Când dragostea ucide, Anna Butner

.................................................................

                            5-10

         Câteva minute, Cristine nu făcu decât să se legene înainte şi înapoi, cu braţele în jurul trupului şi ochii pierduţi în gol.
   Era atât de copleşită de declaraţia lui arzătoare şi neaşteptată, încât mintea refuza să-i lucreze. Avea o adevărată harababură între urechi, gândurile amestecându-se într-un vârtej ameţitor, lipsit de coerenţă.
   - Oh, Ethan, nu ştiu ce sa zic! se jelui ea într-un sfârşit. Sunt... absolut şocată!
   - Nu trebuie să te grăbeşti, o asigură el repede. Doar gândeşte-te la ceea ce ţi-am spus ca la o... posibilă alternativă.
   Nesuferite cuvinte şi prost alese, gândi el, dar pe moment nu găsise altele mai nimerite. Nu voia s-o zorească, însă pe de altă parte îl neliniştea perioada nedefinită de timp pe caie era silit s-o parcurgă până când ea se hotăra să-i dea răspunsul final. Un răspuns pe care-1 aştepta cu nerăbdare şi cu tot atâta groază.
   - Am... oh, Ethan, n-aş putea să-ţi fac asta! murmură Cristine într-un târziu, şi lacrimi mari îi apărură în ochi, pătându-i obrajii. Pur şi simplu nu pot!
   Expresia lui se descompuse, îşi încleştă maxilarele, acordându-şi câteva clipe până când fu sigur că vocea avea să-i sune liniştită.
   - Ce anume să-mi faci? reuşi el să articuleze.
   - Nu pot să te despart de familie... de prieteni... de Anglia, pentru a te sili să mă urmezi pe un drum la capătul căruia nu ştiu nici eu ce mă aşteaptă!
   - Este un risc pe care trebuie să ţi-l asumi. Şi eu de asemenea. Indiferent ce anume vei găsi la capătul acestui drum, eu iţi voi fi alături, gata să te apăr. Sper că ştii asta!
   - Sunt convinsă dădu ea din cap, venindu-i să-şi smulgă părul de disperare. Sunt absolut convinsă de acest lucru, repetă ea, luptându-se cu lacrimile. Doar ca... doar că...
   - Cristine, uită-te la mine! îi ceru el blând, aşteptând până când tânăra femeie îşi ridică ochii spre el. Nu trebuie să te grăbeşti. Hai să lăsăm timpul să decidă. Acum eşti bulversată şi într-o stare nu tocmai prielnică unei analize obiective. Îmi dau prea bine seama că te-am dat peste cap. Acordă-ți câtva timp ca să te obişnuieşti cu ideea. Totodată, acordă-mi şansa de a te curta. Poate că voi reuşi să-ţi inspir şi alte sentimente decât cele... fraterne, pronunţă el ultimul cuvânt cu dificultate.
   Cristine îl privi simţindu-şi inima teribil de grea. Niciodată nu avea să fie în stare să-i întoarcă dragostea. Cel puţin, nu aşa cum îşi dorea el. Şi, în timp, oricâtă afecţiune şi încredere i-ar fi dăruit de-a lungul căsniciei lor, Ethan avea sa sfârşească prin a suferi poate mai mult decât dacă l-ar fi refuzat acum, pentru că ar fi realizat într-un târziu că ea era incapabilă să i se dăruiască complet, iar el niciodată nu fusese omul jumătăţilor de măsură.
   Cum Dumnezeu putuse să fie atât de oarbă încât să nu observe făptul că sentimentele lui pentru ea erau atât de... profunde?!
   Semne existaseră, îşi dădu ea seama năucită aruncând o privire scurtă unui trecut nu prea îndepărtat, însă refuzase să le bage în seamă.
   Avea să-l facă nefericit, gândi ea cu durere. Conştiinţa o îndemna să-l refuze atunci, pe loc, dar speranţa nebună din ochii lui o făcu să ezite.
   - Ethan..., începu ea, dar o voce gravă îi curmă avântul.
   - Aici eraţi!
   Cristine îşi întoarse faţa repede şi-şi şterse lacrimile înainte ca Nick să apuce să i le vadă. Acum îi venea şi mai greu să le stăpânească.
  Lângă ea se aflau doi bărbaţi care-i răneau inima în două moduri diferite: pe unul îl iubea, dar nu-1 putea avea, pe celălalt l-ar fi putut avea, dar nu-l iubea aşa cum îşi dorea el. Situaţa o umplea de groază şi disperare. Ar fi vrut să lase totul baltă şi să fugă... sau să se călugărească!

          Compunându-şi cu greu o mină veselă, se răsuci spre Nick.
   - Ne căutai? se miră tânăra femeie cu o voce răguşită, străduindu-se să zâmbească.
   Ochii lui se îngustară un milimetru în clipa în care îi observă genele ude.
   Automat, privirea i se întoarse spre Ethan, care afişa un aer nepăsător, dar expresia tulburată din ochii lui nu-i scăpă lui Nick. Îşi plimbă privirea de la unul la celălalt de câteva ori. Oare ce întrerupsese mai devreme? se întrebă el.
   Judecând după umbra de vinovăţie din ochii lor, nu putea fi vorba decât despre ceva delicat.
   - Mi s-a cerut să vă aduc la masă.
   - Deja? făcu Cristine ochii mari surprinsă, în timp ce se ridica graţioasă. Dar cât este ceasul?
   - Puţin trecut de unu, o lămuri Nick, oferindu-i galant braţul.
   Tânăra îşi strecură mâna pe sub cotul lui aproape fară să se gândească, simţindu-se cumva uşurată de faptul că prezenţa lui neaşteptată îi oferise un scurt răgaz pentru a reflecta pe îndelete la Ethan, la declaraţia lui şi la propunerea pe care i-o înaintase.
   Când Ethan ajunse în dreptul ei, Cristine îl luă şi pe el de braţ şi buzele îi tresăriră când el îi zâmbi şmechereşte şi-i făcu complice cu ochiul. Gestul lui însă, în loc s-o liniştească, avu un efect invers.
   În apropierea intrării principale o întâlniră pe Kimberly, care se întreţinea cu o pereche între două vârste. Cristine nu-şi amintea să-i fi cunoscut şi acest lucru i se confirmă când mama ei o chemă, făcând prezentările şi antrenând-o în discuţia lor.
   Ethan, profitând de ocazie, îl trase pe Nick deoparte.
   - Vreau să mă ai în vedere pe viitor, rosti el pe un ton scăzut.
   - În legătură cu ce? făcu Nic,. încercând să ignore clopotele de alarmă care începură brusc să sune în capul lui.
   - I-am cerut mâna Cristinei puţin mai devreme.
   Vestea, deşi o aşteptase, ştiind că mai devreme sau mai târziu avea să o audă din gura lui Ethan şi chiar se pregătise s-o primească cât mai normal cu putinţă, căzu asupra lui cu forţa trăsnet.
   Îl lăsă fără răsuflare, încremenit şi... cu o senzaţie îngrozitoare de gol în coşul pieptului.
   Câteva momente nu fu în stare sa articuleze niciun cuvânt. Ştia că ar fi fost firesc sa-şi felicite fratele, să-i ureze fericire şi toate cele cuvenite unui asemenea eveniment important şi în niciun caz să se holbeze la el ca un imbecil şi să nutrească gânduri sângeroase la adresa lui. Dar pur şi simplu nu se putea aduna. Anunţul îl prinsese cu garda jos şi-l pusese la pământ.
   - Ştiu că te-am şocat continuă Ethan cu mâinile vârâte adânc în buzunare şi privirile îndreptate spre copacii care mărgineau latura estică a parcului, dar mi-am zis că, indiferent cum ţi-aş fi adus asta la cunoştinţă, rezultatul ar fi fost acelaşi, iar eu nu sunt omul care să facă menuete verbale.
   - Cristine ce răspuns ţi-a dat? izbuti Nick să articuleze printre fălcile încleştate.
   Ethan surâse amar şi oftă, apoi îşi întoarse faţa şi-l privi în ochi.
   - Am luat-o din scurt şi cred c-am zdruncinat-o destul de tare. Am hotărât de comun acord să-i las un oarecare timp de gândire.
   - Şi dacă te refuză? îşi îngustă Nick ochii.
   - Sper să n-o facă, răspunse Ethan, privindu-l serios. Mă rog la Dumnezeu să n-o facă, surâse el fără veselie. Este singura femeie care-mi hrăneşte inima, înţelegi?... Fără ea, sensul vieţii mele sar pierde, s-ar duce dracului. Probabil îţi vine greu să pricepi ce vreau să spun, din moment ce n-ai întâlnit încă femeia care să-ţi taie respiraţia fie şi numai cu o privire...
   Nick se temea serios că pricepea exact, dureros de exact, tot ceea ce fratele său mai mic îi spunea.
   - ...că numai şi gândul la ea îţi înteţeşte bătăile inimii, sfârşi Ethan cu un zâmbet visător. Ştiu că nu mă iubeşte, cel puţin nu aşa cum îmi doresc, dar nădăjduiesc să-i câştig inima intr-o bună zi. Acum, ceea ce vreau să ştiu este dacă am acordul tău.
   Nick îşi forţă plămânii să se dilate şi aerul să pătrundă în ei. Nu-şi putu privi în ochi fratele atunci când spuse pe un ton abrupt:
   - Dacă ea te acceptă eu nu am nimic împotrivă. Acum, te rog să mă scuzi.
   Şi se îndreptă spre castel cu paşi mari, fără să mai privească înapoi, simţindu-se ca un naufragiat abia ajuns la mal, sleit, amorţit pe dinăuntru, cu ochii înceţoşaţi şi plămânii arzându-i sub efortul de a respira.
   Ethan îl urmări încruntat, eu privirea îngustată şi gânditoare. O bănuială neplăcută încolţi în mintea lui, dar o respinse cu vehemenţă o clipă mai târziu şi se răsuci pe călcâie, alăturându-se mamei lui şi Cristinei.

         Nick se îndreptă spre scările duble care duceau la etaj, ajunse în camera lui şi se înfipse direct în sticla cu coniac.
   Trase două gâturi prelungi, apoi o smulse de la gură şi, pradă unui acces de furie, o izbi de piatra cenuşie a şemineului. Cioburile se împrăştiată peste tot, iar zgomotul îl atrase pe valetul său în cameră, care făcu ochii mari la vederea sticlei sparte.
   - Ieşi afară! lătra Nick la el, privindu-1 cu ochi scăpărători.
   - Dar, milord, cioburile..., bâigui Blixen cu o voce consternată, ezitând în prag.
   - Ieşi dracului afară sau îţi faci bagajele şi pleci!
   Faţa lui Blixen se goli de sânge. Niciodată nu-şi văzuse stăpânul în halul acela: cu obrazul palid şi ochii sălbatici, arzându-i în cap ca focurile iadului. Găsi că este mai cuminte să se retragă din calea taifunului, cât mai avea timp.
   Se înclină rigid în faţa stăpânului său şi se retrase, închizând uşa dintre camere cu multă grijă.
   Nick fu cuprins de remuşcări în secunda următoare. Îşi încleştă pumnii  pe lângă trup şi închise ochii strâns, încercând să se calmeze. Se străduia să-şi dea seama de ce discuţia dintre el şi Ethan îl adusese în halul acela de furie, frustrare şi neputinţă.
   Ştiuse încă din clipa în care mama sa îi destăinuise adevărul despre sentimentele lui Ethan pentru Cristine că se va ajunge în acest punct, că lucrurile vor evolua spre acest final, dar... acum realiza cu amărăciune că în adâncul inimii lui nădăjduise ca acest fapt să nu se întâmple niciodată. Şi, pentru că se găsea intr-un moment de sinceritate absolută cu sine, fu nevoit să recunoască un alt adevăr tulburător: o dorea pe Cristine aşa cum nu mai dorise nicicând o altă femeie! Ba mai mult, tânăra trezise în el un soi de jind, o nelinişte care-l măcina zi şi noapte.
   Degeaba se luptase cu el, degeaba se încrâncenase să reziste acelei atracţii, Cristine îl vrăjise, îl subjugase şi-i sucise minţile. O dorea cu o intensitate care-l îngrozea. Nicio altă femeie nu mai avusese o asemenea putere asupra lui. În ultimele două săptămâni nu trecuse nici măcar o afurisită de noapte fără s-o viseze. Iar acele plăsmuiri ale întunericului erau încărcate de un erotism crud şi atât de intens, că se trezea transpirat, cu inima bubuindu-i in piept şi excitat până la durere. Apoi îl copleşeau ruşinea şi dezgustul.
   Ceea ce i se întâmpla era umilitor! Se simţea oribil pentru că se gândea la ea în felul acela. Şi dacă ziua reuşea să nege şi să refuze adevărul, după lăsarea întunericului fantasmele nopţii se strecurau perverse în mintea lui, îi pătrundeau în subconştient şi-i nimiceau zidurile pe care el se străduia să le dureze în faţa acelui magnetism care-l tara necruţător spre Cristine, plusmuind miraje cu el gustând din dulceaţa trupului ei, împreunându-se magnific.
   Acum, după discuţia cu Ethan, ajunse la concluzia tardivă că toată acea strădanie a sa fusese în van şi-l obosise teribil. Nu mai putea să lupte cu ceva ce, în mod categorie şi absolut, era mult mai puternic decât voinţa lui.
   O dorea pe Cristine mai presus de tăria eu care-l stăpâneau educaţia, decenţa şi bunul-simţ. Acesta era un fapt cert.
   Ironia ironiilor consta în faptul că atât el cât şi Ethan jinduiau la o femeie care nu avea ochi pentru niciunul din ei. Cristine era îndrăgostită de un bărbat însurat, cum singură lăsase să-i scape acest adevăr intr-un moment de slăbiciune, şi Nick era aproape convins că tânăra femeie avea să zdrobească inima fratelui său printr-un refuz, aşa cum avea s-o zdrobească şi pe a lui...
   - Rahat! gemu el, lăsându-se şocat pe marginea patului, strecurându-şi tulburat mâinile în păr. Oh, la naiba!... Asta era chiar culmea culmilor!...
   Nestemata cea mai de preţ din cununa prostiei! Când mama naibii îl muşcase filoxera amorului'?!...
   Îi venea să se dea cu capul de pereţi, înjurăturile îi zburau din gură ca un roi de albine furioase. Nu înţelegea!... Nu pricepea când anume îi fugise pământul de sub picioare.
   Poate în clipa în care o revăzuse după atâţia ani şi o găsise pârguită şi ademenitoare ca un fruct exotic şi rar? Sau când îi simţise buzele sub ale sale, mai dulci şi mai irezistibile decât nectarul fermecat băut de zei din cupa nemuririi? Ori poate în seara debutului, când frumuseţea ei îl orbise şi-l lăsase fără suflare? Habar n-avea, cert era că dezastrul se întâmplase, iar el nu putea face nimic. Nimic, la naiba! Se afla în aceeaşi căruţă cu Ethan.
   Cine afirmase că roata e rotundă, fusese profet. Blestemele îl ajunseseră din urmă. Prin viaţa lui trecuseră o sumă de femei frumoase, talentate şi spirituale. Pe unele le îndrăgise, cu unele rămăsese în termeni amicali, iar pe restul le uitase. Cele mai multe îl iubiseră şi-şi declaraseră dragostea în faţa lui fără rezerve. Iar el le întorsese spatele.
   În parte pentru că nu credea în noţiunea de iubire, privind termenul ca pe ceva abstract, pe de altă parte pentru că orice manifestare emoţională care nu-şi găsea ecou în sufletul lui îl sufoca şi-l făcea să se simtă ca şi cum ar fi fost închis într-o cuşcă. Îl obliga la ceva ce el se simţea incapabil să dăruiască. Şi atunci, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să pună capăt relaţiei şi să meargă mai departe.
   Până în urmă cu zece minute, fusese ferm convins că femeile confundau dragostea cu atracţia fizică sau cu compatibilitatea sexuală. Iubirea era doar o iluzie menită să hrănească sensibilitatea şi romantismul feminin. Acum totul se răstumase în cugetul lui, noţiunile abstracte căpătând un sens şi o consistenţă care-l striveau. Revelaţia îl năucise, îl întorsese pe dos şi-l lăsase confuz şi furios.
   Iubea o femeie pe care n-o putea avea pentru că inima ei aparţinea altuia! Punct.
   Şi trebuia să înveţe să trăiască de acum încolo cu acea rană în suflet până când timpul avea să i-o vindece. Pentru că nimic nu era făcut să dureze veşnic şi, odată şi-odată, tot avea să-şi regăsească liniştea.
   Cel puţin, aşa spera. Dar până atunci avea să-i ia naiba! Garantat.

                                        CAPITOLUL 11

         La masa de seară, Cristine se pomeni aşezată lângă marchizul de Kesinghton, avându-l în dreapta ei pe lordul Cavendish, prieten apropiat al gazdei.
   În faţa ei se afla mama ei, probabil că marchizul aranjase lucrurile astfel încât ea să se afle în compania unuia dintre membrii familiei, fapt care să-i confere un oarecare confort spiritual. Două scaune mai la stânga contesei se afla Ethan, încadrat de gemenele Collins care se hilizeau prosteşte la el şi se luptau să-i acapareze atenţia. Între mama ei şi prima domnişoară Collins se afla un Nick plictisit şi distant.
   Cele două ceasuri cât dura cina au fost un adevărat coşmar pentru Cristine. Lordul Cavendish o copleşea cu complimente îndrăzneţe, Kesinghton bârfea pe toată lumea fără neruşinare, flatând-o eu îndemânare, mama ei părea să se amuze pe seama lor, iar Nick o fixa cu o privire ciudată, de parcă ar fi fost o insectă aflată sub lupă.
   Singurul care se comporta normal era Ethan. Cristine se întreba dacă declaraţia lui pătimaşă din ajun nu fusese o festă pe care imaginaţia ei i-o jucase în plină zi. În ochii lui nu vedea niciun semn care să-i trădeze dragostea pentru ea.
   Îi zâmbea calm, fără insinuări, iar privirile îi erau calde şi deschise, ca ale unui frate mai mare. Însă, ştiind acum adevărul despre ceea ce se întâmpla în sufletul lui, Cristine nu reuşea să se detaşeze emoţional. Pur şi simplu se simţea încolţită şi nu mai îndrăznea să se uite deloc în ochii lui.
   Prima dată când piciorul lordului Cavendish se atinse de al ei, Cristine puse asta pe seama neatenţiei vecinului ei de masă. Omul îşi schimbase poziţia şi calculase prost distanţa dintre scaunele lor. A doua oară însă, o luă pe nepregătite şi o prinse tocmai când gusta din vin. Tresări şi aproape se înecă. Reuşi să înghită eu un efort şi-şi întoarse faţa spre bărbatul care studia absent filigranul ce împodobea coada furculiţei pentru servit peşte.
   Simţindu-i privirea, acesta ridicase spre ea o pereche de ochi inocenţi şi-i zâmbi catifelat, spunându-i:
    - Nu-i aşa că lucrătura este absolut splendidă?
   Cristine se forţă să zâmbească şi aprobă tăcută, încercând să se convingă de faptul că i se păruse doar. Totuşi, pentru mai multă siguranţă, cât mai discret cu putinţă se retrase cu lot cu scaun mai aproape de marchiz.
   Zece minute mai târziu, nu se ştie cum, şervetul bărbatului alunecă între scaunele lor. Cavendish îşi împinse scaunul în spate, făcu o glumă la adresa şervetului plimbăreţ, îl culese de pe jos, iar când îşi trase scaunul lângă masă, aproape că-l lipi de al ei.
   Cristine aruncă o privire spre feţele din jurul ei, încercând să descopere dacă cineva se prinsese de manevra lui Cavendish. Mama ei îi spunea ceva lui Nick care, minune, zâmbea pentru prima dată în acea seară. Marchizul degusta friptura de miel cu un aer extaziat, iar gemenele puneau la grea încercare răbdarea lui Ethan.
   Cristine era în încurcătură. Dacă se mai retrăgea odată cu tot cu scaun, ajungea să se urce pe gazdă. Pofta de mâncare, şi aşa destul de anemică, îi pieri cu totul. Tocmai se întreba ce să facă în continuare, când piciorul bărbatului se frecă de al ei intr-un mod cât se poate de sugestiv, îngheţă, profund uluită de îndrăzneala individului. Indignarea îi explodă în obraji şi furia îi zvâcni pe sub piele.
   Nesimţitul! Bădăran libidinos! Cum îşi permitea asta! ?
   Îşi întoarse brusc faţa spre el, revoltată, privindu-l eu răceală. Individul nici nu clipi, ba mai mult, avu tupeul să-i zâmbească într-un fel pe care Cristine îl găsi absolut dezgustător.
   - Domnule, rosti abia mişcându-şi buzele, sperând ca numai urechile lui să audă ce avea de zis, le rog să te dai puţin mai încolo eu scaunul. Şi odată cu asta, ia-ţi şi picioarele cu dumneata. Sunt sigură c-or să-ţi trebuiască mai târziu, în sala de bal!
   - Absolut! râse bărbatul neafectat. Mi s-a spus că sunt un dansator foarte bun şi aş fi onorat să-mi faceţi favoarea unui dans în cursul serii.
   Dumnezeule, individul era şi prost şi lăudăros pe deasupra! Se şi vedea pipăită în toată regula dacă ar fi avut sminteala să-i accepte invitaţia. Numai şi gândul îi producea greaţă...
   - Nu prea cred! replică tânăra sec. Deja toate dansurile îmi sunt ocupate.
   - Poate mâine seară?
   Degetele lui poposiră pe coapsa ei, strângându-i-o uşor. Faţa ei deveni grena. Găsi forţa să-i zâmbească suav şi se aplecă uşor spre el, în timp ce cu o mână pescui furculiţa pentru desert de pe masă.
   Nick, deşi părea concentrat asupra conversaţiei cu Kimberly, observase roşeaţa din obrajii Cristinei şi toată atenţia i se mută asupra ei. O văzu spunându-i ceva lui Cavendish şi după felul în care i se mişcau buzele îşi dădu seama că ceva o enervase, poate chiar specimenul de lângă ea.
   Laşul stătea prea aproape de Cristine şi-i zâmbea acesteia într-un fel neruşinat, care-i trezea lui Nick pofta nebună de a-i goli gura de dinţi.
   Auzise vorbe nu tocmai drăguţe la adresa manierelor sau mai degrabă a lipsei de maniere a lui Cavendish. Când se aşezase la masă, singurul motiv pentru care nu intervenise în rearanjarea locurilor fusese gândul că acel individ cu reputaţie de vierme era suficient de întreg la minte încât să păstreze distanţa faţă de Cristine. Evident, se înşelase.
    Se pregătea să intervină când ceva îi atrase atenţia. Văzu mâna fină a Cristinei închizându-se peste furculiţa de desert şi apoi dispărând cu ea sub masă. Pentru o clipă, Nick refuză să creadă ceea ce se petrecea sub ochii lui, intuind motivul supărării ei, motiv care-i declanşa şi lui mânia. Dar în secunda următoare toată furia i se evapora când individul tresări puternic şi faţa i se crispă de durere.
   Cristine îşi îndreptă spatele netulburată şi puse discret furculiţa la locul ei, apoi începu să se joace cu cercelul, prefăcându-se a fi atentă la modul ingenios în care gazda lor îl determinase pe actualul maestru bucătar de la Kesinghton Place să-şi părăsească vechea slujbă pentru a veni să lucreze în serviciul lui.
   Cavendish, care părea la un pas de lacrimi, se retrase mult cu scaunul spre vecinul din dreapta, chinuindu-se să răspundă ia o întrebare pe care acesta se grăbise să i-o pună, interpretând greşit apropierea lui.

        Mai târziu, pe ringul de dans, în timp ce o conducea printre perechile de dansatori, Nick se aplecă spre ea şi-i declară amuzat:
   - Eşti o femei plină de surprize. Maiestate.
   Cristine se încruntă nedumerită.
   - Despre ce vorbeşti, Înălţimea Ta?
   - Eşti un spadasin talentat. Ai învăţat să tragi cu pistolul remarcabil de bine şi asta intr-un timp foarte scurt.
   Fu surprins s-o vadă roşind. Deşi nu avusese intenţia să-i amintească sărutul lor, realiză că nici ea nu uitase intimitatea stranie a acelui moment.
   Se simţi stupid pentru faptul c-o stingherise.
   - Astă seară am avut surpriza să constat că stăpâneşti o artă străveche, continuă el, dorind din tot sufletul să-i însenineze fruntea.
   - Chiar? făcu tânăra femeie, fixându-şi tulburată alenţia asupra bărbiei lui.
   - Păi, îţi trebuie mult rafinament şi ingeniozitate să mânuieşti furculiţa de desert cu atâta eleganţă.
   De data asta, obrajii îi luară foc. Ochii Cristinei ţâşniră îngroziţi spre ai lui. Nick izbucni în râs.
   - Doamne, ai fost splendidă! Bănuiesc eă individul a îndrăznit mai mult decât să-ţi facă ochi dulci, adaugă apoi pe un ton normal.
   Cristine îşi muşcă buzele, încercând să-şi stăpânească zâmbelul. Acum, privind în urmă, realiză hazul situaţiei privite din postura de simplu observator.
   - Spune-mi cu ce te-a deranjat, îi ceru N ick, redevenind serios.
   - Nu mai contează.
   - Ba contează.
   - Nick, am rezolvat singură problema. Nesimţitul acela n-o să se mai apropie de mine nici dacă îi ţii pistolul la tâmplă.
   - S-ar putea să te înşeli. Am auzit că ia refuzurile drept încurajări.
   - Doamne fereşte! Păi, ce-i cu el, e bolnav la cap?
   - Aşa se pare. Te-a atins?
   Obrajii ei se pârguiră din nou.
   - Nick, le rog, las-o baltă!
   - Spune-mi sau o să ne certăm toată noaptea...
   Cum dansul se sfârşise, o luă de cot şi o scoase forţat pe una din terase, apoi o trase după el pe o alee mai puţin populată. Mergea cu paşi mari, Cristine abia putând ţine ritmul eu el.
   - Facem condiţie fizică? îl înţepă ea, încercând să pună frână cu călcâiele.
   - Numai dacă mă rogi frumos.
   - Eşti un nesuferit!
   - Şi tu eşti încăpăţânată!
   Se opri în loc şi o privi.
   - Răspunde-mi: te-a atins?
   - Ce mai contează? Problema e rezolvată.
   - Nu şi din punctul meu de vedere.
   - Dintr-al meu este! se enervă Cristine.
   Nick nu spuse nimic ci se rezumă să-şi încrucişeze braţele pe piept şi să tacă. Trecură un minut, două, trei. Cristine ştia că n-avea să cedeze până nu afla ce-l interesa.
   - O să-l provoci la duel? îl chestiona ironică.
   - Fireşte.
   - Ai de gând să-l omori ?
   - Poate. Nu ştiu încă. Depinde de ce o să aud de la tine.
   - Eşti ridicol! Mai devreme mi-ai lăudat talentele ascunse. Nu ruina complimentul făcut.
   - Cristine, sunt tutorele tău, începu el să-i explice răbdător. Datoria mea este să am grijă de line şi să te protejez. Ştiu că te-a atins, dar cum masa nu era transparentă, va trebui să-mi spui tu ce s-a întâmplat mai exact. Dacă n-o faci, o să-l informez şi pe Ethan despre asta şi o să-l încolţim amândoi pe Cavendish.
   Ameninţarea îşi făcu efectul instantaneu. Dacă Nick era furios în calitate de tutore pentru insulta adusă, Ethan avea să facă prăpăd.
   - Şi-a frecat p... piciorul de a meu şi pe urmă şi-a pus mâna pe... pe şoldul meu... şi...
   Faptul că se bâlbâise o umplu de nervi. Începu să se răţoiască la el:
   - Eşti nebun şi prost dacă te cobori la nivelul imbecilului acela. Nu poţi să-l omori numai pentru că este tâmpit!
   - Nu, n-ar fi cinstit, dar o lecţie tot trebuie să primească.
   - Dar a primit-o de la mine!
   - Nu, o contrazise el cu blândeţe, aia a fost doar o introducere delicată.
  - I-a dat sângele! explodă Cristine exasperată. Asta numeşti tu delicateţe?!... La naiba, câteva minute am tremurat de spaimă să nu-i fi secţionat vreo nenorocită de venă!
   Îi venea să plângă. Sau să-i ardă una lui Nick pentru că facea din ţânţar armăsar.
   - Dacă îndrăzneşti să te iei de Cavendish, jur pe ce am mai sfânt că ai terminat orice dialog cu mine pentru toată viaţa! Şi vorbesc foarte serios.
   Nick se aplecă, apropilndu-şi faţa de a ei şi o privi în ochi.
   - Lasă-mă să pricep un lucru: tu iei acum apărarea guşterului ăluia?
   Cristine clipi, derutată atât de vorbele lui cât şi de parfumul de santal şi tutun pe care pielea obrazului lui îl emana. Brusc, o luă cu ameţeală.
   - Nu. Doar că..., îşi ridică ea o mână la tâmplă, masându-şi-o uşor, circular.
   Ce naiba avea? se certă ea. Îi era dificil să se uite în ochii lui. Se simţea slăbită. Iar slăbiciunea îi venea... din inimă, realiză oarecum înciudată.
   - Cristine, reluă bărbatul cu o voce mai domoală, niciun nenorocit nu pune mâna pe vreuna din femeile mele fără să regrete amarnic.
   - Una din femeile tale? repetă Cristine, împărţită între indignare, amărăciune şi o altă emoţie nedefinită.
   Dacă ar fi putut, i-ar fi ars un pumn drept în nas.
   - Tu şi mama, specifică el grav. Gestul lui ţi-a adus o gravă ofensă şi a lovit în onoarea mea.
   - Uiţi că sunt o Lancaster acum! îl înfruntă Cristine cu o voce înecată de furie. Nu mă mai număr printre femeile Sutherland. Nu ai nicio obligaţie faţă de mine. Nu mai sunt sora ta, la naiba! ii zbieră în faţă.
   Vehemenţa din tonul ei îl făcu pe Nick să se îndrepte de spate şi s-o privească fix. Enervarea îi făcea ochii să strălucească în întuneric, sporindu-i frumuseţea, aeeentuându-i senzualitatea. Dorinţa îi zvâcni în vintre cu o intensitate care-l făcu să tresară. Fu nevoit să-şi încleşteze pumnii pentru a nu întinde mâinile spre ea, înşfăcând-o pentru a-i înăbuşi temperamentul cu un sărut de toată frumuseţea. Unul adevărat, care s-o ţină trează nopţile. Unul pentru care să-l cărpească de să-i sară ochii.
   - Nu, ai dreptate, nu mai eşti sora mea, rosti el într-un târziu, cu un glas răguşit. Dar o să fii pupila mea până când o să te hotărăşti, dracului, cine va fi nefericitul cu care o să te măriţi şi care o să-ţi îndure firea asta afurisită pentru tot restul zilelor lui amărâte!
   Cristine încremeni, privindu-l perplexă. Respira sacadat, de parcă vorbele lui i-ar fi strivit diafragma. Când reuşi să-şi revină, nu fu în stare să spună decât atât:
   - Să te ia naiba, Nick! Eşti un nemernic.
   Pivotă pe călcâie şi porni grăbită spre castel, simţind usturimea lacrimilor în gât.
   Gura lui se schimonosi când lansă o înjurătură colorată printre dinţi. Porni după ea şi o luă de mână, forţând-o să se întoarcă spre el.
   - Iartă-mă. Am fost măgar. N-am vrut să spun asta. Te rog, iartă-mă!

      Fără să se gândească, o trase în braţele lui, ţinând-o strâns şi legănând-o încetişor, pentru a-i oferi alinare. Se simţea ca un şobolan: mic şi josnic.
   - N-am vrut să te rănesc, scumpo. Nici măcar nu am gândit ce mi- a ieşit pe gură, ţi-o jur. Mi-am pierdut cumpătul. Nu suport nici măcar ideea că un libidinos sinistru cum e Cavendish a putut să te atingă astfel.
   Cristine îşi muşcă buzele, cu nasul îngropat în jacheta lui. Brusc, se simţi epuizată. Toată agitaţia de peste zi, călătoria, Ethan, cina îngrozitoare, cearta cu el, toate astea îşi cerură tributul.
   Lacrimile, pe care se străduise din răsputeri să şi le înghită, izbucniră şiroaie.
   - Nu plânge! îi porunci alarmat, simţind că i se strânge stomacul. Fir-ar să fie, nu plânge!
   - Să... să nu... îndrăzneşti... să-mi ordoni... să nu... plâng! izbuti ea să articuleze printre suspine eu o voce sugrumată. Am tot... dreptul! Am avut o zi... împuţită... Dacă nu plâng, o să-mi... crape capul...
   - Bine, plângi atunci! Descarcă-te. Dacă asta te ajută, dă-i drumul.
   Îşi îndoi genunchii şi o luă pe sus, îndreptându-se spre un chioşc acoperit de glicină. Spera din tot sufletul să nu fie ocupat. Norocul îi surâse.
   Locul era gol. Se aşeză cu ea în braţe pe o bancă, mângâindu-i spatele cu mişcări line, circulare, aşteptând să se liniştească. Ghicea motivul din spatele acelei crize, dar îşi impuse să aibă răbdare ca să i-l spună ea. Cristine nu-l dezamăgi. Câteva minute mai târziu, când se mai potoli, îi povesti printre sughiţuri despre discuţia ei cu Ethan.
   - Nu pot să mă mărit cu el, se tângui cu o voce plină de suferinţă. Pur şi simplu nu pot. Stiu, sunt absolut sigură, că niciodată, dar absolut niciodată n-am să-i pot răspunde aşa cum se aşteaptă el s-o fac. Îl iubesc foarte mult şi mă doare îngrozitor faptul că o să-l rănesc cu refuzul meu.
   Îşi trase nasul zgomotos şi acceptă recunoscătoare batista pe care el i-o întinse.
   - O să-l fac nefericit.
   - Aşa e, nu poţi să te măriţi cu el, îi dădu Nick dreptate, simţindu-se mizerabil, ca şi cum şi-ar fi trădat fratele. Nu are niciun rost să-i accepţi cererea dacă simţi că nu ai să fii fericită lângă el. Pentru ca dacă tu nu o să fii fericită, n-o să fie nici el.
   Câteva minute, tăcură amândoi. Apoi Cristine îşi înălţă fruntea.
   - De ce nu pari şocat de ceea ce ţi-am spus? îl întrebă, privindu-l nedumerită.
   Sprânceana lui se arcui uşor, gura i se strâmbă într-o grimasă.
   - Ştiam care sunt sentimentele lui încă de la Sutherland.
   - Ţi-a spus Ethan asta? făcu ea ochii mari.
   - Nu, Kim a fost cea care m-a luminat.
   - Mama ţi-a spus? îngăimă pierită. Oh!... Oh, Dumnezeule mare! ţâşni ea panicată drept în capul oaselor. Doamne, ce mă fac?!
   - Cristine, calmează-te. Vino aici, bătu Nick cu palma locul liber de lângă el.
   - Nu pot! gemu Cristine, ducându-şi mâinile la gură. Mama ştia, tu ştiai, presupun că şi Tony e la curent, Ethan este personajul principal, numai eu habar n-aveam, gesticula ea înnebunită. La naiba, cum de-am putut fi atât de oarbă?!...
   - O vreme şi eu m-am întrebat asta, replică el amuzat Dar vreau să te întreb ceva.
   - Ce?
   - Te-ai mărita cu Ethan dacă ai şti că, procedând astfel, ai ferici-o pe contesă?
   Cristine nici măcar nu ezită.
   - Da.
   - Doamne, eşti înduioşător de generoasă, de loială... şi incredibil de proastă!!!
   - Ascultă...
   - Nu, tu ascultă la mine! se enervă Nick, ridicându-se în picioare şi privind-o de sus. Kimberly te iubeşte. Vrea să te ştie fericită. Eşti fiica ei în aceeaşi măsură în care şi Ethan este fiul ei. O va durea, într-adevăr, să-şi vadă unul dintre copii suferind, dar o va pune la pământ să vă vadă pe amândoi nefericiţi. Şi va fi dezamăgită ştiind că ai luat această hotărâre doar pentru ai face ei o bucurie. Sau asta ar fi, în opinia ta, recunoştinţa ori răsplata pe care i le datorezi pentru faptul că ţi-a oferit un cămin? adăugă sarcastic.
   După expresia de pe faţa ei îşi dădu seama că nimerise ţinta fix în mijloc.
   - Nici măcar să n-o spui! o avertiză el pe un ton scăzut, îndreptând un deget autoritar spre ea. O să trec cu vederea faptul că ai putut gândi măcar asta!
   - Ei îi datorez totul şopti Cristine răguşit, presându-şi pieptul cu mâinile.
   - Singura datorie pe care o ai faţă de ea este să-i demonstrezi că toată dragostea şi educaţia pe care ţi le-a oferit până acum nu au fost prost investite!... Nu-ţi alege un destin de martir, Cristine. Tu eşti o femeie tânără, frumoasă, puternică şi inteligentă. Loială. Ai o viaţă şi un destin de împlinit. O să ai destule poveri de dus pe umeri. Nu ţi-i încărca inutil.
   - Ethan va suferi. Şi ea la fel.
   - Ethan va supravieţui, iar mama va înţelege hotărârea ta, o va respecta şi nu te va judeca niciodată pentru asta. O cunoşti, ştii că am dreptate!
   Cristine îşi îngropă chipul în palme, conştientă de adevărul pur al vorbelor lui.
   - De ce viaţa trebuie să fíe atât de complicată? oftă ea prelung, lăsându-şi mâinile să-i cadă şi privindu-l profund nefericită.
   - Ar putea fi şi mai complicată de atât.
   - Mai complicată? râse ea cu amărăciune.
   Nick n-ar fi ştiut să spună mai târziu ce demon îl împinsese să acţioneze astfel. Poate instinctul, poate dorinţa de a-i testa pur şi simplu reacţia.

        O privi extrem de serios şi spuse grav:
   - Păi, da. Cum ar fi, de exemplu, să ai în faţa ta trei fraţi înamoraţi lulea de tine.
   Cristine îl privi cu gura căscată. Se făcuse albă ca hârtia. Părea la un pas de leşin.
   - Hei, am glumit! râse el. Nu-ţi da ochii peste cap.
   - Nu glumi pe tema asta cu mine, rosti ea cu o voce tremurătoare.
   - Doar voiam să-ţi ofer o imagine mult mai rea, ca să-ţi dai seama că situaţia în care te afli este acceptabilă. Dar ar fi fost o chestie cu moţ, nu?
   - Iisuse, pentru o clipă chiar te-am crezut. Ar fi trebuit să-mi dau seama că baţi câmpii. Tony este topit după Andreea iar tu o ai pe lady La...
   Se opri brusc, facându-se ca sfecla când îşi aminti ipostaza compromiţătoare în care-l surprinsese în gradina familiei Lundum.
   Nick îşi împinse vârful limbii în obraz, apoi şi-l trecu peste dinţi, străduindu-se să rămână sobru. Cristine arăta de parcă tucmai înghiţise o ladă plină cu bolduri. În cele din urmă oftă şi spuse:
   - Presupun că ar trebui să mai lămurim un lucru.
   - Nu-i nimic de lămurit! se grăbi Cristine să-l asigure. Zău că nu!
   - Ba trebuie să discutăm problema. Pentru tine a fost o experienţă dacă nu şocantă, cel puţin ciudată, iar pentru mine a fost un moment al naibii de stânjenitor. M-am simţit penibil şi vinovat..., gesticulă el abrupt. Crede-mă, dacă aş fi bănuit că erai acolo, în veci nu... ei bine, aş fi ştiut că erai prin preajmă şi aş... aş fi fost foarte... decent. Oh, la naiba, am început sa mă bâlbâi, nu ?
   - Mhm, îngână Cristine, încercând să-şi dea seama de ce asta o amuza atât de tare.
   Pentru Dumnezeu, în seara aceea trăise revelaţia care-i întorsese viaţa cu adevărat pe dos! Nar fi crezut niciodată că avea să discute despre ceea ce se întâmplase atunci, şi mai ales cu el, fără să-i vină să-şi smulgă părul din cap. Acum, văzându-l cât era de jenat, încurcat şi oarecum neajutorat, aproape că-1 iertă pentru suferinţa pricinuită.
   - Lady Lamb este doar o veche cunoştinţă, preciza el cu o voce reţinută. Nu e ceva serios.
   - Nick, nu trebuie să te scuzi pentru cum alegi să-ţi trăieşti viaţa, ridică ea o mână împăciuitoare. Vina a fost a mea. Am auzit paşi pe alee şi, dacă m-aş fi grăbit puţin, aş fi scutit pe toată lumea de neplăceri. Sincer, cred că ar trebui să lăsăm lucrurile aşa.
   - Ai fost furioasă pe mine mult timp după aceea. M-ai evitat.
   Tonul lui era plin de reproş, dar şi de suspiciune. Cristine se forţă să-l privească în faţă. Dacă ezita acum, s-ar fî dat de gol. El ar fi ştiut adevărul.
   Vocea îi sună surprinzător de liniştită atunci când i se adresă:
   - Eram supărată pe tine pentru modul in care te-ai expus. Putea să vă surprindă, să vă vadă altcineva. ..
   - Da. Am avut mare noroc cu tine.
   Cristine îşi îngustă ochii, având senzaţia că o lua peste picior. Că o provoacă. Că o încolţeşte.
   - Discuţia asta este ridicolă declară tânăra femeie, abia stăpânindu-şi impulsul de a da un şut băncii de lemn.
   - Tu ai deschis-o, comentă el laconic.
   - Eu n-am... Bine, eu am deschis-o şi e bine că ne-am lămurit. Acum, cred că ar trebui să ne întoarcem.
   - Eu cred că ar trebui să te retragi in camera ta şi eu să te scuz faţă de gazdă, sugeră el amabil.
   - De ce? se arătă nedumerită.
   - Am lipsit aproape două ceasuri. N-ar fi înţelept să fim văzuţi apărând împreună din întunericul nopţii.
   - Oh! exclamă Cristine, roşind. Oh!... Atât de mult?
   - Mda. Vino, o să te conduc pe căi ocolite, ca să nu dăm nas în nas cu vreo limbă slobodă.
   O luă de mână, conducând-o prin umbrele nopţii şi ocolind locurile luminate. Intrară prin spatele castelului printr-o uşă dosnică, traversând un şir de culoare cufundate în semi-obscuritate, suind scări şi străbătând tăcuţi pasaje lungi. O aduse fix în faţa camerei ei.
   - Noapte bună, îi ură, înclinându-se uşor în faţa ei.
   - Asemenea.
   - Nick?
   -Da?
   - Mulţumesc. Pentru tot. Trec printr-o perioadă dificilă acum.
   - Da, aşa e, zâmbi el scurt.
   - Bine, respiră ea adânc. Ne vedem mâine.
   - Sigur.

         Intră în camera ei şi se lipi de uşă, ţinându-şi respiraţia. De ce avea impresia că nu reuşise să-l convingă de faptul că episodul din grădina familiei Lundum nu însemnase nimic pentru ea?
   Se desprinse de uşă şi traversă mica anticameră, intrând în dormitor.
   Kitty moţăia pe un fotoliu şi ţâşni în picioare imediat ce auzi uşa închizându-se. Imediat după ce-i slăbi şireturile la corset, Cristine o concedie.
   Aşezându-se în faţa toaletei elegante, începu să-şi scoată bijuteriile fără grabă, aşezându-le în casetă în locurile lor. Apoi îşi scoase agrafele şi îşi desfăcu părul, periindu-1 cu mişcări lungi, ritmice.
   Reluă mintal discuţia cu Nick, încercând să-şi amintească fiecare cuvânt pe care-l rostise el şi ce răspuns îi dăduse ea. Încercă să-şi amintească tonul vocilor şi nuanţa gesturilor lor, pauzele dintre replici.
   Amândoi se comportaseră ciudat în anumite momente şi, cu excepţia crizei ei de plâns, se certaseră tot timpul.
   Tânăra femeie zâmbi, când îşi aminti cât de adorabil arătase atunci când încercase să se justifice pentru scena din grădină. Se simţise penibil şi vinovat, acestea fuseseră cuvintele lui. Iar tonul pe care i se adresase nu fusese cel al unui frate mai mare care ar fi trebuit să-i explice răbdător şi calm surorii lui mai mici scena în cauză, ci tonul unui bărbat... care a fost prins înşelând. Se bâlbâise într-un fel delicios.
   Să-l vadă pe Nick atât de încurcat şi nesigur, ei bine, asta o unsese la suflet. Şi de ce ţinuse morţiş să sublinieze faptul că relația lui cu Victoria Lamb era doar o aventură trecătoare? Asta era problema lui, nu?...
   Punând peria pe măsuţă, începu să-şi împletească părul într-o coadă laterală. O durere de cap se insinua parşivă în spatele frunţii şi a tâmplelor.
   Întotdeauna păţea asta după o descărcare lacrimogenă. Cristine plângea foarte rar, dar când o făcea, îşi dădea toată silin|a.
   Cinci minute mai târziu, se vârî în aştemuturile răcoroase de mătase, se răsuci pe burtă şi luă perna în braţe. Se gândi la Ethan, la mama ei, la ea însăşi şi la situaţia ingrată în care se aflau toți trei. Nick avea dreptate.
   Contesa n-ar fi iertat-o dacă s-ar fi măritat cu Ethan doar din simţul datoriei şi ai recunoştinţei pentru ce-i oferise: o viaţă minunată şi un cămin fericit. Kimberly cunoscuse zbuciumul din inima lui Ethan şi tăcuse tot timpul.
   De ce? se întrebă Cristine posomorâtă. N-ar fi fost normal să-i deschidă ochii, să intervină cumva? Ethan era fiul ei!... Cristine bănuia de ce mama ei nu suflase vreo vorbă în privinţa asta. Contesa era o femeie discretă şi înţeleaptă, care respecta intimitatea celorlalţi. Ethan era un bărbat în toată firea, care trebuia să-şi rezolve singur problema. Amândoi o trataseră cu delicateţe, niciunul nedorind s-o împovăreze cu un adevăr pe care nu era pregătită să-l accepte. La drept vorbind, niciodată nu ar fi fost eu adevărat pregătită pentru asta.
   Faptul ca Ethan o privea acum cu ochii unui bărbat în toată firea era ceva de neînchipuit.
   Când începuse s-o privească astfel?...
   Doamne! gemu ea, când îşi aminti la câte plimbări o însoţise Ethan atunci când ea accepta invitaţiile curtezanilor ei. Cât de greu trebuie să-i fi fost văzând-o flirtând cu alţi bărbaţi! Şi întotdeauna, se comportase impecabil.
   Ethan îşi mărturisise iubirea în faţa ei cu o voce echilibrată. Cuvintele lui fuseseră directe, simple şi concise. Un bărbat cu o asemenea stăpânire de sine, calm şi liniştit, ascundea adâncimi nebănuite ale sufletului. Afirmase că sentimentele lui pentru ea durau de ani buni. De ce naiba i se destăinuise atât de târziu?!... Măcar s-o fi făcut înainte ca Nick să se întoarcă acasă. Pe atunci, inima ei nu-şi pierduse libertatea şi era convinsă că i-ar fi putut-o dărui lui Ethan în totalitate. Ar fi putut să convertească afeeţiunea fraternă într-o emoţie mai puternică...
   Cristine simţi din nou înţepătura lacrimilor pe sub pleoape.
   Ethan era un bărbat minunat. Frumos, educat, generos, loial şi blând. Echilibrat şi devotat familiei. Un bărbat pe care te puteai bizui în orice clipă.
   De un astfel de bărbat avea ea nevoie. Dintre toţi bărbaţii care o curtau, Ethan era de departe cea mai inspirată alegere, l-ar fi fost credincios, Cristine nu se-ndoia de asta. Ar fi protejat-o şi i-ar fi dăruit totul, fără rezerve.
   Ethan o iubea. Iar ea era îndrăgostită de Nick. Viaţa ei se transformase într-o farsă.
   Cristine avea impresia că orbecăieşte printr-un labirint cufundat în întuneric. O încerca un sentiment straniu, ca şi cum ar fi avut sub nas soluţia tuturor problemelor ei, dar n-o vedea pentru că... trebuia să se mai întâmple ceva. Instinctul o îndemna să aibă răbdare, să aştepte...
   În clipa următoare o fură somnul.

         Bărbatul stătea în salon, ţinând în poală ultimul număr din The Times, dar nu era în stare să se concentreze asupra ultimelor cotaţii ale Bursei.
   Conversaţiile din jurul său se transformaseră într-un zumzet de fundal, pe care-l înregistra vag.
   În faţa ochilor se unduia imaginea unei tinere femei de o frumuseţe fără cusur.
   O urmărise întreaga seară. Vorbise cu ea. Dansase cu ea. O atinsese. Se bucurase de râsul ei, de vocea ei, de gingăşia şi candoarea ei. Şi ea îl privise senină eu acei ochi magnifici, ochi in care nu zărise niciun licăr de recunoaştere.
   Oare-l uitase?... Desigur, trecuseră peste douăzeci de ani...
   În mintea sa tulburată, trecutul începu să-şi piardă forma. Iar el îl reclădi, ştergând din paginile lui capitole întregi, păstrându-le doar pe cele care-i aduceau zâmbet pe buze şi calm în suflet.
   Filele goale nu aveau să rămână aşa. Urma să le umple cu lucrurile minunate pe care ea avea să i le dăruiască.
   Oh, da, avea să-i aducă nespus de multă fericire, surâse el, cuprins de exaltare. Iar el îi va dovedi cât de mult o adora.
   Curând, îşi făgădui el. Curând aveau să fie împreună.

                                           CAPITOLUL 12

                O casă. Avea nevoie de o casă a ei.
   Cristine deschise ochii larg, perfect trează, fixând tavanul pictat al dormitorului, în timp ce mintea îi întorcea ideea pe toate părţile.
   Era cea mai bună soluţie în situaţia ei. O casă în Mayfair, cu etaj şi multe dormitoare. Avea să-şi cheme bunicii să locuiască acolo cu ea, să-şi invite mătuşile, unchii şi verii din partea mamei. Ar fi avut astfel ocazia să-i cunoască pe toţi mai bine şi, totodată, ar fi luat distanţă faţă de Elhan şi... de Nick.
   Aruncând cearşafurile deoparte, se ridică din pat. Ceasul de pe consolă indica puţin peste ora opt dimineaţa. Surescitată, se duse la fereastră şi aruncă o privire parcului care se întindea sub ea cât vedeai cu ochii. Aleile erau pustii, liniştea îmbrăţişa domeniul încă adormit. Pe cer se îngrămădiseră câţiva norişori, albi şi drăguţi ca nişte oiţe.
   Se anunţa o vreme frumoasă iar Cristine îşi dădu seama eă avea chef să călărească.
   Îşi făcu toaleta intr-un timp record, îşi împleti părul lung cu dexteritate şi-l răsuci într-un coc pe ceafa, fixându-l zdravăn cu agrafe, apoi îmbrăcă fusta largă şi jacheta de lână purpurie.
   Kesinghton îi spusese eă poale face absolut orice-şi doreşte, de la echitaţie până la vânătoare, iar ea avea de gând să profite.

         Până la grajduri nu întâlni ţipenie de om. Totul părea încremenit.
   Se strecură pe culoarul care separa boxele, inhalând mirosul înţepător de animal, piele argăsită şi fân proaspăt cosit. Trase eu ochiul în fiecare separeu, făcând ochii mari la vederea animalelor magnifice, bine îngrijite.
   - Vă ajut cu ceva, coniţă? tună o voce în spatele ei.
   Cristine se răsuci în loc speriată şi întâlni privirea amuzată a unui bărbat înalt cât un munte. Era atât de lat în umeri, că părea să ocupe tot locul. Era îmbrăcat într-o cămaşă descheiată în dreptul pieptului larg, o vestă ponosită din piele şi... fustă!
   Cristine avu nevoie de câteva secunde să realizeze că avea în faţa ei un scoţian veritabil. Un muntean. Nu-l văzuse aseară printre musafiri. L-ar fi remarcat, era sigură de asta. Avea părul lung şi sur, revărsat pe umeri, şi ochii de un albastru-oţel. Părea să aibă in jur de cincizeci de ani.
   - Eu mă ocup de caii boierului, bubui din nou vocea lut, facând-o să tresară. Douglas m-a botezat maică-mea.
   - Cristine, se prezentă tânăra, schiţând o reverenţă.
   Bărbatul zâmbi larg, etalând o dantură impecabilă.
   - Coniţă, io-s slujbaş aicea, nu tre' să te înclini în faţa mea. Îţi place vreunul din demonii ăştia?
   - N... nu m-am putut hotărî încă, mărturisi Cristine, încercând să-şi dea seama ce anume avea omul din faţa ei de o intimida în halul acela.
   - Atunci să fie un vlăstar regal pentru alt vlăstar regal, murmură bărbatul, zâmbind oblic.
   - Ştii cine sunt? îşi aceui Cristine o sprânceană, privindu-l amuzată.
   - Toată lumea ştie, dădu scoţianul din cap, fără a părea impresionat, facându-i semn să-l urmeze.
   Se opriră în dreptul unei boxe. Armăsarul dinăuntru era o splendoare, mai negru ca smoala şi lucios ca o piatră de onix. Deşi era masiv, liniile graţioase-i trădau nobleţea.
   - Dumnealui este Ahmed. E iute ca vântul şi-i puternic. Puţini la viaţa lor au reuşit să îl strunească. Boierul l-a adus de la curtea unui prinţ arab. Este nepreţuit.
   - Sunt impresionată. Mă aşteptam să-mi recomanzi o iapă micuţă şi blândă. De ce l-ai ales pe Ahmed? nu-şi putu ea ascunde curiozitatea.
   Bărbatul îşi sprijini coatele de uşile boxei şi-şi plimbă limba peste dinţi. Apoi îi aruncă o privire peste umăr, măsurând-o din cap şi pană în picioare.
   Privirea lui era cântăritoare. Şi cumva visătoare, îi păru tinerei femei. Însă n-o stânjenea. Descoperi uimită că-l plăcea pe acel scoţian cu vocea aspră şi privire adâncă, scormonitoare.
   - Cine se uită la mata nu-ţi vede decât gingăşia şi boiul dulce. Dar eu văz dincolo de el.
   - Serios? zâmbi Cristine neîncrezătoare.
   - Ie dară, dădu scoţianul serios din cap. Nu sângele le înnobilează pe mala, ci tăria inimii. Ai un spirit puternic şi un simţ al cinstei care te va călăuzi bine în viaţă. Numai că nu te-ncrezi destul în forţele matale.
   Făcu o pauză.
   - De ce?
   Cristine tăcu, realizând că uriaşul de lângă ea, în mod ciudat, avea dreptate.
   - Nu ştiu, şopti ea, pleeându-şi ochii descumpănită.
   - Nu curajul îţi lipseşte, ci tihna. Ţi-e inima plină de frământări.
   - De unde ştii asta? se încruntă tânăra femeie, privindu-l surprinsă.
   Scoţianul zâmbi în colţul gurii.
   - Maică-mea era cititoare în stele. Cunoştea descântece şi vrăji. Lecuia orice boală. Şi citea în inimile tuturor. M-a învăţat şi pe mine câte ceva. Matale eşti tare tristă.
   - Şi ai vreun leac pentru asta?
   - Poate vreun sfat.
   Cristine rămase în aşteptare.
   - Fericirea e un lucru preţios şi la îndemână, dar nu-l poţi câştiga dacă-i tăinuieşti pricina în inima dumitale. Dumnezeu a dat grai oamenilor ca să-l folosească precum se cuvine, rosti uriaşul, apucând o şa din cui şi intrând cu ea în boxă. Fă asta şi ai să-ţi linişteşti zbuciumul sufletului.
   - Nu-i chiar aşa de simplu, bombăni ea încruntată.
   - Nimic nu este simplu pe lumea asta, dar nu ştii până nu încerci, nu? zise bărbatul în timp ce scotea armăsarul din boxă.
   Cristine zâmbi. Nu ştia ce să înţeleagă mai exact din vorbele munteanului.

          Cinci minute mai târziu, îl mâna la trap pe Ahmed spre marginea pădurii.
   Avea de gând să facă un înconjur al parcului şi să-şi limpezească mintea. Ahmed, deşi în primele secunde după ce-l încălecase făcuse mofturi, acum îi urma îndemnurile fără să protesteze.
   Discuţia cu scoţianul o pusese pe gânduri. Era atât de cufundată-n ele, încât aproape că urlă de spaimă când văzu călăreţul răsărind în faţa ei de nicăieri.
   - Bună dimineaţa, vară dragă.
   Ingleby călărea un murg cu fruntea ţintală, ce frământa nervos sub copite iarba înrourată.
   Cristine îl salută tăcută, înclinându-şi o idee capul.
   - Te-am văzut mai devreme în curte, îndreptându-te spre grajduri, rosti baronul, potolindu-şi armăsarul şi aliniindu-l cu cel al tinerei femei. M-am gândit că n-ar fi înţelept să călăreşti singură.
   - Nu aveam de gând să părăsesc perimetrul parcului, aşa că nu era niciun pericol, se încruntă Cristine, încercând să-şi reprime iritarea care o încercă.
   Se dusese naibii plăcerea unei plimbări tihnite şi a unei cugetări pe îndelete!
   - Te simţi mai bine?
   Cristine deschise gura să-i întrebe de ce credea contrariul, dar îşi aminti faptul că seara trecută se retrăsese în camera ei eu puţin înainte de miezul nopţii, când petrecerea era probabil în toi. În mod sigur Nick pretextase un disconfort fizic atunci când o scuzase faţă de gazdă şi de ceilalţi musafiri.
   - Da, mult mai bine.
   Un minut, niciunul nu scoase o vorbă.
   - Nu-ţi prea place de mine, aşa-i? o atacă Ingleby fără niciun preambul. De fapt, cred că niciunul dintre Laneasteri nu-ţi este agreabil.
   Cristine îl privi cu coada ochiului amuzată, relaxându-se. Francheţea lui brutală îl distingea net de celelalte rude din partea lalălui ei.
   - Te-nşeli, replică ea suav. Luciile mi-e foarte dragă. Iar tu, dragă vere, s-ar putea să- mi câştigi simpatia.
   - Da? se miră el sceptic. Cum? Ucigând dragoni? Aducându-şi elixirul nemuririi?
   - Nu, doar păstrându-ţi neîntinat sarcasmul. Cu excepţia Lucillei, eşti singurul care nu a încercat să mă doboare de pe picioare cu linguşeli. Sau să-mi stârnească mila şi compasiunea pentru vitregiile sorţii.
   - Oh! rânji el cu maliţie. Nu se dezmint deloc. Ţi-au cerut bani, nu-i aşa?
   - Să spunem doar că mi s-a sugerat cum eă aş avea prea mulţi şi că n-ar fi rău să-i împart.
   - Sunt nişte idioţi păguboşi. Dacă nu ar fi încercat să se întindă fiecare mai mult decât îi era plapuma, ar fi avut eu toţii o situaţie stabilă. Ştii, cea mai mare parte a banilor şi-au tocat-o încercând să anuleze clauzele din testamentul tatălui tău.
   - Şi tu?
   Ingleby surâse, aruncându-i o privire amuzată.
   - Eu, draga mea, spre deosebire de ei, am o natură mai realistă. Consider că dacă mi-e sorocit să dobândesc ceva în viaţă, acel ceva va ajunge la mine... mai devreme sau mai târziu. În plus, sunt comod din fire. Nu mă tentează să alerg după himere... decât dacă într-adevăr merită efortul, sfârşi tărăgănat.
   - Înţeleg.
   - Sunt îndrăgostit de tine.
   Cristine îşi întoarse brusc faţa spre el, crezând că auzul îi joacă feste.

         Tonul cu care-i declarase afecţiunea era cel folosit de obicei de oameni pentru a discuta banalităţi eu care să umple golurile dintr-o conversaţie. El o privea fără să zâmbească. Ochii îi erau arzători ca două făclii.
   Individul părea extrem de serios.
   Oh, Doamne, încă unul! gândi ea şocată.
   - De mine sau de banii mei?
   Cuvintele zburară de pe buzele ei fără să le gândească. Îl văzu devenind livid şi-şi regretă imediat vorbele. Ochii lui sclipiră furioşi iar armăsarul de sub el, simţind iritarea călăreţului, zvâcni într-o parte, sforăind. El îl redresă imediat, fără să-şi desprindă ochii de ai ei.
   - A fost foarte urât din partea ta să spui asta, articulă el încet.
   Cristine îşi muşcă buzele, ştiind că scuzele erau de prisos. Ruşinea îi pătă obrajii.
   - Şi totuşi nu te pot condamna pentru că gândeşti astfel, adăugă posomorât. Este ghinionul şi blestemul meu că sunt totuşi un Lancaster. N-am să...
   Nu mai avu ocazia să sfârşească ideea. Un ropot de copite se auzi în spatele lor şi amândoi se întoarseră în acelaşi timp. Richard, Mattew şi Stuart Lancaster galopau întins spre ei.
   Cristine se trezi înconjurată de neamuri şi asaltată de întrebări privind starea sănătăţii ei. Deşi realiza că nu i se putea întâmpla nimic, o încerca totuşi un fior de teamă. Şi în acelaşi timp se simţea uşurată că apariţia lor pusese capăt unei conversaţii penibile.

       Câteva clipe mai târziu, grupului i se alăturară unchiul Damian şi Joachim, a căror prezenţă îi dădu Cristinei un sentiment de siguranţă.
   Imediat după sosirea celor doi, Ingleby se scuză, aruncă Cristinei o privire indescifrabilă şi, întorcându-şi calul, o porni în direcţie opusă.
   Plimbarea îi lăsă Cristinei un gust amar. Se simţea extrem de prost faţă de baron şi se ruga să nu mai fie niciodată pasă în situaţia de a se mai afla singură cu el. Fasese nedreaptă eu el şi-l jignise.
   Bărbatul îşi deschisese sufletul în faţa ei şi ea-i răsese în nas. Indiferent dacă sentimentele lui erau reale sau nu, ea se comportase ca o bicisnică. Şi asta nu avea să şi-o ierte prea lesne.
   La întoarcere, Ethan îi tăiase calea, o luase deoparte şi-i trăsese un perdaf scurt şi usturător la adresa inconştienţei ei, cerându-i să-i promită că niciodată nu avea să mai iasă la plimbare dacă el sau Nick sau Tony n-o însoţeau. Cristine făgădui şi se retrase în durmitorul ei bombănind, schimbându-şi costumul cu o rochie de zi de culoarea lavandei.
   La micul dejun, află cu totul întâmplător că lordul Cavendish părăsise domeniul încă din zorii zilei, chemat cu treburi urgente la Londra.
   - Bietul de el, continuă s-o informeze lady Holand. A fost urmărit numai de ghinioane încă dinainte să ajungă aici. La venire i s-a stricat trăsura, apoi valetul său a răcit foarte tare, iar aseară a alunecat pe scări, a căzut şi şi-a rupt mâna stângă.
   Cristine îngheţă. Privirea i se îndreptă automat spre Nick, care era aşezat la masă în faţa ei şi care era imposibil să nu fi auzit discuţia ei eu lady Holand.
   Bărbatul muşcă dintr-un corn uns cu unt şi o privi cu un aer inocent.
   Cristine îşi îngustă ochii. El îşi arcui o sprânceană ironic. Buzele ei se strânseră dezaprobator. El îi făcu cu ochiul. Ea se îmbujoră ca un mac şi se decise să-l ignore.
   Afurisitul. Sadicul. Băgăcios tiranic. Îl avertizase că dacă nu-1 lasă pe bădăranul acela în pace, n-avea să-i mai vorbească pentru tot restul vieţii ei!... Dacă nu ar fi fost atâta lume de faţă, i-ar fi răsturnat ceainicul plin drept în cap.
   Cristine începuse deja să regrete că acceptase invitaţia marchizului. Se întâmplaseră atâtea lucruri de când sosise la Kesinghton Place... Şi asta numai în douăzeci şi patru de ore! Or mai avea înainte încă două zile încheiate de stat acolo, realiză ea cu o strângere de inimă. Poate că cel mai înţelept era să pretexteze o indigestie şi să rămână în camera ei până la plecare.
   În ultima vreme atrăgea necazurile ca un magnet.
   Dacă ar fi avut puteri supranaturale, ar fi bătut din palme şi l-ar fi adus cât ai clipi pe Orslom în Anglia. Avea nevoie de sfatul lui, de ajutorul lui.
   Era ciudat faptul că avea atâta încredere intr-un om pe care nu-1 văzuse în viaţa ei, un om pentru care nu avea nici cea mai mică garanţie că nu era implicat în asasinarea tatălui ei. Însă instinctul îi şoptea să se încreadă în acest bărbat.
   Scrisoarea prin care-i cerea să vină în Anglia luase deja drumul apelor, dar era conştientă că avea să dureze cel puţin trei săptămâni până când mesajul ajungea în Kumpur-Pala şi tot atât până când Orslom avea să păşească pe insulă. Asta dacă o lua din loc imediat ce primea scrisoarea ei.
  Cristine începu să împingă mâncarea prin farfurie, concentrându-se asupra ideii cu care se trezise dimineaţă în minte.

         Nick o privea întrebându-se ce anume muncea creierul ei atât de intens de părea atât de... pierdută. Mai devreme, Ethan îl informase despre plimbarea ei, subliniind faptul că fusese însoţită de trei dintre Lanchasteri, asta fără a-l pune la socoteală pe Ingleby. Ceea ce-i spusese Ethan îl umpluse de draci. Dacă ar fi văzut-o el primul, nu era sigur că nu i-ar fi învineţit fundul.
   Trebuia să stea cu ochii pe ea mai abitir decât înainte. Ori asta era problema: cu cât petrecea mai mult timp cu ea, cu atât se încurca mai rău în plasa farmecelor ei.
   Ieri seară, când o ţinuse în braţe şi-i ascultase plânsul sfâşietor, îşi dorise ca timpul să încremenească şi ei să rămână aşa pentru eternitate. Acolo, în adăpostul nopţii şi a paravanului de glicină, ea fusese doar a lui. Într-un fel straniu, o simţise aparţinându-i. Parfumul ei, ceva floral şi dulce, îi rămăsese impregnat în nări pentru tot restul nopţii. Căldura trupului ei îi pătrunsese în haine, dogorindu-i pielea preţ de mai multe ceasuri.
   Se perpelise ca un bou la proţap întreaga noapte, chinuit de amintirea ei. Nu prea era sigur când reuşise să adoarmă, oricum spre dimineaţă, şi nici aşa nu avusese parte de intimitate. Cristine îi apăruse-n somn sub chipul unei bacante, ce-l îmbătase cu licoarea parfumată a Afroditei.
   Se trezise excitat ca un armăsar în călduri şi nici acum, după aproape patru ore, nu-şi revenise complet la normal.
   Şi de ce mama dracului, se aşezase la masă în faţa ei? Ce naiba era cu el, avea tendinţe masochiste? Nu era suficient că se zbatea ca un păstrăv în undiţă, mai trebuia să se şi rumenească în propriul suc?!
   Se lăsă pe speteaza scaunului, dorindu-şi o ţigară. O studie cu privirea îngustată. Cristine continua să mute încruntată bucăţile de cârnat afumat prin farfurie, urmărindu-şi mişcările cu un aer absent.
   Era uluitor de frumoasă. Avea un ten neted şi arămiu, fără cusur. Ochi superbi. Şi o gură irezistibilă. Umerii rotunzi, gâtul subţire, delicat, şi claviculele fine îi dădeau un aer de fragilitate.
   Era de o gingăşie rară. Perfecţiunea acelui chip îţi tăia respiraţia. Îţi era imposibil s-o priveşti fără să... nu-ţi doreşti să o răpeşti şi s-o închizi intr-un donjon.
   Iisuse, am început s-o iau razna! îşi zise, punând şervetul pe masă şi ridicându-se.
   Trebuia să ia un pic de aer.
   Mai târziu se organizară concursuri cu premii și jocuri de societate în aer liber.
   Cristine nu avea dispoziția necesară să participe. Cum Nick și Ethan păreau cusuți de ea, se gândi să deschidă faţă de ei subiectul care o preocupase înlreaga dimineaţă. Îi atrase într-o plimbare spre o alee mai ferită. Încadrată de copaci tineri şi tufişuri înflorite, şi le spuse ce avea în minte.

            - La ce, Dumnezeule, îţi trebuie o casă? mârâi Ethan printre dinţi.
   - Vreau să am o casă a mea. Unde să-mi invit rudele din partea mamei, să petrec un timp cu ei, să ajung să le cunosc înainte de a pleca, îi explică tânăra cu răbdare. Stau cu toţii într-o casă închiriată şi nici măcar nu mă lasă să le plătesc şederea acolo...
   - Invită-i pe toţi la noi, îi sugeră Nick. Avem destule camere.
   - Nick, ţie nu ţi se pare ciudat că locuiesc eu trei burlaci sub acelaşi acoperiş şi că societatea încă nu m-a răstignit pe crucea promiscuităţii? îl întrebă Cristine dulce, străduindu-se să-şi păstreze cumpătul. Sunt o Lancaster, indiferent eă-ţi place sau nu.
   - Toată lumea ştie că ai crescut în familia noastră şi că, practic, îţi suntem ca nişte fraţi, i-o întoarse el.
   - Poate, dar vine o vreme a transformărilor. Am nevoie de un loc al meu.
   - O să-l ai în Kumpur-Pala! decretă el cu o voce ultimativă. Sunt tutorele tău şi fără aprobarea mea nu mişti un deget. Aşa că mută-ţi gândul.
   - Nu mi-l mut şi, oricum, o să discut eu avocaţii mei ca să mă dumiresc exact care-ți sunt atribuţiile în calitate de tutore, i-o întoarse ea acid. Ah, şi ca să nu uit: nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea!
   - De ce? făcu el sincer nedumerit.
   - De ce?! şuieră Cristine, indignată. Ai promis să-l laşi în pace pe Cavendish.
   - N-am promis asta.
   - Pentru Dumnezeu, i-ai rupt mâna!
   - Ce-i cu Cavendish? se amestecă şi Ethan în discuţie.
   - S-a dat la ea, il informă Nick peste umăr, în treacăt. Şi de unde ştii tu că eu am fost autorul? reveni el cu atenţia asupra Crislinei. Poate că într-adevăr a alunecat pe scări şi...
   - Tu singur ai spus că nu poţi lăsa lucrurile aşa! i-o tăie Cristine, privindu-i supărată Şi te-am rugat doar...
   - Ce-a făcut?!! zbieră Ethan dintr-odată, luându-i pe toţi prin surprindere.
   Cristine tresări, privindu-1 speriată. Faţa iui Ethan atinsese punctul de fierbere. În plus, ridicase vocea, el care nu-şi pierdea niciodată cumpătul.
   Ethan o luă de umeri şi-şi apropie faţa de a ei. Furia îi dilatase nările şi-i injectase ochii.
   Pentru prima dată în viaţa ei, Crislinei îi fu frică de el.
   - Te-a rănit? o întrebă el cu o voce îngrozitor de calmă.
   - Nu, scutură ea din cap. De fapt, eu l-am rănit pe el, se grăbi să-l liniştească.
   - Cu furculiţa de desert, completă Nick, părând să găsească situaţiei un haz absurd.
   Cristine îşi întoarse smucit faţa spre el şi-i aruncă o privire neagră.
   - Gură spartă! scuipă ea cu ciudă.
   - Eu sunt gură spartă?!... îşi desfăcu el braţele, legănându-se pe călcâie şi privind-o lezat.
   - Da, tu! Ai promis să nu-i spui nimic lui Ethan.
   - Prinţesă, nu eu am deschis discuţia despre Cavendish, rosti el tărăgănat.
   - La dracu, tăceţi amândoi! îi repezi Ethan. Cristine, vreau să aud cu amănunte ce anume s-a întâmplat.
   - O să-ţi spună Nick, îi dădu ea mâinile la o parte, retrăgându-se un pas şi privindu-i pe amândoi cu un aer suveran. Pun pariu că moare de nerăbdare să se dea mare în faţa ta. Până una alta, sunteţi amândoi nişte ţicniţi. Ah, Ethan, ca să nu uit, dacă aflu că şi tu te-ai simţit dator să-mi aperi onoarea, o să-i ţii companie lui Nick în aceeaşi luntre, pentru că nici ţie n-o să-ţi mai vorbesc câte zile oi avea.
   Se răsuci pe călcâie şi porni grăbită pe alee, lăsându-i pe amândoi iară replică.
   - Cred că vorbea serios, îşi dădu Nick cu părerea într-un târziu.
   - Mda, şi eu cred asta, confirmă Ethan, petreând-o cu privirea până când n-o mai văzu. Deci, se răsuci el spre fratele său, ai de gând să te dai mare sau nu?
  
        O atinsese! O tratase fără pic de respect. O rănise şi o făcuse să sufere.
   Mânia în înceţoşa privirea, îi otrăvea judecata, îi făcea sângele să-i fiarbă în vene.
   Viermele acela îndrăznise să se atingă de ce era a lui. Nimeni nu se atingea de ceea ce era a lui!
   Bărbatul tremura în spatele tufei înalte de iasomie, muşcându-şi pumnii ca să nu urle sub valul ucigător de ură care-l zguduia, străduindu-se să-şi păstreze cumpătul şi să-i asculte pe cei doi.
   Cavendish nu fusese pedepsit după măsura faptei lui. O mână ruptă nu era destul, nici pe departe. Sutherland fusese prea blând eu acel nemernic.
   Şi asta pentru că ea-i ceruse să-l cruţe...
   Dar lui nu-i ceruse asta, nu? cugetă el, în timp ce un rânjet diabolic şi crud i se întindea încet pe faţă. Şi, fiindcă nu i-o ceruse, nici nu avea să fie supărată pe el. In plus, la vremea cuvenită, avea să-i mărturisească că o făcuse numai din dragoste pentru ea. Şi ea avea să înţeleagă şi să-l adore pentru asta.
   Când cei doi Sutherland încheiară discuţia şi se depărtară, el era perfect liniştit.
   Hotărârea era deja luată.
   Ştia exact ce avea de făcut.

                                   CAPITOLUL 13

            O săptămână mai târziu, Londra era zguduită din temelii. Ziarele vuiau, descriind cu lux de amănunte modul în care lordul Cavendish fusese găsit măcelărit în propria casă.
   Poliţiştii de pe Bow Street nu aveau nicio pistă. Cavendish îşi făcuse mulţi duşmani în ultimii ani, oameni care-l creditaseră şi care nu-şi recuperaseră banii. Se specula că asasinul ar fi fost chiar un soţ înşelat, care dorise să se răzbune.
   Cristine şedea încremenită pe canapea, mult prea şocată să vorbească.
   Ceea ce se întâmplase era absurd... aberant. Câtă ură putea să adune cineva în suflet, încât să masacreze un semen al său cu atâta sânge rece şi cruzime?
   Ethan se lăsă pe vine în faţa ei şi, fără s-o atingă, aşteptă ca ea să-şi ridice ochii şi să-l privească.
   - N-am făcut-o eu, Cristine. Îţi jur!...
   - Doamne, Ethan, nicio clipă n-am crezut asta! se revoltă ea, întinzându-se pentru a-şi lăsa mâna pe braţul lui. Cine a făcut asta este... un monstru!
   - Da, aşa este.
   Cristine îşi muşcă buzele, simţindu-se vinovată.
   - Îmi pare rău, şopti ea cu o voce răguşită. Ştiu că este o tâmpenie... dar mă simt rău pentru că... pentru că i-am înfipt furculiţa aia în mână!
   - Nu fi prostuţă, o certă Ethan cu blândeţe, aşezându-se lângă ea şi încercuindu-i umerii cu braţul, obligându-o să-şi pună capul pe umărul lui. Furculiţa aia a meritat-o cu vârf şi îndesat. Şi în mod sigur n-ai fi avut nicio remuşcare dacă nefericitul de Cavendish ar mai fi fost în viaţă acum.
   - Da, oftă ea prelung, cred că ai dreptate. Dar asta nu mă ajută cu nimic.
   Nick fuma în tăcere, întors cu spatele la ei, urmărind gânditor traficul de pe stradă. Îl încerca o senzaţie ciudată, un soi de presentiment, că acea crimă abominabilă avea totuşi o legătură cu Cristine. Nu-şi putea explica de unde şi până unde îi venise aceea idee, însă o simţea instinctiv, undeva în adâncul măruntaielor. Iar pe el instinctul nu-l înşelase niciodată.
   Cine îl omorâse pe Cavendish era un individ bolnav mintal, un psihopat.
   Nimeni nu ucidea cu atâta bestialitate un individ doar pentru că-i datora bani sau pentru că-i tăvălise nevasta în fân. Era ceva ce-1 neliniştea în toată treaba asta. Cavendish fusese ciopârţit. Din ceea ce aflase de la prietenul său, Grayson, care lucra pe Bow Street, bărbatul fusese castrat şi eviscerat, iar măruntaiele fuseseră împrăştiate prin toată camera. Ochii îi fuseseră scoşi din orbite, limba smulsă, iar degetele de la mâna stângă fuseseră tocate mărunt şi aruncate în oala de noapte.
   De ce numai degetele de la mâna stângă? reflectă el, simţind un frison pe şira spinării. De ce nu şi cele de la mana dreaptă? Dacă tot fusese pus pe măcelărit, de ce naiba nu terminase treaba?...
   Avusese o noapte întreagă la dispoziţie. Odată pe săptămână, personalul avea liberă o seară şi tocmai atunci se întâmplase tragedia
   Asta-l ducea cu gândul la faptul că sceleratul care-1 hăcuise pe nefericit nu era un străin. Îl cunoştea pe Cavendish şi era la curent cu programul casei.
   Poate că-i deschisese eu mâna lui uşa şi-l poftise-n casă. Individul îi zâmbise, intrase, poate că băuseră un păhărel înainte. Îl privise pe Cavendish în ochi cu seninătate, discutaseră banalităţi, şi-n tot acest timp nu se gândise decât la ceea ce avea de făcut.
   Şi totuşi, de ee numai degetele de la mâna stângă îi fuseseră tranşate?
   Mâna eu care o atinsese pe Cristine. Mâna pe care ei i-o rupsese la Kesinghton Place în prima seară, atunci când îi explicase calm că dacă se mai apropie de Cristine o să fie incapabil să se mai reproducă pe viitor.
   Această întrebare nu-i dădea pace. În plus, nu era convins că acea crimă fusese executată cu sânge rece de la început şi până ia sfârşit. Cel care-l căsăpise pe Cavendish fusese mânat nu doar de ură sau nebunie, ci de ceva mult mai profund. Fusese ceva personal. Ceva mai important decât banii sau onoarea. Altfel nu s-ar fi deranjat să facă atâta mizerie, ci l-ar fi împuşcat sau l-ar fi sugrumat.
   Rapid şi curat.
   Nu, fusese o crimă făcută din pasiune. Premeditată. Cumplită. Fără regrete. Iar individul nici măcar nu se deranjase să o ascundă, ci o expusese lumii-ntregi. Altfel s-ar fi străduit ca totul să pară un accident, nu?

.............................................................

       „„Clasică.” O carte pe care toată lumea o apreciază, dar pe care nimeni n-o citește.”

                  Mark Twain

Când dragostea ucide, Anna Butner

...............................................................

                         4-10

           Mattew Lancaster, cel mai vârstnic dintre Lancasteri, cel de-al doilea unchi al Cristinei, era un individ masiv şi stângaci in mişcări, care te ducea eu gândul la un urs.
   Urmând tradiţia familiei, se însurase şi el destul de târziu. Alegerea lui matrimonială ii provocase o tresărire de milă lui Nick.
   Lady Pauline Lancaster era o femeie cu o înfăţişare acră şi o privire semeaţă, care o studiase pe Cristine cu răceală şi dezaprobare, susţinând că această întâlnire cu nepoata soţului ei ar fi trebuit să aibă loc într-un cadru mult mai intim şi, bineînţeles, de preferat cu ceva ani în urmă. Avuseseră un singur copil, Edmond, care sucombase în urma unui accident de echitaţie în urmă cu cinci ani, la vârsta de treizeei şi opt de ani, lăsând în urmă o văduvă şi un orfan.
  Stuart Lancaster, fiul lui Geraldine şi al lui Edmond Lancaster, un tânăr abia ieşit de pe băncile facultăţii, păruse realmente vrăjit de frumuseţea verişoarei lui. Lui Nick nu-i plăcuse defel modul în care i se scurgeau ochii la ea, dar pe de altă parte nici nu-l putea condamna. Moştenise de la mama sa părul auriu şi gropiţe în obraji, iar de la rudele din partea tatălui înălţimea impresionantă şi ochii azurii.
   Era un bărbat chipeş, dacă era să te iei după standardele societăţii: îmbrăcat după ultima modă, ferchezuit şi cu o spoială de stil în atitudine.
   Cristine îi primise avalanşa de complimente cu bunăvoinţă, deşi numai cei care o cunoşteau foarte bine ar fi putut observa licărul de jenă şi exasperare din ochii ei.
   Mama sa, lady Geraldine, o femeie încă tânără şi frumoasă, făcuse ochii mari la vederea Cristinei şi singurele ei cuvinte fuseseră adresate asemănării remarcabile cu Elisabeth Lancaster.
   Apoi se cufundase într-o tăcere de neclintit.
   Garth Lancaster, cel de-al doilea văr al Cristinei, era oaia neagră a familiei. Avea aproape treizeci de ani şi o reputaţie la fel de neagră ca iadul.
   Moştenise o moşie pe undeva în comitatul Dorset şi titlul de baron de Ingleby. Singurul bărbat dintre Lancasteri cu adevărat arătos, se mulţumise să-şi arcuiască o sprânceană, măsurând-o pe Cristine cu o privire lungă, apreciativă, şi să declare ironic, în timp ce se înclina uşor deasupra mâinii ei întinse:
   - Bine te-ai întors dintre morţi, draga mea. Era şi vremea să curmi balamucul care domneşte în familia noastră de peste două decenii.
   - Mă tem că nu înţeleg, zâmbise Cristine încordată, în timp ce o roşeaţă trădătoare i se ridica spre obraji.
   - Ei, haide, vară dragă, doar ştii cât eşti de bogată, în locul tău aş fi cu ochii-n patru. Singurul lucru pe care nu avem cum să ni-1 alegem in viaţă sunt rudele. Şi ale tale sunt extrem de lacome, scumpa mea.
   - Ingleby!
   Vocea lady-ei Pauline plesnise ca o lovitură de bici. Baronul se mulţumise să zâmbească şi săi facă grosolan cu ochiul Cristinei, care-şi muşcă buzele, străduindu-se să afişeze un aer nedumerit.
   Roxeanne Bradley, născută Lancaster, văduvă de mai bine de cincisprezece ani, venise însoţită de cei doi fii ai ei, Richmond şi Jonathan.
   Era gemeni, aveau patruzeci şi doi de ani şi erau amândoi neînsuraţi.
   Nick cunoştea motivul pentru care cei doi nu-şi intemeiaseră o familie până la acea vârstă: sub aspectul angelic, lady Bradley era o fiinţă egoistă, cu o personalitate tiranică şi cu o voinţă de fier, care le dictase viaţa ambilor ei copii.
   Luciile Lancaster, blonda mignonă, venise însoţită de mama ei, lady Amanda, care fusese căsătorită pentru un scurt timp cu William Lancaster.
   Soţul ei ar fi fost primul din şirul de Lancasteri cu dreptul la averea şi titlul de conte după moartea lui Keith Lancaster.
   Teoretic, lista cu suspecţi se reducea la cei doi unchi ai Cristinei şi la gemeni, restul fiind prea tineri sau încă nenăscuţi la vremea când avusese loc asasinatul. Dar Nick nu Ie putea exclude nici pe văduve.
   Golindu-şi şampania, Nick se întrebă dacă nu cumva era cazul să angajeze oameni din afară ca să întărească paza asupra Cristinei. Oameni care să-i ţină pe Lancasteri sub strictă observaţie şi să-i raporteze zilnic activităţile cotidiene ale acestora. Era mai bine să fie pregătit decât să fie luat prin surprindere de o situaţie neplăcută sau, şi mai rău, de un tragic deznodământ, pe care ar fi putut să-l evite cu un minimum de vigilenţă. Nu se ştia niciodată. Aşa avea să facă, îşi promise el.
   Era cea mai înţeleaptă mişcare, atât pentru Cristine cât şi pentru ei. În plus, nu-i plăcuse deloc privirea atentă şi speculativă eu care Cristine îşi studiase rudele. Cocea ea ceva şi se temea că Ethan avea dreptate...
   - Cine e nefericitul?
   Nick se răsuci spre Victoria, care se materializase lângă el într-o feerie de mătăsuri verzi.
   - Poftim? tăcu el, măsurând-o cu apreciere din cap şi până-n vârful pantofilor de satin verde-smarald.
  - Îmi pari a fi pe punctul de a curma viaţa cuiva, surâse lady Lamb amuzată. Îl cunosc?
   - Nu cred. Arăţi minunat, Vicky. Eşti singură?
   - Am venit cu Daren Kincaid, mărturisi ea cu un surâs, apoi se aplecă uşor spre el, şoptindu-i conspirativ: este înamorat lulea de Louisa Templeton şi ştia că va fi aici în seara asta. Dar cum nu a primit invitaţie, m-a rugat să-i fac o favoare. Aşa că iată-mă în postura de îngeraş salvator al inimilor nefericite.
   - O, tu, inimă de aur, o tachina el, cu o drăgăstoasă maliţie. Ce să-ţi aduc de băut?
   - Ce beau de obicei. Ce faci după aceea? îl întrebă direct, în stilu-i caracteristic.
   - Îmi faci vreo propunere? se interesă Nick, privind-o zâmbitor.
   - S-ar putea, îşi fâlfâi ea genele seducător.

           Era ora patru dimineaţa şi oraşul părea să nu-şi fi găsit încă liniştea.
   Străzile continuau să fie aglomerate de trăsurile care-şi transportau pasagerii acasă.
   Nu era obişnuită să piardă nopţile sau să fie în centrul atenţiei. Şi nici să converseze susţinut şi plină de spiritualitate cu un şir nesfârşit de străini, care o îngropaseră de vie sub un munte de platitudini şi linguşeli. O dureau buzele şi maxilarul de cât de des îşi etalase dantura. Pe lângă asta, o durea şi spatele, iar picioarele o omorâseră efectiv din cauza celor patru ore în care dansase aproape continuu.
   La un moment dat fusese copleşită de disperare. Oare toată viaţa ei avea să fie supusă acestui supliciu? Oare acesta era destinul ei: să fie osândită la o existenţă superficială, înconjurată de oameni care socializau cu ea doar pentru că era moştenitoarea unei averi colosale? Sau pentru că dădea bine în ochii snobi ai societăţii să te numeri printre cei care formau anturajul unui cap încoronat?
   Cristine înţelesese atunci un adevăr crud: de acum înainte, puţini oameni aveau să-i fie cu adevărat prieteni. În plus, în minte îi încolţise o întrebare îngrijorătoare. Trebuia sa-şi aleagă un soţ înainte de a părăsi Anglia. Oare bărbatul cu care se va mărita o va iubi pe ea sau va fi îndrăgostit de impresionanta ei moştenire?
  Pe lângă acele nemulţumiri şi suferinţe, mai existase una, pe care preferase s-o ignore până în acel moment.
   Aproape toată seara, Nick fusese în compania unei roşcate înalte şi zvelte, înveşmântată într-o rochie fabuloasă din mătase de culoarea mentei, care se gudurase pe lângă el şi-i făcuse ochi dulci în neştire. Judecând după modul în care o privea şi în care-i zâmbea Nick, între ei doi clar fusese ceva. Şi poate încă mai era...
   Cristine încercă să-şi dea seama de ce acest lucru o necăjea atât de mult.
   Nick era fratele ei şi avea tot dreptul să-şi trăiască viaţa după bunu-i plac. N-o priveau relaţiile lui cu alte femei. Şi totuşi...
   Cel mai tare o necăjise faptul că el nu venise acasă împreună cu ei. O condusese la trăsură, o ajutase să se instaleze, apoi îi ceruse lui Ethan să-i transmită valetului său să nu-l aştepte. Asta nu putea să însemne decât două lucruri: ori se ducea să-şi întâlnească prietenii la vreun club, ori intenţiona să-şi sfârşească seara în braţele unei femei. A doua variantă părea cea mai probabilă.
   N-ar fi fost de bun simţ din partea lui să vină acasă şi să ciocnească cu toţii o ultimă cupă de şampanie în cinstea acestei seri speciale? Nu, el preferase să şi-o încheie în altă parte! gândi ea cu ciudă şi mâhnire.
   Ajunşi acasă mai zăboviră puţin în salon, Cristine urmărindu-i obosită şi nervoasă pe Ethan şi Kimberly care discutau entuziasmaţi pe marginea succesului acelui bal. Tony îşi bea tăcut coniacul, dar avea pe faţă o expresie profund mulţumită. Bunicii şi mătuşile ei lăudau magnificul bal. În seara aceea, îl cunoscuse şi pe soţul Bellei. Damian, un bărbat masiv, tăcut şi impunător, precum şi pe cel mai mare dintre copiii lor, Joachim, un tânăr deşirat, cu doi ani mai mare ca ea, care semăna leit cu tatăl său.
   Când în cele din urmă se retrase în camera ei, Cristine se simţea epuizată şi cât se poate de nefericită.
   Somnul o ocoli până-n zori, când auzi paşii lui Nick străbătând coridorul.

       Bărbatul stătea prăbuşit în fotoliul uzat din faţa şemineului, privind ţintă jarul care murea încet sub ochii lui.
   Dar ceea ce vedea în faţa lui nu erau tăciunii roşietici ci imaginea unei femei uluitor de frumoasă.
   Bărbatul gemu şi o picătură de sudoare i se prelinse pe tâmpla dreaptă, brăzdându-i obrazul livid. O altă picătură se strecură prin sprânceana groasă şi-i pătrunse în ochi, usturimea ei lâcându-l să tresară şi să înjure, îşi şterse năduşeala cu dosul mânecii, apoi îşi frecă faţa rece şi amorţită cu ambele mâini.
   Lacrimile îl luară pe nepregătite. O secundă mai târziu plângea înăbuşit, durerea vie scormonindu-i sufletul cu o violenţă devastatoare. Iar când lacrimile îi secară, rămase nemişcat, muşcându-şi pumnii şi tânguindu-se ca un copil.
   Amintirile se deşteptau cu o claritate nimicitoare, rând pe rând, ca nişte spectre ale infernului, defilându-i în spatele pleoapelor închise, trezindu-i din nou acea foame, acea dorinţă viscerală, nestăpânită şi obsesivă de a poseda.
   Tremura fără a se putea stăpâni, cuprins de o febră ciudată, ce-i zvâcnea în tâmple şi- i pulsa dureros in măruntaie, în spatele pleoapelor strânse eu putere se unduia imaginea înceţoşată a femeii. Chipul acela... Acea femeie... de data asta trebuia să fie a lui!

                                        CAPITOLUL 8

          A doua zi când cobori să ia micul dejun, Cristine se simţea ca şi cum o herghelie întreagă trecuse peste ea. Dormise puţin şi prost şi visase numai tâmpenii.
    O dureau toate cele şi nu era convinsă care era cauza; petrecerea şi dansurile nesfârşite pe care trebuise să le onoreze noaptea precedentă sau faptul că mai mult frământase patul decât îl folosise în scopul lui de bază?
   În salon era prezentă toată lumea, Cristine se strădui să zâmbească, dar mai mult reuşi să se strâmbe.
   - Bună dimineaţa, iubito, o întâmpină Kimberly cu un zâmbet larg, dar imediat îngrijorarea îşi făcu loc în ochii ei când văzu paloarea din obrazul Cristinei. Ce s-a întâmplat, draga mea, nu te simţi bine?
   - Nu prea, mormăi ea, îndreptându-se spre platourile cu mâncare. Mă dor toate, în special picioarele. Oare nu există o lege care să interzică pantofii cu toc? Ce-s alea, invitaţii? arătă ea spre mormanul de scrisori care stătea în faţa lui Nick, străduindu-se să arate cât mai indiferentă.
   - Intenţii, îi răspunse el eu o grimasă, lăsându-se pe spate eu scaunul şi privind-o cu un aer ciudat.
   - Intenţii? făcu ea nedumerită, în timp ce sălta capacele care acopereau tăvile cu mâncare.
   Mâncarea arăta delicios, dar stomacul ei era recalcitrant deocamdată.
   - Intenţii de ce...
   Se opri brusc când înţelese despre ce era vorba şi se răsuci spre Nick, privindu-l cu gura căscată.
   - De căsătorie, evident, bombăni Ethan posac. Sunt cincizeci şi trei la număr. Un adevărat record. Nu-mi amintesc ca vreo tânără domnişoară să fi primit atâtea cereri imediat după balul de debut!
   - Nu se poate! bolborosi Cristine, simţind nevoie să se aşeze. Aşa de multe?
   - I-ai făcut grămadă, drăgălaşo, chicoti Anthony.
   - Eu sau averea mea? îl întrebă Cristine ironică, revenindu-şi din şoc.
   - Nu fi cinică, draga mea, o mustră contesa, încruntându-se nemulţumită. O parte dintre ei sunt destul de bine aşezaţi material. Iar tu nu eşti deloc o femeie lipsită de farmec sau virtuţi personale. Ce-ar fi să te uiţi peste ele şi să-ţi dai o părere?
   Cristine o privi, simţind cum i se strânge stomacul. Nu voia să se uite peste toată acea... maculatură. Nu-şi putea închipui cine erau toţi acei bărbaţi dornici să-i ofere numele lor, când nici măcar n-o cunoşteau, şi nu se simţea încă pregătită să le afle identitatea. îndemnul marnei ei îi pică foarte prost. Ca şi cum ar fi zorit-o să-şi pună pirostriile în cap...
   - Pot s-o fac mai târziu? întreba ea cu o voce sufocată.
   - Bineînţeles, nu-i nicio grabă, scumpa mea. Din partea mea, poţi s-o faci şi la anul. Mă gândeam că poate eşti curioasă, zâmbi Kimberly cu duioşie, apoi redeveni serioasă. Draga mea, sper că ştii că toţi te iubim foarte mult şi că, dacă ar fi după dorinţa noastră, niciodată nu te-am lăsa să pleci. Scrisori de genul acesta o să tot primeşti de acum înainte. Dar tu va trebui s-o accepţi doar pe cea a bărbatului lângă care simţi că vei fi cu adevărat fericită. După cum am spus mai devreme, nu-i nicio grabă.
   Uşurarea pe care o simţi Cristine aproape că-i tăie genunchii.
   - Aşa voi face, făgădui ea zâmbind, apropiindu-se de ea şi sărutând-o pe obraz.
   Se aşeză încruntându-se la farfuria aproape goală. Cele două felii de şuncă erau transparente ca sticla şi păreau leşinate de-a dreptul lângă jumătatea de ou pe care nu-şi amintea când o luase de pe platou.
   - Ţii cură de slăbire? o înţepă Ethan cu un zâmbet răutăcios.
   - Aşa s-ar părea, se amuză Cristine, simţindu-se dintr-odată foarte bine dispusă.
   Ridică colţul şervetului de pe coşul de pâine şi luă o felie. Câteva clipe mai târziu, Nick îi luă farfuria din faţă, înlocuindu-i-o cu o alta plină până la refuz cu omletă, şuncă, brânză şi cârnaţi.
   - Mănâncă! îi porunci el. Ai nevoie de energie.
   Cristine îl privi cu o sprânceană arcuită.
   - Sper că nu ţi-ai propus să mă tai de Crăciun, îl luă ea peste picior.
   - La Sutherland, mâncai de două ori mai mult decât ai acum sub nas, replică el suav.
   - Ei, bine, pe atunci nu-mi era stomacul strâns de emoţia a cincizeci şi două de cereri în căsătorie, oftă Cristine teatral.
   - Sunt cincizeci şi trei, iar tu o să termini tot ce ai în farfurie.
   - Da, să trăiţi!
   Nick zâmbi şi se aşeză la locul lui, în capul mesei. Ar fi vrut să-şi aprindă o ţigară, dar Kimberly s-ar fi burzuluit la el. Se mulţumi să ia o gură de cafea şi s-o privească pe Cristine cum mesteca gânditoare. Era uşor încercănată şi cam palidă, dar asta nu-i afecta frumuseţea în niciun fel.
   - În seara asta mergem la familia Lundum? se interesă ea după câteva momente.
   - Da, răspunse Ethan în locul lui Nick. După operă.
   - Mmm, zâmbi ea încântată. De abia aştept.
  Se auzi un ciocănit in uşa salonului şi un buchet imens de trandafiri pe două picioare intră în încăpere. Cristine tăcu ochii mari în faţa aranjamentului floral.
   Culoarea bobocilor era de un mov stins, pusă în evidenţă de mici bucheţele albe de floarea miresei care erau strecurate meşteşugit printre tulpinile înfrunzite ale rozelor.
  Faţa lui Larkin, majordomul lor de la Sutherland House, se ivi de după florile îngrămădite într-o vază superbă de cristal.
   - Pe astea unde trăsnetul să le mai pun? se adresă el direct contesei, privind-o exasperat. Salonul, camera de zi şi sufrageria arată ca o junglă! Coniţă, tare mult i-ai vrăjit de sunt aşa de dornici să te răsfeţe, se răsuci el spre Cristine, care admira tăcută mândreţea de flori.
   - Oh! tăcu ea într-un târziu, pricepând totul. Astea-s pentru mine? se împunse ea cu degetul în piept, pentru a fi sigură că despre ea era vorba.
   - Da’ pentru cine crezi mata? se arătă Larkin mirat, îi plină casa de ele!
   - Oh! repetă ea, de data aceasta zâmbind încântată şi ridicându-se în picioare, se duse spre buchetul pe care Larkin, obosit să-l mai tot care, îl aşezase pe podea. Ia te uită, exclamă ea, vârând mâna în trandafiri, am şi un răvaş!
   Deschise micul dreptunghi de hârtie cartonată şi citi mesajul din interior. O roşeaţă puternică îi erupse în obraji.
   - Mhm! făcu ea, rotunjindu-şi buzele, citindu-1 încă odată înainte de a-l vârî în mâneca rochiei şi de a-şi relua locul la masă.
   - De la cine e? nu se putu abţine Ethan să întrebe, străduindu-se să pară indiferent.
   Mulţimea de flori şi de cereri pe care le primise Cristine încă de la primele ceasuri ale dimineţii îl scoseseră din minţi şi-l umpluseră de gelozie. Ar fi sucit cu plăcere gâtul fiecărui individ din seara precedentă care o privise şi râvnise la ea.
   - De la Garth Lancaster, declară ea. simţindu-se stânjenită.
   - Şi ce ţi-a scris?
   - Ethan, Cristine are dreptul la intimitate, nu crezi? îl dojeni contesa cu blândeţe.
   - Ingleby este o canalie infectă, mârâi el, înăbuşindu-şi furia. Cristine nu-i de nasul lui!
   - Cristine o să decidă singură cine e de nasul ei sau nu! replică Kimberly cu asprime. Are atâta bun-simţ şi inteligenţă.
    Se tăcu linişte. Cristine se foi stingherită in scaun, mutându-şi privirile de la unul la celălalt, apoi oftă.
   - Este un fragment dintr-un sonet de Shakespeare. murmură ea, plimbând mâncarea prin farfurie.
   Apoi începu să recite pe de rost şi fără tragere de inimă conţinutul biletului:
   „Iubirea-i un funt ce din suspine creşte,
   Aprinsă-i foc ce-n ochii dragi zbucneşte.
   Gustară, e izvor de armonie
   Ce-ngână-auzul; dar înăbuşită,
   E val clocotitor de mare-adâncă
   De lacrimi...Ah, şi ce mai este încă?
   Sminteală înţeleaptă! Dulce fiere! ”
   - Romeo şi Julieta, rosti Nick cu un uşor dispreţ, făcând-o pe Cristine să tresară şi să-l privească surprinsă.
   - Da, aşa este, confirmă ea, zâmbind uşor.
   - Nesimţitul, bombăni Ethan posac. Cristine îi este rudă. N-ar trebui să întindă coarda cu ea!
   - Sunt veri de gradul doi, comentă Tony liniştit, punând paie pe foc. O alianţă între ei nu este interzisă de biserică. Aşa cum nu este interzisă căsătoria între fraţii vitregi, acolo unde nu există legături de sânge.
   Ethan se făcu grena la faţă şi îi aruncă acestuia o privire urâtă, strângând din dinţi.
   Cristine îşi arcui sprâncenele nedumerită.
   - Ce-i cu tine, Ethan? îl întrebă ea, sincer îngrijorată. Ai dormit prost azi-noapte?
   Ethan mormăi în barbă ceva ininteligibil.
   După câteva clipe, Cristine abandonă furculiţa şi împinse farfuria în faţă, apoi se ridică şi-şi turnă nişte cafea. Nu înţelegea brusca tensiune din salon. Tony părea cel mai relaxat dintre toţi şi avea o expresie în ochi care-i dădea de bănuit că se amuză de ceva.
   Mama ei urmărea dialogul tăcută. Nick afişa un aer întunecat. Ethan era cel mai nervos dintre toţi.
   Probabil că pe toţi îi preocupa siguranţa ei. Evidenta lor dezaprobare faţă de răvaşul lui Ingleby îşi regăsea ecoul în simţămintele ei. Cu toate că dintre toţi Lancasterii, pe el îl găsise cel mai agreabil, admiraţia înfocată cu care acesta o regalase i se păruse într-un anume fel jignitoare, fară a-şi putea explica însă motivul.
   Nick o privi încruntat, întrebându-se cum de unele persoane, înzestrate cu o inteligenţă pătrunzătoare cum era cea a Cristinei, puteau fi, în anumite aspecte ale vieţii, atât de oarbe. Apoi îşi mută privirile spre teancul de cereri din stânga lui şi fu încercat de aceleaşi sentimente nedemne pe care le nutrea şi Ethan.
   Noaptea trecută, cincizeci şi trei de bărbaţi adormiseră cu gândul la Cristine. Nu de îndoia că numărul lor era mult mai mare şi că în câteva zile avea să primească să primească şi alte cereri. Gândul acesta era la fel de savuros ca şi carnea stricată, îşi dorea ca ea să se hotărască repede asupra unuia dintre pretendenţi, să se mărite cu acesta şi să părăsească Anglia, fapt care l-ar fi ajutat să-şi redobândească tihna pe care şi-o pierduse in clipa în care o revăzuse la Sutherland.
   Pe de altă parte, şi-ar fi dorit s-o închidă într-un turn şi să o păstreze lângă el, ferită de ochii altor bărbaţi. Aceste sentimente contradictorii, ambele la fel de puternice îl derutau şi mai mult. Îi era dragă, dar nu aşa cum o soră ar trebui să fie dragă fratelui ei. Şi mai era şi Ethan, a cărui dragoste pentru ea complica lucrurile şi mai mult.

        Seara, familia Lundum o întâmpină cu toată căldura.
   Cristine aşteptase cu multă nerăbdare această petrecere, pentru că sir George şi lady Amalia se numărau printre puţinii prieteni ai mamei ei, şi întotdeauna îi făcea plăcere revederea cu ei.
   El, un bărbat îndesat şi greoi, cu o figură jovială şi de o inteligenţă remarcabilă, ea, o doamnă micuţă .şi subţire, cu un umor fin şi un suflet plin de sensibilitate şi generozitate. Cristine îi iubea şi- i stima pe amândoi. Şederile lor la Sutherland constituiau întotdeauna o reală plăcere. Conversaţiile cu ei erau delicioase. Pentru fiul lor, Alex, Cristine tăcuse o mică pasiune în jurul vârstei de paisprezece ani, care se transformase într-o mare de deznădejde când acesta se căsătorise eu unica fiică a lordului Thane.
   Nu-1 iertase timp de doi ani, apoi se resemnase. Acum, privindu-l, Cristine îşi aminti cu o dulce nostalgic de vremurile când inima ei tresărea la vederea lui.
   - Ce mai faci, Alex? îl întrebă ea veselă, luându-1 de braţ. Ce face Sophia? Copiii?
   - Nemaipomenit Maiestatea Voastră, o tachină el, rânjind când o văzu cum se încruntă la el. Tu?
   - Acceptabil, oftă ea, încerc să mă obişnuiesc şi să mă adaptez capriciilor Londrei.
   - Nu tu ar trebui să te supui Londrei, ci invers. Am auzit noutăţile şi am rămas uluit. Chiar eşti o Lancaster?
   - Da, ghinionul naibii, ce să-i faci! se strâmbă ea, făcându-l să râdă. Mi-e dor de viaţa de dinainte, adăugă apoi, numai pentru urechile lui.
   - Te cred, spuse vicontele pe un ton serios. Nu pot spuse că-ţi invidiez situaţia şi nici că...
   Se întrerupse, deoarece o parte din musafirii prezenţi începură să defileze prin faţa lor. Pe o parte dintre ei Cristine îi întâlnise la balul de ieri.
   O altă parte îi fu prezentată acum. Printre ei se aflau mai bine de două duzini dintre bărbaţii care se declaraseră a fi mai mult decât onoraţi să-i ofere numele lor. Pentru Cristine, ideea unei căsătorii era tentantă numai pentru simplul fapt că după ce avea să se mărite, numele ei avea să fie altul decât Lancaster. Îşi detesta actuala identitate, deşi era conştientă că tatăl ei fusese un Lancaster.
    O jumătate de oră mai târziu îşi promisese toate dansurile, dar de data aceasta avu libertatea de a-şi alege singură partenerii. În adâncul inimii, se simţea măgulită de atenţia cu care sexul opus o copleşea, dar refuza să se gândească la ei ca la nişte adoratori sinceri. În opinia ei, Cristine nu înţelegea cum un bărbat ar fi putut fi doborât de pe picioare de farmecul unei femei, când nu avusese suficient timp să-i cunoască firea şi caracterul.
   În plus, în acea după-amiază, împreună cu Kimberly studiase lista pretendenţilor şi constatase dezamăgită că numai cinci dintre aceştia erau nişte bărbaţi cu o situaţia financiară destul de stabilă încât să nu fie tentaţi doar de averea ei. Restul erau faliţi sau posedau un venit modest, toţi nutrind speranţa absurdă să contracteze o căsătorie deosebit de profitabilă.
   Şi, dintre cei cinci mai merituoşi, doar doi dintre ei erau consideraţi de către societate cu adevărat atrăgători: ducele de Meldrum, un bărbat distins şi chipeş, de treizeci şi doi de ani, a cărui avere fusese moştenită şi pe care acesta reuşise s-o sporească prin intermediul unor afaceri inspirate, şi domnul Adam Krovvn, un individ cu o constituţie atletică, a căui avere colosală se ridicase din comerţul cu diamantele pe care i le furnizau minele sale din sudul Africii. Primul corespundea perfect pretenţiilor rangului Cristinei, celălalt nu. Desigur, lista mai număra şi alţi câţiva nobili scăpătaţi pe care i-ar fi putut lua în consideraţie, dar tocmai situaţia lor financiară precară îi elimina din competiţie. Totuşi, pentru niciunul dintre ei tânăra femeie nu simţea vreo simpatie deosebită.
   În acea seară, îi dădu târcoale şi Ingleby. Cristine, care-1 trată tot timpul cu răceală, se văzu nevoită să recunoască în sinea ei că acel individ avea totuşi stil. Era original în idei, poseda un umor ucigător de sec, era de un sarcasm usturător şi plin de dispreţ la adresa propriei familii. Cristine încă mai încerca să-şi dea seama dacă aceasta era o tactică pentm a-i câştiga încrederea în el sau doar realitatea pe care acesta o simţea. Oricum, era un bărbat inteligent, chipeş şi deloc lipsit de carismă.
   Mai târziu, Luciile Lancaster stărui cu ardoare să-i facă plăcerea unui prânz cu mama ei întruna din zile, iar Cristine acceptă. Dacă dorea să-l descopere pe asasinul tatălui ei, trebuia să înceapă de undeva.
  Cu excepţia dansurilor pe care trebuise să le  onoreze, Cristine îşi petrecu seara alături de bunicii şi familia ei, ascultând amuzată cum mătuşa Chloe o punea la curent cu ultimele bârfe cu un entuziasm debordant.
   Ajunsese să-şi îndrăgească mătuşile din partea mamei şi abia aştepta să-şi întâlnească verii din această ramură a familiei.
   Pe Nick nu-1 văzuse decât puţin, şi doar la începutul serii, şi presupuse că acesta dispăruse în sala de jocuri, unde intenţiona să-şi omoare plictiseala, lăsând-o în grija unui Ethan morocănos şi vigilent, şi a unui Tony mereu afabil.
   Desigur, nu avea ce să-i reproşeze lui Nick. O trata cu deferenţă şi întotdeauna era gentil cu ea, dar dincolo de această atitudine calmă şi liniştită, Cristine simţea distanţa pe care el se străduia s-o nună între ei. Iar asta o sâcâia teribil.
   Sărutul acela blestemat! bombăni în sinea ei, cu ciudă şi amărăciune, pentru a nu se ştie câta oară în ultimele săptămâni. Dacă nu ar fî fost acel incident neplăcut, relaţia ei eu Nick ar fi fost cu totul alta. Revederea lor începuse în termeni atât de minunaţi!...
   Cristine începuse să se întrebe dacă nu cumva atitudinea lui era influenţată şi de reacţiile ei. De cele mai multe ori atunci când îşi vorbeau, se intimida sub privirea lui întunecată, roşea iară motiv şi sfârşea prin a se adresa cu precădere nodului elaborat al eşarfei de la gâtul lui. Era o situaţie cât se poate de ridicolă. Ea era ridicolă!
   Poate că ar fi trebuit să redeschidă subiectul acesta cu el şi să se lămurească definitiv. Dar nu ştia cum să-l abordeze fară ca el să nu tragă o concluzie eronată pe marginea lui.

       Mai târziu, când petrecerea se încinsese şi dansurile curgeau neîntrerupt, Cristine simţi nevoia unui moment de respiro.
   Profitând de un moment de neatenţie din partea lui Ethan, care era angajat într-un dans cu o miss Hariet Lesley, şi de absenţa lui Tony, care era prins într-o discuţie însufleţită cu lordul Bruce în celălalt capăt al sălii de bal, Cristine se strecurase spre terase şi ieşise în grădina din spatele casei, refugiindu-se în spatele unui chioşc care o ascundea privirilor.
   Îşi scoase pantofii de satin şi-şi masă degetele îndurerate de le picioare, oftând sub plăcerea nespusă.
   Noaptea era caldă şi deasupra capului ei cerul îşi etala vastitatea diamantată cu stele. Venus strălucea în toată splendoarea ei. acompaniată de un sfert de lună. Vântul şoptea prin frunziş, aducând cu el miros de roze şi sevă. Era un decor minunat şi Cristine se lăsă pe speteaza băncii de marmură, aţintindu-şi ochii spre infinit.
   Pierdu noţiunea timpului când, la un moment dat, auzi paşii pe pietrişul aleii. Se încordă. La urechile ei ajunseră şoapte, urmate de un râs scăzut şi senzual. Râsul unei femei, acompaniat de vocea joasă a unui bărbat.
   Doi îndrăgostiţi care căutau intimitatea, gândi ea, stânjenită şi alarmată.
   Cristine cercetă cu priviri iuţi împrejurimile, încercând să-şi dea seama pe unde ar fi putut să se strecoare tară să-i deranjeze. Drumul era barat de gardul care mărginea grădina şi de câteva tufişuri atât de dese, încât n-ar fi avut cum să-şi croiască drum prin ele fără a ieşi cu rochia sfâşiată de partea cealaltă. Nu avea de ales decât să le iasă în faţă, conştienta că dacă ar fi zăbovit prea mult, Ethan sau Tony i-ar fi sesizat absenţa, dacă nu cumva între timp se şi întâmplase asta-şi ar fi venit so caute. Îndrăgostiţii ar fi fost expuşi unor perechi de ochi în plus şi Cristine se văzu datoare să-i salveze de penibilul unei asemenea situaţii.
   Strecurându-şi picioarele în pantofi, Cristine se ridică şi ieşi in lumina blândă a lampioanelor chinezeşti care îngrădeau aleile. Şi frână brusc, amuţită de şocul produs de scena din faţa ochilor ei.

           Nick şi lady Lamb se aflau atât de strâns îmbrăţişaţi, că i-ar fi fost imposibil să declare unde începea unul şi unde se sfârşea celălalt.
   Femeia avea capul răsturnat pe spate iar faţa lui era pe jumătate îngropata în decolteul ei. Mâna bărbatului se odihnea pe talia femeii iar cealaltă era coborâtă posesiv pe piciorul arcuit al acesteia şi lipit sugestiv de coapsa lui.
   În primul moment, niciunul nu-l sesiză prezenţa. Lady Lamb ganguri când gura lui se mută mai sus, trasând sărutări uşoare de-a lungul gâtului zvelt, şi, din proprie iniţiativă, mută mâna bărbatului care-i mângâia piciorul spre unul dintre sânii care se sumeţeau din decolteul scandalos al rochiei. El nu para sa fie deranjat. Din contră, mormăi ceva aprobator, în timp ce degetele lui trăgeau de marginile decolteului în jos.
   Speriată, de-a dreptul îngrozită că dintr-o secundă într-alta avea să vadă în faţa ochilor sânii dezgoliţi ai altei femei, conştientă fiind că nu avea cum să se strecoare pe lângă ei... fără să-i înşface de păr şi să-i dea cap în cap!, Cristine trase aer în piept şi înainte de a apuca să facă sau să spună ceva, ochii celeilalte se deschiseră şi se aţintiră într-ai ei.
   Urmă o clipă de nemişcare, apoi lady Lamb avu destulă decenţă încât să roşească şi să se smulgă din braţele amantului.
   - Ce... începu Nick, în ciumat şi nedumerit, dar urinări privirea concubinei sale şi încremeni. Cristine!
   Era atâta şoc, stupoare şi groază în expresia lui! Ar fi trebuit să se simtă satisfăcută de aerul lui livid, sau încurcată şi teribil de ruşinată că fusese martora indiscretă a acestui eveniment neplăcut, dar ea nu simţea decât o durere adâncă, vie şi usturătoare în coşul pieptului. Se simţea... trădată.
   - Vă rog să mă scuzaţi! declară Cristine rece, ridicându-şi bărbia dispreţuitoare şi dând să treacă semeaţă pe lângă ei.
   - Cristine, repetă el moale, apucând-o de braţ şi încercând să dreagă... nici el nu ştia prea bine ce.
   Privirea ei era rănită şi furioasă atunci când îşi întoarse faţa spre el cu un aer princiar. El se strâmbă neputincios şi mana îi căzu moale, iar ea-şi continuă drumul, dreaptă şi rigidă ca o suliţă, îndreptându-se spre casă.
    Îi venea s-o ia la sănătoasa. Sau să moară. Amândouă dorinţele i-ar fi fost pe plac. Dar se strădui să-şi păstreze calmul până în sala de bal, unde-i ceru lui Ethan s-o ducă acasă, pretextând o durere cumplită de cap. Şi nu era o minciună. Acea scenă îi procurase o migrenă cât toate zilele.
   Trăsura fu trasă în faţa casei în mai puţin de zece minute şi, luându-şi grăbită rămas bun de la gazdele ei, Cristine se strecură în interiorul luxos al atelajului, cu inima bătându-i ca o nebună în piept. Îi era groază ca nu cumva lui Nick să-i vină ideea de a-i însoţi. N-ar fi rezistat unei asemenea încercări.
   Îl ura de moarte. Şi regreta amarnic. Îi părea rău că nu fusese destul de puternică să treacă de acel incident cu fruntea sus şi era frământată de gândul că el ar fi putut să considere plecarea ei intempestivă drept ceea ce şi era de fapt: fugă iepurească şi laşă.
   Dar Nick nu veni după ei. Spre marea ei uşurare şi dezamăgire.
   Pe de o parte, nu se simţea în stare să dea ochii cu el, pe de altă parte, nutrea o curiozitate morbidă să vadă care ar fi fost atitudinea lui vizavi de situaţia grotescă în care o pusese. Cum s-ar fi scuzat pentru...
   Brusc, realiză că el nu avea de ce să se simtă vinovat ci doar, cel mult, jenat că fusese surprins în acea postură indecentă. Însă îşi dorea cu fiecare celulă a trupului ei, cu fiecare strop de energie a fiinţei ei ca el sa sufere îngrozitor pentru... pentru ce-i făcuse!
   Ajunsa în dormitorul ei, Cristine se dezbracă apatică şi-şi concedie apoi camerista. Rămase mult timp cu ochii aţintiţi în faţa imaginii ei din oglindă.
   Şi abia atunci îndrăzni sa privească în faţa adevărul: era îndrăgostită de el. Total, profund şi iremediabil. Era îndrăgostită de singurul bărbat pe care nu-l putea avea şi certitudinea aceasta o făcu să verse lacrimi amare.

                              CAPITOLUL 9

          Următoarele două săptămâni au fost îngrozitoare. Dacă Nick ar fi avut intenţia sâ-şi prezinte vreo scuza în faţa Cristinei pentru ceea ce se întâmplase, ei bine, ea nu-i acordase şansa de a o face.
   Acum Cristine era cea care-l evita. Nu dorea si rămână singură cu el, nu i se adresa decât dacă era strict necesar şi se lupta cu sine sa nu se trădeze în faţa lui. Avea grijă ca la mesele la care se întâmpla să şadă cu el să nu-l neglijeze, tratându-l în aceeaşi manieră ca pe toţi ceilalţi ai casei. Se străduia să pară veselă, să fie spirituală şi lipsită de orice resentimente.
   Resentimente care clocoteau totuşi în sufletul ei.
   Cum putuse să fie atât de proastă să renunţe la inima ei într-un mod atât de neinspirat?! se mustra ea cu amărăciune. Dintre toţi bărbaţii din univers, inima ei alesese să bata pentru singurul care-i era refuzat. Un bărbat care, deşi prezenta calităţile necesare pentru a-i fi soţ, nu avea ochi pentru ea.
   Cristine trăia cu ferma convingere că dacă el ar fi îndrăgit-o, fie şi numai pe jumătate cât îl îndrăgea ea, atunci nu ar fi avut de ce să-1 surprindă în braţele lady-ei Lamb. S-ar fi gândit la ea şi s-ar fi mulţumit s-o adore în tăcere, asta în cazul în care ar fi manifestat un minimum de bun-simţ care să-l facă să realizeze că, deşi nu exista niciun motiv pentru care o relaţie sentimentală sâ nu se înfiripeze între ei, existau atâtea altele care să-i fie potrivnică.
   Aşa ca nu avea de ales decât să-şi ţină buzele lipite şi să-şi poarte singura crucea dragostei nemarturisite şi lipsită de orice speranţă.
   Aceasta suferinţă absolut inutilă era tocmai ce-i lipsea! reflectase tânăra femeie cu amărăciune de sute de ori în ultimele zile. Avea un ţel de atins înainte de a-şi alege un soţ şi de a părăsi pământurile natale pentru totdeauna.
   Trebuia să-şi ducă sarcina la bun sfârşit. Or numai la asta nu-i mai stătea gândul. Visa cu ochii deschişi, ca o nătângă, la o dorinţă imposibilă. Un vis absurd, un viitor lipsit de temei. Şi suferea teribil. Atât de mult, încât somnul începuse s-o ocolească şi pofta de mâncare să-i râdă-n nas.
   În cele cincisprezece zile de la incidentul din gradina soţilor Lundum pierduse patru kilograme. Garderoba ei avu nevoie urgentă de modificări.
   Kimberly începuse să fie îngrijorată, Ethan o cicălea, silind-o să mănânce, Tony o studia în tăcere. Iar Nick, daca în primele zile încercase sa-i vorbească şi ea inventase tot felul de pretexte ca să amâne acest lucru, acum renunţase la orice tentativă de a lămuri lucrurile între ei şi se retrăsese într-o atitudine indiferentă.
   Când era cu el, îl ura pentru ce o făcea să simtă, iar când nu-l vedea, o usca dorul de el şi o măcinau tot felul de gânduri legate de locul unde se afla el în acel moment, dacă era sau nu cu vreo femeie.
   Acele frământări o îmbolnăveau şi se străduia să şi le înăbuşe prin intermediul raţiunii şi a bunuluisimţ, impunându-şi să nu se mai gândească la el, dar victoriile erau atât de rare şi de mărunte!...
   Cristine simţea nevoia acută să se confeseze cuiva, să se elibereze de o parte din chinul care-i măcina sufletul şi-i răpea liniştea, dar singura persoană în care avea o totală încredere şi pe al cărei sfat putuse întotdeauna pune bază era mama ei. Şi cum Kimberly era şi mama lui Nick, acest lucru era exclus. Nu avea de ales decât să-şi înăbuşe sentimentele sau să încerce sâ convieţuiască împreună cu ele.
   Dar, Doamne, era atât de greu! Când îl vedea pe Nick. era împărţită între furie şi disperare, când nu-l vedea, era mistuită de dorul lui şi plină de nelinişti.
   Dimineţile care urmau balurilor aduceau alte cereri in căsătorie, iar Cristine, deşi încerca să fie practica şi să acorde mai multă atenţie acelor gentilomi care-şi mărturiseau focul arzător al iubirii pe care le-o trezise în suflet prin intermediul răvaşelor strecurate în buchete impresionante de flori sau în alte mici cadouri, constată că niciunul nu îi stârnea vreo emoţie.
   Acceptase în fiecare zi invitaţia de a merge la o plimbare prin Ilyde Park sau de a vizita câte un muzeu în compania unuia dintre pretendenţi, însoţită desigur de unul dintre fraţii ei care să-i asigure protecţia şi să-i apere reputaţia (de cele mai multe ori Ethan îşi asuma acest rol), în speranţa că poate avea să descopere la vreunul dintre ei un lucru care s-o atragă sau să-i facă plăcere.

          Cei care ar fi putut s-o încânte cu înfăţişarea lor, se dovedeau a fi posesorii unei minţi superficiale şi, de cele mai multe ori, misogine şi egoiste.
   Prostia îmbrăca forme variate, iar Cristine nu ştia dacă să râdă sau să-şi smulgă părul din cap. Unii dintre ei aveau un mod de a gândi de-a dreptul absurd. Îi explicau în fraze pompoase avantajele unei căsătorii din punctul lor de vedere, întipărindu-i Cristinei în cap imaginea unui viitor trist şi lipsit de culoare.
   Cei care făceau dovada unei minţi educate şi a unei firi blajine erau fie prea în vârstă, fie lipsiţi de farmec personal, fie dezagreabili ca înfăţişare.
   Cea mai mare parte a plimbărilor îi lăsaseră un gust amar. Încercase să şi-l închipuie pe fiecare dintre ei nu neapărat în calitate de soţ, ci de viitor rege.
   Kumpur-Pala avea nevoie de un ocârmuitor drept şi generos. Or niciunul dintre curtezani nu-i inspirase acea imagine ci cu totul altele: tiranul, desfrânatul, fricosul, excentricul, imbecilul şi aşa mai departe.
   Datoria ei era aceea de a oferi poporului său un lider adevărat, un bărbat vertical, înţelept, care să-l conducă spre o viaţă îmbelşugată şi lipsită de războaie. Deşi nu-şi cunoscuse încă supuşii, Cristine dorea din toată inima să le câştige dragostea, stima şi loialitatea. Şi pentru asta era nevoie de doi oameni care să formeze împreună o entitate.
   Desigur, ducele de Meldrum era favoritul, daca putea spune aşa.
   Acesta se bucurase de întreaga aprobare a ducesei de Sutherland, deşi mai erau încă patru bărbaţi care-l urmau îndeaproape, dintre care un baron, un marchiz şi doi conţi. Ultimii doi tocmai sosiseră de pe continent şi prezentau toate avantajele unui soţ: erau frumoşi, tineri şi bogaţi. Desigur, şi reputaţia lor amoroasă era un pic îndoielnică, dar Kimberly îi spusese:
   - Şi Daniel a fost aşa când ne-am cunoscut. Avea reputaţia unui afemeiat, era frumos ca un diavol şi la fel de seducător. M-am îndrăgostit de el în clipa în care l-am văzut. Niciunul dintre prietenii mei de atunci nu a dat vreo şansă căsătoriei noastre, pentru că Daniel era caracterizat şi de o perpetuă inconstanţă în dragoste. Dar ţine minte, draga mea, ceea ce-ţi voi spune acum: bărbaţii sunt născuţi, crescuţi şi educaţi de femei. De noi depinde să-i păstrăm alături. Tu eşti o femei frumoasă, blândă şi pe deasupra, inteligentă, perfect capabilă să păstrezi la picioarele tale un bărbat pentru tot restul vieţii.
   Cristine, care-i văzuse pe cei doi bărbaţi, se gândise la acest aspect cu toată atenţia. Contele de St John, mai cu seamă, era un bărbat care îţi tăia răsuflarea, asta daca era să se ia după comentariul Lucillei Lancaster, în a cărei companie o găsise pentru prima dată prezenţa acestui bărbat.
   La început, nu văzuse decât interes şi admiraţie în ochii lui de culoarea cobaltului. Apoi, altceva îi luase locul, ceva ce îi producea frisoane Cristinei ori de câte ori o privea: bărbatul o dorea cu ardoare. Se simţea măgulită, dar şi înspăimântată. Dacă totuşi ajungea să se mărite cu vreunul dintre curtezani, nu i se părea cinstit sa-şi lege destinul de cel al unui bărbat care s-o sufoce cu dragostea lui şi căruia nu i-ar fi putut întoarce decât un sentiment călduţ de... simpatie.
   Nimeni nu avea vreo vină pentru că inima ei era deja ocupată. Dar nu i se părea drept ca cineva să aspire la ea fără speranţă.
   Prin urmare, luă nestrămutata hotărâre de a-şi oferi mâna unui bărbat cumpătat, cu şira spinării, bogat sufleteşte în primul rând, fiind dispusă să treacă peste o pretenţie care nu era a ei, ci a societăţii în care se învârtea: alesul putea să aibă şi o condiţie umilă, la urma urmei, important era să fie un om adevărat. Iar acest bărbat să-i acorde mai întâi de toate respectul şi încrederea lui, şi nu inima.
   Lucru greu de înfăptuit, din moment ce pretendenţii care roiau în jurul ei păreau mai mult decât dornici să-i acorde un loc privilegiat în inima lor.
   În tot acest timp, rămase cu un ochi aţintit asupra familiei Lancaster.

         Cei doi gemeni Lancaster îi făceau o curte asiduă şi stângace, încurajaţi, desigur, de mama lor, lady Bradley, care se arăta plină de bunăvoință şi afecţiune.
   Cum cei doi aveau vârsta la care ar fi putut cu uşurinţa comite o crimă, accepta să fie însoţită pe rând de câte unul din ei, şi-i trase de limba cât de delicat putu, în speranţa de a aduna fie şi frânturi de informaţii despre viaţa părinţilor ei înainte de asasinat. Dar se izbise de o tăcere de neclintit.
   Jonathan, la vremea respectiva, se afla în Italia, iar Richmond contactase o răceală păcătoasă, pe care fusese nevoit s-o trateze luni de zile la Bath.
   De asemenea onoră o invitaţie la cină din partea lui Richard Lancaster şi a soţiei lui, Miranda, alături de care petrecu o seară întreagă, împărţită între dezgust şi consternare. Unchiul ei îşi trata soţia ca pe un bun personal, lipsit complet de valoare. Biata femeie nu era lăsată să-şi ducă o idee până la capăt fără ca soţul ei să-i taie elanul.
   Grija cu care se comporta faţă de Cristine şi lipsa de consideraţie cu care-şi „cinstea" soţia făceau un contrast atât de puternic, încât o umplură pe musafira de silă şi dispreţ. Mai cu seamă cu cât biata femeie era nevoită să-i suporte mojicia şi în faţa altor invitaţi, înghiţind umilinţele soţului ei fără să crâcnească.
   Ceea ce era cel mai dificil de îndurat pentru Cristine îl constituia faptul că Nick făcea partea din escorta ei de flecare dată când se întâlnea cu vreun Lancaster.
    În asemenea condiţii nu-şi putea continua cercetările, cu el suflându-i în ceafă, i-ar fi trezit suspiciunea dacă ar fi prins-o interogându-şi rudele cu privire la împrejurările în care tatăl ei fusese asasinat şi nu dorea încă să-şi facă publice intenţiile în faţa familiei ei adoptive.
   Nick fusese prezent inclusiv la prânzul pe care-l luase cu Luciile şi mama ei, Lady Amanda, singurele dintre Lancasteri care păreau a fi realmente fericite că se înrudeau cu ea şi care păreau realmente inofensive.
   Pe Luciile, Cristine o cunoştea foarte bine din anii petrecuţi la şcoala din Westminster, pentru a şti dacă era sau nu o prefăcută. Şi nu era. De fapt, Luciile era o prezenţă cât se poate de tonică, sinceră şi drăgălaşă, care niciodată nu-i oferise suspiciunea vreunei linguşeli deplasate.
   Ducea o viaţă modestă alături de mama ei şi niciodată nu se plânsese de neajunsurile acesteia, spre deosebire de restul rudelor comune care mereu făceau aluzia la situaţia privilegiată a Cristinei. Deşi trecuseră trei ani de la debutul ei în societate, Luciile nu beneficiase de nicio cerere în căsătorie datorită faptului că nu prezenta o dotă cât de cât atrăgătoare.
   Din acest motiv, Cristine dori să deschidă un cont pe numele Lucillei, în care să verse o sumă substanţială.

           - Nu te cam pripeşti? o întrebase Nick, atunci când ajunseseră acasă şi Cristine îşi făcuse cunoscută intenţia în faţa familiei.
   - Nu cred, replicase ea, privindu-l pe sub genele moi. Luciile ar fi putut să se aşeze la casa ei până acum dacă ar fi beneficiat de o zestre ca lumea.
   - S-ar putea ca gestul tău s-o jignească, sugeră el grav.
   - Nu afirmai tu, zilele trecute, că orice Lancaster mi-ar săruta şi poalele dacă i-aş flutura un teanc de bani pe sub nas? i-o întoarse Cristine cu un zâmbet vag ironic.
   - Poate, dar Luciile îmi face impresia unei tinere cu mult bun-simţ. În plus, nu ţi-a cerut bani, sublinie Nick serios.
   - Tocmai de aceea vreau să fac asta, răspunse Cristine încruntată Va fi singurul Lancaster care va beneficia de simpatia şi generozitatea mea fară să mi-o ceară sau, mai rău, să mi-o pretindă.
   - Tu decizi.
   - Fireşte, îi adresă ea cu un zâmbet suav ultimul cuvânt din acea seară.
   Următoarea zi şi-o petrecu împreună cu Ethan şi Kimberly, cernându-şi curtezanii printr-o sită deasă şi apoi făcu două liste: una cu cei respinşi şi alta cu cei pe care urma să-i aibă mai mult in vedere.
   Îi prezentă lista cu cei mai puţin norocoşi lui Nick şi-l rugă sa redacteze el scrisorile de refuz, având în vedere că-i era tutore.
   Dădu să plece, însă Nick o opri, ridicând un deget mut dar poruncitor, în timp ce parcurgea lista cu atenţie. Curiozitatea îi dădu ghes.
   - Cu ce ţi-a greşit Montrose? se interesa el, ridicându-şi ochii spre ea.
   - A încercat să mă sărute împotriva voinţei mele, acum două seri, la Carlton Place.
   - Ochii lui se îngustară, informaţia căzându-i pe dos. Gelozia şi încă un sentiment nedefinit îi arseră stomacul.
   - Şi lordul Makepeace? se strădui el să-şi păstreze cumpătul.
   - Maniere îndoielnice.
   - Wordworth?
   - Prea bătrân.
   - Callifax?
   - Aşişderea.
   - Elderson?
   - Îngrozitor de stupid.
   - Gouldyng?
   - Şi-a îngropat două neveste tinete. Mă gândesc că n-are sens să-mi forţez norocul.
   - Wilmot? încercă Nick să-şi înghită râsul.
   - Îmi ajunge până la bărbie şi are o reală fascinaţie pentru... decolteul meu. M-aş fi încumetat să afirm că-i sfios şi că nu îndrăzneşte să mă privească în ochi, dar l-am văzut dansând cu doamne mai în vârstă şi handicapul cu pricina întârzia să se manifeste.
   - Lockwood? nu se putu el abţine să citească numele altui nefericit, a cărui defect oftalmic şi exprimări alambicate erau un adevărat prilej de haz pentru interlocutorii săi.
   - Privirea lui mă ameţeşte şi mă derutează. Niciodată nu-mi dau seama când vorbeşte cu mine sau cu pereţii, lucru care-mi distruge concentrarea.
   Nick zâmbi, dar zâmbetul îi pieri o clipă mai târziu şi o cută i se adânci între sprâncene când citi următoarele trei nume de pe listă. Nu-şi amintea să fi văzut printre cereri semnăturile acelor indivizi.
   - Când naiba te-au cerut Lancasterii de nevasta? o privi el iritat.
   - Cererile lor au fost făcute verbal şi adresate direct. Gemenii m-au cerut săptămâna asta la început, Stuart abia ieri şi-a tăcut curaj.
   - Şi-i refuzi pentru că...? lăsă el întrebarea neterminată, oferindu-i ei posibilitatea de a o completa cu motivul respingerii.
   - Stuart este prea tânăr pentru obligaţiile care mă aşteaptă în Kumpur-Pala. Ceilalţi doi sunt complet lipsiţi de şira spinării. În plus, eu vreau să scap de numele Lancaster, nu să mi-1 bat în cuie pe frunte pentru toată viaţa.
   Se opri şi oftă, apoi îl privi pe bărbatul din faţa ei cu toată seriozitatea.
   - Nick, fiecare din domnii pe care i-am eliminat din cursă are câte un defect major, o ştii şi tu foarte bine. Posibil să aibă şi calităţi, dar sunt foarte bine tăinuite şi nu am timp de irosit în încercarea de a le afla. Aşa că am tăcut o listă cu cei asupra cărora ar trebui să insist mai mult pe viitor.
   - Vreau să văd lista aceea.
  - De ce? se încruntă Cristine.
   - În primul rând pentru că îţi sunt tutore, şi am dreptul de a-ţi aproba sau nu hotărârea finală în ceea ce priveşte viitorul tău. Şi-n al doilea rând, ca să-mi fac o idee despre ce anume cauţi şi poate, să pun o vorbă bună pentru ei, încercă el să glumească.
   Cristine îl privi, încercând sa-şi ignore tresărirea de durere a propriei inimi. Faptul ca el părea atât de dornic să-i găsească un soţ îi întărea convingerea că nu simţea pentru ea mai mult decât o afecţiune fraternă.
   Naiba să-l ia! Era un arogat şi un nesuferit!
   - Desigur, zâmbi ea dulce, răsucindu-se pe călcâie şi ieşind din cabinet.
 
      Câteva clipe mai târziu, Nick studia încruntat cealaltă listă.
   - Kesinghton n-are ce să caute printre ei, îşi exprimă el prima nemulţumire. Este un excentric.
   - Posibil, dar mă face să râd, spre deosebire de alţii. În plus, are vârsta şi rangul potrivit. St. John este un afemeiat notoriu, continuă el cu dispreţ. Îţi doreşti un bărbat care să te înşele cu prima ocazie?
   Îşi ridică ochii spre ea, privind-o printre gene.
   - Kimberly susţine că dragostea adevărată poate cuminţi până şi pe cel mai nestatornic bărbat. Asta depinde de femeie, nu crezi?
   Nick mormăi ceva neinteligibil, apoi îl luă în colimator pe următorul.
   - Sir Alfred? făcu el ironic. Este la fel de bătrân ca Wordworth.
   - Este fermecător, cult, are nişte maniere ireproşabile şi pare un bărbat cumpătat, cu mult bunsimţ şi putere de discernământ. Conversaţiile cu el îmi măgulesc întotdeauna inteligenţa şi-mi fac o reală plăcere.
   - Îţi doreşti un bărbat care să-ţi încânte spiritul şi nu inima? remarcă el cu o voce iritată şi nedumerită.
   Cristine se enervă subit şi intens. Criticile lui la adresa curtezanilor ei o enervau.
   - Nu mă aflu în postura şi nici nu am timpul necesar pentru a-mi permite sa stau şi sa aştept ca marea mea iubire să se hotărască! i-o trânti ea cu năduf.
   În secunda următoare deveni lividă, venindu-i să se dea cu capul de biroul masiv din faţa ei. Nu-i venea să creadă că o luase gura pe dinainte, că spusese ceea ce spusese.
   Îl văzu pe Nick privind-o nemişcat, fără expresie.
   - Deci, există totuşi un bărbat care-ţi stăpâneşte inima! articula el într-un târziu, părând mai degrabă supărat decât uşurat să constate că în scurt timp ar fi putut fi scutit de obligaţia pe care o avea faţă de ea sau fericit pentru minunea care i se întâmplase.
   - Nu te pripi să tragi o concluzie greşită, vorbi Cristine cu suflarea tăiată, dar roşeaţa din obrajii ei ii dezminţi vorbele. Nu există nimeni care să...
   - Numele lui este pe listă? Cine e? răpăi vocea lui.
   - Nu, nu e pe listă, începu ea repede, dar se opri cănd realiză că în loc să iasă la suprafaţă, se afunda şi mai rău.
   Privirea lui părea s-o sfredelească până în fundul sufletului. Simţea că se sufocă şi era conştientă că el n-avea s-o lase să plece până nu scotea tot adevărul de la ea. Înnebunită, căută o cale prin care sa-şi salveze măcar mândria, dacă nu şi inima.
   - El este... însurat, articula ea, plecându-şi ochii cu un aer învins şi ruşinat, sperând ca acest răspuns să-i stăvilească curiozitatea, iar pe faţa ei să nu se citească culoarea obraznică a minciunii.
   De fapt, în sinea ei, Cristine nu considera că spusese chiar un neadevăr.
   Nick chiar era un bărbat însurat, dar nu la propriu, ci la figurat.
   - Cine e? insistă el, încercând prin tonul folosit s-o determine să-l privească în ochi.

          Cristine se înarmă cu tot curajul pe care fu în stare să-l adune şi-i înfruntă privirea, încercând să glumească:
   - O să-1 provoci la duel pentru mine?
   - Numele lui, Cristine! se arătă bărbatul neînduplecat.
   - O să fie cam dificil să-l afli din moment ce mi-am jurat să păstrez tăcerea asupra lui.
   - Ţi-a făcut vreun avans?
   - Doamne fereşte, nu! râse ea, dar sunetul acelui râs era plin de amărăciune. S-a componat ireproşabil cu mine.
   - Îl cunosc?
   Cristine îşi ţuguie buzele. Discuţia era absurdă. Dacă n-ar fi fost atât de îngrozită, s-ar fi distrat teribil pe marginea ei. În plus, nu înţelegea de ce Nick insista atât să afle adevărul şi de ce părea atât de enervat de răspunsurile ei evazive.
   - Uite ce e, Nick, nu sunt în nicio primejdie din partea lui. Sunt convinsă că nici măcar nu are ochi pentru mine şi, chiar de ar avea, ar fi în van, pentru că este sigur că nu aş accepta... preţuirea sau afecţiunea lui. În plus, nici nu sunt sigură ce simt cu adevărat. S-ar putea să confund dragostea cu atracţia.
   - Mă îndoiesc, se arătă el sceptic, continuând s-o studieze cu un aer sfredelitor. Eşti o femei cu capul pe umeri, intuitivă, care ştie să facă diferenţa între două noţiuni atât de diferite.
   - Orice-ar fi, sper c-o să-mi treacă, se chinui ea să zâmbească.
   O tăcere grea se lăsă în cabinet, apăsându-i pe amândoi. Nick fu cel care îi puse capăt.
   - Uite ce-i, Cristine, poate că n-ar trebui să te pripeşti cu alegerea unui soţ. Poate că ar fi mai înţelept să pleci să-ţi vizitezi ţara şi să laşi timpul să-ţi vindece inima...
   - Este exclus! ripostă ea vehement. Îmi trebuie un soţ!
   - Da’ nu-ţi trebuie! o contrazise el cu duritate. Eşti o femei înţeleaptă, dreaptă, generoasă şi puternică. Poţi să conduci o mână de oameni şi singură, indiferent cât de barbari sunt.
   - Nu pot! strigă ea disperată. Sunt femeie şi trăiesc într-o lume a bărbaţilor. Aşa că-mi trebuie unul cu care să mă sfătuiesc şi cu care să împart grijile şi nevoile acelor oameni. Poporul acela, oricât de mic şi barbar ar fi el, n-ar accepta o femeie care să-l conducă! gesticula ea cu furie.
   - Asta n-ai de unde să ştii, replică Nick pe un ton ceva mai moale. Poate că vor fi mai încântaţi de ideea de a şti că-i cârmuieşte cineva prin venele căruia curge un sânge amestecat cu al lor, decât cea a unui străin care nu le înţelege religia şi nici tradiţiile, şi care va dori să se impună în faţa lor.
   Cristine tăcu, asimilându-i cuvintele. Exista o oarecare logică în vorbele lui.
   -Va trebui să mă gândesc la acest aspect, murmură ea, simţindu-se dintr-o dată parcă eliberata de o povară pe care nu o conştientizase până acum. Va trebui să-i scriu lui Orslom să vină în Anglia cât de curând, gândi ea cu voce tare. Am nevoie de cunoştinţele şi priceperea acestui om. El este cel mai în măsură să mă ajute şi să mă sfătuiască.
   Îşi ridică ochii spre Nick şi, pentru prima oară în ultimele săptămâni, îi zâmbi sincer şi cu toată afecţiunea.
   - Îţi mulţumesc, Nick.
   - Cu multă plăcere, scumpa mea, se înclină el galant, întorcându-i zâmbetul.
   - Mă duc chiar acum să-i scriu lui Orslom, rosti Cristine cu o voce veselă. El îmi cunoaşte poporul, îi ştie nevoile şi îi înţelege gândirea, şi va şti cum să mă îndrume cel mai bine. Cum de nu m-am gândit la asta până acum? adăugă ca pentru sine.
   - Pentru asta există fraţi mai mari, se strâmbă Nick, urmărind-o cum mergea de-a îndărătul spre uşă, întreaga ei expresie fiind luminată de o nouă speranţă.
   - Mda, s-ar părea că aşa e, zâmbi ea, întorcându-se şi părăsind încăperea.

       Multă vreme, Nick stătu nemişcat, cu privirile pierdute în gol, reluând iar şi iar discuţia lor, asaltat de sentimente tulburi.
   Cristine era îndrăgostită! De un bărbat însurat. Avea o armată de adoratori la picioarele ei şi, dintre toţi, se înnamorase de unul care nu avea cum s-o facă fericită!...
   Încercă să ghicească cine ar fi putut fi acel individ. Trebuia să fie un bărbat tânăr, cu un fizic atrăgător şi cu o minte cultivată, altfel atenţia nu i s-ar fi putut opri asupra lui şi nici nu i-ar fi inspirat sentimente atât de puternice. Dar cine?
   La o primă analiză, ar fi putut alcătui o listă consistentă de nume a unor bărbaţi care corespundeau acelui profil.
   Nu ştia ce-l irita cel mai tare în toată situaţia: faptul că se îndrăgostise de un individ care probabil nici n-o merita, sau simplul fapt că se îndrăgostise?
   Ar fi trebuit să insiste mai mult asupra identităţii acelui domn. Dar se îndoia ca ar fi putut să smulgă adevărul de la ea. Şi, oricum, chiar şi daca ar fi reuşit acest lucru, la ce i-ar fi ajutat?
   Individul era căsătorit şi, după afirmaţia ei, nu avea ochi pentru ea. Punct.
   Cum naiba venea asta? reflectă el posomorât. Cristine însuma toate calităţile fizice necesare unei femei dezirabile: orbitor de frumoasă, de o graţie nespusă, senzuală, inocentă şi cu o minte educată. Pur şi simplu îţi tăia respiraţia.
   El unul trecea prin această stare zilnic şi-i venea greu să înţeleagă faptul câ un bărbat dotat cu o pereche de ochi sănătoşi şi ceva viaţă în trup era complet imun farmecului ei. Sau poate că nu. Poate că şi acelui individ Cristine îi căzuse dragă şi pentru că situaţia lui era cea pe care i-o descrisese ea, evita să dea curs unei relaţii fără viitor care i-ar fl distrus reputaţia tinerei femei. Sau mai exista şi o altă variantă, cea mai dezastruoasă dintre toate: cea în care individul încă nu apucase să acţioneze în direcţia ei.
  În acest caz, Cristine, oricât de virtuoasă ar fi fost, era expusă unui pericol teribil iar datoria lui de tutore era să vegheze asupra ei şi să preîntâmpine un asemenea deznodământ.
   Asta avea să facă, hotărî el cu fermitate. De acum încolo avea să stea cu ochii pe ea şi să-i supravegheze toate mişcările. Brusc, tot elanul îi muri. Ştia ce risc îşi asuma.
   Avea să-l ia naiba! gemu el descurajat, luându-se cu mâinile de cap.

                                 CAPITOLUL 10

         Trei zile mai târziu primi o invitaţie de la marchizul de Kesinghton, prin care acesta o implora să-i onoreze casa din provincie pe durata unui întreg week-end.
   Cristine nu s-ar fi gândit să-i dea curs dacă Luciile nu i-ar fi adus la cunoştinţă faptul că niciun Lancaster nu fusese omis de pe lista oaspeţilor de la Kesinghton Place. Nu putea spera o ocazie mai bună să-i prindă pe toţi grămadă şi mai ales sa i se ofere răgazul a trei zile pentru a-i studia pe fiecare în parte.
   Se sfătui cu toţi, inclusiv cu bunica şi mătuşile ei şi, deşi Ethan făcu mofturi iar Nick nu păru foarte încântat să părăsească Londra, într-un final se hotărî să-i facă Cristinei pe plac.
   Două zile mai târziu, cu excepţia lui Tony, care se întorsese în Birmingham după Andreea, se aflau cu toţii în drum spre Kesinghton Place.
   Domeniul marchizului nu era ceea ce Cristine se aşteptase să găsească.
   Desigur, auzise numai cuvinte de laudă şi de admiraţie la adresa lui, dar realitatea întrecea orice imaginaţie şi vorbea despre resursele financiare, aparent nelimitate, ale proprietarului.
   Clădirea era enormă, un vechi castel în stil elisabetan căruia, de-a lungul timpului generaţiile de marchizi de Kesinghton îi extinseseră aripile, ataşând construcţiei zeci de camere şi îmbinând totul cu grijă, astfel încât arhitectura să nu-şi modifice liniile şi totul să se contopească într-un mod armonios cu originalul. Fastul din interior era copleşitor: tavanele înalte, pictate în stilul renascentist, etalau scene biblice şi mitologice zugrăvite într-o manieră a detaliului de-a dreptul uluitoare. Pereţii erau acoperiţi de tapet din cea mai fină mătase, ferestrele largi erau încadrate de draperii grele de catifea şi perdele din dantelă brodată manual, la fel de delicată ca pânza de păianjen.
   Zeci de metri pătraţi de parchet impecabil cernit străluceau sub covoarele Aubusson. Piesele de mobilier erau din cele mai scumpe esenţe, galerii nesfârşite cu obiecte de arta de o valoare inestimabilă, inclusiv o bibliotecă foarte bine aprovizionată, ce cuprindea cărţi rare şi preţioase.
   Însă cu adevărat fabuloase erau grădinile şi parcul ce se întindeau pe sute de acri în jurul castelului, mărginite fiind de bariera naturală a unei păduri de stejari seculari. Gazonul, tuns exemplar, era presărat cu statui de marmura ce înfăţişau nimfe şi satiri, zei şi eroi ai antichităţii. Fântânile arteziene umpleau văzduhul cu susurul lor, reflectând lumina soarelui în mii de curcubeie. Din loc în loc răsăreau, într-o dantelărie de lemn lăcuit, chioşcuri ce îmbiau oaspeţii la umbră sau la intimitate. Parfumul florilor îmbălsăma aerul, încântând ochiul cu frumuseţea lor gingaşă. Din când in când, ţipătul unui păun tulbura liniştea.
   Era paradisul reprodus la scară mică.
   Cristine se plimba pe o alee la braţul lui Ethan, încercând să nu caşte gura la frumuseţile din jur. Simţul ei înnăscut pentru estetic era răscolit de minunăţiile pe care privirea putea să le cuprindă.
   - Nu mi-aş fi putut imagina asemenea grandoare, îi mărturisi lui Ethan aproape cu veneraţie în glas. Este atât de frumos!... O adevărată încântare a inimii şi a ochiului.
   Bărbatul zâmbi uşor în faţa uimirii aproape copilăroase ce se oglindea pe chipul ei.
   - N-am cunoscut pe nimeni care să fi pus piciorul aici fără să fi cunoscut altă emoţie decât cea care te încearcă pe tine în această clipă.
   - Emoţie? repetă Cristine râzând, în timp ce-şi potrivea paşii cu ai lui. Ce simt eu nu este doar o emoţie, ci mult mai mult decât atât. Este extaz pur!
   - Eşti suficient de bogată încât să-ţi permiţi o asemenea nestemată, rosti Ethan cu o strâmbătură uşoară. Mai bogată chiar decât Kesinghton.
   Cristine tăcu preţ de câteva momente, reflectând. Apoi spuse cu o voce aproape tristă:
   - Ethan, mă crezi când îţi spun, şi o mărturisesc din toată inima, că aş da orice ca numele meu să fi rămas cel pe care l-am cunoscut până acum două luni, cel pe care-1 ştia toată lumea? Sau, mă rog, să fi fost altul şi nu cel de Lancaster?... Banii nu mă atrag şi nu m-au atras niciodată. Oh, desigur, îţi conferă putere, stabilitate, influenţă, gesticulă ea cu ironie. Că doar am avut ocazia s-o constat personal. Nu ştiu câţi din cei care mă privesc văd omul sau femeia din mine şi nu grămezile de aur şi pietre preţioase care mă înconjoară. Este derutant şi cumva umilitor să trăiesc în permanenţă cu groaznica incertitudine că toţi acei necunoscuţi care se strâng în jurul meu sufocându-mă cu amabilitatea lor nu mă văd pe mine, ci viaţa de huzur care se întrezăreşte într-un viitor alături de mine. Că printre ei aş putea afla şi prieteni sinceri, dar pe care s-ar putea sâ nu am şansa să-i recunosc din cauza propriilor demoni. Şi că s-ar putea să fac o alegere greşită şi cel pe care-l voi accepta ca tovarăş de viaţă să nu-mi fie devotat mie ct averii mele?!... Banii îţi oferă posibilitatea unui lux opulent. îţi satisfac o sumedenie de capricii, dar aduc cu ei şi foarte multă suspiciune şi, implicit, singurătate. Vreau prieteni în viaţa mea, oameni dea căror afecţiune să nu mă îndoiesc niciodată!... Vreau un bărbat care să mă vadă pe mine şi să fie orb în faţa avantajelor pecuniare pe care căsătoria cu moştenitoarea Lancaster, prinţesa a unui regat cu nume exotic, i le poate oferi. Un om care să mă ajute să aduc pace şi bunăstare poporului meu.
   Cristine făcu o pauză, plimbându-şi ochii peste grădinile din faţa ei şi oftă.
  - Proprietatea aceasta este, într- adevăr, absolut splendidă, îţi încântă ochiul şi inima, dar nu râvnesc la ea şi nici la ceva asemănător. Nu-mi doresc decât o viaţă simplă, dar cum nu mi s-a dat şansa de a alege, voi încerca să mi-o simplific cât pot de mult.
   Ethan o asculta gânditor. Era pentru prima data de când părăsiseră Sutherland când tânăra femeie i se confesa.
   În el se dădea o luptă între ce ştia că aşteaptă Cristine să găsească în el, un confident şi un prieten sincer, şi sentimentele mistuitoare care-l chinuiau de atâţia amar de ani. Iar dorinţa de a-i cădea în genunchi şi de a-i mărturisi pe nerăsuflate focul mistuitor al pasiunii pe care i-o trezise era mai copleşitoare ca oricând.
   Era o adevărată tortură să-şi impună păstreze distanţa şi sa nu se repeadă la cohorta de admiratori care o înconjurau, vărsându-le sângele doar şi pentru simplul fapt că o priveau ca pe un obiect al dorinţelor lor. Gelozia devenise prietena lui nelipsită şi nu-i mai suporta compania. În plus, nu suporta s-o vadă pe Cristine cum suferă.
   - Eşti nefericită.
   Cristine zâmbi fără chef.
   - Mai degrabă îngrozită. Toată lumea aşteaptă de la mine atât de mult!... Mi se impune o imagine a perfecţiunii ce nu mă caracterizează deloc şi care a ajuns să mă exaspereze.
   - Poate că ar fi timpul sâ nu mai scrutezi zările şi să priveşti oamenii de lângă tine, sugeră el molcom. Oameni care te cunosc şi care nu-ţi pretind iluzia unei fiinţe care nu eşti în realitate.
   - Mă tem că nu înţeleg, declară tânăra femeie, privindu-l cu un aer confuz.
   Îi observă ezitarea, dar ceea ce o surprinse cel mai tare fu să-l vadă roşind. Ethan pe care-l cunoştea ea de o viaţă nu roşea niciodată. Vedea cât este de tulburat şi încerca să-şi dea seama ce anume îl emoţiona atât de tare.
   Tânărul se opri pentru un moment şi o privi cu o expresie care îi făcu inima să se oprească în loc. Vălul căzu de pe ochii ei şi, într-o clipă, privi în faţă un adevăr pe care nu şi-l imaginase niciodată: el o iubea. Şi nu cu acel sentiment calm şi duios de frate mai mare, ci cu pasiunea unui bărbat în toată firea. Şocul descoperirii o amuţi.
   Cristine făcu un pas în spate, luată prin surprindere şi profund consternată. Era absurd. Ridicol de-a dreptul!... Era îndrăgostită de unul dintre fraţii ei şi adorată în secret de altul.
   - Oh! Oh, Doamne! bâigui ea, năucită.
   Gura lui se arcui într-un zâmbet amar.
   - E multă vreme de când am încetat sâ te mai privesc ca pe o soră, rosti el pe un ton reţinut. Sunt ani de atunci. Şi fiecare zi reprezintă o nouă provocare pentru mine şi pentru stăpânirea mea. Un fel de test pe care m-am săturat să-l tot trec. Pur şi simplu nu mai am nervi s-o fac. Mi-am tot zis că nu erai pregătită şi că trebuia să am răbdate cu tine, amăgindu-mă cu gândul că poate, într-o bună zi, mă vei privi la fel. Sunt conştient că nu o faci şi că poate nu ai s-o faci niciodată. Dar dacă îţi doreşti un soţ care să-ţi fie devotat şt care sa nu te facă vreodată să te îndoieşti de adevăratele motive care l-au îndemnat să-ţi ceară mâna, atunci îl ai în faţa ta, şopti el răguşit, luându-i mâna stângă şi ducându-i-o la gură pentru a-i săruta apăsat rădăcina degetului inelar. Gândeşte-te la ceea ce ţi-am spus şi insist să ai în vedere faptul că nu accept un răspuns favorabil din partea ta decât dacă vei simţi că el nu este izvorât din milă sau dintr-un soi de obligaţie. Pentru că aş primi mai demn un refuz direct, determinat de convingerea-ţi neclintită că nu sunt bărbatul pe care-l cauţi, indiferent cât m-ar îndurera, decât o acceptare palidă, născută din compasiune şi teama de a nu-mi răni sentimentele.

           Cristine clipi buimăcită, incapabilă să articuleze un sunet.
   Vocea lui era calmă şi stăpânită, dar numai cine-1 cunoştea foarte bine îşi dădea seama de furtuna din sufletul lui. Ducându-şi o mâna la gura căscată de uimire, Cristine continuă sâ-1 privească amuţită de şocanta destăinuire.
   - Dumnezeule! fu tot ce putu sâ spună, simţind cum i se înmoaie genunchii. Oh, cred... cred că trebuia sâ mă aşez...
   Bărbatul zâmbi strâmb în faţa aerului ei de adorabilă fâstâcire, apoi o conduse la umbra unui chioşc, lăsându-i sâ aleagă una din cele două bănci.
   Se aşeză pe cealaltă bancă, în faţa ei, conştient că trebuia să-i lase un oarecare timp de gândire.

.........................................................