Predestinați, Josephine Angelini

                                          1-9

                           

                                CAPITOLUL 1 

          - Dar dacă mi-ai cumpăra o mașină acum, ar deveni a ta când plec la facultate peste doi ani. Încă aproape ca nouă, zise Helen pe un ton optimist.
   Din păcate, tatăl ei nu era aşa de uşor de păcălit.
   - Lennie, doar pentru că statul Massachusetts e de părere că e în regulă să conduci la şaişpe ani... începu Jerry.
   - Şaişpe ani jumate, îi aminti Helen.
   - ... Nu înseamnă că trebuie să fiu şi eu de acord, încheie cu un zâmbet mândru.
   Jerry câştiga, dar Helen nu pierduse încă.
   - Ştii, Purcica nu mai are aşa mult, poate încă vreun an sau doi, începu Helen, referindu-se la Jeep Wranglerul de-a dreptul antic pe care îl conducea tatăl ei, despre care Helen bănuia că ar fi fost parcat în faţa castelului unde s-a semnat Magna Carta. Şi gândeşte-te un pic la câţi bani de benzină am economisi dacă ne-am lua un hibrid sau poate chiar o maşină electrică. Ăsta-i viitorul, tată!
   - Îhm, Jerry zise asta şi nimic mai mult.
   Acum Helen chiar că pierduse.
   Helen Hamilton oftă uşor în sinea ei şi se uită dincolo de grilajul feribotului care o aducea înapoi în Nantucket, imaginându-şi încă un an de mers cu bicicleta la şcoală în mijlocul lui noiembrie. O trecu un fior gândindu-se la chinul care avea să vină şi încercă să îi ignore pe turiştii veniţi acolo de Ziua Muncii.
   Erau cu toţii atât de hotărâţi să guste cât mai mult pitoresc înainte de sfârşitul verii, încât se simţeau obligaţi să binecuvânteze cu câte un „ooh“ şi un „aah“ fiecare minunăţie a oceanului Atlantic, lucruri care însă nu o încălzeau cu nimic pe Helen. Din punctul ei de vedere, copilăritul pe o insuliţă era chiar o bătaie de cap, aşa că abia aştepta să se ducă la o facultate de pe continent, în afara zonei Massachussets, şi, pe cât posibil, oriunde, dar nu pe Coasta de Est.
   Nu că Helen nu s-ar fi simţit bine acasă. Dimpotrivă, ea şi tatăl ei se înţelegeau de minune. Mama ei îi părăsise pe amândoi când Helen era încă în faşă, dar Jerry învăţase repede cum să îi ofere fiicei sale exact atâta atenţie de câtă avea nevoie.
   Helen devenea agitată când simţea că îi este invadată intimitatea, aşa că el ştia când să nu insiste, dar era mereu acolo când ea avea nevoie de el. Helen ştia că nu ar putea găsi un coleg de cameră mai bun la facultate şi, undeva înăuntrul ei, în ciuda câtorva resentimente legate de maşină, ştia că nu şi-ar putea dori vreodată un tată mai bun.
   Nu traiul de acasă era motivul pentru care Helen voia să părăsească Nantucket, ci mai degrabă ideea de a fi izolată pe o bucăţică penibilă de nisip înconjurată din toate părţile de cele mai tumultuoase ape din lume. Helen se simţea ca într-o capcană, iar faptul că nu ştia deloc să înoate nu o ajuta. Ce-i drept, se putea menţine la suprafaţă preţ de câteva minute, dar asta nu era sub nicio formă punctul ei forte. La un moment dat, oricum, începea să se ducă la fund ca o piatră, indiferent cât de salină se presupunea a fi apa oceanului sau oricât de mult ar fi dat din mâini. Nu că ar mai fi intrat în apă de atunci - încă o speria mult prea tare.

        Când Helen era mică, aproape că se înecase.
   Stătuse într-un loc unde apa îi venea doar până la genunchi, când vicleanul curent de Nantucket o furase şi o împinse la fund, făcând-o să se rostogolească într-un soi de ameţeală plumburie, până în punctul în care nu mai putu simţi forţa gravitaţională, până când nu-şi mai putu da seama în care direcţie era pământul şi în care era cerul.
   Curentul reuşise să o poarte la vreun kilometru distanţă de mal, înainte să fie salvată de un cuplu în luna de miere aflat pe barca lor cu vele.
   De fapt, câinele lor din rasa Newfoundland, Doamna Garret, o salvase pe Helen. Proprietarii ei au crezut că văzuse un rechin când începuse să o ia razna pe punte, aşa că, în momentul în care Doamna Garret a sărit brusc şi s-a întors la suprafaţă cu un om, au fost mult mai fericiţi.
   Helen s-a ales cu ţipete din partea tatălui ei, iar câinele cu o medalie din partea Gărzii de coastă.
   De atunci înainte, Helen îndrăgise bulgării aceia imenşi de blană şi salivă şi credea în secret că oceanul Atlantic încerca să o omoare. În mod chibzuit, fărâma aceea de paranoia a rămas o taină ştiută numai de ea.

      - Hei, Lennie! Ce-ţi mai face iritaţia? ţipă Claire, singura ei intenţie fiind să-şi stânjenească prietena din copilărie, cam de când se născuseră, în timp ce-şi făcea loc cu abilitate printre turiştii zăpăciţi din faţa ei.
   Sărmanii oameni săreau la o parte din drumul lui Claire de parcă ar fi fost un fundaş de fotbal american, nu un spiriduş de fată cocoţată graţios pe sandale cu platformă.
   Se strecură cu uşurinţă prin învălmăşeala pe care o crease şi se opri în locşorul recent eliberat de lângă Helen, în apropierea balustradei.
   - Giggles (Chicotici)! Văd că şi tu ţi-ai făcut nişte cumpărături pentru şcoală, spuse Jerry în timp ce o îmbrățișă pe Claire cu un singur braţ, încercând să îi ocolească pungile pline.
   Claire Aoki, poreclită Giggles, era o figură. Oricine se uita la silueta ei de aproape 1,60 de metri şi la trăsăturile delicate de asiatică şi nu era în stare să îşi dea seama că este arţăgoasă din născare, era în pericol de a suferi considerabil în faţa unui adversar cu mult subestimat. „Giggles“ era povara ei personală. O avea de când se ştia şi toată lumea care auzise de ea o folosea în locul numelui de botez.
   Şi familia, şi prietenii ei erau îndreptăţiţi să facă asta, pentru că era practic imposibil să rezişti tentaţiei de a-i spune Giggles. Claire avea, fără urmă de îndoială, cel mai frumos râs din lume. Sănătos şi sincer, niciodată forţat sau strident, era genul acela de râs care aducea un zâmbet pe buzele oricui îl auzea, şi nu doar pe buze, ci şi în suflet.
   Atât de grozav era râsul ei.
   - Bineînţeles, părinte al celei mai bune prietene ale mele, răspunse Claire îmbrăţişându-l pe Jerry cu sinceră duioşie, ignorând faptul că folosise porecla enervantă. Mi-aţi permite să vorbesc un pic cu progenitura dumneavoastră? Îmi cer iertare pentru lipsa de bun-simţ, însă are legătură cu ceva top secret, chestii pentru care îţi trebuie autorizaţie oficială. V-aş zice despre ce este vorba... începu ea.
   - Dar apoi ar trebui să mă omori, încheie Jerry cu înţelepciune, îndreptându-se amabil spre chioşc să-şi ia un suc cât mai dulce în vreme ce fiica sa, responsabilă cu alimentaţia sănătoasă, nu era atentă.
   - Ce ascunzi în traistă, tati? întrebă Claire şterpelind prada din braţele lui Helen şi începând să scotocească. Blugi, cardigan, tricou, lenjer... vaaai! Tu îţi cumperi lenjerie intimă cu tatăl tău! Ce scârbos!
   - Nu e ca şi când aş avea de ales! se plânse Helen în timp ce îşi înşfacă sacoşa. Aveam nevoie de sutiene noi! Şi, oricum, tata se ascunde prin librărie când eu probez toate cele. Dar, crede-mă, până şi ideea că se află pe aceeaşi stradă cu mine în timp ce îmi cumpăr lenjerie este tortură pură, încheie cu un zâmbet ruşinat.
   - Nu poate fi chiar atât de rău. Nu e ca şi când ai încerca vreodată să-ţi iei şi tu ceva sexy. Doamne, Lennie, crezi c-ai putea să semeni mai mult cu bunică-mea?
   Claire ţinea în mâini o pereche de chiloţi albi, din bumbac. Helen înhăţă chiloţeii de mamaie şi îi împinse la fundul sacoşei, în vreme ce Claire râdea din toată inima.
   - Ştiu, sunt o tocilară aşa de mare, încât a devenit contagios, replică Helen, tachinările lui Claire fiind iertate cât ai zice peşte, ca de obicei. Nu ţi-e frică să nu iei de la mine vreun caz fatal de fraierism?
   - Nu. Sunt aşa de super, c-am dezvoltat imunitate. Oricum, tocilarii sunt minunaţi. Sunteţi cu toţii atât de delicios de uşor de corupt! Şi îmi place de mor să văd cum te înroşeşti când vine vorba despre lenjerie.
   Claire se văzu nevoită să-şi schimbe poziţia, hazul lor fiind întrerupt de câţiva doritori de poze. Folosindu-se de inerţia feribotului, îi înghionti pe turiştii din drum printr-una dintre mişcările ei de echilibristică ninja. Împiedicându-se, se dădură toţi la o parte, râzând şi glumind despre „marea agitată“, fără măcar a avea habar că Giggles i-ar fi atins.
   Helen se jucă un pic cu inimioara de la lănţişorul pe care îl purta întotdeauna la gât şi profită de ocazie ca să se lase un pic în jos pe lângă balustradă, pentru a se apropia cumva de statura mică a prietenei ei.
   Din nefericire pentru Helen cea dureros de ruşinoasă, avea 1,80 de metri, o înălţime bătătoare la ochi, şi era încă în creştere. Se rugase la Isus, Buddha, Mohammed şi Vishnu să se oprească din crescut, dar noaptea tot simţea durerile specifice creşterii şi muşchii încordându-se. Se gândea că, dacă depăşea 1,85 de metri, măcar ar fi fost destul de înaltă cât să treacă peste balustrada de siguranţă şi să se arunce din vârful farului din Sconset.
   Colac peste pupăză, avea picioarele până-n gât. Vânzătorii îi spuneau întruna cât de norocoasă este, dar nici ei nu erau în stare să îi găsească nişte pantaloni care să îi vină. Helen se resemnase şi înţelesese că, dacă voia să cumpere o pereche de pantaloni la un preţ rezonabil şi care să fie suficient de lungi, trebuiau să fie cu câteva mărimi mai mari, dar, dacă dorea să aibă nişte blugi care să nu îi pice de pe şolduri, trebuia să suporte o adiere enervantă pe la glezne.
   Helen era sigură că vânzătoarelor care „crăpau de invidie“ nu li se făcea frig la glezne sau nici nu le ieşea fundul din pantaloni.
   - Spatele drept! se răsti Claire automat imediat ce se întoarse şi o văzu pe Helen stând cocoşată, iar Helen făcu întocmai.
   Claire nu suporta să te vadă stând cocoşat. Nu abordaseră niciodată subiectul ăsta, dar Helen era destul de sigură că avea legătură cu mama japoneză exagerat de conformistă a lui Claire şi cu şi mai conformista ei bunică purtătoare de kimono.
   - Bine, să trecem la subiectul principal, anunţă Claire. Ştii complexul ăla imens de vreo ţâşpe milioane de dolari pe care îl avea tipul ăla de la New England Patriots?
   - Cel din Sconset? Sigur. Ce-i cu el? întrebă Helen închipuindu-şi cât de mare trebuia să fie plaja privată de acolo şi fiind fericită că tatăl ei nu câştiga suficient de mult cât să cumpere o casă mai aproape de plajă.
   - În sfârşit, a fost vândut unei familii mari, zise Claire. Sau două. Nu ştiu exact cum stă treaba, dar cred că sunt doi taţi şi că sunt fraţi. Amândoi au copii, aşa că jumătate din ei ar fi veri?
   Claire se încruntă şi flutură din mână în semn că subiectul ăsta nu-şi mai avea rostul, după care continuă:
   - Mă rog. Ideea este că oricine s-ar fi mutat acolo are o groază de copii şi au toţi cam aceeaşi vârstă. Sunt doi băieţi care vor fi în aceeaşi clasă ca noi.
   - Aha, replică Helen cu o voce lipsită de expresie. Şi lasă-mă să ghicesc. Ai aruncat un ochi în cărţile tale de tarot şi ai văzut că ambii băieţi se vor îndrăgosti nebuneşte de tine şi că se vor lupta, tragic, până la moarte.
   Claire o lovi pe Helen în fluierul piciorului.
   - Nu, fraiero. Este câte unul pentru fiecare din noi.
   Helen se frecă la picior, prefăcându-se că duruse. Chiar dacă micuţa Claire ar fi lovit-o cu toată puterea, nu ar fi fost de ajuns cât să-i lase o vânătaie, dar Helen intră în joc, oricum.
   - Unul pentru fiecare? Ce lipsă de dramatism necaracteristică ţie, observă Helen cu ironie.
   Claire îşi dădu ochii peste cap şi îşi pregăti zâmbetul atotcunoscător pentru tachinatul care avea să urmeze.
   - Nu, e prea directă treaba. Nu ţine. Dar ce zici de asta, o tachină Helen, ne îndrăgostim amândouă de acelaşi tip sau de cel care nu merită - de cel care nu ne iubeşte - şi atunci tu şi cu mine ne vom lupta până la moarte.
   - Ce tot îndrugi acolo? întrebă Claire cu un aer nevinovat, inspectându-şi unghiile.
   - Doamne, Claire, eşti aşa de previzibilă, spuse Helen râzând. În fiecare an, scoţi de la naftalină cărţile alea de tarot pe care ţi le-ai cumpărat în excursia la Salem şi mereu prezici că o să se întâmple ceva uimitor. Dar, în fiecare an, singurul lucru care reuşeşte să mă uimească este că nu ai intrat în comă de plictiseală până să înceapă vacanţa de iarnă.
   - De ce te împotriveşti atât de tare chestiei ăsteia? protestă Claire. Ştii că, până la urmă, ni se va întâmpla ceva spectaculos. Noi două suntem prea mirobolante ca să fim obişnuite.
   Pronunţă ultimul cuvânt de parcă ar fi fost un melc târându-se din gura ei.
   Helen dădu din umeri.
   - Eu mă mulţumesc să fiu un om obişnuit. De fapt, cred că mi s-ar părea chiar tragic dacă ţi s-ar adeveri vreo prezicere.
   Claire îşi înclină capul într-o parte şi îşi aţinti privirea spre Helen, care simţi nevoia să îşi scoată părul de după urechi, ca să îşi poată acoperi faţa. Nu-i plăcea deloc să fie privită. În cele din urmă, Claire îşi dădu ochii peste cap şi încetă să o mai chinuie pe prietena ei continuând conversaţia.
   - Ştiu că aşa ţi s-ar părea. Dar, pur şi simplu, nu cred că o să-ţi reuşească să fii doar un om obişnuit, spuse ea gânditoare.
   Helen surâse şi schimbă subiectul. Vorbiră despre orar, pista de alergări şi dacă ar trebui să îşi lase breton sau nu. Helen simţea că i-ar prinde bine o schimbare, dar Claire era de neclintit când venea vorba ca vreun foarfece să atingă părul lung şi blond al lui Helen.
   Când ajunseră la mal şi coborâră, Claire făcu cu mâna în semn de „La revedere!“ şi promise să o viziteze pe Helen la muncă, a doua zi, dar, din moment ce era ultima zi de vară, perspectiva părea îndoielnică.

      Helen lucra câteva zile pe săptămână pentru tatăl ei, care era coproprietar al magazinului universal de pe insulă.
   Deşi oamenii care îşi făceau cumpărăturile acolo nu puteau să zică sigur ce anume era News Store sau ce vindea, cu toţii ştiau de ce îl vizitau. Pe lângă ziarul de dimineaţă şi cana proaspătă de cafea, News Store mai avea tot soiul de caramele şi bomboanele în borcane de cristal adevărat şi sforicele de lemn-dulce care se vindeau la metru.
   Acolo găseai mereu flori proaspete şi felicitări făcute manual, cadouri amuzante şi trucuri de magie, decoraţiuni de sezon pentru turişti şi alimente esenţiale a se afla în frigider, cum ar fi lapte şi ouă pentru localnici.
   Era genul de prăvălie care avea exact ce îţi trebuia, fie că se întâmplase să rămâi fără tocmai când nu trebuia, fie ai uitat că era pe lista de cumpărături şi era cât pe ce să fii mâncat de viu de soţie sau de soţ.
   Cu vreo şase ani în urmă, News Store îşi lărgise orizonturile adăugând raionul Prăjiturile lui Kate în spatele magazinului şi de atunci le mersese brici.
   Kate Rogers era, pur şi simplu, un geniu în ale patiseriei. Putea să facă o plăcintă, un rulou, un fursec sau o brioşă din absolut orice. Până şi cele mai detestate legume, precum varza de Bruxelles şi broccoli, cedau în faţa trucurilor lui Kate şi deveneau umpluturi gustoase de croissant.
   Având abia puţin peste 30 de ani, Kate era creativă, inteligentă şi incredibil de în pas cu moda. Călătorise prin toată lumea, ştia franceză, spaniolă şi un pic de italiană şi experienţa aceasta îi conferise ceea ce Helen numea „încredere în vestimentaţie“. În fiecare zi, Kate născocea cele mai ingenioase ţinute de purtat pe sub şorţ şi în fiecare zi reuşea să le poarte ca nimeni alta.
   De îndată ce Kate şi Jerry deveniseră parteneri, ea reamenajase spatele magazinului News Store, transformându-l într-un refugiu al artiştilor şi scriitorilor insulei, dar, cumva, reuşise să facă asta fără să apară şi nota de snobism.
   Kate avea grijă ca oricine iubea produsele de patiserie şi cafeaua adevărată - de la oameni îmbrăcaţi mereu la costum la poeţi, de la localnici din clasa muncitoare la oameni de afaceri de succes - să se simtă ca acasă stând la tejgheaua ei cu un ziar în faţa lor. Kate avea darul de a face pe oricine să se simtă bine-venit şi, când era întrebată cum de reuşea să facă asta, răspundea că face plăcinte, aşa că ştia tot ce era de ştiut despre confort.
   Când Helen sosi la muncă a doua zi, Kate se străduia să pună în rafturi comanda de faină şi zahăr recent livrată. Nu prea reuşea.
   - Lennie! Ce bine că ai venit mai devreme! Crezi că ai putea să-mi dai o mână de ajutor? făcu Kate un semn către sacii de aproape 20 de kilograme şi zâmbi dulce.
   - Desigur, mă ocup eu. Nu, nu trage aşa de el, o să te doară spatele, o avertiză Helen grăbindu-se să pună capăt efortului inutil al lui Kate.
   Îşi aşeză primul sac pe umeri fără probleme şi se întoarse cu faţa spre Kate.
   - De ce nu s-a ocupat Louis de asta? Nu era de serviciu în dimineaţa asta? întrebă Helen referindu-se la unul dintre muncitorii trecuţi în orar.
   - Cum de reuşeşti să faci asta? Vai, mi-aş dori şi eu să pot fi atât de puternică! zise Kate bosumflându-se un pic, într-un mod cât se poate de adorabil, înainte de a răspunde întrebării lui Helen. Comanda a sosit după ce a plecat Louis. Am încercat să trag de timp până să ajungi tu, dar un client mai că s-a împiedicat, aşa că a trebuit să mă prefac măcar că am de gând să mut chestia asta.
   - Tragic! spuse Helen îndreptându-se alene către spaţiul de lucru al lui Kate, desfăcând sacul şi turnând nişte faină în micul recipient de plastic pe care Kate îl folosea în bucătărie.
   În vreme ce Helen puse restul sacilor la locul lor în cămară, Kate îi pregăti o limonadă spumoasă după o reţetă din Franţa, care lui Helen îi plăcea la nebunie.
   - Nu mă deranjează că eşti anormal de puternică la cât de slabă eşti. Ceea ce chiar mă calcă pe nervi, zise Kate feliind nişte cireşe şi brânză pentru Helen, este că niciodată nu-ţi pierzi răsuflarea. Nici măcar pe căldura asta.
   - Se mai întâmplă să îmi pierd răsuflarea, minţi Helen.
   - Tu oftezi. E cu totul altceva.
   - Pur şi simplu, am plămânii mai mari decât ai tăi, protestă Helen.
   - Dar, din moment ce eşti mai înaltă, nu ai avea nevoie de mai mult oxigen?
   Ciocniră paharele şi luară câte o gură din limonadă. Decizând că e remiză, Kate era ceva mai puţin înaltă şi mai plinuţă decât Helen, dar nu era nici scundă, nici grasă.
   Când o vedea pe Kate, lui Helen îi venea mereu în minte cuvântul savuros, care pentru, ea însemna „cu forme seducătoare“. Nu folosea niciodată cuvântul ăsta însă, ca nu cumva Kate să îl interpreteze greşit.
   - Azi are loc clubul de carte? întrebă Helen după ce se făcu linişte.
   - Îhî. Dar mă îndoiesc că ar vrea cineva să vorbească despre Kundera, zise Kate zâmbind, amestecând uşor cuburile de gheaţă din paharul ei.
   - De ce? Vreo bârfă bună?
   - Foarte bună. Doar ce s-a mutat pe insulă o familie incredibil de numeroasă.
   - Acolo, în Sconset? întrebă Helen.
   Kate încuviinţă, iar Helen îşi dădu ochii peste cap.
   - Oo, clevetelile noastre nu sunt de tine? o tachină Kate stropind-o pe Helen cu apa condensată de pe exteriorul paharului.
   Helen ţipă în glumă, apoi trebui să o lase pe Kate să se ocupe de câţiva clienţi. Imediat ce termină cu ei, reveni, iar conversaţia continuă ca şi când nici nu ar fi lipsit.
   - Nu, pur şi simplu, nu mi se pare aşa de ciudat ca o familie numeroasă să cumpere o casă mare. Mai ales dacă au de gând să-şi petreacă tot anul acolo. Mi se pare mult mai normal decât un cuplu bătrân şi bogat care îşi cumpără o casă de vacanţă atât de mare, încât s-ar rătăci pe drumul spre cutia poştală.
   - Da, ai dreptate, încuviinţă Kate. Dar chiar credeam că vei fi mai interesată de familia Delos. Câţiva dintre ei vor absolvi odată cu tine, spuse ea ridicând din umeri.
   Helen rămase cu gura căscată preţ de câteva secunde, gândindu-se la numele Delos. Însemna ceva pentru ea. Dar cum s-ar putea? Totuşi, numele îi răsună în minte încontinuu, ca atunci când îi era foarte foame şi tot ce auzea era „spaghete“.
   - Lennie? La ce te gândeşti? întrebă Kate, dar fu întreruptă de sosirea timpurie a primilor membri din clubul de carte, deja agitaţi şi pregătiţi să îşi dea cu părerea.
   Ştia Kate ce ştia. Insuportabila uşurătate a fiinţei n-avu nicio şansă în faţa subiectului noilor vecini, mai ales că se zvonea c-ar veni din Spania. Se părea că erau bostonieni care, în urmă cu trei ani, se mutaseră în Spania pentru a fi mai aproape de ceilalţi membri ai familiei, dar acum, deodată, se hotărâseră să se mute înapoi.
   „Deodată“ ăsta reprezenta savoarea discuţiei. Secretara liceului lăsase să se înţeleagă că înscrierile copiilor avuseseră loc atât de târziu, încât au trebuit să apeleze la mită pentru a fi acceptaţi şi cică ar fi făcut tot soiul de înţelegeri speciale ca toată mobila lor să ajungă în Sconset chiar înainte de venirea lor.
   Membrii clubului căzură de acord că familia Delos se cam grăbise să părăsească Spania şi că asta trebuie să fi avut legătură cu vreo ceartă cu verii.
   Îşi tot dădeau cu presupusul încercând a ghici care fusese motivul disputei, dar, în urma discuţiei, Helen putea fi sigură de un lucru: familia Delos era destul de neobişnuită. Din familie făceau parte cei doi taţi, care erau fraţi, sora lor mai mică, o mamă (unul din taţi era văduv) şi cinci copii, toţi sub un singur acoperiş. Se pare că toţi erau incredibil de inteligenţi, frumoşi şi bogaţi. Helen îşi dădea ochii peste cap ori de câte ori auzea fragmente de conversaţie care ridicau în slăvi familia Delos - de fapt, i se părea insuportabil.
   Helen încerca din răsputeri să rămână în spatele casei de marcat şi să ignore şuşotitul entuziasmat, însă îi era imposibil. De fiecare dată când auzea prenumele vreunui membru al familiei Delos, îi distrăgea atenţia de parcă ar fi fost ţipat şi asta o enerva. Abandonă casa de marcat şi încercă să-şi găsească de lucru aranjând rafturile.
   Chiar şi aşa, nu avu cum să nu audă cât de şocaţi erau membrii clubului de carte să afle că micuţa Cassandra, care avea 13 ani, sărise un an de şcoală şi fusese acceptată la liceu. Se zvonea că ar fi deosebit de isteaţă, dar, în mare, cei din clubul de carte erau cu vehemenţă împotriva ideii de a urma cursurile claselor mai mari, probabil pentru că niciunul dintre copiii lor nu reuşise să facă asta.
   „Nu le place să fie separaţi, îşi zise Helen. E mai sigur pentru ei să rămână împreună. Ăsta este adevăratul motiv pentru care Cassandra a fost înscrisă la liceu cu un an mai devreme.“
   Helen nu ştia exact de unde îi venise gândul acela, dar ştia sigur că avea dreptate. Mai ştia şi că trebuia să se distanţeze pe cât putea de zona bârfei şi să se apuce de lucru sau ar fi început să zbiere la prietenii lui Kate. Avea nevoie să îşi ocupe timpul cât mai repede posibil.
   În vreme ce ştergea rafturile de praf şi aranja borcanele cu bombonele, făcu o listă mentală cu toţi copiii familiei Delos. „Hector e cu un an mai mare decât Jason şi Ariadne, care sunt gemeni. Lucas şi Cassandra sunt frate şi soră, verii celorlalţi trei.“
   Schimbă apa florilor şi servi câţiva clienţi. „Hector nu va fi prezent în prima zi de şcoală pentru că încă e în Spania, cu mătuşa lui, Pandora, deşi nimeni nu ştie sigur de ce.“
   Helen îşi puse nişte mănuşi de cauciuc lungi până la umăr, un şorţ mare şi începu să verifice gunoiul de materiale reciclabile care ar fi căzut acolo din greşeală. „Lucas, Jason şi Ariadne vor fi cu toţii în aceeaşi clasă cu mine. Super. Sunt înconjurată.“
   Se duse în bucătăria din spate şi încărcă maşina de spălat veselă. Spălă podelele şi începu să numere banii. „Lucas e un nume atât de idiot! Total aiurea. Deplasat.“
   - Lennie?
   - Ce e, tată? Nu vezi că număr banii? spuse Helen, lovind atât de tare cu palmele în tejghea, încât săriră câteva grămăjoare de monede.
   Jerry îşi ridică mâinile în cel mai împăciuitor mod posibil.
   - Mâine e prima zi de şcoală, îi aminti cât putu de paşnic.
   - Ştiu, îi răspunse Helen cu indiferenţă, încă irascibilă, dar încercă să nu se răzbune pe tatăl ei.
   - E aproape unsprezece, scumpo, zise el exact când Kate veni din spate să vadă ce-i cu zgomotul care se auzise.
   - Eşti încă aici? Îmi pare foarte rău, Jerry, spuse ea simţindu-se vinovată. Doar i-am zis să închidă uşa din faţă şi să plece acasă la nouă.
   Se uitară amândoi la Helen care aranjase fiecare bancnotă şi fiecare monedă în grămăjoare ordonate.
   - Am pierdut noţiunea timpului, răspunse Helen pe un ton neconvingător.
   După ce schimbă cu Jerry o privire îngrijorată, Kate preluă numărătoarea mărunţişului şi îi trimise acasă. Încă uşor ameţită, Helen o sărută pe Kate în semn de rămas-bun şi încercă să îşi dea seama cum trecuseră cele trei ore în plus.
   Jerry aşeză bicicleta lui Helen în spatele Purcelei şi porni motorul fără să-i adreseze vreun cuvânt. Îi mai aruncă lui Helen câte o privire din când în când, dar nu zise nimic până nu parcă pe aleea din faţa
casei.
   - Ai mâncat ceva? întrebă încet, ridicându-şi sprâncenele.
   - Nu şt... da? răspunse ea cu o întrebare.
   Helen nu avea idee când mâncase ultima dată sau ce. Ţinea minte vag cum Kate tăia nişte cireşe.
   - Ai emoţii legate de prima zi de şcoală? Ultimul an de liceu este important.
   - Presupun că da, răspunse absentă.
   Jerry se uită la ea, îşi muşcă buza de jos şi oftă înainte să vorbească:
   - Mă gândeam că poate ar fi bine să stai un pic de vorbă cu doctorul Cunningham despre pastilele alea antifobie. Ştii despre ce vorbesc, pentru cei care nu se simt confortabil în mulţime? Agorafobie, aşa îi spune, izbucni Jerry amintindu-şi. Crezi că asta te-ar putea ajuta?
   Helen zâmbi şi îşi trecu medalionul de-a lungul lănţişorului.
   - Nu cred, tată. Nu mi-e frică de necunoscuţi, sunt doar timidă.
   Era conştientă că minţea. Nu era vorba doar despre timiditate.
   De fiecare dată când atrăgea atenţia, chiar şi din greşeală, burta o durea atât de tare de parcă ar fi avut crampe menstruale - de cel mai rău fel posibil - dar mai degrabă şi-ar fi dat foc la păr decât să îi mărturisească tatălui ei asta.
   - Şi nu te deranjează asta? Ştiu că nu ai cere niciodată, dar ai nevoie de ajutor? Pentru că am senzaţia că treaba asta te ţine pe loc, zise Jerry, fiind cât pe ce să readucă în discuţie unul dintre cele mai vechi motive de ceartă.
   Helen îl opri imediat:
   - Sunt în regulă! Sincer. Nu vreau să vorbesc cu doctorul, nu vreau buline. Vreau doar să intrăm în casă şi să mâncăm, spuse ea repede, ieşind din maşină.
   Tatăl ei o privi cu un mic zâmbet cum îşi luă bicicleta grea şi de modă veche din spatele jeepului şi o aşeză pe pământ. Atinse veselă soneria bicicletei şi îi surâse tatălui ei.
   - Vezi? Îmi merge super.
   - Dacă ai avea idee cât de greu ar fi ce ai făcut adineauri pentru o fată de vârsta ta, ai înţelege ce vreau să spun. Tu nu eşti ca toată lumea, Helen! Încerci să faci să pară că eşti, dar nu-ţi iese. Eşti ca ea, zise el gânditor.
   Pentru a mia oară, Helen îşi blestemă mama, pe care nu şi-o amintea, pentru că îi frânsese inima dragă a tatălui ei. Cum ar putea cineva să părăsească un om atât de cumsecade fără să-şi ia rămas-bun? Fără să lase în urmă o poză măcar.
   - Ai dreptate! Nu sunt obişnuită, sunt specială - ca toată lumea, îşi tachină Helen tatăl vrând să îl facă să se simtă mai bine.
   Îl înghionti cu şoldul în timp ce trecea pe lângă el ca să-şi ducă bicicleta în garaj.
   - Ce avem la cină? Mor de foame şi e rândul tău să fii sclav la bucătărie săptămâna asta.

                                      CAPITOLUL 2

           În ciuda numeroaselor ei încercări de a-şi convinge tatăl să îi cumpere o maşină, Helen tot mai era nevoită să meargă la şcoală cu bicicleta.
   În mod normal, ar fi fost răcoare la opt fără un sfert, poate chiar un pic frig din cauza curenţilor venind dinspre ocean, dar, imediat ce se trezi, Helen simţi aerul cald şi umed ca şi când ar fi fost îmbrăcată într-o haină de blană udă. Îşi dăduse cearceaful jos cu picioarele în toiul nopţii, se strecurase afară din tricou, băuse tot paharul cu apă de pe noptieră, dat tot se trezi extenuată din pricina căldurii.
   Era o vreme atât de atipică insulei, iar Helen nu avea niciun chef să se ridice din pat şi să se ducă la şcoală.
   Pedală încet, încercând să evite a-şi petrece restul zilei mirosind a educaţie fizică. Helen nu transpira mult, însă se trezise atât de buimacă în dimineaţa aceea, încât nu-şi putea aminti dacă se dăduse cu deodorant sau nu.
   Dădu din coate cum dă o găină din aripi încercând să îşi perceapă mirosul, în vreme ce mergea pe bicicletă şi se calmă când adulmecă parfumul de fructe, semn al unei forme de protecţie împotriva sudorii. Era slab, ceea ce însemna că se dăduse cu el ziua precedentă, dar trebuia să reziste doar până la antrenamentul de atletism de după ore. Ceea ce ar fi fost un miracol, dar în fine.
   În timp ce mergea pe strada Surfside, îşi putea simţi puful de pe faţă ridicându-se în adierea vântului şi lipindu-i-se de obraji şi frunte.
   Nu făcea mult până la şcoală, dar, din cauza umidităţii aerului, până să îşi aşeze ea bicicleta în suportul special, părul aranjat cu grijă pentru prima zi de şcoală îi stătea vraişte. Îi puse lacăt doar din cauză că era sezon turistic, nu că ar fi catadicsit cineva de la şcoală să i-o fure. Ceea ce era bine, deoarece lacătul ei era cam prost.
   Îşi dezlegă părul, îşi trecu mâna prin şuviţele mai încâlcite şi îl prinse într-o coadă anostă. Cu un oftat resemnat, îşi puse rucsacul cu cărţi pe un umăr, geanta de sport pe celălalt, îşi aplecă un pic capul şi se cocoşă puţin ca să poată trece pe uşa de la intrare.
   Ajunsese acolo cu puţin înaintea lui Lindsey Clifford, cea mai populară fată din promoţia ei, şi se simţi obligată să îi ţină uşa.
   - Mersi, ciudato. Încearcă să nu o scoţi din balamale, bine? zise Lindsey cu ironie în vreme ce se strecură pe lângă Helen.
   Helen rămase prosteşte în capul treptelor, ţinând uşa în timp ce şi alţi elevi treceau pe lângă ea de parcă ar fi lucrat acolo.
   Nantucket era o insuliţă, aşa că toată lumea ştia pe toată lumea mult prea bine, dar Helen şi-ar fi dorit uneori ca Lindsey să cunoască mai puţine despre ea. Fuseseră cele mai bune prietene până în clasa a cincea când, în vreme ce Claire, Lindsey şi Helen se jucau de-a v-aţi ascunselea acasă la Lindsey, Helen dărâmă din greşeală uşa de la baie când Lindsey era înăuntru.
   Helen încercase să îşi ceară scuze, dar, a doua zi, Lindsey începuse să se uite urât la Helen şi să o strige: „Ciudato“.
   Părea că de atunci înainte Lindsey încercase tot posibilul să îi facă viaţa lui Helen un calvar. Faptul că Lindsey era acum unul dintre cei mai simpatizaţi elevi, pe când Helen se ascundea printre tocilari, nu era în favoarea ei.
   Şi-ar fi dorit să îi răspundă lui Lindsey, să-i dea o replică inteligentă şi tăioasă, cum ar fi făcut Claire, dar cuvintele părură să îi stea în gât, aşa că doar propti uşa de ceva ca să rămână deschisă pentru ceilalţi. Începuse oficial un alt an în care ea să se piardă în peisaj.
  
          Dirigintele ei era domnul Hergeshimer. Era şeful catedrei de engleză şi neobişnuit de cool pentru cineva de aproape 60 de ani.
   Purta cravate de mătase când era cald, fulare colorate de caşmir când era frig şi avea o Alfa Romeo decapotabilă clasică. Tipul era extrem de bogat şi nu avea nevoie de serviciu, dar preda oricum. El zicea că făcea asta ca să nu fie obligat să dea de analfabeţi oriunde se ducea.
   Cel puţin aşa spunea el.
   Din punctul lui Helen de vedere, proful preda pentru că adora să facă asta. Unii elevi nu-l prea plăceau şi erau de părere că este un snob britanic, însă Helen considera că era unul dintre cele mai bune lucruri pe care învăţământul public le putea oferi, pentru că îi păsa de elevi şi nu era indulgent.
   - Domnişoară Hamilton, zise el clar şi răspicat în timp ce Helen intra pe uşă, soneria sunând fix în acelaşi moment. Punctuală, ca întotdeauna. Precis că te vei aşeza lângă complicea dumitale, dar sper să ţineţi cont că, la prima punere în practică a talentului pentru care una din voi şi-a dobândit sobrichetul Giggles, vă voi despărţi.
   - Fii pe pace, Hergie, şuieră Claire în timp ce Helen se aşeză în banca de lângă ea.
   Hergie îşi dădu ochii peste cap faţă de uşoara lipsă de respect, dar fu mulţumit.
   - Sunt recunoscător că măcar unul dintre elevii mei ştie că „sobrichet“ e un sinonim pentru „poreclă“, indiferent cât de impertinent a fost răspunsul. Acum, dragi elevi, încă un avertisment. Din moment ce vă pregătiţi pentru SAT anul acesta, mă voi aştepta ca fiecare dintre voi să îmi ofere definiţia câte unui nou cuvânt interesant în fiecare dimineaţă.
   Se auzi un oftat adânc. Doar domnul Hergeshimer putea fi atât de sadic, încât să le dea temă la dirigenţie. Era împotriva firii.
   - Putem învăţa cuvântul „impertinent“ pentru mâine? întrebă Zach Brant nerăbdător.
   Zach era mai mereu nerăbdător, aşa a fost de când erau la grădiniţă. Lângă Zach stătea Matt Millis, care îşi ridică privirea spre Zach parcă încercând să spună: „Nu aş face asta dacă aş fi în locul tău“.
   Matt, Zach şi Claire mergeau cu toţii la cursuri de excelenţă. Erau prieteni, dar, pe măsură ce creşteau, începeau să îşi dea seama că doar unul dintre ei ar putea deveni şef de promoţie şi să meargă la Harvard.
   Helen nu făcea parte din grupuleţul ăsta, mai ales că Zach începuse să îi displacă din ce în ce mai mult pe parcursul anilor. De când tatăl lui Zach devenise antrenorul echipei de fotbal şi începuse să îl impulsioneze pe Zach să fie cel mai bun atât pe teren, cât şi din clasă, Zach devenise aşa de competitiv, încât Helen abia îl mai suporta în preajma ei.
   Totuşi, pe de o parte, îi părea rău pentru el. L-ar fi compătimit dacă nu ar fi fost atât de combativ faţă de ea. Zach trebuia să fie atâtea lucruri în acelaşi timp - preşedintele clubului X, căpitanul echipei Y, tipul care ştie toate bârfele - dar niciodată nu părea să îi placă a face vreunul dintre lucrurile astea. Claire tot insista că Zach ar fi îndrăgostit în secret de Helen, dar Helen ştia că nu avea cum să fie aşa. Uneori, avea senzaţia că Zach o ura, ceea ce o deranja foarte tare. În clasa întâi, în pauze, împărţeau biscuiţeii în formă de animale, iar acum el profita de orice ocazie ca să se ia la harţă cu ea.
   Era ca şi cum încerca să îi demonstreze ceva, dar ea nu avea idee despre ce putea fi vorba. Când devenise totul atât de complicat şi de ce nu puteau fi toţi prieteni ca în şcoala generală?
   - Domnule Brant, pronunţă domnul Hergeshimer perfect, ţintuindu-l pe Zach în banca lui cu o singură privire. Îţi poţi alege „impertinent“, dacă doreşti, însă mă voi aştepta la mai mult de la cineva cu abilităţile dumitale. Poate un eseu literar? Da, zise el dând uşor din cap. Cinci pagini despre impertinenţă ca tehnică folosită de Salinger în controversatul lui roman De veghe în lanul de secară până luni, te rog!
   Helen putea mirosi cum mâinile lui Zach se încleştară la două locuri distanţă de ea. Zach era conştient că nu era nimic de făcut în privinţa asta, chiar dacă dirigenţia presupunea în general prezenţa, jurământul de loialitate şi câteva anunţuri. Talentul lui Hergie de le da o temă substanţial mai consistentă elevilor şmecheraşi era legendar, iar el părea hotărât să demonstreze asta încă din prima zi, pe seama lui Zach. Helen mulţumi cerului că nu o alesese pe ea.
   Se bucurase prea devreme. După ce domnul Hergeshimer împărţi orarele, o chemă pe Helen la catedră. Le permise celorlalţi elevi să vorbească între ei, aşa că se puseră imediat pe pălăvrăgeala specifică primei zile de şcoală. Hergie o rugă pe Helen să îşi ia un scaun şi să se aşeze lângă el, în loc să vorbească faţă în faţă, despărţindu-i catedra. Aparent, nu voia ca restul elevilor să le audă conversaţia.
   Asta o făcu pe Helen să se simtă ceva mai bine, deşi nu era cazul.
   - Am observat că ai decis să nu iei parte la niciun curs de excelenţă anul acesta, spuse el privind-o pe deasupra ochelarilor în formă de semilună.
   - Nu am crezut că m-aş putea descurca, ţinând cont de volumul de muncă în plus, murmură ea punându-şi mâinile sub coapse ca să le ţină locului.
   - Cred că eşti capabilă de mult mai multe decât vrei să recunoşti, zise Hergie încruntându-se. Ştiu că nu eşti leneşă, Helen! Mai ştiu şi că eşti printre cei mai isteţi copii din clasă. Aşa că, de ce să nu profiţi de ceea ce îţi poate oferi sistemul acesta educaţional?
   - Trebuie să muncesc, răspunse ridicând neputincioasă din umeri. Am nevoie să strâng bani dacă vreau să merg la facultate.
   - Dacă ai urma cursuri de excelenţă şi ai lua notă mare la SAT, ai avea şanse mai mari să faci rost de bani obţinând o bursă, în loc să lucrezi la magazinul tatălui tău pentru salariul minim pe economie.
   - Tata are nevoie de mine. Nu suntem la fel de bogaţi precum ceilalţi locuitori ai insulei, dar avem grijă unul de celălalt, spuse ea pe un ton defensiv.
   - Şi asta e admirabil din partea amândurora, Helen, replică Hergie pe un ton serios. Dar mai ai puţin şi termini liceul, aşa că ar trebui să începi a te gândi la viitorul tău.
   - Ştiu, încuviinţă Helen.
   Putea vedea că îngrijorarea profesorului era sinceră, că ţinea la ea și că doar încerca să o ajute.
   - Cred că aş putea obţine o bursă pentru atletism. Sunt şi mai rapidă acum. Sincer.
   Domnul Hergeshimer îi privi chipul care îl ruga tăcut să încheie subiectul şi cedă într-un final.
   - Bine. Dar, dacă simţi că ţi-ar prinde bine o provocare academică, eşti oricând bine-venită la cursul meu de excelenţă în engleză, semestrul acesta.
   - Vă mulţumesc frumos, domnule Hergeshimer. Dacă simt că m-aş putea descurca la un curs de excelenţă, voi lua legătura cu dumneavoastră, zise Helen recunoscătoare că a scăpat.
   Întorcându-se în bancă, îşi dădu seama că trebuia să facă tot posibilul ca tatăl ei şi domnul Hergeshimer să nu se întâlnească niciodată. Nu voia ca ei să înceapă să discute despre ce era mai bine pentru ea şi să decidă că ar trebui să urmeze cursuri pentru avansaţi şi să vâneze premii şcolare. O durea pântecele numai la gândul că aşa ceva s-ar putea întâmpla. De ce nu puteau să o ignore cu toţii şi să o lase în pace, aşa cum şi trebuiau să facă?
   Helen ştiuse dintotdeauna că nu este ca toată lumea, dar se pricepuse destul de bine să ascundă lucrul acesta până atunci. Dar se pare că, fără să ştie, trimitea semnale de atenţionare cum că s-ar ascunde o ciudăţenie în spatele fetei atât de obişnuite. Trebuia să încerce să îşi ţină privirea în jos, dar se întreba cum ar mai putea face asta dacă se tot înălţa văzând cu ochii.
   - Ce ţi-a spus? întrebă Claire de îndată ce se întoarse la locul ei.
   - Ei, încă o încercare de-a lui Hergie de a mă motiva. E de părere că nu fac câte ar trebui, zise Helen într-o doară.
   - Dar aşa este. Niciodată nu duci la capăt ce ai de făcut, răspunse Zach, simţindu-se mai ofensat decât ar fi fost cazul; în general profita de orice ocazie ca să-i amintească lui Helen că era leneşă.
   - Taci, Zach, îi ordonă Claire încrucişându-şi braţele şi întorcându-se cu faţa la Helen. Să ştii că are dreptate totuşi, recunoscu ea cu părere de rău. Nu prea termini ce ai de făcut.
   - Da, bine. Puteţi amândoi să tăceţi, râse Helen în timp ce îşi strângea lucrurile.
   Matt Millis îi zâmbi şi apoi o luă grăbit spre ieşirea din clasă.
   Helen îşi dădu seama că nu vorbise cu el deloc până atunci şi se simţi vinovată. Nu intenţionase să îl ignore.

          Dacă era să te iei după ce spunea Claire, toată lumea ştia că Matt şi Helen erau meniţi să fie împreună.
   Matt era deştept, foarte chipeş şi căpitanul echipei de golf. Totuşi, era cam tocilar, dar, de când Lindsey lansase zvonurile despre Helen, săraca devenise un fel de paria, aşa că era un compliment la adresa lui Helen că toată lumea credea că era destul de bună pentru cineva ca Matt.
   Din păcate, Helen nu simţise niciodată pentru Matt ceva mai mult decât prietenie. Niciun fluturaş în stomac. Se întâmplase ca, la o petrecere, să fie împinşi într-o debara să se giugiulească, dar se dovedise a fi un dezastru. Helen avea senzaţia că se săruta cu fratele ei, iar Matt se simţea respins. Se purtase foarte drăguţ după asta, dar oricât de mult ar fi glumit pe tema respectivă, încă era o tensiune ciudată între ei.
   Helen ştia că lui Matt i se cam aprinseseră călcâiele, aşa că aştepta să i se stingă ca să poată fi din nou prieteni apropiaţi, chiar îi era foarte dor de el, însă ştia că, dacă i-ar spune asta, el ar înţelege altceva. Helen avea senzaţia că tot ce tăcea în ultima vreme era interpretat greşit.
   Helen petrecu restul dimineţii mergând dintr-o clasă în alta ca un roboţel teleghidat. Îi cam lipsea puterea de concentrare şi, când încerca să fie atentă la ore, tot ce reuşea să facă era să se enerveze.
   Ceva era aiurea. Toată lumea o enerva, de la profesorii ei preferaţi la colegii pe care i-ar fi făcut plăcere să îi revadă, şi, din când în când, avea impresia că nu se afla pe culoarul liceului, ci într-un avion la 1000 de metri înălţime. Urechile i se înfundau, sunetele deveneau înăbuşite şi fruntea îi frigea. Apoi, brusc, disconfortul dispărea la fel de repede cum apăruse, dar chiar şi atunci tot simţea un fel de presiune, o atmosferă ca înainte de furtună, deşi cerul era albastru şi curat.
   În pauza de prânz, se simţea şi mai rău. Îşi desfăcu pacheţelul şi se înfruptă din sendviş gândindu-se că durerea de cap era provocată de o glicemie scăzută, dar se înşelase.
   Jerry îi pregătise sendvişul ei preferat - o baghetă cu curcan afumat, măr verde şi brânză Brie - însă avea impresia că nu ar putea să ia mai mult de o înghiţitură.
   Scuipă restul.
   - Iar a dat greş tatăl tău? întrebă Claire.
   Când Kate şi Jerry deveniseră parteneri, el începuse să facă experimente cu prânzul pentru Helen. Dezastrul cu zacuscă şi castraveţi din clasa a noua era ceva de legendă la masa lor.
   - A, nu. E numărul 3. Bun ca de obicei, doar că nu pot să înghit nimic, zise Helen împingându-l în faţă.
   Claire îl luă fericită şi începu să-l mănânce.
   - Mmm, e ’oa’te bun, spuse ea cu gura plină. Ce ai?
   - Nu ştiu. Pur şi simplu, nu mă simt în apele mele, răspunse Helen.
   Claire se opri din mestecat şi se uită îngrijorată la prietena ei.
   - Nu mi-e rău, poţi să înghiţi, zise Helen repede. Hei, Matt! ciripi ea încercând să compenseze pentru faptul că îl ignorase mai devreme.
   Discuta intens cu Zach şi Lindsey, aşa că nu răspunse.
   - Am auzit că erau actori faimoşi în Europa, spuse Zach.
   - De la cine ai auzit una ca asta? întrebă Matt neîncrezător. E ridicol.
   - Cel puţin doi oameni ziceau că Ariadne a fost model. Cu siguranţă, este destul de frumoasă încât să fie, susţinu Zach înflăcărat, nesuportând să nu aibă dreptate nici măcar când bârfeau.
   - Mă laşi? Nu e nici pe departe destul de slabă, încât să fie model, rosti Lindsey printre dinţi invidioasă. Desigur, eu cred că este drăguţă, dacă îţi plac fetele voluptuoase. Dar nici nu se compară cu fratele ei geamăn, Jason, sau cu vărul ei! Lucas e pur şi simplu incredibil!
   Băieţii îşi aruncară câteva priviri pline de înţeles, dar căzură tacit de acord că erau prea multe fete în jurul lor, aşa că nu ziseră nimic.
   - Ai spune că Jason este aproape prea frumuşel, hotărî Claire după ce se gândi un pic. Lucas, pe de altă parte, e super mişto. Cred că este cel mai frumos băiat pe care l-am văzut vreodată. Şi Ariadne e o gagică bună, Lindsey. Eşti doar invidioasă.
   Lindsey pufni enervată şi îşi puse mâna în şold.
   - De parcă tu nu eşti! rosti ea, fiindcă altă replică nu găsi.
   - Evident că sunt. Sunt aproape la fel de invidioasă cum sunt pe Lennie. Dar nu chiar, încheie Claire râzând mânzeşte.
   Se întoarse cu faţa spre Helen să îi vadă reacţia, dar aceasta îşi ţinea coatele pe masă şi capul în mâini. Îşi masa tâmplele cu podul palmelor, apăsând cu putere.
   - Lennie? întrebă Matt aşezându-se lângă ea. Te doare capul?
   Întinse mâna să îi atingă umărul, dar ea se ridică brusc, născoci o scuză şi plecă grăbită.

        Se simţi mai bine când ajunse la baie, dar îşi stropi oricum faţa cu apă rece ca măsură de precauţie.
    Apoi, îşi aminti că se dăduse cu rimel în dimineaţa aceea în ideea de a încerca să se aranjeze un pic măcar de data asta. Îşi privi ochii de raton şi pufni în râs. Era cea mai naşpa primă zi de şcoală de până atunci.
   Reuşi să treacă într-un fel de ultimele trei pauze, iar când în sfârşit se sună, se îndreptă fericită spre vestiar ca să se schimbe pentru ora de atletism.
   Antrenoarea Tar era foarte entuziasmată. Ținu un discurs jenant de optimist despre şansele lor de a câştiga în anul acela şi le spuse cât de multă încredere avea în ele, atât ca atlete, cât şi ca tineri adulţi.
   Apoi, i se adresă lui Helen:
   - Domnişoară Hamilton, vei alerga cu băieţii anul acesta, zise ea clar şi răspicat, apoi le spuse tuturor să se ducă pe pistă.
   Helen stătu pe bancă preţ de câteva momente, pe când celelalte fete se grăbeau spre uşă. Nu voia să o contrazică pe antrenoare, dar era îngrozită că ar trebui să treacă linia de demarcaţie dintre sexe.
   Muşchii abdomenului începură să i se contracte.
   - Du-te şi vorbeşte cu ea! N-o lăsa să decidă ea pentru tine, spuse Claire indignată.
   Confuză şi cu stomacul chinuit de crampe, Helen dădu din cap, se ridică şi începu să vorbească în acelaşi timp:
   - Doamnă antrenoare Tar? N-am putea să lăsăm lucrurile aşa cum erau?
   Antrenoarea se opri şi se întoarse să asculte ce avea Helen de zis, însă nu părea prea mulţumită de situaţie.
   - Adică... nu m-aş putea antrena cu restul fetelor? Pentru că sunt fată, încheie Helen pe un ton neconvingător.
   - Am decis că ar fi cazul să fii mai ambiţioasă, răspunse antrenoarea cu răceală.
   Lui Helen mereu i se păruse că antrenoarea nu prea o avea la inimă, dar acum era sigură de asta.
   - Dar nu sunt băiat. Nu ar fi corect să mă puneţi să alerg cu ei, ripostă Helen în vreme ce se apăsa cu două degete pe zona dintre buric şi osul pubian.
   - Crampe? întrebă antrenoarea cu o voce ceva mai caldă.
   Helen încuviinţă şi antrenoarea continuă:
   - Eu şi antrenorul Brant am observat ceva interesant referitor la timpii tăi de alergare. Indiferent cât de rapizi sau înceţi sunt adversarii tăi, mereu termini cursa pe locul doi sau trei. Cum de se întâmplă întotdeauna aşa? Ai vreo explicaţie?
   - Nu, nu ştiu. Pur şi simplu, alerg, bine? Dau tot ce pot.
   - Ba nu, răspunse antrenoarea pe un ton sever. Şi, dacă vrei bursă, va trebui să începi să câştigi curse. Am discutat cu domnul Hergeshimer...
   Helen oftă adânc, dar antrenoarea continuă netulburată:
   - Hamilton este o şcoală mică, fireşte. Domnul Hergeshimer mi-a zis că sperai să obţii o bursă pentru atletism, dar, dacă vrei una, va trebui să o şi meriţi. Poate că, obligându-te să te pui cu băieţii, vei învăţa să iei în serios talentul tău.
   Stomacul lui Helen fu cuprins de un alt spasm şi spuse grăbită:
   - Da, de acord, o să câştig curse, dar vă rog să nu mă plasaţi în centrul atenţiei în felul acesta, imploră ea, cuvintele rostogolindu-i-se repede din gură, pe când ea îşi ţinea respiraţia ca să reducă durerea.
   Antrenoarea era dură, dar nu rea.
   - Te simţi bine? o întrebă îngrijorată în timp ce o mângâia pe spate. Ţine-ţi capul între picioare.
   - Da, mă simt bine. Sunt doar agitată, explică Helen printre dinţi.
   După ce se mai calmă, continuă:
   - Dacă promit să câştig mai multe curse, îmi daţi voie să alerg cu fetele?
   Antrenoarea Tar privi atentă chipul lui Helen şi încuviinţă, un pic speriată de intensitatea atacului de panică al lui Helen. O lăsă să se ducă pe pista fetelor, dar o avertiză că încă aştepta ca ea să înceapă să mai şi câştige. Şi nu doar câteva curse.
   Alergând pe pistă, Helen privea în jos. O bursă ar fi fost super, dar ar fi însemnat să intre în competiţie cu Claire, iar asta era cu neputinţă.
   - Hei, Giggles! zise Helen ajungând-o cu uşurinţă.
   Claire deja transpira şi sufla greu.
  - Cum a fost? Pfui, ce cald e! exclamă ea respirând adânc.
   - Cred că toţi profii încearcă să vadă dacă mi se pot sui în cârcă în acelaşi timp.
   - A, bun venit în lumea mea, gâfâi Claire. Copiii japonezi cresc... cu cel puţin doi... urcaţi pe... Te obişnuieşti.
   După alte câteva momente dificile în care încercă să ţină pasul cu Helen, adăugă:
   - Crezi că am putea... alerga ceva mai încet? Nu suntem toţi... de pe planeta Krypton.
   Helen îşi modifică ritmul, ştiind că putea recupera în ultimii 800 de metri. Niciodată nu arăta asta la antrenament, dar ştia că putea termina prima fără efort. Ideea asta o sperie, aşa că făcu ce făcea de obicei când îşi aducea aminte de viteza ei anormală. O ignoră şi vorbi cu Claire.
   În timp ce fetele alergau pe strada Surfside şi pe lângă lacul Miacomet, Claire nu se putu abţine să nu vorbească despre băieţii Delos.
   Îi zise lui Helen de cel puţin trei ori că Lucas îi ţinuse uşa deschisă la sfârşitul orei. Asta demonstra nu numai că era un gentleman ideal, ci şi că era deja îndrăgostit de ea. Jason, decise Claire, era ori gay, ori un snob, pentru că se uitase la ea o singură dată înainte să-şi întoarcă privirea. Şi o enerva şi cât de frumos ştia să se îmbrace, de parcă ar fi fost european sau ceva asemănător.
   - A stat în Spania vreo trei ani, Gig. E cam european. Acum, putem să nu mai vorbim despre ei? Începe să mă doară capul.
   - Cum se face că eşti singura persoană de pe insulă care nu e deloc interesată de familia Delos? Nu eşti deloc curioasă? Nici măcar să vezi cum arată? întrebă Claire uşor frustrată.
   - Nu! Şi cred că e patetic că tot oraşul se zgâieşte la ei ca nişte mitocani! ţipă Helen.
   Claire se opri brusc şi se holbă la ea. Helen nu era genul care să se certe, mai ales să ţipe, dar părea să nu se poată stăpâni.
   - M-am plictisit de moarte de familia Delos! continuă Helen, deşi observase reacţia de surpriză a lui Claire. M-am săturat de obsesia asta a oraşului legată de ei, sper că nu voi fi nevoită vreodată să îi cunosc, să îi văd sau să respir acelaşi aer ca ei!
   Helen o luă la fugă şi o lăsă pe Claire singură pe pistă. Câştigă cursa, aşa cum promisese, dar o făcuse cam repede. Antrenoarea Tar se uită la ea uimită când văzu că îşi doborâse recordul. Helen pur şi simplu goni pe lângă ea şi intră ca o furtună în vestiar. Îşi luă lucrurile şi se zori spre casă, fără să îşi ia măcar rămas-bun de la colegele ei.
   Pe drumul spre casă, Helen începu să plângă.
   Pedală pe lângă casele cu acoperiş gri de ţiglă şi obloane negre sau albe şi încercă să se calmeze. Cerul părea să fie mai apăsător decât de obicei, de parcă încerca să strivească punţile vechilor baleniere, să le turtească în sfârşit după câteva secole bune de sfidare încăpăţânată.
   Helen nu avea nici cea mai mică idee de ce se enervase aşa de tare, de ce îşi abandonase prietena cea mai bună.

       Când ajunse la casa de tip Shaker cu un etaj în care locuia cu tatăl ei, încercă să-şi revină.
   Făcu un duş rece ca gheaţa şi o sună pe Claire să îşi ceară iertare, dar aceasta nu-i răspunse. Helen îi lăsă un mesaj lung, prin care îşi ceru scuze că probabil erau de vină hormonii, căldura, stresul şi tot la ce se mai putu gândi, deşi înăuntrul ei ştia că motivul pentru care îi sărise ţandăra era altul. Fusese aşa de irascibilă toată ziua şi nu putea să îşi dea seama de ce.
   Atmosfera era de un calm apăsător. Helen deschise geamurile, dar nu venea nicio adiere. De ce era vremea atât de ciudată? În Nantucket nu prea se întâmpla să nu bată vântul - locuind atât de aproape de ocean, se putea simţi mereu briza.
   Hotărâtă să se răcorească într-un fel sau altul, Helen se dezbrăcă de hainele de şcoală şi puse pe ea un maiou şi cei mai scurţi pantaloni scurţi pe care îi avea. Din moment ce era prea modestă să se ducă oriunde îmbrăcată aşa de sumar, începu să prepare cina. Era încă rândul tatălui ei să fie sclavul în bucătărie şi, teoretic, era responsabil pentru toate cumpărăturile, mesele şi vasele pentru următoarele câteva zile, dar avea nevoie să îşi ocupe mâinile cu ceva sau le-ar fi folosit ca să se caţăre pe pereţi.
   Lasagna mereu reuşea să o facă a se simţi mai bine. Pastele aveau un efect reconfortant asupra lui Helen, iar lasagna era regina pastelor. Helen ştia că i-ar fi luat ore întregi să facă tăiţeii de la zero, după cum chiar voia să se întâmple, aşa că îşi puse făina şi ouăle la îndemână şi se apucă de treabă.
   Când Jerry ajunse acasă, al doilea lucru pe care îl observă, după aroma fantastică, fu că atmosfera din casă era înăbuşitoare. O găsi pe Helen stând la masa din bucătărie, încă plină de faină, jucându-se cu lănţişorul cu medalion în formă de inimioară, pe care i-l dăduse mama ei când era mică.
   Jerry privi în jur cu ochii mari şi umerii încordaţi.
   - Am pregătit masa, îi zise Helen fără vlagă.
   - Am făcut vreo prostie? întrebă el nesigur.
   - Bineînţeles că nu. De ce ai crede asta din moment ce doar vezi că am pregătit cina?
   - Pentru că, de obicei, când o femeie petrece ore întregi în bucătărie ca să gătească un fel de mâncare complicat şi apoi pur şi simplu stă la masă enervată înseamnă că vreun tip a făcut o tâmpenie, spuse el încă uşor speriat. Ştii, am mai cunoscut şi alte femei în afară de tine.
   - Ţi-e foame sau nu? întrebă Helen zâmbind, încercând să iasă din starea în care era.
   Foamea birui, aşa că Jerry se duse să se spele pe mâini. Helen nu mâncase nimic de la micul dejun şi ar fi trebuit să fie lihnită de foame, dar, de la prima înghiţitură, îşi dădu seama că nu putea să mănânce. Plimbă prin farfurie bucăţele din mâncarea ei preferată, în vreme ce Jerry devoră două porţii şi vorbi despre magazin. O întrebă despre prima zi de şcoală, încercând să îşi mai pună sare pe furiş.
   Helen îl opri, ca de fiecare dată, dar nu avu energie decât pentru răspunsuri monosilabice.
   Îl lăsă pe tatăl ei să se uite la meciul echipei Red Sox la televizor şi se duse să se culce la ora nouă, dar era încă trează când se termină meciul şi tatăl ei urcă scările la miezul nopţii. Era destul de obosită încât să poată dormi, dar, de fiecare dată când mai că aţipea, auzea şuşoteli.
   Iniţial, crezu că trebuie să fie ceva real, că era cineva afară care avea chef de glume.

          Se urcă în balconul de pe acoperişul aflat deasupra ferestrei de la camera ei şi încercă să privească în jur.
   Era linişte peste tot - nici măcar o boare de vânt care să mângâie trandafirii din jurul casei. Se odihni un pic acolo, privind imensitatea oceanului negru dincolo de luminile de la casele vecinilor.
   Helen nu se mai urcase acolo de ceva vreme, dar tot o trecu un fior romantic când se gândi la vremurile străvechi, când femeile stăteau pe acel balcon, tânjind de dor, căutând cu privirea catargele navelor pe care se aflau soţii lor. Când era mică, Helen se prefăcea că mama ei era pe o astfel de navă, întorcându-se după ce fusese prizoniera piraţilor sau a căpitanului Ahab, sau a cuiva la fel de puternic.
   Helen obişnuia să petreacă ore întregi acolo, cercetând zarea cu atenţie, în speranţa de a vedea o navă care, înţelesese ea mai târziu, nu se va opri vreodată în portul din Nantucket.
   Helen se făcu un pic mai comodă pe podeaua de lemn şi îşi aminti că acolo încă era comoara ei. Tatăl ei tot insistase de ani buni că avea să cadă de pe acoperiş şi Helen nu avea voie să se urce pe balconul acela singură, dar, indiferent de câte ori o pedepsise, ea tot se căţăra în acel balcon ca să viseze cu ochii larg deschişi şi să ronţăie batoane cu cereale.
   După câteva luni în care Helen dăduse dovadă de ceva care nu îi stătea deloc în fire, şi anume să fie neascultătoare, Jerry cedă în sfârşit şi o lăsă să stea cocoţată acolo, atâta timp cât nu se apleca peste balustradă, ba, mai mult, îi construise până şi un cufăr impermeabil în care să-şi ţină lucruşoarele.
   Helen renunţase de mult să spere că mama ei s-ar mai întoarce, adusă în oraş de un vapor, dar încă mai urca pe acoperiş să privească portul când se simţea agitată. Deschise cufărul şi îşi scoase sacul de dormit pe care îl ţinea acolo, întinzându-l pe scândurile duşumelei.
   Când simţi că în sfârşit începe să aţipească, se duse înapoi în pat să-şi încerce iarăşi norocul cu somnul.

         Helen stătea pe un teren stâncos, abrupt, bătut de soare până în punctul în care aerul deveni atât de uscat, încât începu să vibreze şi să şerpuiască în şuvoaie, de parcă se topea cerul.
   Stâncile erau de un gălbui pal şi, din loc în loc, se zăreau arbuşti mici şi ameninţători, mici cât un purice şi plini de spini. Doar un copac contorsionat creştea pe creasta alăturată. Helen era singură. Şi apoi nu mai era.
   Sub coroana deformată a copacului pipernicit apărură trei siluete. Erau aşa de zvelte şi palide, încât Helen, la prima vedere, crezu că erau fetiţe, dar modul în care le atârna carnea pe oasele braţelor, ca nişte sfori, o făcu să creadă că poate erau foarte bătrâne. Toate trei îşi ţineau capetele într-o parte şi feţele le erau acoperite de şuviţe de păr lung, greu şi negru ca tăciunele.
   Purtau ceea ce păreau a fi furouri albe, zdrenţuite şi erau acoperite de praf până la genunchi. De la genunchi în jos, pielea le era vânătă de praf şi de sângele înnegrit care le curgea din rănile dobândite din cauză că merseseră desculţe prin sălbăticia aceea stearpă.
   Helen simţi o spaimă copleşitoare, orbitoare şi se îndepărtă din instinct, tăindu-şi tălpile şi zgâriindu-şi picioarele în tufele cu spini. Cele trei monstruozităţi păşeau spre ea, iar umerii lor începură să tremure într-un plânset tăcut.
   Pe rochii le curgeau picături de sânge de sub laţele de păr neîngrijit. Şopteau nume printre lacrimile însângerate.
  
         Helen se trezi brusc.
   Senzaţia de amorţeală din obraji era înţepătoare şi în urechea ei stângă ţiuia un ton prelung de apel. Faţa lui Jerry se afla la câţiva centimetri de a ei, un chip măcinat de grijă şi pe care începea să se desluşească un sentiment de vinovăţie.
   Nu o lovise niciodată până atunci şi trebui să îşi tragă răsuflarea de câteva ori pentru a putea vorbi.
   - Ţipai. Trebuia să te trezesc cumva, zise el găsindu-şi cu greu cuvintele.
   Helen înghiţi în sec, încercând să îşi umezească limba umflată şi gâtul uscat.
   - Nu-i nimic. Am avut un coşmar, şopti în timp ce se ridică în capul oaselor.
   Obrajii îi erau uzi de lacrimi sau transpiraţie, nu ştia exact ce. Îşi şterse chipul şi îi zâmbi tatălui ei ca să îl calmeze, dar nu reuşi.
   - Ce naiba, Lennie? Nu ai avut un coşmar în viaţa ta, zise el cu o voce neobişnuit de piţigăiată. Nu a fost ceva normal. Spuneai ceva. Lucruri groaznice.
   - Cum ar fi? întrebă cu o voce dogită; îi era aşa de sete.
   - În general, nume, liste de nume. Şi apoi ai început să repeţi chestii de genul „sânge pentru sânge“ şi „criminali“. Ce naiba visai?
   Helen se gândi la cele trei femei, trei surori credea ea, şi ştia că nu-i putea povesti tatălui ei despre ele. Ridică din umeri şi minţi.
   După o vreme, reuşi să îl convingă că era ceva normal să mai ai uneori coşmaruri despre crime, jură că nu s-ar uita niciodată singură la filme horror şi, în cele din urmă, îl înduplecă să se ducă înapoi la culcare.
   Paharul de apă de pe noptiera ei era gol, iar gura îi era atât de uscată, încât o durea până şi cea mai mică atingere. Sări din pat să îşi ia nişte apă din baie şi aproape că i se tăie răsuflarea când picioarele ei atinseră podeaua. Aprinse lampa ca să se poată uita mai bine, dar deja ştia ce avea să vadă.
   Tălpile îi erau brăzdate de tăieturi adânci şi stropite cu noroi şi praf, iar gleznele purtau emblema zgârieturilor provocate de spini.

                                CAPITOLUL 3

            A doua zi dimineaţă, când se trezi, îşi examină picioarele, dar tăieturile dispăruseră. Mai avea puţin şi credea că îşi imaginase totul până să vadă cearceaful plin de sânge uscat şi nisip.
   Înainte ca Jerry să plece la muncă, o întrebă dacă voia să stea acasă, iar ea aproape că ţipă că trebuia să meargă la şcoală. Îi era teamă să se ducă şi să treacă prin încă o zi plină de crampe şi migrene, dar îi era şi mai teamă să rămână acasă singură. Nu mai avea încredere în ea însăşi de când cu acel coşmar care păruse mult prea real.
   Ca să verifice cât de sănătoasă îi era mintea, Helen decise să îşi lase cearceafurile murdare pe pat, să meargă la şcoală şi să vadă dacă încă erau murdare când ajungea acasă. Dacă atunci când se întorcea erau curate însemna că toată povestea fusese doar o iluzie şi că era doar un pic nebună. Dacă încă erau murdare când ajungea acasă, atunci era în mod clar atât de nebună, încât mergea singură noaptea cu picioarele goale şi îşi murdărea patul cu noroi şi sânge fără să îşi aducă minte.
   Încercă să mănânce nişte iaurt şi fructe de pădure la micul dejun, dar nu prea reuşi să înghită ceva, aşa că nici măcar nu se mai chinui să îşi ia pacheţel pentru şcoală. Se gândi că, dacă i se făcea foame, putea să îşi cumpere mai târziu ceva mai uşor pentru stomac, cum ar fi supă şi biscuiţi.
   Mergând cu bicicleta spre şcoală, observă că era insuportabil de cald şi umed pentru a doua zi la rând. Singura adiere pe care o simţea era curentul de aer făcut de roţile ei şi, când se opri în faţa suportului de biciclete al şcolii, observă că nu numai că aerul era prea liniştit, dar nu se auzeau deloc obişnuitele zumzete de insecte şi sunete de animale.
   Era nefiresc de tăcut - de parcă întreaga insulă era o corabie micuţă care se oprise chiar în mijlocul oceanului întins.

        Helen sosi mai devreme decât în ziua precedentă şi holurile erau ticsite de oameni.
   Claire o zări pe Helen şi, văzând că îi apare un zâmbet pe buze, îşi dădu seama că îi trecuse supărarea. Claire îşi făcu loc prin ceata de elevi care se ducea în sens invers pentru a o acompania pe Helen spre clasa de dirigenţie. În timp ce încercau să ajungă una la cealaltă, Helen se simţea ca o linguriţă într-un mare bol de ovăz. Încetini până când se opri din mers şi avu senzaţia că toată lumea din hol dispăruse.
   În liceul care se golise brusc, Helen auzi târşâitul unor picioare desculţe şi suspinele unei dureri imposibil de ostoit.
   Se întoarse la vreme pentru a zări o siluetă albă, prăfuită, cu umerii lăsaţi şi tremurând, care dispăru după colţ. Helen îşi dădu seama că femeia care plângea ajunsese în spatele cuiva - o persoană reală, care se uita la ea. Îşi concentră atenţia asupra acesteia şi văzu o fată cu ten măsliniu, părul negru împletit într-o coadă lungă, lăsată pe un umăr, buzele ei natural roşii conturând un O în semn de surprindere.
   Sunetele reveniră şi coridorul fu iarăşi plin de elevi grăbiţi.
   Helen rămase nemişcată, blocând trecerea, holbându-se la coada împletită şi lucioasă care se legăna pe spatele unei fete micuţe până ce aceasta dispăru într-o clasă. Prin tot corpul o trecu un fior şi avu nevoie de un moment pentru a-l recunoaşte. Era furie.
   - Doamne, Dumnezeule, Len! Sper că nu leşini! exclamă Claire impacientată.
   Helen îşi mută privirea asupra lui Claire şi inspiră şovăielnic. Îşi dădu seama că tremura, scăldată toată într-o transpiraţie rece.
   Deschise gura, dar nu se auzi niciun cuvânt.
   - Te duc la asistentă, continuă Claire când Helen nu-i răspunse.
   O luă pe Helen de o mână şi începu să tragă de ea.
   - Matt, strigă ea peste umărul lui Helen. Crezi că m-ai putea ajuta? Am impresia că Lennie o să leşine.
   - Nu o să leşin, se răsti Helen, dintr-odată trezită şi conştientă de ciudăţenia felului în care se purta.
   Le zâmbi timid încercând să fie mai drăguţă decât erau cuvintele ei. Matt o ţinea de mijloc şi ea îi atinse mâna cu vârful degetelor pentru a-i da de înţeles că putea să îi dea drumul. O privi neîncrezător.
   - Eşti foarte palidă şi ai cearcăne adânci, zise el.
   - M-am încălzit prea tare pe bicicletă, începu ea să explice.
   - Nu-mi spune tu mie că ţi-e bine, o avertiză Claire.
   Avea ochii umeziţi de lacrimi de frustrare şi nici Matt nu părea mai vesel. Helen ştia că nu avea cum să îi păcălească de data asta. Se hotărî că, indiferent dacă înnebunea ori ba, nu avea niciun motiv să se poarte urât cu prietenii ei.
   - Da, aveţi dreptate. Cred că s-ar putea să fi făcut insolaţie.
   Matt dădu din cap aprobator, scuza asta părându-i-se singura variantă logică.
   - Claire, du-o pe Helen la baia fetelor. O să îi zic lui Hergie ce s-a întâmplat ca să nu creadă că aţi întârziat la oră. Şi poate ar fi bine să mănânci ceva. Nu ai mâncat de prânz ieri.
   Helen fu un pic surprinsă că îşi amintise asta, dar Matt era atent la detalii. Voia să se facă avocat şi Helen era convinsă că avea să fie unul foarte bun.
   Claire aproape că o înecă pe Helen la baie, vărsându-i apă din belşug pe tot spatele, când trebuia doar să îi dea cu apă pe gât.
   Bineînţeles că, până la urmă, se porni o imensă bătaie cu apă, ceea ce o mai calmă pe Claire pentru că aceasta fusese singura reacţie normală a lui Helen din ultimele zile. Cât despre Helen, trecuse de pragul acela al oboselii în care totul devine amuzant şi până şi halucinaţiile de coşmar pot fi uitate în câteva secunde.
   Hergie le semnase permise de liberă trecere pe hol, aşa că nu se grăbiră să ajungă la primele cursuri. Să primeşti un astfel de permis de la Hergie era mană cerească - un elev putea merge oriunde şi să facă orice timp de o oră întreagă şi niciun profesor nu ar fi zis nici pâs.

       Se duseră la cantină să ia nişte portocale pentru glicemia scăzută a lui Helen şi, dacă tot erau acolo, făcură pe din două o brioşă cu fulgi de ciocolată.
   Apoi, se îndreptară spre amfiteatru, să se răcorească în faţa ventilatorului de doi metri din sală şi să cânte înspre elicele care se învârteau, ascultându-şi vocile fragmentate în mii de alte glasuri până se prăpădiră de râs.
   Helen era plină de energie şi extrem de veselă deoarece chiulise cu permisiunea lui Hergie şi mâncase zahăr pur pe stomacul gol, încât nici nu-şi mai amintea la ce clasă trebuia să se ducă, aşa că nu mai ajunse la oră. Ea şi Claire se plimbau încet pe coridorul greşit când se sună de pauză. Se uitară una la cealaltă şi ridicară din umeri de parcă şi-ar fi spus: „Ei, asta e!“ şi izbucniră în râs. Apoi, Helen îl văzu pe Lucas pentru prima dată.
   Cerul expiră în sfârşit şi eliberă tot vântul pe care îl ţinuse în frâu timp de două zile. Rafale de aer cald intrară în şcoala sufocantă prin fiecare fereastră şi uşă deschisă. Foile desprinse, tivurile de la fuste, părul desfăcut, ambalajele şi tot felul de alte nimicuri prinseră aripi şi se îndreptară spre tavan ca nişte toci în ziua absolvirii.
   Pentru câteva secunde, Helen avu senzaţia că totul rămase pironit în aer, în stare de imponderabilitate, ca şi când timpul s-ar fi oprit în loc.
   Lucas stătea în faţa dulapului său, la vreo şase metri distanţă, uitându-se şi el la Helen în vreme ce întreaga lume aştepta ca gravitaţia să se manifeste din nou.
   Era înalt, peste 1,80 metri, bine făcut, atletic, nu masiv. Avea părul negru şi un bronz de sfârşit de vară care îi punea în valoare zâmbetul alb şi ochii de un albastru ca apa din piscină. Când privirile li se întâlniră, Helen avu senzaţia că nimeni pe hol în timp ce se ţin ore. (n.tr.) se deşteaptă dintr-un somn adânc şi află pentru prima dată ce însemna ura pură, ura care îţi înveninează sufletul.
   Nu îşi dădu seama că alerga spre el, dar vocile surorilor îndurerate se ridicau într-un plânset piţigăiat. Cele trei stăteau în spatele băiatului înalt şi brunet despre care ştia că era Lucas şi îndărătul băiatului şaten şi ceva mai mic de lângă el.
   Surorile se trăgeau de păr până îl smulseră din rădăcini. Arătau cu degetul spre cei doi băieţi în timp ce zbierau o înşiruire de nume - numele celor ucişi cu mult timp în urmă. Helen înţelese deodată ce avea de făcut.
   În fracţiunea de secundă de care avu nevoie să ajungă la Lucas, Helen văzu cum băiatul mai mic sări la ea, dar fu oprit de Lucas, care întinse mâna şi îl împinse pe băiat spre dulapurile din spatele lor. În acel moment, se opri şi întregul ei corp se încordă.
   - Cassandra, nu te mişca! strigă Lucas peste umărul lui Helen, faţa lui fiind la doar câţiva centimetri distanţă de a ei. E foarte puternică.
   Helen îşi simţi palmele arzând şi oscioarele din încheieturile ei păreau că se macină unul de celălalt. Îşi dădu seama că Lucas o ţinea de încheieturi ca mâinile ei să nu ajungă la gâtul lui. Se aflau într-o situaţie fără ieşire, dar, dacă reuşea să se apropie cu încă un centimetru, i-ar fi atins gâtul.
   „Şi apoi?“ se auzi o voce înceată din capul ei. „Sugrumă-l până nu mai respiră“, răspunse o alta.
   Ochii dureros de albaştri ai lui Lucas se măriră surprinşi. Helen câştiga. Una dintre unghiile ei lungi zgârie pielea care pulsa deasupra carotidei pe care tânjea să o sfâşie. Apoi, înainte să îşi poată da seama ce se întâmpla, Lucas o răsuci şi o strânse la pieptul lui, blocându-i braţele deasupra sânilor şi ţinându-şi picioarele între ale ei.
   Obligată să stea în poziţia aceea, ea îşi pierdu echilibrul şi nu reuşi să îi lovească glezna cu călcâiul. Era imobilizată.
   - Cine eşti? Cărei Case îi aparţii? şopti în urechea ei, scuturând-o puternic ca să priceapă că trebuia să răspundă, însă Helen nu înţelese cuvintele.
  
         Neavând ce să facă, neajutorată, începu să urle de furie, dar deodată se opri.
   Acum, că nu îi mai vedea ochii, deveni conştientă de faptul că jumătate de şcoală încerca să o separe de Lucas. Toţi se holbau.
   Helen se chirci de durerea provocată de crampe. Lucas îi dădu drumul instantaneu, ca ars, iar ea căzu la pământ.
   - Domnişoară Hamilton! Domnişoară... Helen. Helen, uită-te la mine! zise domnul Hergeshimer.
   Îngenunche lângă Helen în vreme ce ea îşi trăgea sufletul, încercând să îşi relaxeze muşchii. Helen îi privi chipul transpirat.
   Părul îi era vraişte şi ochelarii îi stăteau într-o parte, probabil în urma luptei. Pentru o clipă, se întrebă dacă nu cumva ea fusese cea care îl lovise şi izbucni în plâns.
   - Ce se întâmplă cu mine? scânci ea încet.
   - Totul e bine acum. Calmează-te! spuse domnul Hergeshimer cu severitate. Să faceţi bine să vă duceţi cu toţii la ore. Imediat! urlă la gloatele de studenţi care stăteau acolo cu gurile căscate.
   Se împrăştiară cu toţii când domnul Hergeshimer preluă controlul situaţiei.
   - Voi doi, arătă el spre Lucas şi Jason, veţi veni cu mine la director. Domnule Millis! Domnişoară Aoki! O veţi duce pe domnişoara Hamilton la asistenta şcolii şi apoi vă veţi duce direct la ore! Aţi înţeles?
   Matt păşi imediat în faţă şi puse braţul lui Helen peste umărul lui, ajutând-o să stea pe picioarele ei, în timp ce Claire îi ţinea mâna între ale ei, calmând-o. Helen se uită cu coada ochiului la Lucas, care şi el o privea peste umăr pe când îşi continua drumul cu domnul Hergeshimer. O cuprinse încă un val de ură şi lacrimile o podidiră încă o dată.
   Matt o conducea în vreme ce ea plângea, mângâindu-i stângaci părul şi îndrumând-o spre cabinetul asistentei. Claire mergea pe partea cealaltă a lui Helen, zdruncinată şi tăcută.
   - Ce ţi-a făcut, Lennie? întrebă Matt agitat.
   - Nu... nu l-am mai văzut ni-nici-o-o-dată până acum, răspunse Helen, plângând cu sughiţuri.
   - Da, o idee grozavă, Matt! Pune-i întrebări! Acum, crezi că ai putea să taci naibii din gură? se pierdu Claire cu firea, dar încercă să îşi revină.
   Restul drumului îl parcurseră fără a-şi mai vorbi. Când ajunseră la cabinet, îi povestiră doamnei Crane ce se întâmplase şi nu omiseră să îi repete că Helen făcuse insolaţie în ziua aceea. Doamna Crane o rugă pe Helen să se întindă pe pat, îi aşeză un prosop rece peste ochi şi se duse înapoi în biroul ei să îl sune pe Jerry.
   - Tatăl tău vine îndată, draga mea. Nu, nu! Ţine-ţi ochii acoperiţi, întunericul te va ajuta, spuse doamna Crane, ocolind patul în care se afla Helen.
   Helen o auzi grăbindu-se afară pentru a discuta cu cineva, apoi o auzi intrând şi aşezându-se la biroul ei. Helen rămase nemişcată sub prosop, recunoscătoare că era lăsată în pace, putând să se bucure cumva de puţină intimitate.
   Nu reuşea nici măcar să formuleze două gânduri de la cap la coadă, darămite să mai încerce să îi explice cuiva ce se întâmplase. Ceea ce o sperie cel mai tare era că, dintr-un motiv sau altul, considera ceea ce făcuse ca fiind un lucru bun, sau cel puţin că asta se aştepta de la ea. În sinea ei, ştia că l-ar fi omorât pe băiatul acela dacă ar fi putut, dar nu simţea niciun fel de vină.
   Până să îşi vadă tatăl.

              Arăta groaznic.
   Doamna Crane îi povesti tot ce se întâmplase, explicându-i că Helen se alesese cu o insolaţie de zile mari şi că asta ar fi putut explica felul neobişnuit în care se purtase. Ascultă cu atenție, apoi o rugă pe doamna Crane să îl lase un pic singur cu fiica sa, ceea ce se şi petrecu. Jerry nu spuse nimic la început, se aplecă uşor deasupra patului lui Helen în vreme ce ea se îşi trecea lănţişorul printre degete. Într-un final, se aşeză lângă ea:
   - Nu m-ai minţi, nu-i aşa? întrebă el cu blândeţe.
   Helen clătină din cap, asigurându-l că nu.
   - Ţi-e rău?
   - Nu ştiu, tată. Nu mă simt bine... dar nu ştiu ce am, îi răspunse cu sinceritate.
   - Ar cam trebui să te ducem la doctor, ştii.
   - Mi-am imaginat, răspunse ea încuviinţând.
   Îşi zâmbiră unul altuia, apoi îşi îndreptară brusc privirea spre biroul asistentei, unde se auzeau paşi grăbiţi.
   Jerry se ridică şi se întoarse cu faţa spre uşă, aşezându-se în faţa lui Helen în momentul în care apăru un bărbat înalt, incredibil de bine făcut pentru un om având puţin peste 40 de ani. Helen sări în picioare şi rămase de cealaltă parte a patului, căutând instinctiv cu privirea o altă ieşire. Nu exista. Helen simţea că avea să moară.
   În colţul micuţului cabinet apăru una dintre surorile bocitoare.
   Stătea în genunchi, având faţa acoperită cu părul ei murdar.
   Murmura nume şi tot zicea: „Sânge pentru sânge“ în timp ce se dădea repetat cu capul de perete.
   Helen îşi duse mâinile la urechi. Îşi mută privirea dinspre oroarea din colţ şi îşi făcu destul curaj cât să se uite la bărbatul masiv. Îl recunoscu. Nu-l văzuse niciodată până atunci, dar cumva ştia că ar trebui să îi fie foarte frică de el. La început, faţa lui colţuroasă oglindi hotărâre, dar treptat aceasta se transformă în şoc şi apoi în confuzie.
   Ochii lui îl cercetară atenţi pe Jerry şi o privire exprimând o neîncredere aproape comică făcu să dispară posibilitatea unei lupte teribile.
   - Sunteţi... Sunteţi cumva tatăl domnişoarei care mi-a atacat fiul? întrebă cu ezitare.
   Jerry încuviinţă scurt.
   - Fiica mea, Helen, zise el îndreptându-şi mâna spre ea. Eu sunt Jerry Hamilton.
   - Castor Delos, răspunse bărbatul masiv. Soţia mea, Noel, nu poate să vină acum. Şi mama lui Helen?
   Jerry dădu din cap.
   - Suntem doar noi doi, eu şi Lennie, spuse el ferm.
   Carlos îi săgetă din priviri când pe Helen, când pe Jerry şi apoi dădu din cap de parcă şi-ar fi dat seama de ceva.
   - Îmi cer iertare. Nu am intenţionat să aduc treburi personale în discuţie. Credeţi că am putea vorbi între patru ochi, pentru un moment?
   - NU! ţipă Helen şi se repezi pe lângă pat, înşfăcându-l pe tatăl ei de braţ şi îndepărtându-l de Castor.
   - Ce-i cu tine? ţipă Jerry în vreme ce încerca şi, în cele din urmă, reuşi să o dea pe Helen la o parte.
   - Te rog, nu te duce nicăieri cu el! îl imploră ea cu ochii plini de lacrimi.
   Jerry oftă adânc în semn de frustrare şi o îmbrăţişă pe Helen cu căldură.
   - Nu prea a fost în apele ei în ultima vreme, îi explică lui Castor, care îi zâmbi înţelegător.
   - Am şi eu o fată, răspunse Castor cu blândeţe, de parcă asta ar fi explicat totul.
   Doamna Crane şi directorul şcolii, domnul Hoover, se grăbiră să intre în sală, de parcă ar fi încercat să îl ajungă pe Castor din urmă.
   - Domnule Delos, începu directorul într-o voce iritată, dar Castor vorbi peste el.
   - Sper ca fiica ta să se simtă mai bine cât mai curând, Jerry. Şi eu am mai făcut insolaţie şi mi s-a spus că aş fi făcut lucruri ciudate. Ştii, te poate face şi să ai halucinaţii, zise el fără a i se adresa cuiva într-un mod special.
   Helen îl văzu cum îi aruncă o privire scurtă ei, apoi celei care plângea în colţ şi care încă se legăna înainte şi înapoi. Se întrebă dacă şi el o vedea şi, dacă aşa era, cum naiba ar putea doi oameni să aibă aceeaşi halucinaţie?
   - Ei... bine atunci. Să înţeleg că nu există animozităţi? întrebă domnul Hoover nesigur, mutându-şi privirea de la Jerry la Castor şi înapoi.
   - Nu din partea mea şi nici din partea fiului meu, sunt sigur de asta. Nu ştiu ce să zic despre dumneata, domnişoară, spuse Castor uitându-se politicos la Helen. Luke mi-a zis că a trebuit să fie mai... dur un pic. Te-a rănit cumva?
   Pentru un ochi neavizat, părea că este un bărbat extrem de manierat, dar Helen nu se lăsă păcălită. Încerca doar să estimeze cam cât de puternică era de fapt.
   - Sunt în regulă, răspunse nepoliticoasă. N-am nici măcar o zgârietură.
   Ochii lui se măriră aproape insesizabil. Nu avea idee de ce încerca să irite un bărbat în toată firea, un om aflat în floarea vârstei, dar pur şi simplu nu se putea abţine. De obicei, nu suporta certurile şi nici măcar nu se uita la emisiunile în care lumea pur şi simplu făcea scandal, dar iată că, pentru a doua oară în acea zi, se lua de cineva mult mai mare şi mai puternic decât ea.
   Din fericire, nu era la fel de îndârjită să îl omoare pe Castor aşa cum fusese cu fiul lui, dar tot voia să îi tragă vreo două, dorinţă care doar îi spori starea de confuzie. Mereu detestase violenţa.
   - Mă bucur că eşti în regulă, zise Castor zâmbind, detensionând atmosfera.
   I se adresă directorului şi se asigură că este clar că nici el, nici familia lui nu doreau ca Helen să fie pedepsită. Din câte putea el să vadă, lui Helen îi fusese rău şi ar trebui cu toţii să treacă peste micul incident. Plecă la fel de brusc cum intrase.
   De îndată ce nu se mai auziră paşii lui Castor, sora scâncitoare plecă, şoptitul încetă, iar Helen nu se mai simţi deloc furioasă. Se prăbuşi pe pat ca un balon care se dezumfla rapid.
   - Cred că ar fi cel mai bine să o duci acasă, Jerry, spuse doamna Crane pe un ton serios şi cu un zâmbet liniştitor. Multe lichide, fără contact direct cu lumina şi pregăteşte-i o baie rece ca să îi mai scadă temperatura. Bine?
   - Sigur, doamnă Crane. Mulţumim mult, răspunse Jerry reluându-şi rolul de adolescent pe care îl avusese ultima dată când fusese în biroul doamnei Crane.

        Helen îşi ţinu capul în jos până la parcare, dar tot putea simţi privirile celorlalţi elevi aţintite asupra ei.
   Când se urcă pe locul din faţă al Purcelei, văzu cum se deschise uşa de la biroul directorului şi cei doi băieţi Delos plecară cu Castor. Ochii lui Lucas se uitară direct în ai ei. Castor îşi puse mâna pe umărul băiatului său, spunându-i ceva. În sfârşit, Lucas încetă să se mai uite la Helen şi îşi mută privirea către tatăl său înainte de a da din cap şi a privi în jos.
   Începu să plouă. Una, apoi două, apoi trei picături de ploaie de vară stropiră aleea şi deodată era apă peste tot. Helen trase puternic de uşă să o închidă şi îi aruncă o privire tatălui ei care se uita la familia Delos.
   - Pe care ai sărit? întrebă Jerry abţinându-se să zâmbească.
   - Pe cel mai mare, răspunse Helen zâmbind şi ea pe jumătate.
   Jerry o privi pe Helen, fluieră o dată şi porni motorul.
   - Ai noroc că nu te-a rănit serios, zise el, fără să mai glumească.
   Helen încuviinţă uşor, dar, în sinea ei, se gândi că Lucas era cel care avusese noroc. Gândurile îi erau atât de neobişnuite pentru ea, încât nu mai spuse nimic până ajunseră acasă.

                                  CAPITOLUL 4

        Helen stătea într-o cadă cu apă rece, cu luminile de la baie stinse şi asculta cum telefonul suna încontinuu.
   Îi spusese tatălui ei că nu voia să stea de vorbă cu nimeni deocamdată, nici măcar cu Claire.
   Nu avea nimic de zis nimănui şi, de fiecare dată când îşi amintea că îl atacase pe Lucas Delos de faţă cu toată şcoala, ofta zgomotos de ruşine. Soluţia era să se mute în altă ţară sau măcar în afara oraşului Nantucket, pentru că pur şi simplu nu avea cum să treacă peste faptul că încercase să îl sugrume pe cel mai frumos băiat de pe insulă.
   Mai suspină o dată şi îşi stropi cu apă faţa care încă reuşea să roşească, deşi era cufundată în apă rece ca gheaţa. Acum, că nu mai era înnebunită de furie, putea să se gândească obiectiv la Lucas şi decise că era adevărat ce spunea Claire, nu exagerase că Lucas era cel mai frumos băiat pe care îl văzuse vreodată. Helen era de acord.
   O fi încercat ea să îl omoare, dar nu era oarbă. Ceilalţi băieţi pur şi simplu arătau altfel.
   Nu înălţimea lui, culoarea pielii sau muşchii erau ceea ce îl făceau aşa frumos, hotărî ea. Ci felul lui de a se mişca. Helen îl văzuse doar de două ori, însă i se părea clar că el se gândea mai puţin la aspectul lui decât o făceau ceilalţi. Ochii lui, la cât de frumoşi erau, se uitau în exterior, nu în interior, spre propria persoană.
   Îşi băgă capul sub apă şi începu să ţipe ca să se poată descărca fără a-l speria de moarte pe Jerry. Când se ridică, se simţi un pic mai bine, dar tot dezamăgită de ea însăşi. Unul dintre cele mai de temut efecte secundare ale sentimentului că deja îl ştia pe Lucas era că începea să-l cam idealizeze, începea să-l creadă mai perfect decât era posibil.
   Ceea ce era destul de neplăcut din moment ce încă voia să-l ucidă.
   Scoase dopul de cauciuc cu degetele de la picioare şi privi cum apa se scurgea pe pereţii căzii până dispărură ultimii stropi. Apoi, stătu dezbrăcată în cada goală, privindu-şi tălpile ridate de la atâta stat în apă până o duru fundul. Dar ştia că, în cele din urmă, trebuia să iasă din baia întunecoasă şi să îi mintă pe toţi cei care ţineau la ea.
   Coborî să vadă ce făcea tatăl ei şi îl surprinse fix când intra pe uşă.
   Se dusese să cumpere îngheţată - şi nu orice îngheţată, ci de-aia bună de la gelateria unde Helen îi zisese că nu mai are voie să meargă de când medicul îl atenţionase să aibă grijă de dieta lui.

...............................................

Popa Duhu, Ion Creangă

        Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat "sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păserelelor şi oprindu-se cu mirare lângă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el "republici înţelepte", dezmerdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.

   Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din judeţul Iaşi.

  Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini; teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi româneşti, pline de painjeni şi aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoiu şi gândaci fojgăind în toate părţile, o pâne uscată pe masă şi un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinţiei-sale.

   Mare de inimă, iar de gură şi mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viaţă mai bună; dar se vede că nici poftea el una aşa, de vreme ce nu-şi astâmpăra gura cătră mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea.

    De copil, în seminarul Socola, unde-a învăţat carte, mai mult singur decât de la profesori, îşi punea degetele pe o peatră şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură!

    Aşa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu-l "Duh diavolesc", şi de unde până unde l-a şi călugărit, şi Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Şi din şcolar, profesor a ajuns la Socola; şi duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulţi nu făcea el într-un loc, Doamne fereşte, căci era duh neastâmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. Nici lacom de avere, nici de cinuri; mulţămit cu cât avea, cu cât n-avea, când te mieri ce nu-i venea la socoteală, ie-ţi, popo, desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul! Vorba ceea: "Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele".

     Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la monăstirea şi în Târgul-Neamţului profesor, de unde cutriera munţii în sudoarea frunţii, şi mai la tot pasul cânta:

                                Ruinata cetăţuie, ce acopere-acel munte,

                                Şi de unde ochiul vede lucruri multe!

        Apoi:

                                Pe o stâncă neagră, într-un vechiu castel,

                                Unde curge-n vale un râu mititel.

        Iar la urma urmelor:

                                Pasere galbănă-n cioc,

                                Rău mi-ai cântat de noroc!

    Şi tot aşa, şi iar aşa, până i se făcea viaţa neagră şi aici; apoi iar se întorcea la Iaşi, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme.

    Duh neastâmpărat şi cutezător în predicele sale de pe amvoanele bisericelor, înţepa ca vespea, zicând:

     - Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina, ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trândăviei!

     - Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspândită în ţară la noi; dar de când au luat "mârşavele de modă" locul gospodinelor românce, această floare a început a dispăra din grădinele şi ţărinile noastre.

     - Cine are urechi de auzit să audă!

     Iar pe cei slugarnici, mândri şi luxoşi îi arăta cu degetul, zicând:

     - Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea dinafară curată!

    Şi câte şi mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul, până i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă.

    Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bunavestire din Iaşi, părintele Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice în gură mare, clătinând din cap:

     - Dragul mamei Cînilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i neneacă-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, mai adaugă: Când veţi vede uriciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie, să ştiţi că aproape este sfârşitul, a zis Hristos.

    După aceea se trage cu despreţ din faţa episcopului şi, ieşind din biserică, îşi caută de drum.

    Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mânile la piept, cât pe ce să cadă ameţiţi din picioare, de frică şi de ruşinea arhipăstorului.

    Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere.

    Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit, luând şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se împopoţona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, şi anume: "Decât să dai de pomană la calici sâmbătă, mai bine ceva de băut mahmurilor, marţa…"

    Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţi-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:

    - Iartă-mă Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-marii mei, arhiereii…

   La Mănăstirea Neamţului, stând adeseori de vorbă cu stariţul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-l, că ruşii din această lavră românească s-au puiezit, ca şi holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828. Stariţul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: "Hai pacam, părinte Isaia", cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea:

   Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârteşte lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusască; mai bine să ne împăcăm. Şi începea a-i cânta irmosul următoriu, pe glas al doilea: "Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gât şi cu-n curcan fript, că s-a proslăvit". Apoi antifoanele beţivilor, pe glas al patrulea: "Din tinereţele mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine; dar mai multe păhărele, câte stele sunt pe ceriu…

                                Ploscuţa mea, iubit vas,

                                Pasere cu dulce glas,

                                Eu la gură te rădic.

                                Tu îmi cânţi: coglic! coglic!

                                Şi nu mă-ndur să te las,

                                Căci mă plesneşti tot în nas.

                                Vai, sărace poloboace,

                                De te-ai face mai încoace;

                                Să ne strângem vro câţiva,

                                Noi, spre mântuirea ta.

                                Ş-om mai veni vro doi-trei,

                                Şi ţi-om pune-un căpătâiu,

                                Ş-om aduce-un popă rus,

                                Şi te-a da cu fundu-n sus!

     Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: "Să îndrepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun", părintele Duhu îi zise:

     - Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste Dunărea, cuvioşilor, că destul ne-aţi pângărit biserica şi neamul cu smeritele voastre bagoslovenii.

     Profesorul Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia: "Bună dimineaţa, Duhule", el îi răspunse:

     - Mulţămesc, cadavrule! Şi cred că ai la ştiinţă că cuvintele popă şi profesor se încep cu "pocoiu", ca şi substantivul porcule.

     Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele următoare:

     Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preutese, beţia din cap nu le mai iese!

    Şi câte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva şi să-l mai stârnească la vorbă.

   Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întâlneşte părintele Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă:

    - De unde vii, părinte Isaie?

    - Nu ştiu!

    - Încotro ai luat-o, părinte Isaie?

    - Nu ştiu!

    - Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!

    - Iaca cum, răspunse Duhu: când eram băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu.

     - Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore.

     - Tot, batăr să crape dracul!

     - Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia, cum ţi s-ar păre?

     -  Dar ştii că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa, Dunăre de mânios.

    La cea din urmă, strângând părintele Duhu para câte para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, cetindu-le, cică a zis cătră oarecine:

     - Aceste cărţi, încăpând în mâna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii.

      Şi sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat.

    Într-una din zile, neavând el cu ce să-şi cumpere pâne, le-a luat cu vravul şi le-a vândut directoraşului unei şcoale primare cu te mieri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în Iaşi. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe şepte ani!

      Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iaşi despre nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţia-sa pe gânduri, zicând:

      - Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!

     Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tătăraşi; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, ca’ mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor.

Vine ploaia, George Coșbuc

Vine ploaia, bine-mi pare!
În grădină am o floare,
Ploaia o va crește mare,
Vine ploaia, bine-mi pare!

Vine ploaia, bine face!
Spicul plin acum se coace,
Spicului răcoarea-i place,
Vine ploaia, bine face!

Fatalitate, Rodica Ojog-Brașoveanu

        Toți membrii familiei Tomulescu lăsau aceeași impresie, și anume că ceasul nu a fost încă inventat.

   Erau oameni complet lipsiți de noțiunea timpului, având la activ un impresionant număr de rateuri de ordin profesional, social sau privat. Se părea că „a întârzia” contituia verbul lor cel mai conjugat, determinându-le existența. Întârziau regulat la serviciu, la gară, la cursuri și seminarii, la examene, interviuri, la întâlniri sentimentale, încercând s-o dribleze chiar și pe neguroasa Lady Death, doamna cu coasa.

   Era de notorietate cum unul din bunici, așteptându-l pe taică-său, zăcaș pe patul morții, să-și dea sufletul, ratase avionul particular care urma să-l treacă fraudulos granița în lumea liberă.

   Asta se întâmpla în 1948 și „tândălitul” bătârnului în meleag îl costase pe bunic 10 ani de ocnă comunistă.

   Povești vechi care țin deja de alt secol....

   Microbul rămăsese, însă, în familie, transmițându-se cu tenacitate de la o generație la alta.

   Dar, inexplicabil pentru toată lumea, rămânea amănuntul că Tomuleștii își acceptau cu seninătate cusurul care le adusese nu puține neplăceri, nu încercau să-l îndrepte, considerându-l cu un fatalism duios:

   - Așa ne-am izbit noi în neam, mai artiști și... cam zăpăciți! Măcar de nu s-ar petrece în lume ticăloșii mai mari...

   „Artiști”, pentru că în mintea lor, ca și a multor alții, persista asociața apriorică - oameni de artă egal viață dezordonată, lipsită de disciplină, program de viață fantezist. Cu excepția presupusului orar aiurit însă, cei 4 Tomulești - soții și cei 2 copii, studenți - nu dovedeau nicio aptitudine specială în sensul pomenit.

   Cunoștințele îi tratau cam în zeflemea, socotindu-i drept niște zăpăciți simpatici, însă neserioși: să nu-ți fixezi întâlnire cu ei și să nuu le împrumuți bani a căror restituire la termen e importantă pentru tine. 

   În rest, ospitalieri, cumsecade și chiar agreabili.

           Dar detașat cel mai agreabil era Mugurel, fiul cel mare, student la Inginerie Economică.

   Tânărul avea 20 de ani și un șarm nebun, care oprea spontan de la primul contact, din prima secundă. 

   Brunețel, scundac (instinctiv, evocându-l, toată lumea folosea diminutive), fragil și grațios, era suficient să zâmbească pentru a topi inimile cele mai încruntate; ochii înstelași - un truc al corneei foarte albe, și nu al irisului cum se crede îndeobște - înduioșau, surâsul strălucitor, întreaga expresie de băiat cuminte, înheraș de agățat în pom, fascinau.

   Interesant era și modul aproape unanim în care funcționa acest farmec, căci era tot atât de departe de bărbatul model al mileniului III, beefsteak antenat pus cu lopata, virilitate agresivă (mai degrabă un grobian decât un Romeo dulceag de pe vremea menuetului) ca un pinguin de un dinozaru. Mugurel seducea, cosea de la genunchi fete care, ascunsă în buzunărașul inimii, păstrau poza unor uriași ca Schwarzenegger sau Claude Van Damme.

   Dana căzu pradă aceluiași deosebit potențial de farmec, și tot din prima secundă.

  

         Se aflau la Flamingo, într-un grup numeros care sărbătorea ziua de naștere a unui star TV, petrecerea continuând într-o vilă de la Băneasa.

   Abia aici dansară pentru prima oară împreună, căci amândoi veniseră la aniversare cu un alt partener. Și, așa cum se întâmplă adeseori, mai ales în materie de coup de foudre, perechea „oficială” fu uitată, ignorată și, în cele din urmă, abandonată.

   Pe marginea lacului, sub stele gata să apună, dansând cu obrajii învăpăiați lipiți de răsuflarea fierbinte a lui Mugurel, Dana simți pentru prima dată în viață dorința sfâșietoare de a fi cu un bărbat în pat. Habar n-avea ce se petrece în jur, era toată o flacără arzând de dorință.

   La rândul lui, Mugurel, și el amețit de lovitura de trăsnet, își spunea că nu mai întâlnise o fată atât de dulce, dulce liană încolăcindu-i-de dulce pe trup...

   Și se iubiră acolo, pe marginea lacului, răcoriți de adierile zorilor.

         În general, dragostea, ca orice fenomen, are o evoluție, cunoaște niște etape, dar se pare că Mugurel și Dana se abăteau de la regulă.

   Despre ce evoluția mai putea fi vorba, când de la bun început fuseseră nebuni unul după celălalt, urcând împreună în liftul care-i dusese cât ai clipi la porțile Paradisului?

   Cum era și normal, dată fiind starea de spirit amețitoare, chiar din primele zile, deciseră că trebuie să se căsătorească. Faptul că mai aveau 2 sau 3 ani până la terminarea studiilor nu putea constitui un obstacol serios și, de altfel, soții Tomulescu își dădură necondiționat avizul.

   Făceau parte dintre persoanele al căror proces de maturizare se oprește la 20 de ani și, chiar la tâmpla căruntă, continuau să judece, să privească viața prin prisma unui proaspăt bacalaureat. În sinea lor, se socoteau părinți moderni și progresiști, care „n-au uitat că au fost tineri”, dar, mai presus de toate, conta fericirea băiatului. Iar ei erau fericiți că băiatul e fericit.

   Părinții Danei însă, soții Mărcuș, altă nație de oameni, moderați prin excelență, se arătau circumspecți, îndemnând la prudență.

   - În asemenea situații, opina domnul Mărcuș, se avansează cu pași mici, îți iei o marjă de timp în care să te orientezi și să cântărești. Voi ați luat cu asalt toate etapele, ați urcat într-un supersonic care să vă lase direct în pragul Primăriei și vă credeți nespus de deștepți!

   - Dar ce? îl înfruntase fiică-sa. Trăim în mileniul III!

   - Ce-i aia nu mai pot fără el, simt că mor, mă prăpădesc. Trebuie să înveți să te stăpânești, să-ți impui o autodisciplină!

   - Mai dă-o încolo, tată, nu iubești după regulamentul militar!

   Domnul Mărcuș, ofițer de carieră, credea că dimpotrivă. După capul lui, a te autocontrola strict echivala cu a-ți controla propriul destin și a-l determina.

   „Cum îți așterni...” era unul din proverbele lui preferate și destinul, îndeobște capricios, nu-l contrazise lăsându-l să creadă că tot ce realizase se datora exclusiv minții lui organizate, a planificărilor inteligente cu bătaie lungă care-i punctaseră itinerariul de viață. La fel credea și nevastă-sa.
    De 25 de ani, împărțea cu Mărcuș o soartă cu grafic „monoton” ascendent, unde nimic nu era lăsat la voia întâmplării, totul încăpând sub pălăria „punct ochit, punct lovit”.
   Și cum nu se poate ca totul să fie doar simplă brodeală, femeia se convinsese în timp de genialitatea bărbatului și în consecință, când acesta deschidea gura, amuțea ca în biserică, fără să-i iasă din cuvânt. Nici urmă de servilism sau depersonalizare (frică nici pomeneală!)  în acest comportament, ci credit total acordat înțelepciunii partenerului.
 
          În adâncul ființei, nici Danei nu-i plăcuse  tot ce văzuse în casă la Tomulești, dar erau simple înregistrări, nedecantate, iar sub alt aspect, fiecare avea dreptul să trăiască cum îi place.
   De ce adică ar fi obligatoriu un modus vivendi a la Ioan Mărcuș (el stabilise regulile), previzibil, uscat, lipsit de fantezie? Pentru că, într-adevăr, se putea afirma că Tomuleștii trăiau fantezist - „pitoresc”, definea Dana râzând - fără prejudecăți și fără „fixuri”.
   De exemplu, asistase aiurită cum la 4 dimineața, domnul Tomulescu având poftă de ceva fierbinte, oala de ciorbă apăruse pe aragaz, după cum în ajun, la 2 noaptea, doamna invitase întreaga familie la o gustare cu clătite proaspete.
   De-a dreptul consternată însă, rămăsese într-o dimineață de mare primenit, când Tomulescu lansase o invitație în oraș „la o terasă, ceva, e o vreme minunată, să luăm o bere și niște mici...” Instantaneu, nevastă-sa aruncase șorțul, lăsase geamurile neterminate și, abandonând ligheanul, spray-uri, cârpe efectiv în mijlocul casei zburase în dormitor să se schimbe.
   - De ce nu? se mirase sincer Mugurel, răspunzând nedumeririi ei căpiate. De ce nu, dacă asta au chef să facă?
   - De acord, dar mai întâi îți termini treaba și pe urmă pe bălărești, observase cam uscat fiica lui Ioan Mărcuș.
   - Unde scrie chestia asta?
   - Toate la timpul lor.
   - Care timp? Cine-l stabilește? Ce-i aia timp?
   În curând, Dana avea să înțeleagă pe propria piele că realmente, în mentalitatea întregii familii Tomulescu, timpul nu constituia decât o simplă convenție, o superstiție de care nu înțelegeau să se lase terorizați. Făceau ce pofteau cu timpul lor, deci îl stăpâneau, nu acceptau să fie stăpâniți.
   Mult mai târziu, privind retro, Mugurel avea să conchidă că în relația lor funcționase dur și concret fatalitatea.

          După negocieri și pretractări zgomotoase cu părinții, deviind nu o dată în adevărate scandaluri tinerii căzură de acord să facă nunta abia în noiembrie.
   Argumentul hotărâtor veni, în mod neașteptat, chiar din partea soților Tomulescu, spre ușurarea colonelului, care spera că în câteva luni se pot întâmpla multe. Vorba aia, moare sultanul, se schimbă căpitanul...
   Pentru mai toți tinerii care vor să se căsătorească, problema cea mai anevoioasă, vitală, obstacol serios în calea legalizării unei fericiri, o constituie casa. Ori aici, Tomuleștii veniseră cu o propunere interesantă a cărei traducere în fapt însă, presupunea un necesar de timp.
   Casa în care locuiau, aparținând de câteva generații familiei, era veche, dar solidă și sănătoasă, cu ziduri groase, ca de cetate, așa cum se construia odinioară, nefuncțională desigur, permițând însă, modificări substanțiale. Acestea anvizajau în primul rând demisolul unde în prezent se afla pivnița, o hrubă uriașă care se putea transforma lesne într-un apartament spațios de două camere cu baie. Aici ar fi putut să locuiască decent Mugurel și Dana, cel puțin un timp, până ce vor fi în stare să-și înfiripe un cămin pe placul lor.
   Determinat era și amănuntul că ferestrele demisolului respectiv, dând în grădină și nu în stradă, locatarii erau scutiți de priveliștea oferită de picioarele a mii de pietoni.
   Propunerea era prea ispititoare ca să poată fi refuzată, iar doamna Tomulescu exulta la gândul că, deși separați, își va vedea zilnic băiatul și-l va putea ocroti în continuare.
   Doamna Mărcuș admise că merge ca soluție provizorie, fără să-și exprime însă și rezervele. Bucătăria rămânea comună, bucătăria una ce predilecție soacra și nora au a se înfrunta - gusturi, mentalitate distincte: una își închipuie că le știe pe toate, cealaltă vrea să le facă pe toată după capul ei....
   Plini de energie și senini ca de obicei, Tomuleștii se puseră pe treabă.
   Cum intenționau diverse transformări și în restul casei, hotărâră ca lucrările să meargă în paralele. Chiar dacă deranjul e mai mare, cel puțin scapi de o grijă, nu desfaci casa de două ori, ai de-a face cu aceeași meșteri și revine mult mai ieftin.
   Și doamna Tomulescu își aminti înveselită de pojarul copiilor.
   Când Mugurel se îmbolnăvise, medicul o sfătuise să-i culce pe băieți în același pat, adică să-l molipsească și pe Crișan. De pojar nu scapă nimeni, în schimb ea scăpa de belele dintr-un foc...
   - Situațiile sunt similare, nu găsiți?
   Coloneul Mărcuș ridică o sprânceană, asociația părându-i-se cel puțin năstrușnică, dar tot ce făceau oamenii ăștia era într-o ureche.
   În cele din urmă, ideea nu se dovedi chiar atât de strălucitoare căci, toată casa fiind dată peste cap, șantier de lucru unde nimic nu rămăsese la locul său, băieții nu mai aveau condiții de învățat, se băteau pe planșetă, își confundau lucrările, trusele, ce mai? Balamuc! Cum însă chestiunea demarase, trebuia găsită o soluție ad-hoc și recurseră la cea mai simplă.
   Crișan se va muta la un coleg ai cărui părinți nu se împotriveau să-l găzduiască, iar Mugurel, la cămin. Acasă rămâneau doar soții Tomulescu.

           Deși îndrăgostit până peste urechi, Mugurel nu scăpase de năravul străbun.
   Se îndreptase mult și făcea în continuare eforturi apreciabile să fie condițional. Remarcase cât de mult o irita pe Dana orice abatere de la program sau o oră stabilită și ultima lui intenție ar fi fost s-o supere.
   Totuși, se gândea uneori descumpănit, i se părea absurd câtă importanță putea să acorde Dana unor fleacuri, nu înțelegea nici în ruptul capului de ce se învinețea de mânie, anunțând-o de pildă că, în loc să se ducă la teatru, unde n-a mai găsit bilete, se duc la un coleg care dă o mică petrecere?! În fond, tot împreună sunt și asta-i cel mai important.
   Sau aproape izbucnea în plâns, tot de furie, când întârzia și el, acolo un 15-20 de minute! Aștepta în ploaie? În viscol? Nu, pe canapea, cu o revistă în mână sau la televizor. Și iar, de ce atâta dramă pentru că uitase să-i aducă o carte care nici măcar nu o interesa pe ea, ci pe o prietenă?
   - De ce ai promis? De ce nu te poți ține de cuvânt? Îmi plesnește obrazul de rușine față de fata asta, pe mine mă crede nesimțită și neserioasă!
   Din nefericire, Dana vedea în toate acestea lipsă de respect, nepăsare și, inevitabil, lipsă de dragoste.
   - Dacă nu mă iubești, cel puțin spune-mi-o și te las în pace!
   După care lui Mugurel îi trebuia o seară întreagă, greblându-și creierii după argumente, ca s-o convingă cât de mult o iubește. Se întorcea la cămin stors ca o cârpă și cu dureri de cap.
   Colegii - 4 băieți din același an - se îndesau cu sfaturile, fiecare după cum îl ducea mintea:
   - Eu, în locul tău, m-aș tira! Nu sunteți făcuți unul pentru celălalt....
   - Nu pot renunța la ea. Fac eforturi să mă schimb....
   - Când or da scaieții lână! Băi, Mugurele, în 3 ani de facultate, nu țin minte un singur curs sau seminar la care să fi venit la fix!
   - Și ce, s-a prăbușit cerul?!
   - Uite că pentru unii se prăbușește!
   - Mai dați-o dracului! izbucnea tocilarul din grup, trântind manualul pe masă. Nu mă pot concentra! Uite care era problema lui Pește! Amurezul întârzie și amureza face alergie!
   - Și ăsta are dreptate! se hilizeau ceilalți.

          Dana se gândi că, deși mai era vreme destulă până la nuntă, să înceapă totuși turneul vizitelor de protocol, pentru a da ocazia rudelor și prietenilor să-l cunoască pe Mugurel.
   - N-are rost să le înghesuim pe toate în ultima săptămână, când n-o să ne vedem capul de treabă. Cum spune chinezul, de nuntă și de moarte, omul nu-i niciodată gata!...
   Mugurel n-avea nimic împotrivă. Era o fire sociabilă, se conecta la orice situație, străinii nu-l intimidau. Iar pentru ca vizitele să constituie un succes, Dana îi făcea în prealabil câte un instructaj temeinic, avertizându-l asupra slăbiciunilor gazdei, dădăcindu-l cum să se comporte.
   Îi atrase atenția în mod deosebit asupra lui unchiu` Nae, unde stabiliseră să meargă a doua zi:
   - E fratele mai mare al lui tata și are o influență extraordinară asupra lui. Cât îl vezi pe tata de autoritar și... abrupt, nu-i iese din cuvânt!... Nu, Nae nu-i armată, da-i milităros ca un prusac. I se spune Bismark și la serviciu și în familie! Să vezi la ei acasă instrucție, ordine și disciplină!... Pui costum și cravată, îi dai dreptate în tot ce spune și, te conjur Mugurel, ai grijă să nu întârziem niciun minut! Jură-mi!
   Vederea era aranjară pentru ora 7 seara, la 6.20 fix trebuia s-o ia de acasă pe Dana.
   Mugurel sosi la cămin imediat după prânz. Își pregăti costumul albastru petrol periindu-l bine și, lăsându-l agățar de ușa dulapului, alese cravata, puse butonii la cămașă.
   Colegii de cameră îl urmăreau cu priviri sarcastice și garagața specifică împrejurării:
   - Deci pentru azi - ziua cea mare?!
   - Fii atent, nu uita să te speli pe picioare!
   - De ce? S-a spălat de Paște, până la Revelion mai e!
   - Bașca, polarizează toate muștele din zonă!
   - Degeaba faceți voi mișto, râse Mugurel, sunteți invidioși!
   - Du-te mă, și te culcă!
   - Chiar asta am să și fac!
   Potrivi deșteptătorul la ora 5, luându-și astfel toate marjele de siguranță, căci toaleta și drumul până la Dana nu-i luau mai mult de 45 de minute. Se punea însă la adăpost de orice accident și ca să fie și mai sigur, îi rugă pe băieți înainte de a-și trage pledul peste cap:
   - Mă, dacă vedeți că nu mă trezesc, zgâlțâiți-mă, aruncați-mi în cap o găleată cu apă, dați-mi foc, orice, dar nu mă lăsați să dorm!
   - Ești convocat la Biroul Oval?
   - Mai nasol, la unchiu` Nae, și ăsta cică-i ăl mai ciufut ghiuj din județul Ilfov! Dacă întârzii 1 minut, mă halește Dana!
   Fără zgâlțâială, apă sau foc, Mugurel sări din pat la primul semnal al ceasornicului.
   Se rase încă o dată, se pieptănă, ceea ce nu prea obișnuia, mulțumindu-se în genere să-și treacă doar degetele prin părul scurt, și, spre satisfacția lui, văzând aici un semn bun, reuși din prima să-și potrivească nodul cravatei.
   Era mulțumit de el însuși și, cu un smile strălucitor, luă o poză de fotomodel:
   - Ei, ragazzi, ce părere aveți?
   - Ești al naibii de fercheș!
   - Ca un poponar care se însoară!
   - Iar pe mireasă o cheamă Costică!
   Mugurel îl salută din mers și ieși în pas gimnastic. Auzi în urma lui un hohot fabulos de râs.
   Ei, și? De ce nu s-ar distra și băieții?!
   Pe urmă, nu mai înțelese nimic.

          Sosi la Dana gâfâind de fericire și cu un avans de 10 minute.
   Întâi surprins, apoi uluit și în cele din urmă perplex, găsi o casă pustie. Nimeni nu răspundea la sonerie, peste tot, ferestre întunecate. Apelurile pe celular sunau în gol și nici pe postul fix nu avu mai mult noroc.
   Din nefericire, nu cunoștea adresa exactă a lui unchiu` Nae și, după nenumărate tentative zadarnice, se întoarse intrigat și pleoștit la cămin.
   Era atât de vizibil de nefericit, încât băieții nu îndrăzniră să se avânte în vreun comentariu.
   Abia a doua zi spre seară, colonelul Mărcuș-Sperie-Lume, uns drept purtător de cuvânt al familiei, catadixi să-l lămurească.
   Dacă și-a pus cumva în minte să-și bată joc de cineva, a greșit persoana, și dacă Mugur mai perseverează și nu lasă fata în pace, va avea motive să fie trist!
   Trânti receptorul, și Mugurel, aflat la celălalt capăt al firului, ar fi pariat că l-a făcut țăndări. Mugurel însă tot nu era lămurit, realmente nu înțelegea nimic și începu să facă investigații.
   Misterul i-l dezlegă Luci, cea mai apropiată prietenă a Danei.
   - Fie vorba între noi, ai procedat ca un porc! Oricine ar fi gândit la fel, își bate joc de mine! Adică, te imploră să nu întârzii 1 minut și tu întârzii o oră, pe ceas!
   O oră?! Da, o oră!
   Colegii îi mărturisiră în cele din urmă că, după ce se culcase, dăduseră toate ceasurile cu o oră înapoi. Deci deșteptătorul lui Mugurel sunase cu un ceas mai târziu.
   „Li se păruse o farsă amuzantăă, abia acum realizau cât a fost de tâmpită, le pare rău, sunt gata să depună mărturie în fața Danei...”
   Îl iertă greu, după mai multe ședințe de lacrimi, discuplări susținute de declarațiile colegilor, promisiuni și jurăminte înflăcărate emise în genunchi.
   Urmă o perioadă pastelată în care Mugurel, terorizat de Greenwich, dădu semne certe de îndreptare.

       Se împlinea o lună de când se împăcaseră și nu mai înregistrase nicio abatare.
   Dana exulta:
   - Vezi că învățul are și dezvăț, educația iresponsabilă de acasă a fost de vină...
   Colonelul era mai sceptic:
   - S-o crezi tu că l-ai învățat minte, cu firea nu te pui! L-ai speriat, că-i îndrăgostit lulea și nu-ți iese din cuvânt, dar să vezi tu când i-o mai trece din fierbințeală! Natura omului e afurisită, țâșnește la suprafață ca untdelemnul...
 
        Ca orice tânără, Dana visa să fie cea mai frumoasă mireasă, își dorea o verighetă superbă, unică, fiindcă „înțelegi, e ceva pentru toată viața”.
   Prin cunoștințe, verighetele fură comandate în Italia, dar, spre necazul tinerilor, se dovediră prea mici.
   Cum Danei îi plăcea extraordinar modelul, iar timp și răbdare pentru altă comandă nu mai aveau, le dădu la lărgit unui bijutier în vârstă, care-și deschisese o mică giuvergerie.
   Ca mulți privatizați, bătrânul lucra în toate cele 7 zile ale săptămânii și așa se întâmplă ca termenul fixat pentru ridicare să cadă într-o duminică.
   O duminică superbă, de început de octombrie, de debut de toamnă fastuoasă, așa cum Danei i se părea că nu mai trăise.
   Contemplând de la fereastră arpegiile sângeriului și aurului autumnal, reflectă căă-i o zi cum nu se poate mai potrivită pentru inaugurarea costumului din stofă diplomat bleumarin, o dulceață de taioraș.. șic, șic, șic de tot!
   Și se simți dintr-o dată atât de fericită, nu zău, nu mai avea respirație, încât începu să-i fie frică. Prea era bine și minunat!

         Duminica, lege bătută în cuie pentru familia colonelului Mărcuș, cele 3 mese principale ale zilei se luau împreună.
   Se aflau la micul dejun, când Dana, din senin, anunță:
   - Simt că plesnesc de fericire!
   Doamna Mărcuș rămase cu gura căscată de surpriză, în vreme se sprânceana stângă a colonelului căută brusc nordul, cu vădită dezaprobare.
   Erau o familie eminamente serioși, emoțiile mari se cenzurau și, în orice caz, se exprimau cu decennță, stările de exaltare manifeste fiind considerate impudice.
   - Mă bucur, rosti sec Mărcuș. Oare de aseară și până acum, s-a întâmplat ceva despre care noi nu știm?
   Dana, zâmbind ghiduș, mușcă zdravăn din felia de cozonac și sorbi o gură de cafea cu lapte.
   - Oare nu poți fi fericit, uite așa, pur și simplu?
   - Nu mi se pare serios să te joc cu termenii gravi, dar să spunem că pentru o singură dată, merge.
   Doamnei Mărcuș i se păru oportun să intervină, prevenind o altercație care plutea în aer:
   - Să-ți mai tai o felie de cozonac, Ioane?
   Dana se rezemă cu mâinile de masă, depărtându-se cu scaun cu tot:
   - Săru`mâna, mă duc să mă îmbrac! La 11 vine Mugurel, azi sunt data verighetele!
   În urma ei, maică-sa comentă:
   - E totuși un copil...
   Bărbatu-său se mulțumi să mârâie ceva nedeslușit în barbă. Avea impresia ca fata se prostise, de când intrase sub influența Tomuleștilor care, după judecata lui, erau toți cam retardați.
 
               La 12 fără 20, Dana, gata îmbrăcată, năvăli pe ușa sufrageriei.
   Era toată o văpaie, ochii îi fulgerau de mânie:
   - Dacă mai bine, spuneți-i că am terminat definitiv! Nici să nu îndrăznească să mă mai caute! Definitiv! urlă. Dacă într-o zi ca asta, când trebuia să luăm verighetele, când știe cât le-am așteptat... Definitiv!
   - O înțeleg, spuse doamna Mărcuș, o chestie din asta te scoate din sărite, dar poate că a intervenit ceva. S-a întâmplat ceva.
   Colonelul își prospectă cu scobitoare premolarul cariat:
   - Fii liniștită, o să-l ierte și de data aceasta.
   O oră! O oră de întârziere și încă într-o zi atât de importantă! Crimă! Crasă bătaie de joc! Drept cine se ia? Nu i-a cerut palate, nu briliante, nu Jeep Gran Ckerokee!!! Doar atât, punctualitate, elementară normă de bun simț, dovadă de minim respect față de partener! Dar nu! Nu, nu și iar nu! Nu se poate nici măcar atât!
   Din nou, justificări, lacrimi, scuze, neatenție și nu rea intenție: se schimbase fusul orar. La ora 12,00, Mugurel era convins că-i abia 11.

          Cine se apucă de renovat casa, știe când începe, dar habar nu are când termină!
   Adevărat că se întinseseră mai mult decât îi ținea plapuma, dar parcă te doare sufletul să lași foișorul, chiar moțul casei la o adică, neprimenit și nefățuit, sau de izbeliște chioșcul din grădină!
   Și dacă omul are zile, vara nu-i prea departe:
   - Să vezi tu, mamă, ce bine o să vă pice să vă drăgăliți pe răcoare, la o cafeluță, ori să vă invitații prietenii la un din ăsta de se poartă acuma, la un.... barbecue! Dar până la musafiri, suntem noi, familia, care vorba aia, de la ghiocei și până dă bruma, putem mânca pe răcoare și la aer curat....
   Aici, Dana își țuguia buzele, prefigurând deja expresia de nemulțumire caracteristică a colonelului Mărcuș cu care avea să semene leit peste câțiva ani.
   Întâi, că nu concepea decât provizorie coexistența cu clanul Tomuleștilor și chiar acest provizorat îl anvizaja cu prudență, încorsetat de reguli, strict delimitat.
   Dacă mama lui Mugurel visa la un colhoz cu bucătărie, mese, calendar, cheltuieli și petreceri comune se înșela al naibii de trist! Comun va fi doar acoperișul și încălzirea!
   Veni vorba de încălzire, pentru că se anunța o iarnp dură. Toate semnele o arătau: gutui multe, zăpadă de Sfântul Dumitru și frig de Sfânta Paraschiva, pelinul crescuse înalt și tăranii știu ce spun... Ca dovadă, se aflau abia la mijloc de noiembrie și gerul glazurase deja orașul, apăruseră jalnicii ciorapi încălțați peste ghete (mai ales la babe) încercând să se împotrivească poleiului...
   Culmea ghinionului - ghinionul, dacă nu-și atinge culmea, nu-i destul ghinion - peste drum de cămin se deschisese încă din vară un șantier de construcții.
   Ce se întâmplase exact, intenție sau greșeală, se părea că nimeni nu știa, cert era faptul că lucrătorii umblaseră la o conductă de gaze, iar de două zile, strada întreagă rămăsese fără căldură.
   După o noapte cumplită în care băieții dormiseră în paltoane, bocanci și cu mănuși, căminul se goli, fiecare aciuându-se în funcție de posibilități:
   - Unii au plecat acasă, în provincie, alții s-au lipit la vreo cunoștință. Dinulescu și Ionașcu - Mugurel începu să râdă - dorm în Gara de Nord. Cică nu-i chiar așa de rău în sala de așteptare, oricum peste 0 grade. De fapt, au insistat să nu trecem pe acolo nici eu, nici frate-meu.
   - Inconștienți! mârâi printre dinți Dana, gândindu-se de fapt la alte păcate care făceau din Tomulești o familie „remarcabilă”.
   Era însă o fată plină de energie, practică, hotărâtă și, ca de obicei, apucă taurul de coarne:
   - Gata, am terminat-o cu fredonatul! Mâine dimineață, la prima oră, mergem să ne facem analizele!
   Mugurel o privi uimit:
   - Nu văd legătura cu frigul de la cămin.
   - Te muți la mine. Chiar de mâine!
   Mugurel simți că-l ia cu fiori:
   - Cred că ești într-o ureche! Îl vezi tu pe grandele Mărcuș acceptând - începu să-i imite tonul afectat și cam pe nas - „o situație promiscuă în care fiica mea a fost târâtă de un june iresponsabil, jalnicul produs al unor părinți discreierați?!” Hai să fim serioși, iubito, fără popă și primar, taică-tu nu mă primește nici să-i fac parchetul!
   Fără voia ei, Dana începu să râdă. Îl imitase perfect, chiar și textul improvizat semăna foarte bine cu speech-urile emise de colonel pe seama viitorului ginere sau al cuscrilor, și pe care Mugurel bineînțeles că nu le auzise niciodată.
   - Îi închidem gura cu analizele. Ai să dormi pe canapeaua din living, iar lor o să le dau cheia de la dormitorul meu ca nu cumva „să ne treacă prin minte să ne ținem de prostii....” Rămâne deci stabilit! Mâine, la 8 fix ești la mine. Vezi că nu-ți treacă ție cumva prin minte să întârzii!
   Mugurel râse:
   - Îmi dai idei? Poți paria pe ultimul tău leu că nu voi întârzia.
   ...Și totuși, întârzie.

           Înnoptase la cămin cu un coleg, alt „curajos”, și, din cauza frigului pătrunzător, adormiseră târziu, abia spre dimineață.
   Se trezi înghețat și bezmetic având sentimentul că nu știe pe ce lume se află. Afară era lumină, deșteptătorul arăta ora 5...
   - Nu poate fi 5 de nicio culoare, se bâlbâi înspăimântat. Dimineață ori seară, ar fi trebuit să fie întuneric. Cât e ceasul?
   - Tot 5, se hilizi colegul, ridicându-și manșeta.
   - Ce dracu` se întâmplă?! Am pus rahatul ăla să sune! Tu l-ai auzit?
   - Țț!
   Mugurel sări din pat, urlând:
   - Ce naiba se petrece?! Nimeni nu poate să-mi spună cât e ceasul?
   - Ba da, eu. E 10, adineauri au dat ora exactă la radio.
   - Și astea de ce arată 5? Simt că înnebunesc, care-i chestia?!
   Un rânjet lat despică obrazul celuilalt și Mugurel se minună ca un idiot - uite ce putea să observe el în momentele acelea! - ce de dinți poate să aibă individul. Vreo 2000!
   - Chestia e că de frig, au înghețat ceasurile!
   - Du-te, bă...
   - Îți place au ba, asta-i realitatea, amice! Uită-te la termometru, sunt minus 3 grade în cameră. S-au oprit toate ceasurile, al meu, deșteptătorul tău, ăla de pe coridor.
   Începu să râdă:
  - Povestește-i cuiva că „era un frig la ăia de le-au înghețat ceasurile”!
   - Mai ales lui Bismark, șopti Mugurel prăbușit. Ori mă bumbăcește că-mi bat joc de el, ori dă un comunicat de presă că un nebun furios se plimbă liber pe străzile Capitalei. Cred că de data asta, a încurcat-o definitiv cu Dana....
   Din păcate, nu se înșela.

          Toate tentativele ulterioare de a o contacta cel puțin se izbiră de un categoric și invariabial NU!
   Familia Mărcuș nu concepea să constituie subiectul unei crase bătăi de joc, insistențele lui Mugurel erau amenințate cu Poliția, iar, prin terți, Dana argumentase suprem:
   - De ce nu îngheață și ceasurile publice? Că-i în Siberia sau în Alaska, merg bine mersi și la -45 de grade!

       După aproximativ 1 an de la cele întâmplate, într-o seară de primăvară, Crișan, fratele mai mic al lui Mugurel, dădu buzna în chioșcul din grădină unde soții Tomulescu se delectau cu o cafeluță dulce, uitându-se la televizorul Sport:
   - Să vă zic o chestie! Poate că nu trebuie să i-o spunem lui Mugurel, dar Dana s-a măritat!
   - Nu mă-nnebuni! comentă maică-sa, care se topea după senzațional. Pe cine a luat?
   Tomulescu senior pronostică spiritaul:
   - Pariez că un... ceasornicar!
   - Ești pe aproape! Tipu-i ceferist, șef de gară la Fetești.
   - Extraordinar! se prăpădi cu firea Tomuleasca.
   - Păi ce, o trezi bărbatu-său, te pui cu fatalitatea?

         Mugurel supraviețui evenimentului.
   Se căsători ceva mai târziu cu o fată cumsecade care întârzia în fiecare zi la serviciu și pierdea două trenuri din patru.
   Se zvonește că ar fi fericiți.

                                         Sfârșit

Emoție de toamnă, Nichita Stănescu

A venit toamna, acoperăă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțipe până la nori,
că ai să ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.