Când dragostea ucide, Anna Butner

...................................................................

                            7-10

         Tânăra femeie tăcu încurcată, ştiind că el avea perfectă dreptate. N-ar fi putut merge pe jos în condiţiile în care avea glezna sucită.
   Asta n-o împiedica totuşi să nu se simtă prost pentru faptul că dormise ca un prunc la sânul mamei, în limp ce el se căznise s-o care în braţe până acolo.
   - Şi acum ce facem? se interesă ea, ducând mâna streaşină la ochi.
   - Mergem la han, închidem o cameră, mâncăm ceva, iar tu o să te odihneşti în timp ce eu o să-i trimit vorbă lui Tony să vină eu trăsura după noi.
   - Toate astea costa bani, Nick, murmură Cristine, arătând în direcţia hanului. Eu n-am nicio leţcaie la mine. Tu ai ?
   - Nu, recunoscu el senin. Dar lasă-mă pe mine să-mi bat capul cu asta. O să găsesc eu o cale.
   Cristine îşi îngustă ochii gânditoare, ronţăindu-şi colţul gurii. Brusc, se lumină la faţă şi se răsuci spre el.
   - Ştiu eu o cale. Vom lăsa garanţie una dintre brăţările mele! exclamă ea, încântată de idee, în timp ce-şi sufleca mânecile jachetei lui. Da, aşa am putea...
   Vocea i se frânse când îşi văzu încheieturile goale. Automat, îşi duse mâinile la gât şi se albi la faţă, privindu-l cu ochii măriţi de spaimă.
   - Sunt la mine, o linişti Nick, ridicându-se. Ţi le-am scos când dormeai. Pentru siguranţa amândurora, îi explică ei calm. Şi nu, n-ai să laşi niciuna dintre bijuterii drept gaj pentru ceea ce vom consuma la han. În primul rând, nu sunt ale tale, ci ale prinţesei din Kumpur-Pala. Iar tu, atât cât vei locui în Anglia, vei fi doar contesă de Lancaster şi nimic mai mult. In al doilea rând, nu ştiu cu ce fel de oameni avem de a face şi este mai bine să nu riscăm. Ai încredere în mine şi lasă-mă să aranjez eu lucrurile în felul meu, de acord?
   Cristine aprobă tăcută şi se lăsă cu totul în grija lui.

          Zece minute mai târziu, Nick, aplecat peste o tejghea pătată de lemn, discuta cu hangiul în şoaptă.
   Cristine nu auzea ce-şi vorbeau, deoarece Nick o postase pe un scaun în colţul opus al încăperii, în apropierea focului cane ardea în vatră, ca să se încălzească, însă, din când în când, proprietarul îşi arunca ochii în direcţia ei şi clătina capul pleşuv cu o expresie plină de milă şi compasiune.
   Cristine îşi concentra atenţia doar asupra flăcărilor care lingeau buştenii. Bine măcar că în sala de mese nu se mai aflau şi alţi clienţi. Ştia că arată îngrozitor.
   Părul îi era ciufulit şi scăpase pe jumătate din agrafe, îşi pierduse ambii pantofi, iar obrazul peste care Ayton îşi lăsase palma grea începuse s-o doară. îşi privi mâinile cu un aer absent. Avea pământ sub unghiile rupte iar pielea îi era julită în mai multe locuri. Umerii şi braţele o dureau.
   Pe nesimţite, amintirile nopţii începură să i se strecoare în minte, amestecându-se cu realitatea. în văzu pe Ayton deasupra sa.
   Mâinile lui mari şi crude îi sfâşiau rochia şi-i vătămau trupul, umilind-o, supunând-o degradării. Respiraţia i se îngreuna. Palmele i se umeziră, pulsul prinse să-i lovească în timpane. Începu să se sufoce.
   Clipi de două ori şi focul, care ardea molcom în vatra de piatră, răsări din nou în faţa ei.
   Cuprinzându-şi tâmplele în podul palmelor, închise ochii strâns şi se forţă să respire adânc şi rar. Să-şi golească mintea de oroarea acelei nopţi, de amintirile oribile care o loviseră acum pe nesimţite.
   Vocea lui Nick o făcu să tresară cu putere şi să-l privească lividă. Maxilarele lui se încleştară, o venă i se umflă, şerpuindu-i fruntea.
   - Te simţi rău? o întrebă Nick, silindu-se să-şi păstreze vocea calmă.
   - Eu..., înghiţi Cristine în sec, încercând să se liniştească. Sunt... doar obosită.
   Nick dădu din cap aprobator, impunându-şi răbdarea.
   - Haide, rosti el eu blândeţe, luând-o de mână şi trăgând-o uşurel în picioare.
   O femeie scundă şi rotofeie îi aştepta la baza unor scări de lemn. O luă înaintea lor, gâfâind şi turuind într-una despre vreme, îi conduse pe un hol întunecat, oprindu-se în faţa unei uşi pe care o deschise larg, le zâmbi cu căldură şi apoi se retrase.
   Nick intră primul, trăgând-o pe Cristine după el şi închise uşa cu piciorul. Era un singur pat în cameră, acoperit de o cuvertură înflorată şi veselă. O masă şi două scaune erau îngrămădite sub fereastra micuţă care dădea în spatele hanului.
   Pe masă se afla o carafa de porţelan şi două căni din lut smălţuit, o farfurioară şi două lumânări de ceară. O sobă veche se afla într-un colţ al camerei şi, în faţa ei, un coş împletit plin cu lemne de foc.
   Pentru cât de modest arăta totul, pe atât era de curat.
   Nu se vedea urmă de praf pe nicăieri. În aer plutea un iz subtil de flori de câmp.
   Cristine se apropie de masă şi cercetă carafa. Era plină cu apă şi-şi turnă o cană plină pe care o bău pe nerăsuflate. Se răsuci spre Nick. Bărbatul o urmărea tăcut.
   - Scuză-mă, murmură Cristine, simţindu-se intimidată de căutătura lui concentrată. Nu le-am întrebat dacă ţi-e sete şi ţie.
   - Mi-este.
   Îi turnă şi lui o cană şi i-o oferi. Nick o bău dintr-o înghiţitură, apoi îşi mai turnă una şi o bău în aceeaşi manieră.
   - O să ne aducă de mâncare în cameră, o informă el.
   Cristine dădu din cap şi pomi spre patul îngust. Îşi plimbă mâna peste cuvertura de lână, apoi oftă. Ar fi dat orice pentru o baie fierbinte. Se simţea murdara. Până şi sufletul şi-l simţea murdar.
   - I-ai trimis vorbă lui Tony?
   - Nu încă.
   - Unde ne aflăm?
   - La cinci ceasuri distanţă de Londra.
   - Atât de mult? se miră ea.
   - Mda.
   Tăcerea se lăsă, încărcată de o intimitate stranie, care o stânjenea.
   Cristine reveni lângă masă şi aruncă o privire pe fereastră. Peisajul era fermecător. Păşuni verzi, bogate, acoperite de un covor de flori de câmp, se întindea în faţa ochilor ei. Câteva oiţe, cu lâna albă ca laptele, păşteau liniştite pe câmpie. Undeva, un câine lătra.
   Un ciocănit se auzi uşă şi o fetişcană subţirică intră în cameră, aducând o tavă cu mâncare şi un urcior cu vin. Aburul ce se ridica din cele două castroane cu tocăniţă de miei o făcu pe Cristine să saliveze. Fătuca lăsă tava pe masă şi se retrase, iar ei se aşezară şi începură să mănânce în linişte.
   Tocmai îşi turnau vin când un alt ciocănit se auzi în uşă. Doi vlăjgani intrară cărând o cadă de lemn. O puseră pe podea şi câteva clipe mai târziu se întoarseră cu găleţi pline cu apă fierbinte, pe care o deşertară în cadă, umplând-o pe jumătate.
   Cristine se simţi copleşită. Lacrimi mari i se iviră în ochi şi-şi muşcă buzele să nu plângă.
   - Mulţumesc, şopti ea cu o voce gâtuită.
   - N-ai pentru ce, zâmbi el scurt. Te las să faci baie. Să mă strigi dacă ai nevoie de ceva, bine?
   Cristine dădu din cap, incapabilă să vorbească. ÎI urmări cum iese, intersectându-se în cadrul uşii cu hangiţa, care-i aducea cele necesare pentru baie.

         Femeia îi zâmbi în timp ce punea prosoapele pe unui dintre scaune.
   - Doamne, nu mai poate omu’ în ziua de azi să meargă liniştit în drumul lui! glăsui femeia, teribil de indignată. Tare tre’ să vă fi speriat, coniţă, o căina femeia, punând săpunul pe podea şi un pieptene de os, eu dinţii rari, pe marginea patului. Soţul matale îi un om tare drăguţ.
   - Soţul meu? se bâlbâi Cristine, luată complet prin surprindere.
   - Îi om bun, i se citeşte-n ochi, ciripi femeia, privind-o cu duioşie. Primul lucru de care s-a îngrijit au fost nevoile matale. Să vă fac focul, să nu răciţi.
   Odată focul aprins, femeia se retrase. Cristine se ridică, încă năucită de pe urma vorbelor femeii. Nick se dăduse drept soţul ei. Nu înţelegea de o făcuse. Ar fi putut să se dea drept fratele ei. Ar fi putut, gândi ea, dar n-ar fi fost credibil.
   Nick, cu toate că era bronzat, avea pielea mai albă decât a ei şi ochii negri. Ea era creolă cu ochii violeţi. Nu semănau defel. Oricum, era cert că lucrul acesta o încălzea într-un fel straniu pe dinăuntru. Ştia ca dacă Nick n-ar fi fost cine era, sau ea n-ar fi fost cine era şi el i-ar fi cerut mâna, ea n-ar fi stat deloc pe gânduri...
   Cristine respiră adânc şi oftă, certându-se pentru că visa cu ochii deschişi şi dădea prea multă importanţă unor lucruri fără însemnătate.
   Niciunul nu avea bani cu sine şi închirierea a două camere era un lux pe care nu şi-l puteau permite. Iar ca să închirieze doar una, fără a o pune pe ea într-o situaţie delicată în faţa proprietarilor, Nick trebuise să inventeze acea minciună inofensivă.
   Îşi scoase haina şi o lăsă pe speteaza unui scaun. Câteva clipe, nu se putu mişca, privindu-şi şocată corsajul sfâşiat ai rochiei. Ruşinea şi umilinţa îndurată o înşfăcată de gât, sufocând-o.
   - N-am să mă gândesc, îşi făgădui ea cu o voce gâtuită, înghiţindu-şi lacrimile şi începând să-şi scoată rochia ferfeniţită şi jupoanele murdare.
   Se lăsă în apa fierbinte, ignorând vânâtăile care-i pătau coapsele, sânii şi braţele, se săpuni toată şi începu să-şi frece pielea cu îndârjire, până când începu s-o usture. Apoi îşi scoase agrafele şi-şi spălă părul lung, după care se clăti cu apa din cele două găleţi rămase pline. Folosi un prosop pentru păr, iar cu celălalt se şterse pe corp.
   Cum nu avea cu ce să se îmbrace, luă cuvertura de pe pat şi se acoperi cu ea, improvizând o togă, apoi îşi trase un scaun lângă sobă şi începu să-şi descurce părul încâlcit.
   Hangiţa apăru câteva minute mai târziu, aducându-i o rochie de lână de culoarea prafului.
   - Îmi cer scuze, milady, dar e singura pe care o am. Am păstrat-o ca amintire din tinereţile mele, când eram subţire ca o salcie şi toţi flăcăii roiau ca muştele în jurul meu. Nu-i borangic, cum probabil că eşti obişnuită mata, dar o să-ţi ţină de cald...
   Cristine surâse, mişcată de generozitatea femeii şi se ridică, apropiindu-se de ea.
   - Nu am cuvinte să vă mulţumesc pentru bunătate, doamnă, rosti cu gravitate în glas. Credeţi-mă pe cuvânt când vă spun, adăugă Cristine, cuprinzând strâns încheieturile femeii în mâini şi privind-o adânc în ochi, că mă simt onorată de cinstea ce mi-o faceţi. Şi nu vă voi uita niciodată pentru asta.
   Femeia se îmbujora toată de plăcere.
   - Eşti o domniţă tare blândă şi gingaşă. Nu ca sclifositele alea care-mi calcă pragul şi strâmbă din nas la toate câte le ofer, spuse hangiţa, ridicând din umeri ca să-şi ascundă emoţiile. Soţul matale cred că te iubeşte tare mult.
   - Nick nu este so..., începu Cristine, vrând s-o corecteze pe femeie, dar se opri la timp. Nu este ca alţi gentilomi, adăugă grăbită. El... el e ceva... special.
   Hangiţa zâmbi larg în faţa stânjenelii ei, o întrebă dacă mai avea nevoie de ceva şi se retrase. Cristine îşi muşcă buzele, certându-se pentru că se comportase ca o idioată, îmbrăcă rochia şi se trase lângă foc ca să-şi usuce părul.
   În următoarea jumătate de oră, oamenii hanului se vânturară prin camera ei. Cada cu apă fu scoasă afară, masa-debarasată, coşul cu lemne reaprovizionat. I se aduse o ulcică plină cu vin şi o plăcintă cu mere din partea casei.
   Fetişcana eare-i servise cu mâncare mai devreme, culese de jos maldărul de jupoane şi ceea ce mai rămăsese din rochia ei de bal şi o întrebă:
   - Cu asta ce vreţi să fac, milady? Să vi le spăl sau vi le împachetez?
   - Arde-le îi porunci Cristine cu o voce tăioasă.
   Realizând că tonul vocii îi fusese prea aspru şi că fata n-avea nicio vină în toată povestea, adăugă ceva mai moale:
   - Sau fă ce vrei cu ele. Eu nu le mai vreau.
   Fata se înclină în faţa ei şi dispăru.

          Când Nick apăru într-un târziu, Cristine tocmai terminase să-şi împletească părul intr-o coadă groasă. Un lung moment, nu făcură decât să se privească.
   Şi Nick făcuse baie, constată Cristine, încercând să ignore fluturii ce prinseră să-i zboare prin stomac. Avea părul ud şi-şi schimbase cămaşa cu una curată, de împrumut, pe care n-o încheiase până sus.
   Prin deschizătura marginilor de pânză albă i se vedea părul negru de pe piept. Imaginea lui, de o virilitate brută, dădu un brânci inimii ei. Pulsul i se repezi în gât. Ceva puternic, aproape palpabil, o lega cu fire nevăzute, trăgând-o spre el.
   Muşcându-şi buzele, înfigându-şi unghiile-n came, Cristine îşi feri ochii, luptându-se cu atracţia pe care acel bărbat o revărsa asupra ei.
   Nick se mişcă din prag, închise uşa cu grijă şi se apropie de ea.
   - Cristine, şopti ei răguşit.
   Tânăra femeie îşi ţinu respiraţia, incapabilă să se mişte sau să spună ceva. Prezenţa lui era copleşitoare. Simţea nevoia adăncă, imperioasă, aproape viscerală, de a i se arunca in braţe şi de a rămâne acolo pentru o veşnicie. Dacă ceea ce simţea era dorinţă, atunci înţelegea de ce femeile erau atât de uşor de sedus. Era un sentiment atât de aprig, de intens şi necruţător, atât de dureros, încât îţi era aproape imposibil să lupţi cu el.
   - Cristine, uită-te la mine, îi ceru Nick cu o voce caldă.
   Fata trase adânc aer în piept şi se forţă să-l privească. Nick îi observă cearcănele vineţii de sub ochii uluitori. Şi, de asemenea, îi observă tulburarea.
   - Ar trebui să dormi, măcar puţin, sugeră el eu blândeţe.
   - Ar trebui, dar mă-ndoiesc c-o să pot, oftă Cristine. Ai trimis vorbă lui Tony?
   - Da, dar o să dureze. Va ajunge la lăsatul serii, asta în cazul în care nu intervine ceva care săl întârzie, sfârşi el, trecându-şi mâinile prin părul umed şi dându-şi-l spre spate.
   - Unde ţi-e rubinul? îl întrebă Cristine, îngustându-şi ochii.
   - Ce? se încruntă el. A! îşi atinse lobul urechii unde avusese cercelul şi zâmbi iute. L-am împrumutat hangiului pentru câteva ceasuri. O să mi-l recuperez când soseşte Tony.
   - Va trebui să-i recompensăm pe oamenii aceştia, rosti Cristine, jucându-se eu vârful cozii împletite. Au fost tare buni cu noi.
   - Da, aprobă Nick zâmbind, în timp ce turnă vin în căni. Bea, îi porunci.
   - Vrei să mă îmbeţi, milord? îşi arecui ea o sprânceană intr-o manieră provocatoare.
   - Sper să-mi reuşească. Până la fund, îşi ciocni el cana de a ei.
   Cristine zâmbi şi-i urmă sfatul ascultătoare. O căldură moleşitoare i se sparse în stomac, amorțindu-i membrele. Privirea i se împăienjeni.
   - E-n regulă, i se împletici ei limba în gură. Sunt beată, îl informă amuzată. Ce mai urmează acum?
   - Să faci nani, rânji el, luând-o pe sus şi ducând-o spre pat.
   O aşeză cu grijă în aşternuturi şi o acoperi cu pătura. Dădu să se retragă, dar mâna ei i se agăţă de poala cămăşii.
   - Nu mă lăsa singură, murmură tânăra femeie, cu ochii închişi şi obrazul îngropat în pernă. Ţine-mă în braţe, vrei? Măcar puţin... până adorm, îi ceru cu o voce din care-i răzbatea teama.
   Nick ezită o clipă, apoi dădu cuvertura la o parte şi se vâri lângă ea, trăgând-o în braţele sale. Cristine i se cuibări la piept, oftând.
   Un minut mai târziu, dormea dusă.

       Nick rămase cu ea veghindu-i somnul şi reflectând la evenimentele din ultimele ore.
   Cristine voia să-l aducă pe Ayton în fala justiţiei. Din punctul lui de vedere, lucrurile s-ar fi rezolvat mult mai simplu şi, categoric, mai satisfăcător. Şi asta fără să agite apele inutil. O întâlnire scurtă în afara Londrei, în prezenţa unor martori discreţi, şi ar fi pus punct definitiv problemei. De dragul Crislinei, i-ar fi oferit acelei scursuri şansa de a muri onorabil, cu demnitate.
   În fond şi la urma urmei, de ce dracu’ se crampona de ce anume voia ea? cugetă Nick, încruntându-se enervat. Pentru ce să declanşeze un scandal public şi să se expună singură unei situaţii penibile, care putea fi lesne evitată?!...
    Cristine n-avea decât să-i accepte hotătârea şi cu asta basta! El era tutorele ei şi datoria lui era să-i apere inocenţa şi reputaţia. Pe prima reuşise să i-o salveze doar graţie faptului că-şi minase instinctul orbeşte.
   Dar dacă nu lua atitudine, n-avea să i-o poată proteja pe cea de a doua. Reputaţia unei femei era ceva extrem de fragil, iar ea nu era o femeie obişnuită.
   Cristine trebuia să înţeleagă asta.
   Îi privi chipul relaxat în somn şi ochii îi fură atraşi de gura moale, vulnerabili vintrele i se încordară şi bărbăţia îi zvâcni dureros când amintirea sărutului lor îi reveni în memorie cu o claritate uluitoare.
   Între ei exista o atracţie puternică, Nick nu se îndoia de asta. Intenţia lui fusese să-i ofere alinare, gândi el, oftând din rărunchi. Ea fusese cea care iniţiase acel sărut torid şi mistuitor, care-1 lăsase ca naiba de excitat. La fel cum se întâmplase şi prima dată, numai că atunci fusese ceva spontan şi nevinovat, pe când acum fusese ceva premeditat şi plin de pasiune.
   Cristine îl dorise. Simţise asta în felul în care i se înfiorase în braţe, în felul în care îi răspunsese la sărut, în modul în care i se dăruise. Era inocentă, însă de o senzualitate incredibilă. Şi foarte receptivă.
   Tehnic vorbind, ar fi putut pune reacţia ei pe seama faptului că trecuse prin acea experienţă teribilă şi simţise nevoia inconştientă de a se convinge că lotul se terminase cu adevărat şi că era în siguranţă. O necesitate firească, puternică, acută, ce apare în urma unei traume care-ţi seacă emoţiile, şi ai nevoie de o confirmare a faptului că ai reuşit să supravieţuieşti coşmarului, că încă mai eşti capabil să simţi. Ceva care să fie mai puternic decât oroarea care ţi-a zdruncinat nervii. Iar el fusese acolo, la dispoziţia ei.
   Asta ar fi fost o explicaţie plauzibilă pentru acea revărsare de senzualitate care-i întunecase minţile pentru o clipă. Şi ar fi fost în stare s-o accepte ca atare, oricât de tare l-ar fi durut acest lucru.
   În fond, ea singură îi mărturisise înainte cu câteva săptămâni, că era îndrăgostită de un alt bărbat. Dar mai fusese şi discuţia de după aceea.
   Recunoscuse că dorise să fie sărutată de către el şi că nu regreta deloc c-o făcuse. Şi fusese perfect lucidă când îi declarase asta.
    Era ceva ce nu se potrivea în toată povestea. Nick simţea că-i scapă ceva, dar nu-şi dădea seama ce anume. Ştia doar că era ceva legat de femeia superbă care-i dormea în braţe şi pe care el o contempla acum ca un nătâng.
   Privind-o, Nick realiză cu tristeţe că nu era doar înnamorat de ea şi că o dorea trupeşte, ci chiar o iubea cu adevărat şi o dorea cu totul, în întregime.
   Revelaţia nu-l şocă, ci doar îl amărî şi mai mult. Iubea o femeie îndrăgostită de un alt bărbat, o femeie pe care şi Ethan o adora în tăcere.
   Ce mama naibii avea să facă?!... Putea renunţa la ea, dar asta ar fi însemnat să-şi smulgă inima din piept şi să şi-o calce în picioare. Şi-ar fi salvat mândria, dar s-ar fi pustiit singur pe dinăuntru. Pentru că simţea în adâncul sufletului său, cu o certitudine de neclintit, că dacă ar fi lăsato să plece din viaţa lui, ar fi dat cu piciorul la singura lui şansă de a fi fericit vreodată.
   Dacă ar fi fost ceva unilateral, poate că s-ar fi resemnat şi s-ar fi dat la o parte din competiţie. Dar exista acea atracţie între ei, un magnetism brut, pe care-l mai simţise şi cu alte prilejuri, şi niciodată cu o altă femeie...
   Ei bine, avea de gând să profite de acest lucru! îşi făgădui Nick, simţindu-se dintr- odată eliberat de o povară ce-l apăsase destul în ultimele săptămâni.
   N-avea să procedeze cinstit, ştia acest lucru încă de pe acum, dar auzise că atât în dragoste, cât şi în război, era permis orice. Important era să supravieţuiască luptei şi să culeagă laurii, nu?
   O vreme nu făcu decât să rumege ideea, construindu-şi planul în minte, calculându-şi riscurile. In esenţă, ştia ce avea de făcut. Problema era să aibă răbdare şi să aştepte momentul potrivit.
   În clipa în care Cristine avea să părăsească Anglia, inima ei avea să-i aparţină lui! îşi promise tânărul bărbat eu îndârjire.
   Pe nesimţite, îi fură somnul şi adormi buştean.

                                         CAPITOLUL 17

         Se deşteptă înaintea ei. Dormise neîntors aproape şase ore, fără să-şi schimbe poziţia şi, prin urmare, se trezi amorţit.
   Se dădu jos din pat cu grijă, atent să n-o trezească, şi se duse in vârful picioarelor la fereastră. După soare, era ora patru sau cinci după-amiaza.
   Îşi tună o cană de vin şi-şi potoli setea. Constată absent că-i mai era şi foame pe deasupra. Coborî în sala de mese şi-i ceru hangiţei să pregătească ceva de mâncare, apoi se întoarse în cameră şi se opri lângă pat, privind-o pe Cristine îngândurat.
   Dormea pe burtă, cu perna în braţe, lăţită pe tot palul. Coada lungă şi groasă i se desfăcuse pe jumătate şi se slăbise din împletitură.
   Nick îşi arcui o sprânceană, surprins şi amuzat deopotrivă. Ar fi putut băga mâna în foc că părul ei era la fel ca în copilărie: plin de bucle şi inele.
   Dar se înşelase. Părul ei era drept ca hârtia ceruită şi la fel de lucios. Se întinse şi-i apucă o şuviţă, frecând-o între degete. Surprinzător de mătăsos pentru cât de gros avea firul.
   Dorinţa îl pocni drept în moalele capului, lăsându-l fără suflu. Şi asta pentru că imaginaţia îi fusese stârnită de o fantezie plină de un erotism crud: ea deasupra lui, goală şi minunată, învăluindu-l în cascada satinată a părului ei...
   Lăsă şuviţa in pace şi se duse spre ferestre, luptându-se cu febra libidoului trezit la viaţă, inspirând şi expirând prelung, în reprize. Avea nevoie de o ţigară ca de aer. Ştia că avea tabachera în buzunarul interior al jachetei, dar nu se încumetă să-şi aprindă una. Pentru că ar fi însemnat să deschidă geamurile şi încă nu dorea să-i tulbure somnul. Intenţiona s-o lase să doarmă cât simţea nevoia.
Hangiţa, conform instrucţiunilor lui, nu bătu la uşă când aduse mâncarea ci intră direct. Faptul că bărbatul, un aristocrat în mod evident, îi ieşi în întâmpinare să-i ia tava din mâini, o uimi peste măsură.
   - Mai aveţi nevoie de ceva, înălţimea Voastră? îl întrebă ea in şoaptă.
   - Nu, doar să fiu anunţat când ajunge fratele meu.
   Femeia dădu din cap în semn c-a priceput şi se retrase.
   Nick se surprinse alegând fără să se gândească cele mai bune bucăţi de friptură rece. Zâmbi şi le dădu deoparte, alături de câteva felii de brânză, sortă murăturile şi feliile de pâine, după care se apucă să mănânce ce mai rămăsese. La sfârşit goli jumătate din vinul rămas în ulcică, apoi înteţi focul şi mai aruncă doi buşteni în sobă.
   Cristine se mişcă, schimbându-şi poziţia şi murmurând ceva în somn.
   Cuvertura alunecă la vale şi căzu pe podea, dezvelindu-i un picior lung şi graţios, Nick îl privi încremenit, neputându-şi lua ochii de la coapsa nudă şi plină de vânătăi.
   Se simţi cuprins de o furie neagra, nimicitoare. Avea să-l omoare pe nemernic, să-i scoată maţele pe gură!... Nu voia să-şi imagineze groaza pe care o simţise Cristine atunci când fusese brutalizată astfel. Ştiind că este singură, că nu era nimeni prin preajmă care să o ajute, că se afla doar la mila acelui animal...
   Se luptase cu el, Nick era ferm convins de asta. Dar ce înseamnă forţa unei femei în faţa unui bărbat complet lipsit de onoare, cu mintea întunecată de dorinţă vicioasă, mânat doar de propriile instincte?... Ayton o lovise aşa cum un bărbat n-ar trebui să lovească niciodată o femeie! Iar pentru asta avea să plătească.
   Scrâşnind din dinţi, tremurând de ură şi mânie, eu pumnii albiţi în strânsoarea lor, se duse şi o înveli, apoi reveni la locul lui din faţa ferestrelor, aşezându-se pe scaun, măcinat de vinovăţie, furie şi neputinţă.

          După aproape două ore de aşteptat, Nick auzi un uruit în curtea din faţa hanului.
   Cum ferestrele dădeau în spatele acestuia, ieşi din camera în vârful picioarelor, şi-şi încălță cizmele din mers.
   Se întâlni cu Tony în pragul uşii de la intrare. În spatele fratelui său îi văzu pe unchii Cristinei şi pe contesă. Kimberly era lividă şi avea cearcăne sub ochi. Nick ştia că nu închisese un ochi toată noaptea, moartă de spaimă şi îngrijorare.
   - Este în regulă, mamă, o linişti Nick, luând-o pe după umeri şi conducând-o spre o masă mai ferită unde o forţă să se aşeze. Acum doarme, dar este bine.
   - Ea a... n-a păţit nimic? îl privi ea speriată, eu mâna dusă la gât şi ochii plini de lacrimi.
   - Am avut noroc, răspunse el după o pauză scurtă, chinuindu-se să-i surâdă calm. Amândoi am avut noroc.
   - Vreau s-o văd! îi ceru Kimberly cu o voce categorică, ridicându-se în picioare. Acum, în clipa asta!
   - Fireşte că o...
   - Cine a fost?! se interesară în cor Tony şi Damian, întrerupându-l.
   - Ayton. Vă povestesc mai târziu. Ai adus banii? i se adresă Nick fratelui său.
   Tony băgă mâna în buzunar şi scoase o pungă pe care i-o aruncă peste masă. Nick o prinse şi-şi luă mama de cot. O conduse pe scări la etaj şi o reţinu puţin înainte de a deschide uşa camerei.
   - Trebuie să te previn, rosti el cu o voce sobră, privindu-şi mama în ochi eu un aer sumbru. Ayton nu s-a purtat deloc bine cu ea.
   - Cât e de... rănită? pronunţă ea cuvintele cu dificultate.
   - Am ajuns la timp, mamă. N-a fost siluită, dar... câinele acela a bruscat-o şi a lovit-o, dementul naibii!
   - Copilaşul meu, suspină contesa, îngropându-şi faţa in palme. Biata mea fetiţă...
   - Mamă, te rog linişteşte-te, o imploră Nick, durerea şi jalea ei alimentându-le pe ale lui. Nu pot să te las să intri la ea dacă mi te prăbuşeşti aşa!...
   Contesa se dezmetici şi-şi şterse lacrimile. Respiră adânc de câteva ori şi-l privi cu un aer mult mai liniştit.
   - Iartă-mă. O să fiu tare! promise ea cu o voce aspră. O să fiu puternică pentru ea.
   Nick zâmbi uşor şi o sărută pe frunte.
   - Aşa te vreau. Du-te, o îndemnă el. Eu mă duc să reglez conturile cu proprietarul. Ne întâlnim jos.
   Contesa dădu din cap, intra în cameră şi închise uşa în urma ei.

           Ajunseră în Capitală puţin după orele două noaptea.
   Toată casa era în picioare, aşteptând cu sufletul la gură întoarcerea lor. Nick le interzise tuturor să deschidă vreo discuţie în faţa tinerei femei despre incidentul nefericit prin care trecuse.
   La insistenţele mamei sale, Cristine mâncă ceva uşor şi se retrase în dormitorul ei.
   John Doyle, medicul şi prietenul familiei de peste treizeci de ani, sosi douăzeci de minute mai târziu şi o consultă. Verdictul îi era favorabil privind starea sănătăţii ei fizice. Singurul lucru îngrijorător era fragilitatea psihică a fetei. Trecuse printr-un şoc puternic şi singurul remediu era să lase timpul să treacă.
   S-a făcut făcu un mic consiliu de familie, luându-se hotărârea unanimă de a se retrage cu toţii la ţară. A doua zi, dis de dimineaţă, servitorii împachetară lucrurile necesare şi încărcară cuierele în trăsura.
   Cu puţin înainte de prânz, cu excepţia lui Tony, care fusese nevoit să mai rămână câteva zile cu Andreea în oraş pentru a rezolva nişte detalii în legătură cu nunta ce se apropia, şi a unchilor Cristinei, au părăsit Londra cu toţii.
   Primele zile la Sutherland House decurseră liniştite, fără incidente. La sfaturile lui Doyle, subiectul Ayton nu a fost niciodată deschis în faţa ei.
   Medicul insistase ca tânăra femeie să fie tratată normal, să fie înconjurată în permanenţă cu afecţiune şi încredere, aceste lucruri constituind un remediu mult mai eficient decât oricare alt tratament. Trauma suferită de Cristine putea fi depăşită doar cu suportul moral ai familiei, prin odihnă şi certitudinea că se află în siguranţă.
   Singurul medicament prescris de către blajinul doctor era un ceai calmant din ierburi, greţos de amar, pe care Cristine se forţa să şi-l îndese în stomac în fiecare seară înainte de culcare.
   Cristine refuză să discute cu vreunul din cei ai casei despre ceea ce i se întâmplase în noaptea când fusese răpită. Pur şi simplu nu putea. Nu voia să se gândească la ceea ce fusese. Nu dorea decât să uite acel episod oribil, înfiorător, şi să privească viitorul în faţă. Pentru că ştia cu certitudine că dacă s-ar fi lăsat îngenuncheată de umilinţa, ruşinea şi disperarea care-i gâdilau nervii, niciodată nu s-ar mai fi putut ridica din tină. Iar Ayton ar fi triumfat.
   Oricum avea să triumfeze, gândi Cristine eu amărăciune. Şi asta pentru faptul că hotărârea ei de a-l aduce în faţa justiţiei pălise subit, imediat ce se întorsese acasă. Ştia că dacă ar fi deschis un proces public, târându-l pe acel mârşav prin mocirlă, tot nu s-ar fi făcut dreptate cu adevărat.
   El o agresase şi ar fi abuzat de ea dacă Nick nu ar fi apărut în ultimul moment. În fond, nimic nu se întâmplase, cu excepţia faptului că fusese agresată fizic. Cazul s-ar fi desfăşurat în Camera Lorzilor. Ar fi urmat audieri. Ea ar fi fost chemată în faţa atâtor bărbaţi, atâtor gentilomi, forţată să descrie cât mai amănunţit ceea ce se petrecuse în trăsura cu care Ayton o răpise în plină noapte. Ar fi fost silită să recunoască degradarea şi înjosirea la care acesta o supusese. Şi, când totul s-ar fi terminat, ea ar fi rămas cu toată necinstea. Şi nu doar ea, ci şi familia ei.
   Nick avusese dreptate. Reputaţia i-ar fi fost ruinată pe veci. Era un sacrificiu pe care nu şi-l putea permite. Aşa că cel mai înţelept era să îngroape totul sub tăcere şi să-şi continue viaţa.
   Dar, într-o bună zi, îşi făgădui ea înfrigurată, când avea să-şi regăsească tăria lăuntrică şi curajul care o părăsiseră, ca să-l poată privi pe acel animal în ochi fără ca sufletul să i se albească de groază şi carnea să i se încrânceneze pe trup, îi va face o vizită şi-i va cere cercelul pe care-l pierduse în trăsura lui.
   Deşi Nick încercase s-o convingă că s-ar fi putut să-l fi pierdut în pădure, Cristine ştia în adâncul inimii că bijuteria se afla în pusesia lui Ayton şi că trebuia să o recupereze cât mai curând cu putinţă.
   Deocamdată, însă, nu se simţea în stare să-şi înfrunte agresorul.
   Cel mai ciudat era faptul că nu avea coşmaruri. De fapt, nici nu era sigură că visase ceva de când se întorsese la Sutherland. Ceaiul pe care Doyle i-l prescrisese îi inducea un somn adânc, odihnitor.
   Un alt lucru bizar îl constituia faptul că numai prezenţa lui Nick reuşea cu adevărat sa-i ofere siguranţă şi calm. Se trezea uneori în miezul nopţii, căutându-l cu mâna prin pat, de parcă ar fi fost ceva absolut firesc să-l găsească acolo. Şi apoi o încerca o profundă şi inexplicabilă dezamăgire când întâlnea locul gol.
   Propriile ei manifestări şi sentimente o înspăimântau. Realiza cu durere că se îndrăgostea de Nick cu fiecare zi, că era din ce în ce mai vulnerabilă în faţa lui, că îl dorea intr-un fel care o făcea să se ruşineze. Dorea ca el să o sărute aşa cum o făcuse în acea noapte când o găsise în pădure. Şi acest jind plin de patimă pe Care nu şi-l putea înăbuşi defel, ajunsese să o mistuie pe dinăuntru.
   Aşa că începu să se roage ca Orslom să ajungă cât mai curând în Anglia şi totul să se termine cumva. Între timp, îşi umplea zilele mânându-l pe Neptun pe pajiştile verzi, zăbovind uneori ceasuri întregi lângă mormântul lui Daniel, citind când avea dispoziţia necesară sau vizitându-i pe cei nevoiaşi din sat şi ajutându-i cum putea.

         Nick însă nu voia să uite dezonoarea şi jignirea pe care Ayton o aruncase asupra Cristinei, asupra lui, asupra tuturor.
   În dimineaţa zilei în care părăsiseră cu toţii Capitala, angajase doi detectivi să dea de urma acelui şacal. Trecuseră şase zile de atunci şi nu primise nicio veste. Îşi impuse răbdarea.
   Zilnic soseau la Sutherland rapoartele celor însărcinaţi să-i urmărească pe Lancasteri, dar cele pe care le aştepta cel mai mult întârziau să apară. După aproape nouă zile, primi un mesaj de la unul dintre agenţi, care-1 informa că Ayton dispăruse fără urmă.
   Nemernicul părăsise ţara! Era singura explicaţie pe care Nick şi-o putea oferi. Trăia pe undeva pe continent, ascunzându-se ca un vierme!... Şi asta nu şi-o putea ierta. Nu-şi putea găsi liniştea, ştiind că avusese ocazia să-l strivească pe acel animal ea pe un gunoi ce era şi c-o ratase.
   Şi-n tot acest răstimp, urmărise evoluţia Cristinei.
   Chipul îi era senin şi relaxat, conversa cu cei din jurul ei cu lejeritale şi se comporta absolut normal. Câteodată o vedea privind într-un punct fix, dar nu tristă, ci doar. .. îngândurată. De câteva ori o văzuse zâmbind.
   Dar niciodată n-o auzise râzând, nici măcar atunci când el alunecase pe o piatră, într-una dintre zile, şi căzuse cât era de lat într-o băltoacă plină cu noroi.
   Toţi cei care prinseseră momentul, se tăvăliseră pe jos, hohotind nestăvilit.
   Ea doar îi zâmbise înduioşată, venise lângă el şi-i întinsese mâna mică, ajulându-l să se ridice.
   Toate acestea îl îngrijorau pe Nick. Şi-l speriau într-o oarecare măsură.
   Nicio femeie care ar fi trecut prin ceea ce-i fusese dat Cristinei să îndure, nu ar fi reuşii să depăşească şocul şi trauma cu atâta... detaşare, acesta era cuvântul! Cristine era detaşată. Prea detaşată. Nu vărsase nicio lacrimă de când o găsise în pădure. Nici chiar atunci nu plânsese. Ţinea totul închis în ea.
   Şi nu era singurul care gândea aşa. Kimberly se temea de ceea ce se ascundea sub tot acel calm de neclintit, mătuşa Chloe îşi frământa mâinile neputincioasă, susţinând că nu era în regulă ca o tânără care a trecut printr-un asemenea coşmar să nu se manifeste în niciun fel. Belle suferea-n tăcere alături de ceilalţi. Bunicii ei îmbătrâniseră cu zece ani în acea noapte teribilă.
   Însă Nick intuia că pe sub toată acea faţadă a seninătăţii, pe care tânăra femeie o afişa eu atâta uşurinţa, mocnea un vulcan plin de lavă fierbinte, distrugător, care atunci când avea să izbucnească, avea să-i mistuie fiinţa, nimicind-o sau purificând-o complet. Iar el nu avea de ales decât să se roage ca atunci când durerea avea să irupă, otrava care-i măcina sufletul să iasă toată la suprafaţă şi sufletul ei să-şi găsească, în sfârşit, liniştea.

          Ayton stătea cocoşat deasupra mesei de lemn, privind ţintă sticla de coniac ieftin, aproape goală.
   Trecuseră zece zile de la balul ducesei, zece zile împuţite de când locuia în magherniţa asta blestemată, hrănindu-se doar eu zeama aia chioară pe care proprietara onumea cu generozitate drept supă de carne eu legume, bând poşirca aceia botezată cu care încerca să-şi amorţească durerile carei măcinau trupul.
  Zăcuse în pat timp de aproape o săptămână. O săptămână în care fiecare respiraţie era o tortură vie, fiecare mişcare îl lăsa sleit şi asudat, tremurând de durere ca un câine bătut.
   Nu avusese putere nici să plângă, deşi nu odată îi venise să se facă ghem şi să hohotească precum un copil părăsit. Dar nu putuse decât să-şi adune genunchii la gură şi să geamă neputincios, pentru că muşchii abdomenului îi erau zdrobiţi şi orice mişcare îi producea o durere atât de mare, încât i se făcea cumplit de greaţă.
   Secătura aia de Sutherland îi rupsese coastele, îi strivise măruntaiele şi-l lăsase desfigurat în mijlocul drumului. Două zile urinase sânge într-una şi nu putuse mânca nimic. Nici apă nu putuse să bea.
   Dar cel mai rău îl duruseră testiculele pe care imbecilul acela i le strivise în pumnul ca o menghină. Pentru asta avea să i-o plătească! Şi nu doar pentru asta. Ci şi pentru că-i dăduse toate planurile peste cap, sluţindu-l, luându-i femeia, lăsându-l falit...
   Cu ochii înceţoşaţi de durere şi alcool, întinse mâna după sticlă dar se opri. Uşa odăii se deschise şi un bărbat înalt, înveşmântat într-o pelerină neagră din stofa scumpă, păşi tăcut înăuntru.
   Ayton ar fi oftat de uşurare dacă toracele i-ar fi permis-o. Nu putu decât să-i zâmbească strâmb noului vizitator, dezvelindu-şi golurile hâde aie danturii demolate.
   - Iisuse, arăţi ca naiba! pufni musafirul eu dezgust, apucând un scaun şi rotindu-l pentru a-l încăleca invers.
   Îşi sprijini coatele de speteaza acestuia şi-l fixă pe Ayton printre gene.
   - Te-a aranjat bine, comentă el fără nicio intonaţie.
   - O să-l aranjez eu şi mai rău! sâsâi Ayton cu ură în privi. O să regrete că m-a lăsat în viaţă!...
   Străinul zâmbi în colţul gurii cu un aer plictisit.
   - Mda, poate, admise el cu un oftat. De ce nu mi-ai trimis vorbă mai devreme? îl întrebă pe Ayton, scoţându-şi fără grabă un trabuc subţire din tabachera elegantă, placată cu aur şi safire, şi aprinzându-şi-l la lumânarea de pe masă. Am aşteptat veşti de la tine.
   Faptul că-i vorbea atât de calm şi liniştit avu darul să-l enerveze pe rănit. Dar se stăpâni să facă vreo remarcă nelalocul ei. Nu el era cel care făcea jocurile acum.
   - Cum dracu’ ai fi vrut să-ţi dau de ştire, când vezi bine în ce hal mă aflu!? hârâi Ayton, întinzând mâna spre tabachera vizitatorului pentru a se servi neinvitat îşi aprinse un trabuc şi trase primele două fumuri cu sete. Câteva zile n-am fost în stare nici să mă piş din picioare, se plânse el.
   - Înţeleg, clătină bărbatul din cap cu îngăduinţă. Am înţeles că ai un cercel şi tiara ei la tine.
   - Da, dar or să te coste.
   Străinul îşi îngustă ochii şi trase un fum din trabuc, expirându-l încet şi gânditor pe nări. Ochii lui, îngrozitor de reci, îi provocau lui Ayton fiori reci pe şira spinării. Un semnal de alarmă se declanşa în capul lui. Transpiraţia îi umezi pieptul, prelingându-i-se la vale, spre coastele învineţite.
   - Nu cred, declară nou venitul pe un ton alarmant de calm şi de detaşat. Vezi tu, dragul meu, noi doi am avut o înţelegere.
   - Şi mi-am respectat partea, se grăbi Ayton să-i amintească. Tu n-ai făcut-o, însă. Mi-ai promis că o să ai grijă ca nimeni să nu-mi stea în cale ...
   - Sutherland s-a mişcat foarte repede. Nu am avut cum să-l împiedic. Dar nu despre asta este vorba acum. Acum discutăm despre faptul că am stabilit nişte condiţii din capul locului, condiţii pe care le-ai nesocotit cu bună ştiinţă, dragul meu. Făcu o pauză, trăgând adânc din ţigară. Ai rănit-o, Ayton. Şi asta nu mi-a plăcut deloc.
   - Haide, omule! făcu tânărul cu o voce nesigură. N-am făcut decât să ne distrăm şi noi puţin...
   - Ea nu s-a distrat, sublinie vizitatorul pe un ton plat. Dispoziţia mea a fost cât se poale de clară: o duci în siguranţă, teafară şi nevătămată, până la Gretna Green şi mă aşteptaţi amândoi acolo.
   - Păi acolo am fi poposit, dacă boul acela nu ne ajungea din urmă, mârâi Ayton cu năduf, privindu-şi interlocutorul cu ochii îngustaţi bănuitor. Şi cum mama dracului ne-a luat urma atât de repede?
   - Presupun că i-a funcţionat intuiţia, zâmbi celălalt, subţire şi tăios ca lama unui stilet. Doar nu-ţi imaginezi că l-am asmuţit eu pe urma ta!... Ştii, Ayton, reluă el după o mică pauză, dând drumul restului de trabuc direct pe podea şi strivindu-l sub călcâiul cizmei, există trei lucruri pe care nu le tolerez la oamenii din jurul meu: prostia, lipsa de cinste şi aroganţa, le enumera el pe rând pe degete. Tu ai dat dovadă de toate trei la un loc. Ba mai mult, m-ai dezamăgit cumplit. Iar eu urăsc să fiu dezamăgit, înşelat, sfidat sau minţit, preciză străinul eu o voce plictisită, ridicându-se în picioare fără grabă. Aşa că a sosit timpul să punem punct relaţiei noastre infructuoase.
   - Îmi datorezi bani! scrâşni Ayton printre buzele livide, reuşind cu chiu eu vai să se scoale de jos. Tu m-ai vârât în porcăria asta, tu ai să mă scoţi la liman. Dacă nu mă ajuţi, atunci le dau în vileag. Nepoatei tale n-o să-i placă asta, te asigur. Adio avere şi tot. Aşa că nu te zgârci, prietene. Trebuie să părăsesc Anglia şi să stau ascuns până când scandalul care-mi pătează numele o să se stingă, până când o să mă pot întoarce ca să mă răzbun pe nemernicul care mi-a încurcat socotelile...
   Râsul sacadat, sinistru, al celuilalt, îl făcu să se oprească. Cu coada ochiului prinse licărul alb al oţelului ieşind de sub faldurile pelerinei şi sângele îi îngheţă în vene. Deschise gura să spună ceva dar nu mai apucă.
   Lama cuţitului şuieră ascuţit şi Ayton îi simţi alunecarea prin propria carne.
   Nu simţi durerea, ci doar şuvoiul cald al sângelui care ţâşni, împroşcând masa. Îşi duse instinctiv mâna la gât şi, preţ de o clipă, nu făcu decât să se holbeze uluit la bărbatul din faţa lui. Brusc, începu să se sufoce. Privirea i se înceţoşa. Picioarele îi deveniră ciudat de moi.
   - Nimeni, dar absolut nimeni, nu se atinge de cei al meu! rosti calm vizitatorul, urmărindu-l pe Ayton cum se prelinge pe duşumelele putrede, ascultându-i horcăitul cu un rânjet oribil pe faţa crispată de furie.
   Ocoli masa şi se lăsă pe vine lângă muribund, privindu-l impasibil cum se îneca cu propriul sânge. Nu-l anima niciun fel sentiment faţă de cei care-şi dădea ultima suflare sub ochii lui. Îşi reproşa doar faptul că-şi pierduse cumpătul atât de lesne. Rezervase un altfel de sfârşit bastardului nenorocit din faţa lui...
   În fine, regretele erau tardive, îşi zise el, ştergându-şi tacticos lama cuţitului de cămaşa lui Ayton. Se ridică în picioare, se duse la ferestre şi le deschise larg, privind aleea îngustă dintre case.
   Trăsura lui era parcată în capătul ei, pe partea cealaltă a străzii. Ferestrele de la celelalte case erau cufundate în întuneric. Îşi consultă ceasul şi zâmbi.
   În magherniţa aia, nimeni nu circula la orele două dimineaţa fără a risca să fie atacat de tâlhari şi jefuit. Se întoarse la Ayton, smulgând în trecere cuvertura slinoasă de pe pat.
   Înfăşură cadavrul în ea, îl ridică în braţe şi-i dădu drumul peste pervaz, direct pe alee. Apoi scotoci prin dulapul deseleiat şi găsi tiara şi cercelul Crislinei dosite într-o eşarfa. Le privi tulburat, atingând aproape cu veneraţie lucrătura minunată, zâmbi visător şi le vârî în buzunarul interior al jachetei, după care părăsi pensiunea la fel de tăcut precum intrase. Ocoli clădirea şi recupera cadavrul, ducându-l la trăsură.
   Încă nu terminase cu el. Dar nu se grăbea. Mai avea încă la dispoziţie câteva ceasuri bune ca să sfârşească treaba.

                                            CAPITOLUL 18

          La sfârşitul celei de-a doua săptămâni, Cristine primi de la Ethan o scrisoare scurtă prin care acesta-i comunica faptul că mai avea să întârzie, că-i era un dor cumplit de ea şi că de abia aştepta să se întoarcă în Anglia... la ea.
   Cristine rămase eu scrisoarea în poală multă vreme, gândindu-se la Ethan.
   Ethan nu trebuia să afle ce se întâmplase în absenţei iui. Asta l-ar fi înnebunit. Iar ea nu mai avea puterea să-ndure, pe lângă suferinţa ei şi a celorlalţi din casă, încă o durere-n plus... Pe Nick îl împiedicase să-şi păteze mâinile cu sângele lui Ayton, dar pe Ethan ştia că n-avea nicio şansă să-l oprească. Ethan avea să-l vâneze ca pe un câine turbat...
   Simţi în aerul plăcut al după-amiezii un iz aspru-dulceag şi tresări. Ar fi putut recunoaşte oriunde aroma tutunului fin pe care-l fuma Nick. Îşi întoarse capul şi-l privi.
   Bărbatul stătea rezemat de trunchiul unui stejar, cu mâinile în buzunare, iar trabucul subţire, pe jumătate consumat, îl ţinea între dinţi eu un aer nepăsător. Era îmbrăcat lejer, într-o cămaşă albă de in, desfăcută la gât, pantaloni de piele şi cizme înalte, impecabil lustruite. Părul îl avea prins la spate, cum îi era obiceiul, iar rubinul din urechea stângă sângera văpăi. Un bărbat puternic, viril, carismatic, de o senzualitate întunecată, aproape crudă. Era frumos ca un arhanghel şi păcătos ca un demon.
   Însă sub acel aspect periculos, care te îndemna la prudenţă, se ascundea o minte ageră şi un spirit vertical, plin de nobleţe şi onoare, precum şi o inimă caldă şi generoasă.
   Privirea lui era gânditoare, cumva contemplativă. Inima tinerei făcu un salt elaborat, aterizându-i în ghete. Cristine îşi întoarse faţa, muşcându-şi buzele. Tulburarea ce o cuprinsese îi ardea obrajii. Emoţiile o sugrumau. Cu fiecare zi, era din ce în ce mai rău, Şi-i venea din ce în ce mai greu să-şi înăbuşe sentimentele şi să se încline în faţa propriei raţiuni, care se anemia tot mai mult de la o zi la alta. Existau momente când purşi simplu nu putea vorbi, atât era de răvăşită de prezenţa lui...
   Disperată, căută ceva să spună, dar Nick i-o luă înainte:
   - Ce spune Ethan?
   Cristine clipi nedumerită, apoi văzu scrisoarea pe care o molololise-n mâini şi de care uitase cu desăvârşire.
   - Scrie că... scrie că va mai zăbovi puţin în Italia.
   Vocea îi ieşi tremurătoare şi slabă, de parcă s-ar fi tânguit. Cristine se încruntă. Dacă mai continua să se poarte ea o gâscă, până la urmă el avea să se prindă de ceea ce se întâmpla în inima ei.
   Asta o îngrozea cel mai tare şi-i dădea puterea să-şi ferece emoţiile sub paravanul cumpătării. Pentru că dacă Nick avea să ghicească adevărul, nu existau decât două posibile reacţii din partea lui: ori să se simtă flatat, ori stânjenit. Ambele variante o necăjeau nespus de mult. Nu-i voia mila şi nici compasiunea. Nu-i voia decât dragostea. Un dar imposibil de obţinut.
   Şi chiar dacă i-ar fi câştigat afecţiunea, tot nu s-ar fi putut bucura de ea. Ar fi fost şi mai rău decât era acum. Pentru că ea trebuia să plece curând spre Indii, iar el trebuia să rămână în Anglia pentru totdeauna. Pentru ei nu exista un viitor împreună...
   Cristine oftă prelung, concentrându-se asupra prezentului.
   - Îi este dor de casă, adăugă ea cu o voce mult mai liniştită.
   - Îi este dor de tine în primul rând.
   Veni şi se aşeză pe bancă, lângă ea. O vreme tăcură amândoi, cu privirile aţintite înainte, elfumând liniştit, ea tulburată de prezenţa lui.
   - Nu vreau să afle ce s-a întâmplat în lipsa lui, rosti Cristine într-un târziu, cu o voce gâtuită.
   - De ce? o întrebă el, după o mică pauză, trăgând un ultim fum şi strivind restul trabucului sub cizmă.
   - Pentru că asta o să-l înnebunească, d-aia! se întoarse ea să-l privească încruntată.
   - Fireşte, îi dădu Nick dreptate, îngustându-şi ochii în timp ce-i susţinea privirea. Spune-mi un lucru: de ce întotdeauna pui fericirea celorlalţi înaintea fericirii tale?
   - Asta fac? se miră tânăra femeie cu sarcasm în glas.
   - Da. Îţi închipui că, ţinându-ţi ferecată propria durere în ceea ce s-ar putea să te gândeşti că e decenţă, le faci viaţa mai uşoară celor din jurul tău. Te-nşeli amarnic, draga mea. Suntem profund îngrijoraţi din pricina ta.
   - Dar n-am absolut nimic!
   - Oare?! schiţă el un zâmbet ironic în colţul gurii. De când ne-am întors acasă, nu te-am văzut odată râzând. Şi nici plângând. Te mulţumeşti doar să... exişti. Mă întreb: cât timp o s-o mai duci aşa?
   Buzele ei se strânseră de enervare. Indignarea îi străluci în ochii violeţi.
   - Şi cum ar trebui să mă comport, după părerea ta, Alteţă?! îşi pierdu fata cumpătul. Să ţip, să mă tăvălesc pe jos, să-mi smulg părul din cap?! Asta v-ar face fericiţi pe toţi, v-ar linişti măcar?... Totul s-a întâmplat din vina mea! strigă ea, sărind în picioare şi lovindu-se cu pumnul în piept, tremurând din cauza sentimentelor amestecate ce izbucniră în sufletul ei cu o forţă copleşitoare. Am fost smintită şi necugetată. L-am urmat pe acel ticălos cu zâmbetul pe buze, fără să mă gândesc deloc la consecinţe. Eu am fost cea care a permis ruşinii şi... şi... şi dezonoarei să coboare asupra familiei mele! gesticulă cu bruscheţe, congestionată din pricina furiei şi amărăciunii. Şi nu pot să îndur să-i văd suferind, ştiind că din cauza mea s-a întâmplat totul!
   Nick o privi lung, nehotărât, întrebându-se ce era cel mai indicat în situaţia dată: să o pună cu burta pe genunchi şi să-i învineţească dosul drăgălaş, s-o strângă de gât şi s-o zgâlţâie pentru cât era de stupidă sau s-o sărute până-şi pierdea uzul raţiunii?
   - Lămureşte-mă un lucru, îi cern el calm, părând o idee plictisit. Eşti proastă aşa, de felul tău, sau faci pe proasta doar ca să mă enervezi pe mine?
   Cristine făcu ochii mari, consternată. Vorbele lui o amuţiră pentru câteva clipe.

      Stătea şi-l privea incredulă, de parcă tocmai îi declarase că descoperise în pivniţă pecetea lui Solomon. Brusc, obrajii i se împurpurară, pumnii i se încleştară pe lângă trupul subţire şi din gâtul ei răzbătu un soi de mârâit:
   - Cum îndrăzneşti?!...
   - Nu. Tu cum îndrăzneşti!?... se revoltă Nick, ridicându-se la rândul lui în picioare şi privindo supărat. Cum îndrăzneşti să fii atât de egoistă şi oarbă? Toţi suferă pentru că te iubesc! Suferă pentru că-i ţii departe de tine, suferă pentru că nu ai destulă încredere în ei ca să-i laşi să te ajute, ridică el vocea.
   Se opri, realizând că este pe cale să-şi piardă cumpătul. Începuse să strige la ea şi fu nevoit să respire adânc pentru a-şi tempera furia ce începuse să-i întunece judecata.
   - Ascultă-mă bine, deşteaptă naibii: chiar şi dacă ai fi bănuit ce intenţii avea jegul acela, tot nai fi reuşit să i te-mpotriveşti! Un bărbat care acţionează astfel este un bărbat care nu se dă în lături de la nimic. Şi a fost un jeg inteligent. Şi-a gândit fiecare mişcare şi, mai mult ca sigur, ideea să te ademenească în grădină nu era unicul lui plan. Mai avea cel puţin încă unul de rezervă, de asta pot să bag mâna-n foc. Aşa că termină cu toată această bravadă de doi bani, cum că vina e a ta şi alte tâmpenii de genul acesta. Personal, le găsesc de prost gust.
   - Nu cuteza să mă judeci astfel! îl preveni Cristine cu o voce răguşită, privindu-1 rănită. Nu ştii ce-i în inima mea...
   - Atunci, arată-mi ce-i acolo! îi ceru el, exasperat.
   - Nu pot! răbufni Cristine, cu ochii scânteind sălbatic.
   - De ce?
   - Pentru că... pentru că... nu pot, sfârşi ea deznădăjduită. Pur şi simplu nu pot!
   - Cristine, lasă-mă să te ajut, îi ceru Nick aproape în şoaptă, cuprinzându-i umerii în mâini şi strângându-i uşor. Dacă mai continui aşa, o să te distrugi singură. Lasă-mă să te ajut, îi ceru pe un ton rugător, zdrobit de suferinţa adâncă pe care o vedea în ochii ei.
   - Nu poţi, gemu Cristine, lividă, muşcându-şi buzele nefericită.
   Preţ de o clipă, se fixară tulburaţi. Timpul îşi frână alunecarea.
   Ochii lui se mişcară încet, atraşi de tremurul imperceptibil al buzelor ei.
   Fata se clătină.
   Stomacul lui se strânse sub un val de dorinţă vie, neaşteptată şi intensă.
   Nick ridică privirea spre a ei şi încremeni. Ochii ei, larg deschişi, aveau irisul înceţoşat, de un violet întunecat, aproape indigo. Expresia lor fu cea care-1 surprinse: moale, senzuală, tentantă.
   Erau ochii un femei care dorea să fie atinsă. Ochii aceia, mari, alungiţi şi exotici, ţeseau o vrajă viorie în jurul lui, legându-l cu funii groase, nevăzute.
   - Dacă te sărut, o să mă pocneşti? o întrebă el răguşit, răscolit de dor.
   - O să te pocnesc dacă n-o faci! declară Cristine cu răsuflarea tăiată.
   - Bine, atunci hai cu mine, zise Nick, înghiţindu-şi surprinderea şi amuzamentul în faţa tonului ei categoric, luând-o de mână şi trăgând-o după sine spre conac. Trebuie să mergem într-un loc mai ferit. Aici am putea fi văzuţi din casă.
   Cristine se dezmetici brusc. Abia acum realiza ce-i ieşise pe gură. Ruşinea îi explodă în obraji.
   - Nick, stai! încercă ea să-l frâneze, proptindu-şi tocurile ghetelor în pietrişul de pe alee.
   - Da? o întrebă peste umăr, continuând să meargă.
   - Tu... eu... noi nu... nu putem să...
   Se bâlbâia. Nici măcar nu ştia ce voia să-i spună. Era atât de zăpăcită, încât până şi gândurile refuzau să i se aşeze în ordine.
   - Da? o încuraja Nick, văzând-o că tace.
   - Nu este... n-ar fi decent să ne... sărutăm! articulă ea ultimul cuvânt cu destulă greutate.
   - Decent? râse bărbatul cu un glas aspru. De ce naiba n-ar fi? Nu eşti soră-mea.
   - Ba sunt!... Bine, nu sunt, se corectă Cristine sub privirea lui pe jumătate ironică, pe jumătate prevenitoare. Dar...
   Nick se opri şi se întoarse spre ea. O privi serios şi o întrebă direct:
   - Vrei să te sărut sau nu?
   - Da. Nu!... Nu ştiu. Cred ca da...
   - Doi de „da”, un „nu” şi un „nu ştiu”, număra Nick pe degete. După părerea mea, aş zice că e scor egal.
   - Nu râde de mine! se răţoi ea, încruntându-se supărată la el.
   - Nu râd, minţi Nick, având nevoie de întreaga sa voinţă pentru a-şi ţine buzele lipite şi gura la dimensiunile normale. Numai că mă cam derutezi, prinţesă.
   - Asta pentru că m-ai luat repede! îl acuză ea.
   - Aşa mi-s eu, iute de gură, rânji bărbatul cu indolenţă.
   - Mă scoţi din minţi!
   - Şi tu pe mine. Te doresc, Cristine, adăugă el apoi, privind-o cu ochi strălucitori.
   Cristine amuţi. Câteva momente, nu făcu decât să se holbeze la el consternată.
   - Oh! făcu ea, ducându-şi o mână la gura căscată de uimire. Oh, Doamne!
   - Exact. Cam de când m-am întors acasă, o informă într-o doară, încrucişându-şi braţele pe piept. Ai fost o revelaţie pentru mine. Sincer, nu mă aşteptam să te găsesc atât de încântătoare.
   - Încântătoare, repetă ea încet.
   Minţile ei începură treptat să revină în albia secată a creierului.
   Cuvintele lui o lezau şi o indignau deopotrivă, fără să înţeleagă însă din care motiv, că doar îi făcea complimente, nu?...
   - Deci, mă găseşti încântătoare, concluzionă ea într-un târziu, încercând să-şi stăvilească impulsul de a-i trage una în fluierul piciorului.
   - Şi isteaţă, se grăbi Nick să adauge. Asta se înţelege de la sine.
   - Nu zău! îşi ridică Cristine sprâncenele cu un aer sarcastic.
   - Câteodată te găsesc cam naivă şi stupidă, dar merge. Probabil că face parte din farmecul personal.
   - Probabil, zâmbi ea silit.
   - Ideea este că, deşi am încercat să mă ţin departe de tine, nu am reuşit. Şi amândoi suntem atraşi unul de celălalt, lucru care mă face să mă gândesc ca faptul că poate ar trebui să...
   - Ah, aici eraţi! se auzi vocea ciripită a mătuşii Chloe.

           Nick se strâmbă şi înjură printre dinţi în surdină. Cristine se simţi uşurută şi iritată în egală măsură. Apariţia mătuşii ei tocmai curmase o discuţie care începuse să devină din ce în ce mai interesantă... şi mai înfricoşătoare.
   Compunându-şi o mină liniştită, Cristine ieşi în întâmpinarea mătuşii Chloe. Când trecu pe lângă Nick îl auzi pe acesta şoptindu-i:
   - Vorbim mai târziu.
   Cristine ezită o secundă, apoi îşi continuă drumul.
   Reuşi să-l evite timp de aproape patru zile. De vreo două sau trei ori, Nick aproape că reuşise s-o prindă singură, dar înainte să deschidă gura să-i spună ceva, se găsea cale un membru al familiei să apară prin preajmă şi să-i amâne intenţiile.
   Tony şi cu Andreea sosiseră la Sutherland cu o seară înainte, împreună cu soţul mătuşii Chloe, unchiul Gerald. Damian le trimisese o scrisoare din Londra, prin care îi anunţa că-şi încheiase afacerile de la Amsterdam şi că se afla în ţară, dar că trebuia să mai rămână în Londra câteva zile, promiţând să ajungă la Sutherland înainte de sfârşitul săptămânii. Sperau cu toţii ca Ethan să-şi termine treaba pe continent cât mai curând şi să se întoarcă acasă.
   Andreea reprezenta pentru Cristine scutul ideal împotriva lui Nick.
   Nunta acesteia cu Tony urma să aibă loc în mai puţin de o lună, iar femeile intraseră intr-un soi de trepidaţie. Prin urmare, Cristine îşi canaliza toată energia în acest proiect. Petrecea ceasuri întregi cu viitoarea ei cumnată răsfoind cataloage şi reviste cu privire la aranjamentele florale, la tacâmurile şi vesela potrivită, la decoraţiunile de grădină, făcând amândouă liste peste liste.
   Andreea era o maniacă a detaliului. Şi o nonconformistă. Voia ea nunta ei să fie perfectă, ceea ce era şi normal. Schiţa, ştergea, refăcea şi adăuga planurilor ei noi idei, unele chiar nostime, care o amuzau pe Cristine şi nu doar pe ea.
   Cristine îi urmărea agitaţia, emoţiile şi entuziasmul cu un soi de invidie.
   Andreea era fericită. Avea o viaţă normală. Şi, cel mai important, era adorată de un bărbat pe care la rândul ei îl adora.
  Cristine ar fi dat orice să fie în locul ei. Viaţa sa, atât de simplă cu puţin timp în urmă, se complicase teribil în numai o lună şi jumătate. Era moştenitoarea unei mari averi şi a unui regat prosper din India. Familia ei, pe care o crezuse mică, sporise dramatic peste noapte, îmbogâţindu-se cu unchi, mătuşi şi veri. Era dorită de o sumă de bărbaţi, dintre care doar doi contau cu adevărat.
   Fusese răpită şi agresată sexual. Curând, Orslom avea să ajungă în Anglia, iar ea încă nu apucase să ia urma celui care-i ucisese părinţii...
   Asta o deprima cel mai mult. Nu realizase nimic din ce-şi propusese sa facă înainte de a părăsi Anglia.
   Ceea ce o îngrozea cei mai tare era faptul că Orslom s-ar fi putut să n-o poată ajuta în niciun fel. Dacă şi cei din Kumpur-Pala cereau ca ea să fie însoţită de un bărbat, atunci trebuia să se mările de urgenţă înainte de a părăsi insula. Trebuia să-şi aleagă un soţ dintre toţi admiratorii ei, un bărbat lângă care să fie sigură că putea convieţui liniştită. Un bărbat a cărui atingere să n-o încremenească de silă, conştientă fiind că, odată pasul făcut, trebuia să se supună şi în sens biblic acelui bărbat.
   Ethan ar fi fost de departe alegerea cea mai inspirată... ca ocârmuitor, dar nu ca soţ. Nick ar fi fost, de asemenea, un conducător just şi generos, şi poate un soţ minunat.
   Cristine bănuia că dacă Nick avea să se însoare vreodată din dragoste, avea să renunţe la firea-i fluşturatică şi să se dedice total soţiei şi copiilor săi.
   Dar Nick n-o iubea, ci doar îi voia trupul.

           Cristine constatase într-un târziu motivul pentru care discuţia cu el o lezase atât de mult.
   Nick o găsea încântătoare, isteaţă, naivă şi stupidă uneori, şi o dorea în patul lui. Punct. Nu-i pomenise nimic de sentimente înflăcărate şi eterne. Fusese sincer cu ea. Era atras de ea ca femeie şi doar atât. Putea aprecia asta. Dacă acele vorbe ar fi venit din partea unui alt bărbat, cu siguranţă că l-ar fi împuşcat în genunchi. Pe Nick nici măcar nu se putea supăra. Şi asta o amăra nespus.
   După lungi reflecţii, Cristine ajunsese la concluzia că era cel mai bine să-l ţină pe Nick la distanţă şi acea discuţie dintre ei, întreruptă graţie mătuşii Chloe, să nu mai fie redeschisă niciodată.
   Însă a-l ţine pe Nick deparle de ea se dovedi a fi un lucru care-i solicita teribil imaginaţia şi-i punea nervii la grea încercare. El părea să n-aibă altă treabă decât să se ţină după fustele ei şi ale Andreei, venind cu sfaturi şi idei, cele mai multe dintre ele pertinente şi surprinzător de ingenioase. Avea gust estetic, simţ al culorii şi păreri ferme şi obiective despre orice.
   Cristine nu-i putea critica logica infailibilă şi nici bunul gust. Fiecare lucru prezenta avantaje şi dezavantaje. Iar Nick le observa de la prima vedere şi le sublinia.
   El vorbea mult, glumea şi le tachina pe amândouă. Privirile li se încrucişau des. Ea îşi doborâse demult recordul la îmbujorări pe minut. Îl ura pentru că o tulbura atât de uşor, părând să se amuze pe socoteala ei.
   Motiv pentru care îl contrazicea mereu, desfiinţându-i orice opinie sau măcar străduindu-se s-o facă. Ajunsese să fie răutăcioasă şi nesuferită cu el.
   Până şi Andreea observase că se petrecea ceva între ei şt când încercă s-o descoasă în privinţa asta într-un moment de intimitate, îşi pierduse cumpătul şi o repezise, negând totul. Pe urmă îşi ceruse scuze, dar era prea târziu. Ştia că infirmând totul cu atâta fermitate, nu făcuse decât să întărească şi mai mult bănuielile Andreei.
   Drept pentru care se cufundă într-o tăcere posomorâtă şi se forţă să-l ignore pe Nick, atât cât putea.
  În cele două săptămâni care trecuseră, vânătăile de pe trup i se estompaseră, transformându-se în nişte semne palide. La fel şi amintirile despre oroarea acelei nopţi. Vindecarea se petrecea treptat, lucrând simultan atât asupra organismului cât şi asupra minţii şi a sufletului ei.

         Cristine se privi în oglinda toaletei din dormitor pentru prima dată de la acel episod nefericit, atingându-şi absentă, eu vârfurile degetelor, julitura de pe frunte.
   Urma era ştearsă, la fel ca amintirile. Pentru prima dată de la teribilul incident, stomacul nu i se mai strânse sub pumnul surd al ruşinii şi al umilinţei, ci doar ii tresări vag.
   Îşi aminti vorbele lui Nick, apoi pe cele ale lui Ayton.
   Chiar dacă ar fi încercat să se opună acelui monstru, tot n-ar fi reuşit să-i facă faţă. Ayton afirmase că avusese un plan de rezervă în cazul în care ea nu ar fi cooperat. Nick avusese dreptate. Singura culpă pe care şi-o putea imputa era aceea că-i uşurase sarcina acelui individ dezgustător.
   Ayton o lovise, dar ar fi putut-o distruge dacă Nick nu i-ar fi ajuns din urmă. Cristine ştia că niciodată nu şi-ar mai fi revenit dacă acel bărbat i-ar fi pângărit trupul cu adevărat.
   Fixându-şi imaginea în cristalul veneţian, tânăra femeie se concentra asupra a ceea ce se întâmplase, întarindu-se în faţa fricii care-i dădea târcoale.
   O surprinse faptul că reuşea să deruleze în minte secvenţele acelei nopţi cu atâta detaşare emoţională, rememorând atacul bărbatului din trăsură cu un soi de neimplicare calmă şi lucidă, de parcă aeele lucruri s-ar fi întâmplat altcuiva şi nu ei. Şi realiză uimită că starea de apatie de după nu se datora atât terorii pe care Ayton i-o vârâse-n oase atunci când o bruscase, cât convingerii absolute că-şi dezonorase familia şi o dezamăgise profund fiind astfel înjosită. Greşise.
   Abia acum îşi dădu seama că se asuprise singură şi că-i îndurerase şi pe cei dragi, refuzând să-şi privească temerile în faţă şi să-şi analizeze sursa reală a sentimentelor care o chinuiseră în tot acest timp.
   Straniu era că-şi amintea sărutul lui Nick cu mult mai multă claritate şi emoţie decât îşi amintea umilinţa la care Ayton o supusese. Acel sărut strălucea în mintea ei ca o torţă în întuneric, risipind umbrele şi alungând demonii. Acel sărut avusese puterea miraculoasă de a-i purifica făptura de întinarea suferită şi de a-i aduce alinare.
   Faptul că el o îmbrăţişase, fără a fi dezgustat de gândul că un alt bărbat o atinsese mai înainte, că o sărutase eu atâta patimă şi că încă o mai dorea, fuseseră o adevărată alinare pentru sufletul şi mintea ei amorţite de şoc.
   Dintr-odată, realiză că nici măcar nu-i mulţumise lui Nick pentru tot ceea ce făcuse pentru ea. Ba mai mult, fusese acidă, sarcastică şi, nu doar odată, nepoliticoasă şi fudulă cu el. Şi nu-i stătea în fire să fie aşa cu nimeni! gândi ea posomorâtă şi ruşinată de sine însăşi.
   Brusc, o cuprinse neliniştea. Trebuia să repare neajunsul acesta. De îndată!
   Îşi luă inima în dinţi şi porni să-l caute, neştiind cum avea să procedeze în consecinţă, îl găsi în grajd, ţesălându-şi armăsarul.

      Preţ de o clipă, nu făcu decât să-l privească, cu inima bubuindu-i în coaste.
   Era întors cu spatele la ea şi peria crupa animalului cu mişcări line, prelungi, vorbindu-i cu blândeţe în şoaptă. Un bărbat înalt, lat în umeri, cu părul prins la spate, de o frumuseţe care-ţi rănea ochii. Îşi scosese jacheta, rămânând in cămaşă. Pantalonii de piele îi subliniau picioarele lungi, musculoase, încălţate în cizme de piele până sub genunchi. Întreaga lui fiinţă emana vitalitate, robusteţe şi o virilitate copleşitoare.
   Cristine închise ochii şi inhala aerul eu mireasmă aspră de fân, bălegar, animal şi... miros de bărbat. Îi distingea mirosul chiar şi de la acea distanţă.
   Un parfum pe care l-ar fi recunoscut oriunde. Ce ciudat! Cât de receptive îi deveneau simţurile când era vorba de el!
   Lăsându-se mânată de instinct şi de un impulsiv „fie ce-o fi”, tânăra femeie deschise ochii şi porni hotărâtă spre el.
   Nick îi simţise prezenţa cu mult înainte să-i audă paşii. De fiecare dată când se afla în preajma ei, ceva se strângea în măruntaiele lui. Se răsuci pe călcâie, surprins să o vadă acolo şi, mai ales, neînsoţită. în ultimele zile, Cristine îşi dezvoltase o adevărată tehnică din a evita să rămână singură eu el.
   - Bună, rosti el moale, aruncând o privire-n jur pentru a se asigura că, într-adevăr, nu avea escortă.
   Nu era nimeni cu ea, îi privi faţa încordată şi-i zări licărul de hotărâre din ochi. Cristine ajunse în dreptul lui, ezită o clipă, apoi i se aruncă în braţe, încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului său şi-şi sudă gura de a lui.
   Nick încremeni, luat totalmente prin surprindere. Dorinţa îl pocni în şale cu o intensitate zdrobitoare. Înainte de a apuca să se dezmeticească, ea se retrase, roşie în obraz, şi-l privi încurcată, de parcă abia acum îşi realiza gestul.
   - Am vrut să-ţi mulţumesc, atâta tot, rosti ea pe nerăsuflate, frângându-şi mâinile nervoasă. N-am apucat s-o fac până acum pentru că... pentru că nu m-am gândit şi...
   Nick îşi înălţă sprâncenele nedumerit, apoi realiză la ce anume se referea Cristine. Trecându-şi limba peste dinţi ca să-şi ascundă amuzamentul şi surpriza, se întinse spre ea şi-i opri frământarea mâinilor cu a sa, punând în acelaşi timp ţesala deoparte şi scoţându-şi cu dinţii mănuşa ponosită pe care o folosea ca să nu se murdărească.
   - Mai mulţumeşte-mi odată, îi ceru el răguşit, privind-o intens, cu ochi întunecaţi şi arzători.
   Cristine înghiţi în sec. Curajul o părăsise brusc. Căldura mâinii lui peste ale ei era răvăşitoare.
   I se-nmuiaseră genunchii, respirația-i deveni anevoioasă. Capul i se învârtea.

       Cu ochii în ochii ei, Nick îi desprinse cu blândeţe mâinile încleştate şi o trase spre el, aplecându-se pentru a i le petrece pe după gâtul său.
   Apoi îi înconjură talia şi o lipi de el. Se mişca încet, ca să n-o sperie, deoarece Cristine părea la un pas de a o zbughi din loc. Iepureşte. Când îşi lăsă gura pe a ei, îi prinse oftatul şi-i simţi uşurarea în felul în care i se înmuie docilă în braţe. Şi profită de ceea ce soarta îi oferise pe nepusă masă, luând pentru a dărui înzecit.
   O sărută prelung, adânc şi intim, cu infinită gingăşie, savurând textura mătăsoasă, pârguită a buzelor ei, gustul minunat şi îmbătător al femeii pe care o iubea cu o patimă nestăvilită. Dorinţa i se învolbura în sânge, trudindu-i respiraţia, încingându-i vintrele. Ar fi vrut s-o atingă, să-şi umple mâinile cu făptura ei încântătoare, să se afunde în căldura înmiresmată a trupului ei, s-o absoarbă prin pori şi s-o lege de el pentru totdeauna.
   Timpul îl presa, nevoia îl mâna din spate, propriul trup îşi răcnea frustrarea atâtor nopţi de dor şi jind. Dar se sili să rămână lucid, sau cel puţin cu un milimetru în spatele graniţei dintre raţiune şi instincte.
   Cristine i se dăruia cum nici nu gândise să spere. Era mlădioasă şi delicată ca firul ierbii, mirosea a flori de câmp şi a... păcat.
   Dacă nu ar fi existat acea noapte de la Manchester House, cu siguranţă ar fi împins-o într-o boxă, culcând-o pe fan curat şi seducând-o fără remuşcări. Dar aşa...

..................................................................

Lacul, George Topârceanu

În grămezi greoaie, norii
Dintr-o parte străbătură
Și de chipul lor pătrunsă,
Faţa lacului e sură.

Lângă apă, singuratic,
Plopul trist, fără veşmânt,
Jeluindu-şi frunza moartă Se îndoaie după vânt.

Pleacă unde după unde
Şi mişcarea lor domoală
Colo-n trestie pătrunde,
Legănând o luntre goală…

Mult aş vrea în feeria
Unei nopţi de mai, senine,
Să plutesc pe apa-ţi clară,
Cu iubita lângă mine,

Şi a undelor poveste
Nesfârşită, s-o ascult…
Dar aşa, cum eşti acuma,
Lacule, îmi placi mai mult!

Aceleiași, Ștefan Octavian Iosif

Când e târziu și-abia mai pot,
Clipi truditele pleoape,
Te chem pe nume-ncet de tot.
Și, ca în vis, te simt aproape...

Și-adorm, atât de fericit,
Ca un copil naiv ce-și spune,
Vrăjit de somn, abia șoptit,
Aceeași veche rugăciune...

Când dragostea ucide, Anna Butner

...............................................................

                              6-10

         Și ceea ce era frustrant era că nici măcar nu ştia spre cine să-şi îndrepte bănuielile. La Kesinghton fuseseră prezenţi peste şase sute de invitaţi.
    Excluzând femeile, s-ar fi înjumătăţit numărul suspecţilor. Şi, pe considerente de vârstă, probabil c-ar mai fi putut elimina încă vreo cincizeci, poale o sută de bărbaţi, Dar ar fi rămas al dracului de mulţi, oricum.
   Nick trase un fum din trabucul subţire şi tresări când simţi arsura jarului pe degete, înjură şi dădu drumul restului în scrumieră, apoi îşi aprinse altei, continuând să facă alte raţionamente, să lege alte fire.
   Nick se întrebă dacă nu cumva începuse să devină paranoic. Poate că, în realitate, Cavendish călcase pe cineva pe bătături foarte tare, iar individul se hotărâse să-i dea o lecţie. Defunctul avusese o reputaţie proastă în mai multe privinţe. Se zvonea că era implicat şi în ceva afaceri necurate, că avea legături cu persoane cam dubioase.
   Poate că-şi făcea griji degeaba.
   Poate nu.

           A doua zi, bunicii Cristinei, împreună cu cele două mătuşi şi soţii lor, se mutară în casa contelui de Sutherlund la insistenţele acestuia.
   În condiţiile actuale, Nick prefera să nu rişte inutil. Avându-i pe bunicii Cristinei şi pe mătuşile ei aproape, aceasta nu mai era nevoită să iasă din casă pentru a face acele vizite zilnice, nelipsite. Angajă personal în plus, fără să spună nimănui că dintre cei şase servitori patru lucrau pe Bow Street.
   La rugămintea gazdei, nimeni din familie nu mai aborda subiectul Cavendish în faţa Cristinei. Deşi societatea era consternată şi continua să dezbată cu înfrigurare atrocea crimă, în casa contelui de Sutherland subiectul era interzis.
   Din sezon nu mai rămăseseră decât două săptămâni. Nick abia aştepta sfârşitul lor, pentru a se retrage eu toţii la ţară şi să aştepte sosirea lui Orslom.
   Peţitorii, inclusiv cei respinşi, îşi reînnoiau cererile pentru mâna Cristinei cu o tenacitate care ajunsese să-l irite pe Nick. Gelozia muşca adânc din inima lui şi-i otrăvea zilele. Nu suporta să-l vadă nici măcar pe Ethan sorbind-o din ochi. Fu uşurat în ziua când Departamentul îi dădu lui Ethan o misiune pe continent.
   Spre deosebire de el, Ethan rămăsese activ în serviciul coroanei. Iar ţara avea nevoie de abilităţile lui aşa că fratele său părăsi Londra cu zece zile înainte ca sezonul petrecerilor să ia sfârşit, punandu-1 pe Nick să jure că avea să aibă grijă de Cristine ca de ochii din cap.
   La o zi după plecarea lui Ethan, Tony sosise în Capitală, însoţit de logodnica sa.
   Lui Nick îi plăcu viitoarea cumnată. Era o tânără mignonă, subţirică şi plină de nerv. Avea un păr ca văpaia, ochii verzi ca marea şi o puzderie de pistrui. Era fermecătoare şi Nick înţelese de ce Tony îşi pierduse capul după ea. Urmau să facă nunta la jumătatea lunii iulie, acasă, în Dorset.
   Zilele se scurgeau una după alta, în casă domnind o atmosferă veselă şi caldă. Cristine era înconjurată în permanenţă de cel puţin patru dintre membrii familiei. Aproape toată lumea îşi reglase programul după al ei.
   Ieşeau împreună la cumpărături, vizitau muzee şi galerii, se plimbau prin parcuri, luau prânzul la Vauxhall şi în fiecare seară mergeau la operă.
   Mai erau trei zile până la sfârşitul sezonului şi Nick abia aştepta să lase Londra în urmă, când se întâmplă un lucru care avea să le schimbe cursul vieţii.

           Fuseseră invitaţi la balul dat de ducesa de Devonshire la Manehesler House.
   Toată lumea bună aştepta evenimentul cu nerăbdare, ştiind că balurile organizate de ducesă cu greu puteau fi egalate, nicidecum întrecute. Cele mai fabuloase toalete fuseseră rezervate pentru acest eveniment Se zvonea că aveau să fie prezente acolo alte două capete încoronate, moştenitori ai unor case puternice în Europa: prinţul Austriei şi cel al Danemarcei.
   Bunica ei chiar glumise pe tema asta, spunând că amândoi sunt chipeşi, tineri şi burlaci, şi că vor fi îngenuncheaţi de frumuseţea ei şi îi vor cere mâna negreşit.
   - Ar fi bine să n-o facă, răsese Cristine. Amândoi au deja câte un regat de condus, nu le mai trebuie încă unul.
   În acea seară Cristine se hotărî să poarte nestematele Kumpur-Palei. Era pentru a doua oară când le purta de la balul debutului ei şi spera să fie pentru ultima dată. Acele pietre cântăreau mai mult decât în realitate, erau un simbol al regalităţii sângelui ei şi... erau atât de valoroase încât îi era teamă să le poarte în public.
   Rochia pe care Kimberly i-o comandase pentru acea seară era superbă.
   Fusese croită dintr-un satin ivoriu, peste care era aplicat un voal străveziu, brodată cu flori delicate. În ţesătura aceea, mai fină decât pânza de păianjen, erau strecurate fire aurii, subţiri, ce înconjurau broderiile, accentuând motivele florale. Modelul era unicat şi fusese creat special pentru ea de către patroana unei prestigioase case de modă din Roma.
   Când o văzuse, Cristine rămăsese cu gura căscată. Ţinuta era fabuloasă.
   Avea umerii goi şi fusta bogată. Rochia nu respecta tendinţele modei actuale, ci pe cele a epocii trecute. Cu toate acestea, era o ţinută absolut magnifică. Mai ales că era completată de către o tiară bătută-n diamante cât bobul de fasole.
   Nick tocmai îşi turna un coniac când ea pătrunse în salon, anunţând că este gata de plecare şi scuzându-se pentru întârziere. Încremeni cu paharul la jumătatea drumului spre gură, simţind cum creierul i se lichefiază şi i se scurge prin urechi. Pur şi simplu i se goli mintea.
   Tony îi spuse ceva, dar nu-l auzi. În cap îi suna un zumzăit care acoperea toate zgomotele din jur. Într-un colţ al minţii sale amorţite, realiza că se zgâia la ea ca un prost, dar îi era imposibil să-şi resusciteze voinţa intrată în comă.
   Simţurile îi ieşiră din amnezie abia când cotul lui Tony i se înfipse dureros în coaste.
   - Ce naiba! se răsuci spre fratele său, privindu-l încruntat şi masându-şi locul lovit.
   - Bagă-ţi limba în gură, Nick, îl tachină Tony rânjind. Laşi bale pe covor.
   - Tâmpitule, îl bodogăni Nick, ofticat.
   - Cap sec, îi întoarse Tony complimentul cu un zâmbet larg.

       Jumătate de oră mai târziu păşeau în lumina puternică a candelabrelor imense din sala de bai de la Manchester House.
   Crema societăţii londoneze îşi etala plictisită toaletele strălucitoare şi elegante, subiectul conversaţiilor varia de la teme filozofice până la ultimele bârfe şi cancan-uri. Lachei cu pernei pudrate şi costume cu fireturi păşeau tăcuţi ca nişte umbre pe lângă distinşii musafiri, servindu-i ceremonioşi cu şampanie din cea mai scumpă şi cu aperitive frumos ornate. O mică formaţie de violonişti, aşezată în centrul sălii, picura din arcuşuri melodii suave, creând un fundal minunat pentru acel decor fastuos.
   Nick îi explică Cristinei că formaţia avea să-şi execute repertoriul până la orele unsprezece fix, oră la care toţi invitaţii trebuiau să ajungă deja deoarece, atunci când ultima bătaie a orologiului avea să se stingă, uşile de la intrare urmau să se închidă iar întârziaţii să rămână afară. Apoi îi arătă podiumul aflat în colţul opus al sălii, unde orchestra, alcătuită din peste douăzeci de instrumentişti, avea să deschidă balul la orele unsprezece şi un minut fix.
   - Sunt două reguli pe care nu le-a încălcat niciodată, însuşi regentul a fost lăsat afară mai acum vreo doi-trei ani.
   - Serios? râse Cristine, privindu-l neîncrezătoare.
   - Da, confirmă Nick, culegând două cupe de şampanie şi oferindu-i una ei. A fost foarte revoltat şi, beat fiind, a insistat vreun sfert de oră, până când ducesa a ieşit şi i-a zis clar şi răspicat să plece şi să aibă grijă să nu-i rateze balul pe care avea să-l dea sezonul următor. El a implorat-o, dar ducesa i-a întors spatele şi i-a trântit uşile-n nas. Din câte ştiu, niciun bal dat de ea vreodată nu a început mai devreme de ora unsprezece sau mai târziu de ora unsprezece şi un minut.
   Cătă spre ea şi avu senzaţia că se îneacă în adâncurile ochilor ei. Cristine îi susţinu privirea câteva clipe, apoi îşi plecă genele intimidată. Avea senzaţia că o străpunge cu ochii lui întunecaţi, aproape negri, până în miezul inimii ei.
   - Eşti încântătoare în seara asta, îi mărturisi Nick într-un târziu, vocea sunându-i ca nisipul scrâşnit sub tălpi.
   - Mulţumesc, şopti ea, îmbujorându-se.
   - Vorbesc serios.
   Cristine înghiţi în sec. El era serios. Faptul că o găsea încântătoare nu era sinonim cu ceea ce şi-ar fi dorit să audă de la el, dar era totuşi o... evoluţie, nu?
   - Te stingheresc, rosti bărbatul, mişcându-se uşor spre ea.
   -Da.
   - Iartă-mă.
   Simţea că începe să se sufoce, îi era cald. Şi frig. Îi venea greu să-l privească, mai ales că se apropiase atât de mult încât îi simţea căldura obrazului ras şi parfumul aspru, masculin.
   Ştia că dacă ar fi făcut-o, ochii ar fi dat-o de gol. Pur şi simplu nu se simţea în stare să-i ţină piept. O prinsese într-un moment vulnerabil... sau el îi indusese acea stare de slăbiciune cu acel compliment banal şi... poate sincer? Era prima lui dovadă de admiraţie de când sosiseră în Capitală... Îi venea să plângă, deşi nu simţea tristeţe în inima ei.
   Secundele se scurgeau, aşa că se forţă să-l privească, fără a avea vreo replică pregătită. Şi-i întâlni privirea arzătoare. Ceva se clătină în ea.
   - Cris, eu..., începu el şovăitor.
   - Da? şopti tânăra, cu sufletul la gură.
   - Alteţă, ce plăcere să vă avem printre noi!

        Vocea tunătoare din spatele ei o făcu să tresară şi vraja momentului se rupse.
   Tânăra femeie se răsuci spre ducele de Atholl, forţându-se să zâmbească. Ducele era un bărbat înalt, robust, care se apropia de şaptezeci de ani. Un om de o sinceritate brutală şi un nonconformist până-n măduva oaselor. Cristine îl plăcea foarte mult.
   Lângă el se afla un tânăr bărbat cât un munte, brunet, a cărui faţă fusese desfigurată pe jumătate: o cicatrice vineţie îi brăzda obrazul drept de ia tâmplă spre colţul gurii. Era nepotul ducelui şi se întorsese de curând de pe front. Cristine se înclină uşor în faţa vicontelui, încercată de un sentiment de compasiune. Înainte de accident fusese, cu siguranţă, un bărbat tare chipeş. După câteva fraze de complezenţă, tânărul viconte îi ceru favoarea unui dans şi ea acceptă cu graţie.
   Când cei doi se depărtară, Cristine observă uşorul şchiopătai al vicontelui şi un frison i se prelinse pe şira spinării, cuibărindu-i-se în inimă.
   Şi Nick s-ar fi putut întoarce de pe front marcat astfel. Şi poate că era, numai că cicatricele, dacă le avea, le purta în suflet.
   Emoţionată, se răsuci spre Nick, sperând să poată continua discuţia din punctul în care rămăseseră, dar fu încercată de o totală dezamăgire. Bărbatul dispăruse. În locul lui se aflau bunica ei, mătuşa Chloe şi unchiul Damian.
   Tânăra femeie îşi muşcă buzele, înghiţindu-şi amărăciunea. În momentul în care Atholl îi întrerupsese, Nick se pregătea să-i spună ceva.
   Un lucru important, dacă era să se ia după tulburarea pe care i-o citise-n ochi.
   Cristine avea senzaţia neplăcută că ratase un moment unic, cu care n-avea să se întâlnească prea curând... sau poate niciodată.
   La orele unsprezece fix, uşile de la Manchester House se închiseră, violoniştii se retraseră din mijlocul încăperii şi orchestra deschise balul cu acordurile fermecătoare ale unui vals lent.
   Onoarea primului dans i-o acordă bunicului ei. Winston Leyghion abia-şi mai încăpea în piele de mândrie şi fericire. Următorul dans îi fusese rezervat lui Nick, dar sfârşitul acestuia o lăsă pe Cristine confuză, tristă şi nedumerită. Bărbatul fusese sobru tot timpul, iar Cristine aproape smulsese cuvintele cu cleştele din gura lui.
   Cu niciun ceas în urmă, fusese curtenitor şi atent cu ea, iar acum se transformase într-un bărbat distant şi plictisit. Nu-l înţelegea.
   Dansă cu tăcutul Tony şi apoi cu unchiul Damian, care reuşi să o scoată din pasa proastă în care intrase şi o făcu să râdă. Următoarele două seturi de dansuri îi mai ridicară moralul. Era delicios modul în care unii bărbaţi se bâlbâiau în faţa ei, facându-i complimente stângace sau pur şi simplu contemplând-o cu un aer nătâng.
   Admiraţia masculină îi legăna vanitatea pe braţe de aur, însă umbrele din inima ei nu dispăruseră complet. Nick părea s-o evite. Ba mai mult, în ultima oră îl văzuse în compania unor femei frumoase, printre care şi lady Lamb. Gelozia îi înflăcăra imaginaţia. Se vedea târând de plete prin mocirlele Londrei pe acele demoazele sclipicioase. Inventa tot felul de scenarii, care de care mai dramatice.
   Cheful de distracţie, reanimat de către unchiul Damian eu câteva ceasuri în urmă, intrase într-o criză severă.
   Supărată pe ea, încinsă de pe urma dansurilor, o idee ameţită din pricina şampaniei băute, Cristine se îndreptă spre terasele care dădeau în grădina din spatele casei. Voia să se răcorească, săşi limpezească mintea şi să se liniştească. Dar şi aleile erau pline de invitaţi.
   Bombănind în sinea ei, dădu să revină în sala de bal, dar o umbră îi tăie calea.
- Maiestate.
- Lord Ayton, zâmbi ea surprinsă.

         Bărbatul avea în jur de treizeci de ani, era văduv de curând, nu avea moştenitori şi-şi căuta o nevastă.
   Din cate auzise Cristine, dorinţa de a se recăsători era izvorâtă nu din sila de singurătate, ci din nevoia de a-şi achita rapid nişte datorii uriaşe pe care le făcuse pe pistele de la Newmarket.
   Ce Dumnezeu au toţi bărbaţii ăştia de-şi toacă banii pe iluzii, în felul acesta nechibzuit? gândi Cristine, aruncându-i o privire contrariată. Bărbaţi tineri, fermecători, inteligenţi, ca Ayton, de cele mai multe ori îşi calculau prost şansele de câştig sau făceau investiţii proaste. De ce nu încercau să fie mai cumpătaţi? De ce trebuiau să ajungă în situaţia disperată de a-şi căuta drept soţie o moştenitoare bogată, numai ca să nu ajungă în închisoarea celor îndatoraţi?
   Cristine înţelegea ghinionul, dar nu şi prostia. Dintre toţi curtezanii ei, jumătate intrau în categoria lordului Ayton, bărbaţi ale căror atenţii, în loc să o flateze, mai degrabă o insultau, pentru că ştia cu certitudine că aceştia nu erau atât de atraşi de feminitatea cât de grămezile ei cu aur.
   Cristine fusese tentată la un moment dat să-i tragă deoparte pe fiecare, să-i întrebe exact ce datorii au, ea să le plătească şi ei, toţi, să nu-i mai stea în drum.
   - Cam aglomerat pe aici, făcu bărbatul o observaţie inutilă.
   - Da.
   - Cunosc un loc ascuns în grădina asta, unde o să puteţi privi stelele-n linişte, fără ca nimeni să vă deranjeze.
   Cristine îşi arcui o sprânceană, uimită de cutezanţa lui. Propunerea acestuia nu viza un loc unde ea să-şi poată trage sufletul, ci o intimitate forţată cu el care ar fi putut avea urmări nedorite.
   Deschise gura să-l refuze politicos, dar în clipa următoare îl văzu pe Nick îndreptându-se spre ei. La braţu-i, languroasă, lady Lovat îi spunea ceva pe un ton scăzut, ceva ce aduse un zâmbet distrat pe buzele lui.
   Nick n-o văzuse încă şi Cristine constată că nici nu dorea să-şi intersecteze traiectoria eu a lui. Şi cum nu s-ar fi putut întoarce în sala de bal fără să dea nas în nas cu cei doi amorezi, singura ei retragere era acum grădina. Revenind cu atenţia asupra bărbatului de lângă ea, îl întrebă grăbită, pe un ton de o veselie forţată:
   - Şi unde spuneaţi că se află acest loc minunat?
   Pe faţa bărbatului se aşternu o imensă uşurare.
   - Daţi-mi voie să vă conduc, rosti el pe un ton ceremonios.
   Cristine îi acceptă braţul şi se lăsă condusă spre treptele largi care legau terasele de grădină, rugându-se ca Nick să n-o observe şi să dorească să li se alăture.
   Lordul Ayton, ca şi cum i-ar fi ghicit dorinţa, o ghidă pe o alee laterală, mai puţin luminată, străbătând-o cu paşi grăbiţi. Un semn care ar fi trebuit s-o alerteze pe tânăra femeie, dacă n-ar fi fost atât de dornică să-l evite pe Nick şi pe fermecătoarea lui parteneră.
   Mai târziu, avea să se mustre amarnic pentru că-l urmase atât de orbeşte pe acel bărbat, a cărui cerere în căsătorie o respinsese cu fermitate cu nicio lună în urmă.
   Lordul o conduse pe lângă zidurile care mărgineau grădina, îndrugând verzi şi uscate. Când ajunseră aproape de capătul ei, bărbatul se opri şi o rugă să aştepte, apoi se răsuci spre zidurile acoperite de iederă şi începu să înlăture perdeaua înfrunzită, dezvelind o uşă din fier ruginit.
   - Uşa dă spre grădina veche, o informă bărbatul cu o voce ciudată. A fost închisă acum aproape trei decenii pentru că era mult mai mică decât surata ei şi nu i s-a mai văzut utilitatea.
   Balamalele nu protestară defel când bărbatul deschise poarta, fapt care trase primul semnal de alarmă în capul Cristinei. Dacă poarta zăcuse încuiată atâta vreme, n-ar fi fost normal să fie ruginită, să scârţâie din încheieturi?
   Dădu să se retragă, însă Ayton o înşfacă strâns de braţ şi o împinse prin deschizăturii drept într-o străduţă îngustă, în faţa unei trăsuri care aştepta lângă bordură.
   Totul se petrecu atât de repede încât tânăra femeie nici măcar nu avu răgazul să ţipe. Portierele trăsurii se deschiseră şi Ayton, fără niciun ceremonial, o luă pe sus şi o catapultă în interior, urmând-o imediat.
   Trăsura se urni înainte ca portierele să fi fost închise complet, pierzându-se ca o furtună în noapte.
   Bărbatul care rămăsese în stradă era îmbrăcat identic cu lacheii care fuseseră angajaţi de ducesă pentru a-i servi musafirii. Intră în grădină, închise poarta şi o încuie cu cheia pe care o avea în buzunar, apoi rearanjă perdeaua de vegetaţie la locul ei.
   Străbătu grădina cât mai neobservat, se strecură în camera de aprovizionare, înşfacă un platou cu dulciuri şi apoi se amestecă printre invitaţii de la Manchester House.

                                             CAPITOLUL 14

          Nick scrută grădina pentru a doua oară, atent doar pe jumătate la bârfa spumoasă a Michaelei Lovat.
   Putuse să jure c-o văzuse mai devreme pe Cristine stând în dreptul uşilor de la terasă. Nu era sigur cine fusese însoţitorul ei, pentru că bărbatul fusese întors eu spatele la el, dar avea o vagă bănuială. Poate că intrase în sală şi el scăpase momentul, încercă tânărul bărbat să se calmeze. Şi totuşi, ceva se răsucea în măruntaiele lui, dându-i o stare de nelinişte.
   - Nu doreşti nişte şampanie? se adresă el brusc contesei, întrerupând-o în mijlocul frazei.
   - Da, cred că aş vrea, acceptă ea, privindu-l mirată.
   - Aşteaptă-mă aici, îi surâse el fermecător. Mă întorc repede.
   Se depărtă grăbit şi intră în sala de bal, oprindu-se în dreptul uşilor terasei pentru a avea o vedere mai bună asupra mulţimii. Erau prezenţi peste opt sute de invitaţi, dar el îşi concentră atenţia doar asupra brunetelor care purtau tiară. Era un lucru dificil de înfăptuit.
   Oamenii se mişcau de colo-colo, ca valurile mării, ringul de dans era arhiplin şi stăpânit de agitaţia plină de vervă a unui dans scoţian. Mătură mulţimea de capete de două ori, dar n-o zări. Corzile nervoase din măruntaiele lui se mai strânseră puţin.
   Trebuie să fie pe aici, pe undeva, îşi zise el, respirând adânc şi încercând să-şi calmeze bătăile inimii, în timp ce ochii îi alunecau cu încetinitorul peste invitaţi. Pur şi simplu n-o văzuse încă. Îl localiza insă pe Tony şi începu să-şi croiască drum spre el.
   - Ai văzut-o pe Cristine? îl întrebă imediat ce ajunse lângă el.
   - Era pe aici acum câteva minute, răspunse Tony liniştit.
   - Eu n-o găsesc. Am cercetat de trei ori sala şi n-am văzut-o nicăieri.
   - Linişteşte-te, îl bătu Tony încet pe braţ. Poate s-a dus în camera doamnelor.
   Pumnul din jurul inimii lui se deschise puţin.
   - Da, poate că ai dreptate. Poate s-a dus în camera doamnelor.
   - Nu avea unde să dispară, Nick, continuă Tony amuzat. Doar ştii că uşile de la intrare sunt încuiate până la trei dimineaţa. N-avea pe unde să iasă de aici.
   - Mă duc să verific camera doamnelor, se oferi Andreea.
   - Ai vrea? se arătă Nick uşurat. Ţi-aş rămâne recunoscător.
   - Fireşte, zâmbi ea răutăcioasă. Şi să ştii că-mi plac smaraldele, îi aruncă peste umăr, pierzându-se în mulţime.
   Nick rânji răutăcios şi se răsuci spre Tony.
   - Eşti sigur că te ia din dragoste? îl tachina el.
   - Absolut, dădu Tony din cap. E nebună după mine de când a aflat că am cumpărat o mină de nestemate.
   Rânjetul lui Nick deveni amuzat. Pescuind o cupă de şampanie de pe o tavă umblătoare, îşi îngustă ochii continuând să scruteze mulţimea.

       Lady Lovat îi ieşise complet din minte şi, tocmai când îşi aminti de ea într-un târziu, simţi o mână uşoară atingându-i braţul.
   Se răsuci şi nodul de nervi din stomac se strânse cu putere, tăindu-i respiraţia. Expresia îngrijorată de pe chipul logodnicei lui Tony era cât se poate de grăitoare.
   - Nu era acolo, nu-i aşa? reuşi el să-şi mişte maxilarele înţepenite.
   - Nu, clătină Andreea din cap, umezindu-şi buzele.
   - Poate că a ieşit înainte ca tu să ajungi acolo...
   - Nick, lady Bell şi-a petrecut ultima oră in toaleta doamnelor. A făcut o indigestie de la caviar sau mai ştiu eu ce şi a... În fine, cât a stat acolo a susţinut că nu a văzut-o deloc pe Cristine.
   Câteva secunde, Nick rămase nemişcat, încercând să prindă sensul acelor cuvinte. Teama îşi croi drum spre intestinele lui, provocându-i crampe puternice.
   Era absurd!... Cristine n-avusese cum să dispară aşa, fără urmă. Era pe undeva, îşi zise el înnebunit, scormonind prin marea de chipuri în căutarea celui drag, ocărându-se pentru nechibzuinţa de a fi crezut, fie şi pentru o clipă, că aici, în spatele uşilor închise şi cu atâta lume prezentă, cineva ar fl încercat... să o ia de lângă el!

         Trăsura gonea ca o nălucă pe străzile pustii ale Londrei, înghiţind străzile sub copitele lacome ale celor patru armăsari negri ca smoala.
   Părăsi oraşul in mai puţin de o jumătate de oră şi o luă spre nord, înscriindu-se pe un drum prăfuit de ţară.
   Cristine îşi incleştase mâinile de banchetă, încremenită de spaimă.
   Modul în care vizitiul mâna caii era de-a dreptul sinucigaş şi, într-un colţ al minţii, se rugă ca nimeni să nu le lasă-n cale. Niciun vizitiu, oricât de experimentat ar fi fost, nu ar fi reuşit să oprească atelajul la o asemenea viteză.
   Într-un colţ al minţii realiza grozăvia, însă refuza s-o creadă.
   Nu i se întâmpla ei asta! Era un vis. Avea să se trezească până la urmă şi să constate că totul nu fusese decât un coşmar. Dar se întâmpla aievea .. pentru că o dureau muşchii de atâta încordare, pentru că vedea fulgerând în întunericul din interiorul trăsurii, sub lumina felinarelor stradale, chipul liniştit al răpitorului ei.
   Curând, străzile începură să fie tot mai slab luminate, apoi se aşternu un întuneric total în interiorul vehiculului. Cu coada ochiului, Cristine zărea câte o fereastră luminată la vreo casă, dar curând nici acelea nu mai apărură. Drumul deveni din ee în ce mai prost. Trăsura trecea peste gropi, gemând din încheieturi. Cristine cu greu reuşea să se ţină dreaptă. Brusc, îşi recăpătă graiul.
   - Domnule, ce Dumnezeu îţi închipui că faci?!...
   Din cauza hurducăielilor puternice, vocea îi sună ezitantă şi dinţii îi clănţăniră în gură.
   - Cred că este evident, draga mea, sosi din întuneric răspunsul liniştit al lordului.
   - Sir, sunteţi nebun! Nu puteţi face asta!... O să declanşaţi un scandal monstruos!
   - Da, dar mi s-a spus că voi fi un bărbat extrem de bogat, aşa că-mi voi putea permite această mică neplăcere.
   Cristine amuţi. O bănuială cumplită încolţi în mintea ei.
   - Unde mă duceţi, lord Ayton?
   - La Gretna Green, o informă el vesel. Am aranjat să ne aştepte un preot acolo. Ne va căsători de îndată ce vom ajunge.
   - Sir, nu puteţi fi serios! exclamă Crisline, plină de indignare. Niciodată nu mă voi mărita cu dumneata!
   - Te vei răzgândi, scumpa mea. Oricum, îţi sunt recunoscător.
   - Recunoscător? repetă tânăra nedumerită. Pentru ce. Doamne iartă-mă?!...
   - Pentru că mi-ai uşurat sarcina foarte mult, rosti bărbatul cu însufleţire în glas. Nu-ţi dai seama?... A fost ca un semn ceresc. îmi frământam mintea cum să fac să te scot în grădină şi să te conving să mă urmezi. Desigur, aveam un plan iniţial, îi explică el, stăpânindu-şi entuziasmul. O mică doză dintr-o pulbere care te-ar fi adormit, turnată în şampanie. Dar existau atâtea riscuri! Cum te-aş fi scos din sală dacă şi-ar fi făcut efectul prea devreme? Sau, presupunând că aş fi reuşit să te aduc la timp în grădină, cum m-aş fi descurcat cu tine, dacămi adormeai în braţe?... Mă bucur că am reuşit să evit toate aceste complicaţii. Sincer, te prefer trează când ne vom rosti jurămintele.
   - Sir, nu pot să mă mărit cu dumneata, te rog să înţelegi!
   Făcu o pauză, mintea căutându-i febrilă o soluţie de ieşire din acea catastrofă.
   - Ascultaţi-mă! încă nu e timpul pierdut. Duceţi-mă înapoi şi aveţi cuvântul meu că voi uita totul. Mai mult, ziua de mâine vă va găsi mai bogat cu cinci sute de mii de guinee. V-o promit.
   Bărbatul tăcu mult timp, părând că reflectează la propunerea ei. în cele din urmă declară, cu o voce ce părea oarecum amuzată:
   - Cam puţin îţi preţuieşti libertatea, prinţesă. Cinci sute de mii de guinee din aproape cincisprezece milioane.
   - Un milion!
   Bărbatul tăcu.
   - Un milion şi jumătate, plusa ea disperată.
   Niciun răspuns.
   - Sir, vă rog să înţelegeţi că nu vă pot oferi mai mult. Şi aşa nu am cum să justific în faţa tutorelui şi a avocaţilor mei o asemenea sumă, fără să le dezvălui adevărul!
   - Scumpa mea, este adevărat că sunt într-o situaţie financiară... jenantă şi, dacă ai fi fost mai bătrână şi poate mai dezagreabilă ia înfăţişare, m-aş fi mulţumit şi numai cu un mic procent din suma pe care mi-ai oferit-o iniţial. Dar, sublinie Aylon apăsat, nu eşti nici bătrână şi nici neatrăgătoare. Iar eu te doresc. Foarte mult şi cu ardoare. Te doresc mai mult decât îţi doresc banii, acest lucru mă văd dator să ţi-l clarific de pe acum. Nu mă cunoşti, pentru că nu mi-ai oferit ocazia asta, dar vei constata cu timpul că sunt un bărbat lângă care îţi va face plăcere să convieţuieşli.
   - Domnule, cred că glumiţi! strigă tânăra femeie în culmea consternării. Niciodată, reţineţi: niciodată, nu vă voi accepta ca soţ.
   - Mă tem că nu ai niciun cuvânt de spus în această chestiune, doamnă, rosti bărbatul pe un ton clar şi răspicat. Am primit acordul familiei dumitale în această privinţă. Aşa că aţi face bine să vă obişnuiţi cu gândul că mâine, pe vremea asta, îmi veţi fi soţie...
   - Acordul familiei mele? repetă ea perplexă. Familia mea nu şi-ar da niciodată consimţământul în faţa acestei mârşăvii! Sunteţi nebun şi, categoric, un închipuit, milord, Mâine, pe vremea asta, nu o să fiţi un bărbat însurat, ci unul mort de-a binelea!... Chiar credeţi că fraţii mei vor trece cu vederea această infamie? Că se vor resemna în faţa acestei situaţii teribile? Mi-aţi insultat familia, sir, şi mi-aţi compromis reputaţia. Fraţii mei or să se răzbune cumplit pentru afrontul adus...
   - Destul! tună vocea bărbatului, făcând-o pe Cristine să îngheţe şi să se lipească speriată cu spatele de banchetă. Uiţi un lucru important, doamnă: te afli ia mila unui bărbat disperat, suficient de nebun încât să-şi primejduiască viaţa pentru a obţine femeia adorată. Te sfătuiesc să nu mă faci să-mi pierd răbdarea cu dumneata!
   Cristine îşi muşcă buzele până la sânge. Individul nu era în toate minţile. Era smintit şi periculos.
   Îi venea să-şi smulgă părul din cap pentru cât de proastă fusese atunci când acceptase să-l urmeze în grădină. Nu-şi imaginase că cineva ar fi putut vreodată să cuteze un asemenea act lipsit de orice umbră de onoare. Că ea ar fi putut ajunge într-o asemenea situaţie dezastruoasă.
   Se simţea umilită, distrusă, neputincioasă şi îngrozită.
   Mintea, amorţită de şocul celor întâmplate, refuza să lucreze.
   Groaza o paraliza. Instinctiv, ştia că trebuia să nu-l provoace. Bărbatul din faţa ei era aidoma unui butoi plin eu pulbere. O mişcare greşită din partea ei şi individul şi-ar fi pierdut total controlul.
   Trebuia să se adune şi să se forţeze să gândească. Încercase să apeleze la decenţa lui şi să-l convingă să se răzgândească, încercase chiar să-l miluiască. Ambele metode dăduseră greş. El afirmase că o dorea pe ea mai mult decât îi dorea banii.
   Brusc, realiză la care dintre familii se referise el atunci când susţinuse că primise aprobarea acelui fapt incalificabil şi îngheţă. Simţi cum o cuprinde furia şi disperarea.
   Până la urmă, Lancasterii îşi dezvăluiseră adevăraţi natură...

            Graţie memoriei uluitoare a ducesei de Devonshire, Nick descoperi poarta secretă din fundul grădinii.
   După ce o căutase peste tot şi se convinsese că într-adevăr Cristine dispăruse, Nick convenise cu Tony ca nimeni din afara familiei, cu excepţia gazdei, să nu fie pus la curent cu dispariţia tinerei femei. Apoi o trăseseră pe ducesă deoparte şi o informară despre ce se întâmplase.
   Lacheii care păzeau uşile de la intrare fură interogaţi separat. Nimeni nu ieşise şi nici nu intrase după ora unsprezece. Cheia care deschidea uşile de la Manehester House se afla în posesia ducesei. Pe Nick începuse deja să-l cuprindă disperarea când ducesa îşi aminti brusc că, în vremea tinereţii ei, exista o intrare secretă în grădina din spatele clădirii.
   Fură nevoiţi să pipăie zidurile de piatră prin cortina deasă de iederă, centimetru cu centimetru, până ce descoperiră uşa din fier. Cu ajutorul unui stilet subţire, Niek meşteri încuietoarea şi reuşi s-o deschidă. Maxilarele i se încordară când observă că balamalele era proaspăt unse.
   În plus, în dreptul porţii, tulpinile de iederă fuseseră retezate de la sol, pentru a înlesni accesul prin poartă şi pentru a acoperi existenţa acelei intrări secrete. Ieşi pe o străduţă întunecată şi pustie. Tony adusese o torţă cu el şi Nick cercetă locul eu atenţie. Strada era îngustă, dar destul de încăpătoare pentru a adăposti o trăsură sau un vehicul de viteză.
   - Şi acum, ce naiba facem?! se interesă Tony, eu o voce din care răzbateau teama, îngrijorarea şi furia nimicitoare.
   Nick se ridică din poziţia ghemuită şi-şi îngustă ochii, privind în lungul străduţei. Prin minte, iureşul gândurilor era ameţitor. Indiferent cine se făcea răspunzător de asta, avea să-l ucidă pe nemernic!
   - Rămâi cu mama şi cu bunicii Cristinei. Unchii ei să se ducă să-i alerteze pe cei din Bow Street.
   Făcu o mică pauză, ezitând.
   - Numără-i pe Lancasteri şi dacă-ţi ies cu toţii la socoteală, atunci informează-i pe Ingleby despre ce s-a întâmplat şi zi-i să-şi ţină gura ferecată şi ochii aţintiţi pe neamurile lui până când se termină totul. Dacă iese urât, o să avem nevoie de ajutorul lui. Nu mă aşteptaţi.
   Şi se pierdu în noapte, înainte ca Tony să apuce să mai spună ceva.
   O luă la fugă, ocolind un şir de clădiri elegante, coti la dreapta şi ieşi chiar lângă şirul de trăsuri care aşteptau aliniate lângă bordură sfârşitul petrecerii de la Manchester House. Îşi căută propriul vehicul şi deshămă unul dintre cai, apoi îl încăleca şi o porni galop pe străzile pietruite.
   Cristine dispăruse de cel mult un ceas. Poate şi mai bine. Dacă intuiţia lui se dovedea a fi corectă şi dacă forţa animalul de sub el, s-ar fi putut să aibă noroc şi s-o ajungă din urmă în câteva ore.
   Urmându-şi instinctul, tânărul bărbat traversă oraşul şi o luă pe drumul care ducea spre graniţei cu Scoţia.

       - Tu m-ai silit să fac asta! se auzi dintr-odată vocea lui în întuneric, curmând tăcerea care păruse să se prelungească la nesfârşit. Nu ar fi trebuit să mă refuzi, Cristine. Ar fi trebuit să-mi acorzi o şansă de a-ţi dovedi ce însemni pentru mine.
   Cristine se lipi şi mai mult de banchetă, eu ochii aţintiţi asupra răpitorului ei. Inima începu săi bată în piept cu putere. Pierduse demult noţiunea timpului. Părea că trecuseră ore-ntregi de când părăsiseră Londra şi o apucaseră pe acel drum desfundat de ţară.
   Deşi la început tăcerea lui îi zdrobise nervii, treptat, realiză că o prefera dialogului imposibil cu acel individ odios. Şi, tocmai când credea c-o s-o lase-n pace, bărbatului îi revenise cheful de vorbă.
   - Nu eu te-am refuzat, ci tutorele meu, minţi ea, ca să nu-l stârnească inutil.
   - Chiar aşa? făcu el batjocoritor. După o pauză, adăugă ironic: te-am urmărit cu atenţie la balul dat de Hoddington. În seara aceea ţi-am cerut favoarea unui dans. Ai afirmai că toate dansurile îţi erau deja promise. Dar, mult mai târziu, a apărut Meldrum. Cu el ai dansat, sfârşi ei pe un ton acuzator şi greu.
   Cristine îşi amintea episodul.
   Într-adevăr, îl refuzase. Numai că nu-l minţise în privinţa disponibilităţii ei, pentru că realmente avusese toate dansurile promise. Meldrum îi ceruse să-i rezerve un dans la serata marchizului de Hoddington încă de cu o seară înainte. Şi chiar i-o spuse bărbatului din faţa ei.
   - Bine, să admitem că ceea ce spui este adevărat. Însă m-ai refuzat şi la balul de la Nashwood. Să nu-mi spui că şi acolo aveai toate dansurile promise din seara precedentă, pentru că nu te cred. Am fost printre primii bărbaţi cu care ai vorbit imediat ce ai ajuns.
   Cristine tăcu vinovată. Îşi amintea şi de balul cu pricina. Îl refuzase pentru că ajunsese la concluzia eă este mai înţelept să-şi îndrepte atenţia doar asupra bărbaţilor care mai rămăseseră pe lista potenţialilor candidaţi la mâna ei, decât asupra acelor pe care deja îi eliminase din competiţie.
   - Nu spui nimic, doamnă? o provocă el eu o voce sarcastică.
   - Ce-ai vrea să auzi, domnule? se revoltă tânăra femeie. O confirmare a spuselor dumitale?... Da, este adevărat tot ce ai afirmat mai devreme. Şi nu pot spune că-mi regret faptele. Nu-mi pare rău că am respins invitaţia unui bărbat pe care acum îl găsesc complet lipsit de orice urmă de bun simţ, de decenţa şi de onoare.
   - Ai grijă, doamnă, cum foloseşti anumite cuvinte, o preveni bărbatul cu răceală. Ai putea să te răneşti cu ele.
   - Îmi asum riscul, replică tânăra femeie cu suveranitate. Şi poate că greşesc, milord, dar nu văd cum un bărbat care adoră o femeie, vreau să zic o adorără cu adevărat, poate să-i facă atâta rău, dezonorând-o în faţa lumii întregi.
   - Mâine vei fi o femeie decentă şi respectabilă!
   - Mâine voi fi o femeie distrusă, pângărită şi umilită!
   Bărbatul se mişcă atât de iute, încât fata nici nu apucă să se ferească. Se pomeni trântită pe banchetă, cu el deasupra ei, strivind-o.
   - Păi, de ce dracu să mai aştept până mâine, dacă tot o să se întâmple asta oricum? mârâi cu gură lângă urechea ei. Poate aşa, vei deveni mai binevoitoare în faţa altarului...
     - Nu, te rog! se arcui Cristine, încercând să-l împingă la o parte. Încetează! ţipă, când îi simţi mâinile încercând să-i ridice fustele spre talie.
   Se zvârcoli, încercând să se ferească din calea mâinilor şi a gurii care-o macula, dar cum bărbatul părea hotărât să-şi ducă intenţia până la capăt, îşi încleştă degetele în părul lui şi smuci cu putere în lături.
   Ayton mârâi de durere, însă nu-i dădu drumul. Îşi schimbă doar poziţia.
   - Te-am prevenit, şuieră el, încălecând-o şi prinzându-i mâinile care încercau să-i sfâşie obrazul. Târfa nenorocită! Toate sunteţi nişte târfe ipocrite, îi scuipă el în faţă. Vă plimbaţi farmecele pe sub nasul nostru, ne aţâţaţi cu frumuseţea voastră şi pe urmă vă retrageţi şi faceţi pe virtuoasele. Ziceai că-ţi asumi riscul? râse el răguşit, sinistru. Atunci, asumă-ţi-l!
   Din pieptul ei izvorî un vaiet, pe jumătate plâns, pe jumătate groază, când bărbatul ii apucă strâns partea din faţă a rochiei şi trase cu forţă în jos.
   Ţesătura delicată se sfâşie eu un sunet surd şi tânăra femeie simţi aerul răcoros al nopţii direct pe piele. Şi apoi, atingerea lacomă şi vătămătoare a mâinii lui pe sâni.
   - Nu!
   Urletul irupse din adâncul fiinţei ei, prelung şi dureros, ca al unei fiare rănile.
   - Ţipă cât vrei, chicoti bărbatul, aplecându-se spre ea. Nu-i nimeni să te audă!... Nimeni nu-ţi va sări în ajutor. Eşti numai tu... şi cu mine, pronunţă el rar cuvintele, cu o voce trudită de efortul de a o ţine nemişcată.
   - Te rog, şopti Cristine răguşit, cu o voce plină de oroare. Te rog, nu face asta... Te rog!
   Bărbatul ezită. Întinse mâna spre geamul portierei şi smulse perdeaua cafenie care acoperea ferestruica. Lumina argintie a lunii pătrunse înăuntru, poleind sânii frumoşi ce tremurau sub respiraţia poticnită a tinerei femei.
   Îl fascină nu atât perfecţiunea lor, cât culoarea minunată a pielii ei. Era ca mierea: aurie, netedă... dulce şi parfumată. Pietrele din colierul fabulos pe care-l purta la gât captau razele lunii, aruncând văpăi în întuneric.
   Frumuseţea tabloului din faţa ochilor săi îi tăie respiraţia.
   - Îmi pare rău, şopti el cu o voce alterată, lumina palidă ce pătrundea înăuntru dezvăiuindu-i privirea plină de patimă şi de dorinţă. Nu mă mai pot opri acum... dar voi încerca să fiu bun eu tine... dacă şi tu vei fi la fel.
   Se aplecă şi încercă să o sărute pe gură, dar Cristine se feri, cabrându-se sub el şi încercând din răsputeri să-l împingă de pe ea.
   Dar nu-şi putea măsura forţele cu bărbatul care o siluia. Era mai mare, mai greu şi mai puternic decât ea. Se luptă cu el orbeşte, plângând, plină de disperare şi de groază.
   Ţipă, se zvârcoli şi-l imploră să înceteze. Atingerile lui erau brutale, nemiloase, şi-o vătămau nu doar în sens fizic. Sila se împletea strâns cu teroarea şi cu deznădejdea. De la atâta urlat îi pierise vocea şi energia îi secase.
   La un moment dat reuşi să-şi elibereze mâinile şi să-şi înfigă unghiile adânc în obrajii lui.
   Bărbatul urlă de durere şi în clipa următoare o pălmui cu sete peste faţă.
   Forţa acelei lovituri o ameţi atât de tare încât, preţ de câteva secunde, Cristine nu mai văzu nimic înaintea ochilor. Iar Ayton profită. Îi ridică fustele-n cap şi-i sfâşie lenjeria intimă, desfăcându-i coapsele larg.
   - N-ar fi trebuit să-mi pui răbdarea la încercare, scrâşni el, ducând mâna la betelia pantalonilor. Vei învăţa ce-nseamnă obedienţa, doamnă. Şi-mi vei mulţumi după aceea, râse el cu o voce aspră, eliberându-se din pantaloni.
   Epuizată, plângând înăbuşit, eu rezistenţa frântă şi mintea rătăcită, Cristine căzu într- o stare de amorţeală. Nu mai avea puterea să lupte cu el, să i se împotrivească...

        Trăsura mâna în noapte, sărind peste gropi, tăind sălbăticia în două.
   Ayton înjura murdar, încercând să-şi găsească o poziţie cât de cât confortabilă pentru a lua femeia pe jumătate leşinată din faţa lui, hurducăielile trăsurii aruneându-l dintr-o parte într-alta. Se lăsă deasupra fetei, ignorându-i suspinele când, brusc, trăsura se opinti, dezechilibrându-l.
   Dădu cu tâmpla de peretele vehiculului şi blestemă printre dinţi. Se auzi nechezatul puternic al cailor şi trăsura se smuci din nou, ca după câteva clipe să se oprească.
   - Ce naiba!?... mormăi el, furios.
   Detunătura răsună în noapte, facându-l să-ncremenească. În clipa următoare, portiera fu smulsă şi o mână îl înşfacă de ceafa, catapultându-l în mijlocul drumului.
   Cristine ramase nemişcată câteva momente, ascultând năucită sunetele luptei care se dădea afară.
   Erau atacaţi de tâlhari, fu gândul eare-i fulgeră mintea paralizată de şoc.
   Auzise că drumurile erau împânzite de nelegiuiţi şi că atacau în grup. Ideea oribilă că ar fi putut ajunge la mila unor asemenea neisprăviţi îi dădu puteri.
   Cu ochii dilataţi de groază, pironiţi pe portiera deschisă, rugându-se ca niciunuia dintre proscrişi să nu-i treacă prin cap să urce în trăsură, bâjbâi după zăvorul celeilalte portiere şi se împinse eu toată forţa în ea. Uşa cedă cu uşurinţă şi Cristine, dezechilibrându-se, alunecă din trăsură şi căzu pe spate. Se lovi la ceafa de colţul unei pietre, durerea tăindu-i respiraţia şi lăsând-o fără vlagă câteva secunde. De cealaltă parte a trăsurii, răsunau zgomote înfundate şi gemete.
   Buimacă şi dezorientată, ameţită din cauza durerii, se ridică în şezut, tremurând necontrolat. Îi era greaţă şi se simţea atât de slăbită, încât nu-şi putea coordona mişcările. Aerul nopţii îi atingea pielea dezgolită cu degete reci, făcând-o să frisoneze. Din corsajul rochiei nu mai rămăseseră nimic.
   Adunând bucăţile de mătase sfâşiată care-i atârnau peste talie, le strânse la piept şi se chinui să se ridice în picioare, cu urechea ciulită. Lupta de cealaltă parte a trăsurii continua. în lumina lunii, văzu tufişurile şi copacii care mărgineau latura ei de drum.
   Fără să stea pe gânduri, se strecură printre trunchi urile groase şi începu să alerge fără ţintă, punând tot mai mult distanţă între ea şi cei care puteau s-o rănească mult mai rău decât Ayton.
   Era vag conştientă că pericolul care o pândea acum era să fie atacată de fiarele sălbatice, dar prefera să moară astfel decât să îndure degradarea, umilinţa şi ruşinea unui viol.
   Desculţă, alergând orbeşte, fără să ia în seamă semnele pe care crengile tufişurilor i le lăsau pe braţe, Cristine se avânta în noapte. La un moment dat, îşi prinse piciorul de rădăcina unui copac, inerţia o propulsii înainte şi ateriza pe burtă. Dădu să se ridice, dar o durere ascuţită îi săgeta glezna, tăindu-i respiraţia. Scâncind, reuşi eu chiu cu vai să se ridice în capul oaselor.
   Făcu doi paşi, dar genunchii i se înmuiară şi căzu în patru labe. îşi luxase articulaţia sau, poate mai rău, îşi rupsese piciorul. Deznădăjduită, începu să se târască, dar după un timp, o părăsiră şi ultimele puteri şi ştiu că era pierdută.
   Muşcându-şi buzele, se forţă să înainteze şi izbuti să se strecoare sub un tufiş, ajutată doar de braţe, punându-se la adăpost. Îşi adună fustele facându-se ghem, prea obosită ea să plângă. Prea obosită pentru orice. Şi-şi dori să moară.
   Să moară şi totul să se termine.

                                           CAPITOLUL 15

           Ultimul pumn pe care Ayton îl încasă în stomac îi întoarse maţele pe dos.
   Căzu vlăguit în praful din mijlocul drumului, se chirci, vărsându-şi sufletul amestecat cu propriul sânge. Apoi leşină.
   Nick îl privi în silă, nici pe departe mulţumit. Furia încă mai continua să-i întunece mintea.
   Niciodată în viaţa lui nu lovise pe cineva cu atâta ură şi sălbăticie. Îi zdrobise oasele feţei, câteva coaste şi-i rupsese probabil splina şi ficatul. Se asigurase că niciodată in viaţa lui acel ticălos n-avea să-şi mai folosească testiculele.
   L-ar fi ucis, dar ucigându-l, n-ar fi simţit nicio satisfacţie ulterioară.
   Şi el ar fi rămas teribil de frustrat. Voia să-l facă să sufere pe acel jeg nenorocit, să se târască precum un vierme...
   Mai târziu, îşi promise el păşind peste trupul inert al bărbatului şi îndreptându-se spre trăsură.
   Se întări în faţa inevitabilului, neştiind la ce să se aştepte, la cum avea s-o găsească pe Cristine.
   Îi auzise strigătele cu mult înainte să vadă trăsura care mâna dement în noapte. Nu avea să uite nicicând senzaţia oribilă care-l încercase în acele momente...
   Interiorul atelajului era pustiu şi Niek simţi cum îi fuge tot sângele din cap. Pe podeaua trăsurii văzu tiara pe care Cristine o purtase în acea seară.
   Portiera cealaltă era deschisă şi, dincolo de ea, se întindea desişul verde al pădurii. Nu-i era greu să-şi imagineze ce se întâmplase.
   Ocolind trăsura, intră în desişuri şi începu s-o strige. Pădurea se întindea de jur împrejur şi coroanele bogate ale copacilor împiedicau razele lunii să pătrundă până jos.
   Nick începu s-o strige, blestemând întunericul care-l împiedica s-o vadă şi reproşându-şi că nu-l luase şi pe Tony cu el.

          Cristine nu-şi dădu seama că adormise.
   Visa că se plimba printr-o pădure ciudată, în care copacii creşteau drepţi şi înalţi, ţintind genunile. Pe trunchiurile lor se răsuceau liane şi flori albe, pătate cu macule purpurii, se iţeau printre frunzele mari ale arborilor.
   Lumina filtrată prin frunzişul bogat avea o culoare verde-aurie. Simţea în nări mirosul aspru al pământului reavăn, mirosul sevei şi pe cel al frunzelor descompuse.
   Era înconjurată de frumuseţe şi farmec, şi inima îi cânta de fericire. O încerca o senzaţie plăcută, de calm şi siguranţă, senzaţia că se află, în sfârşit, acasă.
   Cineva o strigă. La început, vocea sunase îndepărtată şi neclară. Apoi deveni din ce în ce mai puternică, din ce în ce mai aproape...
   Cristine tresări şi se trezi. Preţ de câteva secunde, nu-şi dădu seama unde se află. Încercă să se mişte, dar îşi simţea toţi muşchii înţepeniţi şi dureroşi.
   Îi era frig. Şi se afla întinsă pe pământul tare, asaltată de mirosul lui prăfuit.
   Derutată şi mai ales surprinsă, dădu să-şi ridice capul, dar ceva o împiedică să-şi ducă intenţia până la capăt. Întinse o mână, bâjbâind, şi întâlni în calea ei frunziş uscat şi spini care-i răniră degetele.
   Amintirile acelei nopţi de coşmar năvăliră brusc în mintea ei. Şi, odată eu ele, conştiinţa faptului că, printr-un miracol, reuşise să se salveze.
   Fugise. Orbeşte, fără direcţie. Şi se împiedicase. Ocazie cu care-şi aminti şi cum de ajunsese să se vâre sub tufa aceea...
   Uşor, cu prudenţă, se răsuci pe spate. Glezna dreaptă ii pulsa dureros.
   Muşcându-şi buzele, îşi mişcă încet, cu grijă, degetele de la piciorul rănit.
   Uşurarea îi aduse lacrimi în ochi când realiză că nu-l avea rupt, ci numai scrântit. Asta însemna că putea să meargă. Se răsuci din nou pe burtă şi dădu să se împingi în braţe pentru a ieşi cu spatele de sub tufiş, când auzi o voce puternică răsunând la o mică distanţă de ea.
   Cristine îngheţă. Inima începu să-i bubuie în gât, în tâmple şi-n urechi, asurzind-o. Nu îndrăznea nici să respire. Se auzi din nou strigată, de data aceasta vocea răsunând mai aproape şi închise ochii strâns, copleşită de o teroare adâncă, paralizantă. Isteria începu să-i curteze agresivă nervii. Ayton reuşise cumva să scape de tâlhari şi venea acum după ea...
   Îşi astupă urechile şi-şi strânse pleoapele şi mai mult, spunându-şi că dacă nu-l auzea şi nici nu avea să-l vadă, că dacă nu se mişca, el n-avea s-o găsească niciodată şi nici să-i mai facă rău.

         Albul rochiei fusese cel care-i atrăsese atenţia.
    Ar fi putut să treacă pe lângă ea fără s-o observe, dacă întunericul nopţii n-ar fi început să se destrame. Inima-i bătea în piept cu putere când se lăsă pe vine lângă tufişurile încâlcite de măceş şi o strigă încetişor pe nume.
   Teama îi strânse măruntaiele într-un pumn dureros când ea nu îi răspunse, nici măcar nu se mişcă.
   - Cristine, repetă el încet, vocea sunându-i răguşită de spaimă.
   Tânăra nu se mişcă nici de data aceasta. Sângele îi îngheţă în vene. Nu voia să se gândească la faptul că ajunsese prea târziu, că vreo sălbătieiune o atacase şi-o târâse în acele tufişuri... Panica îl izbi în plex, tăindu-i răsuflarea, inima i se opri. Câteva secunde, nu fu în stare să se mişte.
   Livid, se întinse şi o apucă de picior, cu intenţia de a o trage afară, întărindu-se pentru orice i-ar fi fost dat să vadă, dar în secunda următoare trupul ei se smuci şi urletul fetei izbucni, sfaşiind liniştea pădurii, prelung şi strident:
   - Nuuuuu!
   - Cristine...
   - Nu mă atinge! ţipă ea, trăgându-şi picioarele şi începând să se târască pe sub tufişuri le pline de spini, scoţând sunete mici, gâtuite, tânguitoare. Nu... mă... atinge... te rog, nu... te rog...
   Nick fu împărţit între furia nimicitoare pentru cel care o adusese-n halul acela de groază şi isterie, imensa uşurare că ea era totuşi în viaţă şi teribila vinovăţie că toată acea grozăvie se întâmplase numai din cauza lui. Imaginea i se înceţoşa sub lacrimile care se iviră pe neaşteptate în ochii lui. Lacrimi de neputinţă, de deznădejde, lacrimi izvorâte din durerea de a o vedea astfel rănită.
   -Cristine, sunt eu, Nick, şopti el eu un glas şovăitor.
   Cristine continua să scâncească, luptându-se să se strecoare pe sub crengile căre-i răneau braţele. Nick avu nevoie de moment ca să înţeleagă că ea ori nu-i recunoscuse vocea, ori refuza să accepte acest lucru.
   Îl seca la inimă s-o vadă cum se zbate, cum se răneşte singura din dorinţa instinctivă, necontrolată, de a se retrage din faţa primejdiei. Îl scoteau din minţi sunetele acelea sugrumate pe care le scotea din gat, ca un animal lovit de moarte.
   Voia s-o scoată de sub tufe, să o ia în braţe şi s-o aline, dar realiza că nu asta era calea prin care trebuia să ajungă la ea.
   Începu să-i vorbească cu acea voce calmă şi liniştită pe care o folosise deseori faţă de soldaţii tineri, proaspăt sosiţi pe front, cuprinşi de isterie în faţa primei lupte din viaţa lor, povestindu-i cum o găsise, asigurând-o în mod repetat că era în siguranţă, că nimeni nu avea să-i mai facă rău şi nici nu avea să se mai atingă de ea vreodată.
   Într-un târziu, o văzu cum se opreşte şi-l ascultă nemişcată.

            Minutele treceau unul după altul, el vorbindu-i potolit, ea ascultând împietrită ce-i spunea.
   Zorii zilei începură să brăzdeze cerul în nuanţe de albastru, purpuriu şi roz.
   Nick continua să-i vorbească, deşi acest lucru îi venea din ce în ce mai greu. l-ar fi fost mult mai uşor să se lupte cu demonii din infern. Tocmai când începuse să-şi piardă speranţa că va reuşi so convingă de făptui că se afla în afara oricărui pericol, Cristine se mişcă.
   Vocea ei, răguşită şi ezitantă, răzbătu până la el, nu cu mult mai ridicată decât o şoaptă:
   - Nick?..
   - Eu sunt, scumpa mea, Nick. Sunt aici, cu tine. Nu plec nicăieri.
   - Nu... nu cred că... p... pot să ies singură...
   - Te ajut eu. Nu te mişca. Te scot imediat de acolo.
   O luă cu blândeţe de gambe şi o trase uşurel afară. Cristine se răsuci spre el, se ridică în şezut şi-l privi. Lui Nick i se făcu negru în faţa ochilor.
   Era murdară şi plină de zgârieturi pe faţă, pe umeri şi pe braţe. Unul dintre pomeţi îi era tumefiat. Părul i se desfăcuse pe jumătate din coc, era încâlcit şi avea frunze şi crenguţe prinse în el. îşi pierduse un cercel. Partea de sus a rochiei era sfâşiată pânâ-n talie, dezgolindu-i sânii acoperiţi de vânătăi şi urme de pământ. La vederea acelor semne, urmele clare ale mârşăviei lui Ayton, măruntaiele se râsuciră-n el.
   Câteva secunde, niciunul dintre ei nu se mişcă. Nick nu cuteza nici să respire. Cristine părea la fel de fragilă ca sticla, era palidă şi îl privea cu ochi mari, goliţi de orice expresie. Dacă ar fi atins-o în acel moment, ea s-ar fi spart în mii de cioburi...
   Îi veni să plângă. Nicicând în viaţa lui nu se simţise mai neputincios şi mai slab ca în acel moment, când privea spre chipul femeii pe care o iubea cu disperare, dar pe care nu reuşise s-o apere sau măcar s-o salveze la timp...
   Dintr-odată, faţa ei se schimonosi şi în secunda următoare i se aruncă în braţe, dezechilibrându-l, agăţându-se de el, tremurând violent, cu faţa îngropată în gâtul lui. Braţele i se închiseră automat în jurul ei, strângând-o cu putere.
   - Ai venit... după mine, şopti ea cu un glas tremurător. M-ai găsit...
   - Te-aş fi găsit oriunde! rosti el răguşit. Oriunde!... Indiferent cât de departe ai fi ajuns, te-aş fi găsit până la urmă!
   - Vreau... acasă. Te rog du-mă acasă! îi ceru ea stins.
   - Te duc acasă, îi făgădui Nick.
   Îi venea să-şi dea capul pe spate şi să urle prelung, sinistru, precum un lup flămând în miezul iernii. Să dea afară toată acea frustrare, jale şi durere care-i sfredeleau sufletul până-n străfunduri. Avea să-l ucidă pe nemernic, să-i bea sângele!...
   Cristine continua sa tremure şi Nick îşi dădu haina jos şi i-o puse pe umeri, desprizându-i cu greu mâinile din jurul gâtului său pentru a i le vârî pe mâneci. Apoi o luă din nou în braţe, mângâindu-i spatele, încercând s-o încălzească.
   Statură mult timp astfel înlănţuiţi, fără cuvinte, scăldaţi în lumina palidă a răsăritului.

       Prin mintea lui se roteau zeci de întrebări, al căror răspuns se îngrozea să-l afle. Dar trebuia să ştie. Avea nevoie să ştie cat de rău fusese lovită... cât de adânc.
   - E... mort?
   Vocea ei era firavă. Maxilarele lui se încleştară cu putere, privirea i se injectă.
   - Nu încă. Dar îl voi ucide! Îţi jur că...
   - Nu! clătină Cristine din cap cu hotărâre. Nu merită, adăuga apoi, înălţându-şi fruntea şi privindu-1 rugătoare. Nu merită să-ţi pătezi mâinile cu sângele lui, Niek. Nu te înjosi astfel! Eu vreau ca... vreau doar să fie pedepsit după lege.
   Bărbatul o privi tăcut câteva clipe. Ochii ei îşi recăpătaseră suflul, strălucirea.
   Obrazul nu-i mai era livid. Începea să-şi revină.
   - Este un aristocrat, asemeni nouă, glăsui el rar, într-un târziu, făcând pauze între cuvinte, ca înţelesul lor să-i pătrundă mintea. Cazul lui va fi judecat în Camera Lorzilor. Va ieşi un scandal oribil, iar reputaţia-ţi va fi făcută praf. Asta vrei?
   - Nu-mi pasă ce va fi...
   Ochii i se umplură brusc de lacrimi.
   - Îi vreau moartea! suspină ea, muşcându-şi buzele ca să-şi stăpânească tremurul necontralat al bărbiei. Oh, Doamne Dumnezeule, cât aş vrea să-l văd... murind!
   - Orice te face să te simţi mai bine, nu trebuie decât să-mi spui! rosti Nick cu o voce asprită de furie. L-am lăsat inconştient în mijlocul drumului când am plecat să te caut. Ne putem întoarce să isprăvesc ce-am începui.
   Cristine se împotrivi, clătină încet din cap, eu faţa îngropată în palme.
   - Nu, şopti ea cu o voce răguşită. Oricât de mult îmi doresc acest lucru... nu pot. Voi îndura ruşinea mai uşor, decât să te las să faci asta...
   - Cristine, uită-te la mine, îi ceru Nick, cu inima zdrobită de jalea din glasul ei. Nimeni din cei ce au fost acolo, cu excepţia ducesei, nu ştiu ce s-a întâmplat în realitate. Putem rezolva problema asta fără să tulburăm apele...
   - Nu vreau să-ţi pătezi mâinile cu sângele lui! strigă ea cu o voce surprinzător de puternică. Nu vreau s-o faci! îl izbi cu pumnii în piept, încruntându-se la el. N-ai s-o faci!
   - De ce naiba nu?! îşi pierdu Nick cumpătul, retrăgându-se un pas, încleştându-şi mâinile pe umerii ei şi privind-o cu ochi sălbatici. Te-a violat, pentru numele lui Dumnezeu!...
    Vocea i se frânse de durere şi disperare, lacrimile se iviră pe neaşteptate în ochii lui.
   - Nimeni... niciodată... nu ar fi trebuit să te rănească în felul acesta! şopti el distrus. Eu am permis să ţi se întâmple asta. Şi niciodată, niciodată nu-mi voi putea ierta greşeala asta, înţelegi?!... niciodată!
   Cristine îşi acoperi gura cu mâna, privindu-l cu ochi mari, şocată. Reacţia lui o amuţise. Era atâta deznădejde şi suferinţă in glasul lui! Nicicând nu-l mai văzuse atât de nefericit, de devastat...
   Brusc i se ridică un văl de pe ochi. Privirea i se limpezi, ia fel şi mintea.
   Abia cum realiză cu adevărat că, prin cine ştie ce miracol, el se afla în faţa ei. Nu mai conta nimic, decât faptul că el era acolo, cu ea... Nick venise după ea.
   Nu se mai putea gândi la nimic, decât ia acest fapt uluitor, inexplicabil, ce i se învârtea ameţitor prin minte, dându-i o stare ciudata de linişte interioară. Toată oroarea acelei nopţi se estompă în mintea ei, se înceţoşĂ, de parcă totul nu ar fi fost decât un coşmar ce se destramă în primele clipe ale dimineţii, când lumina zilei alungă demonii ce-şi au culcuş la adăpostul întunericului.
  Nu mai exista decât el, bărbatul pe care-l iubea din tot sufletul. Bărbatul care venise după ea...
   - M-ai salvat, Niek, şopti tulburată, într-un târziu. Asta nu poţi să-ţi ierţi? apăsă ea cuvintele.
   - Am ajuns prea târziu, gemu bărbatul, presându-şi fruntea-n pumni, cu umerii căzuţi, învinşi sub povara propriei vinovăţii, torturat de remuşcări şi suferinţă.
   - Te-nşeli, îl contrazise Cristine cu o voce blândă.
   Îl văzu deveni rigid.
   - Ce-ai spus? bâigui Niek cu neîncredere, lăsându-şi mâinile să cadă şi privind-o cu chipul descompus.
   - M-ai auzit bine.
   Făcu nesigură un pas spre el, apropiindu-şi faţa de a lui la o distanţă de o suflare, şi-l privi cu ochi mari şi limpezi.
   - E numai vina mea, Nick. Toate astea s-au întâmplat numai din cauza nechibzuinţei mele. M-am încrezut în el ca o neroadă. Şi l-am urmat orbeşte, fără să-mi treacă prin cap că un bărbat poate fi atât de lipsit de cinste încât să acţioneze atât de mârşav. Nu ştiu ce forţă ţi-a călăuzit paşii spre mine, dar... ai împiedicat ceva ce eu n-aş fi reuşit de una singură, sfârşi ea încet, cutremurându-se.
   Pe faţa lui răvăşită îşi croi treptat drum înţelegerea şi, mai apoi, uşurarea. Îi văzu inspirând adânc, de câteva ori, încercând parcă să se adune.
   - Nu s-a întâmplat nimic, repetă Cristine, privindu-l în ochi stăruitoare. Nimic. Pentru că tu m-ai salvat.
   El o privi lung, apoi îşi ridică o mână spre faţa ei și-i atinse vânătaia de pe obraz eu vârfurile degetelor, la fel de blând ca adierea unui vânt.
   - Numai şi pentru că te-a lovit astfel ar fi trebuit să-l ucid, mărturisi el cu un glas aspru. Numai şi pentru asta.
   Se aplecă şi-şi lăsă gura de fruntea ei, îmbrăţişând-o cu grijă. Apoi îi sărută julitura de deasupra sprâncenei, mişcându-şi buzele calde peste tâmpla ei, lunecând spre obrazul vătămat, alinându-i-l.
   Cristinei i se tăie răsuflarea. Ceva cald, delicios, i se sparse în stomac, inducându-i o stare de amorţeală a membrelor. Părea că o vrajă minunată se ţese-n jurul lor, oprind timpul în loc. Fără să se gândească, se înălţă uşor pe vârfuri şi-şi întoarse faţa, lipindu-şi buzele reci de ale lui. ÎI văzu încremenind şi îngheţă. Se priviră câteva clipe lungi în ochi, nemişcaţi, cu gurile sudate, el-surprins peste măsura, ea-înfrigurată.
   Spaima începu să-şi croiască drum spre inima ei. Dădu să se retragă, moartă de ruşine, dar braţele lui se închiseră ferm în jurul ei, trăgând-o mai aproape.
   Şi-o sărută. Aşa cum nu crezuse că era posibil ca el s-o facă vreodată.
   Prelung, răscolitor, incredibil de dulce, îi dezmierda gura cu nespusă gingăşie, mişcându-şi buzele fierbinţi peste ale ei, gustând-o Iară grabă.
   Tânăra femeie reacţiona instinctiv, îşi întredeschise buzele, ademenindu-l dincolo de ele, şi un oftat îi tremură în piept când limba-i alunecă fierbinte şi mătăsoasă în cavitatea gurii, împletindu-se strâns cu a ei. Pleoapele-i căzură grele, trupul i se moleşi, mlădiindu-se după conturul trupului lui.
   Sărutul se adâncea, devenind stăruitor, febril şi minunat. Ceea ce începuse cercetător, sfios şi tandru, se transformase în ceva arzător şi pătimaş.

       Când Nick puse capăt acelei dulce nebunii, abia mai respirau. Se priviră lung, cu răsuflările poticnite şi inimile galopându-le în piept.
   - N-ar fi trebui să facem asta, gemu el, rezemându-şi fruntea de a ei.
   - Nu, răspunse Cristine, simţindu-se într-un anume fel dezamăgită.
   - Dar amândoi am dorit-o, continuă Nick eu o voce răguşită.
   -Da.
   - Regreţi? o întrebă după o mică pauză.
   - Câtuşi de puţin, replică ea fără să ezite. Tu?
   - Nicidecum, râse el scurt, abrupt.
   Rămaseră aşa, cu frunţile lipite, înconjuraţi de aburul ce se ridica din pământul umed în dimineaţa răcoroasă.
   Într-un târziu, Nick se desprinse de ea şi o privi în ochi cu un zâmbet uşor, indescifrabil. O mângâie pe obraz cu nodurile degetelor şi oftă:
   - Haide. Te duc acasă.
   Şi, fără niciun avertisment, se aplecă, îşi strecura un braţ pe sub genunchii ei, o ridică ca pe un fulg şi porni cu ea la piept printre trunelurile copacilor, într-o direcţie doar de el ştiută.
   Cristine îşi strecură braţele pe după gâtul lui şi-şi îngropă faţa în scobitura dintre umărul şi maxilarul lui, inhalându-i mirosul aspru, incitant, savurând căldura acelui trup călit de lupte, care acum îi dădea o stare de siguranţă şi linişte interioară.

          El dorise s-o sărute! Şi fusese ceva magic, absolut minunat.
   O căldură stranie i se ondulă în piept şi tânăra femeie realiză cu uimire că se simţea fericită. Mai fericită decât fusese vreodată până atunci. Legănată de braţele lui, încălzită de căldura trupului lui, Cristine adormi zâmbind.
   Ayton dispăruse. La fel şi trăsura, şi vizitiul mort, şi calul lui.
   Nick înjură în gând cu ferocitate. Nu se-nşela asupra locului unde oprise trăsura lui Ayton azi noapte. Urmele roţilor săpaseră în noroi dare late şi adânci, care tăiau drumul de-a curmezişul. Localiza cu dezgust inclusiv locul unde îl lăsase inconştient pe bastardul acela nenorocii. Dar atelajul dispăruse cu cai cu tot.
   Nick regretă că nu-l omorâse pe nemernic când avusese ocazia. Nu-şi putea imagina ce se petrecuse în spatele lui atunci când plecase în căutarea Cristinei, dar avea o vagă bănuială: ori vreun călător dăduse peste trăsura care bloca drumul, ori Ayton reuşise cumva să se adune de pe jos, să lege calul de atelaj şi să dispară-n noapte ca un laş.
   Nu-i nimic. Avea să vină mai târziu după el. Singura lui grijă în momentul de faţă era s-o ducă pe Cristine la Londra. Dar nu puteau ajunge pe jos.
   Partea proastă era că nici nu-şi dădea seama unde se aflau eu exactitate. Drumul desfundat tăia pădurea, indicând doar două direcţii de mers: una spre Londra, cealaltă spre nord. Locul era pustiu şi plin de primejdii, iar el era neînarmat.
   Aşezându-se pe un trunchi de copac doborât la pământ, Nick îşi trase sufletul. Era obosit şi flămând. N-o putea căra pe Cristine în braţe la nesfârşit, li privi chipul adormit şi inima îi tresări.
   Chiar şi cu faţa juliţă şi obrazul învineţit, reuşea să rămână frumoasă şi dezirabilă.
   Lui Nick îi fu milă s-o trezească. Strălucirea diamantelor de la gâtul ei îi atrase atenţia. Cu grijă, îi scoase colierul de la gât şi-i desprinse singurul cercel rămas în ureche, dându-le drumul în buzunarul pantalonilor. Apoi îi scoase brăţări le şi inelele.
   Dacă din nefericire ar fi fost opriţi în drumul lor, Nick nu dorea ca cineva să fie tentat de comorile ei.
   Multă vreme stătu aşa, eu ea în braţe, cugetând. Puteau rămâne pe loc, rugându-se ca pronia cerească să le scoală în cale vreo trăsură sau vreun poştalion care să-i ducă până la cel mai apropiat han. Însă puteau aştepta mult şi bine.
   A doua variantă, ultima de altfel, era să o ia într-una din direcţii şi să meargă, Dumnezeu ştie cât, până la prima aşezare omenească. Cristine avea nevoie de hrană şi de odihnă. Şi de o trăsură. N-o putea expune privirilor Londrei în halul în care era.
   Răsuflând adânc, se ridică în picioare şi porni cu ea în braţe în direcţia care ducea spre Londra.

                                         CAPITOLUL 16

           Timp de două ore merse aproape neîntrerupt, paşii lui mari înghiţind într-un ritm constant distanţe lungi.
   Făcuse o singură pauză. Braţele îi amorţiseră şi-l dureau muşchii din cauza greutăţii ei. Era asudat şi-i era cumplit de sete. Şi nu întâlnise nici ţipenie de om în calea lui, nici măcar o afurisită de căruţă!
   Ar fi putut s-o trezească şi să-şi uşureze truda dar, într-un fel masochist, considera că trebuie să-şi ispăşească vina pentru prostia şi lipsa lui de vigilenţă din seara precedentă, greşeli care fuseseră cât pe ce s-o coste virtutea pe Cristine. Aşa că o căra în braţe, strângând din dinţi, încrâncenându-se, forţându-şi picioarele să se aşeze unul înaintea celuilalt, s-o ducă la adăpost, în siguranţă.
   Văzu hanul imediat după cotitura drumului şi aproape că i se tăiară genunchii sub valul de uşurare care-l scălda. Se rezemă cu spatele de trunchiul unui arţar, răsuflând din greu. Apoi se lăsă pe vine, transferând greutatea trupului ei pe genunchi, odihnindu-şi braţele îndurerate.
   Cristine se mişcă încet, frecându-se eu fața de cămaşa lui. Pleoapele îi tresăriră şi genele dese i se ridicară încet, dezvelindu-i ochii încă plini de vise, ochi cu luciri de ametist.
   Se priviră o clipă, apoi buzele ei se curbară sub un surâs moale. Pleoapele îi căzură leneşe şi un oftat i se desprinse de pe buze. însă, în secunda imediat următoare, deschise ochii mari şi-l privi uimită şi derutată. Pe Nick îl amuză îmbujorarea ei. Şi îl seduse.
   - Unde...
   Vocea îi suna spartă şi Cristine şi-o drese stânjenită, încercând din nou:
   - Unde suntem?
   - Nu ştiu exact, dar am ajuns în apropierea unui han.
   Cristine întoarse capul şi privi în direcţia indicată de el. Văzu la o distanţă de vreo cincizeci de metri un han de ţară puţin cam neîngrijit, în a cărui curte se aflau două trăsuri prăfuite. O întrebare îşi făcu loc în mintea ei, încă moleşită de somn: De ce stăteau pe marginea drumului?
   Îşi roti ochii înjur nedumerită.
   - Unde ţi-e calul? îl întrebă Cristine eu o voce încordată.
   - Nu l-am mai găsit.
   - Ayton? articula ea cu dificultate, după un lung moment de tăcere, evitându-i privirea.
   Nick ezită. N-avea s-o menajeze. Era mai bine să-i spună adevărul.
   - A dispărut.
   Cristine înghiţi în sec. Se ridică în şezut, frecându-se la ochi, poruncindu-şi să nu se gândească la ee fusese. Era cu Nick, prin urmare în deplină siguranţă. Privi din nou în jurul ei. Pădurea dispăruse. In faţa ei se ridicau coline înverzite, la poalele cărora se vedeau culturi de cartofi.
   - Cum am ajuns aici? se interesă, ridicându-se în picioare şi făcând câţiva paşi nesiguri prin iarba încă înrourată, ca să-şi pună sângele în mişcare.
   Glezna serântită îi pulsa, dar durerea era suportabilă.
   - Pe jos, cum crezi altfel? rosti el tărăgănat.
   Oboseala din glasul lui o făcu să se întoarcă.
   - Te doare ceva? se îngrijoră tânăra, observându-i grimasa.
   - În afara faptului că nu-mi mai simt braţele? glumi Nick, masându-şi bicepşii care-i ardeau. Nimic semnificativ.
   - De ce nu m-ai trezit? se încruntă Cristine, simţindu-se dintr-odată teribil de prost.
   - Erai frântă. În plus, mi-era mai simplu să te car în braţe decât să te târăsc după mine.

..............................................................

       „Sunt oameni făcuți să iubească o singură dată în viața lor, și alții făcuți să fie iubiți pentru totdeauna.”

          Ionel Teodoreanu