Când dragostea ucide, Anna Butner

..............................................................

                      9-10

        Nu-i părea rău pentru faptul că o sedusese.

   În opinia lui, lucrurile se petrecuseră doar în altă ordine decât cea firească. Consumaseră un mariaj înainte de a deveni legal. Ori acest neajuns avea să-l remedieze cât mai curând posibil. Parcursese prima etapă a planului său. Şi înregistrase un succes absolut uluitor.
   Acum nu mai conta deloc faptul că poate ea mai nutrea o oarecare afecţiune şi pentru imbecilul de Lundum. Acum era a lui şi avea să facă tot ce-i stătea în puteri pentru a nimici toate resturile acelei iluzii pe care Cristine o păstrase in inimă atâţia ani. Punct.
   Avea să-i transforme sentimentele pentru el în ceva profund şi durabil. Avea să i le alinieze eu ale sale, îşi făgădui el, încruntându-se preocupat.
   Când umbrele din cameră începură să se estompeze, Nick ştiu că era timpul s-o trezească şi so trimită înapoi în camera ei. Deşi cochetase câteva momente cu parşivul gând de a o lăsa să doarmă acolo, în ideea că unul dintre cei ai casei avea să-i găsească îmbrăţişaţi şi să accelereze astfel lucrurile, în cele din urmă cinstea şi bunul-simţ avură câştig de cauză.
   Nu-i putea face o asemenea mârşăvie, chiar dacă asta i-ar fi adus-o de soţie până la sfârşitul zilei... cel mai târziu până la sfârşitul săptămânii acesteia. Şi aşa obţinuse mai mult decât sperase. Curând, avea să o aibă cu totul. Nu trebuia decât să aibă răbdare.
  Aplecându-se, o sărută uşor pe frunte. Cristine murmură ceva. Nick îşi mută gura spre tâmplă, apoi spre sprânceana subţire. O deşteptă încet, cu gingăşie, facând-o să zâmbească cu ochii închişi.
   - Se face ziuă, iubito.
   - Mhm, îngână ea, încă amorţită de somn.
   - Trebuie să te trezeşti.
   - Mmm...
   - În curând, toată casa o să înceapă să mişune de servitori.
   Vorbele avură efectul scontat. Crisiine deschise ochii brusc şi se ridică perfect lucidă în şezut, privindu-l alarmată. Cearşaful îi alunecă la vale, dezgolindu-i sânii şi trunchiul îngust, acoperit cu piele netedă şi aurie. Lui Nick i se uscă gura.
   Făcuse dragoste de trei ori în noaptea care trecuse şi, deşi nu era nici pe departe complet satisfăcut, crezuse totuşi la un moment dat că era suficient de eliberat. Nu era.
   - Cât e ceasul? croncăni Cristine, apoi îşi drese vocea.
   - Aproape şase.
   - Vai de mine! Atât de târziu?!
   Nick nu-i răspunse. Urmărindu-i privirea căzută în transă, Cristine roşi şi dădu să se acopere.
   - Nu, îi opri el mâna.
   O privi în ochi.
   - Eşti uluitoare. Frumoasă şi uluitoare, şopti aproape cu veneraţie, aplecându-se spre ea pentru a o săruta uşor pe gură. M-ai făcut fericit, Cristine. Foarte fericit.
   Gura ei se arcui moale. Îl privi cu ochii ei viorii şi limpezi şi-şi frecă nasul de al lui în într-un gest atât de copilăros şi dulce, încât inima bărbatului tresări.
   - Şi tu m-ai făcut fericită, răspunse ea domol. A fost o noapte încântătoare.
   - Perfectă, o corectă el. Nu-mi vine să te las să ieşi pe uşa aia nenorocită!
   - Nici mie nu-mi vine să plec, mărturisi ea, îmbujorându-se uşor.
   - Ne vedem la micul dejun.
   - Fireşte.
   - Pe urmă mergem să călărim împreună, decretă Nick.
   Una dintre sprâncene i se înălţă cu o uşoară maliţie. Pe el îl pufni râsul.
   - Sper că n-ai nimic împotriva călăritului, insistă Nick cu un rânjet parşiv pe mutra izbitor de atrăgătoare.
   - Deloc, e chiar distractiv. De abia aştept.
   Nick zâmbi larg, o sărută apăsat, apoi îi culese cămaşa de noapte de pe podea şi i-o întinse. Cristine se îmbrăcă rapid, îşi puse halatul pe deasupra şi se dădu jos di n pat. Făcu un pas şi i se înmuiară genunchii. Nick se întinse şi o prinse în braţe.
   - Hopa! exclamă ea, simţindu-şi muşchii coapselor tremurând.
   - Te doare ceva? se îngrijoră el, cercetându-i trăsăturile uşor crispate ale feţei.
   - N-aş putea spune. Mai mult o slăbiciune de moment. Cred că s-ar putea să am o problemă eu mersul.
   - Cristine.
   - Îmi tremură picioarele. Prea multă... mişcare, cred.
   - A! făcu Nick, parţial edificat. Altceva?
   - Nu-mi dau seama.
   - Te doare ceva?
   - Nu.
   - Eşti sigură?
   - Da.
   Nick încercă să nu se simtă vinovat. Poate că n-ar fi trebuit să-i solicite trupul atât de des pe parcursul nopţii. Habar n-avea cum ar fi trebuit să se simtă ea în acest moment. La viaţa lui, fugise ca dracul de tămâie de fecioare. Cristine era prima lui virgină. Se străduise să-i facă tranziţia de la inocenţă la maturitate cât mai uşoară cu putinţă. Şi totul mersese strună. Sau doar i se păruse?
   În febra momentului, nu prea-şi dăduse seama. Iar ea nu-i spusese nimic. Stomacul i se strânse.
   - Cristine, trebuie să ştiu dacă te-am..., înghiţi în sec şi trase adânc aer în piept, facându-şi curaj. Te-am rănit în vreun fel?
   Tânăra femeie îşi ridică fruntea şi-l privi. Spaima adâncă din ochii lui o mişcă teribil.
   - Dacă fericirea răneşte, atunci da, m-ai rănit de moarte, declară ea serios. Dacă mai ai răbdare o jumătate de minut, o să vezi cum îmi dau ochii peste cap şi cum o să-mi iasă duhul chiuind.
   - Nu glumi cu mine pe tema asta. Sunt îngrijorat. ..
   - Ba nu, eşti doar prost. Sau uituc. Una din două. M-ai mai întrebat odată chestia asta azi noapte şi ţi-am dat un răspuns similar.
   O întrebase? încercă el să-şi amintească. Între partidele de amor discutaseră despre o groază de lucruri...

         - Trebuie să plec, îl informă Cristine, desprinzându-i-se din braţe.
   - Da, oftă el, dându-i drurnul cu regret.
   Deşi continuau să-i tremure picioarele, Cristine fu bucuroasă că genunchii erau totuşi cooperanţi. Nick puse mâna pe clanţă, cu intenţia de a arunca o privire pe coridor ca să vadă dacă era liber, dar ezită. Îi aruncă o privire tinerei femei. Cristine îşi arcui o sprânceană întrebător.
   Părea în regulă dar trebuia să fie sigur şi de treaba asta.
   - Cristine, regreţi ceva din tot ce s-a întâmplat în noaptea asta?
   - Nu. Tu o faci? Pentru că dacă este treaba p-aşa, eu o să fiu nevoită să te pocnesc rău de tot, să ştii.
   Nick râse încet, despovărat de griji.
   - Nu. Absolut, categoric, totalmente nu!
   - Bun, mă bucur să constat că instinctul de conservare încă-ţi mai funcţionează.
   Căscatul o luă complet prin surprindere. Abia avu timp să-şi ducă mâna la gură ca să-l dosească.
   - Ai nevoie de somn.
   - Şi tu. Acum, le uiţi să vezi dacă e careva prin preajmă?
   Nick dădu din cap, verifică holul şi deschise uşa larg. Cristine păşi peste prag, cu poalele prinse în mâini, gata s-o ia la fugă.
   În ultima clipă, Nick o apucă de ceafa, făcu din ea pivot şi-i trânti un ultim sărut pe gură, care o lăsă năucită, tremurând în mijlocul holului.
   - Eşti nebun! sâsâi ea, pe jumătate zăpăcită, pe jumătate amuzată.
   - Nebun de legat, râse el înfundat. Du-te!
   Cristine o luă la fugă în vârful picioarelor, încercând să-şi ignore durere surdă dintre coapse. Ajunse cu bine în odaia ei, închise uşa cu grijă, se rezemă cu spatele de ea, îşi acoperi faţa îmbujorată cu mâinile şi se lăsă să alunece cu spatele pe lemnul lăcuit, simţindu-se în al nouălea cer de fericire.
   Nu ştiu cât stătu aşa, prostită de dragoste, îmbăiată de extaz, amorţită de nesomn, dar în cele din urmă se ridică şi porni căscând spre pat.
   Şi înlemni. Tot sângele îi fugi din obraz, îngheţându-i în vene când văzu tiara şi cercelul cu diamante, pe care ie pierduse in noaptea în care Ayton o răpise, aşezate frumos pe măsuţa de toaletă. Dar nu asta o vlăgui de forţe ci cuvintele care erau scrise pe oglindă cu vopsea de un roşu întunecat: TÂRFĂ TRĂDĂTOARE!

         I se făcu rău. Cumplit de rău. Vederea i se împăienjeni şi fu nevoită să-şi muşte limba ca să nu leşine. Sau să urle.
   Înnebunită de spaimă, îşi plimbă privirile în jur şi genunchii o lăsară cu totul când constată că nu mai era nimeni în cameră cu ea.
   Căzu pe podea, plângând zguduită, cu mâinile duse la gură, fără a-şi putea lua ochii de la sinistrul mesaj.
   Cineva fusese acolo... Asasinul lui Ayton! Fusese acolo, în camera ei!
   Ştia că nu-şi petrecuse noaptea în patul ei, ci în braţele iui Nick şi... Nick!
   Cumva, reuşi să se ridice în picioare şi s-o ia la fugă spre uşă. Se împiedică şi ateriză de două ori în genunchi înainte să apuce clanţa şi să smucească uşa-n lături. Porni orbeşte spre camera lui, împleticindu-se pe coridor, ţinându-şi mâna presată pe gură ca şi cum sar fi temut că dacă ar fi lăsat-o în jos, urletul care-i ardea gâtul ar fi erupt cu o forţă nimicitoare, distrugând totul înjur.
   Ajunse în dreptul dormitorului lui Nick şi apucă clanţa aurită, dar mâna îi era amorţită şi umedă şi-i alunecă. Constată aproape isterică că nu-şi putea forţa nicicum degetele să apese metalul.
   Disperată, hohotind înăbuşit, începu sa izbească în uşa lui cu pumnii.

          Bărbatul se legăna înainte şi-napoi cu un aer descompus pe faţă, presându-şi tâmplele cu podul palmelor.
  Crezuse în ea, în inocenţa ei, în puritatea sufletului ei! Ca până la urmă să-şi arate adevărata faţă! Era la fel ca înainte. Exact la fel. Aceeaşi poveste.
   Dorise să-i facă o bucurie, bănuind cât de mult avea s-o zdruncine moartea lui Ayton. Dorise să-i arate grija şi devotamentul lui, ştiind că recuperarea bijuteriile pierdute avea să-i aducă fericire.
   Şi, desigur, dorise s-o privească cum doarme.
   O mai privise de atâtea ori înainte, minunându-se cât de fermecătoare şi pură, de cât de gingaşă era atunci când plutea senină pe aripile viselor! Era expert în a se furişa oriunde, oricând, de a se face nevăzut. La Londra, nu fusese o noapte în care să n-o viziteze. De multe ori îl prinseseră zorii în camera ei, neîndurându-se să plece, fremătând de anticipaţie dar şi de teamă că ea ar fi putut deschide ochii în orice moment şi să-l vadă...
   Dar în noaptea aceea n-o găsise. N-o găsise, murmură el chinuit, simţind în gură gustul amar al propriei fieri. Aşa că se retrăsese pe coridor, ascunzându-se după o nişă, pândind-o să apară. Riscând.
   Îi lăsase bijuteriile pe măsuţă şi trepida de neastâmpăr, frecându-şi mâinile în sinea lui, gândindu-se la bucuria pe care ea avea s-o simtă văzându-şi comorile înapoiate.
   Şi aşteptase, o aşteptase, dar ea nu mai venea... Şi apoi auzise sunetele acelea...
   Îşi astupă urechile, dar amintirea lor continua să-i sune in cap ca un ecou distorsionat. Ascultase la uşa lui, livid, tremurând, cuprins de furie şi ură.
   Ascultase cum o poseda, le ascultase murmurele şi râsetele înăbuşite de după aceea, fiecare secundă împietrindu-i inima şi mai mult.
   Când într-un târziu se lăsase liniştea dincolo de lemnul tare, avea lacrimi pe obraz. Plânsese în dosul uşii lor, cuprins de disperare, strângând în mână mânerul tare al pumnalului. Ştia că amândoi adormiseră şi, preţ de o clipă, fu tentat să intre peste ei şi săi ucidă. Acolo, pe loc, i-ar fi pedepsit pentru trădare şi păcat. Dar se oprise fulgerat de un alt gând.
   Ea nu ştia că el o iubea atât de tare şi de profund. Altfel nu l-ar fi trădat, nu-i aşa? Ea trebuia să afle cât de mult o preţuia, cât de fierbinte o adora...
   Desigur, trebuia s-o pedepsească pentru momentul ei slăbiciune! Nu se-ndoia că Sutherland îi sucise minţile, o momise cu vorbe dulci pentru a o duce în patul lui. Femeile erau nişte fiinţe slabe, lipsite de apărare. De aceea ele trebuiau ocrotite, supravegheate cu atenţie, împiedicate să cadă în ispită.
   Cu Sutherland avea să se răfuiască separat. Dar cu ea trebuia să înceapă de-îndată.
   Aşa că se întorsese în camera ei, îşi suflecase mâneca şi-şi crestase singur braţul.
   Niciodată nu simţise durerea fizică. Fusese rănit de cinci ori în război, dar se părea că suferea de o anomalie ciudată. Creierul lui nu înregistra durerea. Privise cum sângele se ivea, roşu şi cald, spumegând peste marginile tăieturii şi, inmuindu-şi arătătorul în sânge, îi scrise pe oglindă o mică parte din durerea care-i zdrobise inima.
   Trebuia ca ea să-i simtă suferinţa, să înţeleagă că el îi aflase taina ruşinoasă, s-o facă să se simtă vinovată. Ştia din experienţa că oamenii colaborau mai uşor, erau mai predispuşi să coopereze atunci când le inoculai sentimentul de vinovăţie.
   Îşi bandajase braţul cu batista şi dăduse să plece, când hârtiile de pe biroul ei îi atrâseserâ atenţia. Aruncase o privire pe prima pagină, parcurgând cu repeziciune primele rânduri, apoi le numărase. Opt foi de toate. Le pliase şi le vârâse în buzunarul jachetei, apoi părăsise dormitorul.
   Acum că le citise, de atâtea ori încât le memorase conţinutul în întregime, realiză cu durere că vina era în totalitate doar a lui. El o împinsese în braţele lui Ayton. Crezuse la momentul respectiv că-l putea controla, că putea controla situaţia. Dar totul ieşise pe dos. Şi ea suferise cel mai mult.
   Din vina lui. Pentru că fusese prea sigur pe el, pe judecata lui. Hârtiile mototolite în pumnul său erau dovada vie a nesăbuinţei sale.
   Îşi dădu seama că Ayton intenţionase din capul locului să-l tragă pe sfoară. Nemernicul jucase pe două fronturi! Şi plătise. Dar nu suficient, şi acum regreta că se pripise cu el. Dacă ar fi avut toate datele atunci când îl vizitase, i-ar fi rezervat alt sfârşit, cu mult, mult mai lent şi mai dureros.
   Din această cauză, era nevoit s-o ierte pentru că-l dezamăgise. Şi începu să regrete amarnic pentru că-i scrisese acele cuvinte pe oglindă. Acum nu putea să mai repare nimic. Nu se mai putea întoarce acolo, acum când servitorii se treziseră şi...
   Începu să plângă, chircindu-se, chinuit de remuşcări şi frustrare, îi făcuse rău din nou, deşi nu voise asta. Lucrurile nu mergeam cum trebuie.
   În mintea-i tulburată de şoc, trecutul se amesteca haotic eu prezentul.
   Trebuia să-i pună capăt situaţiei, tensiunii, aşteptării chinuitoare. Pur şi simplu, nu mai putea suporta aşteptarea. O voia cu disperare pe acea femeie cu ochii de culoarea minunată a ametistului. Şi avea s-o aibă.
   Curând, îşi făgădui el, ştergându-şi lacrimile cu mâneca jachetei.
   Treptat nebunia începu să i se stingă din ochi, luându-i locul un calm rece, de nezdruncinat.
   Ştia ce avea de făcut.

                             CAPITOLUL 21

         Nick privea livid mesajul de pe oglindă, groaza strângându-i măruntaiele ca într-un pumn de gheaţă, amestecându-se eu o furie fierbinte, nimicitoare. Văzu negru în faţa ochilor.
   Era furios că nemernicul acela pătrunsese, nu se ştie cum, în oaza liniştită de la Sutheriand şi intrase în dormitorul Cristinei, otrăvind aerul eu duhoarea nebuniei lui. Şi îngrozit de faptul că ea ar fi putut nimeri peste acel scelerat care ar fi ucis-o cu siguranţă. Mesajul de pe oglindă, scris eu ceea ce nu se îndoia acum că este sânge omenesc, era cât se poate de grăitor.
   Ar fi ciopârţit-o, iar el, în tot acest timp, s-ar fi aflat la nici zece metri distanţă... dormind liniştit!
   I se făcu greaţă. Acel dement psihopat ştia cu cine-şi petrecuse ea noaptea, altfel n-ar fi scris acele cuvinte care mânjeau sublimul, frumuseţea acelei nopţi încântătoare!
   - Am să te omor, jigodie ce eşti! scoase Nick un mârâit din fundul gâtlejului, în timp ce-şi smulgea cămaşa de pe el şi o mototolea în pumni cu ură. Am să te ucid cu mâinile goale şi am să-ţi beau sângele! Pun eu mâna pe line, gunoi infect ce eşti! continuă să scuipe printre dinţi, aruncând apa din carafa pe sticla oglinzii şi începând să frece cu încrâncenare acele cuvinte infame.
   Sângele era uscat, semn că cel care făcuse asta trecuse pe acolo cu cel puţin un ceas sau două în urmă. Cristine fusese norocoasă de data aceasta, dar...
   Gândul îi formă alte noduri în stomac.
   Când deschisese uşa, era deja speriat de moarte, pentru că-i auzea plânsul isteric prin lemnărie şi ziduri, îi căzuse în braţe, tremurând ca varga, şi avusese nevoie de aproape cinci minute pentru a scoate ceva coerent de la ea. Şi singurele cuvinte pe care le pronunţase, după ce pomenise numele Domnului în neştire, fusese ceva legat de camera ei. Îi dăduse să bea un coniac, apoi o convinsese să încuie uşa cu cheia în urma lui şi să nu deschidă nimănui altcuiva decât lui.
   Acum, în timp ce literele dispăreau pe rând, se forţă să se concentreze asupra evenimentului în sine. Angajase oameni care să păzească zi şi noapte toate intrările pe domeniu. Avea oameni infiltraţi în personalul casei, foşti soldaţi sau băieţi care lucrau pe Bow Street. Cum mama dracului reuşise bastardul acela să treacă de toţi acei oameni? Cineva l-ar fi văzut, nu?
    Îşi luase toate măsurile de precauţie cu putinţă. Cum dracu izbutise să se strecoare neobservat în casa lui, să se furişeze pe holuri ea o fantomă şi să găsească camera Cristinei cu atâta precizie?...
   Nu putea gândi. Pur şi simplu era incapabil să raţioneze. Iar Cristine îl aştepta zguduită de groază in camera lui. Trebuia să se ducă la ea. Ştia cât de chinuitoare putea fi aşteptarea.
   Porni spre uşă dar se opri când ajunse în prag. Făcu stânga-mprejur şi luă tiara şi cercelul de pe măsuţă, apoi deschise uşile de la dulapul Cristinei.
   Alese o rochie la nimereală şi o aruncă pe umăr, după care părăsi încăperea şi se îndreptă spre dormitorul lui.
   Doi servitori trecură pe lângă el. Nick le sesiză în treacăt uimirea din priviri şi se strâmbă. Avea bustul gol şi rochia stăpânei lor îi atârna nonşalant pe umăr.
   Cam atât despre discreţie! Oricum, daca era s-o ia p-aia dreaptă, nici măcar nu-i păsa. În mai puţin de o oră, toţi or să afle adevărul, aşa că nu mai conta.
   Bătu de două ori, făcu o pauză şi mai bătu de trei ori în uşă-semnalul convenit cu ea.
   - Nick?
   - Da, eu sunt.
   Auzi cheia învârtindu-se în broască şi Cristine deschise uşa, aruncându-i-se în braţe fără niciun avertisment. Una dintre cameriste surprinse scena şi trecu grăbită mai departe. Nick intră în cameră cu ea pe sus, apoi închise uşa, proptindu-şi spatele de lemnul lăcuit.

         - Mi-a fost frică, atât de frică! gemu ea cu o voce răguşită, strângându-se în el.
   Maxilarele lui se încleştară, nările i se dilatară, ochii i se îngustară sub imperiul unor sentimente distrugătoare, nocive.
   Câteva momente, nu făcu decât să stea rezemat de uşă, strângând-o la piept, aducându-i alinare prin mângâieri line, circulare şi apăsate, în timp ce mintea îi era cuprinsă de furie.
   Asasinul intrase în casa lui şi-i ameninţase femeia. Pentru asta avea să-l strivească sub talpa cizmei ca pe un gândac împuţit!
   Treptat, Cristine încetă să mai tremure şi i se înmuie toată în braţe. Nick aşteptă câteva clipe, dorindu-şi să o ia de acolo şi s-o ducă undeva departe, într-un loc în care ar fi fost în siguranţă.
   - Cristine, trebuie să vorbim.
   - Da, fu ea de acord, retrăgându-se pentru a-l privi obosită şi încercănată.
   - Hai mai bine să ne aşezăm.
   Nick observă în treacăt că făcuse patul, netezind frumos aştemuturile de culoarea vinului burgund. Îi aruncă rochia pe pat, depuse din mers bijuteriile pe masa cu băuturi şi o conduse, ţinând-o de cot, spre cele două fotolii din faţa ferestrelor.
   - Stai jos.
   Cristine îşi alese unul şi se aşeză dreaptă, apoi îşi dădu părul după ureche şi-l privi. Nick ştia că sub expresia aceea calmă era încordată ca un arc şi că ar fi sărit în picioare la cel mai mic zgomot. Mâinile pe care şi le ţinea unite în poală aveau articulaţiile degetelor albite şi uşor proeminente.
   Veni în faţa ei şi se lăsă pe vine, punându-şi mâna peste ale ei. O privi insistent.
   - Cu mine eşti în siguranţă, iubito.
   - Ştiu asta, se forţă ea să zâmbească.
   - Niciodată n-aş face ceva care să te rănească.
   - Şi pe asta o ştiu.
   - Îţi cer să ai încredere în mine.
   - Am toată încrederea în tine, Nick.
   - Bine. Mama şi Tony or să trebuiască să afle că ţi-ai petrecut noaptea cu mine.
   Cristine închise ochii strâns câteva clipe, apoi îi deschise şi-l privi inexpresiv.
   - De ce?
   - Pentru că nu există altă cale. Ascultă-mă! îi ceru el pe un ton aproape rugător. Individul care a fost noaptea trecută în camera ta este obsedat de tine. Este un nemernic cu minţile duse, care este convins în sinea lui că tu îi eşti hărăzită. Şi ştie că ai fost cu mine azi noapte, pentru că altfel nu ţi-ar fi lăsat scrisă pe oglindă tâmpenia aia... Apropo, am curăţat-o cât am stat acolo.
   - Mulţumesc.
   Nick schiţa un zâmbet slab şi se rezumă să dea din cap.
   - Oricum, în mintea lui consideră că l-ai trădat. Şi este periculos, Cris, suficient de periculos şi de smintit să facă orice ca să te aibă. Şi nu se teme de nimic, altfel nu şi-ar fi asumat riscul să calce aici.
   - Înţeleg asta, dădu ea din cap, aprobându-l. Ceea ce nu înţeleg este de ce trebuie să afle toată lumea faptul că noi doi..., se opri încurcată, încruntându-se la mâinile ei împreunate, în timp ce obrajii ei prindeau ceva culoare.
   - Ne-am iubit, completă Niek, zâmbindu-i înduioşat. Şi a fost minunat. Şi vreau să se mai repete. Pentru mult, mult timp de acum încolo. Să zicem vreo... cincizeci de ani?
   Cristine îşi ridică brusc privirea. Părea surprinsă. Tulburată. Şi speriată. Puţinul de culoare pe care-l dobândise mai devreme dispăruse subit.
   Era lividă. Lui Nick i se strânse inima.
   - Ia stai puţin! zise el, îngustându-şi ochii şi încercând să-şi stăpânească iritarea şi teama carel cuprinseră dintr-odală. Tu ce credeai?... Că o să petrecem împreună câteva nopţi de zbenguială şi pe urmă fiecare îşi vede de viaţa lui?
   Oare ce-o fi fost în mintea ei? gândi Nick, simţindu-se rănit de neîncrederea din ochii tinerei femei. Cristine continua să-l fixeze tăcută şi el ştiu că exact asta crezuse. Îi veni s-o zgâlţâie zdravăn ca să-i iasă toţi fluturii din cap.
   - O să discutăm despre asta cât de curând, îi promise Nick, înghiţindu-şi nervii, junghiul de teamă din inimă şi orgoliul uşor scâlciat. Acum avem de rezolvat câteva chestii importante şi prioritare. Trebuie să le spunem adevărul mamei şi lui Tony, pentru că altfel n-am cum să le explic ce s-a petrecut în camera ta. Ăsta ar fi un lucru. Al doilea e că niciunul dintre noi nu mai este în siguranţă, nici aici şi nici în altă parte. Va trebui să fii supravegheată continuu, zi şi noapte, pentru că individul ăsta n-o să se lase păgubaş. Ziua n-ar fi o problemă, pentru că se vor găsi cel puţin două persoane care să-ţi ţină de urât şi alte câteva care să-ţi asigure protecţia de la o mică distanţă. Dar noaptea va trebui să ţi-o împărţi cu cineva care să fie în stare să te apere de gunoiul acesta. Şi pentru că azi noapte au intervenit unele schimbări, eu voi fi cel care-ţi va asigura protecţia după lăsarea întunericului. Şi lucrul acesta îl vom face în cel mai legal şi cuviincios mod cu putinţă.
   - Nu cred că înţeleg unde vrei să baţi, îşi îngustă ea ochii suspicioasă. Cum adică: în cel mai legal şi cuviincios mod cu putinţă?
   - Adică: până diseară o să te măriţi cu mine!
   - Nu mai spune!
   Lui Nick nu-i plăcu deloc expresia refractară şi ironică din ochii ei.
   - Ba o spun! se îndârji el.
   - Doar pentru că le-ai culcat cu mine azi noapte vrei să mă iei de nevastă.
   - Nu, doar pentru că te iubesc vreau să te iau de nevastă! izbucni el, enervat.
   Cristine încremeni, privindu-l cu gura căscată. Câteva secunde, nu făcu decât să se holbeze la el. Toate gândurile îi zburară din creier ca un roi de fluturi, lăsând în urmă vidul alb al şocului.
   Nici măcar nu-şi dădea seama că uitase să respire, remarcă Nick în sinea lui, departe de a se simţi uşurat pentru că-şi deşertase inima în faţa ei.
   Cristine se ridică brusc în picioare şi porni să se mişte prin cameră, masându-şi încontinuu fruntea, de parcă ar fi durut-o capul. Buzele i se mişcau tăcute, de parcă ar fi zis o rugăciune... sau ar fi înjurat de toţi sfinţii.
   Nick se ridică şi el in picioare, înghiţindu-şi un oftat. N-ar fi vrut să-i declare taman acum ce simţea pentru ea, dar îl făcuse să-şi piardă cumpătul.
   Asta era, dăduse deja drumul la porumbel. Nu putea spera decât ca ea să nu nu-l împuşte!

      - Nick, nu poţi fi serios! rosti în cele din urmă cu o voce piţigăiată, întorcându-se să-l privească disperată.
   El nu făcu decât să-şi încrucişeze mâinile pe piept şi să-şi arcuiască zeflemitor o sprânceană.
   - Bine, eşti serios, se lămuri Cristine, reluându-şi patrulatul. Maică Precislă! îşi aruncă ea mâinile spre cer cu o mină năucită, perplexă.
   Declaraţia lui o şocase, o lăsase fără replică. Nu s-ar fi gândit niciodată că el o iubea. Că-i era dragă, da, dar c-o iubea!?... Şi asta n-ar fi trebuit s-o facă fericită? O făcea, dar îi aducea în compensaţie şi destulă durere.
   - Cristine, hai s-o luăm altfel, propuse Nick, începând să enumere pe degete. De plăcut mă placi, altfel n-ai sta la discuţii eu mine. De dorit mă doreşti, altfel nu mi-ai fi oferit inocenţa ta pe tavă. De plictisit nu te plictisesc, pentru că ne certăm tot timpul ca chiorii.
   - Asta e! sări ea dintr-odată, de parcă ar fi descoperit secretul universului, îndreptandu-şi un deget spre el. Nu ne putem căsători pentru că, aşa cum bine ai spus, ne certăm într-una ca descreieraţii. O să ne facem viaţa un iad şi...
   - Te-nşeli, o contrazise Nick zâmbind, deoarece simţise deja mirosul sângelui.
   Simţea că o încolţise, îi simţea slăbiciunea şi şovăiala şi ştia că dacă insista încă puţin, Cristine avea să cedeze fară-ndoială.
   - Motivul pentru care ne certam atât de des, îi explică el calm, este acela că ne simţeam foarte atraşi unul de celălalt şi asta aduce eu sine o oarecare tensiune sexuală ce se cere descărcată din când în când. Aşa că cei implicaţi, dacă nu pot scăpa de ea în felul cel mai firesc şi constructiv, preferă să zbiere unul la celălalt. Dar cum astă noapte noi tocmai ne-am eliberat de o bună parte din ea, certurile dintre noi vor fi tot mai rare, ţi-o garantez.
   Cristine se încruntă. Lămuririle lui aveau logică. Mâhnirea se aşternu pe faţa ei.
   -Cristine, va trebui să-l uiţi.
   - Pe cine? îl privi ea nedumerită.
   - Pe Alex, rosti el fără chef.
   - Alex? clipi Cristine, ne mai înţelegând nimic.
   - Alexander Lundum, scrâşni Nick printre dinţi. Bărbatul însurat de care mi-ai spus că eşti îndrăgostită, apăsă el cuvintele, observându-i privirea confuză. Mama m-a lămurit cine e. Regret că ţi-am aflat taina însă, după părearea mea, e timpul să încetezi să te mai gândeşti la el. E o prostie să visezi şase ani la un bărbat care nici măcar nu ştie că exişti!
   - Oh! făcu tânăra, ducându-şi şocată o mână la gură, realizând brusc confuzia.
   - Să ştii că am aflat cine este dintr-o pură întâmplare, continuă Nick să-i explice, vizibil stânjenit.
   Cristine se răsuci cu spatele ca să nu-i vadă faţa. Oare să-l lase să persiste în această greşeală sau să-l lămurească pe loc? Şi mai apoi ce avea să facă? Nu putea să născocească o altă minciună cu care s-o îngroape pe cea actuală.
   Nick interpretă greşit gestul ei.
   - Ştiu că e nevoie de timp pentru a uita pe cineva drag sufletului şi nu vreau să te grăbesc.
   - Eşti generos, izbuti Cristine să articuleze.
   Vocea ei părea gâtuită de jale. Nick înjură printre dinţi în surdină. N-ar fi trebuit să-i pomenească de treaba asta. Dăduse cu bâta în baltă şi nu mai ştia cum s-o dreagă.
   - Îmbracă-te, îi ceru pe un ton posomorât. Am deviat de la subiect şi am irosit timpul aiurea. N-ar fi trebuit să ajungem să discutăm asta tocmai acum, când există lucruri mult mai îngrijorătoare. Trebuie să vorbim cu mama şi cu Tony.
   Cristine se răsuci spre el şi-l privi serioasă. Avea ochii uscaţi, remarcă el surprins. Ar fi putut jura c-o făcuse să plângă mai devreme.
   - Nick, cât de tare mă iubeşti?
   Întrebarea ei îl dezechilibră puţin. O privi încordat. Porumbelul lui era în mare pericol.
   - Aş muri pentru tine, declară Nick simplu, fără să ezite.
   Pe chipul Cristinei trecu o umblă. Durere? Teamă? Fericire? Deznădejde? Nu-şi putu da seama. Umbra trecuse aşa de repede, încât nu apucase să-i prindă esenţa.
   - Dacă mă iubeşti aşa cum pretinzi, atunci nu vei pomeni nimănui de faptul că mi-am petrecut noaptea asta în palul tău. Altfel... mă pierzi definitiv.
   Privirea lui se îngustă ameninţătoare.
   - Mă ameninţi, Cristine?
   Cristine îşi muşcă buzele ca să le ascundă tremuratul. O durea inima. Dar n-avea să cedeze. Nu era vorba numai de ei doi în toată povestea, aşa că se forţă să-l privească neclintită.
   - Nu te ameninţ, Nick, ci doar îţi expun o realitate certă. Ai spus că ai şters mesajul de pe oglindă. Atunci nu ne rămâne decât să le spunem celorlalţi că pur şi simplu m-am trezit eu cercelul şi tiara pe toaletă. M-am speriat şi am alergat la tine. Aşa, niciunul dintre noi nu va trebui să-şi... plece fruntea.
   O privi lung, aproape un minut încheiat. Porumbelul tocmai fusese ciuruit şi-şi dădea duhul pe podea, acoperit de sânge şi de glorie. Ochii i se umplură de răceală.
   - N-o să te am niciodată, nu-i aşa? rosti el încet. Te voi pierde oricum. Te gândeşti deja cum să faci ca să mă ţii la distanţă, să mă scoţi din viaţa ta...
   Citi în ochii ei vinovăţie şi amărăciune şi-şi încleştă maxilarele.
   - N-o să-ţi meargă cu mine, Cristine. Nu renunţ, asta să-ţi fie limpede. Dar o să-ţi împlinesc rugămintea, îmbracă-te! Te aştept afară.
   În drum spre uşă, îşi culese halatul şi-l îmbrăcă din mers.
   Faptul că nu trântise uşa în urma lui îi strânse stomacul de teamă. Era mai mult decât furios pe ea. Probabil c-o ura pentru ce-i spusese. Şi poate că era mai bine aşa.

        Amorţită, Cristine îşi scoase cămaşa de noapte şi îmbrăcă rochia pe care el i-o adusese.
   Nick o aştepta exact acolo unde spusese: în faţa uşii. Nici măcar n-o privi în timp ce coborau scările, îndreptându-se spre cabinetul lui.
   Cât timp îi aşteptară pe Tony şi pe Kimberly, nu-şi vorbiră aproape deloc. Nick stătea în faţa ferestrelor dechise care dădeau spre parc, cu mâinile vârâte în buzunare şi spatele întors la ea, fumând în tăcere. Cristine şedea ţeapănă pe marginea unui fotoliu, cu mâinile încleştate în poală, aruncând din când in când câte o privire posacă în direcţia lui.
   Nick i se adresă o singură dată, şi asta fără să se întoarcă eu faţa la ea.
   - Ai spus că nu regreţi nimic, rosti el cu o voce încordată.
   - Este adevărat. Nu regret deloc ceea ce s-a întâmplat între noi.
   - Atunci de ce?
   Faţa ei se crispă, simţind cum sentimentul renunţării silite îi sfâşie inima. Ştia că răspunsul pe care avea să i-l dea urma să-l îndurereze foarte tare, dar cel puţin n-avea să-l mintă. Aşa că-şi forţă buzele să i se mişte.
   - Pentru că am hotărât cu mulţi ani în urmă să nu mă mărit decât cu bărbatul pe care-l iubesc. Dar, în situaţia dată, acest lucru este imposibil.
   Îi văzu umerii devenindu-i rigizi şi îi veni să plângă. Ştia precis cum avea Nick să-i interpreteze cuvintele. El aruncă restul de ţigară pe geam şi-şi mai aprinse una.
   - Înţeleg, spuse el în cele din urmă, expirând fumul pe nări.
   Aşa că, aproape un sfert de oră, Nick nu făcu decât sâ fumeze şi Cristine să jelească în tăcere.

           Tony ajunse primul, urmat la câteva minute de contesă, Nick îi puse la curent, măsluind adevărul, aşa cum îi promisese Cristinei.
   După ce şocul iniţial trecu, conveniră cu toţii să păstreze taina faţă de rudele Cristinei. Nu trebuiau alarmaţi inutil. De fapt, acest lucru îl sugerase Nick şi Cristine se întrebă de ce o făcuse. Bunicii ei erau nişte oameni cumsecade, care ţineau mult la ea. Renunţă însă să-l mai întrebe.
   Nick devenise de o răceală care o îngheţa până-n măduva oaselor. Ori de câte ori o privea, era atât de inexpresiv, arăta atât de politicos şi distant, încât Cristine începu să aibă dubii serioase cu privire la propriile percepţii. Auzise sau doar i se păruse că el îi declarase c-o iubeşte?...
   Era obosită. Nu doar fizic, ci şi emoţional. Avea senzaţia că are câlţi în loc de creier. Şi, mai presus de toate, era speriată. Amorţită de frică.
   Acel nebun obsedat fusese in dormitorul ei. îi respirase aerul, îi atinsese lucrurile, contaminând camera cu prezenţa lui dezgustătoare. Un om care ucisese alţi doi, ba nu, îi masacrase doar pentiu simplul fapt că o insultaseră.
   Trecuse pe lângă uşile celor care dormeau în casă, având puterea, cruzimea şi uşurinţa de a lua şi alte vieţi.
   Fuseseră cu toţii în pericol. Din cauza ei. Şi acel ticălos bolnav la cap ştiuse că ea îşi petrecuse noaptea în palul lui Nick. Un fior i se prelinse pe şira spinării, făcând-o să se cutremure când realiză că domniseră cu uşa descuiată. Acel psihopat ar fi putut oricând intra peste ei ca să-i ucidă.
   Simţea, ştia că acum şi Nick era în pericol. Gândul că şi el ar putea să păţească acelaşi lucru ca Ayton şi Cavendish o înnebunea. Era de neconceput ca Nick să moară doar pentru că...
   - Trebuie să plec de aici, murmură ea cu voce tare.
   - Ce-ai spus?se întoarse Tony spre ea, privind-o încruntat.
   - Trebuie să plec de aici, repetă ea cu mai multă convingere, ridicându-se în picioare. Dementul acesta pe mine mă vrea şi-i va ucide pe toţi care stau în calea lui. Nu vedeţi? Mi-a adus tiara şi cercelul pe care l-am pierdut în trăsura lui Ayton. Şi a facut-o personal. Pentru el totul e... personal!
   - Stai jos! îi ordonă Nick. Şi n-o să pleci nicăieri!
   - Nick, îl privi ea înfrigurată, ştii că am dreptate. Acum şi tu eşti pe lista lui.
   - De ce spui asta? se interesă Kimberly, privind-o cu atenţie.
   Cristine nu-şi putu ascunde îmbujorarea şi ochii contesei se îngustară doi milimetri, mulânduse încet spre faţa fiului ei cel mare. Nick îi susţinu privirea neclintit.
   - Da, spune-ne de ce crezi asta? făcu el, încrucişându-şi braţele cu nonşalanţă.
   Ochii tinerei femei fulgerară spre el.
   - Pentru că..., îşi umezi Cristine buzele nervoasă, transferându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt. Pentru că asta e senzaţia mea, explică ea cu jumătate de gură.
   - Ticălosul acesta a fost aici azi noapte. Aparent, n-a venit cu gândul să ucidă, ci să-i înapoieze Cristinei diamantele pierdute, concluziona Tony cu un aer încruntat.
   Nick şi Cristine schimbară o privire rapidă care scăpă lui Tony, dar nu şi contesei.
   - Este o realitate sinistră. Nimeni din casa asta nu-şi încuie uşa la dormitor. Teoretic, ar fi putut omori pe oricine şi asta mă scoate scoate din minţi. Trebuie oprit. Şi nu avem idee cine este. Doar ai noştri, Lancasterii şi ducesa ştiau despre ce s-a întâmplat la Manchester House.
   -Lancasterii! Cristine făcu ochii mari.
   - Oh, Doamne, am uitat! exclamă ea, ducandu-şi o mână la gură. Aseară, m-am apucat să scriu tot ce-am putut să-mi amintesc despre noaptea aceia. Cuvinte, impresii, gesturi. Ayton a afirmat că familia mea şi-a dat acordul ea eu să fiu răpită de la bal. Îţi aminteşti, mama, am vorbit despre asta aseară, se răsuci ea spre contesă.
   - Da, şi te-am rugat să-i spui şi lui Nick.
   - Am foile sus. Este mai bine sa vă citesc, altfel s-ar putea să omit ceva care sá fie important.
   - Mă duc eu să ţi le aduc, se oferi Tony.
   Plecarea lui lăsă în urmă o tăcere apăsătoare. Nick îşi aprinse o altă ţigară şi Cristine îşi muşcă buzele, ştiind că din vina ei fuma atât de mult.
   Dacă avea să continuie în ritmul acela, îl păştea o moarte prematură, gândi ea posomorâtă.
   În câteva zile avea să se liniştească şi să privească realitatea în faţă, îşi zise Cristine deprimată. Avea să-şi dea seama cât de pripită fusese cererea lui în căsătorie. Nick avea responsabilităţi aici şi ea trebuia să plece la capătul celălalt al lumii. Dacă s-ar fi însurat cu ea, ar fi fost nevoii s-o urmeze. Or el iubea insula, Capitala, iubea libertatea şi aventurile. Locul lui era acolo, nu într-o ţară despre care nici ea nu ştia mare lucru. Nu trebuia decât să-i dea răgazul să descopere şi singur lucrul acesta. Cu timpul, avea s-o uite.
   Când Tony se întoarse şi-i văzu expresia feţei, Cristine ştiu că nu-i găsise hârtiile. Şi brusc, o cuprinse furia. Intimitatea ei fusese încălcată în cel mai flagrant mod. În foile acelea îşi lăsase o parte din ea, din emoţiile ei.
   Era ea şi cum i-ar fi violat sufletul, lua-l-ar naiba!

       - Oh, trăsni-l-ar! înjură ea, vârându-şi mâinile în păr şi trăgând de rădăcini eu putere. Pentru asta o să regrete. Nemernicul naibii! Nemernic ticălos şi laş!
   Tony o privi lung, apoi ochii îi alunecară îngrijoraţi spre Nick.
   Nick se întrebă cât de bine reuşise să îndepărteze urmele de sânge de pe oglindă. În furia momentului acţionase mecanic, fără să se gândească. Îşi pierduse cumpătul, or el foarte greu atingea această performanţă. Nici măcar nu-şi amintea unde-şi lăsase cămaşa.
   Cristine îşi frecă faţa amorţită, simţind furia care o consuma ca pe o lumânare. Era istovită şi începuse deja s-o doară capul.
   - Poate ar trebui să te întinzi puţin, sugeră contesa cu blândeţe. Arăţi de parcă n-ai fi dormit toată noaptea.
   Cristine îşi impuse să nu roşească. Şi nici să privească spre Nick.
   - Am dormit puţin, recunoscu ea cu o voce slabă. Când am terminat de scris era foarte târziu.
   - Nu ţi-ai băut ceaiul, aşa este?
   - L-am aruncat pe fereastră, recunoscu ea spăşită.
   - Vino, se ridică Kimberly, întinzându-i o mână. O să tragi un pui de somn în camera mea.
   Părăsiră împreună cabinetul, lăsându-i singuri pe cei doi bărbaţi.

     Tony se duse să-şi toarne un coniac pe care-l goli pe nerăsuflate. Puse eu grijă paharul gol pe măsuţă şi-şi lăsă palmele pe birou, transferându-şi greutatea în braţe. Îşi privi lung fratele.
   - Ce s-a întâmplat, mai exact, în camera ei?
   - De ce mă întrebi?
   - Nu sunt idiot, Nick. Poate că tu şi Ethan aveţi o experienţă mai vastă decât mine în ceea ce priveşte războiul şi restul, dar încă mai ştiu să recunosc urmele de sânge când le văd. Sau să le simt mirosul. Erau pete pe covor şi ceva urme mânjite pe oglindă. Deci?
   Pete pe covor? se miră Nick. El nu le văzuse. Era prea zdruncinat ca să cerceteze locul cu atenţie.
   Îşi privi fratele şi-i citi determinarea în ochi. N-avea să-l slăbească până ce nu storcea adevărul de la el. Oftă. Şi, pentru că era vorba de Cristine, îi povesti despre mesajul pe care asasinul i-1 lăsase pe oglindă.
   Şi despre ceea ce se întâmplase între ei in dormitorul lui.
   Multă vreme, Tony nu scoase niciun cuvânt. În cele din urmă îl privi lung şi zise doar atât:
   - Ai dreptate. E groasă rău! Şi acum. ce mama naibii facem?

                                        CAPITOLUL 22

          Cristine dormi până după prânz şi se trezi buimacă. Amintirile năvăliră în mintea ei ca o grindină, bombardându-i creierul încă sensibilizat de migrenă.
   Răsucindu-se pe spate, simțindu-se perfect lucidă, începu să se gândească.
   Se legă în primul rând de cuvintele lui Ayton. Acestea arătau cu degetul înspre Lancasteri. Unul dintre ei era asasinul cu certitudine. Dar cine?
   Ingleby îi declarase afecţiunea la Kesinghton, dar de atunci rareori îi mai aţinuse calea. Oare pasiunea sau refuzul ei de a-i întoarce sentimentele îl împinseseră să acţioneze atât de necugetat? Era exclus. El niciodată nu şi-ar fi dat acordul ca Ayton s-o ia pe sus pentru a o priponi în faţa altarului la Gretna Green! Un bărbat atât de mândru şi arogant ca Ingleby nu renunţa niciodată la femeia iubită... Sau renunţa şi se răzbuna pe ea?... Era o posibilitate pe care nu trebuia s-o excludă.
   Totuşi, nu-i făcuse impresia unui deraiat mintal.
   Luciile şi mama ei nu ar fi avut niciun avantaj procedând astfel.
   Cu Stuart lucrurile s-ar fi putut să stea altfel, dar era prea tânăr pentru o asemenea mişelie. Sau nu? Bunica lui, lady Pauline, era o zgipţuroaică lacomă şi snoabă, care saliva efectiv la gândul milioanelor de lire pe care ea le moştenise. Dar n-ar fi fost mai normal să-l împingă pe nepot să o răpească el, în loc să-l lase pe altul? Şi-n plus, n-ar fi fost mai comod s-o omoare pur şi simplu? În acest caz, Mattew Lancaster ar fi moştenit toată averea...
   Brusc, Cristine îşi aminti şi de ce n-o făcuseră. În testamentul tatălui ei exista o condiţie prin care banii urmau să fie împărţiţi în mod egal universităţilor Eton, Harrovv şi Westminster, dacă moştenitorul de drept murea altfel decât de moarte naturală. Iar ea era sănătoasă ca un cal!
   Deci, nicio sfârâială dacă ea dădea în primire! Aşa că era mai uşor pentru ei s-o controleze prin intermediul unui mariaj obţinut pe căi necinstite.
   Nici lady Bradley nu ieşea din aria suspecţilor. Avea doi feciori înalţi ca bradul şi proşti de bubuiau, pe care-i conducea cu o mână de fier. Ambii o ceruseră de soţie. Şi ea îi refuzase pe amândoi.
   Mai era şi Riechard Laneaster, cel cu zâmbet mieros, înfăţişare de crai jerpelit şi grosolănie cât cuprinde, l-ar fi putut da o mână de ajutor fratelui său, dacă astfel ar fi obţinut o felie zdravănă din tort.
   Teoretic, toţi erau suspecţi. Dar numai unui dintre ei ştiuse de răpire şi fusese complice lui Ayton... şi-l omorâse! La fel ea pe Cavendish.
   Întrebarea era: de ce? Pentru eă eşuase? Pentru ca i-ar fi putut divulga identitatea?
   Ar fi fost o posibilitate. Dar asta nu se lega de cealaltă crimă, or amândouă fuseseră comise în mod identic. Iar asasinul pătrunsese la Sutherland şi-i lăsase bijuteriile în cameră. De ce făcuse asta? Ce urmărise de fapt? S-o şantajeze? S-o sperie şi mai tare? Reuşise. O lovise din plin.
   TÂRFĂ TRĂDĂTOARE!
   Niciodată n-avea să poată uita acele cuvinte. I se înfinseseră-n creier pentru toată viaţa. El se simţise trădat. Asta însemna că, în mintea lui cuprinsă de nebunie, o considera ca aparţinându-i.
   Cristine se cutremură. Numai şi gândul că acel bărbat odios ar fi reuşit să pună mâna pe ea în cele din urmă o umplea de groază. Şi acum mai era şi Nick în pericol.
   Unde eşti, Orslom? gândi Cristine, disperată. Scrisoarea către el trebuia să fi ajuns deja în Kumpur-Pala.
   Avea nevoie de el, avea nevoie să plece de acolo, departe de acel psihopat care ucidea cu sânge rece... dar Nick ar fi rămas şi ar fi suferit, mai devreme sau mai târziu, consecinţele faptului că o avuse amanta pentru o noapte. Şi niciodată nu şi-ar mai fi găsit tihna dacă el ar fi păţit ceva din cauza ei.
   Prin urmare, trebuia să rezolve problema aceasta înainte de plecare. Dar cum?

         Ideea se născu instantaneu. Cristine zvâcni în şezut, cu mintea funcţionându-i la cote maxime.
   Asta era! O capcană! Capcana perfectă. Avea nevoie de Nick.
   Şi, în timp ce-şi azvârlea picioarele peste marginea patului, Cristine se rugă cerului ca el să nu se arate îndărătnic ca un catâr.
   Nick ascultă gânditor până la capăt toi ce avea de spus, privind în tot acest timp într-un punct situat deasupra capului ei. Nu se citea nimic pe faţa lui, nicio emoţie, cât de mică, şi asta începu s-o îngrijoreze.
   - Ei, ce spui? făcu ea, vârându-şi nerăbdătoare o şuviţă pe după ureche.
   Nick îşi înălţă sprâncenele.
   - Lasă-mă să văd dacă am înţeles, îi ceru el, ridicând un deget. Îmi ceri să agit o Londră-ntreagă, să iscăm o adevărată isterie în masă, să transformăm totul intr-un balamuc curat... pentru un fals?! ridică el vocea, privind-o furios.
   - De ce eşti atât de refractar!? izbucni Cristine frustrată, privindu-1 enervată. Este eea mai bună metoda de a-l scoate din bârlog, de a-l prinde înainte ca el să comită o altă crimă.
   - Ideea este riscantă iar eu n-o să-i dau curs.
   - Foarte bine! strigă şi Cristine, azvârlindu-şi mâinile în lături cu ochi strălucitori. Dacă tu nu vrei, atunci o să-l aştept pe Ethan. El o să vrea! apăsă ea cuvintele, privindu-1 sfidătoare.
   Dădu să-i întoarcă spatele şi să plece, dar el fu mai iute. Se întinse, înşfacând-o de braţ, o răsuci în loc cu atâta putere încât Cristine se dezechilibră şi se izbi cu fruntea de pieptul lui.
   Era ca şi cum ar fi intrat cu capul într-un zid: văzu stele verzi în faţa ochilor! Se văzu nevoită să clipească de câteva ori pentru a-şi limpezi privirea. Şi când reuşi, i se făcu inima mică de spaimă. Privirea lui părea s-o spintece.
   - Nu te juca cu mine, Cristine! o preveni el încet, abia mişcându-şi buzele. Totul are o limită, iar în ceea ee mă priveşte, sunt foarte aproape de a trece dincolo de ea. N-ai vrea sa ştii cât de rău pot să fiu, aşa că nu mă forţa! Spre binele tău.
   - Dă-mi drurnul!
   - Al naibii să fiu dac-o fac! i-o trânti el, târând-o spre canapea şi făcându-i vânt într-acolo.
   Cristine ateriză în fund şi făcu ochii mari, consternată de atitudinea lui.
   Nick îi aruncă o privire neagră, părând la un fir de păr de a o strânge de gât.
   Deşi într-un anume fel o speria, Cristine se forţă să rămână fermă pe poziţii şi să-l înfrunte tăcută.
   - Uite cum stă treaba, dulceaţă, mârâi el printre dinţi, într-un târziu. Planul tău este extrem de periculos, iar individul acesta este inflamabil ca dracu’!... Bun, să admitem că-l scoatem la lumină pe viermele acesta. Dar te-ai gândit, fie măcar şi pentru o clipă nenorocită, că s-ar putea ca întreaga lui furie să se îndrepte asupra ta? Că va ieşi la lumină, dar că o va face cu gândul clar să-ţi ia gâtul? Pentru că-l trădezi.
   Cristine îşi duse mâinile ia gât, imaginaţia devenindu-i îngrozitor de harnică.
   - Exact! rânji el, văzându-i expresia lividă din ochi. Azi-noapte putea să ne ucidă. Dar n-a facut-o, deşi pun pariu că ardea de nerăbdare să ne ia piuitul. Azi-noapte am fost vulnerabili amândoi. Şi tot azi-noapte... am fost un bărbat fericit, sfârşi el cu o voce îngroşată. Şi acum nu mai sunt. Mă simt mizerabil.
   Cristine închise ochii, muşcându-şi buzele, la fel de nefericită ca şi el. Tristeţea, durerea din glasul lui îi sfâşiară inima.
   - Te rog, şopti ea, deschizând ochii cu un aer implorator.
   - Te iubesc. Eşti prima femeie pentru care simt asta, căreia i-o spun. N-a mai fost nimeni înaintea ta. Şi simt că şi tu mă iubeşti puţin. Ştiu că este aşa, pentru că altfel nu ai fi dormit în braţele mele. Atunci, de ce? repetă el aceeaşi întrebare pe care i-o pusese şi-n acea dimineaţă, în cabinet.
   - N-ai înţelege.
   - Încearcă-mă, la naiba! mârâi el înfundat.
   - Nu pot! strigă Cristine, privindu-l cu lacrimi în ochi.
   Faţa lui se schimonosi de furie. Pumnii i se strânseră ca două ciocane.
   Simţea nevoia să lovească, să distrugă luerurile-n jurul lui. Îi întoarse spatele, luptându-se să respire normal, să se calmeze, dar valul roşu de mânie refuza să i se destrame de pe ochi.
   Cristine n-avea suficientă încredere în el şi asta-l durea cei mai tare. Măcar dacă ar fi putut săi înţeleagă adevăratele motive pentru care-1 respingea!
   În plus, îi ascundea ceva. Simţea asta. Şi nu credea povestea cu măritatul din dragoste pe care i-o servise dimineaţă, în încercarea de a-şi motiva refuzul faţă de cererea lui în căsătorie. Dacă o femeie iubeşte un bărbat atât de mult încât să renunţe definitiv la ideea de a se căsători cu altul, atunci îl iubeşte suficient de mult şi pentru a-şi păstra inocenţa! Ori ea se culcase cu el. ÎI dorise pe el, nu pe Lundum. O ştia după numărul apogeurilor pe care-l atinsese noaptea trecută.
   O fecioară extrem de rar ajungea la orgasm la primul ei contact sexual. Cristine fusese splendidă. La adăpostul nopţii, lipsită de pudoare şi de inhibiţii, îi dăruise gingăşia şi frumuseţea trupului ei cu generozitate şi mândrie. E drept că avusese un acces de sfiiciune spre dimineaţă, atunci când o gonise în camera ei, dar şi acela fusese la fel de consistent ca fumul. În rest, fusese numai senzualitate, feminitate dulce şi foc învăpăiat, ce-l mistuise de viu. Cristine îi dăruise raiul... şi i-l luase înapoi!
   Îi venea s-o zgâlţâie ca să-i vină minţile la cap. Şi era furios pe el, îngrozitor de furios, pentru că era slab în faţa ei, atât de slab încât ar fi fost în stare să se umilească până intr-acolo încât să-i cerşească iubirea în genunchi. Şi niciodată, dar absolut niciodată, nu ceruse nimic vreunei femei!
   De regulă, ele îi ofereau lucrurile de care aveau nevoie şi chiar mai mult.
   Reuşi cât de cât să se calmeze şi se răsuci spre ea. Cristine era palidă şi-l privea nemişcată. Zări în ochii ei un crâmpei de teamă şi înjură în gând cu ferocitate. Nu voia să-i fie teamă de el şi de aceea se aşeză lângă ea şi-i luă mâna îngheţată, împletindu-şi degetele cu ale ei.
   - Iartă-mă, rosti Nick încet, dueându-i degetele la gură şi sărutându-i pe rând monturile fine. Sunt nervos ca dracu’!
   - E-n regulă.
   Aproape un minut întreg, nu făcură decât să stea astfel, ţinându-se de mână. Dacă ar fi putut, Nick ar fi oprit timpul în loc. S-ar fi multumit să stea aşa, cu ea alături, pentru o veşnicie.
    - Nick, vreau să-l prindem pe nebunul acesta care ucide după cum are chef...
   - Ucide după o logică, nu după cum are chef, o corectă el.
   - Da, fu ea de acord. Bicisnicul acesta mi-a transformat viaţa într-un coşmar. Şi refuz să trăiesc cu sentimentul de teamă. Pur şi simplu numai gândul mă scoate din minţi. Vreau să-l prind şi să-l dăm pe mâna justiţiei.
   - Eşti cumsecade, zâmbi Nick cu jumătate de gură. Eu vreau să-l prind şi să-l omor.
   - Te cred. De fapt şi eu îmi doresc acelaşi lucru. Dar legea-i una pentru toţi. Justiţia va şti ce are de făcut.
   Se opri respirând adânc, şi-şi întoarse faţa spre el, privindu-l încruntată.
   - Foile cu însemnările mele sunt în mâinile lui. Mi le-a luat şi, făcând asta, e ca şi cum a luat o parte din mine. Acum mă simt... vulnerabilă în faţa lui. Mi-a violat intimitatea. A intrat în camera mea şi...
   Furia amestecată cu greaţă îi aduseră lacrimi în ochi şi-i sugrumară vocea. Degetele lui le strânseră uşor pe ale ei, transmiţându-i tacit alinare, înţelegere şi putere. Gestul lui avu darul s-o mai liniştească puţin. Îşi şterse lacrimile supărată şi făcu un efort să-şi înghită nodul din gât.
   - Nick, ştiu că planul meu este o idee nebunească. Dar trebuie s-o facem cât mai curând. Acum, el ştie despre... noi şi n-o să se lase păgubaş. Pe de altă parte, Orslom ar putea oricând să ajungă în Anglia şi să-mi grăbească plecarea. Iar eu nu pot pleca ştiind că tu ai rămas aici cu el.
   - Ştiu să-mi port şi singur de grijă, dulceaţă, rosti el sec.
   - Ştiu că poţi, se grăbi ea să-l asigure, ignorând sarcasmul din vocea lui, dar mai ştiu şi că individul acesta este un psihopat inteligent, care nu se dă în lături de la nimic. A ajuns până aici, nu?
   - Aş pleca mai liniştită ştiind că totul s-a terminat.
   Cuvintele ei îi ardeau inima şi Nick făcu un efort să-şi păstreze expresia feţei cât mai neutră. N-o înţelegea. Pur şi simplu n-o înţelegea deloc!
   - Ţi-e teamă pentru viaţa mea?
   - Ştii bine că da.
   - Deci eşti dispusă să faci asta numai pentru a mă şti în siguranţă? Ca să poţi pleca având conştiinţa împăcată?
   Cristinei nu-i plăcu deloc tonul lui. Era condescendent, ironic.
   - Te rog, Nick. Este greu pentru amândoi.
   - Nu, pentru tine nu este. Îmi ceri să te expun cu bună-ştiinţă unei situaţii primejdioase, asupra căreia nu aş putea avea un control absolut. Oh, da, am putea orchestra totul cu minuţiozitate, dar am învăţat din experienţă, draga mea, că niciun plan nu este perfect. Întotdeauna are şi laturi vulnerabile. Întotdeauna apare neprevăzutul. Şi ce vrei tu să faci o să-l înfurie foarte tare. Deja este furios. Iar noi încă nu ştim ce anume are el în minte, ce reprezinţi tu cu exactitate pentru ei. Ştim doar că ucide cu sânge rece şi cruzime, că nimic nu-l descurajează şi nimic nu i se pare imposibil.
   Doar a pătruns aici, în toiul nopţii, pe o proprietate străină, trecând fără probleme de santinele şi de servitori pentru a-ţi aduce tiara şi cercelul pe care le-a luat de la Ayton, nu? Este cineva foarte bine antrenat şi foarte bine informat în ceea ce te priveşte. O persoană căreia îi place să rişte. Mă gândesc la faptul că a vrut să te impresioneze, să-ţi facă o surpriza. Şi a fost dezamăgit când nu te-a găsit acolo unde-şi imagina el că vei fi.
   Tăcu preţ de câteva momente, reflectând. Singurul motiv pentru care avea să-i accepte propunerea era faptul că dacă povestea asta nu se încheia aici, înainte ca ea să plece în KumpurPala, dementul acela avea să-i ia urma până acolo. Avea să pornească după ea, ca să termine ce începuse. Asta-l îngrozea cel mai mult. El îşi putea salva pielea, dar ea avea să fie în continuare expusă pericolului. O privi lung, fără să zâmbească.
   - Cristine, dacă voi fi de acord să dau drumul bulgărelui la vale, n-o să mai existe cale de întoarcere. Şi o voi face în felul meu, aşa că tu va trebui să-mi promiţi c-o să mă asculţi orbeşte.
   - Promit, spuse ea, simţindu-se atât de uşurată, încât zâmbi.
   - Vei fi sub supraveghere permanentă, zi şi noapte, îi voi cere lui Tony să-ţi pună la dispoziţie dormitorul lui, ca să fii aproape de mine. Nu vei discuta cu nimeni despre ceea ce s-a întâmplat azi dimineaţă în dormitorul tău. Cu cât ştiu mai puţini despre asta, cu atât este mai bine. Şi, ca să fie totul credibil, ne vom preface îndrăgostiţi unul de celălalt până peste urechi.
   Cristine aprobă tăcuta, incapabilă să-l privească. Se îmbujorase toată.
   - Ne vom petrece foarte mult timp împreună. Poate că ar trebui să mai exersezi cu tragerea la ţintă. Vreau să ştiu că dacă, prin absurd, mi se întâmplă ceva, tu vei fi în stare să zbori creierii ticălosului ăluia.
   - N-o să ţi se întâmple nimic! rosti ea cu toată convingerea, privindu-1 totuşi cu o urmă de panică în ochi. O să fii atent şi n-o să păţeşti nimic.
   - Sper să nu. Ţin foarte mult la pielea mea, aşa cum e, glumi el, oarecum amuzat. Oricum, vei termina cu călăritul în zori de una singură, cu vizitele în sat, cu... intimitatea în general. O să stai lipită de mine.
   - Am înţeles. Despre tot ce vreau să fac te întreb mai întâi pe tine.
   - Exact. Şi va trebui să iei în calcul un alt aspect, deosebit de important: odată ce-am pornit pe drumul acesta, amorezii tăi se vor retrage complet din cursă. Trebuie să fii foarte conştientă de faptul că, atunci când totul se va termina, reputaţia ta va avea de suferit într-o oarecare măsură. Nu afirm că nu vei mai avea niciun pretendent, dar cei cu adevărat valoroşi nu vor mai privi înapoi.
   - Nicio problemă, îmi asum riscul.
   - Gândeşte-te bine!
   - N-am la ce să mă gândesc, îl asigură ea cu o nestrămutată convingere. Îmi asum riscul şi cu asta gata.
   - Cristine?
   -Da?
   - Mai am o singură condiţie de pus în toată treaba asta. Şi n-am de gând s-o negociez.
   - Care anume? îl privi ea curioasă.
   - N-ai să mai dormi nopţile singură de acum încolo. Încă te mai doresc.
   Cristine îl privi tulburată. Inima îi ticâia cu putere în piept. Crezuse că, refuzăndu-i cerea în căsătorie, rănindu-i sentimentele şi orgoliul, el se va ţine la distanţă de ea. Evident, se înşelase.
   Golul din pieptul ei se umplu încetişor cu ceva fierbinte, balsamic.
   - Accept, dar am şi eu o condiţie de pus.
   - Dă-i drumul!
   - Vreau ca acest fapt să se rezume doar la ceea ce este, să ne bucurăm de ceea ce avem, atâta cât ne este îngăduit. Fără angajamente, fără implicaţii, fără planuri de viitor. De acord?
   Nick îşi rezemă ceafa de spătarul canapelei şi închise ochii, reflectând, era prea frumos să fie adevărat! gândi el, simţind primul fior de speranţă strecurându-i-se timid în suflet. Dumnezeule, cât era de naivă!
   - Suntem deja implicaţi, iubito, rosti el tărăgănat, deschizând ochii într-un târziu şi privind-o pieziş. Dar sunt de acord. Şi-ţi mai fac o promisiune menită să le liniştească. N-am să-ţi mai cer mâna înc-odată. Aşa cum bine ai spus, e mai simplu fără angajamente.
   Cristine îl privi mută, împărţită între o imensă uşurare şi o senzaţie mai intensă, de pierdere.
   Îşi plecă ochii şi aprobă încet, înghiţindu-şi tristeţea şi dezamăgirea.
   - Mulţumesc.
   - Cu plăcere, rosti el galant, ridicându-se în picioare şi antrenând-o şi pe ea în mişcare. Haide acum să dăm drumul tăvălugului şi s-o luăm de la o margine: să începem cu bunicii tăi.

          Cristine îl urmă buimacă, simţindu-se ca şi cum se clătina, lipsită de echilibru, pe muchia unei prăpăstii. O încerca un sentiment de rău augur.
   Oare procedase corect acceptând să-i fie amantă în continuare? Avea senzaţia că tocmai îşi trăsese singură covorul de sub picioare.
   Sentimentul vinovăţiei începu să-i dea şi el târcoale. Dar îl alungă cu îndârjire. Nu trebuia să se gândească la ce urma să facă. Câteodată viaţa te obliga, pentru a atinge un nobil ţel, să uzezi de mijloace necinstite. Şi două crime justificau pe deplin o mică minciună.
   Bine, nu era o minciună chiar mică, având în vedere efectul pe care urma să-l aibă, se corectă Cristine în sinea ei, dar servea scopului. Or asta era cel mai important.

                                         CAPITOLUL 23

         Trei zile mai târziu, anunţul apăru în Gazette şi în alte două publicaţii importante.
   Întreaga Londră şi provincie fu uluită de veste. Unii afirmau că se aşteptaseră la acest deznodământ. Doar dispăruseră împreună la balul de la Manehester House, nu? Şi apoi, toată lumea observase privirile lungi, insistente şi vigilente cu care chipeşul conte îşi urmărise viitoarea soţie pe toată perioada sezonului.
   Alţii comentau modul vulgar în care Sutherland înşelase aşteptările tuturor, sădind în mintea tuturor ideea că fermecătoarea sa logodnică era de fapt o femeie disponibilă pe piaţa mariajului. Oricum, deznodământul, deşi neaşteptat şi trist pentru cei mai mulţi burlaci, aducea în sine un eveniment important şi memorabil: nunta fabuloasă dintre moştenitoarea casei de Lancaster şi contele de Sutherland, un nobil al cărui litiu şi blazon aveau o vechime la fel de mare ca cele ale viitoarei sale soţii.
   Ethan află vestea la fel ca restul lumii: din ziare. Pentru o clipă, rămase nemişcat, simţind cum toată vlaga îl părăseşte. Se întorsese în ţară de aproximativ şase ore, debarcase la Brighton şi se îndreptase spre Londra, oprindu-se la easa de acolo doar atât cât să facă o baie, să-şi schimbe hainele şi să mănânce ceva. Îi era un dor nebun de Cristine şi abia aştepta s-o vadă.
   Lipsise aproape cinci săptămâni.
   Făcuse baia cu pricina, se bărbierise, îşi luase haine curate şi coborâse să mănânce ceva înainte de a pomi spre Sutherland.
    Acum stătea prostit cu publicaţia în mână, incapabil să creadă adevărul tipărit cu litere mari din faţa ochilor lui.
   Cristine se mărita cu Nick a doua zi!
   Se simţi trădat, lovit pe la spate, distrus. Inima îl durea cumplit.
   Drumul până acasă, la Sutherland, dură aproape o zi şi jumătate cu trăsura Chiar şi cu un cal puternic, tot n-ar fi reuşit să străbată distanţa în timp util. Dar merita să încerce.
   Cu inima sfâşiată de durere şi plină de ură la adresa prorpiului său frate, tânărul conte de Caithness încalecă pe unul dintre cei mai iuţi şi mai rezistenţi armăsari pe care-i avea şi porni spre Sutherland.
  
           Cristine se trezi dis-de-dimineaţă cu o senzaţie de gol în stomac.
   Alunecă tremurând din pat, scuturată fiind de un nou val de frisoane atunci când atinse podeaua rece cu tălpile goale. Spera să nu se îmbolnăvească tocmai acum. Nu-şi putea permite un asemenea lux, deşi o gripă puternică ar fi fost scuza ideală pentru a pune capăt acelei farse oribile.
   Nu reuşise să mănânce mai nimic în ultimele două zile. Şi permanent trăise cu teama în suflet. Nervii îi erau pe punctul de a ceda.
   Planul ei, care la început păruse ingenios şi viabil, se dovedise totuşi a fi o mare greşeală. Săptămâna care se scursese de când se făcuse public anunţul căsătoriei ei eu Nick i-o demonstrase cu prisosinţă.
   Peştele refuzase să muşte din momeală, iar ei ajunseseră într-o situaţie penibilă, din care nu mai puteau ieşi onorabil.
   Acum se găseau amândoi într-o postură ridicolă şi caraghioasă, obligaţi să joace în continuare un rol absurd şi primejdios, continuând o şaradă despre care crezuseră că avea să se termine încă dinainte ca invitaţii să sosească la Sutherland.
   Cristine se apropie în vârful picioarelor de ferestre şi privi la forfota din curte. Deşi era încă foarte devreme, servitorii se treziseră pentru a face ultimele aranjamente.
   Scena care se desfăşura în faţa ochilor ei o făcu să-şi cuprindă înfiorată mijlocul în braţe. Copacii erau împodobiţi cu panglici de hârtie creponată în culori vii, două corturi fuseseră ridicate de o parte şi de alta a parcului, în eventualitatea în care vremea s-ar fi stricat, deşi cerul era limpede ca un cristal, fără nici un nor.
   Se anunţa o zi splendidă de început de iunie... ziua nunţii ei!

..............................................................

Când dragostea ucide, Anna Butner

....................................................................

                        8-10

       Se opri cu o fracțiune de secundă înainte ca mintea să i se întunece complet. Şi o strânse în braţe, lăsându-şi obrazul pe creştetul ei, încercând să se liniştească.
   Astfel îi găsi contesa.
   Kimberly se opri în uşa grajdului, încremenită. O văzuse pe Cristine de la fereastra salonului când ocolise conacul şi plecase după ea, vrând să-i ţină companie, sperând că poale o va prinde întrun moment în care copila ar fi fost dispusă să-şi deschidă sufletul în faţa ei, împărţind cu ea povara care-i apăsa sufletul.
   O durea tăcerea copilei, mai ales că ştia cât de mult o afectase episodul cu Ayton.
   Ideea era că nici măcar nu reuşea să-şi dea seama cât de mult o vătămase acea experienţă oribilă. Întotdeauna avusese cu fiica ei o relaţie deschisă, bazată mai întâi de toate pe încredere, respect şi prietenie.
   Faptul că ea refuza să i se destăinuie îi ardea inima.
   Intră în grajd şi frână brusc.
   Scena din faţa ochilor ei o lăsă fără replică, o năuci. Dădu să se retragă, dar tocmai în acel moment Nick deschise ochii şi o văzu.
   Câteva momente, niciunul dintre ei nu se mişcă. Nick continua s-o privească, mut şi stăruitor.
   Durerea amestecată cu deznădejde din ochii lui îi frânseră inima. Realiză subit adevărul şi făcu doi paşi în spate, ieşind din câmpul lor vizual.
   Apoi se răsuci pe călcâie şi porni înapoi spre conac, cu mintea încă amorţită de şoc.

        În urma ei, Nick închise ochii strâns, blestemând în gând nenorocul care mânase paşii mamei sale intr-acolo.
   Inevitabil, ştia că urma să aibă o discuţie cu ea. Ar fi preferat ca nimeni din casă să nu ştie adevărul până când nu reuşea s-o convingă pe Cristine de profunzimea sentimentelor lui pentru ea.
   Bine că fusese mama lui şi nu una dintre mătuşi! Sau vreunul dintre bunici!...
   Cristine i se mişcă în braţe, deturnându-i gândurile. Brusc, îl cuprinse o stare de fericire nemaiîntâlnită. Desprinzându-se de ea, îi luă faţa rumenă în palme şi-i zâmbi larg.
   Gura ei tremură alunei când îi răspunse printr-un surâs nesigur.
   - Să nu mai fugi de mine, îi pretinse el pe un ton poruncitor, redevenind serios. Promite-mi asta, Cristine!
   - Îţi promit.
   O privi lung, sedus de frumuseţea ei îmbujorată, şi oftă.
   - Nu vreau să te sperii, dar am anumite sentimente pentru tine, o informă Nick pe un ton moale, învăluitor.
   Cristine clipi des, rămânând cu gura căscată.
   - A... ai sentimente p... pentru m... mine? izbuti ea să articuleze într-un târziu, bâlbâindu-se din cauza profundei uluieli.
   - Mhm, aprobă Nick liniştit, zâmbind în colțul gurii, fascinat fiind de modul uimitor în care ochii ei îşi schimbau culoarea, trecând de la violet la indigo în doar câteva fracţiuni de secundă. Însă aş prefera să ţi le arăt decât să ţi le mărturisesc. Personal, nu cred în valoarea cuvântului cât în cea a gestului adânc simţit.
   - Bine, expiră Cristine aerul pe care-l ţinuse blocat în mod inconştient în plămâni. Bine, repetă ea, piecându-şi ochii, încă zăpăcită de pe urma surprinzătoarei lui destăinuiri.
   Nick îşi trecu arătătorul peste buza ei de jos, umflată de pe urma sărutului înfocat. Ar fi fost tentat s-o sărute din nou, dar un zgomot îi atrase atenţia. Mâinile îi căzură şi Nick făcu doi paşi în spate, punând distanţă între ei.
   Unul dintre grăjdari păşi pe culoarul dintre boxe, ducând de dârlogi o iapă sură, graţioasă.
   Băiatul îi salută timid şi-şi văzu de treabă. Cristine nu ştia ce să facă, nici ce era potrivit să spună într-o asemenea situaţie. Tăcerea care se lăsase o stânjenea teribil.
   Se încruntă la podea, apoi la stâlpii din dreptul boxelor, îşi mută ochii la nişte şei mai vechi, căutând disperata o modalitate de a pleca de acolo fără să-i pară ridicolă sau, mai rău, îngrozitor de stupidă.
   - Ne vedem mai târziu, îi sugeră Nick, aplecându-se uşor spre ea şi făcându-i şmechereşte cu ochiul.
   - Da, răsuflă ea uşurată, zâmbind forţat. Pa!
   Făcu o reverenţă grăbită şi plecă valvârtej. Nick privi lung în urma ei, amuzat şi înduioşat deopotrivă, cu inima plină de tandreţe. Apoi zâmbetul îi păli când îşi aminti de contesă, frecându-şi mâinile peste faţă, reflectă dacă să-şi abordeze mama în acel moment sau s-o lase pe mai târziu casă se obişnuiască oarecum cu ideea...
   Mai bine să bată fierul cât e cald, cugetă el, hotărându-se pentru o confruntare imediată.

           Până la urmă fusese ridicolă, realiză Cristine cu obidă, în timp ce mărşăluia spre casă. Şi stupidă pe deasupra.
   Singurele reverenţe pe care le făcuse în faţa lui fuseseră atunci când el se întorsese acasă de pe front, când lucrurile între ei erau extrem de inflamabile, şi acum, când îi sucise minţile.
   Ce o apucase să-l trateze atât de formal ? O sărutase eu nici cinci minute înainte!
   Ajunse in faţa intrării odată cu băiatul care livra corespondenţa la Sutherland. Cristine se opri şi prelua ea pachetul cu ziarele care soseau periodic de la Londra şi cele câteva scrisori legate cu sfoară, apoi îl invită să se oprească pe la bucătărie ca să mănânce ceva.
   Încă tulburată de pe urma sărutului din grajd, împărţită între ruşine, şoc şi plăcere vinovată, tânăra urcă în dormitorul ei, uitând să lase pachetul cu publicaţii pe măsuţa din antreu. Realiză că le cărase cu ea abia când ajunse în cameră. Preocupată, le lăsă pe scrin şi se trânti pe spate în pat, privind ţintă tavanul pictat al dormitorului.
   Multă vreme, nu făcu decât să stea nemişcată, cu privirile pierdute în gol. Când îngeraşul dolofan pe care-l fixa începu să i se întunece în faţa ochilor, îşi dădu seama că era atât de aiurită încât uitase să respire.
   - Oh, Doamne! gemu ea stins, ascunzându-şi faţa în palme.
   Sărutul lui fusese ceva absolut devastator. Nespus de dulce, de gingaş, şi totuşi încărcat de o senzualitate crudă şi de o patimă care o înfiorase din creştet şi până-n tălpi.
   Îi plăcuse enorm. O îmbătase, o ameţise. Genunchii încă mai continuau să-i tremure, abdomenul să-i tresalte sub mici spasme de voluptate şi delir.
   Acel sărut trezise în ea o emoţie arzătoare, o stare de nelinişte, o nevoie pe care n-o putea numi. Stătea tremurând, cu chipul ascuns în mâini, încercând să se liniştească.
   El avea anumite sentimente pentru ea! Acestea fuseseră cuvintele lui, cuvinte care o aruncaseră într-un ocean de emoţii amestecate, derutante. Se simţea fericită, îngrozită şi bulversată.
   Fericită pentru că-i era totuşi dragă, îngrozită de consecinţele acestui fapt. Şi bulversată, pentru că nu ştia ce să facă de acum înainte.
   Nick pusese ochii pe ea. Dacă mai existase vreun dubiu pană în acel moment, acesta fusese spulberat de felul în care o îmbrăţişase mai devreme.
   O dorea, nutrea anumite simţăminte pentru ea şi voia să i le arate, un lucru măgulitor şi terifiant totodată.
   - Oh, Maică Precistă, ce mă fac? scânci tânăra femeie, întorcându-se pe burtă şi îndesându-şi faţa cu putere în pături, de parcă acea poziţie i-ar fi putut limpezi mintea răvăşită.
   Când începu să se sufoce îşi ridică fruntea şi inspiră aerul cu lăcomie.
   Îi promisese că nu mai avea să-l evite pe viitor. Aici o priponise bine, pentru că ştia că ea nuşi încălca niciodată vorba dată chezăşie. Deci faza cu „de-a v-aţi ascunselea” trebuia eliminată de pe listă şi căutate alte mijloace prin care să-l ţină la distanţă. Locuiau în aceeaşi casă. Acest lucru îi restrângea considerabil libertatea de mişcare. Instinctiv, ştia că Nick n-avea s-o lase în pace nici dacă-l ruga frumos. îi simţise dorinţa într-un mod cât se poate de evident.
   Şi acest lucru, în loc s-o sperie, cum ar fi fost de aşteptat, mai ales după episodul cu Ayton, o flatase profund.
   Şi ce-ar fi fost dacă pur şi simplu ar fi rămas pe loc, bucurându-se de ceea ce prezentul şi viitorul apropiat aveau să-i ofere alături de Nick? gândi ea, îngustându-şi ochii în timp ce întorcea în minte problema pe toate feţele.
   Cât de rău ar fi putut să fie? Necazul se întâmplase oricum: era îndrăgostită de el până-n măduva oaselor. Mai mult de atât nici că se putea. Iar Nick îi declarase că nu-i era indiferentă. Poate c-o şi iubea puţin, speculă Cristine, sprijinindu-şi bărbia în pumni.
   Trebuia să fie ceva serios la mijloc, altfel el nu ar fi făcut niciodată acel pas înspre ea. E drept că de fiecare dată ea fusese cea care-i sărise în braţe şi-l ademenise, însă nici el nu i se împotrivise. Nick era un bărbat cinstit şi vertical.
   Să-i accepte afecţiunea sau, în fine, dovezile de afecţiune, nu putea fi un lucru chiar atât de greşit. Sentimentele lor ar fi putut evolua spre ceva frumos şi unic...
   Da, dar ea urma să plece într-un viitor relativ apropiat, cugetă Cristine cu tristeţe. Iar el trebuia să rămână în Anglia pentru totdeauna. Indiferent în ce punct ar fi ajuns legătura lor afectivă, aveau să se despartă într-un final.
   Nu se putea altfel, nu exista altă cale. Cristine ştia că despărţirea aceasta avea să-i frângă inima mai mult decât despărţirea de restul. Avea să se despartă de Nick mult mai greu decât de oricine altcineva, chiar şi decât mama ei. Era un lucru inevitabil.
   Şi dacă tot îi era dat să sufere oricum, de ce nu ar fi luat cu ea amintirea unor zile fericite, de ce nu s-ar fi bucurat de tandreţea şi preţuirea lui? De ce să nu profite, să se bucure şi să trăiască cu adevărat? Era posibil să nu-l mai vadă niciodată...
   Însă mai era şi Ethan la mijloc, realiză tânăra cu durere. Şi ar fi fost o cruzime din partea ei să-şi ofere afecţiunea lui Nick sub ochii acestuia. Mai degrabă ar fi murit decât să-l vadă pe Ethan suferind din cauza egoismului ei, a dorinţei absurde de a fi fericită alături de bărbatul pe care-l iubea dar pe care nu-l putea avea în întregime. Cu atât mai mult cu cat trebuia să-i refuze cererea în căsătorie atunci când avea să se înapoieze acasă.
   Şi hotărârea fu luată. Nu exista niciun viitor. Pentru niciunul dintre ei. Avea să discute cu Nick şi să-l facă să înţeleagă. Oricât de mult o durea asta, ştia că procedează corect faţă de toată lumea.
   Deprimată, se ridică în capul oaselor, înghiţindu-şi jalea. Trebuia să nu se mai gândească, săşi ocupe mintea cu altceva... altfel ar fi înnebunit!
   Dădu cu ochii de teancul subţire de scrisori şi de pachetul sosit din Capitală. Ceva nevăzut păru s-o atragă spre ziarele frumos orânduite. Luă primul cotidian care-i căzu in mână şi citi titlul tipărit cu litere mari de pe prima pagină.
   Un abis nesfârşit, întunecat, îşi întinse braţele spre ea, cuprinzându-i mintea strâns, sugând-o în măruntaiele sale.
   Pentru prima dată în viaţa ei, Cristine leşină.

                                           CAPITOLUL 19

              Nick îşi găsi mama în salonul mic pentru musafiri, frecând cu îndârjire un sfeşnic de argint. Nu era un semn prea îmbucurător.
   Ori de câte ori era supărată de ceva sau pe cineva, Kimberly îşi consuma nemulţumirea curăţind argintăria din casă. Cu toţii îi cunoşteau apucăturile şi, de regulă, o lăsau să-şi facă damblaua până când se calma. Dacă intrai în colimatorul ei în acele clipe, în patru cazuri din cinci se lăsa cu vărsare de sânge.
   Nick închise uşa în urma lui cu grijă şi făcu doi paşi, dar se opri.
   Kimberly îşi ridicase ochii spre el, ţintuindu-l cu acea privire care, în vremea copilăriei lui, îi băga groaza în oase. Tânărul conte se strâmbă. Nici acum nu era complet imun în faţa acelei căutături ascuţite şi tăioase ca un brici.
   Contesa continua să lustruiască sfeşnicul cu aceeaşi hotărâre, privirea ei tranşându-1 în felii subţiri, caraghios de transparente.
   - O iubesc, mamă! declară Nick răspicat, fără niciun fel de preambul.
   Freamătul mâinilor ei se opri pentru o clipă, apoi se reluă cu şi mai multă râvnă.
   - Crezi că nu ştiu asta? Că nu mi-am dat seama de asta până acum? Ce-ţi închipui, că am orbit cu timpul?
   Vocea ei era liniştită, dar Nick ştia că nu era decât calmul de dinaintea furtunii.
   - Atunci spune-mi de ce eşti atât de supărată? preferă Nick să lanseze el primul atac. Din cauza lui Ethan?!... Îţi imaginezi cumva că-mi sap fratelepe la spate? Asta e părerea ta despre mine, că sunt un nemernic lipsit de scrupule?!...
   Fu nevoit să tacă pentru câteva clipe, conştient că ridicase vocea la ea.
   Când fu sigur că-i putea vorbi fără emoţie, reluă pe un ton controlat:
   - La Kesinghton Place, Ethan a cerut-o de nevastă. Seara, Cristine mi-a plâns pe umăr, tânguindu-se că nu se poate mărita cu el, pentru că niciodată nu va putea să-l facă fericit. Pentru că Ethan merita mai mult iar ea nu se simţea în stare să-i ofere afecţiunea pe care şi-o dorea el. Exact acestea au fost cuvintele ei, mamă.
   Pe chipul contesei se ivi o umbră. Oftând, Kimberly puse sfeşnicul deoparte şi-şi împleti degetele în poală, pentru a le opri neastâmpărul.
   - Sunt pusă într-o situaţie dificilă, Nick, te rog să mă-nţelegi, mărturisi ea cu o voce tristă. Vă iubesc pe toţi palm în mod egal. Sunteţi copiii mei. Şi vreau să vă văd pe toţi fericiţi, aşezaţi la casa voastră, alături de oameni de calitate. Oricare ar fi drumul pe care veţi alege să mergeţi, dacă voi ştiţi că la capătul lui vă aşteaptă fericirea, eu n-am să vă stau în drum. Sunteţi cu toţii sănătoşi la minte, la trup şi la suflet. Am încredere în voi că veţi alege bine. Personal, nu ţin la condiţia socială a soţiilor voastre, la ereditatea sau la averea lor. Dovada mi-e Andreea. Antony a ales cu siguranţă o femeie specială. Nu are zestre, dar posedă o bogăţie pe care puţini o dobândesc în viaţă şi chiar şi mai puţini se nasc cu ea: nobleţe sufletească, generozitate şi devotament. Îi aduce bucurie lui Antony, iar pentru mine asta este suprema mulţumire. Pe urmă m-am gândit la Ethan... şi la Cristine. Nu neg că mi-am făcut speranţe în legătură cu ei doi. Ethan este un bărbat corect, loial, cinstit şi bun. Cristine este la fel. Făceau o pereche minunată şi-mi doream să-i văd împreună, pentru că el o iubeşte şi i-ar fi fost credincios, iar Cristine s-ar fi aflat astfel în siguranţa. Desigur, mi-am dat seama că ea nu-l iubeşte aşa cum nădăjduieşte el, dar m-am gândit că poate, în timp, sentimentele ei s-ar fi schimbat...
   Făcu o pauză, trecându-şi degetele peste fruntea palidă cu un aer uşor derutat.
   - Desigur, reluă contesa, vag ironică şi gesticulând într-o doară, tu te-ai întors acasă şi lucrurile au luat-o în cu lotul altă direcţie. Am simţit schimbarea încă dinainte ca măcar vreunul dintre voi să devină conştient de ceea ce se întâmplă.
   - Sper să mă crezi când îţi spun nu am încercat să profit de naivitatea sau lipsa ei de experienţă şi s-o corup! apăsă Nick cuvintele, privindu-şi mama cu gravitate.
   - Încă n-ai încercat, dar o vei face, prezise contesa cu o certitudine care-l făcu să tresară vinovat. Îmi cunosc copiii, Nick. Vă cunosc pe fiecare dintre voi şi ştiu ce vă poate mintea. Tu nu eşti ca Ethan sau ca Antony. Tu doar întinzi mâna şi iei ceea ce consideri că ţi se cuvine.
   - Atunci, voi încerca să nu te dezamăgesc, doamnă, replică el cu cinism.
   Brusc, îl cuprinse furia şi izbucni cu amărăciune:
   - De ce consideri că Ethan ar fi mai demn de ea decât aş fi eu vreodată?!
   - N-am zis asta! se disculpă Kimberly, ridicându-se în picioare. Eu doar am...
   - Ascultă-mă bine, mamă! mârâi Nick printre dinţi, curmându-i avântul. Ethan a avut o şansă şi n-a ştiut s-o folosească la timp. A pierdut-o imediat după ce ea şi-a făcut debutul, exact cum am prevăzut. Şi ştii de ce? Pentru că Cristine s-a îndrăgostit de un alt bărbat. Şi, ca să te scutesc de efortul de a mă întreba de unde naiba ştiu lucrul acesta, o să te lămuresc imediat: mi-amărturisit-o chiar ea, la câteva săptămâni de la balul iady-ei Cambridge. Un bărbat, dar nu unul oarecare, ci unul însurat. Şi nici măcar n-a binevoit să-mi spună cine e ticălosul acela!
   O văzu căscând gura, consternată.
   - Pun pariu că nici prin cap nu ţi-ar fi trecut lucrul acesta, râse el găunos. Şi totuşi, e adevărat. În mod sigur că acesta este motivul principal pentru care o să-l refuze pe Ethan.
   - Ţi-a spus ea asta? făcu Kimbedy uluită
   - Ce, acum îţi închipui că inventez? se răsti el supărat.
   - Nu, se încruntă ea, numai că... Oh! exclamă dintr-odată, schimbându-se la faţă şi privindu-1 cu ochi mari. Oh, nu! Nu se poate, clătină ea din cap, împărţită între ilaritate, neîncredere şi stupoare.
   Ochii lui Nick se îngustară. O bănuială teribilă îi încolţi în minte.
   - Să nu-mi spui că ştii despre cine este vorba! rosti el pe un ton sleit.
   - Ba cred că ştiu, îmi pare rău. Crezusem că este o poveste demult moartă şi îngropată.
   - Cine e? reuşi el să-şi mişte buzele înţepenite.
   - Alex Lundum, îl informă ea fără să zâmbească.
   - Alex? făcu Nick, privind-o cu scepticism şi refuz în priviri. Alexander Lundum? repetă el cu un aer perplex, realizând că ea chiar vorbea serios.
   - S-a îndrăgostit de el când avea paisprezece sau cincisprezece ani, nu mai ţin minte exact. A fost distrusă când Alex s-a însurat cu Sophia. Vreo doi ani să fi tot oftat de dorul lui, dar pe urmă nu a mai adus vorba de el şi am crezut că-l uitase.
   - Se pare că nu, comentă Nick cu sarcasm.
   Alex fusese prietenul lui în copilărie. Mai târziu, se întâlniseră la Eton. Prietenia lor se cimentase eu adevărat abia pe front. Îl plăcuse de Alex... până în urmă cu zece secunde. Acum îl ura la modul absolut şi cu patimă.
   Bastard trădător!
   Era incredibil! Cristine îşi dăruise inima unui bărbat distins, chipeş, onorabil şi foarte însurat.
   Avea să-l pască un infarct, gândi Nick, lăsându-se pe braţul unei canapele, cu fruntea în pumni, simţind că inima sta să-i crape.
   Acum cunoştea şi numele rivalului său! Era din ce în ce mai bine. Brusc, se simţi descurajat. Cristine era îndrăgostită de Alex... de cât timp? socoti el în minte. Şase sau şapte ani. Să iubeşti pe cineva de atâta timp nu poate fi vorba decât de ceva serios şi trainic. Probabil că nici nu avea mai multe şanse decât avusese Ethan.
   Kimberly veni lângă el, mişcată de zbuciumul tăcut din ochii lui, de felul în care umerii i se gârboviseră sub povara grea a unui adevăr inacceptabil pentru el. Îşi lăsă o mâna pe spatele lui, simţindu-i încordarea muşchilor prin haine, furtuna din sufletul lui. Şi o duru inima pentru fiul ei.
   - Poate că mă înşel, Nick, rosti ea în şoaptă, mângâindu-l cu duioşie. Poale că şi ea se înşeală. Poate că este îndrăgostită numai de ideea de a fi îndrăgostită.
   - Fii serioasă, mamă, îşi ridică el fruntea s-o privească. Cristine este o femeie eu capul pe umeri. Şi-ar da seama dacă încă mai este îndrăgostită de el sau dacă a rămas numai cu nostalgia unui paradis pierdut.

        Contesa tăcu un lung moment, reflectând.
   Simţea instinctiv că ceva nu era în regulă în toată povestea, dar încă nu putea să spună ce anume o sâcâia.
   Ceea ce Nick îi dezvăluise se bătea cap în cap cu realitatea care i se derula zilnic prin faţa ochilor. În minte i se buluciră imagini cu Nick şi Cristine în diferite ipostaze. Un gest, un cuvânt, o privire. Nu ceva ce să-ţi sară în ochi, dar dacă erai atent... Şi ea fusese atentă. Ar fi putut jura cu mâna pe inimă că şi Cristine era îndrăgostită de Nick.
   Li se scurgeau ochii unul după celălalt. O femeie nu se uita aşa la un bărbat dacă inima i-ar fi fost stăpânită de un altul, îşi dădu ea seama brusc de adevăr. Cristine îl minţise pe Nick. Probabil că mândria o împiedicase să recunoască ce e în inima ei. Şi avea destulă mândrie, zâmbi Kimberly ca pentru sine.
   Oh, da, fiecare celulă din trupul ei şedea ţeapănă din cauza mândriei.
   - Povesteşte-mi în ce împrejurări ţi-a destăinuit dragostea ei pentru Alex, îi ceru ea, aşezânduse pe canapea, lângă el.
   - Nu văd rostul, gemu Nick, căutându-se de tabacheră. O să fumez aici, o informă el pe un ton prevenitor, care nu admitea contraziceri de prisos.
   Contesa aprobă tăcută şi el îşi aprinse ţigara subţire de foi, mistuind-o cu sete. Şi dintr-odată, cuvintele începură să curgă. Simţea nevoia să se destămuiască cuiva în care avea încredere, cineva al cărui sfat conta cu adevărat şi care ştia să păstreze discreţia acelei taine.
   Kimberly asculta atentă, tară să-l întrerupă, aşezând în mintea ei piesele lipsă.
   În adâncul sufletului, ştia că nu mai putea face nimic pentru Ethan, dar că putea însă să-l ajute pe Nick. Pentru că acum îi era limpede că dintre cei doi fii ai ei, Cristine îl prefera pe cel mai mare.
   Era pusă în situaţia cumplită de a-şi sacrifica fericirea unuia dintre copii pentru a aduce împlinire celorlalţi doi. O decizie grea şi dureroasa pentru o mama, dar nu putea să-i condamne pe toţi trei la suferinţă şi deziluzie. Nu ea era cea care hotărâse, ci destinul capricios. Şi dacă Dumnezeu orânduise lucrurile astfel, atunci trebuia să se supună voinţei lui, iar Nick, chiar daca nu-i comunicase asta prin viu grai, simţea nevoia aprobării ei.
   Nick îşi termină confesiunea şi multă vreme, niciunul dintre ei nu scoase o vorbă.
   - Ethan va suferi oricum, rupse Kimberly tăcerea grea, apăsătoare, privindu-şi fiul în ochi cu o tristă resemnare. Oricât mi-aş fi dorit ca el să fi fost cel sortit Cristinei, numai dorinţa mea nu a fost îndeajuns. Mi-e greu, mi-e foarte greu să ştiu că nu-l pot apăra de durerea ce va să vină, să ştiu că n-o să-i pot oferi mângâiere şi alinare, conştientă că o parte din suferinţa lui se datorează mie, a celor ce voi hotărî acum. Dar dacă tu crezi că ea este femeia lângă care-ţi doreşti să închizi ochii în ceasurile târzii ale bătrâneţii şi daca ea te vrea, atunci eu nu mai am nimic de adăugat.
   Ochii lui Nick se măriră surprinşi, pe faţa lui se aşternu uşurarea. Se întinse şi strânse cu recunoştinţă mâna delicată a contesei, privind-o eu seriozitate.
   - Vreau să mă însor cu Cristine, mamă! O iubesc şi...
   - Te rog! îşi ridică Kimberly o mână zâmbind, amuzată şi stânjenită deopotrivă. Nu crezi că ar trebui să-i spui ei lucrurile acestea? sugeră suav, curmându-i elanul.
   - Îi voi spune când va fi pregătită să-mi primească afecţiunea şi devotamentul. Între timp, voi încerca să-i mut gândurile de la Lundum.
   Contesa îşi muşcă buzele, ezitând, neştiind dacă să facă sau nu lumină în capul lui. Decise că e mai bine să descopere singur adevărul. Nu avea dreptul să se amestece în intimitatea fiicei ei. Se mulţumi doar să-i aprobe intenţia printr-o înclinare a bărbiei.
   - Nick, vreau să te rog..., începu contesa cu gravitate, dar fu întreruptă în mijlocul frazei de un ţipăt prelung şi ascuţit, care venea de la etaj.
   Amândoi ţâşniră în picioare, livizi, exclamând intr-un glas:
   - Cristine!
   Şi se repeziră spre uşă.

         Acelaşi ţipăt sfâşie bezna din mintea Cristinei, smulgând-o din nesimţire.
   Deschise ochii ameţită, uitându-se buimacă la faţa albită de groază a tinerei ei cameriste.
   - Oh, milady! îngenunche fata lângă ea, tamponându-i fruntea cu colţul apretal al şorţului în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. Am crezut că aţi murit!
   - Ce? făcu Cristine nedumerită, dând să se ridice în fund.
   Dădu mâna cameristei la o parte, enervată de vorbele fără noimă ale acesteia şi se opri când văzu sângele de pe uniforma acesteia. Se încruntă nedumerită, săltându-se în şezut, şi-şi duse mâna la frunte, acolo unde simţea pulsând o vagă durere.
   Dădu peste o umflătură mică şi peste ceva umed şi cald. Sângera. Se lovise. Când?, .. De ce? .. Cum?...
   Şirul gândurilor confuze îi fu curmat de zgomotul făcut de uşa dormitorului trântită de perete. O văzu pe Andreea năvălind în cameră, urmată de mătuşa Chloe şi de alţi doi servitori.
   Chloe se repezi, ghemuindu-se lângă ea şi, fără o vorbă, îi luă bărbia în pumn pentru a-i putea analiza mai bine tăietura de la rădăcina firelor de păr.
   - Doamne, copilă, era să-mi crape inima! mărturisi femeia cu o voce tremurătoare, uşurată că rana arăta mai rău decât era de fapt în realitate. Iar tu, fată smintită, se răsuci spre cameristă, dojenind-o eu asprime, chiar nu te-ai putut stăpâni să nu zbieri ca o...
   - Ce dracu se petrece aici?!.., tună vocea stăpânului de la Sutherland House din mijlocul pragului.
   Andreea, care obtura o parte din câmpul lui vizual, alunecă lateral.
   Chloe se retrase şi ea, dând un brânci cameristei care plângea înăbuşit.
   Chipul bărbatului se albi ca varul. Cristine stătea în fund, lângă măsuţa de toaletă, cu faţa mânjită de sânge.
   - A leşinat şi s-a lovit în cădere, îl informă mătuşa ei în timp ce se apropia. Cred că a dat cu capul de muchia scrinului...
   Nick se lăsă pe vine şi-i luă faţa în mâini, cercetând la rândul lui tăietura care încă mai continua să sângereze. Uşurarea îl slei de vlagă. O privi în ochii încă dilataţi de şoc şi nedumerire şi o întrebă cu blândeţe:
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nu ştiu, şopti ea tulburată de agitaţia din jurul ei. Eu... ziarele! îşi aminti brusc, cutremurându-se toată şi privindu-l îngrozită. Oh, Doamne, Nick, ziarele!...
   Nick privi automat la dezordinea din jur. Pe covor se aflau împrăştiate diverse obiecte de toaletă, scrisori încă sigilate şi ziare boţite. Luă unul la nimereală.
   Titlul mare, eu litere îngroşate, de pe prima pagină, îi sări în ochi:
   Crimă atroce în Portman Squre. Lordul Haltei- Ayton a fost găsit mort în apartamentul său. Poliţia face cercetări Amănunte pe pagina următoare.
   Nick simţi zbârlindu-i-se tot părul de pe ceafă. În mâinile sale, hârtia părea să capete o greutate ciudată.
   Înghiţindu-şi sila şi oroarea, dădu pagina şi parcurse în grabă primele rânduri. Groaza îi strânse stomacul. Îşi ridică privirea spre Cristine, realizând cât de mare fusese şocul pentru ea.
   Maxilarele i se încleştară, stomacul i se revoltă.
   - Spune-mi ce scrie, îi ceru ea cu o voce spartă.
   - Nu acum...
   - Te rog.
   - Am zis nu! o refuză Nick răspicat.
   Cristine se întinse să-i ia ziarul din mână, dar Nick îl feri. Enervată, tânăra se uită în jur şi înşfacă unul, dar el i-l smulse din mâini.
   - Dă-mi-l! îi cern Cristine, privindu-l lividă.
   - Nici gând.
   - Dă-mi-l, lua-te-ar naiba! zbieră ea ca scoasă din minţi Sau mă duc personal la Londra şi-mi cumpăr singură unul! Ba-mi cumpăr o tipografie întreagă! Am bani, aşa că-mi pot permite să...
   - Gura! se răsti el pe un ton atât de aspru, încât şi Cristine şi toţi ceilalţi amuţiră. Asta este casa mea, eu sunt stăpânul şi eu dau ordinele aici, ai înţeles?!... Te duci la Londra pe dracu!... La o parte! porunci ei tuturor celor prezenţi.
   Toţi se retraseră şi el se apucă să strângă ziarele furios, apoi se ridică eu ele în braţe şi-i întoarse spatele, aruncând din mers peste umăr mame sale:
   - Ocupă-te de ea. Eu trebuie să vorbesc cu Tony.
   Ajunsese în prag când vocea ei îl opri:
   - Te urăsc!... M-ai auzit? Te urăsc!
   Nick ezită o clipă, apoi se răsuci pe călcâie şi o privi lung. Ochii ei aruncau văpăi. Nu se îndoia că in clipa aceea chiar asta simţea şi se strâmbă în sinea lui.
   - De aia nu mai pot eu dormi noaptea, dulceaţă! declară el sec, după care dispăru pe coridor.
    Ei, la naiba, bombăni el în timp ce cobora scările. Femeia asta avea un talent unic să-l scoată din răbdări.
   Nick regreta că ridicase vocea la ea. Asta era! Trebuia s-o lase să se liniştească, şi el la fel, şi pe urmă poate că-i va cere scuze. Sau nu. Îl enervase cu modul sfidător în care-şi fluturase aurul pe sub nasul lui. Ce, el n-avea bani?!...
   Batea câmpii, îşi dădu Nick seama, făcând o grimasă. Ce aveţi de a face cireaşa de pe tort cu rănitul grajdurilor şi cu trilul ciocârliei?
   Se opri cu o fracţiune de secundă înainte de a se ciocni de unchiul Cristinei.
   - Domnule! Ce surpriză plăcută. Nu vă aşteptam decât spre sfârşitul săptămânii.
   - Am reuşit să-mi rezolv treburile mai repede şi m-am grăbit încoace, rosti Damian cu o figură preocupată. Nick, trebuie să stăm de vorbă.
   - Despre Ayton?
   Faţa bărbatului se umplu de uimire. Privirea îi căzu pe teancul de ziare pe care Nick îl strângea sub braţ.
   - Văd că veştile au circulat mai repede decât am putut eu să ajung, murmură el cu o strâmbătură, Iisuse, ce monstruozitate!... Cristinei i s-a spus ceva?
   - Din nefericire, ea a fost prima care a aflat, mormăi Nick, întunecându-se la faţă. Cam acum un sfert de oră. Mama şi Chloe sunt sus, eu ea.
   - Cum se simte? se interesă bărbatul, profund îngrijorat.
   - Vestea a cam zdruncinat-o. A leşinat şi s-a lovit la cap. Nimic serios, se grăbi să adauge, văzandu-l pe Damian cum păleşte. Mai mult ne-a speriat pe noi. Hai la mine în cabinet. Acolo puteam să stăm de vorbă liniştiţi.

        Pe drum, Nick porunci unei servitoare să-l caute pe Tony şi să-l trimită la el, pe urmă să i se pregătească unchiului Cristinei o gustare şi s-o aducă tot acolo.
   Ajunşi în cabinet, Nick lăsă vraful de ziare pe birou şi se duse la bar unde umplu două pahare cu whisky. Ocupară cele două fotolii din faţa şemineului şi-şi aprinseră câte o ţigară de foi.
   - Bănuiesc că la Londra este o adevărată nebunie, deschise Nick discuţia.
   - Da. Tot oraşul s-a cutremurat când s-a publicat grozăvia asta. Eu de abia ieri am aflat, când m-am întors din Scoţia. Mărturisesc sincer că am fost extrem de şocat. Îmi închipui cum a primit Cristine vestea. Biata copilă!
   - O să treacă şi peste asta, rosti Nick posomorât. Este tânârâ şi puternică. Va reuşi.
   - Dumnezeule, câtă cruzime! Ai citit ziarele?
   - Doar câteva rânduri la repezeală.
   - Eu le-am citit, rosti bărbatul, înfîorându-se fără să vrea. Fiecare publicaţie a scos altă poveste, dar esenţa este aceeaşi: Ayton a fost realmente măcelării. Am stat de vorbă eu băieţii de pe Bow Street. Au spus că scena din dormitorul lui Ayton era imposibil de privit şi că seamănă izbitor de mult cu cea din apartamentul lui Cavendish. Nu văd legătura dintre cei doi.
   Stomacul lui Nick se strânse ea un pumn. El o vedea eu o claritate înfiorătoare. Şi legătura era Cristine. Cavendish o infatuase, Ayton făcuse cu mult mai mult decât atât. Şi amândoi fuseseră căsăpiţi de aceeaşi mână asasină. Mâna unui psihopat dement. Unul care umbla în libertate, luând viaţa oamenilor cu o cruzime inimaginabilă.
   Îi era greaţă. Pentru prima dată după mult timp, simţi teama dându-i târcoale, suflându-i în ceafa, adulmecându-l.
   Îi era limpede că individul făcuse un soi de obsesie pentru ea şi se autoproclamase îngerul ei păzitor, un înger al morţii şi al răzbunării, pedepsindu-i pe toţi cei care o răneau într- un fel sau altul.
   Mintea începu să-i lucreze la cote înalte. Puţine persoane ştiau ce se întâmplase între Cristine şi Cavendish la reşedinţa de la ţară a marchizului de Kesinghton. De fapt, îi putea număra pe degetele de ia o mână pe cei care ştiau de acest episod: Cristine, Cavendish, el şi Ethan.
   Desigur, asta în cazul în care Cristine nu mai povestise şi altcuiva acea întâmplare, sau dacă nefericitul nu se destăinuise el unei terţe persoane, cel mai probabil asasinului... Cât despre răpirea Cristinei, ei bine, cercul era ceva mai larg: îi cuprindea şi pe Lancasleri.
  Dar toţi fuseseră prezenţi în sala de bal de la Manehester House atunci când dispăruse Cristine şi, după rapoartele pe care le primise mai târziu de la detectivii angajaţi să-i ţină sub observaţie pe aceştia, nu exista nici un indiciu care să-i fi semnalat implicarea vreunuia dintre ei în răpirea acesteia şi nici vreo legătură directă cu Ayton.
   - La Kesinghton Place, Cavendish a fost cam deplasat cu Cristine, rosti Nick într-un târziu, privind ţintă jarul trabucului său.
   - Adică? se încruntă Damian, privindu-l nedumerit.
   - A pipăit-o în timpul cinei pe sub masă, îl lămuri Nick cu o mină sumbră.
   - Nu se poate! exclamă celălalt plin de indignare. Canalia! Secătura!
   - Mda. Cristine a dat dovadă de suficient sânge rece ca să-i planteze o furculiţă în mâna care-şi luase acea libertate, iar mai târziu, am avut eu grijă să-i explic idiotului unde duce lipsa de maniere a unui bărbat, l-am rupt degetele unul câte unul, recunoscu el cu un rictus de dispreţ, îndreptat mai mult către sine. Atunci nu mi-a părut rău. Dar mai târziu, când am aflat cum a fost măcelărit, m-au cuprins remuşcările. Nici acum nu-mi dau seama de ce. Poate pentru că mi-a fost milă de soarta pe care o avusese? Nu ştiu. Însă când am citit în ziare de modul crud în care sfârşise, m-a încercat o senzaţie bizară, sentimentul că cel care-1 omorâse pe Cavendish o făcuse pentru Cristine. Sună aiurea, nu?
   - Câteodată, intuiţia poate să fie mult mai corectă şi mai aproape de adevăr decât modul în care judecăm anumite lucruri, opina unchiul Cristinei cu un oftat.
   - Au fost multe ocaziile în care intuiţia m-a păcălit. De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, am avut parte de eşecuri doar atunci când m-am lăsat condus de raţiune şi nu de instinct. Oricum, ideea e că puţini ştiau de ceea ce se petrecuse în acel sfârşit de săptămână în casa marchizului: cei implicaţi direct, eu şi cu Ethan. Nici eu n-aş fi aflat dacă întâmplarea n-ar fi făcut să mă găsesc aşezat la masă în faţa Cristinei şi să surprind scena. Cu siguranţă, ea nu mi-ar fi spus nimic. În opinia ei, situaţia fusese rezolvată. Iar Ethan a aflat accidental. Problema este că şi Ayton a sfârşit la fel, ceea ce-mi întăreşte bănuiala în legătură cu motivul uciderii lui Cavendish. Despre răpirea Cristinei ştiau şi Lancasterii, precum şi ducesa de Devonshire. Ea mi-a dat cuvântul că o să fie discretă şi tind să cred că şi-a onorat cuvântul. Cât despre Lancasteri, aveau motive serioase să pună la cale o asemenea mârşăvie, dar nu văd rostul. Scopul ar fi fost ca banii Cristinei să se verse în conturile lor şi nu ale lui Ayton, unde ar fi existat riscul major ca acesta să le dea cu tifla mai târziu. Asta în cazul în care nu-l aveau la mână cu ceva, continuă el să cugete eu voce tare. În concluzie, amândoi nefericiţii au mierlit-o imediat după ce au bruscat-o pe Cristine...
   Apariţia lui Tony îl făcu să se oprească. Reacţia acestuia în faţa teribilei veşti a fost surprinzătoare. Tony considera ca nemernicul acela căpătase exact ce merita şi că după părerea lui, cel care-l mazilise fusese chiar prea blând cu el. Adevărul era că şi Nick avea în esenţă aceeaşi părere, considerând că Aylon îşi meritase moartea, însă detesta modul în care acesta sfârşise.
   Nick se văzu dator să-l informeze despre tot despre ceea ce ştia în legătură şi cu C'avendish. Tony îl privise stupefiat. Câteva clipe, nu scoase niciun sunet, ca apoi să lanseze aceeaşi părere ce coincidea cu a sa: crimele aveau o legătură directă cu persoana Cristinei.
   Începură să facă speculaţii, încercând să întocmească o listă cu potenţiali suspecţi. Nick le puse la dispoziţie rapoartele pe care le primea cu regularitate despre cei din neamul Lancaster.
   Ceilalţi doi le citiseră din scoarţă-n scoarţă. Bănuielile se îndreptau invariabil spre familia tatălui natural al Cristinei: aveau interesul şi chiar motivaţia pentru a acţiona atât de disperat. însă din fişele de urmărire nu reieşea nimic incriminator. În plus, nu exista nicio legătură cu cazul lui Cavendish. Niciunul dintre Lancasteri nu şi-ar fi pătat mâinile cu sânge doar pentru că un idiot cu mintea creaţă atentase la demnitatea moştenitoarei lor. Iar crima fusese înfăptuită cu o implicare adânc emoţională. Cât despre înhăitarea lor cu Ayton, era o ipoteză care nu prea stătea în picioare. N-ar fi fost mai normal să fi acţionat unui dintre gemeni, sau vărul mai tânăr, Stuart, ori poate Ingleby? Chiar şi în cazul în care l-ar fi angajat pe Ayton pentru a face treaba murdară în locul lor, ea pe urmă să se întâlnească cu acesta şi s-o preia pe Cristine, totuşi niciunul nu păruse nerăbdător să părăsească balul şi să ia urma răpitorului şi a victimei sale.
   Din contră, din spusele lui Tony, cu toţii fusesera şocaţi de veste şi se adunaseră grămadă, dornici să ajute la găsirea ei. Desigur, ar fi putut fi şi teatru la mijloc.
   Dar dacă aşa ar fi stat lucrurile, de ce Ayton îşi luase libertatea de a o agresa pe Cristine? Dacă ar fi existat totuşi o înţelegere între el şi unul dintre Lancasteri, ar fi avut grijă să păstreze „marfa” intactă, nu-i aşa?..
   Trebuia să stea de vorbă cu Cristine, realiză Nick în sinea lui, fără niciun chef.
   Oricât de greu avea să-i fie tinerei femei să evoce amintirile cumplite ale acelei nopţi, trebuia să afle de la ea exact ce se întâmplase din clipa în care fusese răpită şi momentul în care el o găsise. Ce vorbiseră, starea de spirit a agresorului ei, orice.
   Un amănunt, oricât de nesemnificativ ar fi putut părea la prima vedere, putea avea totuşi o valoare nebănuită, oferindu-le un indice important în descoperirea asasinului.

          Frământat de emoţii contradictorii şi neplăcute, se apucă să răsfoiască ziarele primite, parcurgând cu atenţie fiecare articol care dezbătea crima din Portman Squre.
   Era oribil. Modul în care cotidianele londoneze prezentau acea atrocitate era tranşant, lipsit de compasiune, având un puternic impact asupra cititorilor. Crima era morbid detaliată. Scârbit, dezgustat de cele citite, Nick strânse ziarele şi le aruncă pe toate în foc, privindu- le frustrat cum se mistuie cu repeziciune, transformându-se în scrum.
   Avea senzaţia că orbecăieşte printr-un labirint, legat la ochi, lipsii de orice simţ al direcţiei, trăia cu sentimentul putred că făptaşul se ascundea undeva prin apropiere, urmărind-o pe Cristine, veghind asupra ei cu un simţ al posesiunii împins spre extrem.
   O considera ca aparţinându-i, vedea în persoana ei ceva sublim şi unic, ceva ce el dorea să stăpânească. Ceva ce i se cuvenea.
   Instinctiv, ştia că individul care-i măcelărise pe cei doi nutrea o dragoste adâncă, puternică dar, mai ales, bolnavă pentru Cristine. Numai dintr-o iubire absolută, disperată şi vicioasă putea izvorî atâta cruzime şi ferocitate. Sau se înşela şi acel scelerat urmărea cu totul altceva. Dar ce?
   Indiferent ce urmărea, acel ceva era legat de persoana tinerei femei.
   Individul era un smintit şi un psihopat, de asta n-avea nicio îndoială, iar controlul propriei nebunii putea deveni ceva extrem de volatil. Şi mai era şi inteligent, pe deasupra. Nu lăsase nicio urmă pe scena crimelor comise care să-i indice persoana, iar combinaţia dintre nebunie şi inteligenţă era întotdeauna periculoasă.
   Şi totul începuse odată cu debutul Cristinei. Îi era limpede că dementul acela se număra printre mulţimea de cunoscuţi pe care şi-i făcuse după aceea. Dar era ca şi cum ar fi căutat acul în carul cu fân!
   Începu să-l bată gândul de a o lua pe Cristine pe sus şi de a o îmbarca în taină pe primul vas cu destinaţia India, scoţând-o în afara acelui focar de infecţie. Sau s-o ascundă undeva şi să tripleze paza asupra ei. Dar se îndoia că asta ar fi ajutat la ceva. Dacă s-ar fi pus în situaţia asasinului, el cu siguranţă că ar fi găsit mijloace să ajungă la ea, oricât de bine ar fi fost păzită.
   Trebuia să o ia de la o margine. Şi cel mai indicat era să înceapă eu cei care fuseseră la Kesinghton şi care participaseră apoi la balul de la Manchester House. Să compare listele şi să restrângă aria de cercetare.
   Pentru asta trebuia să-i ceară marchizului numele tuturor bărbaţilor pe care-i invitase la Kesinghton şi mai apoi să aibă o discuţie şi cu ducesa. Şi, desigur, trebuia să o facă pe Cristine să-şi amintească tot ce discutase cu Ayton în noaptea răpirii ei şi chiar şi alte conversaţii, oricât de banale, pe care le purtase cu el mai înainte de asta.

      Puţin mai târziu, Kimberly intră în cabinet, îi strecurase Cristinei o mică doză de laudanum în ceai şi acum dormea dusă.
   Ceru ziarele să le vadă şi se bosumflă când Nick o informă că le arsese până la ultimul.
   - Nu stau cu gunoaiele alea în casă! se enervă Nick, patrulând agitat prin încăpere. Şi nu vreau ca ea să le citească. Dar dacă eşti curioasă, pot să-ţi detaliez în amănunt cum a fost ciopârţit nemernicul acela!
   Kimberly îl fulgeră cu privirea, dar nu comentă nimic.
   Bunicii Cristinei, soţul lui Chloe şi Belle se întoarseră la conac spre sfârşitul după- amiezii, încântaţi de excursia pe care o făcuseră prin împrejurimi. Vestea despre moartea cumplită a lui Ayton îi şocă pe toţi.
   Nick se văzu dator să-i informeze şi în legătură cu episodul de la Kesinghton Place. Trebuia să înţeleagă cu toţii eu ce situaţie se confruntau, cât şi primejdia care plana asupra Cristinei.

                                 CAPITOLUL 20

         Furtuna începuse din senin, cu puţin înainte de cină.
   Masa, servită în sufragerie, se desfăşură într-o atmosferă grea, încărcată de tensiune.
   Andreea se străduia să aducă zâmbetul pe buzele tuturor, povestind întâmplări hazlii despre copiii cărora le preda la şcoală muzica, desenul şi literatura engleză, dar eforturile i-au fost slab răsplătite. Mintea tuturor era concentrată asupra morţii teribile a lui Ayton aşa că, în cele din urmă, tânăra renunţă.
   După masă bărbaţii se retrăseseră în salon ca să-şi savureze coniacul şi trabucurile. Femeile rămaseră pe loc, făcându-şi siesta şi comentând despre vreme, evitând să discute subiectul care tulburase viaţa tuturor celor de la Sutherland House.
   Cu puţin înainte de orele nouă, camerista Cristinei o anunţă pe contesă că aceasta se trezise. Kimberly urcă şi-i ţinu companie, insistând să mănânce ceva. Subiectul Ayton nu a fost atins. Contesa o privea eu inima strânsă.
   Suferinţa din ochii Cristinei era cât se poale de evidentă. Copila avea cearcăne sub ochi, era palidă şi se străduia să mănânce doar ca să-i facă ei pe plac. Când îi fu adus ceaiul, Cristine îl privi bănuitoare:
   - Sper că nu l-ai „botezat” şi pe acesta!
   - Nu, zâmbi contesa uşor. Acesta-i ceaiul de la John.
   - Somnul n-o să-mi aducă binecuvântata uitare, mamă, şopti tânăra cu amărăciune.
   - Nu, dar o să te ajute să te odihneşti şi să-ţi păstrezi forţele.
   Cristine se încruntă la mâinile ei împreunate în poală şi oftă.
   - Îmi doresc ca Orslom sa fie aici, mărturisi ea în şoaptă, cu privirea plecată. În ultima vreme, atrag nenorocirile aşa cum magnetul atrage pilitura de fier. V-am adus destule necazuri, şi asta mă...
   - Nu, nu ne-ai adus, draga mea, o contrazise contesa cu blândeţe, întinzând o mână ca s-o mângâie pe păr. Dar acum, în clipa asta, mă dezamăgeşti foarte tare.
   Cristine îşi ridică privirea nedumerită. Ochii mamei sale străluceau din pricina supărării şi a indignării.
   - Cum poţi să gândeşti măcar o asemenea prostie? o certă Kimberly cu asprime. Ţi-ai dorit să fii răpită şi lovită, Cristine Ayleesha Violet Sutherland? Ai vrut cu tot dinadinsul lucrul acesta? Răspunde-mi!
   -Nu, dar...
   - Ascultă-mă bine, draga mea! îi ceru contesa, strângându-i mâinile cu putere şi silind-o s-o privească în ochi. Nu ai absolut nicio vină în tot ce s-a întâmplat! Să ţii minte asta. Singurul lucru pe care-l regret şi care mă doare cel mai tare este acela că nu am putut să te ocrotesc la timp, să te apăr de această experienţă...
   - Cineva ucide oameni din cauza mea, mamă! izbucni Cristine, cutremurându-se.
   - Cristine..., începu mama ei cu o voce încărcată de mâhnire.
   - Nu! Nu încerca să mă linişteşti spunându-mi că mă înşel! Nu sunt naivă, mamă! gesticula ea agitată. Cineva..., se opri răvăşită, căutând cuvântul potrivit.
   Îşi privi mama în ochi şi reluă cu o voce firavă:
   - E ca şi cum cineva mă răzbună!... Cavendish m-a jignit şi a plătit cu viaţa pentru asta. Ayton a încercat să mă compromită, şi a plătit acelaşi preţ. Oamenii ăştia ar mai fi trăit dacă nu existam în lumea lor. Nu, nu te obosi să negi, clătină tânăra capul, privind-o cu refuz în ochii încercănaţi. Este un adevăr pe care-l ştim cu toţii, iar eu nu pot să-l ignor! Sunt în pericol, cu toţii suntem în pericol. Omul care a făcut asta este bolnav la cap, mamă, şi trebuie oprit!... Este absurd ca cineva să plătească atât de cumplit pentru un gest, o vorbă sau o faptă necugetate!...
   Făcu o pauză, apoi trase adânc aer în piept şi reluă încet:
   - Ceea ce mă tulbură cel mai tare în acest moment este întrebarea: de ce? De ce faee toate astea? Ce urmăreşte? Ce speră să obţină? Admiraţia mea? Mă vizează în mod direct, atâta lucru mi-e limpede. Şi ceva în adâncul sufletului îmi spune că nu se va opri aici. Problema este că nici măcar nu ştiu spre cine să-mi îndrept bănuielile. Inima-mi spune că îl cunosc pe acest om. Bunul simţ şi logica mă îndeamnă să mă rezum la cei pe care i-am cunoscut de la balul lady-d Cambridge încoace. Pentru că până să aflu al cui sânge îmi curge în vene, viaţa mea era absolut liniştită. Mă simţeam fericită şi mă bucuram de viaţă, de oameni, de lucruri mici, lipsite de valoare şi totuşi nepreţuite. Şi dintr-odată... totul a luat-o razna! S-au întâmplat atâtea de când am venit la Londra, mamă! Şi... şi mă simt depăşită de toate aceste schimbări. Şi sunt înfricoşată! Nu atât pentru mine, cât pentru voi şi...
   Vocea i se franse, sângele-i fugi din cap şi ochii i se măriră când din adâncurile memoriei ţâşniră ca nişte gheizere nişte cuvinte lipsite de sens la vremea când le auzise:
   - Am primit acordul familiei tale în această privinţă.
   - Lancasterii! şopti ea sufocată.
   - Probabil, îşi muşcă Kimberly buzele, simţindu-se inutilă şi neputincioasă în faţa aerului descompus de pe chipul fiicei sale.
   - Nu, chiar ei au fost! declară tânăra femeie cu hotărâre glas. Sau unul dintre ei. Ayton şi-a justificat mârşăvia susţinând că primise aprobarea familiei mele, gesticula ea cu aprindere. Se referea la Lancasteri, fără-ndoială! Cum naiba am putut să uit de asta?
   - Ai vrut să uiţi, draga mea. E un lucru firesc. Dumnezeu ne-a dat uitarea pentru a ne proteja sufletul de otrava amintirilor odioase, altfel oamenii n-ar mai găsi puterea de a merge mai departe şi de a-şi afla fericirea şi tihna. Poate că ar trebui să vorbeşti cu Nick despre asta, sugeră contesa şi oftă când văzu privirea Cristinei înăsprindu-se. Iubito, e o copilărie să te superi pe el doar pentru că a vrut să te scutească de...
   - A fost prea târziu, mamă. Deja văzusem titlul de pe prima pagină. Putea să-şi dea seama că nu mai era nimic de făcut. A ţipat la mine! rosti ea necăjită.
   - Şi tu la el. După părerea mea, sunteţi chit. Doamne, Crisline, zâmbi contesa cu o dulce nostalgie. Voi vă certaţi mereu când eraţi copii. Mă şi mir că, de când s-a întors acasă, nu v-aţi scos încă ochii.
   - Nu-i timpul pierdut, zâmbi Crisline stins.
   - Mda, aşa e, surâse contesa ca pentru sine. Vorbeşte cu el, Cristine.
   - Mâine, promise tânăra femeie, încruntându-se uşor. Sunt încă supărată pe el.
   - Cum doreşti. Acum bea-ţi ceaiul, o sfătui Kimberly. Se răceşte.
   Cristine luă ascultătoare ceşcuţa cu farfurioară din mâna mamei ei şi o duse la gură, înmuindu-şi buzele în licoarea călduţă şi amară, prefacându-se că bea. În realitate, nu dorea să se cufunde într-un somn adânc care s-o ajute să evadeze din lumea reală şi să scape pentru câteva ore de grijile care o frământau. Dormind, nu rezova nimic, ci doar amâna problemele. Voia să se gândească pe îndelete la ceea ce se întâmplase.
   Faptul că-şi adusese aminte de vorbele lui Ayton o pusese pe gânduri. Voia să-şi amintească mai mult. Poate că, dacă se concentra intens, avea să-şi amintească şi mai mult din acea noaple: un nume, un cuvânt al cărui sens îi scăpase din vedere, orice detaliu care ar fi putut-o aduce şi mai aproape de acel Lancaster care-i fusese complice lui Ayton la acea mişelie.
   Ridicându-şi ochii inocenţi spre mama ei, îi zâmbi cu afecţiune şi spuse moale:
   - Mulţumesc că ai stat cu mine, mama. Poate că un somn bun e remediul cel mai indicat în situaţia mea. Mâine o să am mintea mai limpede şi o să stăm de vorbă cu toţii.
   - Vrei să rămân cu tine peste noapte?
   Cristine îi zâmbi mişcată, îşi amintea de nopţile copilăriei, când avea câte un coşmar şi ea venea în patul ei şi o lua în braţe, rămânând acolo şi spunându-i poveşti până o fura somnul. Se simţea ocrotită în strânsoarea ei blândă, caldă şi parfumată, legănată de vocea ei frumoasă, adâncă şi liniştitoare.
   - Te iubesc, mama, rosti Cristine, simţind un nod de lacrimi în gât.
   - Şi eu te iubesc, draga mea, spuse contesa cu o voce emoţionată, întinzând o mână pentru a o mângâia cu gingăşie pe obraz. Vrei să rămân cu tine? repetă ea, privind-o grav.
    - Nu, clătină tânăra femeie din cap cu un zâmbet uşurat. O să-mi beau ceaiul şi o să dorm ca un prunc, făgădui, simţindu-se prost pentru faptul că o minţea.
   - Bine. Somn uşor. îi ură Kimberly, ridicăndu-se şi sărutând-o pe frunte.
   Îi mai atinse odată obrazul, cercetându-i chipul cu atenţie, ezită o idee, apoi zâmbi diafan şi plecă.

          Cristine aşteptă câteva secunde, ciulind urechile ca să prindă sunetul vag al paşilor ei uşori pe coridor îndepărtându-se, apoi dădu la o parte cuvertura şi se duse la fereastră.
   O deschise larg, aruncă o privire în curte şi, asigurându-se că nu era nimeni prin preajmă, vărsă conţinutul ceştii în tufa de trandafiri de sub geamul ei.
   Încercând să-şi ignore sentimentul de vinovăţie, lăsă fereastra întredeschisă şi se aşeză la masa de scris, îşi trase în faţă câteva coli de hârtie şi-şi alese o pană din suport. Deschise călimara cu cerneală, înmuie vârful penei în ea şi începu să aştearnă pe foi amintirile nopţii eare-i zdruncinase viaţa, începând eu discuţia aparent inofensivă pe care o avusese cu Ayton în grădina de la Manchester House.
   Scrise neîntrerupt aproape o oră, tăind şi reformulând impresii, străduindu-se să redea cât mai exact dialogul, gesturile fiecăruia, emoţiile pe care le simţise. Se opri când ajunse la momentul în care bărbatul îşi pierduse cumpătul şi o lovise, se forţă să scrie mai departe, tulburarea făcând-o să apese cuvintele până când vârful ustensilei de scris cedă.
   Muşcându-şi buzele cu putere, ştiu că nu mai poate continua şi puse cu grijă pana jos.
   Mult timp stătu nemişcată, cu privirile pierdute în gol. Secvenţele i se derulau în spatele ochiului când iute, când foarte încet, de parcă memoria i se mişca prin melasă sau alerga ea vântul peste o câmpie arsă de soare.
   Îşi aduse aminte şi alte lucruri, pe care mintea i le dosise prin ungherele întunecate ale memoriei, acoperindu-le de un strat ceţos de amnezie temporară. Se cutremură, izgonind ruşinea şi umilinţa care se îngrămădeau în inima ei. Nu era vina ei, îşi repetă Cristine cu sufletul strâns. Nu ea ar fi trebuit să simtă înjosirea şi ruşinea, ci Ayton. Dar Ayton era mort!...
   Cuprinsă de agitaţie, se ridică şi merse câţiva paşi, neştiind de fapt ce dorea să facă. Şi regretă gestul neinspirat de a fi aruncat ceaiul pe geam.
   Acum, când îşi golise fiinţa de jumătate din oroarea acelei nopţi, avea nevoie de alinarea unui somn adânc, fără vise.
   Se simţea ciudat de trează, de lucidă, dar în acelaşi timp istovită, golită de emoţii, secată de energie. Creierul ei continua să alerge cu ţoală viteza, în timp ce trupul gâfaia în urma lui.
   Încăpăţânându-se să creadă că putea să-şi frâneze vârtejul gândurilor, se vârî în pat, alegânduşi poziţia favorită de dormit. Dar somnul o ocolea cu la fel de multă îndârjire. Se foi aproape două ore şi sfârşi prin a arunca păturile cât acolo, bombănind iritată. Dormise toată ziua, cum naiba să-i mai fie somn acum?
   Trebuia să-şi umple mintea cu ceva, altceva, orice, îşi zise Cristine, masându-şi tâmplele în spatele cărora se insinua o perfidă durere de cap. Şi, ca să dea o preocupare mâinilor cuprinse de neastâmpăr, îşi despleti părul şi începu să-l perie cu mişcări line. Îşi dădu seama în scurt timp că această ocupaţie, care altminteri îi făcea plăcere şi o liniştea, nu era remediul potrivit pentru starea ei de spirit de acum.
   Lăsă peria pe masa de toaletă şi se ridică, începând să se plimbe prim cameră, încercând să găsească o altă cale pentru a-şi inactiva mintea.
   O carte. Poate că, citind, avea să-şi găsească tihna de care avea nevoie.
   Îmbrăcându-şi halatul, deschise încet uşa dormitorului şi rămase câteva clipe în prag, cu auzul încordat, gata să se retragă în caz de ceva. Nu avea chef de companie în acel moment. Nu mai suporta încordarea şi grija din ochii celor dragi. Mâine avea să-i liniştească pe toţi cu privire la starea sănătăţii ei mentale şi emoţionale, dar până atunci avea nevoie de intimitate, de singurătate.
   Liniştea o înconjura din toate părţile şi Cristine îşi dădu seama cu un surâs uşurat că- şi făcuse griji degeaba. Trecuse demult de miezul nopţii şi, cu siguranţă, dormeau cu toţii.
   Ceva mai relaxată, porni desculţă spre scări şi începu să le coboare, evitând să calce pe treptele despre care ştia că scârţâiau. Intră în bibliotecă, îşi alese prevăzătoare trei dintre cărţile ei favorite şi se întoarse pe acelaşi traseu, strângându-le la piept cu plăcere.
   Întotdeauna îşi găsise un refugiu în lumea cărţilor. Poate şi pentru faptul că avea o imaginaţie extrem de activă şi de bogată. Oricum, era un deliciu să se cufunde în lectură, să-şi proiecteze în minte decoruri fantastice şi să se identifice cu personajele.
   Ajunse în capul scărilor, coti spre dormitorul ei şi reuşi să străbată aproape trei sferturi din drum când auzi o uşă deschizându-se în spatele ei.

         Un fior de panica i se prelinse pe şira spinării, întețindu-i pulsul, umezindu-i palmele.
   Pivotă fulgerător pe călcâie, ţinându-şi cărţile în faţă ca pe un scut... şi uşurarea îi înmuie genunchii când realiză că se speriase degeaba, ca o proastă.
   - Dumnezeule, era cât pe ce să leşin de spaimă! slobozi ea un hohot de râs tremurător, trecându-şi o mână nesigură peste faţă.
   Îi aruncă o privire stânjenită şi obrajii i se învăpăiară când îi observă ţinuta deosebit de lejeră. Cu excepţia pantalonilor, nu mai avea nimic pe el. Era desculţ, avea părul ciufulit, obrazul umbrit de barba crescută peste zi şi... un tors magnific.
   Cristine se surprinse înghiţind în sec cu zgomot. Imaginea lui, pe jumătate gol, o tulbura profund.
   Nick îi aruncă o privire lungă, măsurând-o din creştet şi pană-n tălpi cu o lentoare care-i dădu palpitaţii. Cristine îşi umezi buzele nervoasă, îşi vârî o şuviţă pe după ureche şi-şi mută greutatea de pe un picior pe altul.
   - N-aveam somn, aşa că mi-am luat ceva de citit, îi explică ea stângace, zâmbindu-i şovăitoare în timp ce balansa cărţile într-o mână, încercând să-i distragă atenţia de la ea la cărţi.
   El nu spuse nimic, ci doar se desprinse de cadrul uşii şi pomi tăcut spre ea, cu o graţie hipnotică. Ochii lui o ardeau, întunecaţi şi misterioşi, expresia feţei şi felul în care se mişca sugerând un animal nocturn, plecat să vâneze.
   Stomacul i se strânse. Instinctul o îndemnă s-o ia la fugă, să trântească uşa dormitorului în urma ei şi să se baricadeze eventual înăuntru, pentru mai multă siguranţă.
   Dar magnetismul cu care acel bărbat o învăluia îi amorţise picioarele. Stătu pe loc, încremenită, urmărindu-l cum înainta: înalt, frumos, senzual şi ispititor ca un înger al întunericului.
   El ajunse lângă ea. Cristinei i se tăie respiraţia. Ochii i se lărgiră întrebători.
   - Cristine, şopti el, ridicând o mână spre faţa ei.
   Niciodată, de când se întorsese acasă, nu o văzuse cu părul desfăcut. Era bogat, lucios şi drept ca o cortină de satin, lung până aproape de şolduri.
    Fascinat, îşi vârî degetele în bogăţia lui mătăsoasă, răsfirându-l uşor, separându-l în şuviţe grele, mătăsoase. Le urmări curgerea lină de sub pleoapele căzute leneş, apoi îşi mută privirea spre a ei. Ochii ei erau mari, limpezi, strălucitori şi... uluiţi. Avea umbre sub ei. Îşi coborî privirea spre gura ei cu buze pline, pârguite, acum uşor întredeschise din cauza uimirii.
   Parfumul ei, inconfundabila aromă a trupului ei, îi pătrunsese deja în nări, ameţindu-l.
   Era frumoasă, atât de frumoasă... irezistibilă!
   Înjurând printre dinţi, Nick îşi flexă genunchii şi o luă în braţe, răsucindu-se şi pornind cu ea pe sus spre dormitorul lui. Păşi pragul şi închise uşa cu piciorul, apoi o aşeză în capul oaselor.
   Cristine clipi des, buimăcită.
   - Nick? izbuti ea să articuleze. Ce faci?...
   - Te seduc, o informă el calm, cu o voce răguşită, aplecându-se spre ea.
   Şi înainte ca tânăra femeie să apuce să reacţioneze în vreun fel, îşi umplu pumnii cu cascada mătăsoasă a părului ei, îi trase capul spre spate şi-şi lăsă gura peste a ei.
       Cristine gemu, complet dezarmată. Genunchii i se lichefiară. Braţele i se înmuiară şi cărţile căzură pe podea. Se agăţă de el, înfigându-şi unghiile în muşchii încordaţi ai spatelui, având sentimentul că se dezintegrează.
   Sărutul nu semăna cu niciunul de până atunci. Era adânc, răscolitor şi lacom. Oarecum brutal. Dar n-o rănea. Dimpotrivă. Senzaţia era îmbătătoare, ca şi cum îi picura un drog în vene. Buzele lui aveau gust de coniac şi tutun, un gust aspru şi dulce, minunat.
   Lumea se rotea ameţitor în jurul ei, urechile îi vâjâiau, inima îi lovea în coaste eu putere.
   Plăcerea i se mlădie pe sub piele, desfăcându-se în mici fiori ascuţiţi şi repezi, ce o luau haotic care-ncotro pentru a se stinge apoi în mici explozii delicioase ce-i amorţeau nervii. Motiv pentru care-şi pierdu echilibrul.
   Cristine tresări, crispându-se toată. Nu-şi pierdea echilibrul, ci era aşezată pe spate in patul lui...

        Patul lui? deschise ea ochii larg, dezorientată. Când, Dumnezeule, ajunseseră acolo? Nici măcar nu-şi dăduse scama că se mişcau, că el se mişca...
   - Nick? izbuti Cristine să-şi mişte buzele sub ale lui, privindu-l alarmată.
   - Şşt, şopti bărbatul, înduncindu-şi o clipă sărutul înainte de a se retrage şi a o privi cu ochi tulburi. Ai încredere în mine, iubito, îi ceru, aplecându-se pentru a o muşca uşor de buza de jos.
   Cristine gemu din nou. Senzaţia dinţilor lui pe gura ei era absolut delicioasă.
   Buzele lui se mişcară lateral, alunecându-i spre colţul gurii, trasându-i o dâră umedă pe muchia mandibulei, pentru a coborî spre gât, poposind în zona sensibilă din spatele urechii.
   Degetele de la picioare i se încârligară sub undele de voluptate ce i se năşteau pe sub piele, acolo unde gura lui Nick îşi dogorise mângâierea.
   Mâinile i se încleştară pe aşternuturi.
   - Oh, Doamne! oftă ea, copleşită, închizând ochii.
   O treceau toate căldurile. Şi, în acelaşi timp, se înfiorase toată.
  Senzaţiile pe care el i le dăruia nu semănau eu nimic din ce-i fusese dat să trăiască sau să simtă până atunci. Părea să-i toarne foc şi furtună-n sânge. O răscolea, îi sensibiliza fiecare centimetru pătrat de piele pe unde gura, dinţii şi limba lui treceau eu o meticulozitate înnebunitoare. Şi mai erau şi mâinile lui! O dezmierdau cu lentoare, apăsând, frământând, oferindu-i plăcere, o plăcere intensă, cutremurătoare.
   Când gura lui se închise peste vârful unui sân, ronţăindu-l prin materialul moale al cămăşii de noapte, simţi că se desface în bucăţi. Se arcui, scâncind, cu răsuflarea gâtuită, înfingându-şi mâinile în păru! lui.
   - Nick! icni, pe jumătate uimită, pe jumătate speriată de intensitatea propriilor reacţii şi trăiri.
   - Şşt... Nu te gândi...
   Cristine constată că şi dacă ar fi vrut nu putea s-o facă. Mintea ei era goală, vătuită. Un vid ceţos şi alb, îndepărtat, închis într-o capsulă ce zumzăia sub fluxul iute al sângelui.
   O seducea, nici pomeneală!
   Nick trecu la celălalt sân şi Cristine se frânse, căzând înapoi în aşternuturi cu senzaţia că se îneacă. Nu-i mai ajungea aerul. Plămânii îi erau încinşi, de parcă ar fi respirat foc. De fapt, ardea toata, cu vâlvătăi.
 
         Nick îi privi chipul transfigurat de plăcere şi fu la un pas de a-şi pierde controlul. Sunetele pe care Cristine le scodea din gât îl scoteau din minţi. Se opri, scuturându-şi capul ca să-şi limpezească privirea împăienjenită şi respiră adânc. Era atât de excitat, încât se temea că avea să se facă de râs în faţa ei. Presiunea din spatele şliţului era dureroasă.
   Trebuia s-o ia încet, metodic, îşi zise el, încercând să se domolească. Şi, în plus, Cristine era prea îmbrăcată.
   Ridicându-se în genunchi, îi desfăcu nodul halatului şi-i trase marginile în lături.
   Cristine deschise ochii, privindu-l nemişcată. Respira greu, era îmbujorată, asudată şi arăta delicios de răvăşită. Nick îi zâmbi, străpuns de tandreţe. Buzele ei se arcuiră intr-un surâs tremurător, nesigur. Privirea ei alunecă pe trupul lui lucios de transpiraţie şi se căscă şocată când ajunse în dreptul şliţului său.
   Ochii îi ţâşniră panicaţi spre ai lui şi Nick se strâmbă în gând, dar îşi păstră expresia feţei neschimbată.
    - Câteodată unele lucruri pari mai ameninţătoare la prima vedere, rosti el eu o voce îngroşată. N-am de gând să te rănesc, Cristine. Dar va trebui să ai încredere în mine. Ai încredere în mine?
    Cristine îşi muşcă buzele, ezitând, apoi se decise şi clătină afirmativ din cap.
   - Bine, îşi înghiţi el uşurarea. Vrei să mă opresc? Dacă vrei, o să mă opresc, deşi nu garantez că n-o să încep să plâng după aceea!
    În gând, se rugă fierbinte ca ea să nu-i ceară asta. S-ar fi oprit, dar asta l-ar fi ucis.
   Cristine îşi muşcă buzele din nou, privindu-i chipul încordat, observându-i chinul din ochii întunecaţi. Clătină încet din cap şi inima-i tresări când un zâmbet fericit se lăţi pe faţa lui, alungându-i toată tensiunea.
   - Vreau să te dezbrac, rosti el încet, privind-o intens.
   O văzu trăgând adânc aer în piept, în timp ce sângele-i zvâcnea în obraji.
   - Nu trebuie să te sfieşti. Te-am mai văzut goală şi înainte, murmură Nick, strecurându-şi o mână pe după ceafa ei şi aducând-o în şezut.
   O văzu pălind, făcând ochii cât cepele de mari şi privindu-l perplexă.
   - Când? hârâi Cristine, abia recunoscându-şi vocea
   - Când erai bebeluş.
   Avu nevoie de câteva clipe ca să priceapă sensul vorbelor lui şi scoase un hohot scurt de râs, strivit de emoţii contradictorii. Îi aprecie gestul. O partea din tensiunea care o stăpânea fusese risipită. Îl privi şi zâmbi când el îi făcu şmechereşte cu ochiul, fapt care-i înjumătăţi restul de tensiune rămasă.
   - Nick? şopti ea, redevenind serioasă. Nu ştiu ce să fac, ce trebuie să...
   El îi curmă vorbele, punându-i un deget pe buze.
   - O să înveţi din mers, îi făgădui el. Am să te învăţ eu. Sunt câţiva paşi de bază, iar restul ţine de fantezie. Esenţa este să te relaxezi şi să le dedici clipei. S-ar putea ea până mâine dimineaţa rolurile să se inverseze, scumpa mea. Femeile au mai multă imaginaţie decât bărbaţii...
   Realizând că vorbindu-i n-ar fi făcut decât s-o agite şi mai mult, Nick îşi abandonă explicaţiile şi-şi coborî faţa, acoperindu-i gura cu a sa.
    Cristine închise ochii şi se abandonă îmbrăţişării, sărutului, clipei şi oricărei senzaţii pe care el avea să i-o ofere.
   Nu trebuia să se gândească la ceea ce urma să-i aducă ziua de mâine, sau cea de după ea. Conta momentul actual, fericirea prezentă.
   Viaţa era un lucru extrem de fragil, de vulnerabil. Nimeni nu avea garanţia următorului răsărit sau apus de soare. Morţile premature ale lui Cavendish şi Ayton erau nişte exemple teribil de grăitoare. Dar n-avea să se gândească la asta acum, îşi făgădui Cristine. Nu avea să se gândească decât la bărbatul uluitor de frumos şi tandru, care o purta încet pe aripile voluptăţii.

           Zorii se iţeau la orizont, colorând cerul în albastru, violet, trandafiriu şi oranj.
   Nick stătea săltat într-un cot, contemplând nemişcat frumuseţea adormită de lângă el. Nicicând nu se mai simţise atât de uşor, de împlinit, de fericit. Era o senzaţie unică, minunată...
   Cristine fusese minunată, zâmbi el, cu inima plină de tandreţe şi uimire.
   I se dăruise aşa cum nici nu îndrăznise să viseze. Complet. Lipsită de rezerve, de inhibiţii şi de prejudecăţi. Fusese dulce, receptivă şi generoasă.
   În noaptea care trecuse, dacă n-ar fi fost deja atât de îndrăgostit de ea, s-ar fi trezit cu siguranţă prins definitiv şi irevocabil în plasa farmecelor ei.
   Şi ea era puţin îndrăgostită de el, de asta Nick era ferm convins. Nicio femeie nu s-ar fi oferit atât de total şi de intens unui bărbat, primului bărbat din viaţa ei, dacă nu ar fi avut oarecare sentimente pentru el.

...................................................................

Motoșel și Botoşel, Ana Blandiana

Motoşel şi Botoşel
Erau doi pisoi la fel.

Nu-i recunoşteai decât
După-o dungă de pe gât,

Iar alteori, mai degrabă,
După-o pată de pe-o labă.

Botoşel avea în plus
Pata jos, şi dunga sus.

Când voia să se prezinte,
Scotea laba înainte,

Iar când ieşea la raport,
Dădea laba paşaport.

Numai când făcea vreun rău
Era leit frate-său.

Când vreo boacănă făcea,
Nimeni nu-l deosebea:

Cu labă şi gât pitite,
Torcea fără să ezite

Şi suav, cu glas înalt,
Se jura că-i celălalt,

 Pe când bietul Motoşel
 Lua bătaie pentru el.