problemei. Nu-i mai lipsea decât să pună mâna pe ultimul martor.
   Melanie Belvoir.
   Camioneta galbenă țâșni din curbă. Parcă exact lângă Xantia.Factorul ieși. Un tânăr cu părul lung împletit în dreadlocks, strânse cu o bandană roșie. Atletic, sportiv. Genul capabil s-o ardă cu bicicleta de teren tăind-o pe cărări de drumeție...
   Credule Grand-Duc se proțăpi în fața lui.
    - Mă scuzați. Aș dori să vă întreb ceva. Mi-ați putea indica unde locuiește Melanie Belvoir?
   Poștașul îl privi cu un aer neîncrezător.

   - Îmi pare rău, avem ca regulă să nu dăm acest gen de informații...
   Răspuns tipic. Dar, fără să arate nimic, Credule Grand-Duc jubila. Factorul poștal reacționase la numele de „Melanie Belvoir”.O cunoștea! Nimerise pe cine trebuie, în sfârșit. Mai rămânea să-l facă să ciripească! Poștașul strecurase trei scrisori în cutia din fața lui și se întorcea deja la camionetă.
   - Un minut, băiete. Nu glumesc. Poliția!
   Credule Grand-Duc își întinse legitimația de detectiv privat acreditat, imprimată cu drapelul Republicii Franceze, care, în nouă cazuri din zece, își făcea treaba.
   - Și ce? spuse celălalt fără ca măcar să-l privească. Lucrez. Sunt în timpul serviciului. Faceți o cerere oficială la șeful meu.Hârțogăria pentru el e...
   Nimerise un enervant. Să nu-l bruscheze, nu încă. Să-l ia la sentiment.
   Grand-Duc afișă o figură de comisar preocupat:
   - Este urgent. O problemă de viață și de moarte. Imposibil să spun mai mult, dar fiecare minut contează...
   Factorul îl cântări din ochi pe la Grand-Duc, cu insistență.
   - Eu, unul, nu pot să zic nimic. Îmi pare rău, e confidențial. Un telefon la sediul central și aflați...
   - Nu. Melanie Belvoir nu e în registre. Nu sub acest nume, în orice caz...
   - Atunci, poate că nu vrea să fie deranjată...
   Chiar nimerise un tâmpit. Bafta lui.
   - Tinere, e datoria ta. Să ajuți poliția.
   Celălalt fluieră a pagubă, agitându-și codițele dreadlocks.
   - Sorry, prietene. Nu-i genul meu să-i torn la polițai pe oamenii cinstiți. Au trecut vremurile alea, vezi... Haide, bye.
   Se întoarse.
   - OK, spuse Grand-Duc. Cât?
   Factorul oftă.

   - Cât, ce?   

   - Pentru adresă, cât vrei? Cinci mii de franci? Zece mii de franci?
   - Și astea-s tot metode de polițai?
   Izbucni în râs.

   - Nu prea cred...
   OK, gata cu joaca, se gândi Grand-Duc.
   Nu va scoate nimic de la tâmpițel în felul ăsta. Factorul urcase deja în vehicul când țeava lungă a Matebei i se opri la tâmplă.
   - Uite aici metode de polițai! spuse Grand-Duc.
   Celălalt tremură, ca și când toată impertinența față de autoritate i se topise pe dată. Instinctiv, își așeză mâinile pe volan, deschise.
   - Ușurel. Ușurel.

   - Deci, Melanie Belvoir?
   - Necunoscută. Nu cunosc.
   Grand-Duc apăsă mai tare. Degetul i se crispă pe trăgaci. Sudoarea de pe tâmpla factorului se revărsa pe țeava revolverului.

   - Ți-am zis. E o problemă de viață și de moarte. Acum, și pentru tine. Să-ți spun un secret: nu sunt din poliție. Sunt ucigaș în serie. The Postmen Killer. Te-ai prins? Am boală pe culoarea galben. Le fac felul la toți care-și bat joc de mine... Deci, Melanie Belvoir?
   - Vă jur că...

   - De acord, o să încep prin ați trage un glonț în genunchi.S-a zis cu drumețiile pe munți cu vaci... Adio schi de fond, mountain bike, viaferrata, gagici...
   Grand-Duc coborî țeava, țintindu-i cu ostentație piciorul.

   - OK, OK! urlă factorul. Terminați cu prostiile. Și-a luat numele soțului, sau al tipului cu care trăiește. Luisans. Melanie Luisans. Locuiește pe o vale din apropiere, pe D34 la ieșirea din Montbeliard, către Dannemarie, prima cabană, singura, izolată, după sat, cu obloane albastre, dacă-mi amintesc bine...
   - De unde știi?
   - Încă primește corespondență pe numele de Melanie Belvoir, de trei-patru ori pe an.
   - Ei bine, vezi, nu era greu...
   De data asta, Grand-Duc jubila pe față. Dăduse de urma ultimului martor! Cel dintâi, singurul care izbutise. Chiar dacă altcineva ar fi ghicit, deschizând numărul vechi din ziarul L’Est republicain, și ar fi înțeles, cum să ajungă până la Melanie Belvoir? Cum s-o poată găsi la fel de repede? Nu, era liniștit. Avea un avans confortabil.
   - Ce... ce vreți de la Melanie Belvoir?
   - Nu-ți face sânge rău, băiete, ești prea sensibil. Vreau doar să-i povestesc despre frumoasele vremuri trecute.

56

            3 octombrie 1998, ora 15.23
       Marc conducea din instinct. Dubița nu era nărăvașă. Nici nu era momentul!
   Vehiculul dădea tot ce putea pentru a se aburca bătrânește pe serpentine, până la poalele Muntelui Terrible. Marc străbătu Indevillers, apoi se angajă pe un drumeag de pietriș alb, mărginit de trunchiuri de copaci stivuite pe mai multe sute de metri.
   N-avea cum să greșească, trebuia doar să urmeze direcția indicată de micile săgeți din lemn de pe marginea drumului: CASA PARCULUI NATURAL DIN DEPARTAMENTUL HAUT-JURA.
   Parcă în fața Casei Parcului, o cabană-muzeu înconjurată de o peluză întinsă.
   Fațada casei era decorată cu un panou de dimensiuni mari cu Munții Jura franco-elvețieni, indicând diferitele cărări pentru drumeție. Lângă parcarea în care staționase, o mică suprafață adăpostea câteva jocuri din lemn, bare, tobogane și coarde fără noduri, destinate fără îndoială alpiniștilor-învățăcei pe care drumețiile pe munte cu părinții nu-i storseseră de puteri.
   - E patru după-amiaza, spuse Marc. Putem ajunge lejer în vârf înainte de lăsarea serii.
   Malvina îl privi cu vădită ironie.

   - Și ce anume crezi că vei găsi acolo?
   - Nimic. Nu ești obligată să mă urmezi, să știi.
   - Chiar ești tâmpit. De ce crezi că am venit aici?
   Marc intră în Casa Parcului. Cumpără o hartă a regiunii, editată de Institutul Geografic Național la scara de 1:25.000, și un ghid pentru drumeții. Casieră era o brunetă înaltă, cu cozi de indiancă.Un tip îi masa mâna ca pentru a-i arăta pe ce taste să apese. Cu cealaltă mână, o mângâia senzual pe stagiara-squaw direct pe fese.
   Gregory, se gândi Marc.
   Inginerul cu ochi de husky de la Casa Parcului. Bărbat al pădurilor și colecționar de micuțe stagiare, proaspăt ieșite din universitate.
   Marc i se alătură Malvinei afară. Întinse harta pe o masă în fața Casei Parcului și depistă rapid drumeagul de urmat pentru a ajunge până în vârful Muntelui Terrible. Împături harta, apoi deschise ușa din spate a dubiței. Scoase un rucsac și îndesă în el un sac de dormit, o lanternă, o sticlă de apă, un cârnat și câteva pachete de biscuiți.
   - A fost cu premeditare? Zici că-i peștera lui Ali Baba fundul dubiței tale!

   - Știi, la bunica nu-i prea mult spațiu. Nu pivniță, nu garaj. Așa că depozităm în dubiță...
   - Mă pot servi?
   - Îhî. Nu lua prea multe, să nu fie rucsacul mai greu ca tine.
   - Nu mai visa, tu ești ăla care-o să se văicărească înainte de a ajunge sus!
   Marc se forță să râdă. Nu-i mai venea să procedeze rațional, să caute o anumită strategie. Simțea că drumul pe care avea să-l facă n-avea niciun sens: să se cațăre pe Mont Terrible, să se întoarcă la locul tragediei, să caute apoi coliba lui Grand-Duc și mormântul... Detectivul putea fi oriunde, dar cu siguranță nu acolo sus. Se înfunda într-o spirală obsesivă. Brățărica de aur, pulberea de oase de sugar, urmele unui boschetar martor al prăbușirii... Tot atâtea pietricele semănate de Grand-Duc ca un TomDegețel sadic. Ce spera să găsească, odată ajuns în vârf?
   Miracolul, iluminarea...
   Se strâmbă.
   Da, de fapt, exact așa ceva spera.
   Porniră la drum. Cum prevăzuseră, urcușul dură două ceasuri bune. Marc înainta rapid. Malvina îl urma fără să arate cel mai mic semn de oboseală. Urcușul nu era prea dificil, cinci sute de metri diferență de nivel pe un teren bine jalonat prin pădure. Pe măsură ce mergeau, li se dezvăluia priveliștea asupra cotului râului Doubs, a Elveției, a satului fortificat Saint-Ursanne. Se opriră să bea apă la jumătatea pantei. Era o căldură cam apăsătoare. Marc asudase, cămașa era leoarcă pe sub rucsac. Malvina, în schimb, își păstrase puloverul și totuși niciun strop de transpirație nu-i perla pielea, în vârf se ajungea printr-o pădure deasă de pini, pe o pantă domoală.
   Marc grăbi și mai tare pasul. Malvina îi urma ritmul, ba chiar se potrivea cu suflul lui. Efortul fizic îi făcea complici, gândi cu surprindere Marc. Ridicol, se corectă el în clipa imediat următoare.
   Scena dramei li se impuse, pe neașteptate.
   Nu mai era pădure dinaintea lor.
   De parcă o hoardă de țărani puși pe defrișat venise pe munte să despădurească o fâșie improbabilă. Cu minuțiozitate de cadastrist:rezultase o parcelă rasă, lungă și îngustă ca o curea. O panglică lată de patruzeci de metri, lungă de un kilometru.

   Pini tineri fuseseră replantați. Încă nu depășeau un metru, pitici misionari trimiși să repopuleze o planetă de uriași. Pitici veseli într-o curte de joacă multicoloră: parcela dreptunghiulară era acoperită de gențiane galbene și albastre, de papucul-doamnei, de arnici în nuanțe portocalii.
   Malvina și Marc stăteau nemișcați, unul lângă celălalt.
   Nu exista nicio urmă a catastrofei. Niciun monument, nicio placă de marmură, nici măcar o tăbliță indicatoare. Era mai bine așa, se gândi Marc. Mii de flori sălbatice. În douăzeci de ani, pinii cei tineri aveau să se înalțe aproape cât celelalte conifere din pădure, crengile lor aveau să li se alăture, ca niște mâini care se ating și, treptat, în umbră, florile sălbatice aveau să nu mai înflorească, sufocate, îndoliate la rândul lor, cedând locul ferigilor, mușchiului, în cel mai bun caz câtorva narcise.
   Și totul va fi dat uitării.
   Rămaseră acolo, tăcuți. Marc stătea în picioare, țintuit între pădure și luminișul dreptunghiular, ca și când nu îndrăznea să profaneze locul. Malvina se îndepărtă puțin și merse prin iarbă.Tulpinile cele mai înalte îi ajungeau până la coapse. Marc, fără să vrea, simțea cum bătăile inimii i se întețesc. I se pusese un nod în gât.
   Cunoștea prea bine primele simptome ale crizei de agorafobie, chiar dacă aici se manifestau cu mai multă încetineală, poate din cauza altitudinii. Teama asta afurisită de frică...
   Nu spuse nimic, nu se clinti, mulțumindu-se să respire mai adânc. Malvina îl auzi, probabil, sau nu auzi nimic, mirându-se de asta, sau chiar înțelese, de ce nu. 

   Se întoarse. Soarele care o forța să-și mijească ochii putea chiar lăsa impresia că ea-i zâmbea.Un fel de surâs trist, de răgaz melancolic, de deznădejde liniștită.Marc tuși. Niciodată nu i-ar fi mărturisit Malvinei, dar respira mai bine.
   Da, chiar dacă sub tortură ar fi continuat să jure contrariul, în sinea lui recunoștea că prezența nebunei îl liniștea, cu atât mai mult în sanctuarul al cărui secret îl împărtășeau.
   Rămaseră acolo probabil mai bine de o oră. Lumina delicată a soarelui, strecurată pe sub nori, aproape că ajunsese la vârfurile copacilor.
   - Mergem la colibă? spuse Marc cu glas blând.
   Malvina nu răspunse. Se mulțumi să-l urmeze.
   Marc fu nevoit să se uite pe hartă de mai multe ori. Petrecură aproape o oră rătăcind prin pădure, întorcându-se în luminișuri care semănau toate între ele. Să-ți vină să crezi că Grand-Duc născocise totul. Malvina nu făcu nicio observație. Ba chiar încercă pe cât se pricepu să-l ajute pe Marc să descifreze ghidul pentru drumeții. Noaptea începea să se lase când izbutiră să găsească faimoasa colibă.
   Grand-Duc nu mințise! Era exact cum o descrisese în caiet: o colibă de cioban; pietre puse una peste alta; un acoperiș în ruină. O clipă, Marc speră că detectivul îi aștepta acolo, înăuntru, își strecură mâna, din reflex, în buzunar, după Mauser.
   Zadarnic.
   Coliba era goală. Mai curată decât povestise Grand-Duc, dar tot el precizase că strânsese în saci de plastic aproape toate deșeurile când căuta urme ale straniului Georges Pelletier.
   Fugarul cu pricina exista, cel puțin?
   Marc ieși din colibă, îi dădu ocol. Niciunul dintre detaliile descrise de Grand-Duc nu lipsea. Țărâna scormonită, pietrele risipite pe câțiva metri, două bucăți de lemn care ar fi putut fi îmbinate pentru a alcătui o cruce, rupte, în apropiere. Grand-Duc nu mințise nici asupra acestui punct. Chiar exista alături de colibă un mormânt pe care detectivul îl profanase de două ori, pentru a găsi în sită o za de aur și oase de bebeluș.
   Ce schimba asta, acum?
   Marc se uită la ceas.
   19.36.
   Nu primise niciun mesaj nou de la Lylie. Se așeză pe o buturugă, la câțiva metri de colibă. Soarele apunea deasupra acestui acoperiș al lumii. Acoperișul lumii lui, cel puțin. Departe de tot. Însoțit doar de o nebună. Nu chiar atât de nebună, de altfel, nu atât de periculoasă, nu atât de rea.
   Pierduse. Avea să-și lase amintirile dureroase să-l năpădească, să-l copleșească. Avea să se complacă în acea nostalgie morbidă pentru a evita să-i zboare gândul la faptul că în clipa aceea Lylie dormea în camera unei clinici, că avea să avorteze peste câteva ore fiindcă floarea iubirii lor trebuia condamnată ca un rod otrăvit, în virtutea unui insuportabil principiu al precauției. Și pentru a evita, de asemenea, să se gândească la faptul că singurul care-l putea ajuta, ucigașul bunicului lui, se plimba pe undeva, în libertate, și că nu avea nicio șansă să-l găsească aici.
   Malvina veni lângă el.
   - E gata masa!
   Așezase pe un colț de pânză sticla de apă, pachetele de biscuiți și cârnatul. De-a valma.
   - Un ospăț pe cinste, nu?
   Mâncară în liniște. Doar luna lumina acum coliba, care căpăta alura unei coșmelii bântuite în mijlocul unei păduri de căpcăuni. Amândoi erau conștienți că era prea târziu să mai coboare, că erau nevoiți să doarmă acolo, împreună. Fără să schimbe un cuvânt, consimțiră, pentru asta veniseră.
   O noapte pe Mont Terrible.
   Doi orfani rătăciți într-un cimitir fără morminte.
   După ce au strâns masa, Marc scoase din rucsac caietul verde al lui Credule Grand-Duc. I-l întinse Malvinei.
   - Poftim. Îl cauți de ceva vreme, nu? Poate vei fi mai pricepută decât mine.
   - Sunt memoriile celuilalt ticălos?
   - Cum spui tu...
   - Mersi, totuși.
   Malvina luă caietul, sacul de dormit, o lanternă și intră în colibă. Marc, dimpotrivă, se îndepărtă, merse luminându-și pașii cu fâșia de lumină a lanternei.
   Rătăci prin pădure câteva minute bune, descriind un cerc larg în jurul colibei.
   Când se întoarse, lanterna Malvinei lumina timid interiorul, ca flacăra unei lumânări într-un felinar.
   Marc intră. Malvina dormea. Ghemuită în sacul de dormit.Cu caietul lui Grand-Duc deschis, chiar la cap.
   Marc zâmbi fără să vrea. Tânăra, mai mare decât el cu patru ani, torturată de toată ura acumulată, îl înduioșa ca o altă surioară pe care ar fi trebuit s-o protejeze. 

   Se apropie în liniște, luă caietul verde și ieși din colibă. Se așeză din nou pe buturugă, întoarse paginile, mecanic, până la ultima. Ultimele rânduri.
   Am recenzat în acest caiet toate indiciile, toate pistele, toate ipotezele.
   Optsprezece ani de investigații. Totul este consemnat în această sută de pagini. Dacă le-ați citit cu atenție, știți acum la fel de multe ca mine. Poate veți avea mai multă perspicacitate? Poate veți urmări vreo direcție pe care am neglijat-o? Poate veți găsi cheia, dacă există vreuna? Poate...
   De ce nu?
   Pentru mine s-a terminat.
   Să spun că n-am nici regrete, nici remușcări ar fi exagerat, dar am făcut tot ce mi-a stat în putință.
   „Am făcut tot ce mi-a stat în putință.”
   Nicio nouă idee nu-i venea. Încercă să-i telefoneze lui Lylie, dar nu avea semnal în acel colț pierdut de pe munte. Marc se enervă pe stupiditatea lui. Să vină să se rătăcească pe-aici era cea mai proastă idee pe care o avusese vreodată. Trebuia să se mulțumească să citească mesajele din memoria telefonului. Îl reciti pe ultimul, primit în dubiță, în cursul după-amiezii:
   Marc, intru în sala de operații mâine dimineață la ora zece.Totul este OK.
   Nu-ți face griji. Te sun imediat după. Totul va fi bine. Te îmbrățișez.
   Mâine, la ora zece.
   Se simțea atât de inutil.
   Cântecul unei cucuvele completa ambianța sinistră a nopții.O cucuvea, sau o bufniță. Sau o buhă-mare, numită și grand duc, zâmbi Marc ca pentru sine. Habar n-avea despre păsările de pradă, și oricum cea care se auzea era ascunsă printre crengi, nevăzută.
   Marc își îndreptă lanterna în direcția sunetului. Nu lumină decât frunze.
   - Unde te ascunzi? strigă.
   Vocea i se pierdu în munte.
   - De negăsit, așa-i? Pitită în umbră? De cât timp ești aici, pe munte, în fiecare noapte privind și iscodind? Când pasărea mare de fier s-a strivit în regatul tău, în urmă cu ani buni, erai deja aici, așa-i? Pe Georges Pelletier care dormea în colibă, mormântul pe care l-a săpat, brățărica, și pe-astea le-ai văzut? Și pe Grand-Duc, ani mai târziu, jucându-se de-a groparii... Ia spune-mi, ce-ai văzut?
   Îi răspunse un cântec aproape vesel.
   - Îți bați joc de mine, așa-i? Chiar crezi că nu mai am nicio șansă? Nu greșești, ca să vezi... închipuie-ți, totuși. Închipuie-ți. Micuța mea, la doisprezece ani.
   Suntem singuri amândoi, în natură, sub un cort. Noaptea. Îi spun povești din stele.
   Îi zic ceva de genul: „Vezi, scumpa mea, în seara aceea eram la ananghie. Mă aflam acolo sus, pe munte, cu totul în ceață. Trebuia totuși s-o scot la capăt până a doua zi, la ora zece. Maică-ta dormea la celălalt capăt al lumii. Puțin a lipsit, scumpa mea, să nu vezi niciodată stelele, să nu-ți aud niciodată râsul, să nu-ți strâng niciodată degețelele. Tatăl tău te-a salvat în ultima clipă, să știi. I-a mers mintea în seara aceea”...
   Lanterna mătură din nou crengile. O umbră neagră își luă zborul. O buhă-mare sau o altă pasăre de noapte.
   - Ai dreptate, vorbesc prostii...
   Marc se întoarse la colibă. Îi era frig. Se băgă în sacul de dormit, se întinse lângă Malvina. Culcat pe spate, privirile îi evadau spre cer, prin crăpăturile acoperișului. Tot atâtea lucarne către infinit. Trebuia să mai reflecteze, să-și fie torționar, să se interogheze până ce inconștientul lui, memoria, judecata îi vor mărturisi ceva, orice. O cheie. Trebuia să folosească fiecare minut din orele care-i rămâneau.
   Lângă el, Malvina avea un somn agitat. Își schimba des poziția, fără să se trezească, scoțând din când în când țipete slabe. Treptat, se apropia de Marc, atrasă instinctiv de căldura corpului. Oare mai dormise cu un bărbat? Alături de un bărbat?
   Probabil că miezul nopții trecuse de multă vreme. Marc nu lipise geană de geană noaptea trecută. Se cufundă în somn, fără ca măcar să-și dea seama.
   Epuizat.
   Dormi trei ore.
   Se trezi tresărind, la țipătul Malvinei. Un țipăt de dementă. Malvina stătea în picioare în colibă, tremurând toată. Părul lung, nepieptănat, o făcea să arate ca o vrăjitoare înfricoșată. Două picioare slabe ieșeau din puloverul pe care îl păstrase pe ea pentru dormit. Piciorușele îi țopăiau ca pe jăratic.
   - Ești... bine? spuse Marc, cu o voce surdă.
   - Îhî, îhî. Nu-ți face griji pentru mine. Sunt obișnuită.
   Fata se culcă la loc. Marc o privea neliniștit.
   - Sunt bine, dacă-ți zic!
   - Ești sigură?
   - Da, culcă-te la loc! N-am nevoie de ursuleț de pluș. Nu mă enerva. Dormi, când îți spun!

   - Nu sunt sigur că mai pot...

   - Suge-ți degetul, atunci... Și tu ai învățat să trăiești cu coșmarurile tale... Descurcă-te!
   Malvina îi întoarse spatele lui Marc. Sacul ei de dormit se atingea de al lui. Stranie intimitate. Marc rămase cu ochii deschiși.
   Era patru dimineața. Acum ori niciodată. Trebuia să încerce ceva, de îndată. După aceea, va fi prea târziu.
   Malvina adormise deja la loc.
   Ce să încerce? Ochii lui Marc continuau să scruteze întunericul.Stelele apăreau și dispăreau, ascunse probabil de nori invizibili, mânați de vântul din Munții Jura. Ca niște false stele căzătoare, chemând dorințe ce nu se împlinesc. Ca lumina intermitentă a unui avion de noapte care se confundă cu constelațiile. Mai apropiată. Efemeră.
   Ce să încerce?
   Reflecțiile lui Marc îl duceau tot la ultimele rânduri din caietul verde, la sinuciderea ratată.
  Grand-Duc mersese oare la cacealma?
   Oare chiar descoperise altceva în seara aceea, după ce-și redactase memoriile, după ce-și lăsase stiloul să se odihnească? La miezul nopții fără cinci minute? Un nou fapt pe care nu-l scrisese în caiet? Marc încercă să-și amintească. Care fuseseră exact cuvinteleMalvinei, ieri, în tren? Se concentră. Din fața ochilor săi, singurele două constelații pe care era în stare să le recunoască, Carul Mare și Vega, tocmai dispăruseră. Cuvintele Malvinei se înscriseră în obscuritatea memoriei lui:
   „Credule Grand-Duc i-a telefonat bunicii. Alaltăieri. Era cât se poate de viu atunci. I-a spus că găsise ceva. Soluția întregului caz, se pare. Pur și simplu, la miezul nopții fără cinci minute, în ultima zi! Chiar în clipa în care avea să-și tragă un glonț în cap deasupra ziarului L’Est republicain din 23 decembrie 1980! Avea nevoie de încă o zi sau două pentru a aduna dovezi, dar afirma că e sigur de descoperirea lui, rezolvase misterul. În plus, mai avea nevoie și de o sută cincizeci de mii de franci...”
   Marc își repeta, iar și iar, aceste cuvinte. Dacă nu mersese la cacealma, Grand-Duc descoperise soluția exact înainte să-și tragă un glonț în cap, în biroul lui din rue de la Butte-aux-Cailles, cu fața la șemineul în care ardeau arhivele. În urmă cu două zile, de dimineață, Marc scotocise prin birou în amănunt: nu găsise nimic. Nici Malvina... cu excepția unui cadavru. Ce uitase? Marc încercă să-și imagineze scena sinuciderii lui Credule Grand-Duc. Țeava la tâmplă, cerneala ziarului peste care s-ar fi întins sângele. De ce Grand-Duc își curmase gestul? Ce auzise? Ce văzuse?
   Ce citise?
   Ideea îi veni firesc, nu mai stupidă ca o alta: ziarul L’Est republicain din 23 decembrie 1980! Ziarul era fără îndoială ultimul obiect pe care ochii lui Grand-Duc îl priviseră țintă.
   Și dacă soluția era tipărită într-un ziar vechi de optsprezece ani? De ce nu, la urma urmei? Ce mai avea de pierdut? Dacă nu era o pistă, cel puțin era un scop.

   Marc se ridică fără să facă zgomot, pentru a n-o trezi pe Malvina, care continua să scâncească încet în somnul ei agitat. Își îngrămădi claie peste grămadă lucrurile în rucsac, scoase din buzunar una din paginile rupte din jurnalul lui Grand-Duc, o întoarse și scrise pe spatele ei:
   Am plecat să cumpăr cornuri.
   Marc

   Puse hârtiuța pe jos, chiar alături de capul Malvinei. Lăsă ghidul pentru drumeții în apropiere. El avea să păstreze harta.Marc privi pentru o ultimă oară forma trupușorului de fetiță pierdut în sacul de dormit bleu-gri prea mare pentru ea. Malvina va reuși să se descurce singură.
   Soarele nu răsărise încă, dar o licărire subțire lăsa să se întrevadă, departe, linia crestelor. Stelele se stingeau una câte una.Zorii ultimei zile. Marc se gândi la Lylie, într-o cameră albă.
   Porni la drum.

57

          4 Octombrie 1998, ora 06.05
   Șase dimineața. Grand-Duc se întinse în Xantia. Parcase pe un drumeag de pământ pe care smocuri de iarbă încercau să supraviețuiască între șleauri, chiar la ieșirea către Dannemarie, la câteva zeci de metri de cabana lui Melanie Belvoir.
   Melanie Luisans, mai degrabă. Noua ei identitate.
   Poziția pentru filaj era ideală. Putea distinge ușor vehiculele care urcau dinspre Dannemarie, cu mult înainte să-i treacă prin față. Să vezi fără să fii văzut. Abc-ul meseriei. Lui Grand-Duc îi trecu prin minte că de ani întregi nu mai avusese parte de o noapte de filaj. Îi amintea de tinerețe, de perioada dinainte de contractul cu familia de Carville, de nopțile de veghe în fața cazinourilor de pe coasta de lângă Nisa sau de lângă cea bască. Xantia lui Nazim era aproape la fel de neconfortabilă ca epavele pe care le conducea pe vremurile acelea.
   Credule Grand-Duc scoase din torpedoul încăpător un termos cu cafea. Își turnă din el într-o ceașcă de plastic. Se strâmbă la contactul cu lichidul încă fierbinte.
   Avea timp. Melanie Belvoir nu urma să se întoarcă decât la nouă dimineața.
   Lucra ca infirmieră în centrul spitalicesc Belfort-Montbeliard. Fusese în tura de noapte. Credule Grand-Duc vorbise mult timp cu ea la telefon, înainte ca femeia să intre de gardă, înregistrase discuția, bineînțeles. Gest reflex minimal, având în vedere timpul pe care îl consacrase prinderii ei în plasă. Petrecuse apoi o bună parte a serii la mama Genevez, transcriind convorbirea lor pe laptopul personal, apoi imprimase un exemplar.
   Grand-Duc aruncă o privire spre scaunul din dreapta. Exemplarul se afla acolo, alături, într-un plic. Melanie Belvoir-Luisans nu va mai avea decât să-l semneze.
   Detectivul mai sorbi puțin. Cafeaua avea un gust aiurea, de plastic.
   Oare cât ar fi pregătiți alde Carville să plătească pentru plicul cu pricina? O avere, fără îndoială. O adevărată avere. Cel puțin cât un salariu cumulat pe optsprezece ani...
   Grand-Duc nu avea niciun scrupul, alde Carville puteau plăti, aveau mijloacele, mijloace nelimitate. La cât își putea estima prețul conștiinței... La un butoi de bancnote, butoiul Danaidelor?
   Își mușcă buzele. Fierbințeala cafelei. Și durerea. Ca o înțepătură în inimă.
   Averea ar fi putut-o da pe din două... Dacă Nazim l-ar fi urmat. Poate nu chiar două părți egale, dar destul cât Nazim cu Ayla să-și poată oferi o vilă în Turcia. Dar Nazim nu voise să-l urmeze. Nazim se dezumflase, astă dată. Se „cumințise”, spunea el. Alde Carville plătiseră destul, după mintea lui. Cazul era clasat.Finalizat. Credule Grand-Duc era conștient că n-ar fi trebuit să ridice tonul. 

   Nazim era un tip adorabil, dar agitat.

   „Mă duc la polițai, Credoule”, amenințase el. „Dacă nu mă lași în pace, sunt în stare. De când mă mustră conștiința...” „Cum așa, de când te mustră conștiința? Ce vrei să zici?”
   Credule Grand-Duc se speriase. Nazim vorbea rareori fără să zică nimic.
   Grand-Duc ceruse explicații, garanții, apoi totul o luase razna. Nazim, cel dintâi, își scosese arma. Credule Grand-Duc trăsese mai rapid, atât. Uciderea lui Nazim era ultimul lucru pe care l-ar fi premeditat; nici restul nu fusese plănuit. Nazim care cade cu capul direct în vatra șemineului. Ideile care țâșnesc, una antrenând-o pe alta. Să împingă puțin mai mult capul lui Nazim în vatră, pentru a-l face de nerecunoscut; să-l scoată, chiar la timp pentru a-i bărbieri ce-i mai rămăsese din mustață, să-l îmbrace cu hainele lui, să-l încalțe cu pantofii lui, să-i pună ceasul lui, ca să câștige timp în cazul în care Lylie, sau Marc, s-ar juca de-a curioșii. Nu prevăzuse nici s-o ucidă pe Ayla, dar din acel moment nu mai avea de ales.
   Grand-Duc o cunoștea, femeia s-ar fi dus drept la poliție. Nazim nu se implicase, dar era la curent cu asasinatul pus la cale împotriva bunicilor Vitral, bineînțeles, iar cretinul sigur îi povestise totul nevestei, în așternut. Era vina lui că pe Nazim nu-l dusese tărtăcuța să n-o amestece pe Ayla în treburile lor? Turcoaica îi telefonase, cu o zi înainte. Îi lăsase mesaje panicate. Fusese constrâns să se întoarcă la Paris. Cinci ore de autostradă.S-o fileze discret, de la fast-foodul ei de pe bulevardul Raspail.Până pe rue de la Butte-aux-Cailles, apoi în pădurea din Coupvray.Să termine cu ea acolo, ocazia era nesperată. Apoi să revină înMunții Jura, cu o sută optzeci la oră pe autostrada A39. Pentru a-l înghesui pe poștaș. Pentru a finaliza cazul.
   Grand-Duc se forță să înghită cafeaua aceea. Se strâmbă din nou.
   Nazim Ozan. Ayla Ozan.
   Singurii lui prieteni, în toți acești ani. Doborâți de mâna lui.
   Ce batjocură!
   Da, alde Carville puteau să plătească!
   Nu voise nimic, nu hotărâse nimic. Totul se jucase în ciuda lui. Un angrenaj
   lung și, din fericire, o rație de consolare bună de tot, de-acum înainte.
   Melanie Belvoir.
   Invitata surpriză.
   Credule Grand-Duc privi ceasul din Xantia, cu cifrele de un verde retro, iluminate.
   6.15.
   Mai avea timp. Avea un ditamai avansul.
   În fața tuturor.

58

        4 Octombrie 1998, ora 06.29
   Marc trase dubița Citroen într-o parcare din centrul orașului Montbeliard, la mai puțin de cincizeci de metri de birourile ziarului L’Est republicain. Îi luase aproape o oră să coboare de peMont Terrible, dubița îl aștepta cuminte în fața Casei Parcului Natural, apoi încă trei sferturi de oră de șofat până la Montbeliard.
   Chelnerul din prima cafenea deschisă îi indicase adresa ziarului L’Est republicain, Piața Jules-Viette nr. 12.
   Birourile ziarului erau închise! Logic. La ora asta, ce putea spera?
   Înaintă. Se agăța de himera lui: să descopere un adevăr definitiv înainte ca Lylie să intre în sala de operații, peste mai puțin de patru ore.
   În fața lui, un oblon de fier nu lăsa să se întrevadă niciun detaliu din interiorul birourilor. Marc se întoarse, observă parcarea în care staționase. Trei camionete vopsite cu logoul ziarului L’Est républicain așteptau. În mod evident, la ora aceea matinală livrarea ziarelor nu se terminase încă. Nu era totul pierdut!
   Marc o luă rapid pe bulevardul Cuvier, apoi se întoarse în fundătura Maurice-Deloraine. Acolo se lucra. O camionetă staționa de-a curmezișul străzii, iar trei muncitori încărcau în spate teancuri de ziare ambalate în celofan. Un post local de radio zbiera, un animator hilar citea horoscopul.
   - Bună ziua, spuse Marc. Sunt închise birourile?
   Își mușcă buzele. Greu să pui o întrebare mai tâmpită. Muncitorul se holbă la el și-i răspunse, fără ca măcar să-și scoată țigara din gură:
   - Ești băftos, deschid secretariatul în cinci minute.
   Marc fu cuprins de o scurtă licărire de speranță, până ce muncitorul continuă:
   - Doar să trag o fustă pe mine și sunt a ta.
   Ceilalți doi manipulanți pufniră. Marc se arătă afectat.

   - Revino peste trei ore, puștiulică. După cum vezi, aici avem treabă...
   Marc se proțăpi în fața muncitorului. Puștiulică îl domina totuși cu un cap și jumătate. O dădu la pace, modest:
   - Nu pot aștepta, domnule. Vă cer un serviciu. Chiar nu e nimeni care să-mi poată deschide birourile? Vreau doar o informație...
   - O poate întreba oricând pe adjutantă, interveni un alt manipulant, din fundul depozitului.
   Cei trei angajați izbucniră din nou în râs. Nu și Marc.
   - La urma urmei, dacă ții neapărat, băiete...
   Muncitorul apăsă butonul unui mic interfon.
   - Doamna Montaigu? Vă caută cineva, la intrarea în depozit.

   După câteva minute, numita doamnă Montaigu își făcu apariția.

   „Adjutanta” era o femeiușcă elegantă, cu taior mulat pe o talie de viespe, cu fustă oprindu-se fix la genunchi, cu picioare bronzate înfipte în pantofi roșii cu toc; totul stricat de un chip prea sever, care exprima limpede anii de privațiuni necesari ascensiunii pe fiecare treaptă din ierarhia întreprinderii. Niște ochelari mici îi stăteau pe vârful nasului, într-o mână avea un teanc de listări lungi, iar în cealaltă un stilou.
   Adjutanta...
   - În ce problemă? spuse ea, cu fața încremenită.
   Marc încercă să improvizeze un plan. Ce să spună? Ce pretext să inventeze pentru ca adjutanta Montaigu să accepte să-i deschidă arhivele la ora șapte dimineața? Să scoată Mauserul L110 și s-o amenințe... Ridicol...
   - Deci? insistă Montaigu, aruncând o privire la ceas pe deasupra ochelarilor.
   Marc intră în panică:
   - Păi... Știți... Am... nevoie să consult un număr vechi din ziarul L’Est republicain. Foarte vechi, chiar. Știu exact care. Am nevoie să consult numărul din 23 decembrie 1980...
   Adjutanta afișă un mic zâmbet.
   - Având în vedere starea în care vă aflați, presupun că e urgent...
   - Mai rău de-atât...
   - Bine... Oricât de urgent ar fi, cred că poate aștepta deschiderea recepției, la ora nouă.
   Cei trei manipulanți, care continuau să încarce teancuri de ziare, nu ratau nimic din conversație. Montaigu se întorcea deja pe tocurile înalte și fine.
   - Nu! strigă Marc.
   Femeia se roti și îl privi, reușind să mimeze o atitudine și mai excedată. Marc îi dădu drumul, fără să-și facă niciun calcul:
   - Ascultați-mă... Soția mea așteaptă un copil. Copilul nostru.E programată să avorteze peste două ore fiindcă are îndoieli în ce privește identitatea părinților ei. Am motive bune să cred că dovada identității lor se află în ziarul cu pricina...

   Adjutanta Montaigu făcu niște ochi rotunzi, stupefiați. Cei trei muncitori se opriseră, brusc. Montaigu îi fulgeră cu privirea, iar ei își reluară pe dată munca.
  Femeia își aținti apoi spre Marc privirea exasperată.
   - Vreți să vă împiedicați soția să avorteze, asta e? Chiar credeți că...
   - La naiba! urlă Marc. Doar n-o să-mi serviți o tiradă feministă tâmpită! Vreau doar să văd acel ziar. Vă cer doar o șansă, una mică...
   Cel puțin izbutise s-o tempereze pe adjutantă. Marc continuă:
   - Vă amintiți de catastrofa aeriană de pe Mont Terrible, cel puțin?
   Montaigu clătină din cap în semn că nu. Logic, gândi Marc, pe vremea aceea pesemne nu avea cu mult peste zece ani. Cu-atât mai rău, trebuia să continue...
   - L’Est republicain a fost singurul ziar care a scris pe larg despre prăbușire la vremea respectivă, despre Libelula, fetița scăpată ca prin minune din zăpezi! Despre ea e vorba. Numărul acela vreau să-l consult!
   Vizibil, adjutanta nu pricepea nimic. Era pe dinafară, și nu-i plăcea. Învățase la școala de management că nu trebuia niciodată să ia o decizie înainte de a avea suficiente elemente la îndemână pentru a-și face o idee precisă despre situație.
   - Marcel, spuse ea, dumneata care ești de-al casei de patruzeci de ani, îți amintești de povestea asta cu prăbușirea unui avion pe Mont Terrible?
   Marcel atâta aștepta. Își scuipase discret țigara pe stradă.
   - Cum să nu, doamnă. Cea mai mare dramă din regiune.Crăciunul din 1980. Aproape două sute de morți, acolo sus, pe munte...
   - Ziarul s-a implicat?
   - Și cum! A fost singurul care a scris pe larg despre caz, chiar în dimineața cu pricina. Mai ales despre singura supraviețuitoare, un bebeluș, o fetiță. Toate televiziunile au reluat apoi știrea. Ziarul a avut o cronică timp de mai multe luni... Nu vă mai dau detaliile, dar...
   - Mai știți cum o chema pe fetița scăpată? i-o reteză adjutanta.

   - Cu siguranță. Cum să uit? Emilie Vitral, o mică normandă.
   Montaigu se întoarse către Marc.
   - Iar dumneavoastră cine sunteți?
   - Marc Vitral...
   - Soțul ei?
   Marc ezită o clipă.

   - Da... în fine, nu... E... ceva mai complicat...
   Femeia nu avu nicio reacție.

   - La ce oră e programată să avorteze soția dvs.?
   - La zece...
   - Aici?
   - Nu, la Paris.
   - E o nebunie. Sunteți dus cu pluta...
   - E urgent. Vreau doar să consult acel ziar. Vă promit, dacă va fi salvat copilul, îi veți fi nașă!
   Adjutanta pur și simplu izbucni în râs.
   - Ha! În niciun caz, nu-i suport pe-ăștia mici.
   Își învinse apoi o ultimă ezitare.
   - Bine, haide, urmați-mă.
   Montaigu îl instală la subsol, într-o sală mare unde erau ținute arhivele. Zidurile nu erau văruite, iar în absența ferestrelor, doar niște neoane lungi scăldau încăperea într-o lumină albă. Arhivarea nu era deloc complicată. În dulapuri mari din lemn, numerele ziarului L’Est republicain erau ordonate pe orizontală, clasate pe ani, apoi pe trimestre.
   Marc deschise sertarul marcat 1980, septembrie-decembrie. Căută direct către fundul teancului și găsi fără dificultate numărul din 23 decembrie. Îl puse pe masa de lucru din centrul încăperii.
   O imensă fotografie în culori ocupa aproape toată pagina întâi:o carcasă de avion distrusă, în mijlocul unor copaci în flăcări. O viziune de groază. Zăpada, focul și fierul păreau să se fi unit pentru nimicirea oricărei vieți omenești. Speranța era înfățișată într-o altă fotografie, mai mică, ce arăta un nou-născut ținut în brațe de un pompier în fața spitalului Belfort-Montbeliard. Lylie.Câteva rânduri comentau fotografia:
   Prăbușire dramatică a avionului Airbus 5403 Istanbul-Paris, pe coasta Muntelui Terrible, la frontiera franco-elvețiană, în noaptea dintre 22 și 23 decembrie 1980. O sută șaizeci și opt din cei o sută șaizeci și nouă de pasageri și membri ai echipajului au murit pe loc sau au pierit în capcana flăcărilor. A scăpat
ca prin minune doar un bebeluș de trei luni, aruncat de coliziune înainte să ia foc carlinga.
   Nimic mai mult.
   Marc petrecu minute îndelungate observând fotografiile, chipurile din plan secund, carlinga, flăcările, fiecare copac, urmele întunecate din zăpadă. Citind și recitind rândurile.
   Nimic. Nimic nou.
   O pistă falsă. O fundătură. Iarăși. Definitivă, de data asta.
   Marc se luă cu mâinile de cap, se ridică puțin, observă zidurile albe ale încăperii.
   Atunci, abia atunci, ochii îi cuprinseră celelalte informații de pe pagina întâi a ziarului. Mai nimic. Victoria cu 3-1 a FE Sochaux în fața echipei din Angers; o manifestație a muncitorilor de la fabrica de ochelari, aproape de Morez, în departamentul Haut-Jura; detaliile turneului lui Moș Crăciun în comunele din regiune...
   Și chiar în josul paginii, o știre foarte scurtă. Doar nouă cuvinte.Un anunț de persoane dispărute.
   Melanie Belvoir. 18 ani. Dispărută de acum trei săptămâni.
   Anunțul era însoțit de o fotografie mică de identitate, color. Trei centimetri pe doi.
   Marc aproape că leșină. Era cu neputință. Nu putea fi vorba decât de un fals. Un trucaj.
   Chipul fetei de optsprezece ani, Melanie Belvoir, era cel al lui Lylie.
   Nu fotografia unei fete care i-ar semăna. Nu. Ea era. Aceeași privire de un albastru-azuriu, aceeași formă a pomeților, același surâs, aceeași gropiță la jumătatea bărbiei. Doar coafura diferea puțin, părul lui Lylie era ceva mai scurt. 

   Fotografia publicată în vechiul ziar era facsimilul exact al unei fotografii din prezent a lui Lylie, al celei capsate pe legitimația ei de studentă, al celei lipite pe abonamentul oranj de transport în comun în Paris, al celei pe care Marc o păstra cu sfințenie în portofel.
   Nebunie curată!
   Pe aceeași pagină a ziarului cu drama, datat 23 decembrie1980, o fotografie o reprezenta pe Lylie în vârstă de trei luni, ținută în brațe de un pompier în fața centrului spitalicesc, și pe Lylie în vârstă de optsprezece ani, frumoasă, surâzătoare, așa cum o lăsase acum două zile, în 2 octombrie 1998...
   O lua razna?
   Trăia într-un vis din care avea să se trezească asudat, alături de Lylie?
   Sau mai rău de-atât?
   Alături de Malvina, în coliba de pe Mont Terrible?

59

        4 Octombrie 1998, ora 07.12
   Razele soarelui se strecurau prin găurile acoperișului colibei, întocmai ca razele laser din seiful unei bănci, într-un film polițist.Una dintre ele sfârși prin a-i atinge Malvinei chipul. Fata savură mai întâi căldura plăcută de pe obraz, înainte de a se răsuci în sacul de dormit de mai multe ori și de a deschide apoi ochii.
   Mașinal, mâna căută spre sacul de dormit vecin, al lui Marc.
   Dădu peste pământul gol.
   Nimeni.
   Nu tu sac de dormit. Nu tu corp cald. Nimic.
   Doar câteva cuvinte pe o foaie de hârtie:
   Am plecat să cumpăr cornuri.
   Marc

   Tâmpitul! Se mai credea și amuzant, pe deasupra.
   Alături, ghidul pentru drumeții. Mesajul era clar. „Descurcă-te!”
   Malvina mârâi, supărată pe ea însăși, și se ridică dintr-un salt.Ce îngrămădită se dovedise! Ar fi trebui să-și dea seama, să nu aibă încredere într-un Vitral. Ce deșteaptă părea acum, singură în vârful Muntelui Terrible, cu un telefon care nu detecta nicio rețea. Se lăsase prinsă în capcană ca o fetiță, acum nu mai avea decât o soluție. Să coboare.
   Malvina lăsă totul baltă în colibă, sacul de dormit, lanterna, resturile mesei frugale din ziua precedentă, și porni la drum. Nici măcar odată în timpul coborârii nu aruncă o privire spre razele piezișe ale soarelui matinal, care le dădeau munților elvețieni un aer de Himalaya.
   O oră mai târziu, zărea Casa Parcului Natural. Câțiva copii se distrau deja în jurul părculețului de joacă din lemn, în vreme ce părinții lor, la câțiva metri mai în spate, petreceau un timp interminabil să-și înnoade șireturile bocancilor de drumeție. Nici urmă de dubița Citroen în parcare. Bineînțeles! Ticălosul de Vitral o lăsase baltă cu adevărat.
   Mașinal, își consultă telefonul mobil. În sfârșit, avea semnal! Va reuși să iasă din acea văgăună. Un pliculeț galben afișat pe ecran îi atrase atenția: un mesaj în mesageria vocală. Cineva încercase să dea de ea, între ieri-seară și azi-dimineață.
   Cu siguranță bunică-sa, Mathilde. Cine altcineva? Malvina butonă telefonul și-și reprimă o mișcare de surpriză. Mesajul provenea de la un număr necunoscut.

   Marc Vitral? Credule Grand-Duc?
   Malvina duse mobilul la ureche.
   „Malvina, sunt Rachel. Rachel de Carville, sora bunicii tale...”
   Rachel? Strămătușa ei, moștenitoarea parfumeriilor Elytis din La Baule. Ce voia de la ea? Nu-și mai vorbiseră de vreo zece ani.
   „Malvina, biata mea nepoțică. Să mă suni cât poți de repede.S-a întâmplat ceva groaznic în Coupvray, la Roseraie. Dumnezeule, scumpa mea. Bunica ta și bunicul tău nu s-au mai trezit. Au fost amândoi găsiți, fiecare în patul lui, nu mai respirau. Au urcat la cer împreună, bietul meu înger.”
   Malvina închise telefonul. Brațul îi căzu ca și când aparatul cântărea dintr-odată o tonă. Se uită țintă la pădurea întunecoasă, se lăsă năpădită de liniștea munților pe care nu-i cunoștea. Îndelung. Apoi mâna îi alunecă spre poșetă. Nu trebuia să se mai gândească, să plângă, să se roage. Trebuia să acționeze. Să înțeleagă. Să se răzbune. Trebuia să se concentreze pe un singur obiect, cât se poate de real, de viu.
   În poșetă, degetele ei strânseră patul Mauserului L110. Vitral se credea cel mai șmecher, dar n-ar fi trebuit să adoarmă în noaptea aceea: când voia, Malvina știa foarte bine să facă pe nebuna și să simuleze un coșmar. Doar își recuperase arma. Oricum, prefăcutul ăla de Marc Vitral ar fi fost incapabil să se folosească de un revolver.
   Nu și ea.

60

            4 Octombrie 1998, ora 07.19
   - Alo, Jennifer?
   Marc nu părăsise sala arhivelor ziarului L’Est republicain.Colega lui de la informații France Telecom era de serviciu tot weekendul. Era unicul lui atu, nu trebuia să-l irosească.

   - Jennifer, sunt tot eu, Marc. Am nevoie de un serviciu, un serviciu imens...

   - Tot ce vrei. Doar știi.
   - Am nevoie de un telefon și de o adresă. Melanie Belvoir.B-E-L-V-O-I-R...
   - Unde?
   - Caută mai întâi în departamentele Jura și Doubs. Apoi peste tot în Franche-Comte. Apoi în Franța...
   - I-am dat drumul...
   Marc auzea sunetul vătuit al degetelor lui Jennifer care lucrau la tastatură. Nu-și putea dezlipi privirea de la fotografia de pe pagina ziarului L’Est republicain din 1980. Acea asemănare suprarealistă. Cine putea fi acea Melanie Belvoir? Exista, fără doar și poate, o explicație rațională...
   - Îmi pare rău, Marc, spuse vocea lui Jennifer. Nada pe toată linia. Nicio Melanie Belvoir, nici în Jura, nici altundeva în Franța.
   - Poate e pe lista roșie?
   - Am verificat și asta! Nada.

   - La naiba. Ai și alte Belvoir, în Franța?

   - Așteaptă...
   Nou zgomot de degete păcănind în receptor.
   - Îhî, trei sute patruzeci și opt...
   - Și în Jura?
   - Îți spun... A, scade numărul. Doar douăzeci și trei, dar nicio Melanie.
   - La naiba! Poate și-a schimbat numele...
   - Cine e Melanie asta?
   - Ar dura super mult să-ți explic. O poveste nebunească, dar nu mai am decât câteva minute ca să-i inventez sfârșitul. Jennifer, poți să verifici printre cererile de reziliere, tot pe numele de Melanie Belvoir?
   - Cum se face asta?
   - Mergi în arhive. Ai acces la ele dacă intri de pe contul de administrator. Poți să cauți în cererile de reziliere post telefonic de când suntem informatizați, de cel puțin cincisprezece ani...
   - Marc, e interzis să intri pe contul de administrator. Pentru așa ceva poți fi dat afară...

   - Ce spui! Am făcut-o deja de zece ori! Te rog, Jennifer, e urgent...

   - Te previn, băiete, te va costa o întâlnire în doi la un restaurant. Cu steluță în Michelin și tot dichisul.
   - OK, OK, tot ce vrei, dă-i bătaie.
   Marc auzi din nou țăcănitul tastelor calculatorului.
   - Jennifer, știi, sunt logodit... în loc de restaurant, n-ai... prefera să fii nașa unui bebeluș la a cărui salvare vei fi contribuit...
   Răspunsul îl biciui:
   - Și mai ce? Nu mai pot eu de bebeul tău! Minimum două stele, restaurantul. Merit din plin. Ți-am găsit-o pe fata asta a ta. Și-a reziliat abonamentul acum cinci ani, în 23 ianuarie 1993. Pe vremea aceea, locuia pe rue du Comte-de-la-Suze la numărul 65, în Belfort. Iar de atunci, fâsss, și-a pierdut urma în natură.
   - Jennifer, verifică cererile de transfer de apel!
   - Ce?
   - Transferurile de apel! De obicei, când clienții reziliază un abonament e din cauză că se mută sau vor locui la altcineva, și-atunci cer să fi se transfere apelurile pe fostul număr la cel nou, pentru câteva luni. Și asta se arhivează și poate fi accesat din contul de administrator...
   - Ți-ai pierdut mințile! Trei stele, restaurantul. Și șampanie la discreție.

   - OK, OK, cu violoniști maghiari și chiar cu Chippendales, dacă vrei!

   - Un pic, da, vreau!
   Marc rămase în așteptare. Secundele i se părură interminabile.

   - Ai dreptate, spuse în sfârșit vocea lui Jennifer. Melanie Belvoir a solicitat un transfer de apeluri la Laurent Luisans.Presupun că vrei adresa... Dannemarie, în Doubs. Strada Villars, numărul 456. Nu-ți mai spun că e strict confidențial. Ce treabă ai tu cu Melanie asta? E vreo fostă de-a ta? Are vreo legătură cu lista de spitale pe care ți-am dat-o alaltăieri?
   Marc își notă febril adresa, pe prima hârtie care-i căzu sub mână, prima pagină a ziarului L’Est republicain.
   - Ești cea mai bună, Jeje. Bifat, restaurantul. Și poate și desertul. Mai pot să-ți cer un ultim serviciu? Ești pe Internet?
   Jennifer oftă:

   - Îhî.
   - Te conectezi pe Mappy și-mi indici drumul cel mai scurt ca să ajung pe strada Villars, la numărul 456.
   - La naiba... Cred că m-am tâmpit de tot... Știi unde poți să-ți bagi desertul ăla?
   Dubița Citroen roșu cu oranj escalada încet șoseaua departamentală 34. După Montbéliard, drumul urca direct către frontiera elvețiană, aflată la zece kilometri mai încolo. Talpa lui Marc rămânea lipită de podea, dar asta nu părea să-i motiveze vehiculul.

   Urbanizarea localităților descreștea pe măsură ce te apropiai de vârf. Șoseaua departamentală șerpui o clipă la poalele unui torent, suind și mai mult. Satele erau din ce în ce mai rare, doar câteva cabane risipite atestau încă prezența omului la poalele piscurilor.
   Târgușorul Dannemarie se dezvălui după o curbă. Cabana lui Melanie Belvoir-Luisans, după indicațiile lui Jennifer, era chiar la ieșire, și mai sus, către Elveția, pe linia crestelor. Citroënul pătrunse în satul pustiu. Abia se făcuse opt dimineața. Nu deschisese nici măcar o brutărie sau o cafenea.
   O ultimă curbă, și deja ieșea din sat.
   Marc frână. Băgă în marșarier și, cu o manevră complicată, parcă de-a lungul trotuarului.
   N-avea să se arunce, încă odată, în gura lupului! Și Credule Grand-Duc o căuta, fără îndoială, pe Mélanie Belvoir. După toți anii de vizite la Dieppe, detectivul știa bine dubița roșu cu oranj.Greu de ratat! Să conducă Citroënul până acasă la Mélanie ar fi echivalat cu o debarcare în sunet de trompetă.
   Era răcoare. Marc mergea repede, cu grijă să înainteze pe panta de-a lungul drumului, rămânând în afara șoselei. Zări Xantia după a treia curbă. Mașina fusese pitită pe un drumeag lăturalnic.Chiar deasupra, reperă o cabană izolată; a lui Mélanie Belvoir, fără îndoială. Marc își continuă urcușul prin iarba udă de rouă. N-ar fi putut fi zărit nici măcar în oglinda retrovizoare a Xantiei.
   Credule Grand-Duc aștepta, calm, cu o ceașcă albă în mână, nebănuind nimic.
   Marc continuă să câștige teren, ascunzându-se. Știa că la nevoie s-ar fi putut servi de Mauserul împrumutat de la Malvina, dar planul lui, dacă se putea vorbi de un plan, era cu totul altul. Mai direct! Credule Grand-Duc se apropia de șaizeci și cinci de ani, Marc avea douăzeci și dispunea de o condiție fizică de jucător de rugby. Aveau să rezolve treaba ca între bărbați.
   Credule Grand-Duc nu avu timp să reacționeze. Portiera Xantiei se deschise brusc. O umbră țâșnită de nicăieri îl înșfăcă de braț, apoi de umăr. Se trezi proiectat pe drumeagul de pământ, cu fața în țărână. Încă nu-și distinsese agresorul când o lovitură violentă îi rupse coastele. Se chirci de durere. O a doua lovitură de picior îi atinse coccisul.
   Detectivul urlă.
   - La naib...
   Strigătul lui neterminat se pierdu în imensitatea tăcerii muntelui. O a treia lovitură de picior, în partea de jos a spinării, îl obligă să se întoarcă. Umbra îl domina, în picioare, în fața corpului lui ghemuit.
   Marc Vitral.
   Cum reușise să priceapă? Și să-l găsească? Așa de repede?

   - Marc? Articulă Grand-Duc. Cu... cum ai...
   Detectivul scuipă sânge și dădu să se ridice. Piciorul lui Marc i se puse pe piept.

   - Nu te mișca... Nu te mișca sau te strivesc ca pe-un gândac...

  - Marc, ce...
   - Gura! Termină cu vrăjeala. De două zile mă spetesc cu formulările tale tâmpite. Viața ta, investigația ta și stările tale sufletești de prefăcut...
   Marc apăsă și mai tare cu piciorul pe pieptul lui Grand-Duc. Detectivul se strâmbă, chinuindu-se să respire. Marc vorbi, domol:
   - N-o să ne jucăm de-a șoarecele și pisica amândoi. Vom merge drept la țintă. Șut și gol, îți amintești, ca-n meciurile de fotbal la care mă uitam pe genunchii tăi, la Dieppe. Pe genunchii asasinului bunicului meu. Și al bunicii, dacă ai fi putut.

   - Marc, doar nu crezi că...
   Talpa lui Marc se așeză pe fața lui Grand-Duc, strivindu-i în același timp bărbia, gura și nasul. Detectivul se răsuci de durere, sufocându-se. Când Marc își ridică piciorul, cel doborât scuipă un amestec de sânge și noroi.
   - Nu mai am timp să-ți ascult minciunile, Credulă-Basculă. Credulă-Rapandulă, ar trebui să spun...
   Detectivul scuipă iar. Părea să respire greu.
   - Cu... cum ai știut? Ți-au... spus alde Carville? Mathilde?Malvina?
   - Am ghicit de unul singur, închipuie-ți... Singur-singurel, ca un om mare.
   - Eu... nu voiam, crede-mă. Doar... m-am supus... Mi-a părut rău. Eram sincer, apoi... iubeam...
   Piciorul lovi de data aceasta clavicula lui Grand-Duc. Detectivul se rostogoli odată, apoi rămase din nou pe spate. Mâna lui însângerată îi atingea umărul.
   - Oprește-te, Marc. Oprește-te... Te rog.
   - Gura, atunci! Scutește-mă de poezia despre remușcări și călăul îndrăgostit... Nu pentru asta am venit! Vreau identitatea lui Lylie. Adevărul!
   Pentru prima oară, un fel de zâmbet brăzdă chipul desfigurat al lui Grand-Duc.
   - Așadar n-ai înțeles? Cel puțin, nu totul... Mai ai nevoie, măcar un pic, de serviciile detectivului...
   Piciorul lui Marc se ridică din nou, amenințător.
   - Nu sunt sigur. Depinde de tine să-mi dovedești contrariul.
   - Cum m-ai găsit... așa de repede?
   - Sunt mai puțin lent decât tine, atât... Nu căuta să tragi de timp, n-am vreme de pierdut. Care-i povestea cu ADN-ul? Dar cu fotografia lui Lylie în ziar?
   Credule Grand-Duc încercă iar să zâmbească.
   - Legat de bunicul tău... M-a vândut careva sau chiar ai ghicit singur?
   - Singur! Ți-am zis deja. Te-am prevenit, nu încerca să tragi de timp.

   O nouă lovitură îl nimeri pe detectiv în coaste. Acesta urlă, rostogolindu-se într-o parte. Lui Marc îi venea să-l joace-n picioare, înaintă. Grand-Duc se răsucea de durere, brațul căuta pe furiș ceva de-a lungul piciorului. Marc pricepu imediat: voia să pună mâna pe o armă!
   Din fericire, Marc anticipase. Își băgă mâna în rucsac ca să apuce Mauserul și să-l ia în vizor...
   Rucsacul era gol!
   Mauserul dispăruse.
   Marc revăzu imaginile, una după alta. Malvina noaptea trecută, în picioare, trezită, în timp ce el dormea, simulând apoi un coșmar.Prea târziu pentru regrete...
   Credule Grand-Duc își îndrepta Mateba către el.
   - Te-ai arătat foarte rapid, Marc. Sunt cu adevărat impresionat. Dar te-ai lăsat dus de sentimente. Tipic. Aveai totuși toate cărțile în mână. Un bătrân la picioarele tale. Soluția care te aștepta, pe scaunul din dreapta al Xantiei. Urmarea, finalul faimosului meu caiet. Un plic care explică totul, care sper să-mi aducă o avere.N-aveai decât să te apleci ca să-l iei...
   Credule Grand-Duc se ridică, împleticindu-se. Buza spartă îi sângera din abundență. Vesta lui lungă, bej, era mânjită de pământ și de sânge. Detectivul se chinuia să se țină pe piciorul drept. Niciun cuvânt nu izbutea să iasă din gâtlejul lui Marc. Să dea greș atât de aproape de destinație... Stupid.
   - M-ai frăgezit bine, ticălosule. N-ai dat deloc buleală. Ține cont, recunosc că am meritat-o. Aș fi făcut la fel, în locul tău. Ba chiar mai rău.
   Detectivul șchiopătă câțiva pași, atingându-și cu mâna validă umărul care îl durea și ținându-l mereu în bătaia revolverului pe Marc, cu cealaltă.
   - Nu-mi dai de ales, Marc. Îți dai seama? Ești singurul care cunoaște adevărul despre uciderea bunicului tău; singurul în viață, acum, cu excepția comanditarului, bineînțeles, dar bătrânul Carville nici că mă mai poate da în gât. Să te ucid e ultimul lucru de care-mi arde, Marc. Dar cum să fac altfel?
   Câteva cuvinte ieșiră, în sfârșit. Marc vorbi cu blândețe, întorcându-și ochii către Xantia:
   - Nici cu Nazim Ozan nu puteai face altfel? Asta este?
   Detectivul se sprijini cu dificultate pe piciorul vătămat.

   - Vezi tu, Marc, viața ne rezervă multe surprize. E greu să înoți împotriva curentului. Mai rău, să urci pe firul cascadelor. Acum șase zile, urma să-mi trag un glonț în cap, să crăp la mine acasă. De unul singur. Game over. Au lipsit câteva minute. Astăzi, partida e câștigată, și totuși, împotriva voinței mele, a trebuit să le ucid cu sânge rece pe cele două persoane care contau cel mai mult pentru mine, Nazim Ozan și Ayla. Cu tine, trei.
   Marc tremura. Simțea cum îi îngheață tot corpul. Trei metri îl despărțeau de detectiv și de revolverul Mateba. Degeaba ar fi încercat să se repeadă înainte, să încerce să-l dezarmeze peGrand-Duc. L-ar fi doborât la cel mai mic gest, Marc era convins.Drumeagul de munte rămânea disperant de pustiu și, oricum, ascunși în marginea aceea, era aproape imposibil să fie zăriți.
   - Marc, dă-mi voie să-ți explic. Mi s-a plătit o avere ca să lichidez o pereche și ca să fac să pară totul un accident. Uciseserăm deja, în cele patru colțuri ale lumii, de multe ori, pentru o soldă mizerabilă de mercenar, o nimica toată față de averea oferită de Leonce de Carville. O astfel de propunere nu se refuză... Puteam eu să prevăd atunci, Marc, c-o să mă atașez de femeia care avea să supraviețuiască?
   Să tacă! Grand-Duc nu era nici măcar nebun. Nici măcar n-avea această scuză.
   Cuvintele îi ieșiră din gură lui Marc, fără să vrea. Încă spera să-l emoționeze pe acest om?
   - Lylie e însărcinată. Cu mine. Va avorta peste o oră.
   Revolverul nu tremură.
   - Trebuia să se întâmple, Marc. Era în logica lucrurilor... Ai greșit că ai venit să-ți bagi nasul. O mare greșeală. Ai fi putut trăi fericit cu Lylie. Făceați o pereche drăguță, o pereche foarte drăguță. Lylie va fi de neconsolat. Dar nu-mi dai de ales... Să n-o mai lungim, ce zici?
   Grand-Duc îndreptă Mateba în direcția inimii lui Marc, paralizat, incapabil de orice gest. Totul avea să se termine aici. În mod straniu, îi reveneau imagini pline de bucurie din rue Pocholle: Cupa Mondială din ’86, penalty-ul lui Fernandez, tricoul lui Didier Six, partiturile pentru pian ale lui Lylie...
   - Toate astea n-ar fi trebuit niciodată să se întâmple, Marc, toată osteneala, toată durerea. Nu e vina nimănui. Poate a lui Melanie Belvoir. Dar și ea credea că procedează cum e mai bine.
   Trebuie să mă mișc, se gândi Marc. Să plonjez către picioarele lui...
   De parcă i-ar fi ghicit intenția, Grand-Duc se dădu înapoi, strângându-și revolverul.
   - Ne agățăm de viață, Marc, tocmai asta-i problema. Toată problema aici e, chiar când nu mai există speranță. Tot războiul între familiile de Carville și Vitral a fost degeaba. Ca toate războaiele. O neînțelegere. Acum ai priceput adevărul, presupun. Au murit amândouă, Marc, în seara aceea, pe Mont Terrible. Emilie și Lyse-Rose. Au murit amândouă în accident. Crede-mă, îmi pare rău, Marc.
   Degetul lui Grand-Duc apăsă pe trăgaci.
   Detunătura, în liniștea dimineții albe, se propagă de la un pisc la altul. Ecoul i se auzi pesemne până în Elveția.

61

           4 Octombrie 1998, ora 08.14
   Credule Grand-Duc se prăbuși, cu fața la pământ. O baltă de sânge îi curgea din spinare, ca un izvor de apă stacojie.
   Malvina apăru, strângând Mauserul L110 în ambele mâini întinse înaintea ei.
   Vocea ei subțirică sparse tăcerea:

   - Să nu crezi c-am tras ca să-ți salvez ție viața, Vitral! Dar nu suport să se spună că Lyse-Rose a murit...
   Fata lăsă Mauserul să cadă pe pământ, la picioarele ei.
   Tot corpul îi tremura. De data asta nu mai mersese la cacealma...Trăsese.
   Ucisese. 

   - Tu... Cum...?
   Malvina vorbi, sacadat:

   - Nu... sunt... mai proastă ca tine. M-am gândit și eu la ziar. Tipul din Parc, Gregory Morez, m-a dus cu mașina lui 4 x 4 până la sediul ziarului L’Est republicain. Mi-ai ușurat munca. Ziarul din 23 decembrie 1980 nu fusese încă pus la locul lui, ba chiar ai scris adresa lui Melanie Belvoir pe prima pagină... Am sărit într-un taxi cu adresa. I-am cerut să mă lase chiar puțin mai la vale, la ieșirea dinspre Dannemarie.
   Marc șovăi. Ce atitudine să adopte? Să-i mulțumească Malvinei, s-o îmbrățișeze? Să nu facă nimic, s-o lase așa? Se apropie de ea.

   Malvina se zburli:
   - Nu mă atinge!
   Fata se prăbuși la pământ, ca o marionetă dezarticulată. Plângea cu sughițuri.
   Marc nu înțelegea decât frânturi de cuvinte ireale.

   - Bunica, bunicul... Au plecat, ieri. S-au dus. S-au dus...
   Tânărul se întoarse și deschise portiera Xantiei. Grand-Duc nu mințise. Un plic alb era pus pe scaun. Marc îl desfăcu. Înăuntru erau patru pagini dactilografiate.
   Marc merse până la Malvina, care continua să plângă, prostrată, chircită în poziție fetală. Se așeză alături de ea. Îi citi încet, cu voce tare:
   - Vă voi spune totul, domnule Grand-Duc. La urma urmei, n-am făcut niciodată nimic rău, nu am să-mi reproșez nimic. Asosit vremea să vorbesc, odată ce m-ați găsit. Trebuia s-o fac, într-o bună zi. Să admitem că acum e momentul. Eram o adolescentă dificilă, cum se spune. Încă de la șaptesprezece ani nu prea mai eram în legătură cu părinții mei. Abandonaserăm școala de multă vreme. Trăiam de pe o zi pe alta, ca atâtea altele. Părinții mei au reușit să mă târască la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă. Am rătăcit din stagiu în stagiu, până la acea slujbă de inserție profesională, de câteva săptămâni, în serviciul„Mediu” din Parcul Natural din departamentul Haut-Jura. În privința inserției profesionale, treaba consta mai ales în adunarea gunoaielor din pădure.
   Tipic. Eram, împreună cu o mică trupă de alte stagiare, la ordinele lui Gregory Morez, inginerul Parcului pentru Mont Terrible. Era incredibil de frumos. Foarte tandru cu tinerele care îi plăceau. Avea un fel de dar de a le atinge, în treacăt, fără a părea insistent. Era cu peste zece ani mai în vârstă decât mine. Ca atâtea altele, m-am îndrăgostit de el. Prima oară am făcut dragoste în natură, sub crengile copacilor, aproape de un mic torent, în mijlocul pădurii pe care o cunoștea atât de bine.

   Apoi de mii de ori, în toate zilele cât a durat stagiul, și mai multe săptămâni după aceea. Peste tot, în locurile cele mai incredibile.Eram conștientă că avea și alte aventuri, dar credeam că e diferit cu mine, îndrăgostit cu adevărat. Voiam să cred în promisiunile lui. Tipic, nu-i așa, domnule Grand-Duc? Tinerica prostuță și îmbârligătorul arătos...
   - Și apoi?

   - Am rămas însărcinată. Mi-am dat seama târziu. După șase săptămâni. Îmi începuserăm deja coborârea în iad. Fără loc de muncă. Cu o familie pe care o evitam din ce în ce mai mult. Cu prieteni din ce în ce mai puțin frecventabili. O obsesie suicidară, acest Gregory Morez. Trupul lui. Plăcerea pe care mi-o dăruia.
   - Gregory era tatăl?
   - Da. Era singurul și unicul meu amant. I-am dat vestea într-o seară, în camera unui hotel prăpădit de la periferia orașului Belfort, după ce am făcut dragoste.
   - Cum a reacționat?

   - Tipic, domnule Grand-Duc. Tipic și-atât. M-a dat afară pe ușă, mi-a spus că nu-s decât o târfuliță care căuta să-l prindă în capcană, că nu exista nicio dovadă că el ar fi tatăl și că n-aveam decât să avortez.
   - Totuși, nu ați făcut-o?
   - Nu... Dar nici nu am decis cu adevărat să păstrez copilul. Pur și simplu am lăsat să treacă săptămânile, fără să reacționez. A șaptea, a opta. Totul s-a întâmplat foarte repede. Grégory încă mă obseda. Parcă-mi pierduserăm mințile. Eram convinsă că pot să-l fac să-și schimbe părerea, să-l recuperez. Și mă scufundam de tot. Deja nu mai aveam un domiciliu, dormeam pe unde apucam, dădeam pe la părinții mei mai rar de odată pe săptămână. Când sarcina a devenit prea vizibilă, nu m-am mai întors deloc acasă.Mă mulțumeam să le telefonez.
   - Ați născut la spital?

   - Da. La Montbeliard, la serviciul patologic. Abia dacă eram majoră. Nu arătam prea grozav. Nici bebelușa nu era prea mare.Un pic peste două kile. Am născut la 27 august 1980. O fetiță.M-am externat din spital după o săptămână, cu niște hârtii de stare civilă pe care nu le completaserăm și pe care le-am aruncat într-un coș de gunoi.
   - Atât de simplu?
   - Știți, domnule Grand-Duc, într-o săptămână de internare am dat peste mai multe zeci de infirmiere și peste aproape tot atâția medici. Pesemne că mai există în spital, într-un dosar, urme ale nașterii copilului meu, dovada că există. Dar cine ar fi verificat dacă acel copil era încă alături de mine, că îl cresc? Niciun membru al familiei mele n-a știut niciodată nimic despre copil.
   - Ce nume i-ați dat fetiței?
   - N-a avut niciodată un nume al ei. Straniu, nu? La spital am declarat că nu aleseserăm încă prenumele și că îl așteptam pe tată. M-am externat cu copilul.Căderea mea a fost vertiginoasă, în câteva săptămâni. Am tăiat toate legăturile pe care le mai aveam cu prietenii din copilărie, cu familia. Era vară.
   Dormeam pe stradă, cu copilul atârnat la sân cât era ziua de lungă. Eram epuizată.Frecventam o faună care nu mă judeca. Bețivani, drogați. Nu mai reușeam să iau nicio decizie. Să mă întorc acasă, să plâng, să cad în brațele părinților. Ei lucrau amândoi la Alsthom, pe linia de asamblare a trenurilor de mare viteză, la Belfort. Să mă întorc la Gregory cu copilul și să-l conving. Fetița mea avea deja niște ochi albaștri incredibili, un pic ca ai mei, dar mai ales ochii tatălui ei, ochi magnifici, deschiși la culoare, de câine-lup. Să mă las să mor, acolo, pe trotuar...
   - Cum ați luat decizia de a pleca?

   - Nu aveam de ales, o copilă de străzile din Montbeliard, cu un bebeluș după ea, nu poate trece neobservată la nesfârșit. După câteva săptămâni, am ajuns în atenția serviciilor sociale. Degeaba eram majoră, înțelegeam cum se va termina. Serviciile mi-ar fi dat copilul în plasament și m-ar fi dus acasă, la Belfort. Fără să-mi ceară părerea. Trebuie să vă mărturisesc, domnule Grand-Duc, că nu făceam pe-atunci doar lucruri legale. Am făcut trafic de droguri. Am furat. Mi-am vândut trupul, de asemenea, de mai multe ori. Înțelegeți, cred, că pentru a supraviețui trebuia să plec din Montbeliard.
   - Acolo l-ați întâlnit pe Georges Pelletier?

   - Da. Un amărăștean. Un om al străzii, ca mine, care avea nevoie să se pună la adăpost. De polițai, servicii sociale, de familie, de toată lumea care îl căuta, ca mine. Îi plăcea de mine, mă găsea drăguță, în pofida tuturor celor întâmplate. Cred că se vedea deja peștele meu, nenorocitul. Nu l-am lăsat niciodată să mă atingă.Dar, iată, aveam interese comune. S-o ștergem împreună. Munții Jura, Mont Terrible mi-au părut alegerea evidentă. Foarte aproape de Montbeliard și nimeni nu ne-ar fi căutat acolo. Era prima săptămână din decembrie, vremea nu se stricase încă, eram obișnuiți să dormim afară. Și, mai ales, aveam să-l pot regăsi pe Gregory.Să-l reîntâlnesc. M-ar fi recunoscut, ar fi recunoscut copilul. Ochii lui.
Nu putea nega că era tatăl. Știu că pare o nebunie, domnule Grand-Duc, dar îmi pierduserăm mințile. Gregory Morez era singurul meu colac de salvare. Tot mai credeam asta.
   - Ați dat până la urmă de el?

   - Ne oploșiserăm într-o colibă pe care o găsiserăm, aproape de vârful Mont Terrible. Nu era cald, dar aprindeam focul, aveam un acoperiș, eram ceva mai bine decât în stradă, la urma urmei.Vă răspund, domnule Grand-Duc, ajung și acolo. Da, am dat peste Gregory Morez. Aproape zilnic. Mont Terrible nu e prea înalt, iar pădurea nu e prea mare. Am dat peste el, îmi duceam copilul în brațe. Nici nu m-a recunoscut, domnule Grand-Duc! Nici măcar nu s-a uitat la mine. În câteva luni, trecuserăm de la stadiul de tânără mai degrabă excitantă la cel de rebut. Mă îngrășaserăm. Sânii mei nu mai erau decât niște hălci de carne fleșcăită care atârnau. Ochii mei își pierduseră strălucirea. Ajunseserăm de nerecunoscut.
   - Și nici nu i-ați vorbit?

   - Nu înțelegeți, domnule Grand-Duc. Eram umilită. Atât de umilită. Nici măcar nu mă recunoscuse. Așa de urâtă ajunseserăm? Cunoscuse alte femei, între timp? Am înțeles, domnule Grand-Duc, că niciodată nu m-ar mai atinge. Că niciodată nu m-ar mai dori.Cum să-mi închipui atunci că mi-ar fi vrut copilul?... Ultima mea nădejde se stinsese pe coastele Muntelui Terrible. Nu mai aveam nimic. Copilul meu era ca o ghiulea de ocnaș, o excrescență a mea, și ne scufundam împreună. Să nu credeți că nu-mi iubeam fetița, domnule Grand-Duc, că îmi pierise orice instinct matern.O, nicidecum! Dimpotrivă. Dar nu mai aveam ce să-i ofer. Nu tu tată. Nici măcar lapte. Nici măcar un nume. Vă dați seama?Atunci a început brusc să ningă pe munte. Era în dimineața zilei de 22 decembrie. M-am încălzit cum am putut în jurul focului, în colibă, toată ziua. Trebuia să mă ocup de tot. Pelletier era pe cocaină trei sferturi din timp, ar fi degerat pe loc dacă n-aș fi fost acolo. Eram nevoită să-l trimit afară după vreascuri. 

   - Și a venit noaptea...

   - Da. Viscolul se întețise. Pelletier era terminat. Cred că nici măcar n-a auzit șocul. Coliba a vibrat ca de la un cutremur, ca și când venise sfârșitul lumii. Din colibă se vedeau arborii arzând, la un kilometru. Arzând sub zăpadă. Eram fascinată. Mi-am înfășat copilul într-o cuvertură și am ieșit. Nu era frig, dimpotrivă, din cauza rugului imens era o căldură care îți înțepa pielea...
   - Nu va fost frică?

   - Nu. Nicio clipă. Era o scenă stranie, ireală. Zăpada și focul.Și-apoi avionul picat în inima muntelui, răsucit, din oțel care se topea în flăcări, în fața mea, ca un cauciuc oarecare. Știam că sunt primul martor al catastrofei, dar nu mă gândeam că va dura atât demult până când vor sosi ajutoarele.
   - Atunci l-ați văzut?

   - Bebelușul, vreți să spuneți, domnule Grand-Duc? Da, atunci.

   - Era... era...

   - Da. Murise deja. Tumefiat. Mort la impact. De minute bune deja. Niciun bebeluș n-ar fi putut supraviețui singur, acolo sus, în iad. Nu știu cum toată lumea a putut crede în povestea asta...Bebelușul murise, domnule Grand-Duc. Și m-am gândit de îndată că era nedrept.
   - Cum așa?

   - Crud, dacă preferați. O întreagă familie avea să jelească bebelușul acela mort. Era o fetiță, purta rochiță. O întreagă familie avea să țină doliu. O viață distrusă. Iar eu eram incapabilă să-i ofer un viitor propriei fiice. Ea trăia, urma să trăiască, fără familie, neavând pe nimeni, doar pe mine, iar eu contam atât de puțin, înțelegeți ce vreau să spun prin „crud”? Prin „injust”?
   - Înțeleg...

   - Da. N-a fost prea greu. Sugarul mort în zăpadă avea cam aceeași vârstă cu fata mea. Am acționat fără să mă gândesc. Cum să vă explic? Pentru prima oară aveam impresia că sunt cu adevărat bună la ceva. Că fac un fel de act de bravură. Că salvez o viață, iată ce mă gândeam. Salvez o viață, salvez o familie, îmi salvez și fetița, în același timp. Cam ce simt, probabil, medicii, pompierii.Tocmai sentimentul care m-a surprins atât demult în noaptea de atunci m-a făcut să-mi doresc să devin infirmieră, sau ceva de genul, după aceea, după toate astea. Să salvez vieți.
   - Ați dezbrăcat cadavrul bebelușei moarte în zăpadă?

   - Pentru a o salva, domnule Grand-Duc. Pentru a o salva! V-am spus, n-ați înțeles? Îmi dăruiam copilul fără niciun viitor unei familii iubitoare, probabil bogată, care niciodată n-avea să-mi cunoască sacrificiul, care avea să plângă de bucurie în fața minunii, nebănuind niciodată nimic. Era ceva aproape sacru...
   - Dar nu așa ceva s-a întâmplat. Absolut deloc...

   - Cum aș fi putut ghici, domnule Grand-Duc? Cum aș fi putut ghici că erau doi nou-născuți în avion? Ambii morți, ca toți ceilalți pasageri. Cum mi-aș fi putut închipui consecințele? Am crezut că acționez ca o sfântă în seara aceea, domnule Grand-Duc.Da, ca o sfântă. Am urmărit apoi, în ziare, toată desfășurarea cazului. Cele două familii care se sfâșiau. Judecata. Ce puteam spune? Ce puteam face? Decât să tac? Totul ar fi trebuit să fie mult mai simplu... Am așteptat aproape o oră să vină ajutoarele, ținându-mi bebelușul în brațe, îmbrăcat în noile haine. Când i-am auzit în depărtare pe primii pompieri apropiindu-se, lanternele, strigătele, mi-am lăsat copila în zăpadă, destul de departe de avion ca să fie încălzită de flăcări, fără să ardă. Am sărutat-o pentru ultima oară. În câteva ore, avea să i se dea o nouă familie. Am fugit în noaptea caldă cu trupușorul bebelușei moarte la prăbușire, înfășat în cuvertura mea.
   - Dumneata l-ai îngropat alături de colibă?

   - Ce altceva puteam să fac? Aveți vreo altă idee? Pelletier încă dormea, sub efectul cocainei. Am scurmat pământul ca o nebună, cu mâinile, în zăpadă. Eram leoarcă. Aveam mâinile însângerate. Am scobit. Îndelung. Pelletier a sosit în spatele meu când aproape terminaserăm. Cadavrul bebelușei odihnea deja în mormânt. Inventam rugăciuni înainte de a-l acoperi cu pământ, nu știam niciuna,
   Pelletier parcă-și pierduse mințile, credea că era fiică-mea, că o omorâserăm...

   - A înțeles când a văzut brățărica la încheietura copilei?

   - Da. În zorul meu nebun, n-am fost nicio clipă atentă la mica bijuterie. O brățărică gravată. Lyse-Rose. Pelletier a bunghit-o din prima. Și că era din aur, de asemenea. Târgul a fost simplu.Eu îi lăsam bijuteria, iar el își ținea gura. A smuls brățărica de la încheietura copilei. Și dus a fost. Nici că l-am mai văzut de-atunci. Eu am mai rămas puțin. Am împins pământul muiat de zăpadă în mormânt. Pe dibuite, apucam pietre, pietricele, le îngrămădeam. Degetele mele înghețate aproape că nu se mai puteau îndoi. Mi-a luat o veșnicie să construiesc o cruce din două bucăți de lemn.Am dormit restul nopții în cocioabă, aproape de cenușă. În sfârșit, nu, nu cred c-am pus geană pe geană în noaptea aia. Și nici în nopțile următoare.
   - V-ați întors la mormânt, în anii următori?

   - Da... Asta ați înțeles. Încetul cu încetul, viața și-a reluat cursul. Părinții mă căutau, publicând în ziare acele faimoase anunțuri de persoane dispărute. M-am întors în cele din urmă la Belfort.Mi-am reluat studiile. Am devenit infirmieră, cum v-am spus.L-am întâlnit pe Laurent acum șase ani. Laurent Luisans. Este brancardier la spital. Părinții mei erau în vârstă, tata a murit acum cinci ani, iar mama anul trecut. Cu Laurent nu m-am căsătorit, dar am ținut totuși să-i folosesc numele. Laurent nu știe nimic despre trecutul meu. Nimeni nu știe, de altfel. Laurent și-ar dori un copil. Nu e prea târziu pentru mine. N-am decât treizeci și șase de ani. Nu știu. E complicat pentru mine, înțelegeți.
   - Înțeleg, Melanie. Nu mi-ai răspuns, în privința mormântului.
   - Ajung și acolo, domnule Grand-Duc. Da, m-am întors acolo în fiecare an. În fiecare 27 august, aniversarea nașterii copilului meu. Ca și când mi-aș fi îngropat propriul copil pe Mont Terrible, domnule Grand-Duc. Înțelegeți? Copilul meu, nu unul străin. Nu pe acea Lyse-Rose. Mă întorceam să întrețin mormântul, să pun flori la cruce. Într-un an, acum o veșnicie, era prin 1987, mi-am dat seama că printre pietre scormonise cineva, că le deplasase.Cine? Știam că nu se încheiase cazul Vitral-Carville, că nu se va încheia niciodată, de altfel, că n-avea cum să se încheie.
   - Decât dacă cineva ar fi exhumat cadavrul sugarului îngropat într-o cuvertură, alături de colibă. Un detectiv tenace, de exemplu.
   - De exemplu. Am început să mă tem. Că prin dezgroparea cadavrului mi s-ar fi dezgropat trecutul. Am golit mormântul. Am curățat și ultima dovadă.
   - Ați săpat un alt mormânt, în altă parte? Mai discret?
   - Asta nu vă privește, domnule Grand-Duc. Mă privește doar pe mine. Ce veți face, acum?
   - Nu știu. Ne putem întâlni?
   - Cred că nu prea am de ales. Sunt la mâna dumneavoastră, cum se spune. Cu cât mai devreme, cu-atât mai bine. Laurent își începe tura mâine dimineață, la ora cinci. Eu sunt în tura de noapte. Nu e simplă, vedeți, viața cadrelor medicale. Termin la ora opt la Montbeliard. Atunci plec spre casă. Să spunem la ora nouă la mine, mâine dimineață? Ați știut să-mi dați de urmă, după toți acești ani, presupun că veți ști să găsiți drumul... Sper că veți fi discret, domnule Grand-Duc. Mi-am schimbat viața.Am reușit, nu mi-a fost ușor să uit. N-am vrut să fac rău, în seara aceea, pe Mont Terrible. Dimpotrivă. Nu puteam să prevăd...
   - Ce anume? 

   - ...

   - Ce anume, Melanie?
   - ...să prevăd că fiica mea îmi va semăna atât demult, când va avea optsprezece ani...
   Era ora nouă și ceva. Negura ușoară ce plutea peste coastele Munților Jura începea să se risipească în fuioare, către piscuri. Marc reperă primul mașinuța albă, cu câteva curbe mai jos, cu mult înainte de Dannemarie. Un Fiat Panda. Se apropie încet, trecu prin fața lor, apoi parcă vreo câțiva metri mai sus, chiar în fața cabanei cu obloane azurii. Lui Marc îi atrase atenția caduceul de infirmieră lipit pe lunetă.
   Șoferița, căreia nu-i distingea decât părul blond, rămase clipe bune neclintită la volan. În sfârșit, farurile mașinii se stinseră.
   Portiera se deschise, dezvăluind surâsul obosit al unui straniu chip familiar.

62

         20 mai 1999,
    maternitatea des Aubepines, Dieppe
   Tom dormea cu pumnișorii strânși în pătuțul lui din plastic transparent.
   Trupușorul i se ridica ușor. Nu i se distingea decât fățuca, obrajii bucălați și părul blond, uimitor de lung pentru un bebeluș de patru zile.
   Marc o ținea pe Lylie de mână. Era obosită. Ochii i se închideau fără să vrea. Se bucura de liniște. Singură, în sfârșit, cu Marc și cu Tom. Sorbea liniștea ca pe un aer proaspăt, rarefiat, înainte ca o nouă infirmieră să intre valvârtej.
   Nicole tocmai părăsise încăperea. Lylie îi dăduse cu delicatețe de înțeles că avea nevoie de odihnă. Nicole ar fi rămas zi și noapte să-l vegheze pe micuțul Tom. Întâi îl vizitase pe Pierre, la cimitirul Janval, dar apoi își regăsise vigoarea de la douăzeci de ani pentru a trece din magazin în magazin, să vestească nașterea.
   Un strănepot! Mai că nu distribuia pliante... Marc aștepta cu neliniște momentul în care tot orașul Dieppe, de la primar la președintele portului de comerț, avea să debarce, cu flori în mână.
   Capul lui Lylie se sprijinea pe umărul lui Marc, așezat pe marginea patului.
   Tatăl nu mai îndrăznea să se miște. Cu vârful degetelor, prinse cartonașul trimis de Melanie Belvoir, sosit odată cu un buchet enorm de trandafiri. De trei ori mai mare decât cel pe care îl cumpărase Marc.
   Noroc micului Tom. Lylie, n-am știut să-ți fiu mamă. Încă îmi cer iertare. Poate mă vei accepta ca bunică? Voi încerca să recuperez cum voi putea mai bine timpul pierdut, tot ce am irosit prin tăcerea mea. Nu e prea târziu, cred, dacă ai vrea.

   Măcar pentru Tom. Cine n-a visat să aibă o bunică de treizeci și șase de ani?
   Ai grijă de Marc.

   Melanie
   Lylie, până în prezent, refuzase să-și întâlnească mama. Melanie nu insistase.
   Lylie nu avusese curajul. Avea nevoie de mai mult timp. Tom era acum acolo, el va fi legătura dintre generații. Lylie nu apucase să se odihnească trei minute când o infirmieră pătrunse în încăpere.
   Niciodată liniștiți, se gândi Marc.
   Era pentru o cauză bună! Infirmiera aducea cu sine cu chiu, cu vai un imens cadou.
   - Tocmai ce l-a livrat un curier, preciză infirmiera. Din fericire, nu ne vin la fel de mari în fiecare zi. Scrisoarea pentru tătic, pachetul pentru mămică.

   Infirmiera ieși. Lylie făcuse ochii mari văzând mărimea pachetului. Un metru pe doi!
   - Ei bine, deschide-l, spuse Marc.

   - Parcă-i cadoul Ștrumfului farsor, comentă Lylie. Ești sigur că nu va exploda?
   - Depinde de cine l-a trimis...
   În timp ce Marc deschidea pliculețul alb, Lylie se lupta cu pachetul, rupând bucățile de hârtie colorată care ambalau cartonul.
   Marc recunoscu imediat scrisul mic, aproape ilizibil.
   Malvina.
   Un sentiment de plenitudine îl inundă.

   - Cine este? întrebă Lylie, încă înfruntând ambalajul pachetului.

   - O prietenă, răspunse Marc cu blândețe. O prietenă foarte dragă.

   - Aha?
   Lylie câștigase lupta cu hârtia colorată. Rupse cartonul cu degetele. Un ditamai ursul din pluș, maro cu galben, țâșni din cutie.Lylie scoase un țipăt de bucurie:
   - Doamne! Cât e de frumos!
   Marc descifră pe cartonaș mâzgăliturile Malvinei.
   Pentru micul ticălos.
   Are tot interesul să caște bine ochii.
   Nu-și putu stăpâni un surâs. Îi strânse cu putere mâna luiLylie, apoi se întoarse către jucăria de pluș.
   - Salut, bătrâne. De-atâta amar de vreme așteptai momentul, nu? S-o întâlnești pe Lylie a noastră!
   Tânăra mămică, mirată, făcu ochii mari.

   - Lylie, ți-l prezint pe Banjo.

 

                                                SFÂRȘIT