Sacrificiul, Martina Cole

                             1-7

                      PROLOG

           În cameră era cald ca într-un cuptor. Simțea sudoarea prelingându-i-se pe față și și-o șterse cu un gest neglijent.

   Ar fi vrut să plouă, ar fi vrut ca furtuna să izbucnească, și totul să se termine odată.

   Acest gând aduse un zâmbet pe chipul atrăgător al lui Nick Leary.

   Era agitat - obosit, dar nu somnoros. Nu putea dormi. Avea prea multe gânduri pe cap.

   Soția lui dormea adânc alături, sforăind încet. Zăcea ghemuită ca de obicei, cu fața lipsită de cutele pe care le aducea întotdeauna lumina zilei. Părul ei blond era încă imaculat, chiar și în somn.

   Tammy nu arăta niciodată neîngrijită, asta făcea parte din personalitatea ei. 

   Nick bănuia că dacă ar fi intrat într-o coliziune frontală cu mașina ei cu dublă tracțiune, ar fi murit cu fiecare fir de păr la locul lui și machiajul intact, ca stelele de cinema din filme,

   Tammy scăpă un vânt ușor. Avea să-i crape obrazul de rușine, când urma să-i spună.

   Soția lui detesta orice referire la funcțiile fiziologice și ar fi făcut cele mai mari eforturi ca să ascundă faptul că și ea râgâia, se bășea și se căca la fel ca toată lumea.

   Nick zăcea pe spate, cu un antebraț peste ochi. Era un om masiv, înalt de statură, și cu o personalitate pe potrivă. Avea reputația unui afacerist abil și a unui prieten loial. Își cultiva această imagine cu grijă, fiindcă era foarte importantă pentru el.

   Rareori făcea vreun lucru de pe urma căruia să nu aibă de câștigat, motiv pentru care avea o casă cu 8 dormitoare, destui bani ca să facă tot ce voia, și un stil de viață invidiat de majoritatea cunoscuților. Dar Nick făcuse sacrificii pentru asta, strânsese cureaua ani de zile - cât de mult posibil.
   Auzi un tunet în depărtare și simți că în sfârșit începea să se relaxeze. Peste câteva secunde, răpăitul ploii în ferestre îl făcu aproape să strige de bucurie.
   Se rugase să plouă. Îl durea capul din cauza tensiunii. Întotdeauna avea dureri de cap când se anunța furtună, dar de data asta îl frământau și multe gânduri.
   Se foi în pat, neliniștit.
   - Stai locului, Nick, pentru Dumnezeu.
   Vocea lui Tammy era înfundată, dar în ea se recunoștea nervozitatea.
   - Iartă-mă, Tam.
   Făcu un efort să nu se miște. Asta-i mai lipsea, să se trezească și ea și să-l cicălească iar.
   Închise ochii din nou, deși știa că n-avea să adoarmă.
   Și atunci, auzi.
   Deschizând iar ochii, rămase nemișcat. Avea încă trupul acoperit de transpirație, când simți primul fior rece.
   Își încordă auzul, cu toate fibrele în alertă maximă. Tunetul bubui puternic deasupra, și un fulger lumină camera. Coborî încet din pat și porni tiptil pe podelele dormitorului, strecurându-se pe palier.
   Ploua tot mai tare; auzea sunetul apei înconjurând toată casa.
   Se opri la auzul mișcărilor înfundate de la parter. Cineva umbla prin camere. Recunoscu sunetul sertarelor. Inima începu să-i bată mai tare. Trecând pe lângă dormitoarele copiilr, fu ușurat să vadă că aveau ușile bine închise.
   În capul scării, se opri ascultând un moment, înainte de a coborî cât putea de încet. Ajuns jos, căută în suportul de umbrele și găsi bâta de baseball pe care o lăsase acolo tocmai pentru o asemenea ocazie.
   Casa era mare, pe o proprietate de 7 acri de teren, greu accesibilă. Se intra prin porți electrice, și nimeni nu venea neanunțat la familia Leary.
   Nick aruncă o privire în antreu. Trei uși duble dădeau în camera mare din față, în încăperea cu televizorul și în sufragerie. O altă scară cobora în pivniță, după care urmau ușa bucătăriei și cea a cabinetului. Lângă cabinet se afla și o bibliotecă bine garnisită. Zgomotul, însă, se auzea din cabinet.
   În cabinet, Nick își ținea seiful.
   Se strecură în hol. Inima i se ridicase în gură. Înghiți cu dificultate.
   Furtuna se mai liniștise pentru un moment, dar acum se întețea din nou. Vântul șuiera în jurul casei, cu un sunet lugubru, înspăimântător, iar Nick nu mai putea să nege că-i era teamă. O teamă cum nicicând nu mai simțise.
   Se gândi la Tammy și la băieții, pentru ca nu cumva spaima să-l facă s-o la fugă.
   Ușa cabinetului era întredeschisă.
   Nick se uită înăuntru, apoi o împinse și mai mult.
   Cineva stătea în picioare lângă șemineu, cu spatele la ușă. Purta o mască de ski și era îmbrăcat complet în negru. În mână ținea o armă, un pistol mare, cu țeava în jos, pe lângă corp.
   Se întoarse când Nick năvăli în cameră, ridicând mâna cu pistolul. Nick îl nimeri cu bâta de baseball în braț și auzi trosnetul osului. Individul se prăbuși la podea, iar Nick îl lovi iar și iar, peste cap și trup, din răsputeri. Bulangiul n-avea să se mai ridice, de asta era sigur.
   Când se opri în sfârșit, gâfâia de efort.
   În penumbră, văzu că intrusul nu se mai mișca, și răsuflă ușurat. Se răsuci să aprindă lampa, și o văzu pe Tammy în ușă, mută și înfricoșată, cu cei 2 băieți de-o parte și de alta, albi la față de spaimă și șoc. Nick lăsă bâta însângerată să cadă și alergă să-i îmbrățișeze pe toți 3.
   - E-n regulă. Totul o să fie bine.
   Continuă s-o repete ca pe omantră, cu glasul tremurându-i după ceea ce făcuse. Apoi îi scoase din cameră și-i conduse spre bucătărie, aprinzând din mers toate luminile.
   - E-n ordine, băieți. Tăticul e aici. Acum sunteți în regulă.
   Strânse la piept cele două capete blonde, simțind cum le tremurau umerii înguști.
   - Acum ce s-a mai întâmplat, Nick? Ce mama mă-sii s-a-ntâmplat?
   Tammy smulse copiii de lângă el, privind tot timpul spre ușă. Din cauza șocului, dinții îi clănțăneau.
   - Un hoț, iubito. L-am prins....
   Nick lăsă fraza în aer, luând receptorul de pe perete.
   - Ce faci?
   - Sun la poliție, dragă.
   Tammy privi din nou spre ușă.
   - Și dacă se scoală....
   Băieții izbucniră în plâns.
   Nick clătină din cap, străduindu-se să-i calmeze pe toți 3.
   - N-o să se mai scoale. Îți dau cuvântul meu, nu pleacă nicăieri, iubito.
   Ridică o mână, făcându-le semn să tacă, în timp ce auzea vocea operatoarei de la serviciile de urgență.
   - Poliția, vă rog, am avut o spargere. L-am prins pe labagiu...
   Vorbea cam fără șir, agitat, așa că-i dădu receptorul soției sale.
   - Spune-le tu, eu mă duc să văd ce face.
   - Nu!
   Cu un țipăt, Tammy lăsă receptorul să cadă, începând să strige, îngrozită:
   - Avea pistol, Nick, am văzut un pistol... O să ne împuște pe toți!
   Se isterizase. Când Nick reuși să o calmeze, din depărtare se auzeau deja sirenele poliției.
   - O, slavă Domnului, slavă Domnului!
   Tammy ieși în fugă pe aleea din fața casei, împreună cu fiii ei, în întâmpinarea poliției și a ambulantei.
   - Are pistol... are pistol...! striga ea la nesfârșit.
   Polițiștii îi dădură repede la o parte din drum, încercând să-i calmeze. Voiau să știe dacă intrusul mai era înarmat, dacă exista riscul de a încerca să iasă cu forța din casă. Întrebară și unde era soțul ei, dacă nu pățise nimic, sau era ținut ostatic.
   Dar Tammy nu mai era în stare să comunice rațional, așa că o lăsară în seama infirmierilor de la ambulanță.
   Băiatul cel mare, Nick junior, fu cel care le spuse toate detaliile necesare.
   Între timp, Nick serios revenise în cabinet, unde privea trupul păbușit la podea. În jurul capului i se formase o băltoacă de sânge. Îi simțea mirosul dulceag grețos. Făcu un pas înapoi, ieșind din cameră, și se lăsă să cadă pe canapeaua mică din antreu.
   Acolo îl găsiră polițiștii, cu capul în mâini, mormăind la nesfârșit:
   - Ce-am făcut? Doamne sfinte, ce-am făcut în noaptea asta....?

                                  CARTEA ÎNTÂI
                                   CAPITOLUL 1

           Tammy adormise în sfârșit, prin grija infirmierilor, iar băieții erau cu guvernanta, în camera de joacă.
   Nick simțea cum plutea tăcerea peste casă, și o detesta. Se făcuse dimineață, și cum necum, noaptea trecuse.
   Polițiștii vorbiseră cu el, la nesfârșit, până când medicul le spusese că Nick mai avea nevoie și să respire puțin. La urma urmei, suferise un șoc. Nu că poliția ar fi ținut seama de asta, desigur.
   Dar, o dată ce aflară identitatea intrusului, păruseră să-l mai slăbească oarecum pe Nick. Erau mai înțelegători, mai dispuși să creadă în teama lui pentru familie. Un timp, Nick se temuse să nu-l considere vinovat, în locul tânărului care-i spăresese casa. În ultima vreme, lumea înnebunea tot mai mult în direcția asta.
   Mama lui, Angela, care urmărea expresiile ce se succedau pe chipul fiului ei, spuse cu severitate:
   - Ai să-ți revii, Nick. Niciun om cu mintea întreagă nu te-ar aresta pentru asta, fiule. Ai apărat ceea ce-i al tău.
   Vocea mamei era aspră, cu un accent cockney ce părea deplasat în casa aceea aristocratică. Dormise în tot timpul incidentelor, grație obiceiului ei de a bea un whisky înainte de culcare.
   - Mai lasă-mă și tu, mamă, bine? Fă un ceai bun.
   Angela vârî ibricul în priză, dar Nick îi distinse furia în poziția bățoasă a spatelui, cu umerii rigizi.
   Zâmbi cu blândețe.
   Mama lui era ca o zvârlugă de jăratic. O adora din tot sufletul. Dar gura ei neferecată îi pricinuise destul necazuri, nu numai cu familia ci și cu alții care intrau în orbita ei. Angela Leary nu știa niciodată când era mai bine să tacă.
   - Bulangiul ăla mic tot avea s-o-ncaseze până la urmă.
   Vocea îi tremura de furie. Să intre în casa fiului ei, înarmat! Pistolul o speriase cel mai tare, și faptul că infractorul era un toxicoman cunoscut și hoț notoriu.
   Când infirmierul îi înlăturase masca, ofițerii îl identificaseră imediat. De fapt, toate secțiile de poliție îi aveau semnalmentele. Pe scurt, era un căcățiș - ba chiar un căcățiș foarte periculos.
   Neluând în seamă nevoia de liniște a fiului ei, Angela continuă să vorbească:
   - Cine se cred oamenii ăștia? Să intre-n casele altora să-i jefuiască, să-i împuște! Să umble pe furiș când oamenii civilizați dorm în paturile lor... paturi plătite cu multe sacrificii, nu din furtișaguri. Și mai avea și pistol! Iisuse Cristoase, când stau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla, mi se face și rău de frică. Să vă-mpuște în paturi, ar fi putut.....
   Nick avea senzația că din clipă-n clipă putea să-i explodeze capul.
   - Bine, mamă, în regulă, am înțeles ideea!
   Începuse să strige la ea.
   Numaidecât, Angela veni spre el, îngrijorată. Arăta bătrână și firavă, iar lui Nick îi păru imediat rău că strigase la ea - dar nu mai putea s-o asculte.
   - Iartă-mă, mamă, dar mi-e așa de greu...
   Lăsă fraza neterminată.
   - Nu, tu să mă ierți pe mine, fiule. Ar trebui să știu când e cazul să-mi țin fleanca. Da` nu-mi vine să cred c-ar fi în stare cineva să-mi facă una ca asta - mie, sau alor mei. Dacă puneam eu mâna pe el...
   Ridică din umeri.
   - Oricum, să sperăm că n-o să moară. Mai bine să trăiască și să se ducă la-nchisoare. Deși, acuma n-au să-l mai bage la pușcărie, nu? Probabil o s-ajungă-ntr-o vacanță-n afurisita aia de Africa, sau cine știe pe unde. Îi știi cum sunt, inimoșii dracului!
   Nick ar fi râs, dac-ar mai fu avut putere.
   Angela făcu ceaiul, continuând să îndruge verzi și uscate la adresa lumii, dar Nick n-o mai asculta.
   Băiatul era viu.
   Numai la asta se putea gândi.
   Băiatul era încă viu.

            - Fiul dumneavoastră e într-o stare foarte gravă, doamnă Hatcher.
   Glasul medicului era scăzut. Femeia îl privi drept în față.
   - Nici nu mă mir, nu? Doar i-a făcu capu` chisăliță cu bâta de baseball.
   Râse nervos, ascuțit, iar doctorului i se frânse inima.
   - Ar trebui să vă gândiți serios la ce v-am spus. Donarea de organe poate fi foarte liniștitoare pentru unele rude. E ca și cum o parte din acea persoană încă ar mai trăi....
   Doamna Hatcher se întoarse spre medic, cu ochii strălucitori, spunând cu o voce înăsprită de emoție.
   - Nu dau nimic! O să se facă bine. I-un luptător, Sonny al meu, un băiat puternic.
   Lacrimile i se revărsară pe obraji.
   - O să fie bine, iubească-l Dumnezeu. Are nevoie doar să doarmă nițel, atâta tot.
   Medicul clătină din cap spre sora care stătea lângă femeia distrusă, oftând.
   Încă o dată, doamna Hatcher apucă strâns mâna fiului ei, spunând veselă:
   - Sonny al meu o să se trezească-n curând. N-are decât 17 ani. Niciodată nu se scoală-nainte de 5 dup-amiaza, nu-i așa, tinereii ăștia?
   Dădu din cap spre soră, în așteptarea unei confirmări. Deznădejdea din ochii ei o făcea pe soră să simtă că-i venea să plângă.
   - Vă mai aduc un ceai.
   Ieși din rezervă, împreună cu medicul. Amândoi știau că Sonny Hatcher n-avea să mai deschidă ochii. Era în moarte cerebrală.
   Judy Hatcher închise ochii, încercând să-și stăpânească lacrimile. Avea fața hăituită, dar în ultima vreme nici nu mai arăta altfel. Băutura și drogurile își spuneau cuvântul. Drogul ei preferat era heroina.
   Ar fi trebuit să încerce să se lase, însă metadona nu avea același efect, aceeași putere de a-și șterge din minte toate necazurile și gândurile.
   Se aplecă și-și deschise geanta, scoțând din nou fotografiile.
   - Ia, uită-te la asta, Sonny, tu și cu mine la Yarmouth. Aveai doar 2 anișori, mai ții minte?
   În voce i se simțea speranța, dar la drept vorbind abia dacă-și mai amintea ea însăși; fusese beată și drogată aproape toată vacanța. Pe-atunci încă mai era cu Tyrell, tatăl lui Sonny. Fusese un bărbat atât de chipeș - și încă mai era. Privi cu tristețe fotografia. Sonny era leit tatăl lui, doar că n-avea pielea la fel de închisă la culoare.
   Lăsase un mesaj la mama lui Tyrell și spera ca acesta să vină să-l vadă pe Sonny înainte de... Mai bine să nu se gândească. Nu închidea niciun aparat, orice ar fi zis ăia.
   În adâncul sufletului, voia ca Tyrell să vină și să ia el hotărârea în locul ei. Dar Tyrell era în Jamaica, împreună cu a doua nevastă și cei 2 copii ai lor, așa că avea un drum lung de făcut.
   Mama lui Tyrell o ducea bine, binecuvântată să fie. Își iubea nepotul, dac acum stătea închisă în casă, prea speriată ca să mai plece.
   Judy avea s-o sune din nou, curând, ca s-o anunțe cum se mai simțea Sonny.
   Era o femeie de treabă, bătrâna Verbena, o adevărată stea. Îi era lui Judy aproape ca o mamă, și-și adora cel mai mare nepot. Dar nici nu era de mirare. Practic, ea îl crescuse.
   Verbena fusese bună și cu ea. Mereu luase măsuri ca Judy să aibă ce mânca și încercase s-o ajute să-și poarte de grijă. De fapt, de-a lungul anilor, Judy nici nu știa ce s-ar fi făcut fără ajutorul ei.
   Își rezemă capul pe pernă, lângă al lui Sonny și începu să plângă.

            - E un nemernic prăpădit, trebuia s-o pățească, mai devreme sau mai târziu.
   Glasul detectivului Inspector Rudde suna plictisit. O dată ce-și dăduseră seama că tânărul ce zăcea stâlcit în bătaie pe podeaua cabinetului era Sonny Hatcher, polițiștilor le cam pierise interesul.
   Era un spărgător cunoscut cu antecedente penale, avea un cazier lung cât brațul, și mai era și un căcăcios prost-crescut și cu gură mare care comisese practic toate infracțiunile cu excepția omuciderii. Și după câte se vedea, dacă Nick Leary nu l-ar fi troznit, acum ar fi avut-o și pe aia la activ.
   - Tot om e și el, și nimic nu spune că avea de gând să facă într-adevăr rău cuiva...
   Peter Rudde își dădu ochii peste cap, privind iritat spre tavan.
   - Un căcat de pistol încărcat, o casă cu curte, plină de mai multe antichități decât la Sotheby`s și tu crezi că venise acolo ca să facă mișto? Folosește-ți naibii dovleacu`! Nu, eu recomand la procuratură să nu se deschidă nicio acțiune. Sonny Hatcher a căutat-o cu lumânarea. Amețitu` ăla de Leary tocmai a redus rata criminalității cu 40%. Ar trebui să-i dea o medalie, în pana mea!
   D.C. Ibbostson oftă. Degeaba încerca să discute rațional cu un șef care habar n-avea ce-i aia rațiune.
   - Zi și mie, ce știa Sonny Hatcher despre antichități? întrebă el, schimbând tactica.
   - Nimic, cred. Din câte-l cunosc, ar fi manglit și scrumierele. Da` nu asta-i chestia. Se-aștepta să găsească acolo mălai, atâta i-ar fi fost de-ajuns.
   Ibbotson nu se lăsă.
   - Poate că altcineva l-a trimis acolo... cineva care știa ce-i în casă?
   Rudde ridică din umerii săi enormi.
   - Mă doare fix în pix, eu cazu` ăsta mai departe nu-l duc. În ce mă privește, amicu` ne-a făcut un mare serviciu. Dacă - și-i un dacă uite-așa de mare - l-a trimis careva, oricum n-o să-i dăm niciodată de capăt, deși tare-aș mai vrea să știu de unde-avea pistolul, pe-asta ar merita s-o știm oricum. Da` când am să prezint cazul ăsta la procuror, am să-i și zic clar c-am consuma resursele poliției de pomană dacă mergem mai departe. Putem doar s-așteptăm să vedem dacă-s de acord cu mine, deși cred c-au să fie. Sonny Boy Hatcher o luase pe calea pierzaniei, nu mai avea cum să scape. Întâmplător, azi-noapte s-a luat de cine nu trebuia.
   Își îndreptă un deget spre chipul detectivului tânăr.
   - Îmi spui și mie de ce să plătească un cetățean cinstit pentru păcatele ăluia mic? Dacă Hatcher nu intra-n casă cu gând să fure, acum era la crâșmă ca de-obicei, în loc să zacă-n spital cu capu` făcut piftie.
   Nu așteptă răspunsul.
   - Așa-ilegea junglei, colega. Supraviețuiește ăl mai tare. Dacă Leary era o băbuță amărâtă care locuia singură? Atunci nu ți-ar fi părut rău? Nu conta? Nu era nașpa să-i intre-n casă?
   Râse sarcastic.
   - Atunci ai răcni și tu după sângele lui Hatcher, într-un glas cu toți ăilalții. Ia mai dă-l în mă-sa, și pe toți căcănarii cu care-avem de-a face... Personal, mi s-a făcut pân-aici de ei!
   Se lansase într-o adevărată tiradă, și o știa, dar nu putea să se oprească. Apăra cauza tuturor celor jefuiți, atacați sau maltratați de un criminal bun de nimic. Vorbea ca o moară neferecată, și-i plăcea.
   - Sonny Hatcher a tâlhărit un bătrân care-și lua pensia. A mai compărut în instanță și pentru că amenințase un vecin vârstnic. Monumentul ăsta de virtute a bătut o femeie gravidă, așa că spune-mi, de ce să-mi fie-acum milă de el?
   Ibbotson nu-i putea răspunde; nu știa ce să răspundă.
   - Cunoștea legile. Nimeni nu le știa mai bine ca Sonny, continuă Rudde, dezlănțuit. Știa, când a intrat în casa aia înarmat, că era ca și terminat. Că dacă puneam mâna pe el, îl așteptu 18, pe puțin. Așa că, dă-l în mă-sa. A nimerit peste cineva cu mai multă minte ca el, și era și timpu, dă-mi voie să-ți spun! Și-acuma, pune-n ordine declarațiile alea și nu mămai bate la cap, da?
   Ibbotson încuviință, apoi ieși din birou spășit, știind că toți din secție îl considerau cel mai mare guguman și, pentru prima oară, întrebându-se dacă nu cumva aveau dreptate.

             Tammy îl privea cu ochii dilatați de șoc.
   - Îți râzi de mine?
   Nick clătină din cap.
   - Sincer, vor să mă duc la G.M.T.V. dimineață, ca să consemneze și varianta mea.
   Oricât era de zguduită, Tammy își aranjă inconștient părul.
   - O, Doamne! Și înțeleg că ai să te duci, nu?
   Tonul ei nu lăsa loc de niciun refuz, iar Nick oftă din nou.
   - Putea să te omoare, Nick. Dacă vor să te acuze, mai bine e să ai grijă ca toată lumea să audă și ce ai tu de spus.
   - Nu știu, Tams... Eu nu-s genul ăla de om... Nu-mi place să ies în față.
   - Ei, nu-ți mai face griji, voi fi și eu lângă tine.
   Chiar și în toiul ororii celor petrecute, Tammy se gândea deja cu ce să se îmbrace, întrebându-se dacă mai avea timp să se întindă puțin sub lampa cu ultraviolete, ca să-și mai acopere din paloarea pielii.
   Una peste alta, o făcea pentru soțul ei. Voia să apară amândoi ca niște oameni respectabili - bogați, dar cu un stil de viață civilizat.
   În felul ei, făcea ceea ce considera că era mai bine.

            Tyrell Hatcher stătea tăcut în avion.
   Era un bărbat arătos și o știa, vedea privirile pe care le atrăgea, și le ignora. Aspectul și personalitatea lui fuseseră întotdeauna în contradicție.
   A doua sa soție, Sally, accepta faptul că femeile îl plăceau, dar avea o încredere implicită în el. Tyrell n-avea nimic împotriva câte unei mici aventuri, dar o făcea rar, și de obicei numai după ce se certau sau aveau alte probleme.
   Sally era o regină ciocolatie pe care o adora, însă uneori Tyrell simțea nevoia anonimatului unui trup străin. Acum cugeta la acest lucru, întrebându-se dacă și fiul lui cel mare îi moștenise apucăturile.
   Tyrell fusese la un pas de a-și distruge viața pentru un futai scurt. Sally nu știa, dar el încă o mai făcea, îi plăcea teama de a fi prins, savura pericolul. Oare acest gust al riscului i se transmisese și lui Sonny?
   Ceilalți 2 copii ai lui era stabili, sârguincioși și muncitori, și-atunci, care era situația cu Sonny Boy? De ce fusese desfigurat în bătaie, în casa cuiva, în timp ce încerca, pare-se, să dea o spargere?
   Tyrell își trecu o mână peste față. Era frânt de oboseală, dar știa că somnul avea să-l ocolească încă multă vreme.
   Nu voia să dea vina pe fosta lui soție, Judy, pentru stilul de viață al fiului lor, însă i-ar fi fost greu să n-o facă. Își amintea toate ocaziile când fusese chemat la orice oră din zi și din noapte ca să-i scoată pe cauțiune din arestul local, pe Sonny sau pe mama lui. Uneori, o salvase pe Judy și din situații proaste, nu numai din secții de poliție. Dar, orice-ar fi făcut, Judy era demnă de milă.
   Trebuia să țină minte asta acum, să n-o condamne pentru cele întâmplate. Sonny fusese întotdeauna un băiat dificil, care umbla cu nasul pe sus. Și totuși, își iubise frații după tată. Le purtase de grijă, întotdeauna întrebase de ei și se bucura să-i vadă.
   Iar acum, Tyrell trebuia să le dea și lor vestea, să declare în fața tuturor că primul lui născut, fiul pe care-l iubea cel mai mult, era ca și mort, și fusese un hoț. Știa că Judy îl aștepta doar să dea aprobarea pentru oprirea aparatelor. Trebuia să-și asume și această povară, și urma s-o facă, n-avea încotro.
   Tyrell scutură din cap furios, revenind în prezent.
   I-ar fi dat lui Sonny orice-i stătea în putere, nu trebuia decât să ceară. Dar, în fond, Tyrell îi spusese asta toată viața, iar băiatul o apucase totuși pe calea crimei.
   Sonny nu avea nimic sfânt. Înjura din două-n două vorbe, se certa încontinuu fără motiv, și aproape mereu era în luptă cu lumea pentru tot ce i se părea că acționa împotriva lui - real sau imaginar.
   Și totuși, pe tot parcursul, în timpul întâlnirilor de la școală și al ședințelor de judecată, Tyrell nu încetase niciun moment să-l iubească pe băiatul acela debusolat care-i purta numele. Și, cu toate defectele lui, nu l-ar fi renegat pentru ceea ce făcuse, nici într-un milion de ani. Jaf cu mână armată? Pentru că așa se numea. Intrase în casa cuiva, înarmat.
   În casa lor.
   Își imagină cum ar fi fost să-l vadă acolo cu un pistol, și se cutremură din nou.
   Dar de ce-o făcuse? Asta voia Tyrell să știe.
   De ce?
   Sonny fusese cam derbedeu în trecut, însă acum comisese o infracțiune în stil mare, iar Tyrell ar fi fost gata să parieze că fiul lui nu se degradase atât de mult încât să facă una ca asta.
   Se părea că se înșelase.
   Iar dacă în privința asta se înșela, în care altele mai greșise? Cum putea să mai aibă încredere în instinctele lui? Cum să oprească aparatele, pentru ca apoi să-și îngroape fiul cel mare? Cum să le facă față tuturor, după ce avionul ateriza, iar el pășea din nou cu picioarele pe pământ?
   Își punea la îndoială întreaga viață, o cântărea și-și găsea numai lipsuri.
   Lipsuri mari.

           Verbena Harcher era obosită, dar știa că n-avea să doarmă.
   Își luă biblia și, strângând-o cu putere în mâini, se rugă pentru nepotul ei.
   Camera ei era plină cu fotografii ale celor dragi. Copiii ei, părinții, chiar și bunicii. Fiecare palmă de loc era acoperită cu chipuri zâmbitoare și evenimente importante din viața ei și a familiei. Botezuri, nunți - a ei și ale copiilor ei - fotografii de absolvire... copii râzând și adulți zâmbitori. Toate însemnau o viață bine trăită.
   Și, printre toate acele fețe zâmbitoare, stătea o fotografie mică, în ramă de argint. Le reprezanta pe Verbena și Judy, cu micul Sonny Boy dormind în poala maică-sii. Cel mai mult îi plăcea Verbenei în acea fotografie expresia lui Judy. Ca prin minune, arăta fericită, complet și total fericită, iar Verbena știa că se simțea astfel fiindcă în sfârșit avea o familie aproape, în acel băiat.
   Buzele i se mișcau mut în timp ce murmura Tatăl Nostru, după care Îl rugă să-i vegheze nepotul. Îl rugă să ușureze durerea lui Judy, și-i oferi viața ei în schimbul celei a băiatului pe care-l iubea mai mult decât pe oricine pe lume.
   Fiica ei, Maureen, intră cu un pahar mic de rom negru.
   - Bea-l, o să ai nevoie.
   Verbena clătină din cap. Rareori se atingea de alcool.
   - Te rog, mămico.
   Știa că nu era o veste bună și, ascultătoare, luă paharul și-l goli. Arsura fu surprinzător de plăcută, iar gustul era așa cum și-l amintea.
   - Maureen, a sunat Judy?
   Tânăra clătină din cap.
   - Nicio vorbă. Mă duc imediat la spital, mămico.
   Verbena clătină din cap, absentă.
   Știa că era o minciună - din bunătate, dar tot minciună. Se uită prin cameră imaginându-și-l pe Sonny Boy cum stătea culcat pe canapea, ascultând Bennie Man sau Bob Marley, fredonând în ritmul muzicii. Băiatul ei, Sonny Boy al ei, murea, iar Verbena nu putea face nimic.
   Se încordă să primească vestea despre care nu se îndoia că sosise.

            Judy Hatcher se ținea de brațul lui Tyrell.
   Simțea mirosul distinctiv de țigări, iarbă și deodorant. Arăta la fel de bine pe cât mirosea. Judy tremura, iar Tyrell o ținea blând cu brațul, în timp ce-și priveau fiul care zăcea în comă.
   - E-n regulă, Jude, totul o să fie-n regulă.
   Trebuia să spună ceva, vorbe goale, căci amândoi știau că niciodată n-avea să mai fie nimic în regulă, nici pentru el și nici pentru ea.

            Nick Leary privi chipul de pe monitor și apăsă pe buton, deschizându-i poarta polițistului.
   Păru să treacă o veșnicie până când mașina străbătu aleea, ajungând la ușa din față. Tammy puse ibricul pe foc, zâmbindu-i soțului ei fără tragere de inimă. Pentru prima oară de cine știe când, simțea nevoia să-l protejeze. De obicei, Nick era cel protector cu ea. Dar, când îi vedea albeața chipului și tremurul mâinilor, îi venea să plângă.
   În 24 de ore, viețile lor fusese întoarse cu susul în jos, și numai fiindcă un puști pusese ochii pe ceea ce le aparținea. Pentru care munciseră toată viața.
   Era nedrept, strigător la cer, că putea fi nevoie să lupte ca să se apere în instanță. Avocatul îi avertizase deja în acest sens.
   Nick nu era un sfânt, Tammy știa. Dar nu merita una ca asta. Mai escrocase și el pe ici, pe colo, însă o făcuse pentru familia lui, pentru soție, pentru copii.
   În timp ce Tammy turna apa în ceainic, polițistul intră în bucătărie, împeună cu soțul ei. Detectivul Inspector Rudde era un om cinstit. Tammy știa că se afla de partea lor.
   - Domnule Leary.... salută el, înclinând din cap cu respect. Doamnă Leary...
   Zâmbindu-i, Tammy își înălță sprâncenele pensate impecabil.
   - Să vă servesc cu un ceai? Un scotch?
   - Ambele, dacă nu vă supărați.
   Zâmbiră toți 3; gheața se spărsese, dar teama încă mai era tangibilă; stătea între ei ca un ghem.
   - Am în cabinet un malț bun, vechi de 20 de ani.
   Nick ieși din bucătărie cât îl țineau picioarele. Își simțea bătăile inimii, o auzea bubuindu-i în urechi. Spera ca totul să se clarifice. Ajunsese chiar să-și dorească, dacă tot aveau să-l aresteze, s-o facă mai repede. Orice era de preferat în locul acelei așteptări care nu se mai termina.
   În bucătărie, Tammy îl privi pe Rudde în ochi.
   - Ce-o să i se întâmple lui Nick?
   Detectivul zâmbi cu blândețe.
   - Dac-ar fi după mine, e nevinovat, dar e clar că nu pot vorbi în numele procuraturii. Am recomandat ca tot cazul să fie închis, dat uitării.
   - Și băiatul?
   - Îi vor opri aparatele.
   Tammy dădu din cap. După ce înghiți un nod cât pumnul, întrebă:
   - Deci, ar putea fi acuzat pentru crimă?
   Rudde confirmă.
   - Totuși, mă îndoiesc. De omor din culpă, poate.
   Tammy își făcu de lucru cu ceaiul, copleșită din nou de teama pentru Nick.
   - Ce viață irosită...
   Detectivul nu-i răspunse, nu știa ce să spună. În meseria lui, vedea multe vieți irosite și încetase să-și mai facă griji pentru ele.
   - Nick și cu mine, venim de jos de tot, noi 2. Am crescut în case cu chirie. Dar am făcut sacrificii. Am muncit. Și încă mai muncim. Ne-am făurit viața pe care-o avem, și uneori a fost o muncă al dracului de grea. Însă ne achităm datoriile și ne trăim viața. De ce să atârne amenințarea asta deasupra capetelor noastre, doar fiindcă golanului ăluia i-a venit să ne intre-n casă și să ne prade?
   Tammy Leary îl privea cu ochii mari, în așteptarea răspunsului.
   - De ce am senzația că am făcut ceva rău? Că noi suntem vinovații în toată povestea asta? Nu suntem! Noi suntem niște oameni cinstiți, care respectă legea, iar acum viețile noastre sunt distruse de nenorocitul ăla de nimic!
   Începu să plângă.
   - Nici n-avea ce să caute aici. Nu noi l-am invitat, a venit singur! Asta-i casa noastră, am plătit pentru ea cinstit, de ce să ne simțim vinovați pentru că el a intrat cu forța? Soțul meu avea grijă de noi, de mine și de copii. E un om de treabă, decent. Întrebați pe oricine ne cunoaște.
   Plângea de-a binelea, suspinând de spaimă.
   Rudde o privi lung, fără a ști ce să-i spună. Își bău ceaiul și scotch-ul, încercând să le transmită fără cuvinte solidaritatea lui.
   Dar ceaiul avea gust de pișat, iar scotch-ul i se urcă direct la cap. Pe lângă toate celelalte, își dădu seama că mai și îmbătrânea.
   Nu știa ce anume îl deprima mai mult.

                                CAPITOLUL 2

         Interviul de la G.M.T.V. mersese mai bine decât se așteptaseră cu toții.
   În studio, Tammy se simțea în elementul ei. Acum, că șocul trcuse, iar pericolul iminent al punerii sub acuzare era mai îndepărtat, găsea foarte plăcut noul lor statul de celebrități.
   În plus, dreptatea era de partea lor. Cu cât se gândea mai mult, cu atât vedea mai clar că dreptatea era de partea lor. Băiatul ăla voise să-i jefuiască, era înarmat și periculos. Nick al ei nu făcuse decât să apere ceea ce-i aparținea.
   Se părea că postul G.M.T.V. nu primise niciodată atâtea telefoane și email-uri cu privire la un invitat, și toți păreau în consens că Nick nu făcuse decât ceea ce-ar fi făcut oricine într-o asemenea situație.
   Era mândră de el, mândră că luase acea poziție, și bucuroasă ce reușise.
   Pentru că hoțul l-ar fi putut împușca pe Nick. I-ar fi putut ucide pe toți.
   În timp ce-și aplica meticulos machiajul, își imagina reacția de la clubul country unde avea întâlnire cu câteva prietene, mai târziu, la prânz. Fu cât pe ce să se îmbrățișeze singură. În 48 de ore, viețile lor se întorseseră pe dos, și surescitarea era acum la ordinea zilei.
   Știa, în adâncul inimii, că un băiat trăgea să moară, iar entuziasmul ei era cam deplasat. Dar Tammy era genul de persoană care profita la maximum de orice, nu lăsa să-i scape nicio ocazie și puțin îi păsa pe cine călca în picioare. Nu era crudă sau rea, ci se considera mai degrabă o realistă - o femeie care-și purta singură de grijă.
   Iar notorietatea era distractivă, nu încăpea nicio îndoială.

          Tyrell privea chipul fiului său.
   Sonny încă mai era un băiat arătos, dar acum, cu toate tuburile atașate și aparatul de respirație artificială care gâfâia zgomotos în locul lui, arăta atât de vulnerabil....
   Judy intră pe furiș în rezervă. Părea să umble numai pe furiș, peste tot. Tyrell îi privi fața hăituită și i se strânse inima. Știa că se dusese să bea ceva, sau să se drogheze - probabil și una și alta, după cum o cunoștea. Dar Sonny era tot ce avea. Tot ce avusese vreodată. Și Sonny o adorase.
   De accea nu încercase niciodată să i-l ia. Sonny încercase tot timpul, în felul lui, să-i poarte de grijă, de vreme ce Judy n-o putuse face niciodată singură.
   - Stai jos, Jude. Mai liniștește-te, mm?
   Judy îi zâmbi, bucuroasă ca de obicei că auzea o vorbă bună de la omul acela care o părăsise pentru că nu putea trăi de la o oră la alta fără niciun fel de stimulent chimic.
   De fapt, nici nu mai știa care era senzația adevărată a vieții; de ani de zile nu mai trăise ca oamenii normali.
   Deodată, întoarse capul spre el, cu ochii bântuiți. Cândva, fuseseră de un albastru orbitor, însă acum erau atât de șterși, încât nu mai aveau aproape nicio culoare.
   - Vrei să închizi aparatele, nu? Să scapi de el o dată pentru totdeauna.
   Tyrell nu-i răspunse.
   Dacă odinioară îl atrăsese, acum îl speria, pentru că n-avea idee ce drog luase - și, în cea mai mare parte a timpului, nici ea nu mai știa. Aproape că-i simțea mirosul fricii.
   Se întrebă dacă și ea îl simțea pe al spaimei lui.

          Tammy întră în clubul country ca și cum ar fi fost o stea de cinema. Purta până și ochelari de soare.
   Stătu câteva secunde în ușă, ca să se asigure că o vedea toată lumea, înainte de a și-i scoate, pornind spre restaurant. Arăta bine și o știa. Întotdeauna imaculată, în dimineața aceea se aranjase cu și mai multă grijă.
   Le făcu cu mâna prietenilor, în timp ce mergea spre masa unde se adunase gașca de amice. Așa le numea mereu soțul ei, iar Tammy prostesta, dar știa că ar fi fost prea mult să le considere prietene adevărate.
   - E totu-n regulă, Tam?
   O întrebase Melanie Darby. Aceasta era vioara a doua pe lângă Tammy și chiar era o femeie cumsecade. Soțul ei, Ray, se ocupa de tot felul de afaceri dubioase, dar nimeni n-o lua la întrebări.
   Tammy se așeză cu un oftat dramatic.
   - A fost un coșmar, fetelor.
   Fiona Thomson îi puse în mână un pahar de șampanie. Tammy observă că sticla avea o etichetă foarte scumpă și-și dădu seama că ea plătea prânzulacela. Nick avea să-și iasă din minți, dar de asta avea să se ocupe la momentul potrivit. Unele dintre prânzurile ei cu fetele costau aproape 1000 de lire sterline, iar Nick avea și el meschinăriile lui, oricât de bine stăteau cu banii.
   Tocmai își termina relatarea, când Fiona o întrebă cu blândețe:
   - Deci, n-au să-l salte pe Nick?
   Tammy își puse paharul de șampanie pe masă, aruncându-i o privire care pe altă femeie ar fi făcut-o să intre în pământ. Fiona, însă, era plămădită dintr-un aluat mai dur decât majoritatea.
   - Mă scuzi?
   - Ascultă, Tams, nu spun decât ce-a zis bătrânu` meu, că Nick ar putea fi acuzat de omor din culpă....
   Tammy mai avea însă un pahar de șampanie până să sară la harță, și se vedea. Celelalte femei începură să-i arunce Fionei priviri semnificative, încercând s-o facă să tacă.
   - Iar bătrânu` tău se pricepe la de-astea nu? Un hoț de bănci ca el...
   Fiona râse.
   - Nu-i niciun secret, Tams. Și-a ispășit pedeapsa, iubito, așa că, mda, știe el ce vorbește. Și a spus că dacă Nick are un dram de minte, ar face bine să-și ia un avocat bun.
   - Nick al meu are minte, scumpo, știe cum stă treaba. Așa că zi-i bătrânului tău să nu-și facă griji pentru el, bine? Dac-ar avea cap, pentru el însuși și-ar face griji, sau cel puțin așa zice Nick al meu.
   Era o afirmație cu dublu sens, iar Fiona oftă.
   - Cum spui tu, Tams. Eu n-am făcut decât să-ți zic, atâta tot.
   - Mda, bine, nu-mi mai zi. Nick al meu n-a făcut decât să-și apere familia. Ai să ții minte asta, nu, când ai să te-ntinzi la bârfă? Nu dădea o spargere la sucursala locală Tesco, ca alții al căror nume-mi scapă.
   Toate femeile tăcură. Tammy mersese prea departe, și o știa. Îi făcu semn ospătarului și mai comandă încă două sticle de șampanie. La aproape 400 de lire sterline bucata, era unul dintre cele mai scumpe prânzuri ale ei. Dar Tammy, care fusese gata să plece înaintea acelei ciocniri, avea de gând acum să stea până la capăt.
   Soțul ei avea defectele lui, nenumărate, dar a dracului să fie dacă se lăsa pusă la punct de Fiona.
   Cu un zâmbet plin de răutate, adăugă:
   - Mai bine du-te la telefon, Fiona. Vezi dacă maică-ta poate să ia copiii. În fond, guvernantă n-aveți, nu-i așa, și trece timpul.
   Fiona zâmbi încântată. Nimic n-o descuraja - încă un lucru care o irita pe Tammy îngrozitor.
   - E vacanță, nu? Sunt în Spania la soacră-mea.
   Cuțitele ieșiseră din teci, iar celelalte femei se rezemară de spătare, să savureze spectacolul.
   Nu fură dezamăgite.

            Nick se afla la secția de poliție, cu partenerul său de golf, Detectivul Inspector Rudde.
   Se cunoșteau de ani de zile. Acum erau aproape intimi, deși nimeni nu știa asta - altă lege nescrisă.
   - Deci, care-i scorul, Peter?
   Rudde oftă.
   - Ești curat, mai mult sau mai puțin. Am zis că nu consider că există niciun motiv rezonabil ca să te dea în urmărie penală. Sonny Boy era un derbedeu cunoscut cu antecedente penale, și avea un pistol încărcat. Am spus că nu mă îndoiesc că l-ar fi folosit, la nevoie. Acu` câteva luni, a fost suspect într-un caz de înjunghere. Nu văd cum ar putea procurorul să deschidă un dosar împotriva ta.
   Nick se relaxă vizibil.
   - Tot nasol mă simt, Pete.
   - Știu, colega, da` asta fiindcă ești un om cinstit - ceea ce nu se poate spune și despre micul bulangiu. N-a avut nicio șansă, este? Maică-sa se droghează, toată viața lui a fost doar o serie de necazuri și probleme. Era inevitabil să i se întâmple într-o zi, atâta doar că s-a întâmplat acum.
   - Nu l-am dezarmat doar, l-am schilodit! O să moară, nu?
   Peter Rudde nu-i răspunse.
   - Nu? insistă Nick, începând să strige. Trebuie să știu, Peter. O să-i oprească aparatele?
   Detectivul îl bătu pe braț.
   - Din câte știu, taică-su s-a-ntors din Jamaica și a luat problema-n primire. Maică-sa nu se poate hotărî nici cu ce să-se-ncalțe, fără o doză de ceva.
   Își privi prietenul cum se destindea din nou, pe scaun.
   - Haide, să mergem la o bere, mm?
   Nick dădu din cap cu tristețe.
   - Ai să mă anunți imediat ce...
   - Sigur că da. Și-acum, hai, un scotch mare și n-o să mai ai nicio problemă.
   Era o prostie, și o știau amândoi.

             - Mami, mâine putem să mergem iar la școală?
   Tammy își privi fiul cel mare fără să-l vadă. Încă mai retrăia insultele pe care le primise în aceeași zi de la una dintre așa-zisele ei prietene.
   - Ce zici, fiule?
   Nicholas Leary junior oftă adânc.
   - Ziceam, putem mâine să mergem la școală?
   Absentă, Tammy dădu din cap.
   - Așteptați să vină acasă tatăl vostru, și-o să vă spună el.
   - Ne plictisim, mami, avem și noi nevoie de-un program....
   - Lăsați-l pe tatăl vostru să hotărască, da?
   Nicholas o privi încă o dată și spuse scurt:
   - Mai devreme sau mai târziu, tot trebuie să revenim la normal.
   - Da` nu erați în vacanță?
   Ca prin ceață, în creierul topit de băutură, Tammy își amintea ce spusese Fiona.
   - Școlile particulare nu, mami. Am avut vacanță săptămâna trecută, mai știi?
   Îi vorbise pe un ton sacrcastic, iritând-o - așa cum și intenționase.
   La asta, Tammy începu să strige:
   - Și cine ești tu, Nicky? Domnu` Știe-Tot?
    Băiatul oftă din nou.
   - Of, mai las-o baltă!
   Nepăsarea cu care o expediase o aduse pe Tammy în culmea furiei.
   - Taică-tu ar putea să fie arestat pentr-un fleac de crimă, băi labagiu mic și egoist ce ești!
   La 12 ani, Nicholas Leary junior era deja o forță redutabilă în casă. Avea spiritul acerb al mamei sale și deplina desconsiderație a bunicului după tată față de sentimentele celoralți. Mama lui Tammy îl adora. Propria lui mamă gravita între dorința de a-l săruta și pofta de a-l ține toată ziua numai în șuturi.
   Acum era supărată, după ce aflase că încă se mai putea ca soțul ei să fie acuzat de omor din culpă. Asta o speria, mai ales că știa că nu s-ar fi putut descurca fără Nick în preajmă, deși își petrecuse toată căsnicia imaginându-și că el nu e decât o podoabă la gâtul ei.
   Dar prietenele sale vorbiseră ca și cum ar fi știut ce spuneau și, dintr-o dată, pe Tammy o treceau toate spaimele la gândul de a-și pierde soțul. Făcuse ceea ce considera el că era just; chiar puteau să-l închidă pentru că-și apărase familia? Conform așa-ziselor ei prietene, da. Puteau s-o facă foarte ușor.
   Pentru prima oară în ani de zile, Tammy își vedea cu adevărat casa așa cum era: o casă frumoasă. Nick al ei îi dăruise tot ce era mai bun, iar ea niciodată nu apreciase just asta, până acum. Nick o scotea din minți. Era afemeiat, fustangiu, băutor - dar făcea și sacrificii, și făcuse destule, pentru ea și copii.
   Pentru prima oară, își închipuia viața fără el, iar imaginea pe care i-o inspira în minte era sumbră.
   Nicholas junior ieși din cameră, întorcându-se la fratele său, James. Guvernanta plecase deja acasă. Nick senior nu era de acord s-o țină internă, spune că atunci le-ar fi fost prea ușor să-și neglijeze băieții, și se dovedise că avea dreptate.

             - Deci, vreți să spuneți că în esență casa unui englez e castelullui?
   Nick dădu din cap cu tristețe.
   - Cred că da. Faptul că băiatul era negru n-avea nicio legătură. Când infirmierii i-au scos masca...
   Se temea la un nivel de-a dreptul paranoid ca nimic din relatarea lui să nu pară suspect. Fata dădu din cap cu înțelegere. Ceea ce spuneai era una, iar ce apărea în presă era de multe ori cu totul altceva.
   - Ce părere aveți acum despre băiat?
   Cel mai tare îl irita tonul pe care pronunța cuvântul „băiat”. Dădea senzația că Sonny Hatcher ar fi fost un copil de 10 ani.
   Nick oftă.
   - Îmi pare rău din toată inima pentru starea în care a ajuns - dar, una peste alta, el era înarmat, iar eu, nu....
   Fata îi zâmbi enigmatic, întreptând spre un deget cu unghia bine manichiurizată, în timp ce spunea cu vocea ei ultra-cultivată:
   - Dar de fapt erați înarmat, nu-i așa?
   Vocea îi deveni mai aspră. Provocatoare.
   - Aveați o bâtă de baseball.
   Nick îi privi ochii albaștri și frumoși. Păcat că era o femeie cât malu`, altfel ar fi fost drăguță la față. Dar își impuse să se calmeze, înghițindu-și răspunsul care-i venise pe buze.
   - Păi, dragă, tot ce pot spune, e că bâta mea de baseball nu era încărcată cu gloanțe, ca pistolul lui.
   Se ridică brusc.
   - Și acum, dacă mă scuzi...
  O iritase și o știa, dar nu-i mai păsa. Toți erau niște hiene, numai că până acum încă nu-și dăduse seama.
   În timp ce stătea în salon, privind înregistrarea originală a intervilui, se întreba ce Dumnezeu îl determinase să dea acele declarații presei. Își citea pe propriul chip vinovăția - și totuși, când văzuse la televizor interviurile, totul părea altfel. Montaseră și aranjaseră materialul astfel încât acum arăta ca un cetățean cinstit care nu făcuse decât ceea ce-ar fi făcut oricare altul în aceleași împreujurări.
   Se părea că până și presa de scandal era de partea lui.
   Avocatul îl sfătuise să înregistreze fiecare interviu, iar acum Nick se bucura că o făcuse. Era mulțumit că se asigurase, în caz că întrebările și răspunsurile erau pe urmă combinate altfel.
   Soția lui intră în cameră, iar Nick îi zâmbi.
   - Te simți bine, fată?
   Așezându-se pe canapea, Tammy se ghemui în brațele lui.
   - Mi-e frică, Nick.
   - Să nu-ți fie.
   O sărută pe creștet, simțind mirosul de șampon scump și parfum.
   - Dar Fiona a zis că s-ar putea să te aresteze.
   - Dă-o-n mă-sa pe Fiona, Tams. N-au să-mi facă nimic. Am vorbit cu Peter Rudde, a zis că nu se așteaptă ca procurorii să dea curs cazului.
   Chiar atunci, sună mobilul. Nick nu răspunse, preferând să respingă apelul.
   - Cine era?
   - Nimeni, iubito.
   Tammy oftă adânc, iar el o mai sărută o dată.
   - O păsărică?
   La asta, râse - deși suna mai mult ca un geamăt.
   - Hai, mă, Tammy, ai și tu puțină încredere-n mine, vrei?
   Nu-i răspunse, dar momentul de comuniune dintre ei se pierduse, și o știau amândoi.

                                     CAPITOLUL 3

          - Jude, ascultă-mă, vrei?
   Îl privea fix, cu ochi mari, iar Tyrell știa că era drogată. Știa că-i dau metadonă pe rețea, dar avea senzația că de data asta luase McCoy adevărat. Din felul cum se uita la el, cu ochii ăia goi. Din expresia vidă de pe fața ei.
   În timp ce o privea, ținându-și fiul de mână, îi trecu pentru prima oară prin minte cât de mult semănau.
   - Nu opresc nimic.
   Tyrell oftă.
   - Lasă-l să se ducă, Jude, te rog. E îngrozitor, să-l vedem așa...
   În sfârșit, se uită la el. Aproape că-i simțea durerea, și din nou fu biruit de regret pentru femeia aceea care-i născuse fiul, după care îl distrusese, pe el ca și pe ea însăși.
   Sonny se născuse intoxicat. Jude încercase să nu se drogheze înainte de naștere, dar îi era imposibil să stea o singură zi fără un stimulent chimic.
   - Dacă mi-l iau, n-o să mai am nimic, Tyrell. Ție ți-e ușor, ai alți copii, o nevastă, familie...
   - Nici acum n-ai nimic, nu-i așa? Haide, Jude, ce ai tu de fapt? Un băiat care nu mai poate să-ți vorbească, să te îmbrățișeze, să te-ajute când nu mai ești în stare de nimic. L-am iubit, Jude, a fost primul meu fiu și niciodată nu i-am întors spatele - și nici ție, dacă stai să te gândești. Așa că nu-mi veni acum cu gogoși din-astea, te rog.
   Judy știa că Tyrell avea dreptate, dar îi era atât de greu să accepte totul... Îi pierduse pe oamenii din viața ei la fel cum alții își pierduseră slujbele - toți se săturaseră de ea.. Numai Sonny Boy nu.
   La fel ca majoritatea toxicomanilor, Judy fura, mințea și înșela ca să-și obțină dozele, iar el era singurul care o ierta mereu, orice-ar fi făcut. Era singurul element constant din toată viața ei nenorocită.
   - Le-am spus că-i pot prelua organele. Poate va ieși ceva bun din toate astea, hmm?
   - Crezi că el a fost de vină, Tyrell, nu? Crezi că era un băiat rău....
   Tyrell clătină din cap.
   - Era bun, Jude, cel mai blând băiat pe care l-am cunoscut vreodată. Avea o inimă mare cât lumea. Dar acel Sonny Boy nu mai e. A murit. Lasă-l să se odihnească în pace.
   - Și cu mine cum rămâne? Dacă el se duce, ce se va alege de mine?
   Tyrell oftă din nou.
   Egoismul dependenței ei era întotdeauna factorul precumpănitor care o împingea pe Jude înainte. Nici nu era de mirare că Sonny ajunsese unde ajunsese.
   - Dar nu e vorba despre tine aici, nu-i așa? Măcar de data asta, numai de tine nu e vorba. Acum contează Sonny Boy și nevoile lui. O să am eu grijă de tine. Întotdeauna am avut, nu?
   Jude îl privi, pe gânduri. O părăsise, dar era adevărat că-i purtase tot timpul de grijă. Tyrell avusese întotdeauna o undă de slăbiciune, probabil că de la el o moștenise și Sonny.
   - Bine... mormăi ea. Atunci, fă-o. Dar să nu te-aștepți să mai stau pe-aici. E copilul meu, mi-e prea greu să mă uit.
   Și prea mult de când își luase ultima doză - se vedea în ochii ei neliniștiți. Dar cel puțin își dăduse acordul. Sonny Boy putea să plece în liniște.

         Tammy își auzi soțul înainte de a-l vedea.
   Culcată în pat, sorbindu-și cafeaua și răsfoind „The Daily Mail”, îi auzi pașii sonori pe scară și glasul răcnind. Nu înțelese altceva decât că avea de gând s-o omoare când punea mâna pe ea.
   Nick năvăli pe ușa dormitorului, cu nota de plată de la clubul country în mână.
   - Ce-i asta?! întrebă el răstit, împingându-i în față hârtia.
   Tammy se retrase tăcută, punând cu grijă cafeaua pe noptieră, ca nu cumva să păteze așternutul Jacquard care o costase o adevărată avere.
   - Nu glumesc, Tammy, și știi c-o s-avem un scandal îngrozitor pe chestia asta!
   Nick fierbea de furie. Era atât de nervos, încât tremura, iar această imagine o afecta mai mult decât ar fi crezut că era posibil. Pentru prima oară în viața ei, Tammy se temea de el.
   De multe ori o certase pentru că era cheltuitoare, devenise aproape o glumă de familie, dar acum era altceva. Până și ea își dădea seama că de data asta întrecuse măsura.
   Faptul că în sinea ei se simțea vinovată o făcea să fie și mai furioasă pe el. Doar era soția lui, avea tot dreptul să-i cheltuiască banii!
   - Îți poți permite, ce te-a apucat?
   - O mie opt sute de lire sterline pe pileală pentru adunătura aia de lipitori împuțite? răcni și el, apropiindu-se atât de mult încât Tammy îi simți mirosul respirației.
   - Trei sute ca să aibă ce bea târfele alea anorexice? Niciuna din ele n-a luat o masă ca lumea de la ultima sarcină. Îți râzi de mine, sau ce?
   În culmea furiei, Tammy țipă și ea:
   - Și tu cine te crezi să vorbești, mm? Sunt nevastă-ta!
   Nick o privi de sus în jos, nevenindu-i să creadă.
   - N-am destule pe cap fără să m-aduci și tu-n sapă de lemn cu orice ocazie? Asta-i o boală la tine, nevoia asta nebună de-a folosi credit cardurile, că nicio-mpuțită de zi nu ești în stare să reziști! Două miare pe-o masă! Asta-nseamnă o mașină pentru unii, sau o vacanță-n străinătate. Chiar nu mai știi pe ce lume trăiești?
   Lui Tammy îi era rușine, dar nu voia să arate. Nici măcar nu fusese un prânz reușit. De fapt, regreta că se dusese  - dar pe-asta n-avea de gând să i-o spună. Să-i dea muniție pentru viitor, când îi venea iar cheful să cheltuiască?
   - Of, mai scutește-mă. Ne putem permite, știi bine că da. Cu cine m-am trezit măritată, cu fratele Marx de mult pierdut, scârțanu` de Zgârco? Am dat și eu câteva lie. Ei, și. Mare scofala mă-sii.
   Se ridică de pe pat, dându-l la o parte din drum.
   - După cum o ții, Nick, oricine-ar crede că ne suflă vântul prin buzunare. Banii-s făcuți ca să se cheltuiască....
   Coborând tonul, Nick mârâi:
   - Știi ce-o să iasă dacă află ăia de la ziare de nota asta de plată, mm?
   I-o împinse în față cu un gest agresiv.
   - Băiatul ăla moare-n spital, și maică-sa, săraca, se-ntoarce în apartamentul ei cu chirie, și tu toci pe-o masă mai mult decât or putea ei plăti pe-nmormântare?
   Aceste cuvinte o făcură să se oprească brusc. Pentru Tammy, ceea ce vorbeau oamenii despre ea era întotdeauna esențial. Nick privi cu satisfacție cum o cuprindea treptat teama.
   - Chestia asta trebuie să-nceteze, Tammy. Trebuia să terminic cu cheltuielile. Nu dă bine. Vreau să zic, până ți-ai făcut tu părul și unghiile, ți-ai luat haine noi și toate celelalte... Ieri am găsit și chitanțele de la Lakeside, apropo... Peste 3 miare ai tocat, numai ieri. În câteva ore, cheltuiești mai mult decât câștigă alții într-o lună.
   În sfârșit, începea s-o convingă, și o știa.
   - Îmi pare rău Nick, da` știi cum sunt... nu mă pot stăpâni.
   Nick oftă.
   - Am să retrag credit cardul ăla și pe cale chirurgicală, dacă altfel nu se poate. Asta-i ultima ta șansă. O dată să mai cheltuiești așa, Tams, și l-am anulat. M-auzi ce-ți spun?
   Tammy dădu din cap, spășită.
   - Azi îi duc eu pe băieți la școală. Am aranjat să doarmă acolo câteva săptămâni, până se temrină toată povestea asta, OK?
   Când ieși din cameră, mai întoarse o dată capul spre ea, zâmbind.
   - Îmi pare rău c-am strigat la tine.
   - Și mie. Nick!
   O privi din nou.
   - E totul OK?
   Tammy ridică din umeri.
   - O să supraviețuiesc, ca-ntotdeauna.
   Nick plecă, iar Tammy se vârî la loc în pat și, pentru prima oară de ani în șir, plânse după mama ei.
   Mama ei nu era moartă, locuia în Spania, cu un gigolo, dar era totuna - că mult îi mai fusese de folos lui Tammy.

          Verbena era supărată.
   Își făcuse un ceai și asculta radioul. În casă mirosea a parfum. Nevasta lui Tyrell își dădea mereu cu prea mult parfum. Acum ieșise cu băieții la cumpărături, și-n casă încă mai mirosea. Verbena o simpatiza, și de ce nu? Era drăguță, bună, își iubea fiii și-l adora pe bărbatul ei.
   Dar o irita vocea ei. Apucăturile ei. Tot ce făcea fata aia o clăca pe nervi. Și știa că nu era vina lui Sally - ci a faptului că, ori de câte ori se uita la ea, Verbena o vedea pe Jude.
   Îl acuza pe fiul ei pentru cum ajunsese Jude. Considera că ar fi trebuit să-și salveze prima căsnicie. Numai Dumnezeu știa cât luptase ca să se mărite cu ea.
   Tatăl lui Tyrell îi aruncase o singură privire și hotărâse că nu era în niciun caz femeia potrivită pentru fiul lui. I-o și spusese.
   Ceea ce nu-i căzuse bine nici Verbenei, nici lui Tyrell.
   Dar de Jude se atașase, nici ea nu știa de ce. Când o cunoscuse pe mama ei, înțelesese totul. Femeia - sau fata aia, în fond avusese doar 17 ani când o născuse pe Jude - era cea mai egoistă individă pe care o văzuse Verbena vreodată. Iar Jude îi moștenise egoismul.
   Când îi telefonase s-o anunțe despre nepotul ei, mama Verbenei îi replicase că primise ceea ce merita.
   Sonny Boy stricase totul în viața lui, iar Verbena nu putuse face nimic. Fura încă de mic, chiar și de la ea. Mințea, înșela, lua tot ce i se năzărea.
   Soțul ei, Solomon, spunea că Verbena fusese cucerită de ochii mari și aerele de victimă a lui Sonny, dar ea știa că între ei era o legătură specială. Și-l afectase și stilul de viață al lui Jude.
   Ai o problemă? Ia o țigară, înghite o pastilă, injectează-ți o fiolă de fericire-n braț, și du-te...!
   Verbena ura drogurile, dar înțelegea dependența lui Jude de ele. Le folosea ca pe niște proptele, iar Verbena considerase întotdeauna că, dacă Jude și-ar fi dat voie să fie ea însăși, lumea n-ar mai fi speriat-o așa, nici pe ea, nici pe fiul ei.
   Dar toate astea fuseseră în trecut, iar trecutul era mai bine să fie lăsat în pace.
   Sorbi din ceai, așteptând telefonul care urma să-i spună că, în sfârșit, Sonny Boy nu mai era. N-avea să plângă - decât când rămânea complet singură.
   Verbena se mândrea cu puterea ei. Numai de-ar fi putut și toți ceilalți să-și trăiască viețile așa cum se cuvine, cât de diferită ar fi fost lumea!

          James și Nicholas junior se stabiliseră în internatul școlii, iar Nick se întoarse în Essex.
   Coti de pe șoseaua de țară din Dunton, hurducându-se pe un drum desfundat până ajunse la un șantier de construcții.
   Coborând din mașină, privi un timp activitatea frenetică din jur. Nick se afla la baza acelei antreprize, 6 proprietăți detașate, conținând totul, de la căzi cu apă fierbinte până la săli de sport. Aveau să se afle pe un lot privat, împrejmuit, și toate fuseseră vândute în avans. Mai aveau cel puțin 1 an până să le termine,d ar casele arătau deja bine.
   Șeful șantierului, Joey Mills, veni spre el.
   - Nu te așteptam.
   Nick zâmbi.
   - Ei bine, am venit. A trebuit să scap pentru un timp....
   Doi zidari îi făcură cu mâna. Unul strigă:
   - Bravo, dom` Leary! Bulangiul ăla mic a primit ce-a meritat!
   Nick nu-i răspunse.
   Joey văzu expresia șefului său și se înfurie pe băiatul care o cauzase.
   - Toți sunt alături de tine, Nick. Vreau să zic, nu tu i-ai cerut să te prade, nu? Dacă eu mă trezeam în toiul nopții și găseam în casă un nenorocit venit la furat, la fel aș fi făcut. Și eu, și oricine.
   Nick coborî privirea spre omul îndesat și chel care lucra pentru el de ani de zile și răspunse:
   - Dar tu nu ai făcut-o, nu-i așa? Ci eu.
   Joey îl bătu pe spate.
   - Ascultă, așa i-a fost scris. Tot trebuia să-i facă de petrecanie cineva într-o zi, era un gunoi. Un spărgător și-un pungaș, încă de mic. Poa` să zică familia lui despre el ce-o vrea, că doar nu pe ei îi fura-n mă-sa, nu? Că dac-o făcea, altfel stăteau lucrurile. Hoțoman mic....
   Nick închise ochii.
   - Las-o moartă, Joey, da? Spune-mi doar cum merge cu casele, și pe urmă plec.
   Joey îl însoți la mașină, dându-i toate știrile importante. Când Nick urca în Mercedes, adăugă:
   - Vorbesc serios, Nick, n-ai de ce să te consideri responsabil. Ai făcut ceea ce-ar fi făcut orice om normal. Ai apărat ceeea ce era al tău. Revino-ți.
   Nick dădu din cap.
   În timp ce se îndepărta, Joey privi în urma lui cu tristețe. Nick Leary era un tip de treabă. Iar acum, din cauza prostiei băiatului ăluia, plătea un preț cumplit fiindcă-și ocrotise propria familie.
   Lumea își ieșise din minți.

          Jude Hatcher intră în apartament și se așeză pe canapeaua din living. Era aș de liniște, fără fiul ei...
   Închise ochii și și-l imagină pe Sonny Boy cum zăcea murind în brațele ei. L-ar fi ținut așa toată noaptea, dacă n-o învingea nevoia. Își deschise poșeta și scoase trusa.
   Și-o puse în poală și privi cutia mică de metal care conținea tot ce-i aducea uitarea. Îl auzi pe Tyrell intrând imediat ce-și fierse doza într-o linguriță. Din ușă, Tyrell privi tăcut cum și-o injecta încet în brațul stâng.
   - Ca pe vremuri, hmm, Jude?
   Sarcasmul lui trecu pe lângă ea, așa cum Tyrell se și așteptase.

          Tammy umbla prin casă fără nicio țintă.
   Își amintea de casa ei din copilărie. Un apartament din fondul primăriei cu paltoane pe pat, miros permanent de prăjeli și un tată care răcnea la toată lumea când se întorcea de la cârciumă.
   O mai făcea și acum, numai că era proprietarul cârciumii, grație lui Nick, și bea încet până nu mai știa de el.
   Mama ei fugise mereu cu câte unul, așa era ea, dar tata o voise întotdeauna înapoi. Dăduse turul terenului de mai multe ori decât o campioană olimpică, iar el încă o mai voia.
   Nick îi cumpărase cârciuma. Fusese așa de bun cu ei, toți!
   Și el învățase la aceeași școală cu Tammy, începuse s-o scurteze de când avea 13 ani, iar ea, 12.
   Toată viața muncise ca un demon. Încă de mic ducea ziarele, laptele, lucra în piață.... Din piață câștigaseră primii bani care să fie cu adevărat ai lor. Nick al ei ar fi putut vinde până și un frigider unui eschimos.
   Iar acum încerca să-și imagineze cum ar fi fost viața ei fără tot ceea ce avea de la Nick, întrebându-se pentru prima dată dacă nu cumva băiatul acela încercase să-i jefuiască din invidie, fiindcă ei aveau totul, iar el, nu.
   Dar nu știa că nici ei nu avuseseră nimic la început. Cât de greu fusese drumul, până să dea lovitura în sfârșit. Iar Nick al ei, cu toate cusururile lui, muncise zi și noaptea ca să aibă o viață mai bună.
   Ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare, și o dorea, dar cumva, când erau singuri, totul se strica, fiindcă nu mai știau să fie singuri. Vremurile acelea trecuseră, zilele când se așteptaseră unul pe altul cu respirația tăiată. Nu că Nick ar fi fost prea grozav la pat. Întotdeauna fusese prea ocupat. Abia la prima aventură, Tammy își dăduse seama ce pierduse.
   O scosese din minți, tot ce-i făcuse acel prim amant. În sfârșit, înțelegea cu ce se lăudau de-atâția ani amicele ei. Dintr-o dată, faptul că avea cea mai mare casă și cea mai nouă mașină nu mai însemna nimic, căci acum știa că sexul era cel care-i ținea pe oameni împreună chiar și când se urau.
   Încercase și acasă noile trucuri pe care le învățase, iar Nick se urcase pe pereți, vrând să afle de unde le știa. Îi spusese că din reviste, dar bănuia că n-o credea.
   Asta o durea cel mai mult. Presupunea că Nick aflase dar, în loc s-o pedepsească, o ignora și mai mult.
   Poate fiindcă marele afemeiat știa că nu era bun de nimic. Nu că Tammy i-ar fi spus vreodată asta, desigur - nu era chiar atât de proastă. Și totuși, încă îl mai iubea. În felul ei, îl adora.
   Nick stătea în șezlongul din salonul de lângă dormitor. Se vedea clar că băuse.
   - Te simți bine, Nick? Nu te-am auzit intrând.
   - I-au oprit aparatele, Tams. Băiatul nu mai e.
   Îngenunche lângă el și-l luă de mână.
   - Nimeni nu poate să te condamne, Nick, ai făcut ceea ce-ar fi făcut orice om.
   Văzu cu surprindere că plânsese.
   - Nu te poate acuza nimeni, iubitule.
   Îi simți în respirație mirosul de bere și whisky și deduse că începuse la cârciumă, înainte de a veni acasă pentru a termina treaba.
   Îl cunoștea atât de bine...
   Nick o dădu la o parteși se ridică. Luându-și capul în mâini, gemu:
   - Ba pot să mă acuz eu singur, Tams. Și am s-o fac câte zile oi avea.
   Acum suspina, cu umerii lui uriași zbuciumându-se de emoție. Tammy îl strânse la piept, pe omul acela mare, marele afemeiat, care plângea ca un copil. Din cine știe ce motiv, acest lucru o tulbura și mai tare decât moartea băiatului.

                                             CAPITOLUL 4

            - Date fiind faptele din noaptea respectivă, noi cei de la Serviciul Procuraturii Coroanei am hotărât să nu deschidem nicio acțiune împotriva domnului Nicholas Leary. Nu este de interes public. Considerăm că a fost o victimă a unor circumstanțe aflate în afara controlului său și prezentăm condoleanțele noastre familiei lui Sonny Hatcher. Vă mulțumim.
   Purtătoarea de cuvânt plecă din fața camerei. Era evident că fusese nervoasă, vocea îi tremurase, și strângea hârtiile în mâini de i se albiseră degetele.
   Tammy urmărise declarația în direct pe Sky News, răsuflă ușurată. Așadar, totul se sfârșise.
   Deodată, pe ecran apăru fața lui Judy Hatcher, țipând cu o voce ascuțită:
   - Criminalilor! Toți sunteți niște criminali. Îmi ești dator, Leary! Îmi ești dator pentru viața fiului meu!
   Tammy se ridică brusc în capul oaselor, făcând apa să se reverse peste marginile căzii. Deși i se spusese în ajun care era concluzia, nu crezuse înainte de a o vedea cu ochii ei. Iar acum, femeia aia strica totul.
   - Fiul meu a fost omorât, și n-a făcut rău la nimeni. Nici măcar pistol n-a avut, în viața lui!
   Prin cine știe ce minune, Jude părea lucidă. Numai cei care o cunoșteau bine știau cât de capabilă putea fi, când voia. Păcat că niciodată nu dura prea mult.
   Fu scoasă din încăpere de 2 polițiști. Se vedea clar ce efect avusese moartea fiului ei, iar Tammy nu-și putu stăpâni un junghi de compasiune.
   Și-l alungă curând.
   Reporterul de la Sky anunță că Judy Hatcher era în grija unui psihiatru și că susținea cu ardoare nevinovăția fiului ei. Din tonul lui reieșa că Sonny Hatcher fusese un tânăr periculos, și numai mama lui nu era conștientă de acest lucru.
   Tammy nu mai putea să asculte nicio clipă.
   Se rezemă la loc în cada enormă, și mută pe I.T.V. 2, pentru ediția de prânz a lui „Emmerdale”. Nu urmărea emisiunea, dar sunetul vocilor o calma. Trase o dușcă inimoasă de Chardonnay și un fum prelung din țigară.
   Dracu` s-o ia pe femeia aia! Ce-i datorau? Era o heroinomană, își crescuse singură fiul și făcuse din el un hoț. Ochii lui Tammy alunecară spre mica pudrieră lină cu cocaină de care nu se despărțea niciodată. Propria ei ipocrizie n-o descumpănea cu nimic.
   Goli paharul de vin și-și mai turnă unul.
   Se terminase.
   Cel mai ciudat era că toți le țineau partea, și totuși Nick se comporta ca și cum ar fi conspirat împotriva lui.
   Sonny Harcher n-avusese ce să caute în casa lor. Tammy i-o reamintea soțului ei cu fiecare ocazie. Oricât de mult ar fi încercat, nu putea simți nicio fărâmă de compasiune pentru băiat. Trebuia să stea acasă-n noaptea aia, nu să răstoarne lumea cu susu-n jos.

          Detectivul Inspector Peter Rudde bea un brandy mare în compania lui Frank Ibbotson. Ofițerul inferior ridică paharul, apoi îl goli dintr-o sorbitură.
   - Deci, s-a terminat, domnule, da?
   Rudde dădu din cap.
   - În cel mai fericit mod. Leary n-a făcut nimic rău. N-ai văzut dosarul băiatului ăluia? Iisuse, nimic nu-i scăpase, la viața lui.
   Împinse paharul spre Ibbotson, ca să i-l umple din nou, iar tânărul se duse la bar. La televizor se transmitea din nou deznodământul cazului Leary. Încă o dată, în barul aglomerat izbucniră urale, iar Rudde își spuse că probabil același lucru se întâmpla în cârciumele din toată țara.
   Ibbotson se întoarse cu brady-uk, iar Rudde văzu mulțumit că îi luase o porție dublă. Tânărul începea să învețe, în sfârșit.
   - Bravo, băiate.
   Luă o sorbitură, savurând gustul.
   - Acum, putem reveni la normal. Am pierdut prea mult timp cu cazul ăsta.
   Ibbotson dădu din cap.
   Sorbi delicat din pahar - și din cine știe ce motiv, atitudinea lui îl irită pe Rudde îngrozitor.

          La „Fox and Ferret” era plin, deși nu trecuse de ora 3 după-amiaza. Nick cumpărase localul cu câțiva ani în urmă, printre alte mici investiții de-ale lui. Azi, glasurile răgușite ale prietenilor care ovaționau aveau un efect deprimant asupra lui.
   Unul dintre muncitori, Danny Power, glumețul local, strigă:
   - Știi, Nick, am auzit că Biserica Catolică a zis c-o să-l îngroape la 30 de picioare adâncime... fiindcă în adânc negroteii sunt oameni de treabă!
   Izbucni un cor prelung de hohote, până când pumnul lui Nick pocni bărbia lui Danny, făcând să se lase liniște în câteva secunde.
   - Ieși afară.
   Ochii lui Nick Leary erau plini de furie și durere.
   - Hai, mă Nick, glumeam doar...
   Apucându-l de cămașă, Nick începu să-l tragă spre ușă. Știa că toți se uitau, întrebându-se ce-l apucase, dar nu-i păsa. Situația ajunsese prea departe.
   - Deschide ușa aia, Jimmy, altfel îl zbor prin ea pe bulachele ăsta.
   Era în stare s-o facă, și o știau toți. Jimmy Barr, cârciumarul, deschise repede ușa, iar Nick își azvârli vechiul prieten în parcare.
   - Ești concediat. O dată să nu te mai văd pe-aici, ai priceput? mârâi el, tremurând de nervi,
   Jimmy Barr îl trase repede înapoi și închise ușa la loc. Știa că era mai bine ca Danny să nu mai aibă de-a face cu Nick pentru o vreme.
   - Calmează-te, Nick, era beat, atâta tot.
   Nick își împinse mutra în fața lui.
   - Mă doare-n cot! Băiatul ăla a murit, s-a dus... Și vouă vă arde de râs? Ei bine, mie nu-mi arde. Nu-mi pasă ce culoare avea, nici ce religie. Era un copil, un băiat de 17 ani.
   - Un băiat de 17 ani cu un pistol, Nick.
   Vorbise Anthony Sissons, unul dintre cei mai bătrâni. Fuseseră colegi de școală, așa că-și putea permite să spună ce-i trecea prin cap.
   Nick îl privi lung câteva secunde, după care, în sfârșit, zâmbi.
   - În regulă, Art, da` bancurile de soiul ăsta nu-mi plac nici când sunt bine dispus. Știi și tu asta.
   Conversațiile reîncepură, dar atmosfera se acrise, și o știau cu toții.
   Unul dintre oamenii de la bar, unul dintre noii muncitori ai lui Nick, îl întrebă pe cel de alături:
   - Ce l-a apucat? A fost doar o glumă.
   Joey Mills răspunse cu blândețe:
  - Sora lui Nick, Hannah, e măritată cu un tip din Indiile de Vest, pe nume Dixon. Iar Nick e foarte apropiat de ea.
   - Nu știam.
   Auzind surprinderea din glasul celuilalt, Joey râse.
   - Cei mai mulți nu știu, și dacă nu vrei să-ți pierzi pâinea, ține-o pentru tine. Acuma, că-s beat, vorbește gura fără mine. E timpul să mă duc acasă.
   Coborî cu greutate de pe taburetul de la bar, îl bătu pe Nick pe spate și ieși.

             Verbena era neconsolată.
   Fiica ei mai mare, Hettie, venise tocmai din Birmingham ca să-i stea alături. Verbena n-avea chef de ea; n-avea chef de nimeni. Nu voia decât să-și plângă singură amarul. Dar Hettie știa prea bine cum se simțea mama ei.
   - Mămico, pentru numele lui Dumnezeu, măcar mănâncă ceva, nu vrei?
   Toate fiicele îi spuneau „mămico”, dar din gura lui Hettie suna mai mult ca o poreclă. Nu conținea niciun sentiment. Fiica mai mare își pierduse orice respect pentru mama ei, și o durea. Încerca să-i dea de mâncare pui, dar Verbena n-avea poftă.
   - Când te duci acasă, Hettie?

............................................

             „Omul liber este acela care nu are nevoie să spună nicio minciună.”

                          Nicolae Iorga

Adulter, J.D. Robb

............................................................

                           9.

            - Din toată chestia asta cu orgoliul. Orgoliile bărbaților simt, cred, cu totul diferite de cele ale femeilor. Oricum, Mavis zice că asta are legătură cu scula fiecăruia. Și ea, de obicei, are dreptate în domeniul ăsta.
   - Nu știu ce părere ar trebui să am, știind că tu discuți cu Mavis despre scula mea.
   - Întotdeauna îi spun că ești la fel de dotat ca și un cal și că o poți ține sus toată noaptea.
   - Ah, atunci e bine!
   Dar pentru că întorsătura pe care o luase discuția îl făcea să se simtă oarecum expus, se întinse după pantaloni.
   - Ce vreau eu să spun e că ai un... ego foarte puternic. Ți-a fost de folos, fără el n-ajungeai unde ești și - simt că deja devin foarte moale - sunt de acord că l-ai meritat. Ești încrezător, ai destulă încredere în tine, în ceea ce ești, pentru a te retrage dintr-o discuție în contradictoriu cu mine doar pentru că lucrul acela e foarte important pentru mine. Chiar dacă nu ești de acord cu mine. Ceea ce ai spus mai devreme, că o să reușești să suporți consecințele, este adevărat. Ți s-ar fi părut corect să acționezi așa cum voiai s-o faci. Justificat.
   - Neglijența lor a fost la nivelul unei adevărate conspirații. Sunt vinovați că te-au ignorat. Sunt și mai vinovați pentru că se aflau într-o poziție de autoritate.
   - Nu pun la îndoială lucrul ăsta.
   Încercă să-și transpună gândurile în cuvinte cât mai coerente, îmbrăcându-se în același timp.
   - M-ai înțeles îndeajuns de bine pentru a conștientiza că orice acțiune în direcția aceea mi-ar fi făcut rău. Ne-ar fi făcut rău nouă. Ai pus relația noastră înainte de orice, chiar înainte de propriul orgoliu. E nevoie de mult curaj pentru așa ceva.
   - Îți apreciez sentimentele, dar ți-aș rămâne recunoscător dacă n-ai mai folosi organele mele genitale în metaforele tale. Încep să mă simt foarte ciudat.
   - Ai avut curajul să faci ceea ce o parte a mințit tale socotește a fi lașitate.
   Îl văzu că se oprește din încheiatul cămășii și-și ridica privirea spre ea. Se apropie de el.
   - Credeai că nu știu lucrurile astea  despre tine? Că nu înțeleg micile războaie care se duc în interiorul tău?
   Îl bătu ușor cu degetul în piept, în zona inimii.
   - Că nu știu cât te-a costat să te predai? Ești cel mai curajos om pe care-l cunosc.
   - N-a fost nicio urmă de curaj în faptul că te-am rănit. Și știu că te-am rănit.
   - Dar m-ai pus mai presus decât orice altceva. A fost un semn de curaj și de putere. N-ai evitat subiectul pretinzând că o să te conformezi și apoi apucându-te să acționezi fără ca eu să știu. N-ai vrut ca între noi să existe minciuni.
   - Între noi nu vreau să intervină nimic.
   - Nu, pentru că știi să iubești. Știi cum să faci asta. Cum să fii bărbat. Cum să ai grijă de cei care contează pentru tine, chiar și de cei care nu contează chiar așa de mult. Ești foarte deștept și ești în stare să fii și înfricoșător, și foarte blând. Vezi imaginea în perspectivă, fără să uiți detaliile. Ai putere, mai multă putere decât mulți nici nu visează să aibă, dar nu îi strivești pe cei mărunți cu ea. Știi ce te face asta?
   - Am rămas fără cuvinte.
   - Te face exact opusul lui Blair Bissel.
   - Ah! Deci toata tirada ta, tot ridicatul tău în slăvi n-a fost decât o modalitate de a te raporta cumva la ancheta ta. Asta cu siguranță că-mi va strivi orgoliul.
   - N-aș putea să-ți strivesc orgoliul nici măcar cu un buldozer gigantic. Asta e o parte a teoriei mele. El e slab pentru că nu se bazează decât pe o perdea de fum. Nu e nici deștept, nici inteligent, nici măcar prea talentat. Operele lui de artă sunt niște mizerii, niște mizerii costisitoare și la modă. Nu are relații. Se poate lăuda doar cu niște cuceriri. S-a lăsat prins în toată chestia asta de o femeie care-i stăpânea scula, deci și orgoliul. „Nu-i așa că-s mișto? Sunt spion, la naiba!”
   - Și?
   - N-ar fi trebuit să fie niciodată recrutat Privește-i profilul psihologic. E instabil, imatur, repezit. Dar exact aceste trăsături reprezintă o parte dintre motivele pentru care Kade și Sparrow îl voiau. Nu avea nicio legătură serioasă cu nimeni. E atrăgător, poate fi fermecător, are relații printre artiști, știe să călătorească.
   - Și pe de altă parte n-are conștiința. Mie mi se pare c-ar fi putut fi folosit în munca sub acoperire.
   - Așa e, atâta vreme cât îl puteau controla. Dar Sparrow s-a lăcomit și i-a cerut mai mult decât Bissel era în stare să dea. L-a obișnuit pe Bissel să ucidă, dar nu și-a închipuit că Bissel ar face altceva decât să fugă cu coada între picioare când își va fi dat seama că a fost subiectul unei înscenări, la fel cum se întâmplase și cu Reva. Și dacă ar fi făcut necazuri, ei bine, atunci l-ar fi păstrat în rândurile OASN, ar fi avut grijă să fie catalogat ca agent dublu și programat pentru eliminare, sau l-ar fi servit pe tavă celor din grupul Ziua Judecății de Apoi, sau altora, care ar fi rezolvat problema în cel mai scurt timp.
   - Sunt sigur că ai dreptate, dar în același timp cred că niciunul dintre ei nu te-a luat în calcul. Ei, sau Sparrow, cel puțin, știa că la un moment dat aveai să fii și tu implicată cumva. Însă o controlau pe Reva, și, prin ea, pe mine, și deci și pe tine. Dar se pare că niciunul dintre ei nu și-a închipuit cât de departe vei merge, nu numai de dragul meu sau al Revei, ci din loialitate pentru insigna aia pe care o porți în dreptul inimii.
   - Deci eu am devenit incomodă. Sparrow se comportă așa cum te-ai fi așteptat să o facă. Se folosește de poziția pe care o ocupă în organizația lui, încearcă mai întâi cu forța, apoi cu vorba bună, propune apoi o colaborare, dar întotdeauna la adăpostul OASN-ului.
   - Dacă Bissel nu l-ar fi băgat în spital, ar fi încercat să te omoare sau, din câte mi-ai povestit, ar fi pus pe cineva să te omoare, pentru că el n-ar fi avut stomacul îndeajuns de tare s-o facă. Tu ai fi fost următorul pas.
  - Sunt sigură că ăsta era unul dintre planurile lui de rezervă. Dar unul dintre ultimele. Trebuia să fie îndeajuns de deștept ca să-și dea seama cum va reacționa orgoliul lui Bissel când acesta avea să-și umple mâinile de sânge. Omorâse deja. Nu mai era un amărât de nivelul doi. Dusese la capăt cu succes două misiuni de lichidare și garantez că savurase adrenalina la maximum.
   - Da, dar adrenalina aia nu durează.
   - Nu, și când se termină te trezești din nou în frig, singur. Nu așa vorbesc spionii?,Afară, în frig”?

          Își concentră, oarecum surprinsă, privirea pe platourile pe care Roarke le adusese în cameră.
   - Mâncăm?
   - Da.
   Își puse o palmă pe stomac, gânditoare.
   - Aș putea mânca ceva.
   Se așeză în fața unei farfurii pe care erau niște ouă și câteva felii de șuncă.
  - Deci, cum spuneam, e afară în frig. Superiorii lui direcți sunt fie morți de mâna lui, fie pe urmele lui. A fost trădat, folosit. Ancheta poliției se desfășoară într-o direcție pe care el fusese asigurat că n-aveau s-o urmeze, așa că mai devreme sau mai târziu urmează să fie și el luat la întrebări și din partea aia. N-are pe nimeni care să-i spună ce să facă, cum să gândească. Mai ucide de două ori, de data asta pentru a se proteja, pentru a-și acoperi urmele. Ambele crime sunt absolut inutile, două greșeli, pentru că aceste crime nu vor face decât să ducă poliția la concluzia că el încă trăiește. Tu ce-ai fi făcut în situația asta?
   - În locul lui?
   În timp ce vorbea întindea gem pe o felie de pâine prăjită.
   - Eu m-aș fi dat la fund. Aș fi folosit ceva fonduri pe care le-am pus deoparte exact pentru astfel de situații și m-aș fi îngropat până când aș fi pus la punct un plan fie pentru a-l ucide pe Sparrow, fie pentru a-l demasca. Aș fi așteptat și aș fi urmărit mersul lucrurilor. Un an-doi, poate și mai mult, apoi l-aș fi lovit. Într-un fel sau altul.
   - Dar el n-o să facă așa. Nu poate. Nu poate să-și suprime orgoliul atâta timp sau să gândească atât de clar. Să fie atât de lucid. Trebuie să se răzbune pe orice și pe oricine ar fi avut ceva de-a face cu trădarea lui. În același timp e speriat, asemenea unui puști pe care mămica și tăticul l-au lăsat singur acasă. Are nevoie să se simtă în siguranță. E încă în New York, undeva unde se simte în siguranță. Și o să facă o mișcare, în curând.
   Aproape că putea să-l vadă, să-l simtă.
   - De data asta o să fie mai mare, mai violentă, mai nesăbuită. De fiecare dată când a ucis a fost foarte aproape de țintă. Și fiecare lovitura a fost mai neglijent plănuită decât cea dinaintea ei, mai sângeroasă, l-a interesat din ce în ce mai puțin dimensiunea pagubelor colaterale. Acum nu-i mai pasă cine e prins la mijloc și rănit, atâta vreme cât el își demonstrează punctul de vedere.
   - Crezi că o să se îndrepte împotriva Revei.
   - Mai devreme sau mai târziu asta o să facă. Ea nu s-a arătat foarte cooperantă. Nu s-a lăsat așa ușor închisă într-o celulă, de unde să-și bocească soțul mort și să-și strige vinovăția. Dar noi n-o să-i oferim nicio șansă să ajungă la ea.
   Luă felia de pâine prăjită pe care i-o întindea Roarke și mușcă din ea.
   - O să-l prindem înainte să apuce să facă așa ceva, înainte să apuce să intre în contact din nou cu țintele lui. O să încerce să-l lovească din nou pe Sparrow, în curând. Nu-mi displace prea mult să-l folosim pe idiotul ăla ca momeală, dar n-aș vrea să-l știu pe Bissel în spital, punând în pericol viața atâtor civili. Trebuie să dăm de el și să-l arestăm în bârlogul lui, cât mai departe de civili. Tu unde te-ai ascunde? Dacă ai sta în New York?
   Îl ungea pe suflet să o vadă așa, mâncând cu poftă și muncind cum îi plăcea mai mult. Sentimentul era la fel de calmant, de liniștitor, ca atunci când făceau dragoste. Iar când îi zâmbi o văzu zâmbindu-i la rândul ei.
   - Și aș gândi ca mine sau ca Bissel?
   - Ca tine.
   - Într-un apartament micuț, situat într-un cartier de clasă medie, unde nimeni nu e prea atent la cei din jur. Sau, și mai bine, un apartament în afara orașului, într-o zonă unde se poate ajunge ușor cu transportul în comun, ca să pot face ușor naveta.
   - De ce nu o casă?
   - Sunt prea multe hârțoage de completat, prea multe hârtii care pot fi urmărite. Și nici n-aș vrea să-mi arunc puținii bani doar pe un acoperiș deasupra capului. Aș prefera un contract de închiriere pe termen scurt sau un apartament modest, cu două camere, undeva într-o zonă în care aș fi invizibil.
   - Da, asta ar face și el dacă ar fi deștept și ar avea răbdare.
   - Ceea ce înseamnă că tu crezi că e undeva în centrul orașului, într-un apartament mai potrivit cu gusturile lui.
   - Da, așa cred. Un apartament mare, spațios, unde să și poată lucra. Cu un sistem de securitate foarte performant, în spatele căruia să se ascundă, să fiarbă în suc propriu, să sufere și să plănuiască.
   - Nu cred că e nevoie să-ți spun că în orașul ăsta sunt nenumărate locuri care corespund descrierii tale.
   - Tu ar trebui să știi mai bine, doar majoritatea sunt ale tale. Și eu...
   Brusc tăcu, cu furculița cu ouă oprită la jumătatea drumului spre gură.
   - Dumnezeule, să fie chiar atât de prost? Sau de inteligent?
   Își îndesă ouăle în gura, dădu cafeaua pe gât și se ridică.
   - Hai să adunăm echipa. Trebuie să verific ceva.
   - Poate ai vrea să te încalți mai întâi, sugeră Roarke. Arăți de parca te-ai duce să bați pe cineva și nu merită să-ți învinețești degețelele.
   - Foarte drăguț! Dar se strâmbă când se uită în jos, spre picioare.
   Uitase că-și făcuse unghiile de la picioare cu ojă roz. Deschise un sertar, trase de acolo o pereche de șosete și acoperi orice urma a pedichiurii.
   - Locotenente?
   Mormăi ceva în timp ce-și punea bocancii în picioare.
  - Îmi pare bine sa suntem din nou o echipă.
   Ea întinse mâna și i-o cuprinse pe a lui.
   - Hai să batem împreună pe cineva.

                                            22.

                 Pentru că tehnicienii din echipa ei îi depășeau ca număr pe ceilalți, Eve decise să țină ședința în laborator.
   Nu pricepea nici ce făceau, nici la ce foloseau instrumentele aliniate meticulos pe bancurile de lucru și lângă calculatoare. Nu reușea să descifreze nici codurile culorilor de pe tastaturi, nici semnele neinteligibile care se scurgeau pe ecrane și nici bâzâitul și clămpănitul continuu al mașinăriilor care erau interconectate într-o mică rețea.
   Dar știa că avea nevoie ca oamenii ei să muncească mult și să-și pună și mai mult creierul la contribuție.
   - O să neutralizați virusul acela.
   - Da, o să reușim până la urmă. Deja i-am dat de cap.
   Roarke aruncă o privire spre un ecran urmărind liniile codurilor și comenzilor care apăreau cu rapiditate acolo.
   - E un vierme destul de inteligent care la prima vedere pare mult mai periculos decât este.
   - Poți să spui că asta îl face foarte periculos.
   - Da, se poate, o aprobă el. Faptul că are comportamentul ăsta nu înseamnă că nu poate produce pagube semnificative, încercăm să-i refacem evoluția și drumul înapoi, până la Sparrow.
   - Tokimoto se ocupă de chestia asta, interveni Reva.
   - Nici eu nu lucrez singur. Și, adăugă Tokimoto, nici n-aș fi putut ajunge la codul de origine al virusului după datele care mi-au fost transmise.
   - Pe asta a contat și Sparrow. El a creat viermele, apoi l-a însărcinat pe Bissel să joace rolul de agent dublu. Noi să credem că cei din grupul Ziua Judecății de Apoi au virusul, ei să creadă că noi îl avem. Amândouă taberele, ținând seama de informațiile care le-au fost livrate, îl cred mult mai periculos decât este de fapt, și aruncă o grămadă de bani în joc, în încercarea de a-l cumpăra cu totul. Iar Bissel canalizează banii, sau cel puțin cea mai mare parte din ei, spre Sparrow, prin intermediul lui Kade.
   - O chestie foarte inteligentă, comentă Roarke. Și, cu puțin efort, ar fi putut să fie și foarte profitabilă. Ar fi fost mult mai inteligent din partea lor să păstreze lucrurile la o scară mai mică, eventual să joace pe degete două companii mai mici, nu OASN-ul și pe alții din ăștia.
   - Un tip ambițios. Și lacom, adăugă Eve. Le servea celorlalți informațiile pe care le fura de la Securecomp, care se străduiau să descifreze codul virusului, ca să se apere în cazul în care cei de la departamentul de cercetare și dezvoltare se apropiau prea mult. Un aranjament bunicel.
   - Dar a fost prea îngust la minte.
   Roarke studia codurile de pe computer și-și nota progresele făcute.
   - Credea că poate controla totul, fără să-și murdărească mâinile și, în același timp, că-l poate ține pe Bissel în lesă până când urma să nu mai aibă nevoie de el.
   - Un laș.
   Eve își aduse aminte cum se smiorcăise la spital.
   - Bissel începe să fie șantajat, așa că vrea mai mult. Și Kade vrea mai mult. Și Securecomp e din ce în ce mai aproape să pună capăt profitabilei lui afaceri.
   - Așa că îi dă lui Bissel o nouă sarcină, să rezolve toate aceste probleme.
   Peabody clătină din cap.
   - Dar e deja prea mult, iar Bissel e prea încuiat ca să poată vedea în perspectivă. Scuze, îi spuse ea Revei.
   - Nicio problemă.
   - Nu e doar prea încuiat, adăugă Eve. E prea egoist. Trăiește într-o lume imaginară. Crede că are voie să ucidă pe oricine.
   - Văd că te-ai uitat la filme cu James Bond, spuse Peabody.
   - Mi-am făcut și eu temele. Dar acum e băgat până la gât. Nu se poate întoarce la OASN. Nu se poate duce la ceilalți. A așteptat prea mult, nu mai poate fugi, iar conturile i-au fost identificate și puse sub sechestru. A ucis ca să rămână mort, dar acum totul a ieșit la iveală. A încercat să-l omoare pe Sparrow, dar a dat greș. Acum, în loc să fie mort, Sparrow e arestat și o să spună cât mai multe ca să obțină o reducere a pedepsei și ca să-l înfunde pe Bissel. Și-a pierdut slujba de vis și toată gloria pe care și-o câștigase de pe urma artei.
   - Asta dacă poți numi artă porcăriile alea.
   Reva zâmbi când văzu că toată lumea se uita la ea.
   - Hei, nu numai Blair știa să se prefacă. Nu mi-au plăcut niciodată creațiile lui.
   Își îndreptă umerii, de parcă ar fi aruncat o greutate imensă de pe ei.
   - Ma simt bine știind că sunt în sfârșit în stare să spun asta. Am început să mă simt din ce în ce mai bine.
   - Nu te bucura prea tare încă, o avertiză Eve. Acum simte nevoia să facă o declarație, să ia poziție, dar mai întâi trebuie să-și lingă rănile, să-și revină și să ajungă într-un fel sau altul la o anumită satisfacție. Reva, parcă spuneai că arta este adevărata lui pasiune, nu?
   - Da, nu știu cum ar fi putut să se prefacă în latura asta. A muncit ani în șir, a studiat, a învățat. Muncea zile în șir la câte o piesă, nu prea mânca și nici de dormit nu dormea prea mult în perioadele în care era în focurile creației. Chiar dacă nu-mi plăceau deloc rahaturile care-i ieșeau din mână, punea suflet în ele. Pentru o vreme o să fiu foarte rea, continuă ea, și o să-l ponegresc de câte ori o să am ocazia.
   Zâmbi din nou.
   - Asta ca să știți la ce să vă așteptați.
   - Cred că e un lucru sănătos, spuse Tokimoto. Și uman.
   - Deci, cum spuneam, arta, dacă așa se poate numi, este foarte importantă pentru el. Chiar dacă l-au lăsat fără slujba lui de vis, tot artist a rămas.
   Eve dădu din cap.
   - Încă mai poate crea. Trebuie să creeze. McNab, caută în baza de date cu chiriașii, vezi dacă găsești ceva legat de Bissel. Concentrează-te pe Flatiron.
   - Bineînțeles, murmură Roarke. Te pot ajuta eu cu chestia asta, Ian, îi spuse el lui McNab, continuând să se uite la Eve. Vrea să fie aproape de locul lui de muncă, acolo unde se simțea puternic, acolo unde avea putere de decizie. Dacă el ar fi avut un alt apartament în clădire, e posibil ca și Chloe McCoy să știe de existența lui.
   - Bineînțeles, așa cum îl știm noi, e sigur că a dus-o acolo ca s-o impresioneze, să-i arate ce persoană importată era el. „Uite, vreau să-ți arăt apartamentul ăsta secret al meu. Nimeni nu mai știe de existența lui, în afară de tine.”
   - Și când lucrurile au luat-o razna, iar el a avut nevoie de apartamentul ăla, termină Peabody, ea a trebuit să moară doar pentru că știa de existența lui.
   - Locotenente.
   Roarke bătu ușor cu degetul în monitorul calculatorului la care lucrase cu McNab.
   - LeBiss Consultants. LeBiss e o anagramă a lui Bissel.
   - Da, cred și eu că ar vrea să pună numele lui, într-un fel sau altul. Chestie de orgoliu. Se aplecă peste umărul lui Roarke. Unde e?
   Tastă o comanda, iar pe ecran apăru o diagramă a clădirii Flatiron, se roti ușor și un anumit sector se lumină.
   - La un etaj mai jos de galeria lui. Ca să poată ajunge mai ușor, fără riscuri, în studio. Oricum, cred că are pregătirea necesară să facă chestia asta cu cât mai puține riscuri.
   - Apartamentul e complet izolat fonic, nu-i așa?
   - Bineînțeles.
   - Și are jaluzele la ferestre. Și monitoare. Dacă a mai făcut el câteva modificări la nivelul de securitate, acum va putea vedea cine intră și cine iese din clădire, cine urcă cu liftul. Și le poate bloca, așa cum a făcut Sparrow în noaptea primelor crime, și poate să se evapore înainte să ajungă cineva la el.
   - Probabil că lucrează noaptea, spuse ea, cu jumătate de gură. Probabil că lucrează mai mult noaptea, când clădirea se închide, birourile sunt goale, nu-l deranjează nimeni. Poliția a trecut deja pe acolo, s-a stabilit deja că nu există nimic care să aibă legătură cu ancheta. Chiria e plătită. Așa că până nu expiră contractul de închiriere, poate să utilizeze spațiul acela fără riscul de a fi găsit.
   - Iubea la nebunie studioul ăla.
   Reva se apropie și începu și ea să studieze diagrama.
   - La un moment dat i-am sugerat să-și amenajeze unul acasă, dar n-a fost de acord. Știam că asta avea să fie reacția lui, îi plăcea libertatea, prefera să fie singur când lucra, plus că mai avea nevoie și un loc unde să-și ducă femeile cu care se culca. Dar știu că în adâncul inimii lui iubea cu adevărat locul ăla. La naiba! încep să o iau razna. Nici nu m-am gândit să pun locul ăsta pe lista pe care mi-ai cerut s-o fac, cea cu locurile unde îi place să meargă.
   - Nu era nevoie s-o faci. Locul acela era deja pe lista mea.
   - Da, dar studioul era locul lui preferat, și dacă eram în stare să gândesc coerent, îmi dădeam și eu seama. El spunea mereu că are nevoie de stimularea pe care i-o oferă orașul, de energia lui, de locul acela, așa cum are mare nevoie de liniștea și intimitatea casei noastre. Un loc îl încărca, iar celălalt îl ajuta să se relaxeze.
   - Trebuie să intrăm acolo, spuse Eve.
   - Dallas, adăugă Reva. Nu lucrează numai noaptea, nu și dacă e prins în focurile creației. De obicei, nu mai era în stare să stea departe de o creație nouă. Mă gândesc că, în afară de cazul în care eu chiar nu l-am cunoscut deloc, eventualele riscuri n-ar mai conta acum pentru el. Sau poate că ar conta, dar numai în măsură în care adrenalina i-ar alimenta impulsul creator.
   - Bine. Bună remarcă. Trebuie să presupunem că e acolo, așa cum trebuie să presupunem că e înarmat și periculos. Clădirea e plina de civili. Trebuie să-i scoatem de acolo.
   Feeney, care continuase să lucreze la calculatorul lui McNab pe timpul întregii ședințe, își ridică în sfârșit privirea.
   - Vrei să evacuezi o clădire de douăzeci și două de etaje?
   - Da. Și încă fără ca Bissel să afle ceva. Ceea ce înseamnă că mai întâi trebuie să aflăm cu siguranță dacă el e acolo sau nu. Nu vreau s-o evacuez tocmai când el a ieșit până la restaurantul din colț, să-și cumpere un sandvici. Așa că hai să ne gândim la o modalitate de a verifica asta, și apoi să găsim o cale de a-i scoate pe toți civilii de acolo.
   Feeney dădu drumul la aerul din piept.
   - Nici nu ceri prea mult. Apropo, am descifrat o parte din astea. Seamănă cu un jurnal. A făcut de atâtea ori sex cu o persoană pe care o numește BB, încât cred că ar putea face să roșească și o damă de companie.
   Roși și el puțin, la rândul lui, când îi aruncă o privire Revei.
   - Îmi cer scuze.
   - Nu e nicio problemă. Nicio problemă, repetă ea, mușcând parcă din cuvinte. M-a mințit, m-a înșelat, a încercat să-mi arunce în cârcă două crime. De ce-ar trebui să mă simt prost aflând că a tăvălit-o și pe o biată...
   Făcu o pauză și respiră adânc. În cameră nu se mai auzea decât zumzăitul calculatoarelor.
   - Bine, văd că dau naștere unei probleme încercând să demonstrez că nu există nicio problemă. Să încerc altfel.
   Se uită la Tokimoto acum. Se uită direct în ochii lui.
   - Dragostea poate muri. Poate fi ucisă, indiferent de cât de puternică a fost. Nu e invulnerabilă. A mea a murit E moartă și îngropată. Nu mai vreau să fac decât un singur lucru - să-l privesc în față și să-i spun că e un nimic. Dacă pot să fac asta, o să fie destul.
   - O să mă asigur eu că o să ai ocazia, promise Eve. Acum, cum punem mâna pe el?
   - O alarmă cu bombă ar evacua clădirea foarte rapid, dar în cazul ăsta vor apărea răniți, gândi Peabody. Oamenii au tendința să intre foarte rapid în panică, mai ales atunci când li se spune să nu o facă. Și chiar dacă apartamentul lui e izolat fonic, o să afle destul de repede.
   - Nu și dacă se merge din etaj în etaj.
   Eve se plimba prin cameră în timp ce vorbea.
   - Dar nu o amenințare cu bomba. O problemă electrică? Ceva care mai mult să irite decât să provoace panică.
   - O eventuală scurgere - reziduuri periculoase, ceva chimic. Să fie ceva vag, sugeră Roarke. Evacuarea etaj cu etaj o să dureze mai mult timp și o să fie nevoie de mai mulți polițiști.
   - Nu vreau să aduc mai mulți decât e nevoie. O echipă mică și unită de la departamentul de intervenții. Se mișcă repede și în liniște și cu ajutorul lor putem să evacuăm pe toată lumea în mai puțin de o oră. Și punem mâna pe el, asta o să facem. O să punem mâna pe el. Se opri și studie din nou diagrama. Studioul acela are trei ieșiri?
   - Exact. Pe coridorul principal, cu liftul pană în hol și cu liftul de marfă până pe acoperiș.
   - În Flatiron nu sunt aeroglisoare. Ăsta e un avantaj.
   - Și are un aspect mai estetic fără ele, adăugă Roarke.
   - Blocăm lifturile. Putem să mai plasăm o echipă de la forțele speciale pe acoperiș. Noi o să venim pe coridor, după ce îl încolțim. Dacă-l prindem la capătul ăsta, la capătul mai îngust, nu va avea prea mult spațiu de manevră. Noi o să ne facem planul de bătaie ținând cont de spațiul ăsta îngust. Și de spațiul din studio. Și de cel din apartamentul de dedesubt. S-ar putea să fie acolo. Dar când intrăm, trebuie să știm exact unde e și trebuie să ne asigurăm că nu știe că venim după el.
   - Putem să facem asta.
   Eve clătină din cap și se uită la Roarke.
   - Putem?
   - Mmmm.
   El îi luă mâna și, sub ochii ei îngroziți, o sărută înainte ca să apuce să și-o tragă dintr-a lui.
   - Locotenentului nu-i place de nicio culoare să o pup atunci când coordonează o operațiune, așa că nu m-am putut abține.
   - Mi se pare că e prea mult sex pe-aici, mormăi Feeney de la calculatorul lui.
   - Cum putem afla unde este el exact în interiorul clădirii și cum putem să-l împiedicăm să afle de venirea noastră? întrebă Eve cu ceea ce considera a fi o infinită răbdare.
   - Nu vrei tu mai bine să te ocupi de detaliile tactice și să lași în seama mea detaliile astea nenorocite? Reva, de cât timp ai nevoie să închizi sistemul de securitate și să sabotezi monitoarele din sectorul ăsta de clădire?
   Încruntată, Reva își puse mâinile în șolduri.
   - Asta pot să-ți spun după ce mă uit la spațiile respective.
   - Ți le trimit într-un minut. O să am nevoie de câteva chestii de la Securecomp, îi spuse Roarke lui Tokimoto. Te superi dacă te duci tu să le aduci?
   - Nu, deloc.
   Zâmbi.
   - Cred că știu la ce te gândești.
   - Hai să-i lăsăm pe tocilari să se ocupe de astea, atunci.
   Eve porni spre ieșire, apoi se întoarse.
   - Mă refeream la tocilarii civili, adaugă ea, când văzu că Feeney și McNab nu se mișcaseră.

       Îi trebui numai o oră să pună la punct un plan care implica riscuri minime pentru civili și pentru echipa ei și puțin mai mult ca să obțină toate aprobările pentru evacuarea clădirii.
   - Știm că are un aruncător de rachete cu rază mică de acțiune. Dar nu știm ce alte jucării mai are pe acolo. Poate avea bombe, arme chimice, grenade fumigene. Nu va ezita să le folosească pentru a se proteja sau pentru a-și asigura fuga. Este cu atât mai periculos cu cât nu are prea multă pregătire cu armele. Un tip care nu știe cum să folosească niște grenade lacrimogene o să provoace mai multe pagube decât unul care știe ce să facă cu ele.
   - După ce scoatem pe toată lumea din clădire putem să pompăm gaz somnifer în sistemul de ventilație, să-l adormim, sugeră McNab.
   - Nu putem fi siguri că nu are filtre sau mască de gaze. Îi plac jucăriile folosite de agenții secreți. După ce stabilim unde e, încercuim sectorul ăla. Închidem toate ieșirile și spargem ușa. Intrăm repede și îl reținem. În dosarul lui n-am găsit nicio referință la priceperea lui în lupta corp la corp. Asta nu înseamnă însă că nu este periculos.
   - O să intre în panică.
   Feeney iși mușca buza de jos.
   - Primele victime ale sale au fost imobilizate înainte de a le ucide. A drogat-o pe tipa aia, pe McCoy, iar pe Powell l-a ucis în timp ce era sub influența narcoticelor. Pe Sparrow a încercat să-l elimine de la distanță. În cazul ăsta o să fie față în față cu noi și, dacă nu punem mâna repede pe el, o să intre în panică. Prin urmare va fi și mai periculos.
   - Așa e. E un amator care se crede profesionist. Viața lui s-a cam dus de râpă. E furios și speriat, n-are unde să se ducă și nu prea mai are ce pierde. Prioritatea noastră sunt civilii, pentru că el nu va sta prea mult pe gânduri dacă va fi obligat să omoare vreunul și nici nu știm ce fel de arme are. Trebuie să scoatem civilii de acolo și să-l încercuim. Să-l luăm pe sus. Și îl vrem în viață. El e cheia acuzării lui Sparrow. Nu vreau să-l pierd.
   - O să ajungi să te lupți cu cei de la securitate pentru el, spuse McNab. O să-l vrea ei.
   - Exact. Am nevoie de Bissel ca să putem dovedi acuzațiile de omor cu premeditare. Vreau să câștig procesul ăsta, Feeney. Vreau ca tu să lucrezi cu tocilarii... cu Ewing și Tokimoto, se corectă ea. Indiferent cât de multă încredere are Roarke în ei, vreau să-i supraveghezi. Ewing e destul de dură, se descurcă bine, dar la un moment dat ar putea să cedeze.
   - Da, s-a ținut mai bine decât majoritatea, dar, ai dreptate, s-ar putea să cedeze la un moment dat.
   Feeney își scoase punga cu migdale.
   - Chestia asta o s-o cam zguduie nițel, dar o să am eu grijă de ea.
   - Echipa de la departamentul de intervenții e numai pentru situații speciale. E rezervă. Nu vreau să-și asume vreun merit pentru operațiunea asta. Intrăm doar noi patru, ne împărțim în echipe de câte doi. McNab, tu faci echipă cu Peabody. Dar nu vreau să vă gândiți unul la celălalt decât ca polițiști. Vreau să lăsați sentimentele și relația personală la ușă când intrați acolo. Dacă nu puteți s-o faceți, spuneți-mi de pe acum.
   - O să-mi vină destul de greu să mă gândesc la McNab ca la un polițist, mai ales când poartă tricoul ăla așa de simandicos.
   Peabody îi aruncă o privire apreciativă.
   - În rest, nu cred să fie vreo problemă.
   - O să ne facem treaba, o asigură McNab. Și să știi că mi-am asortat tricoul cu chiloții.
   - Da, asta e ceva ce ne interesa pe toți. Dacă reușim să ne concentrăm și asupra altor lucruri decât lenjeria lui McNab, cred că putem să-i dăm drumul.
   - Parcă vorbeai de patru oameni, îi reaminti Peabody.
   - Merge și Roarke cu noi. McNab se ocupă de dispozitivele electronice pe care Bissel și le-ar fi putut instala în zonă, dar nu prea se pricepe la capitolul arme. Nu la cele pe care le vom folosi noi. Roarke se descurcă bine cu jucărelele astea războinice. Și știe cum să treacă și de ușile prevăzute cu dispozitive de siguranță. Există vreo obiecție?
   - Din partea mea nu.
   McNab ridică din umeri.
   - I-am văzut impresionanta colecție de arme.
   - Atunci hai să organizăm echipele și să terminăm odată cazul ăsta. Feeney, vreau să vorbesc ceva cu tine.
   Așteptă până când rămaseră singuri și clătină din cap când el îi întinse punga cu migdale.
   - Ăăăă... datele despre care am discutat acum ceva vreme, datele acelea personale pe care am pus mâna. Vreau să știi ca nu e nicio problemă. Nu se va face nimic în privința asta.
   - Bine.
   - Te-am pus într-o situație destul de dificila spunându-ți despre datele alea și despre îngrijorările mele. N-ar fi trebuit să fac asta.
   El împături punga și o băgă în buzunar.
   - Ne cunoaștem de prea multă vreme, nu era nevoie să-mi spui asta. Pentru că ne știm totuși de mult și știu de unde vin toate chestiile astea, așa că n-o să mă supăr prea tare pe tine că mi-ai spus așa ceva.
   - Mulțumesc, în ultima vreme am fost destul de amețită.
   - Te-ai calmat acum?
   - Da.
   - Atunci hai să armăm rachetele și să-i dăm drumul.
   - Mai am un singur lucru de făcut, apoi vin și eu.
   După ce el ieși, se duse la biroul ei și-și deschise linia telefonică.
   - Nadine Furst.
   - Dallas. Se pare că peste două-trei ore o să fiu liberă. Dacă tot n-am apucat să luam prânzul acela, ce-ar fi să ne întâlnim astăzi? Doar noi două?
   - Sună bine. Unde ne întâlnim?
   - Mai am ceva de rezolvat. Hai să ne întâlnim pe Fifth Avenue, între străzile Douăzeci și doi și Douăzeci și trei. În jur de două. Fac eu cinste.
   - Perfect. Abia aștept să te văd.
   Eve închise linia, mulțumită că Nadine înțelesese că nu voia să vorbească decât cu ea. Și avea să-i ofere un subiect de zile mari, după care cei de la OASN aveau să facă eforturi disperate să se acopere.

      Se întâlni cu ceilalți în laborator, unde Roarke îi arăta lui Feeney cum funcționa echipamentul.
   Se uită încruntată ia ecranul unuia dintre calculatoare, pe care apăreau și dispăreau diferite forme colorate.
   - Presupun că ăla nu e un nou joc video.
   - Nu, e un senzor. Detectează căldura corporală. Ceea ce vezi pe ecran este, de fapt, Summerset trebăluind prin bucătăria de jos. Introduci coordonatele locației pe care vrei s-o scanezi și natura obiectului pe care îl cauți. Trece prin pereți, uși, sticlă și așa mai departe. Chiar și prin oțel. Flatiron are structură de oțel. Distanța la care poate da rezultate depinde de interferența cu alte obiecte. Bineînțeles, obiectele cu o structură asemănătoare celei a obiectului căutat de tine or să apară și ele pe monitor. Dar odată ce ai identificat ținta, poți să focalizezi asupra ei și să o urmărești numai pe ea.
   - Ce-i asta? Bătu ușor cu degetul în ecran, indicând un punct galben-portocaliu care se mișca în cercuri. Nu cumva e...
   - Pisica.
   Roarke îi zâmbi.
   - Care trage nădejde că va primi și ea ceva. Ai reușit ceva cu sonorul, Tokimoto?
   - Aproape. Mai durează puțin.
   - Suntem fixați pe țintă, îi explică Roarke. Avem și interfața audio. După ce curățăm sunetul de toate interferențele și paraziții, ar trebui sa reușim să și auzim.
   - Două etaje mai jos? Fără linie directă și fără legătură prin satelit?
   - Folosim un satelit. Cu echipamentul pe care-l avem putem să vedem și să numărăm și mustățile lui Galahad. Dar cu comunicatorul ăsta mobil o să fie cuplat și detectorul de căldură.
   Roarke își ridică privirea.
   - Cred că e destul pentru ce-ți trebuie ție.
   - Da, o să funcționeze perfect.
   Își strânse buzele când auzi un sunet ca de viori venind dinspre acel dispozitiv, apoi mieunatul inconfundabil al lui Galahad.
   - Chestia asta e super tare, spuse McNab cu o privire pofticioasă.
   - Dar ce facem cu sistemele lui de securitate, cu monitoarele pe care le-a instalat? se interesă Eve.
   - Le pot opri de la distanță. Putem, de asemenea, să preluăm controlul instalației audio a clădirii, ca el să nu audă anunțurile de evacuare. Putem să ne instalăm tot echipamentul la fața locului în mai puțin de douăzeci de minute și să dăm de el în maximum o jumătate de oră.
   - O să începem prin a-l găsi, apoi o să evacuăm. Trebuie să eliberăm spațiul de sub el. Repede și în liniște, apoi ne instalăm acolo echipamentul. Feeney?
   - Mă ocup imediat.
   - Peabody, ocupă-te de echipamentul de protecție pentru echipele care urmează să facă arestarea. Și încărcați armele. Roarke, tu vii cu mine!
   - Întotdeauna, spuse el.

          Ea nu spuse nimic până când nu ajunseră înapoi în biroul ei. Își verifică arma, apoi deschise un sertar și scoase de acolo un paralizator.
   - O să ai nevoie de ăsta. Vreau să intri și tu cu mine.
   Roarke răsuci arma în mână. Avea în arsenalul lui unele mai puternice și, cu siguranță, mult mai eficiente. Dar se gândi că totuși intenția ei conta.
   - Sper că n-o să mă faci să-ți cer permisiunea.
   - Nu. O ai deja. Vreau să intri pe ușa aia cu mine. Mai mult, nu știu ce are el acolo. Când intrăm, vreau ca tu să te concentrezi pe armele lui să vezi câte are și de care. Pe el lasă-mi-l mie. Lasă-mi-l mie, Roarke!
   - Am înțeles, locotenente.
   - Și mai e ceva. I-am spus și lui Nadine câte ceva despre ce am de gând să fac. Când toate astea or să se termine, dacă vrei să dai și tu o declarație de presă despre cum Bissel și Sparrow au încercat să fure date de la Securecomp, cum au încercat să racoleze un angajat al tău și cum i-au sabotat pe cei de la proiectul strict secret, nu cred că m-aș supăra.
   - Văd că ai planuri mari cu ei. Vrei să asmuți câinii pe ei.
   Zâmbi ușor și-i atinse cu un deget gropița din bărbie.
   - Uau, locotenente! Mă uimești!
   - Oricum, de multă vreme au încercat să-și acopere urmele. Sunt o grămadă de dovezi incriminatoare și de probleme ascunse în OASN. Cu chestia asta încerc să mă răzbun în mai multe feluri, Roarke!
   - Da, îmi închipui.
   Puse arma în buzunar, ca să-i poată cuprinde fața cu mâinile. Îi săruta sprâncenele încruntate.
   - Uite ce e. Dacă asta te mulțumește pe tine, o să fiu și eu mulțumit.
   - Atunci hai să-i dăm drumul, să facem dreptate.

      Bineînțeles, Whitney și comandantul Tibble au vrut să ia și ei parte la operațiune, ca observatori, ceea ce a făcut lucrurile puțin mai dificile.
   Eve nu avea nevoie de starea de nervozitate pe care prezența lor o adăugase stresului general. Făcu tot posibilul să-i ignore și se concentră asupra coordonării oamenilor din subordinea ei.
   - Protocolul încheiat între instituțiile noastre și buna-cuviință vă obligau să înștiințați OASN de localizarea lui Blair Bissel, precum și de momentul în care s-a făcut chestia asta, comentă Tibble.
   - În momentul de față nici protocolul și nici buna-cuviință nu sunt printre prioritățile mele, domnule. Sunt mai degrabă preocupată de localizarea, imobilizarea și capturarea unui suspect într-un caz de crimă multiplă. Este foarte posibil ca în uciderea celor trei agenți, precum și în plănuirea acestei operațiuni să fie implicați și alți agenți OASN. Dacă am fi informat OASN de această operațiune, am fi putut compromite totul, pentru că e de presupus că Bissel mai avea contacte în interiorul organizației.
   - Să nu crezi că s-ar mai pune așa problema, nu mai are niciun contact. Dar e în regulă, spuse Tibble clătinând din cap. Logic, poți să fii si gură că o să examinez și eu problema din punctul ăsta de vedere când se va ajunge la repercusiuni. Dacă-l ratezi pe Bissel acum sau nu reușești să-l prinzi cum trebuie, poți și tu, la rândul tău, să te aștepți la repercusiuni.
   - O să-l prind, nu-ți face griji!
   Se întoarse din nou spre monitor, atentă la timpul scurs. Așteptând.
   Se aflau într-un șir de birouri la etajul de sub LeBiss Consultants.
   Ocupanții lor fuseseră evacuați, iar acum Eve aștepta doar confirmarea lui Roarke că sistemele de securitate instalate de Bissel au fost dezactivate înainte să înceapă următoarea fază a acțiunii.
   - O să ți-l ia, locotenente, adăugă Tibble. O să-l mute și pe el și pe Sparrow într-o închisoare federală.
   - Pun pariu că așa se va întâmpla, începu ea. Câtă vreme amândoi vor fi acuzați de crimă și instigare și complicitate la omor, nu-mi pasă cine va încuia cușca.
   - Dar ei or să vrea ca totul să se petreacă în tăcere. Genul ăsta de problemă apărută în sânul unei organizații puternice precum OASN va da întotdeauna naștere la polemici, va avea succes la public.
   Da, se gândi ea, foarte lipicios.
   - Îmi ordoni să bag toate astea sub covor, cum se spune, domnule comandant Tibble?
   - Nu pot să-ți dau un asemenea ordin, doamnă locotenent. Dar vreau să subliniez că aducerea la cunoștința publicului a astfel de amănunte nu e un lucru prea înțelept din punct de vedere politic.
   - O să țin minte chestia asta, spuse ea, uitându-se spre Roarke, care tocmai intrase în încăpere.
   - S-a făcut, spuse el. Omul vostru e orb și surd. Liftul care duce spre atelierul lui a fost dezactivat.
   - Am înțeles.
   Eve își scoase comunicatorul.
   - Aici Dallas. Vreau ca scările să fie blocate și ținute sub observație. În niciun caz, repet, în niciun caz nu vreau să acționați în locațiile stabilite. Începeți procesul de evacuare.
   Făcu un semn cu mâna sper monitor.
   - Găsiți-l.
   - Aș vrea să mă ocup eu de scanare și de localizarea lui, spuse Reva. Aș vrea să am eu controlul asupra operațiunii ăsteia.
   - În problema asta decizia îi aparține lui Feeney.
   Feeney o bătu ușor pe Reva pe umăr, încercând să-și stăpânească dorința de a conduce singur întreaga operațiune.
   - Dă-i drumul, spuse el.
   Ea introduse coordonatele specifice pentru sediul LeBiss, programă executabilul să ignore propria ei căldura corporala și făcu o scanare lentă.
   - Aici n-am găsit nimic. Vocea îi tremură un pic, apoi și-o drese și schimbă coordonatele pentru un alt sector. Când văzu umbrele roșii și portocalii apărând pe ecran nu putu decât să se uite, fără să fie în stare să mai facă nimic altceva.
   - Avem ținta confirmata, spuse Eve, făcând un pas în față. E singur. Coordonatele îl plasează în sectorul studioului. Ce e acolo? întrebă Eve, indicând o dunga albastră.
   - Foc. Flăcări. Căldură intensă. Lucrează.
   - E înarmat, sublinie Roarke. Uite aici, se vede din poziția pe care o ia corpul, din unghiul în care e prins în imagini.
   - Bine. Pregătiți-vă.
   Își puse, la rândul ei, costumul de protecție.
   - Încerc să fac și legătura audio. Văd că ascultă muzica. Trash rock, spuse Reva, după un moment. E excitat, în focurile creației. În general ascultă astfel de muzică atunci când se simte cuprins de inspirație. Văd că are o grămadă de metal acolo. Echipamente, unelte, opere neterminate. O să fie destul de greu să disting care dintre bucățile alea de metal sunt arme.
   - Oricum, noi presupunem că e înarmat până-n dinți. Fii cu ochi pe el!
   Eve își montă casca.
   - Vreau să știu tot timpul unde este și ce face. Și vreau să fiu anunțată imediat ce clădirea a fost complet evacuată. Toată lumea pe pozițiile stabilite.
   - Dați-i drumul!
   Feeney apucă microfonul.
   - Unitatea Șase, aici Baza. Ai noștri intră în sectorul repartizat vouă. Repet, ai noștri intră în sectorul vostru.
   - O să primim și imaginile, spuse Eve, în timp ce se îndreptau rapid spre scări. Comutați armele pe „paralizat”. Dallas, am ajuns la ușă, spuse ea în cască și deschise ușa care dădea spre scări.
   Cei doi de la echipa de rezervă erau la post.
   - Aici e liniște și pace, îi spuse unul dintre ei.
   - Îl paralizam. Nu vreau să ajungă să pună mâna pe armă. Îl punem jos, îl încătușăm și îl scoatem, repede și curat.
   - Eu pot s-o iau prin spate, murmură McNab în cască.
   O descindere în forță, toți patru pe o singură ușă, ar putea fi destul de riscant, mai ales dacă Bissel era înarmat.
   - Tu și Peabody mergeți la ușa care dă spre hol. Roarke o să deschidă ușa dintre cele două secțiuni de la distanță, la comanda mea. Apoi noi doi o să intrăm pe ușa principală a studioului. Îl prindem la mijloc, ca-ntr-un clește.

          Urcă scările și le făcu semn lui McNab și lui Peabody să meargă la capătul celălalt al coridorului.
   În căști auzea desfășurarea operațiunilor de evacuare. Mergea destul de încet, dar mergea. Își roti umerii.
   - Iisuse, cât urăsc vestele astea! Mă întreb dacă le-ar putea face și mai inconfortabile.
   - Într-o altă epocă, locotenente, ai fi fost un cavaler într-o armură strălucitoare. Și cred că ai fi urât și mai mult un așa echipament de protecție.
   - Probabil că l-am fi putut prinde și fără să evacuăm toată clădirea. L-am fi pândit... La un moment dat ar fi trebuit să adoarmă. Dar...
   - Instinctul ți-a spus să-i îndepărtezi pe toți civilii și să-l arestezi acum.
   Ea își scoase casca și-i făcu semn să facă și el la fel.
   - Dacă vrei să fii tu cel care-l prinde, pot să rămân puțin mai în spate.
   Îi mângâie obrazul cu un deget.
   - Văd că ai o slăbiciune pentru mine, nu-i așa?
   - Cam așa ceva.
   - Și eu la fel. Și nu, nu e nevoie să rămâi mai în spate. Nu contează cine îl prinde.
   - Bine, atunci.
   Își puse casca la loc. Câteva minute mai târziu, fu anunțată că evacuarea civililor se terminase. Merse pe vârfuri până lângă ușă.
   - Peabody, du-te lângă ușă. Roarke, dă-le drumul în hol.
   Roarke apasă un buton.
   - S-a făcut, anunță el.
   - Mișcați-vă! Fiți gata!
   Își ocupă poziția de lângă ușa studioului și dădu din cap spre Roarke.
   - Dă-i drumul!

          Se năpusti prin ușă și se lăsă brusc în jos, Roarke ocupându-se de partea de sus, lângă ea. O secundă mai târziu, ușa de la celălalt capăt al încăperii zbură într-o parte și prin ea năvăliră Peabody și McNab.
   Bissel stătea lângă una dintre sculpturile lui. În cap avea o cască de protecție și purta o vestă ușoară. Peste piept avea încrucișat un ham în tocurile căruia stăteau două pistoale. În mână ținea o lampă de sudură din care ieșea o flacără albăstruie.
   - Poliția! Mâinile sus! Acum!
   - Nu contează. Nimic nu contează.
   Îndreptă flacăra lămpii de sudură spre McNab și spre Peabody, iar corpul îi zvâcni spre spate de câteva ori, sub impactul proiectilelor paralizante.
   - Nu contează.
   Aruncă lampa de sudură pe jos, flacăra prelingându-se acum de-a lungul podelei.
   - Am aranjat de mult locul ăsta. Mă auziți? țipă el. Am instalat o bombă. Dacă vă apropiați o s-o declanșez. O să arunc în aer jumătate din clădirea asta, cu tot cu oamenii din ea. Puneți armele jos și ascultați-mă!
   - Sunt numai urechi, Blair, spuse Eve.
   Prin cască putea să audă cum erau chemați geniștii.
   - Unde-i bomba aceea?
   - Puneți armele jos!
   - Asta n-o s-o facem.
   Cu coada ochiului îl văzu pe Roarke aplecându-se și oprind lampa de sudură.
   - Vrei să te ascult. Te ascult. Unde e bomba? Poate încerci să mă păcălești. Dacă vrei să te ascult trebuie să-mi spui unde e bomba.
   - Aici. Toată chestia asta.
   Bătu cu palma în ceea ce părea o coloană de metal răsucită. Fața îi strălucea de transpirație. Din cauza efortului, presupuse ea. Și de la intensitatea cu care lucra. Și de la panică.
   - Am aici destul de mult explozibil ca să arunc tot blocul în aer, ca să trimit sute de oameni pe lumea cealaltă.
   - Dar ai muri și tu odată cu ei.
   - Ascultă-mă!
   Își dădu casca pe spate și ea îi văzu ochii. Zeus, se gândi ea. Era sub influența drogului. Asta și vesta de protecție pe care o purta aveau să-l facă să reziste la destule gloanțe paralizante.
   - Am spus că te ascult. Ce-ai de spus?
   - Eu nu mă duc la pușcărie. Nu intru în nicio celulă. Sparrow, Quinn Sparrow este cel care a pus totul la cale, cel care m-a tras și pe mine pe sfoară. Nu mă duc la pușcărie. Sunt agent OASN, sunt în misiune. Nu răspund în fața poliției.
   - Putem să discutam despre asta, dacă vrei.
   Vorbea calm, pe un ton interesat.
   - Poți să-mi povestești despre misiunea ta, asta ducă nu te arunci în aer înainte să apuci să deschizi gura.
   - N-o să discutăm nimic. O să mă asculți. Vreau un mijloc de transport. Vreau un jetcopter, cu pilot cu tot, pe acoperiș. Vreo zece milioane în bancnote nemarcate. Când voi ajunge la o distanță sigură o să-ți trimit codul de dezactivare a bombei. Altfel...
   Ridică mâna și îi arătă detonatorul pe care și-l prinsese de palmă.
   - O să-l folosesc. Sunt de la OASN! strigă el. Nu credeți că o să-l folosesc?
   - Nu mă îndoiesc că-l vei folosi, agent Bissel. Dar trebuie să verific dacă explozibilul de care vorbești există cu adevărat. Altfel nu pot spune superiorilor mei că într-adevăr există o amenințare și deci ei n-o să te asculte, n-o să-ți îndeplinească cererile. Vreau să verific dacă într-adevăr e o bombă acolo, ca tu să ai în continuare controlul situației.
   - E aici. E nevoie numai de o apăsare pe butonul ăsta și...
   - Știi foarte bine care este procedura și care sunt protocoalele în astfel de situații. Eu răspund în fața superiorilor mei. Lasă-mă să confirm prezența bombei, apoi le voi transmite cererile tale și putem începe negocierile.
   - E înăuntru, curvă proastă! Am pus explozibilul înăuntru. Dacă nu veneați peste mine, l-aș fi trimis la sediul OASN și aș fi declanșat bomba acolo, să-i pedepsesc că și-au bătut joc de mine.
   - O să o scanăm. N-are niciun rost să rănim pe cineva. Pe Sparrow am pus deja mâna. Mie îmi ajunge. El e cel care te-a băgat în toată mizeria asta. Am nevoie doar de confirmarea ta, ca să punem în mișcare procesul.
   - Atunci scaneaz-o. O să vezi că am vorbit serios. Vreau un jetcopter. Vreau să vă retrageți, să plecați dracului de aici! Și vreau să fiu transportat într-o locație pe care o să o aleg eu.
   Roarke ridică ambele mâini.
   - Lasă-mă numai să-mi iau scanerul și să-l configurez ca să pot detecta explozibilul. Știi doar că sunt proprietarul unei părți din clădirea asta. Nu vreau să fie distrusă.
   Bissel își mută privirea de la Eve la Roarke. Își umezi buzele.
   - Fă numai o singură mișcare suspectă și totul sare în aer.
   Roarke băgă mâna în buzunar și scoase un scaner. I-l arătă lui Bissel, să vadă că nu voia să-l păcălească.

         - Văd că ai inhalat Zeus, agent Bissel, spuse Eve pentru a-l face să-și concentreze din nou atenția asupra ei. Și nu-ți face bine. Te împiedică să gândești coerent.
   - Crezi că nu știu ce fac?
   Transpirația îi curgea șiroaie pe față, adunându-se la baza gâtului.
   - Crezi că n-am curajul s-o fac?
   - Nu cred asta. Nu ai fi putut fi ceea ce ești, nu ai fi putut ajunge unde ești acum, dacă n-ai fi avut curaj. Dacă Sparrow nu te-ar fi tras pe sfoară, ai fi ajuns foarte sus.
   - Nenorocitul ăla!
   - Te credea câinele lui, credea că te poate ține în lesă.
   Nu se uită la Roarke, îl simțea doar lângă ea.
   - Dar i-ai arătat din ce ești făcut. Eu cred că tu n-ai vrut decât să pleci, după ce i-ai terminat misiunea. Să-ți primești banii pe care îi meritai și să pleci, dar lucrurile au luat-o razna, au început să meargă din rău în mai rău. Știi ceva? Pun pariu că Chloe ar fi vrut să vină și ea cu tine. N-ar fi trebuit s-o omori.
  - Era o idioată nenorocită! Destul de bună la pat, dar când nu făceam sex mă enerva al dracului de tare. Știam și singur cum să-mi fac planurile. Știam cum să-mi iau precauțiile de rigoare. Și ce crezi că am descoperit când am ascultat ce se înregistrase pe dispozitivul pe care-l instalasem în dormitor? Încercase să intre în el, încercase să-mi afle parola. Își închipuia probabil c-o înșelam. Curvă proastă și geloasă!
   - Dar cutia de valori pe care ai închiriat-o pe numele ei?
   O privi o clipă descumpănit, apoi ochii îi zâmbiră.
   - Cutia de valori. Crezi că nu știu cum să mă acopăr? Am astfel de cutii de valori și casete închiriate peste tot. În ele am pus bani pentru situații de urgență, arme, chestii de care aveam nevoie la un moment dat. Nu le poți pune pe toate într-un singur loc. Trebuie să le împrăștii.
   - Și ea știa de locul ăsta. Știa și avea pe calculatorul ei datele acelea care te incriminau. Știa și codul de la una dintre cutiile tale de valori. Da, cred că m-am înșelat. Chiar a trebuit s-o omori.
  - Păi, cum altfel? Ar fi trebuit să meargă. Ar fi trebuit. Am convins-o chiar și să scrie biletul acela. „Scrie biletul ăsta pentru mine, iubito. Doar o propoziție, doar una, în care să descrii cum te-ai simțit tu când ai crezut că am murit.” Și ea a fost îndeajuns de proastă s-o facă.
   - A fost un plan bun. La fel ca și cel cu Powell. Dar ai avut ghinion.
   - Prezența dispozitivului exploziv confirmată, spuse Roarke calm. Doamne, Bissel, chiar ți-ai pus toate ouăle într-un coș foarte volatil. Dacă declanșezi chestia asta, n-o să mai rămână aproape nimic din clădirea asta.
   - Ți-am spus! Ai văzut că am avut dreptate? Acum vezi cum faci cu jetcopterul ăla. Fă-mi rost de el acum!
   - Asta dacă o declanșezi, continuă Roaike. Ceea ce nu vei face, pentru că am dezactivat cronometrul. Ai cale liberă, locotenente.
   - Mulțumesc.

           Ținti spre picioarele lui Bissel, care erau neprotejate.
   Acesta se clătină, urlă și închise ochii, strângând palma pentru a declanșa dispozitivul.
   Îl mai nimeri o dată, în momentul în care el întinse mâna după armele pe care le purta în tocul de la piept. Peabody se repezi dintr-o parte și se aruncă asupra lui. Căzură amândoi pe podeaua plină de resturi. O lovi și el la rândul lui, dar ea rezistă.
   McNab sări și el pe Bissel și-i prinse gâtul cu brațul, îi aplică trei lovituri scurte de pumn direct în față.
   Sângele îi curgea în valuri din nas, dar Peabody scoase fără milă cătușele. Îl ținură amândoi la podea și-l încătușară.
   - Prindeți-i o pereche și la glezne, sugeră Eve și le aruncă perechea ei de cătușe. E încă destul de agitat. Aici Dallas, spuse ea în cască. Suspectul a fost reținut. Trimiteți-i pe geniști ca să dezamorseze bomba.
   Peabody gemu și se lăsă cu toată greutatea pe Bissel, care încă se zbătea. McNab scoase din buzunar o batistă în carouri și i-o oferi.
   - Uite aici, iubito, îți curge sânge din nas. Scuze, detectiv Iubito, am vrut să spun, adăugă el, trăgând cu coada ochiului la Eve.
   - Ești bine, Peabody? întrebă Eve.
  - Da. N-a reușit să mi-l spargă.
   Ținu peticul de pânză colorată la nas.
   - L-am prins, locotenente!
   - Da, am pus mâna pe el. Ai grijă ca prizonierul să fie transportat la Sediul Central. Te-ai descurcat de minune, detectiv Iubito. Și tu la fel, McNab.
   - Te-ai dat la o parte, spuse Roarke, când Eve le făcu loc celor de la departamentul de geniu. L-ai lăsat pe McNab să-i ardă câteva pentru Peabody.
   - Cred că Peabody s-ar fi descurcat și singură, dar merita și el o încercare. Pentru un slăbănog ca el, am văzut ca are o dreaptă pe cinste.
   Își consulta ceasul de la mână. Avea destul timp să ajungă la întâlnirea cu Nadine.
   Mai dă-o dracului de înțelepciune politică!
   - Va trebui să mă duc la serviciu, să completez actele necesare, să-l pregătesc pe Bissel pentru interogatoriu. O să-mi ia ceva timp. Poate că ar trebui să vorbești cu Reva și cu Tokimoto, sa le spui că munca și eforturile lor au fost apreciate și remarcate. Spune-i Revei că o să-i aranjez să aibă cinci minute singură cu Bissel. Și poate îi spui și lui Caro că și-a crescut foarte bine copilul.
   - Ai putea să-i spui chiar tu chestia asta.
   - Presupun că aș putea. Între timp - ridică un deget, făcându-i semn s-o urmeze în hol, unde se putea bucura de o relativă intimitate - am observat că ți-ai cheltuit o grămadă de timp și de energie cu ancheta asta. Să știi că și acest lucru a fost remarcat și apreciat, indiferent că tu ai avut sau nu un interes personal în cazul ăsta.
   - Mulțumesc.
   - Presupun că și ție o să-ți ia ceva timp până când o să-ți pui toate lucrurile în ordine. Până când o să poți redeveni magnatul universal și zeul corporatist de dinainte.
   - Doar câteva zile. Peste vreo săptămână ne vom fi regăsit echilibrul. O să fiu plecat puțin din oraș. În anumite privințe este necesară și prezența mea.
   - Bine. Spui că totul va fi în ordine într-o săptămână și ceva?
   - Cam așa ceva. De ce?
   - Pentru că după ce totul va reveni la normal vreau să mergem împreună undeva departe, pentru o scurtă vacanță. Ca să te poți relaxa.
   Sprâncenele i se ridicară a mirare.
   - Zău?
   - Da. În ultima vreme ai mers cu motoarele turate la maximum. Ai nevoie de o pauză. Să zicem... de vineri într-o săptămână. Unde vrei să mergi?
   - Unde vreau eu să merg? Și faci toate astea pentru că spui că am nevoie de o pauză?
   Ea aruncă o privire prin ușă ca să se asigure ca nimeni nu-și bătea capul cu ei. Apoi îi cuprinse fața în palme.
   - Chiar ai nevoie de o pauză. Și apoi mai e și chestia că vreau să te fac sclavul meu sexual pentru câteva zile. Deci, unde vrei sa mergem?
   - N-am mai fost de mult în insulă.
   Se aplecă să o sărute, fără să se mai uite dacă îi vedea cineva sau nu.
   - O să mă ocup eu să aranjez totul.
   - Nu. Mă ocup eu. Pot s-o fac, spuse ea, când îl văzu că nu reușise să-și stăpânească foarte bine strâmbătura. Chiar pot. Pentru numele lui Dumnezeu, doar coordonez un departament operativ destul de mare! Ar trebui să fiu în stare să aranjez o excursie. Ai și tu puțină încredere în forțele mele.
   - Am multă încredere în forțele tale.
   - Atunci, ne vedem mai târziu. Acum trebuie să mă duc să dezlănțui iadul.
   Se îndepărtă, apoi se întoarse și-l sărută scurt și apăsat.
   - Ne vedem mai târziu, domnule civil iubit!
   Pe când ieșea îl auzi râzând în urma ei. Ocoli câteva grupuri de polițiști și când, în sfârșit, rămase singură, bătu ușor cu un deget - cu cel pe care purta verigheta - pe insigna pe care o purta deasupra inimii.

                                   SFÂRȘIT

         „Și optimistul, și pesimistul contribuie la societate. Optimistul a inventat avionul, pesimistul a inventat parașuta.”

            George Bernard Shaw