.................................................................
6-9
Se duse la dulap și deschise un sertar. Era la fel de nervos ca ea și ar fi vrut să știe cum deveniseră așa dintr-o dată. Scoase fotografia înrămata pe care o pusese acolo și i-o dădu.Văzu o tânără drăguță cu părul roșu și ochii verzi, cu vânătăi în curs de vindecare pe față. Lângă ea era un băiețel cu ochi celtici și lângă el mai era o femeie. Mama lui.
Roarke și mama lui.
- Nu am putut face nimic pentru ea. Dacă aș fi știut... Nu am putut și asta e. A murit cu mult înainte să fiu îndeajuns de mare ca să reușesc să-mi fixez chipul ei în memorie. Nici măcar atâta nu am putut să fac.
- Știu că te doare.
- Nu e vorba de asta. Ei știau de el. OASN, Interpolul, toate organizațiile globale antiteroriste. Știau de Patrick Roarke chiar înainte de a se întâlni în Dallas cu Richard Troy. Dar ea, femeia care m-a născut, femeia pe care a ucis-o el, nu a meritat nici măcar o notă de subsol în rapoartele lor. Nu însemna nimic pentru ei, tot la fel cum nici un copil amărât din Dallas nu a însemnat nimic pentru ei.
O durea inima pentru el, pentru ea și pentru femeia pe care nu o cunoscuse.
- Nu ai putut să o salvezi și-mi pare rău de asta. Nu ai putut să mă salvezi nici pe mine și nu-mi pare rău. Eu mă descurc în a mă salva pe mine însămi. Nu am de gând să mă cert cu tine în legătură cu asta pentru că nu vom rezolva nimic. Și avem amândoi de lucru.
Puse fotografia pe dulap.
- Ar trebui să o lași afară. Era foarte frumoasă.
Când Eve plecă, puse fotografia în sertar. Încă era prea dureros să se uite mult timp la chipul ei.
Se lăsară în pace, lucrând fiecare în camera lui. Dormind cu o mare între ei, fără ca niciunul să încerce să construiască vreun pod.
Știa că Reva și Tokimoto erau în casă, dar îl lăsă pe Feeney să se ocupe de ei, iar ea îi așteptă pe Peabody și pe McNab. Nu reușea să facă nimic, pentru că peste tot îl vedea pe Roarke și pe ea și o prăpastie între ei.
Dar nu putea să cedeze, pentru că nu se putea răspunde cu violență la violență. Cum ar mai fi putut să poarte acea insignă, dacă nu ar fi crezut ui spiritul și litera legii, nu a legilor personale? Doar că el nu avea aceeași părere ca și ea.
Își trecu o mână prin păr, uitându-se la grădini: copacii verzi, o lume strălucitoare pe care el o construise, așa cum voise el. Știuse de când îl cunoscuse, de când se îndrăgostise de el, de când se căsătorise cu el, știuse tot timpul că el nu avea aceleași opinii ca ele ei.
Erau complet opuși.
Și dacă el ar face-o? Se întreba dacă ar fi putut să continue să vâneze criminali, știind că trăia cu unul în casă. Pentru că se temea de răspuns, nu mai insistă.
- Ce-i? spuse iritată când fu întreruptă din visare de o bătaie în ușă.
- Doamnă locotenent! îmi cer scuze că vă deranjez.
- Oh, Caro! Nicio problemă. Nu am știut că ești aici.
- Am venit cu Reva. Mă duc imediat la birou. Aveam nevoie de câteva detalii despre un proiect, de la Roarke. Oricum, nu contează asta. Aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră înainte să plec, dacă aveți puțin timp.
- Sigur. Bine. Vrei o cafea sau ceva?
- Nu. Nimic, mulțumesc. Aș... aș vrea să închid ușa.
- Te rog.
O văzu pe Caro uitându-se la fotografiile de la locul crimei. Intenționat, Eve se duse spre birou și o invită să ia loc, ca să-i distragă atenția.
- Vă uitați la astfel de lucruri mereu, cred.
Caro privi lung, înainte de a-și convinge picioarele să se miște de acolo și se duse să ia loc.
- Vă obișnuiți vreodată?
- Da. Și nu. Nu arăți prea bine. Poate nu ar trebui să începi încă munca.
- Am nevoie să mă întorc, spuse Caro, îndreptându-și umerii. Mă înțelegeți.
- Da, înțeleg.
- La fel și Reva. Știu că o va ajuta să-și revină, dacă face ceva. Nu îi este foarte bine. Nici mie, de altfel. Nu dormim bine, dar pretindem că da, pentru binele celeilalte. Dar nu de asta am venit. Nici vorbitul aiurea nu mă prea caracterizează.
- Presupun că nu. Întotdeauna mi-ai părut extrem de eficientă. Cred că așa și trebuie să fii ca să te ocupi de treburile lui Roarke. Dar dacă așa ceva nu te-ar fi afectat, aș fi crezut că ești robot.
- Da. Știți cum să vorbiți cu toată lumea, victime, suspecți, supraviețuitori. Ați fost poate puțin agresivă cu Reva, dar acesta este tonul la care răspunde cel mai bine când este stresată. Sunteți foarte intuitivă. Probabil că așa și trebuie să fiți pentru a-i face față lui Roarke.
- Mda.
Eve încercă sa nu reia în minte conversația care avusese loc cu o seară înainte.
- Ce voiai să-mi spui, Caro?
- Scuze, știu că vă iau din timp. Voiam doar să vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut și faceți. Presupun că în fiecare zi vedeți variații ale temei din acele fotografii. Că trebuie să faceți față victimelor și supraviețuitorilor, să ascultați mărturii și întrebări și să găsiți răspunsuri. Cu asta vă ocupați. Dar ce se întâmplă acum este foarte personal, așa că voiam doar să vă și mulțumesc personal.
- Cu plăcere la fel de personală, atunci. Îmi placi, Caro! Îmi place și fiica ta. Dar și dacă nu ar fi fost așa, eu tot la fel aș fi făcut.
- Da, știu. Dar asta nu-mi schimbă recunoștința. Când tatăl Revei ne-a părăsit, am fost distrusă. Inima-mi era frântă și energia secată. Eram doar puțin mai în vârstă decât sunteți dumneavoastră acum și mi se părea că venise sfârșitul lumii. Mă gândeam ce voi face. Cum voi reuși să trec peste asta? Cum va reuși copilul meu?
Dădu din cap.
- Dar asta nu vă interesează probabil deloc.
- Nu, spuse Eve, rugând-o să ia loc, când o văzu că se ridică în picioare. Continuă. Mă interesează.
Caro se așeză din nou.
- Atunci o voi face, pentru că toate astea mi se învârtesc în cap. În acel moment nu aveau resurse personale foarte mari. Aveam câteva cunoștințe de secretariat care ruginiseră din cauza faptului că nu le-am folosit, pentru că voiam să fiu o mamă cu normă întreagă. Aveam datorii și, deși el le făcuse pe cele mai multe, a fost destul de deștept și mai șiret decât mine.
- Înseamnă că era foarte deștept.
- Mulțumesc. El a avut și avocați mai buni, așa că am rămas într-o gaură financiară, emoțională și chiar fizică, pentru că mă îmbolnăvisem de la atâta stres și suferință. Eram foarte, foarte speriată. Dar în comparație cu ce se întâmplă acum, nu a fost decât ca un fel de zgârietură superficială. Reva ar fi putut să fie ucisă.
- Dar nu a fost. Ce-ar fi putut să fie nu trebuie să te sperie.
- Nu aveți copii, spuse Caro zâmbind din nou ciudat, dar ochii îi străluceau de la lacrimile care începuseră să apară. Ce-ar fi putut să fie este bau-baul părinților. Ar fi putut să moară sau să fie în închisoare în așteptarea procesului, dacă nu ați fi fost bună în meseria dumneavoastră. Dacă dumneavoastră și Roarke nu ne-ați fi ajutat. Îi sunt foarte îndatorată. Acum îi sunt și lui și dumneavoastră foarte îndatorată.
- Credeți că vrea o răsplată pentru că v-a ajutat?
- Nu, nu o cere niciodată.
Scoase un șervețel din geantă și se șterse pe obraji.
- Îl enervează, ca și pe dumneavoastră, presupun. L-am văzut cât de nervos a fost când ați fost prima dată la noi la birou. Era plin de frustrare și de nervi. Nu îl vezi prea des așa.
- Serios? Ei bine, atunci eram două care simțeam la fel.
- A fost interesant să vă urmăresc în timp ce vă completați unul pe celălalt. El este o parte importantă din viața mea. Îmi face bine să-l văd fericit.
Nu știa ce să spună, așa că-i puse o întrebare care-i tot trecea prin cap:
- Cum ați ajuns să lucrați pentru el?
- M-am angajat ca secretară și am făcut o muncă de robot la o agenție de publicitate din New York. Talentele mele nu erau chiar așa de ruginite pe cât credeam și am reușit, cu chiu cu vai, să strâng niște bani cu care să-mi plătesc niște cursuri ca să mi le îmbunătățesc. Cea mai mare parte a timpului am lucrat la departamentul juridic. Apoi am ajuns funcționar de schimb, mutându-mă din departament în departament, în funcție de nevoi.
- Și ai învățat câte puțin din tot.
- Da. Mi-a plăcut și m-am gândit la asta ca la un fel de curs de pregătire. Era o muncă plăcută și bine plătită. La un moment dat, cred că acum vreo doisprezece ani, Roarke a preluat compania și a mutat-o, împreună cu altele, într-o clădire în centru. La scurt timp am fost promovată ca asistentă într-un departament de dezvoltare de proiecte al companiei. La vreun an și ceva mi s-a cerut să particip la o întâlnire, ca să iau notițe, să aduc cafeaua și să arăt bine, pentru că Roarke avea să participe și el. Filiala din New York era destul de tânără atunci. Avea multă energie și mai toată venea de la el.
- Are încă destulă și acum.
- Așa e. În timpul întâlnirii, unul dintre directori s-a răstit la mine pentru că nu mă mișcasem cât de repede voise el și eu i-am răspuns făcând referire la manierele și la urâțenia costumului pe care-l avea sau cam așa ceva.
- Deci de la tine a moștenit Reva temperamentul.
Caro rase scurt.
- Cred că da. Roarke a ignorat mica altercație sau cel puțin așa am crezut eu, iar întâlnirea a continuat. La un moment dat mi-a spus să pornesc holograma clădirii pe care o proiecta și apoi să aduc niște informații pentru altcineva. M-a tot pus să fac diverse lucruri, care nu țineau de un domeniu anume, dar toți acei ani în care lucrasem din departament în departament mi-au fost folositori. După ce mi-a trecut enervarea datorată schimbului de replici cu directorul, a început să-mi fie teamă că voi fi concediată. Întâlnirea a durat mai mult de două ore și mie mi s-a părut că a durat ani. Apoi s-a terminat și eu nu-mi doream decât să găsesc un colțișor în care să cad lată. Dar el mi-a făcut semn. „Caro, da?”, mi s-a adresat cu vocea lui frumoasă. „Ia dosarele alea și vino cu mine, te rog.” Acum eram sigură că mă va concedia și deja mă gândeam cu groază cum voi găsi o altă slujbă, ca s-o țin pe Reva la facultate, să plătesc ratele pentru apartamentul pe care-l luasem cu trei ani înainte. M-a luat cu liftul lui personal și tremuram toată pe dinăuntru, dar nu aveam de gând să las să se vadă. Fusesem deja umilită de soțul meu cât pentru o viață întreaga, așa că nu aveam să-l las pe cocoșul ăsta tânăr să vadă cât de speriata eram.
- Dar știa, spuse Eve, imaginându-și scena.
- Bineînțeles. Știe întotdeauna. Dar atunci eram mândră de calmul meu și credeam că era tot ce-mi rămăsese. M-a întrebat ce credeam despre... Am uitat cum îl chema. Directorul care se răstise la mine în timpul ședinței. Am întrebat foarte sec, pentru că deja mă vedeam cu bocceluța la ușă, dacă îl interesa din punct de vedere personal sau profesional, iar el mi-a zâmbit.
Făcu o pauza.
- Sper să nu te simți ofensată dacă mai spun ceva.
- Spune. Nu mă supăr așa de ușor.
- Eram destul de bătrână să-i fiu mamă, dar când s-a uitat la mine și a zâmbit, am simțit ceva în stomac. Puterea sexualității, într-o situație fără conotații sexuale. Am fost surprinsă că am reușit să alcătuiesc o propoziție coerentă.
- Înțeleg și asta.
- Fără îndoială. Mi-a zâmbit, așadar, mi-a spus că amândouă părerile îl interesau. Am fost speriată când m-am trezit spunând că omul era destul de competent în ceea ce făcea, dar că era un dobitoc, din punct de vedere uman. În clipa următoare eram la el în birou, unde mi-a oferit o cafea și m-a rugat să-l aștept o clipă. S-a dus și a început să lucreze la birou, iar eu am rămas confuză. Nu știam că-mi căutase dosarul și că-mi citea evaluările și punctele de securitate.
- Și foarte posibil ce mâncasei la micul dejun.
- Nu aș fi surprinsă. Apoi mi-a spus că își căuta o asistentă administrativă, care să poată lua decizii singură, care să analizeze bine oamenii și situațiile și care să nu-i spună numai prostii când el voia să afle adevărul. Că trebuia să fie eficientă, neobosită, loială și că nu va răspunde decât în fața lui și că vor fi momente când cererile vor fi... neobișnuite. El continua cu descrierea slujbei, dar eu cred că nu mai auzeam bine. Apoi mi-a spus salariul și am fost bucuroasă că stăteam pe scaun. După care m-a întrebat dacă mă interesează.
- Presupun că te interesa.
- Am spus cu un calm eroic, da, domnule, aș fi foarte interesată să fac și eu o cerere pentru acea slujbă. Că aș fi bucuroasă să particip la interviu și să dau toate testele necesare. El mi-a spus că tocmai mă intervievase și că deja trecusem testele, așa că puteam începe.
- Deja te urmărise.
- Aparent Și așa am reușit să-mi cresc fata cu tot confortul și în siguranță. Și să mă descopăr pe mine însămi. Așa că-i datorez foarte mult. M-ai ajutat să mă liniștesc, spuse ea oftând. Doar făcându-mă să-mi reamintesc toate astea. Mi-ai amintit că pentru a ieși dintr-o situație de criză trebuie doar să te gândești la pasul următor. Te las să-ți faci treaba.
Se ridică.
- Mulțumesc pentru tot timpul acordat.
- Presupun că și Reva are ceva din felul tău de a fi. Va trece prin toate astea și va ieși cu bine pe partea cealaltă.
- Pe asta mă bazez și eu.
Caro se duse până la ușă și apoi se întoarse cu fața spre ea.
- Nu este un lucru mare, dar cred că ți-ar face plăcere și poate fi ceva cu ce te pot răsplăti. Mulți oameni ocupați își pun secretarele sau administratorii să cumpere cadouri pentru soți sau soții. Pentru aniversări, zile de naștere, pentru o împăcare. El n-a făcut-o niciodată. Orice îți dă vine de la el. Poate că totuși nu este un lucru așa de mărunt.
15.
Peabody intră, toată numai zâmbet, cu câteva codițe împletite în păr.
- Salut, Dallas. Trebuie să-ți spun că Jamaica e tare.
- Ai codițe în păr.
- Da, pot să o fac, nu sunt în uniformă.
- Da, dar de ce ai vrea? În fine! Unde sunt calculatoarele?
- Eu și detectivul McNab le-am dus direct la laborator pentru analize. Nu le-am părăsit din ochi nicio clipă. McNab este cu echipa de informatică. L-am lăsat acolo și am venit să-ți dau raportul.
- Nu e nevoie să devii bățoasă, doar pentru că te-am întrebat de codițe.
- Poate că nu-ți voi da cadoul pe care ți l-am adus.
- De ce mi-ai luat un cadou?
- Ca să sărbătoresc prima mea ieșire din oraș ca detectiv.
Îl scoase din geantă.
- Dar nu-l meriți.
Eve se uită la frunza de palmier din plastic, sub care era întins un mic om de plastic, dezbrăcat. În mâini ținea un bol plin cu o substanță verde. Un alcool, cu siguranță, se gândi ea.
- Așa e, nu merit așa ceva.
- E kitsch, spuse ea și-l puse pe birou. Și amuzant. Așa că, poftim.
- Îhî. Te voi pune și pe tine și restul echipei la curent cu noutățile, inclusiv pe civili. Așteaptă puțin, spuse ea când sună telefonul. Dallas, răspunse ea.
- Avem probleme.
După tonul vocii lui Morris, Eve își dădu seama că aveau probleme mari.
- Ești la morgă?
- Da, spuse el. Eu sunt la morgă, Bissel nu mai e.
- Ai pierdut corpul?
- Corpurile nu se pierd, spuse el, deși își petrecuse ultima jumătate de oră căutând în dosare și peste tot Oaspeții noștri nu pleacă la plimbare ca să-și ia covrigei de la colț. Ceea ce înseamnă că cineva a venit și l-a luat.
- Bine.
Părea a fi mai degrabă insultat decât nervos. Avea să schimbe asta.
- Închide morga.
- Poftim?
- Sigileaz-o, Morris. Nimeni să nu iasă, nimeni să nu intre, viu sau mort, până când ajung eu acolo. Asta înseamnă cam într-o oră.
- O oră să...
- Sigilează camera unde era corpul. Adună toate discurile cu înregistrările sistemului de securitate și copiază pentru mine toate discurile pe care le-ai înregistrat în legătură cu Bissel. Vreau să-i știu pe toți cei care au trecut prin zona unde era Bissel, de când ai văzut tu ultima dată corpul. Rade mai e acolo?
- Da, Kade mai e aici. La dracu’, Dallas!
- Voi veni cât de repede pot.
Întrerupse convorbirea.
- Adună toată echipa, îi spuse ea lui Peabody și înjură când telefonul sună din nou. Mișcă, spuse ea determinând-o pe Peabody să o ia repede la picior. Dallas, răspunse din nou.
- Locotenente.
Fața lui Whitney acoperea tot ecranul și nu părea să fie mai vesel decât Morris.
- Vino la sediu pentru o întâlnire cu șefu’ și cu directorul adjunct Sparrow de la OASN. La ora nouă.
- Va trebui amânată întâlnirea.
Whitney clipi și vocea îi deveni dură.
- Locotenente!
- Domnule, eram pe punctul de a-mi informa echipa. Voi ii rapidă, dar trebuie să o fac. Apoi va trebui să mă duc la morgă. Tocmai am vorbit cu legistul-șef, Morris. Corpul lui Bissel a dispărut.
- A dispărut sau s-a rătăcit?
- Presupun că a dispărut, domnule. Am ordonat să se sigileze tot. Eu și detectivul Peabody ne vom întâlni cu Morris pentru a face evaluarea în maximum o oră. Cred că este mai important decât întâlnirea de la sediu. OASN-ul și SpaiTow vor trebui să-și aștepte rândul dacă vor să danseze.
- Vreau toate detaliile cât de repede posibil. Întâlnirea va fi reprogramată pentru ora unsprezece. Să fii acolo, locotenente.
Nu se mai chinui să-i răspundă, pentru că el terminase convorbirea. Așa că se strâmbă la comunicator și spuse: La dracu’!
După aceea intrară toți.
- Căpitanul Feeney probabil că v-a pus deja la curent cu departamentul de electronică, așa că nu voi spune nimic, decât că am nevoie de informații, orice fel de informații, cât mai repede posibil. Calculatoarele aduse de detectivii McNab și Peabody de la reședința lui Carter Bissel sunt aici. Carter lipsește, așa că presupunem că și el este implicat în toate astea. Trebuie să aflăm în ce măsură.
- Blair nu vorbea decât foarte rar de el și atunci doar ca să spună ce ratat era, spuse Reva. Nu știu daca asta vă ajută cu ceva. Dar mie mi se pare că îl jena cumva că erau frați.
- Din câte știi tu, când au comunicat ultima dată?
- Cred că acum vreun an, Carter l-a contactat pe Blair și i-a cerut bani. Chiar intram în cameră când făcea transferul și mi-a zis că aruncă bani la gunoi. Era supărat, nu voia să vorbească despre asta, așa că l-am lăsat în pace. Era și nervos și supărat. Îmi aduc aminte că am fost surprinsă că i-a dat bani lui Carter și i-am spus asta. A închis computerul și a început să țipe la mine, că erau banii lui și afacerile lui. Pentru că avea dreptate, nu am vrut să mă cert cu ei din cauza unui nenorocit pe care nici nu-l cunoșteam, așa că n-am mai deschis discuția.
- Interesant. Roarke, te rog, încearcă să vezi ce conturi avea Bissel. Aș vrea să văd cât de mulți bani i-a dat. Ar trebui poate să le precizez civililor din grup că toate informațiile discutate aici trebuie să rămână aici. Nimeni nu are voie să le afle: iubiți, vecini, familie, animale de casă, nimeni. Dacă răsuflă vreo informație se va considera o obstrucționare a anchetei și se va acționa conform legii. Nu am timp să joc frumos, spuse ea citind gândurile lui Roarke. Poate că sunt oamenii tăi, dar nu sunt ai mei.
- Nu cred că e nimeni în această cameră care ar putea crede altceva, spuse el. Locotenente.
- Dacă cineva se simte ofensat, asta e, spuse ea pe un ton neutru. Nu cred că lui Chloe McCoy îi pasă de sensibilitățile cuiva. În altă ordine de idei, Bissel, fie pe cont propriu, fie pentru OASN, a instalat sisteme de urmărire în lucrările de artă. Știm că unele dintre ele se află în casa unde locuia cu Reva Ewing și trebuie să presupunem că scopul era de a strânge informații despre munca pe care o făcea la Securecomp.
O urmări pe Reva în timp ce vorbea și văzu că-i tremurase puțin bărbia.
- Ne trebuie chitanțele cu vânzări ca să vedem unde sunt celelalte sculpturi. Trebuie să le scanăm pe toate. Când se va întâmpla asta, va izbucni un scandal. Și se va sparge în capul nostru, Reva.
- Mă descurc.
- Ca cineva care a fost victimă în acest scandal, Ewing nu poate fi acuzată de acțiunile unui bărbat care s-a folosit de ea și a înșelat-o.
Reva îi zâmbi lui Tokimoto.
- Ba pot. Așa funcționează lumea.
- S-ar putea ca scandalul să înceapă chiar mai repede, continuă Eve. Lipsește cadavrul lui Bissel.
Îi urmări cu atenție. Reva era fără expresie, de parcă ar fi auzit o frază într-o limbă necunoscută. Lângă ea, Tokimoto sări de pe scaun și apoi își puse mâna peste a Revei.
Deci, se gândi Eve, Roarke avea dreptate. Nu trebuie să pui niciodată pariu împotriva celui care ține banca.
- Nu înțeleg ce spui, replică Reva. Nu cred că înțeleg.
- Am vorbit cu medicul legist, care m-a informat că Bissel nu mai este la morgă. Corpul lui a dispărut Vom porni de la supoziția că a fost luat de cineva.
- Dar... de ce ar vrea cineva...
Reva își masă gâtul de parcă ar fi vrut să împingă cuvintele afară.
- Nu reușesc să urmăresc firul logic.
- Este treaba mea să urmăresc firul. Poți să-mi spui unde ai fost ieri-seară?
- Ești crudă, spuse Tokimoto ușor.
- Sunt metodică. Reva?
- Da. Da. Eu și mama. Ne-am uitat la televizor. La comedii. Am mâncat popcorn și am băut vin. Am băut mult vin. Am stat trează până pe la unu. Am adormit pe canapea. Ea m-a învelit. Eu m-am întors pe o parte și am adormit la loc. N-am mai dormit așa bine de câteva zile.
- Bine. Vreau ca civilii să meargă în laborator.
Se uită la Roarke.
- Vreau un raport complet despre progresul făcut până la ora paisprezece.
- Da, sunt sigur că vrei.
Se duse spre Reva și o ajută să se ridice în picioare.
- Vrei să iei aer sau să te lăsăm o clipă singură?
- Nu, nu. Mi-e bine. Să trecem la treabă. Vreau doar să lucrăm.
Eve așteptă până când Roarke închise ușa, după care-i aruncă o privire de gheață.
- Uau, spuse McNab. Ce atmosferă rece!
- Taci, prostule, îi spuse Peabody șoptit. Îmi cer scuze, locotenente, dar creierul lui nu mai este irigat cum trebuie.
- Hei!
- Să continuăm. Am luat în calcul mai multe variante, dar niciuna nu a fost foarte valabilă sau concludentă. Dar ceea ce știm este că încă nu știm cu ce avem de-a face. O operațiune sub acoperire, un agent care a trădat, violență familială. Știm că avem trei cadavre, dintre care unul lipsește și o legătură în Jamaica. Chloe McCoy a fost ucisă pentru ceea ce știa sau pentru ceva ce era în posesia ei. Autopsia a demonstrat că se pregătise pentru contact sexual. Aștepta un iubit. Singurul de care știm este Blair Bissel.
- Care este mort și dispărut, spuse Feeney.
- Nu punem la îndoială faptul că ea credea că îl așteaptă pe Bissel. Este vorba de o femeie teatrală și naivă. Dacă spui ce trebuie va crede că iubitul ei a înviat din morți și vine în vizită. Ucigașul nu a făcut decât să ajungă la ea, să reușească să o mențină calmă și apoi să o facă să bea vin în care pusese pastile. Sunt prietenul lui Blair, asociatul lui, fratele lui. Mi-a cerut să-ți explic ceva. Vine și el imediat ce lucrurile sunt sigure.
- Probabil că i-a permis ea să intre, încuviință Peabody. Probabil că i-a plăcut totul la nebunie.
- Cu siguranță că l-ar fi lăsat să intre dacă era Blair Bissel.
- Sculat din morți, spuse McNab.
- Probabil, sau nu a murit deloc. Dacă el a pus totul la cale.
- Dar corpul a fost identificat, Dallas, spuse Peabody. Amprente, ADN, totul.
- Era agent OASN, așa că nu exclud posibilitatea ascunderii identității. Dar cu McCoy nu înțeleg. De ce nu a rezolvat cu asta înainte de marele final? Și mai sunt și motivele. De ce să mori, ucigându-ți amanta și înscenând totul soției? Nu există nimic în dosarele lui care să indice că avea probleme cu OASN-ul. Din câte se pare îi mergea bine. O slujbă secretă foarte atractivă, câteva iubite pentru varietate, o carieră de succes, siguranță financiară. Viața este foarte frumoasă, așa că de ce să mori?
Se așeză pe marginea biroului.
- Am putea să trecem la frate. Gelos, cu resentimente. Știm că a fost vizitat în Jamaica de Kade și avem motive să credem că au fost iubiți. Era o acțiune a OASN? Sau lucra de una singură, sau cu Bissel? Și de ce? Poate a fost o înscenare care nu a decurs cum trebuia. Poate că a fost vorba de o poveste gen Abel și Cain, iar Carter l-a ucis pe frate-său, i-a părut rău de femeie, dar asta e, iar apoi i-a înscenat crimele Revci. Proprietatea este foarte bună. Dacă Reva ar fi fost acuzată de crime și condamnată nu ar fi fost moștenitoare. El ar fi primit o bucată importantă din ce a rămas.
- Poate-l șantaja pe Blair, sugeră Peabody.
- Bine. Asta ne va ajuta Roarke să aflăm. Carter îl are la mână cu ceva, legătura cu OASN-ul, ceva extraconjugal, sau orice altceva și-i cere bani regulat. Blair decide că ajunge și vrea să-l scoată din joc. Dar uciderea a trei oameni pare puțin exagerată. De ce să nu se fi dus pe insulă, să-și fi omorât tratele și să se întoarcă la viața lui? Câteva din răspunsurile la întrebările astea ar trebui să fie pe calculatoarele alea. Feeney, am nevoie de niște răspunsuri.
- Am unul pentru tine. Un chirurg estetician de primă mână din Suedia a fost ucis la el acasă acum vreo două săptămâni în ceea ce pare a fi o încercare de jaf. Dosarele pacienților nu au fost recuperate și calculatorul lui a fost distrus.
- Distrus?
- Așa scrie în raport. Lui Jorgannsen, așa îl chema, i s-a tăiat gâtul. Stocul de medicamente i-a fost furat și calculatorul distrus. Eu presupun că a fost infectat, dar nu știu sigur până nu-l văd.
- Vezi dacă nu dai de vreun coleg simpatic din Suedia. Poate ni-l dau nouă.
- O să încerc.
- Dar repede.
Se ridică în picioare.
- Am fost chemată la sediu la cererea OASN. Iau măsuri să vă acopăr pe toți, pentru că nu cred că va fi foarte plăcut. Cineva va scăpa punga cu rahat și atunci toți spionii or să fie mânjiți până la genunchi. Dar sigur că vom avea probleme din partea lor. Pentru restul anchetei rămânem toți aici.
- Bine.
McNab zâmbea ca un idiot.
- Cum vom suporta?
- Și vom lucra non-stop, spuse Eve și văzu cum îi dispare rânjetul. În ture. Să începem. Peabody.
- Da, vă ascult.
- Comunicăm doar pe linii securizate, mai spuse ea și ieși pe ușă dând nas în nas cu Roarke.
- Locotenente, spuse el, o clipă doar.
- Vorbește în timp ce mergi. Nu am nicio clipă liberă.
- Eu voi... începu Peabody și apoi continuă în gând „pleca în altă parte”, dispărând de lângă ei.
- Dacă ai o problemă cu felul în care mă port cu oamenii tăi va trebui să mai aștepte. Sunt grăbită.
- Ar dura mai mult de o clipă să discutăm totul legat de sensibilitatea ta și de capacitatea de relaționare cu oamenii. Am văzut că nu te uiți la Reva și că, în felul tău, încercai să-i găsești un alibi.
- Și?
- Nu îmi place să lucrez pe întuneric, Eve. Dacă vrei ajutorul meu, nu-mi poți da ceva de făcut acum, pentru ca în clipa următoare să mă lași pe dinafară. Sper că vei avea încredere în mine să-mi spui detaliile.
- Știi tot ce trebuie să știi. Când va trebui să știi mai mult, îți voi spune mai mult
O apucă de braț și o întoarse spre el.
- Este o palmă pentru că nu am vrut să fiu la același nivel moral cu tine?
- Dacă te voi plesni, tipule, o vei simți. Asta și cu aia sunt două chestiuni diferite.
- Rahat.
- Du-te dracului!
Se depărtă de el și-și pierdu îndeajuns controlul pentru a-l împinge.
Îi văzu focul din priviri, dar el nu reacționă. Nu o atinse deloc. Îi fu ciudă că el reușea să se controleze atunci când ea nu putea.
- Asta este munca mea, la dracu’, și nu am nici timpul și nici răbdarea să mă mai gândesc și la altceva. Dacă nu-ți convine felul în care conduc ancheta și echipa ești liber să pleci. Dă-te la o parte. Nici nu știi cu cine am de-a face.
- Tocmai asta voiam să-ți spun și eu. Sunt îngrijorat, din motive rezonabile cred eu, când mă gândesc că nevastă-mea se înfruntă cu OASN-ul. Nu este doar o crimă sau o rețea de crimă organizată. Este una dintre cele mai puternice organizații din lume. Dacă ei sunt implicați, și se pare că într-o oarecare măsură sunt, atunci nu cred că-și vor face prea multe probleme pentru a înlătura din drumul lor un polițist din New York. Și să facă rău acelui polițist, fizic sau profesional. Polițistului meu!
- Asta este. Face parte din chestiile pe care ți le-ai asumat când ne-am căsătorit. Dacă vrei să-mi salvezi fundul fă-mi rost de informații. Asta poți face. Asta-i tot ce poți să faci.
- Face parte din toate cele pe care mi le-am asumat, încuviință el pe un ton care era primejdios de moale. Dar și tu ar trebui să-ți amintești tot ce ai primit odată cu mine. Totul, Eve. Trebuie să trăiești cu asta, sau fără.
Rămase șocată când el plecă. Pielea i se răci brusc și simțea crampe la stomac pe când ieșea din casă. Ceva probabil că i se citea și pe față, pentru ca Peabody se întoarse spre ea când intră în mașină.
- Dallas, ți-e bine?
Dădu din cap. Nu era sigură că putea vorbi. O ardea gâtul. Apăsă pe accelerație și mașina țâșni pe alee, care era flancată de copaci și arbuști ce începuseră să se înroșească în așteptarea toamnei.
- Bărbații sunt dificili, spuse Peabody. Cu cât stau mai mult cu ei, cu atât devin mai dificili. Și mi se pare că Roarke este unul din cei mai dificili.
- Este nervos, asta-i tot. Foarte ofticat.
Trebui să-și apese stomacul cu mâna pentru a se liniști.
- La fel ca mine, la dracu’! La fel ca mine. Dar a reușit să mă prindă cu garda jos. Este bun la de astea. Ticălosul.
Respirația păru să i se blocheze, așa că inspiră, inspiră, inspiră.
- Știe exact unde să dea.
- Cu cât cineva te iubește mai mult, e cu atât mai bună ținta.
- Dumnezeule, înseamnă că mă iubește foarte mult. Nu sunt în stare de asta. Știe că nu pot.
- Este vreodată un moment potrivit pentru o criză într-o relație?
- Tu de partea cui ești?
- Pentru că stau lângă tine și tu lovești dur, sunt de partea ta. Fii sigură.
- Trebuie să uit.
Dar se temu că greața din stomac avea să o țină toată ziua.
Trebuia însă să continue. Luă comunicatorul și spuse:
- Nadine Furst. Nu ajung la masă. Va trebui să reprogramăm întâlnirea. Cât de repede posibil.
- Bine.
Nadine nici nu clipi.
- Îmi voi face timp și te sun.
- Abia aștept spuse Eve și închise.
- Ce a fost asta? întrebă Peabody.
- Nu doar spionii pot să lucreze sub acoperire. Tocmai îi spuneam lui Nadine să dea pe post știrea că Blair a fost agent OASN și câteva detalii în plus. Vom vedea al cui fund va fi mai roșu la sfârșitul zilei.
- Roarke nu va fi singurul foarte supărat.
- Mulțumesc.
Eve reuși să zâmbească cât de cât.
- Mă face să mă simt mult mai bine.
Morris făcuse exact cum i se spusese.
Pentru că avusese nevoie de zece minute ca să intre în morgă, Eve își dădu seama că era foarte enervat. Le-o spuse de altfel și le conduse prin tunelul alb și friguros care ducea în sala de autopsii și camerele de păstrare.
- La cât ai ajuns azi-dimineață? îl întrebă Eve.
- Pe la șapte. Devreme, pentru că voiam să-i fac o favoare unui polițist și aveam de gând să-i fac teste lui Bissel ca să văd daca își făcuse recent vreun tratament facial. Mi-am făcut cafea, m-am uitat pe notițele pe care le făcusem înainte și apoi am venit aici, pe la șapte și un sfert.
Își folosi legitimația și amprenta vocală pentru a deschide ușile la zona de depozitare a cadavrelor.
- Ușa asta era încuiată?
- Da.
- O să trimit echipa de tehnicieni ca să facă niște cercetări, spuse Peabody.
- Locul lui Bissel era gol, continuă Morris, apropiindu-se de sertarele frigorifice. La început am fost iritat, crezând că a fost mutat sau nu fusese bine înregistrat, așa că am verificat ultima înregistrare ca să văd unde fusese depus. Am chemat-o pe asistenta mea, Marlie Drew, care fusese în tura de noapte. Era încă aici, pentru că tura se termina la opt. Nu știa să fi intrat cineva aici, să aducă sau să ia ceva.
- Va trebui să vorbesc cu ea.
- Este în birou, așteaptă. Am făcut o verificare completă. Informațiile sunt tot aici, dar corpul nu.
- Câte cadavre aveți acum?
- Douăzeci și șase. Patru au venit ieri-seară. La două și douăzeci a fost un accident pe șosea.
- Ai verificat zonele de depozitare?
Se vedea pe fața lui că se simțise insultat.
- Dallas, nu e prima mea zi de lucru. Dacă-ți spun că un cadavru nu e aici, atunci nu este.
- Bine. Deci aveai doar douăzeci și două, înainte de cele patru de la două și douăzeci?
- Nu, aveam douăzeci și trei. De doi trebuia să ne ocupăm pe cheltuiala primăriei. Erau vagabonzi pe care nu a venit nimeni să-i ceară.
- Să vă ocupați?
Un strat de iritare se suprapuse peste cel de insultă și vocea lui deveni de gheață.
- Știi bine ce facem. Dacă nimeni nu cere cadavrele, le ardem după patruzeci și opt de ore. Ne ocupăm în timpul schimbului de noapte, le trimitem la crematoriu.
- Cine merge cu ele?
- Un șofer și un însoțitor.
Își dădu seama unde bătea ea.
- E imposibil să-l fi luat pe Bissel din greșeală. Nu este un spectacol de circ aici. Este o muncă dificilă și serioasă, să ai grijă de morți.
- Îmi dau foarte bine seama, Morris.
Dar începuse și ea să-și piardă răbdarea.
- Dar Bissel nu mai e aici, așa că hai s-o luăm pe etape.
- Bine. Aici este o zonă de trimitere. Corpurile care trebuie transferate sau arse sunt scoase din camerele de depozitare, li se verifică dosarele de către asistentul legistului care este de serviciu, iar apoi acele registre sunt reverificate pentru a se evita orice greșeală. Echipa de transfer le duce în sala de trimitere și le trece printr-o altă serie de verificări. Deci nu se poate ca cineva să-l fi luat din greșeală în locul unuia dintre vagabonzi. Lipsește un cadavru. Numărătoarea nu iese.
- Nici nu cred că a fost o greșeală. Mai întâi sună la crematoriu. Vezi câți au incinerat de la tine ieri-seară. Și vreau numele celor care au transportat corpurile. Mai sunt aici?
- E alt schimb.
Părând mai degrabă îngrijorat decât supărat, Morris le conduse afară și închise ușa la loc.
- Au plecat la șase.
Se îndreptă rapid spre birou. Întrebă direct cine fusese în schimbul de noapte.
- Powell și Sibresky. Îi știu pe amândoi. Sunt puși pe glume, dar sunt eficienți. Au grijă de ce fac. Sunt legistul-șef Morris, spuse în comunicator. Vreau să verific o livrare pentru o incinerare, azi-dimineață.
- O clipă vă rog, doctore Morris. Vă fac legătura la sala de primiri.
- Mai e altcineva în afara de mine care crede că e o chestie bolnavă asta? se întrebă Peabody. Adică „primiri”. Bleah!
- Taci, Peabody. Verifică-i repede pe Powell și Sibresky și dă-mi fotografiile.
- Ți-am dat eu fotografiile, obiectă Morris. Oamenii de aici nu prăjesc cadavre la voia întâmplării. Sistemul este foarte bine pus... da, sunt Morris, spuse el când primi legătura. V-am trimis azi-dimineață o femeie și un bărbat neidentificați. Ordinele numărul NYC- JD500251 și 252. Verificați, vă rog?
- Sigur, domnule doctor. Am primit livrările și s-a făcut incinerarea. Vreți numerele de verificare?
- Nu, mulțumesc. Ajunge.
- Vreți să verificați și cea de-a treia livrare?
Eve nu trebuia să-i vadă stomacul pentru a fi sigură că i se făcuse pungă. Se văzu în felul în care își coborî vocea și se lăsă în scaun.
- A treia?
- NYC-JD5000253. Pentru toate trei a semnat șeful de la sala de primiri, Clemment, la ora unu a.m.
- Incinerarea s-a efectuat deja?
- Da. La ora trei și treizeci și opt. Vă mai pot ajuta cu ceva?
- Nu, nu, mulțumesc.
Întrerupse transmisia.
- Nu îmi dau seama cum s-a întâmplat. Nu are logică. Ordinul este aici, chiar aici.
Bătu cu degetul în ecran.
- Doi, nu trei.
- Trebuie să vorbesc cu Powell și Sibresky.
- Merg cu tine. Trebuie să văd și eu ce se întâmplă, Dallas, spuse el înainte ca ea să poată rosti ceva. Este casa mea. Poate că invitații sunt morți, dar sunt ai mei.
- Bine. Cheamă-i pe tehnicieni, Peabody. Și spune-i lui Feeney să ne trimită pe cineva de la informatică să verifice calculatorul lui Morris. Vreau să știu dacă s-a umblat la el în ultimele douăzeci și patru de ore.
Sibresky fu foarte iritat când îl treziră din somn. Deși se mai înmuie puțin când îl văzu pe Morris, tot comentă.
- Ce Dumnezeu? Eu și soția lucrăm noaptea. Trebuie să mai și dormim. Voi, oamenii de zi, credeți că totul se desfășoară după programul ăsta.
- Îmi pare rău că te deranjăm, Sibresky, spuse Eve, și-mi pare și mai rău că n-ai folosit apă de gură înainte de a discuta cu noi.
- Ce să spun!
- Problema este însă că am o anchetă nasoală pe timpul zilei. Ai făcut o livrare la crematoriu de dimineață.
- Așa, și? Asta-i treaba mea, doamnă. Hai, Morris, ce dracu’?
- Sib, este important. Ai...
- Morris, a întrerupse Eve, cu mai multă delicatețe decât dacă ar fi fost altcineva. Câte drumuri ai făcut?
- Doar cel de la morga orașului. Îi facem în grupuri dacă sunt sub cinci. Dacă sunt mai mulți facem două drumuri.
- Și câți aveai acum?
- Rahat.
Se lovi peste buza de jos având o expresie pe care Eve o compară cu concentrarea.
- Trei. Da, trei. Doi necunoscuți și o femeie. Noi am făcut toate documentele. Nu e vina mea dacă cineva s-a trezit prea târziu să-i ceară.
- Cine v-a autorizat transportul?
- Sal, cred. Sally Riser. De obicei ea îi scoate din sala de trimitere. Era deja totul făcut când am ajuns eu, dar nu era Powell.
- Cum adică nu era Powell?
- Powell a sunat să spună că e bolnav. Așa că lucra un tip nou. Un tip foarte exact. Terminase toate hârtiile când am ajuns eu. Nu-mi pasă mie! Eu doar conduc mașina.
- Cum îl chema pe tip?
- Rahat, trebuie să-mi amintesc totul la zece dimineața? Angelo cred. Cui îi păsa, era doar schimbul lui Powell. Voia să facă toate actele el și mie-mi convine.
- Peabody.
Înțelegând ce voia de la ea, Peabody scoase din geantă fotografii ale lui Blair și Carter Bissel.
- Domnule Sibresky, vreunul dintre acești oameni este Angelo?
- Nu. Tipul avea o mustață mare, sprâncene groase și păr până la fund. Avea și o cicatrice pe față. Se atinse cu degetul pe obrazul stâng. Una nasoală, i se întindea de la gură la ochi. Ochii ieșiți din orbite. Tipul era al dracului de urât.
- Sibresky, o să-ți stric ziua, spuse Eve. Va trebui să te îmbraci și să vii la sediul poliției. Vreau să te uiți la niște fotografii și să lucrezi cu desenatorul poliției.
- Oh, haide, doamnă!
- Doamnă locotenent. Trage-ți pantalonii pe tine.
16.
Nu era surprinsă că găsise cadavrul lui Joseph Powell, dar era furioasă. Trebuia să-și controleze furia și să și o îngroape atent.
Locuia singur și asta era doar una dintre conjuncturile fericite pentru criminal. Era slab, avea părul scurt și aranjat cumva drept pe cap și vopsit în albastru.
După cum arăta apartamentul, îi plăcea muzica și cipsurile de soia cu gust de brânză. Încă mai avea căștile și o pungă de chipsuri deschisă lângă el pe pat.
Luase niște Zoner cu chipsuri. Găsise hârtia și cenușa într-o scrumieră în formă de femeie, care era așezată pe o masă lângă pat.
Altă chestie care-l ajutase pe ucigaș. Era drogat, muzica îi bubuia în cap și nu avea mai mult de șaizeci de kilograme. Probabil nici nu simțise lovitura de laser din gât.
Răni ușoare.
De cealaltă parte a patului, ascunsă vederii, era un poster cu Mavis Freestone. Era într-o săritură, cu brațele deschise. Nu avea pe ea decât niște chestii micuțe și strălucitoare, plasate în zone strategice.
Imaginea posterului de pe peretele bej, cu ea râzând la cadavrul de pe podea, îi făcu rău.
Pentru că Morris era acolo, fu de acord să preia el inițiativa și se dădu la o parte, lăsându-l să examineze cadavrul.
- O singură descărcare, spuse el. În plin. Urmele de arsuri provocate de armă sunt clare. Niciun alt semn vizibil. Niciun semn de apărare sau răni care i-ar fi fost provocate, dacă s-ar fi apărat. Sistemul neurologic i-a fost distrus pe loc. Moarte instantanee.
- Vreau o identificare sigură, Morris. Dacă vrei pot să...
- Știu procedura. Știu ce trebuie făcut aici, nu am nevoie de tine...
Ridică ambele brațe și-și ținu o clipă respirația.
- Și nu era necesar să fac asta. Îmi cer scuze!
- Nicio problemă. Știu că ți-e greu.
- Aproape la mine în ogradă. Foarte, foarte aproape. Cineva a intrat în casă și l-a ucis pe acest băiat, ca și cum ar fi ucis o muscă. A făcut-o fără să-l cunoască, fără niciun fel de sentimente. A făcut-o doar pentru a îndepărta o mică barieră ca să intre la mine în casă. Pentru el a fost ca și cum s-ar fi descălțat și și-ar fi pus pantofii la loc. Victima este cu siguranță Powell, Joseph. Am nevoie de un minut ca să-mi revin, Dallas, ca să-i fiu și lui și ție de folos.
Așteptă până când el ieși din cameră.
- Peabody, vreau să te ocupi tu de asta. Cheamă-i pe cei care iau amprente, vorbește cu vecinii. Eu trebuie să mă duc la sediu.
- Și eu trebuie să fiu acolo.
- Mie mi-au spus, nu ție.
- Sunt partenera ta și dacă e de primit șuturi, atunci primesc și eu, nu doar tu.
- Apreciez sentimentul, oricât ar fi de ciudată imaginea, dar vreau sa te ocupi de asta. El are nevoie de tine, spuse ea, uitându-se la Powell. Trebuie să te ocupi de el și să-l ajuți pe Morris. Și dacă îmi pregătesc mie vreo mișcare urâtă, atunci vreau să continui tu investigația și să ții echipa unită. Nu te protejez, mă bazez pe tine.
- Bine, mă voi ocupa de asta.
- Vezi ce s-a întâmplat aici? Spune-mi!
- A intrat pe ușa. Știe cum să treacă de sistemele de securitate și aici nici nu era mare lucru. Niciun fel de camere, niciun portar. L-a ales pe Powell, nu pe celalalt, pentru că locuiește singur și pentru că se ocupa de o parte mai mare din hârțogârie. Powell era în pat, drogat sau dormind, poate amândouă. S-a aplecat, i-a lipit pistolul de gât și l-a terminat. Sc uită prin cameră. Nu are niciun card sau un document de identitate aruncat pe aici. Probabil că l-a luat și l-a modificat cât să-l folosească. Va trebui să verificăm. Apoi a plecat la fel cum a intrat. Vom verifica ora decesului, dar probabil că a fost ieri pe la prânz.
- Începe de aici. Mă întorc cât de repede pot. Probabil că Morris o să vrea să-i anunțe el rudele. Dacă nu...
- Mă ocup eu. Nu-ți face griji de nimic de aici, Dallas.
- Bine atunci.
Dădu să iasă și trecu prin fața posterului cu Mavis.
- Să nu-i spui niciodată.
În laborator, Reva lucra lângă Tokimoto. Vorbeau foarte rar și atunci un fel de păsărească de informatică pe care nu o înțelegeau decât ei. Dar, în general, nu aveau nevoie de cuvinte. Ce gândea unul anticipa celălalt.
Dar Reva nu anticipase cât de mult își dorea el să discute și cum o parte a creierului lui nu se putea concentra la muncă, îi formula și reformula fraze. Dar când se lăsă pe spate, pe scaun, extenuată, cuvintele ieșiră singure.
- Exagerezi. Trebuie să iei o pauză. Douăzeci de minute. O plimbare în aer curat.
- Suntem aproape. O simt.
- Atunci douăzeci de minute nu vor însemna nimic. Ai ochii injectați.
- Îți mulțumesc că-mi spui asta, zise zâmbind.
- Ai ochi frumoși, dar abuzezi de ei.
- Da, da.
Îi închise oftând.
- Nici nu știi ce culoare au, în afară de roșu.
- Sunt gri, ca fumul sau ca ceața într-o noapte fără lună.
Deschise un ochi și se uita la el.
- De unde ai scos asta?
- Nu știu. Poate că creierul meu este la fel de injectat ca și ochii tăi. Cred că ar trebui să facem o plimbare.
- De ce nu?
Se uită la el când se ridică în picioare.
- Sigur. De ce nu?
Din partea cealaltă a camerei, Roarke îi privea.
- Era și cazul, murmură el.
- Ai găsit ceva? îl întrebă Feeney, călare peste el.
- Nu, scuze. Mă gândeam la altceva.
- Nu-ți prea stă capul aici, azi, nu-i așa, băiete?
- Îmi stă destul de mult.
Vru să bea o gură de cafea și când își dădu seama că ceașca era goală trebui să reziste tentației de a da cu ea de pământ.
- Îți aduc eu alta, îl liniști Feeney și i-o trase din mână. Tocmai mă duceam să-mi iau și eu una.
- Mulțumesc.
După ce aduse cafeaua, își trase scaunul lângă al lui Roarke.
- Se descurcă singură. Știi bine.
- Cine ar putea să știe mai bine?
Roarke luă un instrument la fel de subțire ca o freză de dentist și curăță coroziunea. Apoi îl lăsă deoparte, pentru că Feeney nu se mișca de lângă el.
- I-am făcut viața grea, înainte de a pleca. O merita, chiar bine de tot. Dar regret că s-a petrecut chiar atunci.
- Nu am de gând să intervin între doi soți. Cei care fac asta, de obicei, când termină, arata de parcă ar fi fost sfâșiați de lupi. Eu știu doar că atunci când nevasta e pe punctul de a-mi găti creierii la micul dejun, mă scot cu flori. Le iau de pe stradă, i le duc acasă și fac și o față tristă. Dar florile nu merg la Dallas.
- Nu, deloc. Un sac de diamante tot nu ar avea niciun efect. Dumnezeule, ce frustrări îmi cauzează femeia asta. La început, la sfârșit și între timp.
- Vezi, vrei să fiu de acord cu tine. Să-ți spun ceva de genul, ah, da, Dallas este o încăpățânată. Și dacă aș face-o am termina prin a ne certa, pentru că nu ți-ar conveni. Așa eu doar îmi beau cafeaua.
- Asta mă ajută mult de tot.
- Ești un tip isteț. Știi ce ai de făcut.
- Și cam ce ar trebui să știu?
- Milogește-te, spuse el, bătându-l pe umăr.
Nu se terminase. Pentru numele lui Dumnezeu, nu era nici pe departe gata. Umbla de colo-colo în camere de care era așa de mândru și de care nu știa nimeni. Nimeni care mai era în viață cel puțin.
Ciudatul cu păr albastru fusese o joacă de copii. Luă o doză de Zeus pentru a se energiza și pentru a-și ține mintea trează, pentru că avea treburi de făcut în scurt timp.
Se proteja pas cu pas, pe toate nivelurile. Și era fără greș ce făcea.
Excitarea produsă de crimă, păcălirea celor care ar fi vrut să scape de el erau un beneficiu frumos, dar nu asta era ideea.
Ideea era să-și scape fundul, lucru pe care-l făcuse chiar foarte frumos. Copoii nu mai aveau niciun cadavru pe care să-l cerceteze.
Următoarea etapă era găsirea unei surse de finanțare. Deocamdată nu știa cum să pună mâna pe banii care i se cuveneau.
Se opri o clipă pentru a se studia în oglindă. Va trebui să-și schimbe fața și asta îi provoca suferință. Îi plăcea acea fața pe care o avea. Dar trebuia să facă sacrificii pentru binele întregului proiect.
Odată ce avea să termine cu acoperirea tuturor urmelor, avea să găsească un chirurg plastician care nu avea să pună prea multe întrebări. Avea destul pentru a-și putea permite asta. Și avea să găsească și o modalitate de a pune mâna pe tot restul, atunci când va avea destul timp să gândească, fără alte complicații.
Astea erau nivelurile unu și doi. Nivelul trei era răzbunarea și știa exact cum avea să facă acest lucru.
El nu putea să fie trădat așa de ușor și să fie luat de prost. Da, se va ocupa de tot.
Eve își scoase toate gândurile din cap pentru moment. Mergea în pas alert spre biroul comandantului Tibble, când se întâlni cu Don Webster.
- Dă-te din drum, am treabă.
- La fel și eu. Același loc, aceeași treabă.
Inima îi bătu mai repede. Webster era de la Afaceri Interne.
- Nu știam că și AI este implicat în povestea asta. Este o chestie serioasă, Webster. Am dreptul să fiu reprezentată.
- Nu ai nevoie de nimeni.
- Nu-mi spune tu de ce am nevoie, îl repezi ea. Dacă cineva îl pune pe șobolanul departamentului pe mine, am nevoie de un apărător.
- Șobolanul departamentului este de partea ta.
O luă de braț, dar îi dădu drumul instantaneu când văzu că ochii i se aprind.
- Nu am de gând să te atac, Dallas! Dă-mi un minut, doar atât.
- Spune repede.
- Mai întâi trebuie să-ți spun că nu e o chestiune personală. Sau mai degrabă nu e intimă. Nu vreau ca Roarke să mă ia iar la bătaie.
- Nu am nevoie de el, pot să fac și eu asta.
- Am înțeles. Sunt aici ca să te ajut.
- Cu ce?
- Să le-o tragem celor de la OASN.
Aveau un trecut comun, se gândi Eve, care implicase și împărțitul patului o singură noapte, cu mulți ani în urmă. Nu înțelesese niciodată cum reușise ca în acea seară să i se bage pe sub piele lui Webster. Avea... ceva pentru ea, care fusese probabil scos de Roarke, înainte ca ea să aibă ocazia.
Erau, într-un fel bizar, prieteni. Era un polițist bun, irosit prin munca ce o făcea, după părerea ei. Și era cinstit.
- De ce?
- Pentru că Afacerile Interne, locotenente, nu apreciază când organizații din exterior se amestecă în treburile poliției.
- Da, așa nu mai aveți în ce să vă amestecați voi.
- Calmează-te, te rog! Dacă suntem informați că OASN-ul ne verifică un polițist, suntem obligați să-l cercetăm și noi. Dacă acel polițist este curat, cum a fost cazul tău, atunci facem o excepție de la irosirea timpului și a resurselor. Dacă cineva din afară încearcă să dea într-un polițist bun, AI îi oferă protecție. Consideră că sunt un cavaler în armură dracului de strălucitoare.
- Dispari, spuse ea și se întoarse.
- Nu da la o parte scutul, Dallas. AI trebuie să fie reprezentat la această întâlnire. Vreau doar să știi pe ce poziții mă aflu, înainte de a intra acolo.
- Bine, bine.
Nu era ușor, dar își ascunse resentimentele. Probabil că avea să aibă nevoie de tot ajutorul pe care-l putea primi.
- Apreciez.
Ținu capul sus când se apropie de biroul lui Tibble.
- Locotenent Eve Dallas, îi spuse ea polițistului în uniformă de la ușă. Se prezintă la raport.
- Locotenent Webster, AI, am primit ordin.
- O clipă.
Nu dură prea mult. Eve intră înaintea lui Webster.
Tibble era la geam, uitându-se la orașul de jos.
Era un polițist bun, după părerea ei. Puternic, inteligent și calm. Astea toate îi folosiseră pentru a fi numit în acea funcție, dar fusese dexteritatea politică cea care îl ajutase să se mențină.
Vorbi fără să se întoarcă, cu un glas plin de autoritate:
- Ai întârziat, locotenente.
- Da, domnule. Îmi cer scuze. Nu am avut ce să fac.
- Îl cunoști pe agentul Sparrow.
Îi aruncă o privire lui Sparrow, care stătea pe un scaun.
- Ne-am mai întâlnit.
- Ia loc. Și dumneata, locotenente Webster. Webster reprezintă Afacerile Interne, iar comandantul Whitney a venit la cererea mea. Locotenente Dallas, se pare că OASN are dubii legate de natura anchetei pe care o conduci în prezent, asupra direcției și, de aici, a tehnicilor abordate. Îți cer, prin intermediul meu, să încetezi investigațiile și să le dai toate informațiile, indiferent de natura lor, astfel încât cazul să fie preluat de OASN.
- Nu pot să le satisfac această cerere, domnule comandant.
- Este o chestiune de securitate globală, începu Sparrow.
- Este o chestiune de crimă, îl întrerupse Eve. Au fost uciși patru civili în New York.
- Patru? făcu Tibble nedumerit.
- Da, domnule. Am întârziat, pentru că am descoperit o a patra victimă. Joseph Powell, un angajat al primăriei care face transporturile de la morgă. Partenera mea și medicul legist, Morris, sunt la locul faptei.
- Și care este legătura?
- Doctorul Morris m-a sunat de dimineață ca să mă anunțe că lipsește cadavrul lui Blair Bissel.
Sparrow se ridică de pe scaun.
- Ați pierdut cadavrul? Ați pierdut un factor important în investigație și refuzați să ne predați cazul?
- Cadavrul nu s-a pierdut, ci a fost luat. Pe ascuns. Este felul dumneavoastră de a acționa, nu, domnule director adjunct?
- Dacă acuzi OASN că a furat un cadavru...
- Nu am făcut niciun fel de acuzații, ci doar un comentariu despre natura muncii dumneavoastră.
Scoase un emițător din buzunar.
- Este genul de lucruri cu care vă jucați, nu?
Îl ridică întorcându-l între degete.
- Amuzant! L-am găsit în mașina mea, mașina oficială de la poliție, care era parcată în fața morgii. OASN consideră că este o problemă de securitate globală să intercepteze convorbirile unui polițist în exercițiul funcțiunii?
- E o problema sensibilă, în afara...
- Supravegherea electronică a unui polițist, care nu este acuzat și nici suspectat de o crimă sau de încălcarea legii este o infracțiune, spuse Webster, care încalcă legile federale și ale statulului, precum și reglementările departamentului. Dacă locotenentul Dallas este acuzată de o infracțiune de către OASN, AI ar vrea să vadă documentele care au stat la baza acestei acuzații.
- Eu nu știu ca agenția mea să fi cerut o astfel de supraveghere.
- Asta numești dumneata negare plauzibilă, Sparrow? întrebă Eve. Sau e doar o minciună sfruntată?
- Locotenente, spuse Tibble autoritar.
- Da, domnule, îmi cer scuze.
- Domnule comandant, domnilor, spuse Sparrow, OASN vrea să coopereze cu poliția locală ori de câte ori se poate, dar problemele globale sunt prioritare. Vrem ca locotenentul Dallas să nu se mai ocupe de anchetă și toate datele să fie transmise agenției prin reprezentantul ei, adică prin mine.
- Nu pot să dau curs acestei cereri, repetă Eve.
- Domnule comandant Tibble, spuse Sparrow, v-am dat scrisoarea directorului agenției.
- Da, am citit-o. Și am citit și rapoartele locotenentului Dallas. Din cele două, ale ei mi se par cele mai bune.
- Pot, dacă refuzați această cerere, să obțin un mandat federal pentru acele rapoarte și acele dosare și, de asemenea, autorizația ca această investigație să ia sfârșit.
- Să terminăm cu aiurelile astea, domnule director adjunct.
Tibble își încrucișă brațele și se aplecă.
- Dacă ați fi putut să faceți asta, ați fi făcut-o deja. Agenția voastră este băgată în treaba asta până în gât. Doi oameni de-ai voștri sunt morți, aceiași doi care s-au folosit de un civil, fără voia lui, ca să strângă informații de la o firmă privată.
- Securecomp este pe lista agenției.
- Nu pot decât să-mi imaginez ce este pe lista aceea. În ciuda acestui fapt sau a motivelor foarte legitime de existență ale acelei liste, Reva Ewing a fost folosită, încălcându-se astfel legea, reputația ei având de suferit și viața fiindu-i dată peste cap. Ea nu este de-a voastră. Chloe McCoy este moartă. Nici ea nu era de-a voastră. Joseph Powell este mort. Nici el nu era de-al vostru.
- Domnule...
Tibble doar ridică un deget.
- Numărătoarea mea este de trei victime la două, care sunt de această parte a gardului. Nu-mi voi obliga locotenentul să renunțe la investigație.
- În timpul anchetei, locotenentul dumneavoastră a accesat ilegal informații ale OASN. Pentru acest motiv putem să depunem plângere.
Tibble deschise brațele.
- Sunteți liberi să o faceți. S-ar putea să trebuiască să depuneți plângere și împotriva noastră, a mea și a comandantului Whitney, pentru că și noi am primit informații de la locotenet.
- Vrem să-i știm sursa.
- Nu sunt obligată să vă spun sursa.
- Nu ești obligată, dar poți fi acuzată, spuse Sparrow furios, și este foarte posibil să-ți pierzi insigna.
Cu cât mai multă frustrare vedea la el, cu atât mai puțină simțea ea.
- Nu cred că mă veți acuza de nimic, pentru că, în caz contrar, va da rău pentru voi. Dacă media își înfige colții în lucrurile pe care OASN l-a autorizat pe Bissel să le facă și încep să speculeze de ce a fost ucis, vă vor face bucăți.
- Uciderea lui Bissel și a lui Kade nu a fost decizia OASN.
- Atunci ar trebui să te rogi să-i găsesc pe vinovații care vor demonstra că agenția voastră nu are nicio vină.
- Ai intrat ilegal în fișiere guvernamentale.
- Demonstrează.
Dădu să vorbească, dar îi sună comunicatorul.
- Îmi cer scuze pentru întrerupere, dar este un semnal prioritar. Trebuie să răspund. În privat.
- Pe ușa aceea, îi spuse Tibble, arătându-i cu mâna. E un birouaș pe care-l poți folosi.
După ce Sparrow ieși, Tibble spuse:
- Te pot acuza, Dallas.
- Da, se poate. Dar eu nu cred că o vor face.
- Nu-mi place cum s-au folosit de civili pentru treburile lor. Nu îmi place că montează dispozitive de ascultare ofițerilor mei și încalcă legea și bunul-simț. Organizațiile astea or avea rostul lor, dar există și limite ale libertății de care se bucură. Te voi susține, Dallas, și vor trebui să trimită oameni mult mai importanți decât Sparrow ca să reușească să te doboare.
- Am înțeles. Vă mulțumesc, domnule, pentru susținere.
Sparrow se întoarse, roșu de furie.
- Ai vorbit cu mass-media!
Nadine s-a mișcat repede, se gândi Eve, dar nu îi tresări niciun mușchi pe față.
- Nu știu despre ce vorbești.
- Ai spus despre legătura lui Bissel cu agenția. Și că și Kade a fost agent. Ai implicat OASN-ul în circul presei ca să te protejezi.
Ușor, foarte ușor, Eve se ridică în picioare.
- Nu am spus nimic presei ca să-mi apăr spatele. Dacă faci astfel de acuzații, va trebui să le și demonstrezi, Sparrow.
- Doar nu au apărut din senin.
Se întoarse spre Tibble.
- Este imperios necesar ca acest ofițer să fie îndepărtat de la conducerea acestei anchete și dosarele să fie predate OASN-ului.
- Atenția presei nu schimbă în niciun fel poziția locotenentului meu.
- Locotenentul Dallas duce o vendetă personală împotriva agenției și se folosește de aceasta investigație pentru ce s-a întâmplat acum douăzeci de ani în...
- Oprește-te!
Stomacul i se strânse.
- Oprește-te acum! Domnule, îi spuse ea lui Tibble, directorul adjunct Sparrow este pe cale să deschidă un subiect legat de o problema personală. Una care nu are nicio legătura cu comportamentul meu în această anchetă. Aș dori să discut această chestiune cu el în particular. Domnule comandant...
„Nu te pierde cu firea”, își comandă. „Stai calmă”.
- Comandantul Whitney știe despre ce e vorba. Nu am nimic împotrivă ca el să fie prezent.
Tibble nu spuse nimic o clipă, iar apoi se ridică.
- Locotenente Webster, să ieșim.
- Mulțumesc, domnule.
Se folosi de timpul în care aceștia ieșiră ca să-și revină puțin. Dar nu prea reuși.
- Ticălosule, spuse încet. Ești un nenorocit dacă-mi arunci asta în față. Te-ai folosit de ce mi s-a făcut de către scumpa ta agenție, pentru a te scoate pe tine cu asta.
- Îmi cer scuze.
Părea să fie la fel de zdrobit ca și ea.
- Îmi cer scuze, locotenente, pentru că mi-am pierdut cumpătul și n-am mai gândit clar. Acest incident nu are nicio importanță în cazul de față.
- Ba da, are. Poți să fii sigur că are. Ai citit dosarul?
- Da.
- Și cum ți s-a părut?
- De fapt, mi s-a părut oribil, dar, locotenente, eu cred în ceea ce facem și știu că uneori trebuie să facem sacrificii care pot părea... reci. Oricum, nu găsesc că există nicio scuză în cazul tău. Să abandonezi un minor în cunoștință de cauză... a fost inuman. Ar fi trebuit să fii scoasă de acolo. Decizia de a nu interveni a fost proastă.
- OASN știa ce se întâmpla în Texas? întrebă Whitney.
- Îl supravegheau, din cauza legăturii cu Max Ricker. Au știut ce-mi făcea, au ascultat. Asculta în vreme ce el mă viola și în timp ce eu imploram. În timp ce imploram.
- Stai jos, Dallas.
- Nu pot, domnule, spuse ea sfârșită.
- Știi ce voi face cu această informație, director Sparrow?
- Domnule, începu Eve.
- Stai deoparte, locotenente!
Whitney se ridică în picioare dominându-l pe Sparrow.
- Înțelegi dumneata sau superiorii dumitale ce pot face eu cu această informație, dacă veți continua să-mi hărțuiți ofițerul, sau veți încerca să-i stricați reputația, sau vă veți pune în calea anchetei ei? Nu se va scurge către mass-media. Va veni ca potopul. Veți fi luați de valul tsunami pe care-l va face opinia publică. Agenția voastră va avea nevoie de generații ca să-și revină din acest coșmar. Spune asta celor care te țin în lesă și asigură-te că înțeleg cine a spus-o. Apoi, dacă ai o problemă cu mine, te aștept.
- Domnule comandant...
- Acum o să pleci, Sparrow, îl avertiză Whitney. Pleacă înainte de a lua pumni pentru ceva care s-a întâmplat când încă de jucai cu puța-n nisip.
Sparrow se duse să-și ia servieta.
- Voi transmite această informație, spuse și ieși.
- Trebuie să-ți revii, Dallas.
- Da, domnule.
Dar presiunea era mult prea mare.
- Se așeză pe un scaun și-și puse capul între genunchi. Îmi cer scuze, nu pot respira!
- Revino-ți, locotenente, sau voi fi nevoit să chem doctorii.
Femeia se îndreptă.
- Mă gândeam eu că asta te va face să-ți revii. Vrei niște apă?
Ar fi putut bea un mic ocean.
- Nu, mulțumesc, domnule. Înțeleg dacă trebuie să-i spuneți comandantului Tibble despre...
- Dacă Tibble trebuie să știe ceva ce s-a întâmplat acum mai mult de douăzeci de ani în alt stat i se va spune. Dar cred că este o chestiune personală și va rămâne așa. Ai dat prima lovitură cu materialul din presă. Vor fi destul de ocupați să explice asta. Nu vor vrea să riște un al doilea vârtej. Presupun că deja ai calculat totul.
- Da, domnule.
- Atunci ar fi mai bine să te întorci la treabă și să-i dai de capăt. Și dacă apuci să arzi niște spioni în drum, cu atât mai bine, spuse el zâmbind. Cu mult mai bine.
17.
Eve ieși din lift la nivelul garajului subteran de la Sediul Central și puse mâna pe armă în momentul în care Quinn Sparrow se ivi de după o coloană.
- Riști cam mult, Sparrow.
- Și nu știi nici măcar jumătate. N-ar trebui să vorbesc cu tine în afara parametrilor autorizați, locotenente. Dar, între noi fie vorba, ne-am pricopsit cu un mare rahat. Dacă nu te dai înapoi ca să ne putem și noi implica în chestia asta, unele aspecte vor fi definitiv compromise.
- Am patru cadavre pe cap. Mă rog, am avut patru.
Își luă mâna de pe patul armei și se îndreptă spre mașină.
- Nu sunt dispusă la niciun fel de compromisuri.
- Două dintre cadavre sunt ale noastre. Poate că nu dai două parale pe organizația noastră, pe mine, pe obiectivele noastre, dar lucrurile au devenit foarte serioase - ne pasă când pierdem oameni.
- Hai să clarificăm un lucru. Ce gândesc sau nu gândesc eu despre organizația voastră nu e relevant, dar adevărul e că nu sunt atât de naivă încât să cred că nu aveți un țel foarte bine stabilit și că nu serviți anumite interese. Operațiunile sub acoperire ne-au ajutat să punem capăt Războaielor Urbane, au împiedicat numeroase atacuri teroriste care urmau să aibă loc pe teritoriul american și al altor țări. Poate că nu sunt de acord cu unele dintre metodele pe care le folosiți, dar nu e vorba despre asta aici.
- Atunci despre ce e vorba?
- Porți un microfon, Sparrow?
- Ești paranoică, Dallas?
- Oh, da!
- Nu port niciun microfon, izbucni el. Nici n-ar trebui să stau de vorbă cu tine.
- E alegerea ta! Uite despre ce e vorba. Au murit patru oameni, iar organizația voastră e amestecată.
- OASN nu-și omoară propriii agenți, pentru ca după aia să însceneze moartea unui civil.
- Nu?
Ridică din sprâncene și scoase un scaner din buzunar.
- Stau doar și se uită cum o copilă este brutalizată, violată și torturată, apoi curăță în urma ei după ce a omorât pe cineva încercând să-și apere propria viață. După ce a fost traumatizată și lovită. Apoi o lasă de capul ei, să bântuie pe străzi.
- Nu știu ce s-a întâmplat.
Îi evită privirea.
- Nu știu de ce. Ai citit și tu dosarul, așa că știi că o parte din date au fost șterse. Că s-a mușamalizat totul. Nu neg asta, cum nu neg nici greșelile din felul în care au fost conduse...
- Greșelile conducerii?
- Nu pot să-ți spun nimic. Nimic care ar putea să echilibreze balanța după tot ce s-a întâmplat. Nu am ce scuze să-mi cer, așa că n-am s-o fac. Dar o să-ți spun, așa cum mi-ai spus și tu mie, că nu despre asta e vorba acum.
- Unu la zero pentru tine.
Se apropie de mașină și rulă un program pe scaner, ca să verifice dacă există dispozitive explozive amplasate în vehicul. S
- unt furioasă, Sparrow, și obosită, și mi-e foarte, foarte greu să accept că niște străini îmi cunosc atât de bine viața personală. Tocmai de asta n-am niciun motiv să am încredere în tine sau în oamenii pentru care lucrezi.
- Aș vrea să încerc să-ți dau eu un motiv și să găsim un compromis pe care să-l considerăm amândoi acceptabil. Dar trebuie să te întreb, de unde dracului ai făcut rost de chestia aia?
Fascinația și chiar avariția de pe figura lui o amuză, deși n-ar fi trebuit să se întâmple așa.
- Am și eu relațiile mele.
- N-am mai văzut până acum așa ceva. E foarte compact. Poate să facă și mai multe lucruri deodată? Scuze.
Râse puțin.
- Sunt mort după gadgeturi de genul ăsta. E unul dintre motivele pentru care mi-am ales meseria asta. Uite ce e, dacă n-ai găsit nimic pe mașină, ce-ai zice să facem o mică plimbare cu ea? Îți dau câteva date care poate te vor convinge să ajungem la compromisul acela.
- Deschide-ți servieta!
- Nicio problemă.
Își așeză geanta pe portbagajul mașinii ei și tastă un cod în încuietoare. Când o deschise, Eve clipi.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Sparrow, ești sigur că ai îndeajuns de multe aparate la tine?
Înăuntru văzu un pistol paralizant, un blaster, un mobil foarte mic și complex, un încărcător și cel mai mic sistem de calcul pe care-l văzuse vreodată. Mai erau și câteva dispozitive de interceptare și de urmărire asemănătoare cu cele pe care le dăduse jos de pe mașina ei în cursul zilei.
Scoase unul dintre aceste dispozitive, îl ridică și-l privi pe Sparrow fix în ochi.
El îi aruncă un zâmbet de o sută de puncte.
- N-am spus că dispozitivul de urmărire pe care l-ai scos din mașină nu aparținea OASN-ului. Am spus doar că nu am cunoștință de vreo dispoziție dată în acest sens.
- Ai întors-o frumos, n-am ce zice.
Aruncă dispozitivul înapoi în servietă și îl urmări pe Sparrow cum îl așază grijuliu la locul lui.
Se gândi că, în alte circumstanțe, el și Roarke ar fi fost mai apropiați decât frații.
- Îmi plac gadgeturile, repetă el. Și să știi că nu eu ți-am pus chestiile alea de supraveghere pe mașină. Asta nu înseamnă că eu, sau altă persoană din organizație, n-am face asta dacă ni s-ar ordona, dar nu eu am pus dispozitivul ăla pe mașina ta astăzi. Niciunul dintre astea nu este activat. Poți să verifici cu scanerul.
După ce o făcu, ea îl măsură din cap până-n picioare.
- Dar tu?
- Am o grămadă pe mine.
Își depărtă brațele de corp, pentru ca ea să-l poată verifica mai ușor.
- Toate sunt dezactivate. Vezi tu, oficial noi nu purtăm discuția asta. Dacă ajungem la o concluzie satisfăcătoare pentru ambele părți, atunci putem recunoaște că am avut o discuție. Dacă nu, n-am mai vorbit din biroul lui Tibble.
Eve clătină din cap.
- Urcă. Mă duc spre centru. Dacă nu-mi place ce-mi spui o să te las în cel mai incomod loc pe care-l găsesc. Și știu o grămadă de locuri incomode în orașul ăsta.
El se urcă pe locul din dreapta.
- Ai încurcat zdravăn treaba cu scurgerea aia de informații către presă.
Veni rândul ei să-i arunce un zâmbet de o sută de puncte.
- Nu cred că am confirmat că aș fi fost părtașă la o eventuală scurgere de informații către presă.
Așeză scanerul lângă ea, pe scaun, și-l lăsă pornit.
- Asta în caz că te hotărăști să dai drumul la ceva, spuse ea când îl văzu pe Sparrow încruntându-se la aparat.
- Ar fi trebuit să faci parte din organizație, la cinismul și paranoia de care dai dovadă.
- O să țin minte chestia asta. Dă-i drumul, vorbește!
- Bissel și Kade nu erau terminații la domiciliu. Noi credem, deși nu avem informații certe în acest sens, că Ziua Judecății de Apoi a reușit să-l deconspire pe Bissel și i-a eliminat pe amândoi.
- De ce?
Ieși cu spatele din rândul de mașini.
- Dacă știau de el și de legătura lui cu Ewing, și de a ei cu proiectul strict secret, ar fi fost mai potrivit să-l urmărească sau să-l ia pe sus și să-l stoarcă de informații.
- Lucra ca agent dublu. Am muncit mai bine de un an cu să-l pun în legătură cu un agent din grupul Ziua Judecății tic Apoi. Ia uită-te la profilul lui, ce vezi? Un oportunist, un om care-și înșela nevasta și amanta, căruia îi plăcea să trăiască bine, pe picior mare, să cheltuiască mult. Așa voiam noi să arate și n-a fost greu deloc, pentru că Bissel chiar așa și era. Important a fost cum și mai ales când l-am folosit pentru a le pasa celor din grupul Ziua Judecății de Apoi informații aranjate chiar de noi. El le-a luat banii. Nici ei nu-l credeau că le îmbrățișase filosofia și idealurile. Se băgase în chestia asta doar pentru bani.
- Deci voi ați aranjat ca el să se apropie de Ewing, ca să pioneze Securecomp, și tot voi l-ați împins spre Ziua Judecății de Apoi, ca să le transmită informații false. Sunteți ceva de speriat!
- Dar a mers. Virusul pe care-l creează - pe care l-au creat, se corectă el - ar fi putut submina activitatea guvernelor, ar fi deschis portițe grupărilor teroriste. Dacă băncile noastre de date și sistemele de supraveghere ar fi fost afectate, nu l-am mai fi putut urmări, n-am mai fi putut ști când și unde ar fi urmat să lovească din nou. Asta ca să nu mai vorbesc de administrația internă, bănci, armată, transporturi. Trebuia să-i încetinim cumva, să adunăm cât mai multe informații și să ne pregătim apărarea.
- Și să furați tehnologia de la ei și să vă construiți propria versiune a virusului respectiv.
- Nu pot confirma această variantă.
- Nici nu trebuie s-o faci. Și rolul lui Carter Bissel care era în toată afacerea asta?
- E un nebun. Are probleme serioase în ceea ce-l privește pe fratele lui. A cheltuit o grămadă de timp și de energie pentru a afla totul despre relațiile lui extraconjugale. Apoi a început să-l șantajeze. Chestia asta a fost, de fapt, în avantajul nostru. A întărit într-un fel acoperirea lui Bissel, era un motiv în plus pentru care ar fi avut nevoie rapid de bani. Nu știm unde este acum sau dacă mai este în viață sau nu. Poate l-au lichidat și pe el. Poate doar l-au răpit. Poate că a fugit sau poate că se ascunde.
În vocea lui își făcuse loc frustrarea.
- Dar o să-l găsim noi.
- Mie nu prea mi se pare că se potrivesc toate astea, Sparrow. Nu se prea îmbină piesele.
Făcu o pauză în momentul în care ieșiră din garaj.
- Bissel și Kade au fost lichidați cam neglijent. Și Ziua Judecății de Apoi nu a revendicat atacurile. Și lor le place să se dea mari.
- Da, dar nu le place să fie trași pe sfoară. Iar el îi trăgea pe sfoară de luni de zile. Am adunat o grămadă de informații importante despre virusul ăla prin intermediul lui Bissel. Destule date ca să ne putem construi din timp un sistem de apărare, înainte ca...
- Înaintea celor de la Securecomp? Dumnezeule, dar sunteți de groază!
- Uite ce e.
Se foi în scaun.
- Personal mă doare fix în cot cum a fost construit sistemul de apărare, atâta vreme cât el există. Dar sunt unii cărora nu prea le place ideea ca o persoana ca Roarke, cu relațiile lui atât de... suspecte, să aibă un amestec atât de mare în treburile lor.
- Așa că ați subminat activitatea lui Securecomp, ați muncit pe brânci ca să i-o luați înainte lui Roarke, ca să vă bateți cu pumnii în piepturile voastre vopsite în alb, roșu și albastru și să vă faceți rost de un buget mai mare.
- Vrei să spui că la poliție totul e pe roze, Dallas? Sistemul vostru e perfect?
- Nu, dar eu nu obișnuiesc să omor oameni ca să-i jefuiesc.
Își făcu loc în trafic.
- Mă gândesc din ce în ce mai serios să te las în fața unei cafenele frumoase, unde se adună dependenții de Zeus.
- Haide, Dallas, trebuie să lași și tu de la tine ca să obții ceva. Trebuie să ne uităm și noi la aparatele pe care le-ai confiscat și apoi să le punem undeva sub cheie. Cele pe care le-ai luat de la locurile crimelor. Sau cel puțin rapoartele scanărilor și ale analizelor. Ziua Judecății de Apoi are virusul. Nici chiar Roarke nu poate să adune specialiștii pe care-i avem noi și să termine sistemul de apărare, sistem care trebuie terminat acum. Fără ei ne-am putea confrunta cu o criză de proporții biblice.
La aceste cuvinte se dezlănțui asupra lor mânia lui Dumnezeu.
Eve simți un val intens de căldură și văzu o lumină orbitoare.
Parbrizul explodă în milioane de bucățele, care o împroșcară în față.
Trase instinctiv de volan într-o parte, apăsă cu putere pedala, dar roțile vehiculului nu mai atingeau drumul. Realiză ca prin vis că se răsuceau prin aer.
Reuși să îi strige lui Sparrow să se țină bine și văzu prin perdeaua de fum că lumea din jurul lor se învârtea cu o viteză amețitoare. Se loviră de pământ și forța impactului îi rupse centura de siguranță.
Începu să se rostogolească, simțindu-și stomacul și capul învârtindu-se sălbatic, și ateriză pe locașul pernei de aer de siguranță, care se declanșă cu un zgomot sec.
Ultimul lucru pe care și-l aminti fu gustul propriului sânge în gură.
Nu rămase leșinată prea multă vreme.
După densitatea fumului și frecvența și intensitatea țipetelor își dădu seama că nu-și pierduse cunoștința decât unul sau doua minute. Nici durerea nu-i ajunsese încă bine la creier. Mașina ei, sau ce mai rămăsese din ea, era cu roțile în sus, turtită ca o țestoasă.
Scuipa sânge și încercă să ajungă la Sparrow, să-i verifice pulsul la gât. Simți o bătaie slabă sub degete, dar își retrase mâna plină de sângele care încă îi șiroia pe față.
..................................................................
