4-8
În ziua aceea, vara trecută, când m-am dus acasă la ei, nu s‐a întâmplat chiar aşa cum le‐am povestit celor de la poliţie. În primul rând, n‐am sunat la uşă.Nu ştiu exact ce‐am vrut să fac - nici acum nu ştiu ce‐am vrut de fapt să fac. M‐am dus, într‐adevăr, pe cărarea care ducea la gard. Era linişte, n‐auzeam nimic. Am urcat înapoi pe cărare până la uşile glisante şi m‐am uitat înăuntru.
E adevărat că Anna dormea pe canapea. N‐am strigat nici după ea, nici după Tom. Nu voiam s‐o trezesc. Fetiţa nu plângea, ba chiar dormea dusă în căruciorul ei, lângă maică‐sa.
Am luat‐o în braţe şi am dus‐o afară, cât de repede am putut. Îmi aduc aminte că am început să fug cu ea spre gard, că fetiţa a început să se foiască şi să scâncească. Nu ştiu ce voiam să fac. N‐aveam de gând să‐i fac vreun rău.
Am ajuns la gard cu ea şi o ţineam strâns la piept. Acum plângea de‐a binelea, începuse să urle deja.
O legănam şi încercam s‐o fac să tacă, şi atunci am auzit alt zgomot, un tren venind, şi m‐am întors cu spatele la gard şi am văzut‐o pe ea - pe Anna - năpustindu‐se spre mine, cu gura căscată ca o rană deschisă, cu buzele mişcându‐i‐se, dar nu auzeam nimic din ce spunea.
Mi‐a smuls copilul din braţe şi eu am încercat să fug, dar m‐am împiedicat şi am căzut. Ea stătea deasupra mea şi ţipa, spunându‐mi să nu mă mişc din loc sau cheamă poliţia. L‐a sunat pe Tom şi el a venit acasă şi a stat cu ea în sufragerie.
Ea plângea isteric, voia să sune la poliţie, voia să fiu arestată pentru răpire. Tom a calmat‐o, a implorat‐o s‐o lase baltă, să mă lase să plec. M‐a salvat de ea.
După aceea, m‐a condus acasă, şi când m‐a lăsat în faţa casei, mi‐a luat mâna. Am crezut că e un gest de tandreţe, de reasigurare, dar a început să strângă tare, din ce în ce mai tare, până când am ţipat, iar el avea faţa roşie când mi‐a zis că mă omoară dacă îi fac vreun rău fetiţei lui.
Nu ştiu ce‐am vrut să fac în ziua aceea. Nu ştiu nici acum. La uşă, ezit, degetele mi se crispează pe clanţa uşii.
Îmi muşc puternic buzele. Ştiu că, dacă mă apuc acum de băut, o să mă simt mai bine o oră sau două şi apoi mai rău pentru vreo şase sau şapte ore. Dau drumul clanţei şi mă întorc în sufragerie şi deschid iar laptopul. Trebuie să‐mi cer scuze, să le cer să mă ierte. Intru iar pe contul de Gmail şi văd că am un mesaj nou. Nu e de la Tom. E de la Scott Hipwell.
Dragă Rachel,
Îţi mulţumesc că mi-ai scris. Nu-mi aduc aminte ca Megan să-mi fi spus vreodată despre tine, dar ea avea o grămadă de vizitatori frecvenţi la galerie - iar eu nu reţin foarte uşor numele. Aş vrea să discutăm despre informaţiile pe care le deţii.
Te rog să mă suni la 07583 123657 cât de curând posibil.
O zi bună,
Scott Hipwell
Pentru o clipă, îmi închipui că a trimis e‐mailul la o adresă greşită. Acest mesaj este pentru altcineva. Nu durează decât o fracţiune de secundă, apoi îmi aduc aminte. Îmi aduc aminte.
Cum stau pe canapea, sunt la jumătatea celei de‐a doua sticle, şi‐mi dau seama că nu vreau ca rolul meu să se încheie. Vreau să fiu în miezul acestei poveşti.
Aşa că i‐am scris.
Merg în jos cu cursorul, să găsesc mesajul pe care i l‐am trimis.
Dragă Scott,
Îmi cer scuze că te contactez din nou, dar cred că e important să vorbim. Nu sunt sigură că Megan ţi-a vorbit vreodată despre mine - sunt o prietenă de la galerie - am locuit cândva în Witney. Cred că am informaţii care te-ar putea interesa. Te rog să-mi răspunzi la e-mail pe această adresă.
Rachel Watson
Simt că obrajii îmi iau foc, iar stomacul mi se face ghem. Ieri - raţională, limpede la cap, corectă în gândire - am decis că trebuie să accept că rolul meu în această poveste s‐a terminat. Dar îngerii mei buni au pierdut iar bătălia, înfrânţi de băutură, de persoana în care mă transform când beau.
Rachel cea beată nu vede niciun fel de consecinţe, fie e excesiv de expansivă şi optimistă, fie e cufundată în ură. Nu are trecut, nu are viitor. Ea există, pur şi simplu, în virtutea momentului. Rachel cea beată - dorind să fie parte din această poveste, având nevoie de o modalitate de a‐l convinge pe Scott să vorbească cu ea - a minţit. Eu am minţit.
Aş vrea să‐mi tai carnea cu un cuţit, doar ca să simt şi altceva decât ruşine, dar nu am destul curaj să fac aşa ceva. Mă apuc să‐i scriu lui Tom; scriu, şterg, iar scriu, iar şterg, încercând să găsesc o modalitate de a‐i cere iertare pentru lucrurile pe care le‐am spus azi‐noapte. Dacă ar fi să pun pe hârtie fiecare greşeală pentru care ar trebui să‐i cer scuze lui Tom, aş umple o carte.
Seara
Acum o săptămână, exact acum o săptămână, Megan Hipwell a ieşit pe uşa casei de la numărul cincisprezece, de pe Blenheim Road, şi a dispărut. De atunci, n‐a mai văzut‐o nimeni. Nici telefonul şi nici cărţile de credit nu i‐au mai fost folosite de sâmbătă.
Când am citit despre asta în ziarele de ştiri de azi‐dimineaţă, am început să plâng. Acum mi‐e ruşine de gândurile mele. Megan nu e un mister de rezolvat, nu e o siluetă care rătăceşte prin cadrele de început ale unui film, frumoasă, diafană, imaterială. Nu e cod de descifrat. E reală.
Sunt în tren şi mă duc la ea acasă. Mă voi întâlni cu soţul ei.
A trebuit să‐i telefonez. Răul a fost făcut. Nu puteam, pur şi simplu, să‐i ignor e‐mailul - ar fi sunat la poliţie. Nu‐i aşa?
Adică eu, în locul lui, aşa aş fi făcut dacă un străin m‐ar fi contactat, pretinzând că are informaţii, după care ar dispărea. Poate că a şi sunat la poliţie; poate că poliţiştii mă aşteaptă la el acasă.
Stând aici, în scaunul meu obişnuit, deşi nu e ziua mea obişnuită, mă simt ca şi cum aş fi pe punctul de a mă arunca în prăpastie cu maşină cu tot. M‐am simţit la fel şi azi‐dimineaţă, când i‐am format numărul de telefon, ca şi cum aş fi căzut într‐un abis întunecat, fără să ştiu când voi ajunge la capătul lui.
Mi‐a vorbit pe un ton jos, ca şi cum ar mai fi fost cineva cu el în încăpere, cineva care nu trebuia să audă conversaţia de la telefon.
- Putem să vorbim faţă‐n faţă? m‐a întrebat.
- Eu... nu. Nu cred că...
- Te rog!
Am ezitat o clipă, apoi am fost de acord.
- Ai putea veni la noi? Nu acum, am nişte... sunt nişte persoane aici. În seara asta?
Mi‐a dat adresa, am notat‐o pe ceva.
- Îţi mulţumesc pentru că m‐ai contactat, mi‐a zis el şi a închis.
În clipa în care confirmam că mă duc, am ştiut că nu e o idee bună. Ce ştiu despre Scott, din ziare, e mai nimic.
Ceea ce ştiu din propriile mele observaţii, de fapt nu ştiu cu adevărat. Nu ştiu nimic despre Scott. Ştiu câte ceva despre Jason - care, îmi tot aduc aminte, nu există. Tot ce ştiu sigur - absolut sigur - e că soţia lui Scott lipseşte de o săptămână.
Ştiu că probabil poliţia îl suspectează pe el. Şi mai ştiu, pentru că am văzut atunci acel sărut, că avea motiv s‐o ucidă. Bine, e posibil ca el să nu ştie că avea un motiv, dar... Oh, mi‐am făcut creierii ţăndări gândindu‐mă la chestiile astea, dar cum aş putea renunţa la şansa de a mă apropia de casa aceea, casa pe care am analizat‐o de o sută de ori din tren, de pe stradă? Să ajung în faţa uşii lor, să intru în casă, să stau în bucătăria aceea, pe terasa lui, unde au stat amândoi, unde i‐am văzut de atâtea ori?
Tentaţia era prea mare. Acum sunt în tren, cu braţele strânse în jurul meu, cu mâinile lipite de trup, poate‐poate reuşesc să mă opresc din tremurat, ca un copil entuziasmat, în mijlocul unei aventuri. Eram aşa de fericită că am un ţel, încât am uitat de realitate. Am uitat de Megan.
Mă gândesc la ea acum. Trebuie să‐l conving pe Scott că o ştiu - puţin, nu foarte bine. În felul acesta, mă va crede când îi voi spune că am văzut‐o cu un alt bărbat.
Dacă îi spun că l‐am minţit, nu va mai avea niciodată încredere în mine. Aşa că încerc să‐mi imaginez cum ar fi fost să intru din când în când în galerie, să stau cu ea de vorbă la o cafea. Oare ea bea cafea? Am fi vorbit despre artă, poate, sau despre yoga, ori despre soţii noştri. Eu nu ştiu nimic despre artă, n‐am făcut niciodată yoga şi nu am soţ. Iar ea l‐a înşelat pe al ei.
Mă gândesc la lucrurile pe care prietenii ei reali le‐au spus despre ea: minunată, amuzantă, frumoasă, cu o inimă mare. Iubită. A făcut o greşeală. Se mai întâmplă. Nimeni nu e perfect.
Anna
Sâmbătă, 20 iulie 2013
Dimineaţa
EVIE SE TREZEŞTE ÎNAINTE DE ŞASE.
Mă dau jos din pat, mă strecor în camera copilului şi o iau din pătuţ. Îi dau să mănânce, apoi o iau în pat cu mine.
Când mă trezesc iar, Tom nu mai e lângă mine, dar îi aud paşii pe scări. Cântă ceva, cu voce joasă şi fals, mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască... Nici măcar nu m‐am mai gândit la asta, am uitat complet; nu m‐am gândit la nimic altceva decât să‐mi iau fetiţa în braţe şi să mă întorc în pat.
Acum nici nu m‐am trezit bine şi m‐a şi umflat râsul. Deschid ochii şi Evie râde şi ea, când mă uit în sus, Tom e la capătul patului, ţinând o tavă în mâini. Poartă şorţul meu Orla Kiely şi nimic altceva.
- Micul dejun în pat, sărbătorito, îmi spune el.
Pune tava la capătul patului şi se grăbeşte să mă sărute.
Deschid cadourile. Am primit de la Evie o brăţară frumoasă de argint cu pietre de onix incrustate şi un neglijeu din mătase neagră cu lenjerie intimă asortată de la Tom, care nu se mai opreşte din zâmbit. Se urcă înapoi în pat şi stăm aşa, cu Evie între noi. Ea are mânuţa încleştată pe degetul lui arătător, iar eu ţin în mână picioruşul ei rozaliu, perfect, şi simt în piept un foc de artificii. Atâta iubire pare imposibilă.
Mai târziu, când Evie se plictiseşte să stea aşa, întinsă, o ridic din pat şi o duc jos, lăsându‐l pe Tom să lenevească. Merită.
Eu îmi fac de lucru prin casă, mai strâng una, alta. Îmi beau cafeaua afară, în grădină, uitându‐mă la trenurile trecând aproape goale şi mă gândesc că acum e ora prânzului. E cald - e prea cald ca să fac o friptură, dar o fac oricum, pentru că Tom adoră friptura de vită, iar după aceea avem îngheţată ca să ne mai răcorim. Trebuie să ies să iau un Merlot care îi place lui, aşa că o pregătesc pe Evie, o aşez în cărucior, îi pun centura şi plecăm la o plimbare prin magazine.
Toată lumea mi‐a zis că‐s nebună să mă mut în casa lui Tom. Dar dacă e s‐o luăm aşa, toată lumea mi‐a spus că sunt nebună să am o aventură cu un bărbat însurat, ca să nu mai zic cu un bărbat a cărui nevastă era complet dusă, dar în privinţa asta le‐am dovedit tuturor că am avut dreptate s‐o fac.
Indiferent cât de multe necazuri ne face Rachel, Tom şi Evie merită efortul. Însă au avut cu toţii dreptate în privinţa casei. În zile ca aceasta, cu soarele strălucind pe cer, când merg la plimbare pe străduţa noastră - curată şi mărginită de copaci, şi nu tocmai o fundătură - este perfect.
Trotuarele sunt pline de mămici ca mine, cu câini în lesă şi copii pe trotinete. Ar fi ideal. Ar fi dacă nu s‐ar auzi frânele scârţâitoare ale trenurilor. Ar fi atâta vreme cât nu te întorci şi dai peste casa de la numărul cincisprezece.
Când mă întorc, Tom e la masa din sufragerie, uitându‐se la ceva pe calculator. Acum are o pereche de pantaloni scurţi pe el, dar n‐are tricou. Îi văd muşchii pe sub piele mişcându-i‐se când se foieşte. Numai când mă uit la el şi simt fluturi în stomac. Îl salut, dar el e într‐o lume a lui, şi când îmi trec degetele pe umărul lui, tresare. Închide brusc laptopul.
- Hei, spune el, ridicându‐se în picioare.
Zâmbeşte, dar pare obosit, îngrijorat. O ia pe Evie, dar nu se uită în ochii mei.
- Ce? îl întreb. Ce s‐a întâmplat?
- Nimic, zice el şi se întoarce spre fereastră, legănând‐o pe Evie pe şold.
- Tom, ce e?
- Nu e nimic.
Se întoarce spre mine şi îmi aruncă o asemenea privire, încât ştiu exact care e problema înainte s‐o spună el.
- Rachel, zice el. Mi‐a trimis un e‐mail.
Clatină din cap şi pare aşa de rănit, de supărat, iar eu urăsc chestia asta, nu suport să‐l văd aşa. Câteodată îmi vine s‐o omor pe femeia asta.
- Ce‐a spus?
El clatină din nou din cap.
- Nu contează. E... sunt aceleaşi chestii. Mizerii.
- Îmi pare rău, îi spun şi nu‐l mai întreb care mizerii anume, pentru că ştiu că nu vrea să le aud şi eu.
Nu suportă să mă supere cu astfel de chestii.
- Nu‐i nimic. Chiar nu e. Balivernele ei obişnuite, de femeie beată.
- Dumnezeule, scăpăm vreodată de ea? O să ne lase vreodată să fim fericiţi?
El vine spre mine şi, cu fiica noastră între noi, mă sărută.
- Suntem fericiţi, spune el. Suntem.
Seara
Chiar suntem fericiţi. Am mâncat de prânz şi am stat pe iarbă, afară, şi apoi, când s‐a făcut prea cald, am intrat în casă şi am mâncat îngheţată în timp ce Tom s‐a uitat la Grand Prix. Am făcut plastilină din aluat şi Evie chiar a mâncat o bucăţică. Mă gândesc la ce se întâmplă la numărul cincisprezece şi la cât de norocoasă sunt, pentru că am tot ceea ce mi‐am dorit vreodată. Când mă uit la Tom, îi mulţumesc lui Dumnezeu că m‐a găsit pe mine, că eu am fost cea care l‐a salvat de femeia aceea.
În cele din urmă, l‐ar fi băgat în spital, chiar cred asta cu tărie - l‐ar fi distrus, încetul cu încetul, l‐ar fi transformat în ceva ce nu e.
Tom o duce pe Evie sus, să‐i facă baie. O aud de aici cum ţipă încântată şi zâmbesc iar - toată ziua am zâmbit. Spăl ce am de spălat, fac puţină curăţenie prin camera de zi şi mă gândesc ce să pregătesc pentru cină.
Ceva uşor. E chiar nostim, pentru că acum câţiva ani aş fi urât ideea de a sta acasă de ziua mea şi de a pregăti cina, dar acum e perfect, e aşa cum trebuie să fie. Numai noi trei.
Adun de pe jos jucăriile lui Evie, împrăştiate peste tot pe podeaua camerei de zi, şi le pun înapoi în cufărul lor.
Abia aştept s‐o adorm în seara asta, să‐mi pun neglijeul pe care mi l‐a cumpărat Tom. Mai sunt ore bune până se întunecă, dar aşez deja lumânările pe şemineu şi deschid a doua sticlă de Merlot, să respire. Mă sprijin de canapea ca să trag draperiile, când văd o femeie, cu capul în piept, gonind pe trotuarul de pe cealaltă parte a străzii noastre. Nu ridică deloc capul, dar e ea, sunt sigură.
Mă aplec mai mult pe fereastră, cu inima bubuindu‐mi în piept, încercând să văd mai bine, dar unghiul din care privesc e prost şi deja n‐o mai văd.
Mă întorc, gata s‐o iau la goană spre uşa de la intrare, să mă duc după ea pe stradă, dar Tom stătea în faţa uşii, cu Evie în braţe, înfăşurată în prosop.
- Eşti OK? mă întreabă. Ce s‐a întâmplat?
- Nimic, îi răspund, îndesându‐mi mâinile în buzunare ca să nu vadă că‐mi tremură. Nu s‐a întâmplat nimic. Absolut nimic.
Rachel
Duminică, 21 iulie 2013
Dimineaţa
MĂ TREZESC CU MINTEA PLINĂ DE EL.
Nu pare real, nimic din ce s‐a întâmplat nu pare real. Pielea mă furnică. Aş vrea să beau ceva, dar nu pot. Trebuie să‐mi păstrez capul limpede. Pentru Megan. Pentru Scott.
Ieri am făcut un efort. Mi‐am spălat părul şi m‐am machiat. Am purtat singurii blugi care încă mă mai cuprind, cu o bluză din bumbac, cu imprimeuri florale şi o pereche de sandale cu toc jos. Arătam OK.
Îmi tot spuneam cât e de ridicol să‐mi pese de cum arăt, pentru că ultimul lucru la care o să se gândească Scott o să fie dacă îmi stă bine cum sunt îmbrăcată, dar nu m‐am putut abţine. Era prima dată când îl întâlneam şi conta pentru mine. Mai mult decât ar fi trebuit.
Am luat trenul, plecând din Ashbury pe la şase şi jumătate, şi am ajuns în Witney pe la şapte. Am pornit‐o pe Roseberry Avenue, pe lângă pasajul subteran. De data asta, nu m‐am uitat, n‐am avut inima s‐o fac. Am trecut în grabă pe lângă casa de la numărul douăzeci şi trei, a lui Tom şi Annie, cu bărbia în piept şi cu ochelari de soare la ochi, rugându‐mă să nu mă vadă.
Era linişte, nu era ţipenie în jur, doar câteva maşini conduse prudent pe mijlocul drumului, printre şirurile de maşini parcate.
Era o stradă adormită, curată şi prosperă, pe care locuiau multe familii tinere; pe la şapte seara, mai toţi erau fie la cină, fie pe canapea, mămica şi tăticul şi cei mici înghesuiţi între ei, uitându‐se la X‐Factor.
De la numărul douăzeci şi trei la numărul cincisprezece nu sunt mai mult de cincizeci sau şaizeci de paşi, dar drumul până acolo mi s‐a părut mult mai lung, parcă o veşnicie; picioarele îmi erau de plumb, mersul nesigur, ca şi cum aş fi fost beată, ca şi cum mai aveam puţin şi alunecam pe trotuar.
Nici n‐am bătut bine la uşă, că Scott mi‐a şi deschis, iar când el a apărut în prag, uriaş, umplând tot cadrul uşii, încă nu‐mi retrăsesem mâna, tremurându‐mi.
- Rachel? a întrebat el, uitându‐se în jos la mine, fără să‐mi zâmbească.
Am dat din cap că da. Mi‐a întins mâna şi i‐am strâns‐o. Mi‐a făcut semn să intru în casă, dar, pentru o clipă, am rămas ţintuită locului. Mi‐era frică de el. De aproape, are o statură intimidantă, e înalt, lat în umeri, cu braţele şi pieptul bine definite. Mâinile îi sunt imense.
Mi‐a trecut prin minte că ar putea să mă zdrobească - gâtul, coastele - fără nici cel mai mic efort.
Am trecut pe lângă el şi am intrat în hol, cu braţul atingându‐l pe al lui, moment în care am simţit cum obrajii încep să‐mi ardă. Mirosea a transpiraţie stătută, iar părul îi era gras şi lipit de cap, ca şi cum nu s‐ar mai fi spălat de ceva vreme.
Când am ajuns în camera de zi, m‐a lovit o senzaţie de deja‐vu atât de puternică, încât era aproape înspăimântătoare.
Am recunoscut şemineul de pe peretele din faţă, flancat de firide, am recunoscut felul în care lumina din stradă se filtra prin jaluzelele orizontale, cu lamele; am ştiut că în momentul în care mă voi întoarce spre stânga voi vedea ferestrele şi apoi grădina, şi dincolo de asta, şinele de cale ferată. M‐am întors şi iată masa de bucătărie, uşile franţuzeşti în spatele ei, şi dincolo de ele, gazonul des şi strălucitor. Ştiam casa asta.
Simţeam că ameţesc, că vreau să stau jos; m‐am gândit la gaura neagră din capul meu din acea sâmbătă seara, la toate acele ore pierdute.
Nu însemnau nimic, evident. Ştiam casa, dar nu pentru că fusesem acolo. O ştiam pentru că e exact la fel ca aceea de la numărul douăzeci şi trei: un hol care duce spre scări şi, în partea dreaptă, camera de zi care dă direct în bucătărie. Veranda şi grădina îmi erau la fel de familare, pentru că le văzusem din tren.
Nu m‐am dus sus, dar ştiu că, dacă m‐aş fi dus, aş fi văzut un palier, cu o fereastră‐ghilotină mare, şi dacă te urcai pe fereastra aia, ajungeai pe o terasă improvizată. Ştiu că sunt două dormitoare, cel mare, cu două ferestre imense care dau în stradă, şi unul mai mic, în spate, cu fereastră spre grădină. Doar pentru că ştiu casa asta pe dinăuntru şi pe‐afară, nu înseamnă că am mai fost vreodată aici.
Totuşi, tremuram când Scott m‐a condus în bucătărie. Mi‐a oferit o cană de ceai. Am stat la masă, în timp ce el trebăluia prin bucătărie: a pus ceainicul la fiert, a pus un plic de ceai într‐o cană şi a turnat apă fierbinte peste el, mormăind ceva pentru sine.
În încăpere se simţea un puternic miros de dezinfectant, însă Scott arăta sub orice critică, cu pete de transpiraţie pe spatele tricoului, cu blugii atârnând pe el ca pe gard. M‐am întrebat când mâncase ultima dată.
Mi‐a pus cana de ceai dinainte şi s‐a aşezat la masă, pe scaunul din faţa mea, cu mâinile împreunate. Tăcerea dintre noi se prelungea, umplând întreg spaţiul, întreaga încăpere; îmi ţiuiau urechile, îmi era cald, nu‐mi era bine deloc, iar mintea îmi era complet goală. Nu ştiam ce căutam acolo. De ce Dumnezeu venisem? Din depărtare se auzea un huruit prelung - venea trenul. Sunetul acela familiar mă făcea să mă simt mai bine.
- Eşti prietenă cu Megan? a spus el în cele din urmă.
Auzindu‐i numele pronunţat de el, mi s‐a pus un nod în gât. M‐am uitat o vreme la masa din faţa mea, înconjurând cana cu palmele.
- Da, i‐am răspuns. Ne cunoaştem... oarecum. De la galerie.
S‐a uitat la mine, aşteptând. Îi vedeam maxilarele încleştate, când strângea din dinţi. Îmi căutam în zadar cuvintele, nu‐mi venea nimic în minte. Ar fi trebuit să mă pregătesc mai bine.
- Ai vreo veste? l‐am întrebat.
Privirea lui a susţinut‐o pe‐a mea şi, preţ de câteva secunde, mi‐a fost frică. Am spus ceva ce nu trebuia; nu era treaba mea să‐l întreb dacă are sau nu veşti. O să se enerveze, o să‐mi ceară să mă car.
- Nu, a spus el. Ce voiai să‐mi spui?
Trenul trecea încet şi eu am aruncat o privire spre şine.
Simţeam că ameţesc, ca şi cum trăiam experienţa ieşirii din propriul corp, ca şi cum mă priveam din afara mea.
- Mi‐ai spus în e‐mail că ai vrea să‐mi zici ceva despre Megan.
Vocea lui era uşor ridicată.
Am tras adânc aer în piept. Mă simţeam îngrozitor.
Eram perfect conştientă că ceea ce urma să‐i spun avea să înrăutăţească şi mai mult situaţia, avea să‐l rănească teribil.
- Am văzut‐o cu cineva, i‐am spus. De fapt, am rostit cuvintele dintr‐un foc, fără menajamente şi destul de tare, fără să‐l pregătesc în vreun fel, fără nicio introducere.
S‐a holbat la mine.
- Când? Ai văzut‐o sâmbătă seară? Ai spus la poliţie?
- Nu, asta a fost vineri-dimineaţă, i‐am răspuns, şi umerii i‐au căzut.
- Dar... era OK vineri-dimineaţă. De ce e aşa important?
A început din nou să strângă din maxilare, începea să se enerveze.
- Ai văzut‐o cu... Cu cine ai văzut‐o? Cu un bărbat?
- Da. Eu...
- Cum arăta?
S‐a ridicat în picioare, întregul lui trup blocând lumina.
- Ai spus la poliţie? m‐a întrebat din nou.
- Le‐am spus, dar nu sunt sigură că m‐au luat în serios, am răspuns.
- De ce?
- Eu doar... nu ştiu... am zis că ar trebui să ştii şi tu.
S‐a aplecat spre mine, a pus mâinile pe masă, şi‐a încleştat pumnii.
- Ce vrei să spui, de fapt? Unde ai văzut‐o? Ce făcea?
Am tras din nou adânc aer în piept.
- Era... afară, în grădină, am zis. Chiar aici, am făcut eu semn spre grădină. Expresia de şoc de pe chipul lui era de netăgăduit. Iau trenul dintre Ashbury spre Londra în fiecare zi. Trec exact pe aici. Am văzut‐o, era cu cineva. Şi... nu erai tu.
- De unde ştii?... Vineri-dimineaţă? Vineri... cu o zi înainte să dispară?
- Da.
- Nu eram aici, a spus el. Eram plecat. Am fost la o conferinţă în Birmingham, m‐am întors vineri-seară, a zis şi obrajii au început să i se păteze, scepticismul lui dispărând. Deci ai văzut‐o în grădină cu cineva? Şi...?
- Şi l‐a sărutat, i‐am zis.
Era chestia care trebuia să iasă la iveală în cele din urmă. Trebuia să‐i spun.
- Se sărutau, am repetat.
S‐a îndreptat de spate, mâinile, încă încleştate, îi atârnau pe lângă corp. Petele de culoare de pe obraji s‐au făcut şi mai întunecate, mai ameninţătoare.
- Îmi pare rău, i‐am spus. Îmi pare foarte rău. Ştiu că e îngrozitor să auzi aşa ceva...
Mi‐a făcut un semn cu mâna, ca şi cum nu contează.
Un gest de dispreţ. Nu mai putea el de compasiunea mea.
Ştiu ce înseamnă asta şi cum te face să te simţi. Stând acolo, mi‐am adus aminte, cu claritate aproape perfectă, cum m‐am simţit când eram în propria‐mi bucătărie, la cinci case mai jos, în timp ce Lara, cea mai bună prietenă a mea pe vremea aceea, stătea lângă mine cu odrasla ei dolofană foindu‐se în braţele ei. Îmi aduc aminte cum îmi spunea cât de rău îi pare de căsnicia mea distrusă, îmi aduc aminte cum mi‐am pierdut cumpătul din cauza platitudinilor ei.
Nu ştia nimic despre durerea mea. I‐am spus să se ducă dracului, şi ea mi‐a zis să nu vorbesc aşa în faţa copilului ei. N‐o mai văzusem de‐atunci.
- Cum arăta bărbatul pe care l‐ai văzut? m‐a întrebat Scott.
Stătea cu spatele la mine şi se uita spre grădină.
- Era înalt - poate mai înalt decât tine. Cu pielea închisă la culoare. Cred că era asiatic. Indian - ceva asemănător.
- Şi se sărutau acolo, în grădină?
- Da.
A oftat adânc.
- Dumnezeule, am nevoie de o duşcă.
Se întoarse spre mine:
- Vrei şi tu o bere?
Voiam, voiam cu disperare să beau ceva, dar am zis că nu. Am privit cum şi‐a luat o sticlă din frigider, a deschis‐o şi a luat o duşcă. Mă uitam la el şi aproape că simţeam lichidul rece prelingându‐mi‐se pe gâtlej; mâna mă durea de cât de mult simţeam lipsa unui pahar. Scott s‐a aplecat peste dulapurile de lângă perete, cu bărbia în piept.
În momentul acela, m‐am simţit groaznic. Nu‐l ajutam cu nimic, ci doar îl făceam să se simtă şi mai rău, îi alimentam durerea pierderii soţiei. Năvălisem în intimitatea suferinţei lui, şi era greşit. Nu trebuia să vin să‐l văd. Nu trebuia să fi minţit. Evident că n‐ar fi trebuit niciodată să mint.
M‐am ridicat în picioare să plec şi atunci el a început să vorbească.
- Ar fi putut fi... nu ştiu. Poate că e un lucru bun, nu‐i aşa? Ar putea însemna că e bine. Că e doar...
A râs scurt, apoi:
- Poate că a fugit cu cineva.
Şi‐a şters o lacrimă de pe obraz cu dosul palmei şi mie mi s‐a strâns inima de milă.
- Dar ideea e că nu pot să cred că nu m‐a sunat, a spus, uitându‐se la mine de parcă eu deţineam toate răspunsurile, ca şi cum eu aş putea şti. M‐ar fi sunat, cu siguranţă, nu‐i aşa? Ar şti în ce stare de panică aş fi... cât de disperat aş fi. Nu e aşa răzbunătoare, nu‐i aşa?
Vorbea cu mine ca şi cum aş fi fost cineva în care avea încredere - ca şi cum aş fi fost prietena lui Megan - şi ştiam bine că nu e în regulă ce fac, dar mă simţeam bine. A luat încă un gât de bere şi s‐a întors spre grădină. I‐am urmărit privirea, fixată pe o movilă de pietre de lângă gard, o încercare de înfrumuseţare care n‐a mai fost niciodată finalizată. A ridicat iar sticla de bere, dar n‐a sorbit din ea.
S‐a întors brusc spre mine.
- Ai văzut‐o pe Megan din tren? m‐a întrebat. Deci... te uitai pe fereastră şi dintr‐odată ai văzut o femeie pe care se întâmpla s‐o cunoşti?
Atmosfera din încăpere s‐a schimbat. Nu mai ştia ce să creadă, dacă sunt sau nu de partea lui, dacă putea să aibă, cu adevărat, încredere în mine. Sentimentul de îndoială a trecut peste chipul lui ca o umbră.
- Da, ştiu... unde locuieşte, i‐am spus şi am regretat cuvintele în momentul în care mi‐au ieşit pe gură. Adică, ştiu unde locuiţi. Am mai fost aici. Acum multă vreme. Aşa că, uneori, când trece trenul pe‐aici, mă mai uit pe fereastră după ea.
Scott se uita la mine cu mare atenţie; simţeam cum mi se urcă sângele în cap.
- Era destul de des pe‐afară, am zis.
El a pus sticla goală pe dulap, a făcut câţiva paşi spre mine şi s‐a aşezat la masă, pe scaunul cel mai apropiat de al meu.
- Deci, în cazul ăsta, o ştiai bine pe Megan? Adică, destul de bine încât să fi venit aici?
Simţeam cum sângele îmi pulsează în gât, simţeam transpiraţia rece de pe spinare, senzaţia revoltătoare de adrenalină. N‐ar fi trebuit să spun asta, n‐ar fi trebuit să complic minciuna.
- Am fost o singură dată, dar... ştiu unde e casa, pentru că am locuit cândva în apropiere.
A ridicat sprâncenele în semn de întrebare.
- Mai jos. La numărul douăzeci şi trei.
A dat încet din cap.
- Watson, a spus el. Deci cine eşti, fosta nevastă a lui Tom?
- Da. M‐am mutat acum vreo doi ani.
- Totuşi, mergeai să vizitezi galeria lui Megan?
- Câteodată.
- Şi când vă vedeaţi, despre ce... îţi spunea chestii personale, despre mine?
Avea vocea aspră.
- Despre altcineva?
Am scuturat din cap.
- Nu, nu. Erau chestii obişnuite... doar ca să treacă timpul, ştii cum e.
A urmat o pauză lungă. Căldura din cameră părea să fi ajuns, dintr‐odată, la punctul de fierbere, mirosul de antiseptic se ridica în aer de pe fiecare suprafaţă. Mă simţeam slăbită. La dreapta mea era o masă împodobită cu fotografii în diverse rame. Megan îmi zâmbea din ele, acuzatoare dincolo de toată acea veselie.
- Ar trebui să plec, i‐am zis. Ţi‐am răpit deja destul timp.
Am dat să mă ridic, dar el a întins o mână şi m‐a prins de încheietură, cu ochii pironiţi asupra mea.
- Nu pleca încă, a zis el molcom.
Nu m‐am mai ridicat, dar mi‐am retras mâna dintr‐a lui; mă simţeam ciudat, ca şi cum aş fi fost legată.
- Acest bărbat, a spus el. Bărbatul cu care ai văzut‐o - l‐ai mai recunoaşte? Dacă l‐ai vedea din nou?
Nu‐i puteam spune că deja îl identificasem la poliţie.
Motivul pentru care îl abordasem era că poliţia nu mă luase în serios. Dacă îi spuneam adevărul, n‐ar mai fi avut încredere în mine. Aşa că am minţit din nou.
- Nu ştiu sigur, i‐am zis. Dar cred că aş putea.
Am aşteptat o clipă, apoi am continuat:
- În ziare era o mărturie a unuia dintre prietenii lui Megan. Numele lui e Rajesh. Mă întrebam dacă nu cumva...
Scott scutura deja din cap că nu.
- Rajesh Gujral? N‐are cum. E unul dintre artiştii care au expus la galeria ei. E un tip destul de OK, dar... E însurat, are copii.
A spus‐o ca şi cum asta ar fi însemnat ceva.
- Stai puţin, a continuat el, ridicându‐se în picioare. Cred că ar putea fi o fotografie de‐a lui pe aici pe undeva.
A dispărut la etaj. Am simţit cum îmi cad umerii şi mi‐am dat seama că stătusem încordată, tensionată de când venisem. M‐am uitat iar la fotografiile de pe măsuţă: Megan într‐o rochie de vară, ochii ei de un albastru surprinzător. Doar Megan. Nicio poză cu ei doi, împreună.
Scott şi‐a făcut din nou apariţia, ţinând în mână o broşură pe care mi‐a întins-o. Era o reclamă la o expoziţie de la galerie. A întors-o la ultima pagină.
- Uite, a spus el, ăsta e Rajesh.
Bărbatul respectiv stătea lângă o pictură abstractă foarte colorată: era mai în vârstă, cu barbă, mic de statură şi destul de îndesat. Nu era bărbatul pe care îl văzusem, bărbatul pe care îl identificasem la poliţie.
- Nu e el, i‐am spus.
Scott a rămas în picioare lângă mine, uitându‐se fix la broşură, apoi s‐a întors brusc şi a ieşit valvârtej din bucătărie, alergând iar la etaj. Câteva momente mai târziu, s‐a întors cu un laptop şi s‐a aşezat la masă.
- Cred..., a spus, deschizând calculatorul şi pornindu‐l. Cred că aş putea...
Rămase tăcut o vreme, concentrându‐se puternic, fiecare muşchi al feţei fiind tensionat la maximum.
- Megan începuse să vadă un psihoterapeut, a zis el. Numele lui e... Abdic. Kamal Abdic. Nu e asiatic, e din Serbia sau din Bosnia sau de pe‐acolo. Totuşi, are pielea închisă la culoare. Ar putea trece drept indian de la distanţă.
A bătut ceva pe tastatură:
- Are un website. Cred. Sunt sigur că e pe undeva. Cred că are şi o poză...
A întors laptopul în aşa fel încât să văd eu ecranul.
M‐am aplecat spre el, ca să văd mai de‐aproape.
- El e, i‐am spus. Cu siguranţă el e.
Scott a închis laptopul, trântind capacul. O vreme n‐a mai zis nimic. A rămas cu coatele pe masă, cu fruntea sprijinită în palme, cu braţele tremurând.
- Avea atacuri de panică, a început el să vorbească, în cele din urmă. Avea probleme cu somnul, tot felul de probleme de genul ăsta. Începuseră anul trecut. Nu‐mi aduc aminte exact când.
Îmi vorbea fără să mă privească, ca şi cum ar fi uitat complet că sunt şi eu acolo.
- Eu am fost cel care i‐a sugerat să vorbească cu cineva. Eu am încurajat‐o să se ducă, pentru că mi se părea că eu n‐aveam cum s‐o ajut, a spus, şi vocea îi tremura într‐o oarecare măsură. N‐am putut s‐o ajut. Şi ea mi‐a zis că a mai avut astfel de probleme şi în trecut şi că, în cele din urmă, or să dispară, dar eu am forţat‐o... Am convins‐o să se ducă la medic. Tipul i‐a fost recomandat, a continuat, tuşind, ca să‐şi dreagă vocea. Terapia părea să‐i facă bine. Era mai fericită.
A râs scurt şi trist.
- Acum ştiu de ce.
Am întins mâna ca să‐l bat uşor cu palma pe spate, într‐un gest de alinare. Dar s‐a retras brusc, îndepărtându‐se şi ridicându‐se în picioare.
- Ar trebui să pleci, mi‐a zis el aspru. O să vină mama în curând - nu mă lasă singur mai mult de o oră sau două.
La uşă, când eram pe picior de plecare, m‐a prins de braţ.
- Te‐am mai văzut undeva, înainte? m‐a întrebat.
Pentru o clipă, m‐am gândit să‐i zic: E foarte posibil. E posibil să mă fi văzut la poliţie sau pe stradă. Am fost aici sâmbătă-noapte. Am clătinat însă din cap.
- Nu, nu cred.
Am pornit spre gară, mergând cât de repede am putut. Pe la jumătatea străzii, m‐am întors să mă uit în urmă. El era încă în prag, uitându‐se după mine.
Seara
Mi‐am verificat e‐mailul obsesiv, dar n‐am primit nimic de la Tom. Cât de bună trebuie să fi fost viaţa pentru beţivii geloşi înainte să existe e‐mailurile şi SMS‐urile şi telefoanele mobile, înainte de toate aceste mijloace de comunicare electronică şi de toate urmele pe care le lasă peste tot!
Azi nu mai scria aproape nimic despre Megan în ziare. Deja trec mai departe, la alte subiecte, primele pagini fiind dedicate crizei politice din Turcia, fetiţei de patru ani mutilată de câini în Wigan, înfrângerii umilitoare a echipei de fotbal a Angliei în faţa echipei Muntenegrului. Megan începe să fie uitată, şi n‐a dispărut decât de o săptămână.
Cathy m‐a invitat să iau prânzul cu ea. Avea puţin timp liber, pentru că Damien s‐a dus să‐şi vadă mama în Birmingham. Ea n‐a fost invitată. Sunt împreună de aproape doi ani, şi ea încă n‐a cunoscut‐o pe mama lui.
Ne‐am dus la Giraffe, pe High Street, un local pe care îl detest. Ne‐am aşezat în mijlocul încăperii, în care se auzeau conversaţiile, ca un bâzâit de albine, iar ceilalţi parcă erau figuranţi într‐un film; Cathy a început să mă interogheze despre ce‐am mai făcut în ultima vreme. Era curioasă unde fusesem cu o seară înainte.
- Ai cunoscut pe cineva? m‐a întrebat, cu ochii aprinşi de speranţă.
Era de‐a dreptul înduioşător.
Aproape că i‐am spus că da, pentru că era adevărat, dar minciuna mi‐a venit mult mai uşor. I‐am spus că fusesem la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi, în Witney.
- Oh, a făcut ea, părând jenată, uitându‐se fix la salata ei grecească ofilită. Am crezut că ai călcat strâmb. Vineri.
- Da. Cathy, n‐o să‐mi fie uşor să trec peste asta, i‐am spus, şi m‐am simţit prost, pentru că îmi dau seama că ei chiar îi pasă dacă beau sau nu. Dar încerc din răsputeri.
- Dacă ai nevoie de mine, ştii tu, să vin cu tine...
- Acum nu, i‐am spus. Dar îţi mulţumesc.
- Păi, poate că facem ceva împreună, poate mergem la sală? m‐a întrebat.
Am râs, dar apoi mi‐am dat seama că vorbea serios şi i‐am răspuns că o să mă gândesc la propunerea ei.
Tocmai a plecat - a sunat Damien să‐i spună că s‐a întors de la maică‐sa, aşa că s‐a dus la el. M‐am gândit să‐i zic ceva - de ce te tot duci să te arunci în braţele lui de câte ori te cheamă? Dar nu sunt în cea mai fericită poziţie să‐i dau sfaturi despre relaţia ei - sau orice altfel de sfat - şi, în plus, simt că aş bea ceva. (M‐am tot gândit la asta de când am ajuns la Giraffe şi chelnerul ăla fad m‐a întrebat dacă n‐aş vrea un pahar de vin, iar Cathy a zis foarte ferm: Nu, mulţumim frumos.) Îi fac cu mâna la revedere şi simt cum mă furnică toată pielea în aşteptarea acelui pahar, aşa că încerc să scap de gândurile bune (nu face chestia asta, ne descurcăm aşa de bine).
Mă încalţ ca să mă duc la buticul de băuturi din colţul străzii, când sună telefonul. Tom. Sigur e Tom.
Îmi scot telefonul din geantă, mă uit la ecran şi simt că inima îmi bate mai tare.
- Salut!
Urmează o tăcere, aşa că îl întreb:
- Eşti OK?
După o scurtă pauză, Scott spune:
- Da, OK. Sunt OK. Am sunat doar ca să‐ţi spun mulţumesc pentru ieri. Pentru că ţi‐ai făcut timp să vii să‐mi spui.
- Oh, pentru nimic. Nu trebuia să...
- Te deranjez?
- Nu. E OK. Tăcere la celălalt capăt al liniei, aşa că am zis din nou: E OK. E ceva... s‐a întâmplat ceva? Ai vorbit cu cei de la poliţie?
- A venit pe‐aici ofiţerul care ţine legătura cu familiile celor dispăruţi, a spus el, şi mie inima a început să‐mi bată cu putere. O doamnă detectiv‐sergent Riley. I‐am zis despre Kamal Abdic. I‐am zis că n‐ar strica să stea de vorbă cu el.
- I‐ai zis că... I‐ai spus că ai vorbit cu mine?
Îmi simţeam gura complet uscată.
- Nu, nu i‐am zis. M‐am gândit că poate... Nu ştiu.
M‐am gândit că e mai bine dacă numele lui vine mai degrabă de la mine. I‐am spus... e o minciună, ştii, dar i‐am zis că mi‐am încordat puterile să mă gândesc la ceva semnificativ şi că am ajuns la concluzia că ar merita să stea de vorbă cu terapeutul ei. I‐am zis că am suspiciuni legate de relaţia lor.
Pot să respir din nou.
- Şi ea ce‐a zis? îl întreb.
- Mi‐a zis că a vorbit deja cu el, dar că o să vorbească din nou. Mi‐a pus multe întrebări legate de motivul pentru care nu am menţionat numele lui şi înainte. Tipa... nu ştiu ce să zic. Nu am încredere în ea. Se presupune că e de partea mea, dar tot timpul am senzaţia că‐şi bagă nasul peste tot, că vrea să mă facă să cedez, să divulg ceva.
Sunt ridicol de mulţumită să văd că nici el n‐o place; încă un lucru pe care îl avem în comun, încă ceva care ne leagă.
- Oricum, nu voiam decât să‐ţi mulţumesc. Pentru că ai venit să‐mi spui. A fost, de fapt... sună ciudat, dar mi‐a făcut bine să vorbesc cu cineva... cu cineva cu care nu sunt atât de apropiat. Ca să pot gândi mai raţional. După ce ai plecat, m‐am tot gândit la prima şedinţă de terapie a lui Megan - la Abdic - m‐am gândit la cum era când s‐a întors de acolo. Era ceva diferit la ea, o oarecare relaxare. Nu, ştiu, spune el, oftând zgomotos. Poate că îmi imaginez toate astea.
Aveam acelaşi sentiment pe care‐l avusesem cu o zi în urmă - că nu mai vorbeşte cu mine, ci că vorbeşte, pur şi simplu. Devenisem un soi de cutie de rezonanţă, iar asta mă bucură. Mă bucur să‐i fiu de ajutor.
- Mi‐am petrecut toată ziua scotocind iar prin lucrurile lui Megan, îmi spune. Am cotrobăit deja de vreo cinci‐şase ori prin dormitorul nostru, şi toată casa, căutând ceva, orice care ar putea să‐mi dea o idee despre unde ar putea fi. N‐a lăsat nici e‐mailuri, nici scrisori, nimic. M‐am gândit c‐aş putea să‐l contactez, dar cabinetul lui e închis azi şi nu ştiu unde să găsesc numărul lui de telefon.
- Şi crezi că e o idee bună? îl întreb. Adică, nu crezi totuşi că ar trebui să laşi toate astea pe mâna poliţiei? Nu vreau să fiu eu cea care o spune cu voce tare, dar cred că amândoi gândim acelaşi lucru: tipul e periculos. Sau, cel puţin, ar putea fi periculos.
- Nu ştiu, pur şi simplu, nu ştiu.
Se simţea o oarecare disperare în vocea lui, care mă îndurera, dar nu aveam ce să‐i spun ca să‐i aduc alinare.
Îl aud cum respiră la celălalt capăt al firului; o respiraţie rapidă, scurtă, ca şi cum i‐ar fi fost frică. Vreau să‐l întreb dacă nu cumva e cineva acolo, cu el, dar nu pot; ar suna prost, ca şi cum m‐aş băga în viaţa lui.
- L‐am văzut pe fostul tău soţ azi, îmi spune, şi mi se ridică părul în cap.
- Oh?
- Da. Am ieşit să‐mi iau nişte ziare şi l‐am văzut pe drum. M‐a întrebat dacă sunt bine, dacă am vreo veste.
- Oh, repet eu, pentru că nu ştiu ce altceva să spun, cuvintele refuză să iasă.
Nu vreau ca el să stea de vorbă cu Tom. Tom ştie că eu n‐o cunosc pe Megan Hipwell. Tom ştie că am fost pe Blenheim Road în noaptea în care a dispărut.
- Nu i‐am pomenit de tine. N‐am... ştii tu. Nu eram sigur că ar trebui să‐i spun că te‐am întâlnit.
- Nu, nu cred că ar fi bine să‐i zici de mine. Nu ştiu. Ar putea fi ciudat.
- OK, mi‐a zis.
Urmează o tăcere îndelungată. Aştept ca bătăile inimii să mi se mai potolească. Cred că vrea să termine conversaţia, dar apoi spune:
- Chiar nu ţi‐a vorbit niciodată despre mine?
- Sigur... sigur că mi‐a vorbit despre tine, îi zic. Adică n‐am vorbit chiar aşa de des, dar...
- Dar ai venit pe la noi, pe‐acasă. Megan invită foarte rar pe cineva la noi. E o persoană foarte discretă şi ţine foarte mult la spaţiul ei personal.
Încerc să caut un motiv pentru care m‐aş fi dus la ei. Îmi doresc să nu‐i fi spus niciodată că am fost în casa lor.
- Am venit la voi să împrumut o carte.
- Serios?
Nu mă crede. Nu e o cititoare. Mă gândesc la casă - nu erau cărţi pe rafturile de acolo.
- Ce fel de lucruri spunea? Despre mine?
- Păi, era foarte fericită, îi spun. Cu tine, adică. În relaţia voastră.
În timp ce spun toate astea, îmi dau seama ce ciudat sună, dar nu am cum să fiu mai clară de‐atât, aşa că încerc să ies din bucluc.
- Ca să fiu sinceră, eu am avut multe probleme în căsnicia mea, aşa că a fost mai mult un soi de comparaţie şi contrast. Ea se lumina la faţă când vorbea despre tine.
Ce clişeu oribil!
- Serios?
Scott nu pare să bage de seamă, în vocea lui simţindu‐se o tristeţe profundă.
- Mă bucur să aud asta.
Se opreşte şi îl aud respirând, rapid şi sacadat, la celălalt capăt al firului. Ne‐am... ne‐am certat groaznic, spune el. În noaptea în care a plecat. Nu pot să suport gândul că era supărată pe mine când..., însă nu mai reuşeşte să spună ceea ce avea de spus.
- Sunt sigură că n‐a ţinut supărare, îi zic. Cuplurile se ceartă. Cuplurile se ceartă tot timpul.
- Da, dar asta a fost o ceartă urâtă de tot, a fost teribil şi nu pot... simt că nu pot să spun nimănui, pentru că, dacă aş face‐o, aş părea vinovat.
Vocea lui are în ea ceva nou: ceva apăsător, încărcat de vină.
- Nu‐mi aduc aminte cum a început, spune el şi din start nu cred o iotă din ce zice, dar apoi mă gândesc la toate certurile pe care eu însămi le‐am uitat, şi‐mi muşc limba. Ne‐am ambalat teribil, spune el. Am fost... foarte rău cu ea. Am fost un ticălos. Un ticălos absolut. Ea era foarte supărată. S‐a dus sus şi şi‐a pus câteva lucruri într‐o geantă. Nu ştiu exact ce, dar am observat că şi periuţa de dinţi dispăruse, aşa că am ştiut că n‐avea de gând să se mai întoarcă acasă. Am presupus... m‐am gândit că trebuie să se fi dus la Tara, să stea la ea în noaptea aceea. S‐a mai întâmplat şi altă dată. Doar o singură dată. Vreau să spun că nu făcea chestia asta în mod obişnuit. Nu m‐am dus după ea, continuă el, şi mi‐am dat seama brusc că iar nu vorbeşte cu mine, ci că se confesează.
Că el e de o parte a confesionalului şi eu de cealaltă, un om fără chip, nevăzut.
- Am lăsat‐o să plece.
- Asta a fost sâmbătă seara?
- Da. Atunci am văzut‐o ultima dată. Exista un martor care a văzut‐o - sau, mă rog, a văzut „o femeie ale cărei semnalmente se potrivesc cu ale ei“ - mergând spre gara Witney, pe la şapte şi un sfert. Asta ştiu din articolele din ziare. Atunci a fost văzută ultima dată. Nimeni nu‐şi aduce amite să fi văzut‐o pe peron sau în tren. În gară nu există camere de luat vederi şi n‐a fost înregistrată pe nicio cameră din Corly, deşi rapoartele poliţiei spun că asta nu înseamnă că ea n‐a fost acolo, pentru că sunt
destule „unghiuri moarte“ în gară.
- Cât era ceasul când ai încercat s‐o contactezi? îl întreb eu.
Urmează încă o tăcere lungă.
- Păi... m‐am dus în pub. The Rose, ştii de care vorbesc, chiar după colţ, pe Kingly Road? Trebuia să mă răcoresc, să înţeleg ce era în mintea mea. Am băut câteva halbe, apoi m‐am întors acasă. Puţin înainte de zece. Cred că am sperat că a avut timp să se calmeze şi că s‐a întors acasă. Dar nu se întorsese.
- Deci, era în jur de zece când ai încercat s‐o suni?
- Nu.
Vocea lui era aproape o şoaptă acum.
- Nu, n‐am încercat. Am băut câteva beri şi acasă, m‐am uitat la televizor. Apoi m‐am dus la culcare.
Mă gândesc la toate certurile pe care le‐am avut cu Tom, toate lucrurile groaznice pe care le‐am spus după ce am băut prea mult, toate ieşirile intempestive în stradă, urlând la el, spunându‐i că nu vreau să‐l mai văd niciodată.
El m‐a sunat întotdeauna, a stat de vorbă cu mine să mă calmeze, să mă facă să mă întorc acasă.
- Mi‐am imaginat că stătea în bucătăria Tarei, ştii, vorbind despre ce cretin sunt. Aşa că am lăsat‐o baltă.
A lăsat‐o baltă. Suna atât de crud, de indiferent, şi nu sunt surprinsă că n‐a mai spus nimănui altcuiva povestea asta. Sunt surprinsă că mi‐a spus şi mie.
Acesta nu e Scott cel pe care mi‐l imaginasem, Scott cel pe care îl ştiam, cel care stătea în spatele lui Megan, pe terasă, cu mâinile lui mari pe umerii ei osoşi, gata s‐o protejeze de orice şi oricine.
Sunt gata să închid telefonul, dar Scott continuă să vorbească.
- M‐am trezit devreme. N‐aveam niciun mesaj pe telefon. Nu am intrat în panică - am presupus că e cu Tara şi că încă e foarte supărată pe mine. Atunci am sunat‐o şi a intrat căsuţa vocală, dar tot nu m‐am speriat. M‐am gândit că poate doarme sau pur şi simplu mă ignoră. N‐am reuşit să dau de numărul de telefon al Tarei, dar aveam adresa ei - era pe cartea de vizită de pe biroul lui Megan. Aşa că m‐am ridicat din pat şi m‐am dus până la ea.
Mă întreb, dacă nu era îngrijorat, atunci de ce a simţit nevoia să se ducă acasă la Tara, dar nu l‐am întrerupt.
L‐am lăsat să vorbească.
- Am ajuns la Tara puţin după ora nouă. I‐a luat ceva vreme să ajungă până la uşă, dar când a ajuns, părea foarte surprinsă să mă vadă acolo. Era clar că eram ultima persoană pe care se aştepta s‐o vadă în prag la ora aceea din zi, şi atunci mi‐am dat seama... Atunci am ştiut că Megan nu era acolo. Şi am început să mă gândesc... am început să...
Pare că se îneacă de emoţie şi eu încep să mă simt prost că m‐am îndoit de el.
- Mi‐a spus că ultima dată când a văzut‐o pe Megan a fost la ora de pilates, vineri seara. Atunci am intrat în panică.
După ce închid telefonul, îmi dă prin minte că, pentru o persoană care nu l‐ar cunoaşte, aşa cum îl cunosc eu, care nu l‐a văzut cum se comportă cu ea, aşa cum l‐am văzut eu, multe dintre chestiile pe care le‐a spus acum ar suna fals.
Luni, 22 iulie 2013
Dimineaţa
Sunt cam ameţită. Am dormit buştean, dar am şi visat mult, iar în dimineaţa asta mă chinui să mă trezesc de‐a binelea. S‐a reîntors canicula şi în vagon e iar de nerespirat, deşi e pe jumătate gol.
Azi m‐am trezit târziu şi n‐am avut timp să iau un ziar sau să verific ştirile pe internet înainte să ies din casă, aşa că încerc să accesez site‐ul BBC de pe telefon, dar nu ştiu din ce motiv îi ia foarte mult să încarce pagina. La Northcote urcă un tip cu iPad şi ocupă locul de lângă mine. Nu are nicio problemă cu încărcarea paginilor, aşa că se duce direct pe pagina Daily Telegraph şi iată, cu litere de‐o şchioapă, al treilea titlu: BĂRBAT ARESTAT ÎN LEGĂTURĂ CU DISPARIŢIA LUI MEGAN HIPWELL.
Mă sperii aşa de rău încât uit de mine şi mă las peste el, ca să văd mai bine articolul. El ridică privirea, iritat, aproape scos din fire.
- Îmi cer scuze, îi zic eu. O ştiu pe tipă. Pe tipa dispărută. O ştiu.
- Oh, ce îngrozitor, spune el.
E un tip de vârstă mijlocie, care ştie să vorbească şi să se îmbrace.
- Vreţi să citiţi articolul?
- Dacă se poate? Nu reuşesc să fac să se încarce nimic pe telefon.
Îmi zâmbeşte cu blândeţe şi îmi înmânează tableta.
Pun degetul pe titlu şi articolul apare instant.
Un bărbat de treizeci de ani a fost arestat în legătură cu dispariţia lui Megan Hipwell, o femeie de douăzeci şi nouă de ani, din Witney, care a fost declarată dispărută sâmbătă 13 iulie. Poliţia nu a putut să confirme dacă bărbatul arestat este soţul lui Megan Hipwell, Scott Hipwell, care a fost anchetat vineri în legătură cu acest caz. Într-o declaraţie din dimineaţa aceasta a unui purtător de cuvânt al poliţiei, se spune:
„Putem să vă confirmăm că am arestat un bărbat în legătură cu dispariţia lui Megan Hipwell. Bărbatul nu a fost încă pus sub acuzare. Căutările lui Megan Hipwell continuă, iar în momentul de faţă cercetăm o anumită adresă ca potenţială scenă a unei crime“.
Acum trecem pe lângă casa lor; pentru prima dată, trenul n‐a mai oprit la semnal. Întorc capul, dar e prea târziu. A trecut. Mâinile îmi tremură în momentul în care înmânez iPadul înapoi proprietarului. El clatină compătimitor din cap.
- Îmi pare foarte rău, zice el.
- N‐a murit, îi răspund, iar vocea îmi e atât de gâtuită, încât nici eu nu cred ce spun.
Lacrimile mi se adună în ochi. Am fost în casa lui. Am fost acolo. Am stat la masă cu el, m‐am uitat în ochii lui, am simţit ceva. Mă gândesc la mâinile lui imense şi la faptul că, dacă m‐ar putea distruge pe mine, ar putea‐o distruge şi pe ea - pe micuţa, fragila Megan.
Frânele trenului scrâşnesc când ne apropiem de gară, la Witney, şi eu sar în picioare.
- Trebuie să plec, îi zic tipului de lângă mine, care mă priveşte oarecum surprins, dar dă din cap înţelegător.
- Baftă, îmi spune.
Alerg pe peron şi cobor în fugă scările. Mă izbesc de un zid de oameni şi, când ajung aproape de capătul scărilor, mă împiedic de cineva, care îmi strigă: „Fii atentă, da?“.
Nu ridic privirea să văd cine e, pentru că sunt atentă la marginea de beton a treptei, penultima pe care o aveam de coborât. Pe ea este o pată de sânge. Mă întreb de când o fi acolo. Poate să fie de o săptămână, oare?
Poate să fie sângele meu? Al ei? Mă întreb dacă nu cumva au găsit sângele ei în casă şi de asta l‐au arestat. Încerc să‐mi readuc în minte bucătăria, camera de zi. Mirosul: foarte curat, antiseptic. Să fi fost clor? Nu ştiu, nu‐mi mai aduc aminte acum, tot ce‐mi amintesc cu claritate e transpiraţia de pe spatele lui şi respiraţia mirosind a bere.
Alerg prin pasaj, mă împiedic când să iau colţul spre Blenheim Road. Mergând pe trotuar, îmi ţin respiraţia, las capul în jos, mi‐e prea frică să ridic privirea, dar când totuşi o fac, nu e nimic acolo. În faţa casei lui Scott nu sunt dube parcate, nu sunt maşini de poliţie. Oare să fi terminat deja de cercetat toată casa?
Dacă ar fi găsit ceva, cu siguranţă că încă ar mai fi acolo, recoltând şi conservând dovezile. Grăbesc pasul. Când ajung în faţa casei lui, trag adânc aer în piept. Draperiile sunt date la o parte, şi la parter, şi la etaj. Draperiile vecinilor se mişcă uşor. Cineva mă urmăreşte. Păşesc în faţa uşii, cu mâna ridicată. N‐ar trebui să fiu aici. Nu ştiu ce caut aici. Vreau doar să văd. Vreau să ştiu.
Sunt blocată, pentru o clipă, între a‐mi ignora complet orice instinct şi a bate la uşă, sau să mă întorc de unde am venit. Mă întorc să plec şi, în momentul acesta, uşa se deschide.
Înainte să pot face vreo mişcare, mâinile lui se aruncă spre mine, mă prinde de braţ şi mă trage spre el. Gura lui e crispată, ochii îi sunt sălbatici. E disperat. Deschid gura să ţip, dar e prea târziu, mă trage brusc în casă şi trânteşte uşa în urma mea.
Megan
Joi, 21 martie 2013
Dimineaţa
Eu nu pierd. Ar trebui să ştie asta despre mine. Nu pierd la astfel de jocuri.
Ecranul telefonului meu este inactiv. Încăpăţânat, insolent. Nu sunt mesaje scrise, apeluri ratate, nimic. De fiecare dată când mă uit la el, mă simt de parcă m‐ar fi pălmuit cineva şi mă enervez din ce în ce mai tare. Ce s‐a întâmplat cu mine, în camera aceea de hotel? Ce‐a fost în mintea mea? Că aveam o legătură, că era ceva real între noi? El nu are nicio intenţie să plece undeva cu mine.
Dar l‐am crezut pentru o secundă - pentru mai mult de o secundă - şi asta a fost chestia care m‐a scos cu adevărat din minţi. Am fost ridicolă, credulă. În tot acest timp, el râdea de mine.
Dar crede că o să stau să bocesc după el, are mult de aşteptat. Pot să trăiesc şi fără el, pot să mă descurc foarte bine fără el - dar nu‐mi place să pierd. Nu mă caracterizează. Nimic din toate astea nu mă caracterizează. Eu nu sunt respinsă de nimeni. Eu sunt cea care întoarce spatele şi pleacă.
Mă ambalez singură până ajung în pragul nebuniei, nu mă pot abţine. Nu mă pot opri să nu mă întorc cu gândul la după‐amiaza aceea din camera de hotel şi să reiau, iarăşi şi iarăşi, ce mi‐a spus, cum m‐a făcut să mă simt.
Ticălosul!
Dacă el crede că o să dispar, că o să plec discret, se înşală. Dacă nu răspunde la telefon curând, o să încetez să‐l mai sun pe mobil şi o să‐l sun acasă. Pur şi simplu, refuz să fiu ignorată.
La micul dejun, Scott mă roagă să anulez programarea la terapeut. Nu spun nimic, mă prefac că nu aud ce‐mi cere.
- Dave ne‐a invitat la cină, continuă el. N‐am mai fost pe la ei de‐o veşnicie. Poţi să‐ţi reprogramezi şedinţa?
O spune pe un ton calm, ca şi cum ce‐mi cere nu e mare lucru, dar simt cum mă priveşte, cum îmi iscodeşte chipul. Suntem pe cale să ne certăm şi trebuie să fiu atentă.
- Nu pot, Scott, e prea târziu s‐o fac, îi răspund. De ce nu le zici lui Dave şi Karen să vină ei la noi aici sâmbătă seară?
Numai gândul că ar trebui s‐o fac pe gazda cu Dave şi Karen în weekend mă oboseşte, dar trebuie să fac un compromis.
- Nu e prea târziu, zice el, punând cana de cafea pe masă, în faţa mea. Îşi lasă mâna pe umărul meu pentru un moment, spunând: anulează şedinţa, OK?
Şi iese din cameră.
În secunda în care se închide uşa, apuc cana de cafea şi o azvârl în perete.
Seara
Aş putea să‐mi spun că nu e tocmai o respingere. Aş putea să mă conving pe mine însămi că el doar încearcă să fie corect din punct de vedere moral şi profesional. Dar ştiu că nu e adevărat. Sau, mă rog, nu e întregul adevăr, pentru că, dacă doreşti pe cineva foarte mult, moralitatea (şi, mai ales, profesionalismul) nu intră în discuţie. Vei face orice ca să fii cu acea persoană. El, pur şi simplu, nu mă doreşte foarte mult.
Am ignorat toată după‐amiaza apelurile de la Scott, am ajuns la şedinţa de terapie târziu şi m‐am dus direct în biroul lui, fără să‐i adresez niciun cuvânt recepţionerei. El stătea la biroul lui, scriind ceva. A ridicat privirea spre mine în momentul în care am intrat, nu mi‐a zâmbit şi apoi s‐a aplecat iar peste hârtiile lui. Eu am rămas în faţa biroului, aşteptând să se uite la mine.
Mi s‐a părut că a trecut o veşnicie până când a decis s‐o facă.
- Eşti OK? m‐a întrebat în cele din urmă.
Atunci mi‐a zâmbit.
- Ai întârziat.
Am simţit că mă sufoc, n‐am mai putut scoate niciun cuvât. Am ocolit biroul, m‐am sprijinit de el, cu picioarele atingându‐i coapsa. El s‐a retras.
- Megan, a început, te simţi bine?
Am scuturat din cap. I‐am întins mâna, iar el a luat‐o într‐a lui.
- Megan, a zis, clătinând din cap.
N‐am spus nimic.
- Nu poţi... Ia loc, te rog, a spus. Să stăm de vorbă.
Am scuturat din cap.
- Megan.
De fiecare dată când îmi pronunţa numele, era din ce în ce mai rău.
S‐a ridicat în picioare, a dat roată biroului, îndepărtându‐se de mine. A rămas în mijlocul încăperii.
- Poftim, mi‐a spus, pe un ton foarte oficial - chiar uşor agresiv. Stai jos.
M‐am dus după el, în mijlocul camerei, l‐am cuprins de talie, i‐am pus o mână pe piept. El m‐a apucat de încheieturile mâinilor şi s‐a îndepărtat de mine.
- Nu, Megan. Nu se poate... nu putem să...
Şi‐a întors faţa de la mine.
- Kamal, i‐am zis, cu respiraţia întretăiată. Uram sunetul vocii mele în asemenea stare. Te rog.
- Chestia asta... care se întâmplă acum. Nu se cuvine. E normal, crede‐mă, dar...
I‐am spus că nu voiam decât să fiu cu el.
- E transfer afectiv, Megan, a zis el. Se mai întâmplă din când în când. Mi se întâmplă şi mie. Ar fi trebuit să‐ţi spun despre asta data trecută. Îmi pare rău.
Atunci, am vrut să urlu. O zicea de parcă era un lucru atât de banal, de comun, de apatic.
- Adică vrei să‐mi spui că nu simţi nimic? l‐am întrebat. Vrei să‐mi spui că toate astea sunt doar în mintea mea?
El a clătinat din cap.
- Megan, trebuie să pricepi că n‐ar fi trebuit să las lucrurile să ajungă atât de departe.
Am venit şi mai aproape de el, mi‐am pus mâinile pe coapsele lui şi l‐am întors spre mine. El m‐a luat iar de mâini, cu degetele lui lungi ţinându‐mi strâns încheieturile.
- Mi‐aş putea pierde slujba, mi‐a spus, şi atunci mi‐am pierdut controlul.
M‐am retras, supărată, cu violenţă. A încercat să mă ţină, dar n‐a putut. Urlam la el, îi spuneam că mi se rupe de slujba lui. Încerca să mă facă să tac - îngrijorat, presupun, de ce‐ar putea gândi recepţionera, de ce‐ar putea gândi ceilalţi pacienţi. M‐a apucat de umeri, împlântându‐şi unghiile în carnea mea şi ţintuindu‐mă în loc, ca să mă calmez, spunându‐mi să încetez să mă mai port ca un copil. M‐a scuturat, rău de tot; am crezut, pentru un moment, că o să mă pocnească.
L‐am sărutat pe gură, l‐am muşcat de buza de jos cât de tare am putut; îi simţeam sângele în gură. M‐a împins.
În drum spre casă, m‐am gândit la tot felul de planuri de răzbunare. M‐am gândit la toate problemele pe care aş putea să i le fac. Aş putea să fac în aşa fel încât să fie dat afară sau mai rău. Totuşi, n‐o voi face, pentru că îmi place prea mult. Nu vreau să‐l rănesc. Nici măcar nu sunt supărată că m‐a respins. Ce mă enervează cel mai tare e că n‐am un final la povestea mea şi nu pot să încep o alta cu altcineva, e prea greu.
Nu pot să mă duc acasă acum, pentru că nu ştiu cum aş putea să explic vânătăile de pe braţe.
Rachel
Luni, 22 iulie 2013
Seara
Şi acum aştept. E agonizant să nu ştii, să vezi cum totul trebuie să se mişte cu încetinitorul. Dar nu mai e nimic de făcut.
Am avut dreptate, în dimineaţa asta, când mi‐a fost atât de frică. Doar că nu ştiam de ce trebuia să‐mi fie frică.
Nu de Scott. E posibil, când m‐a tras în casă, să fi văzut imediat groaza din ochii mei, pentru că mi‐a dat drumul imediat. Cu privirea sălbatică şi cu părul ciufulit, a făcut câţiva paşi înapoi, speriat de lumină, şi a închis uşa după noi.
- Ce cauţi aici? Sunt fotografi şi jurnalişti peste tot. Nu pot să‐mi permit să apară oameni la uşă. Să dea târcoale. O să spună cine ştie ce despre mine... O să încerce să... O să încerce orice, o să facă poze, o să...
- Nu e nimeni afară, i‐am spus, deşi, ca să fiu sinceră, nu mă uitasem cu atenţie. Poate că erau diverşi indivizi prin maşini, aşteptând să se întâmple ceva.
- Ce cauţi aici? m‐a întrebat din nou.
- Am înţeles că... sunt veşti. Voiam doar să... el e? L‐au arestat?
A dat din cap că da.
- Da, azi‐dimineaţă. Tipa de la relaţii cu publicul a fost aici. Ea mi‐a zis. Dar n‐a putut să... nu vor să‐mi spună de ce. Trebuie să fi descoperit ceva, dar nu vor să‐mi spună ce. Totuşi, pe ea n‐au găsit‐o. Ştiu că n‐au găsit‐o.
Se aşază pe scări şi îşi strânge braţele în jurul corpului. Tremură din toate mădularele.
- Nu mai suport. Nu mai suport să stau să aştept să sune telefonul. Şi când sună telefonul, ce‐o să se întâmple? O să primesc cea mai cumplită veste? Va fi... însă şi‐a pierdut şirul gândurilor, a ridicat privirea spre mine ca şi cum atunci mă vedea prima dată. De ce‐ai venit?
- Am vrut să... M‐am gândit că n‐ai vrea să fii singur.
S‐a uitat la mine ca şi cum aş fi înnebunit complet.
- Nu sunt singur, a spus.
S‐a ridicat şi m‐a dat la o parte, ca să intre în sufragerie. Pentru o clipă, am rămas acolo unde eram, în picioare. Nu ştiam dacă să mă duc după el sau să ies din casă, dar apoi a strigat către mine:
- Vrei cafea?
Afară, în grădină, era o femeie care fuma. Înaltă, cu părul cărunt, îmbrăcată elegant - în pantaloni negri şi o bluză albă, deschisă la gât. Se plimba de‐a lungul şi de‐a latul grădinii, dar de îndată ce m‐a văzut, s‐a oprit, a aruncat ţigara pe dalele de piatră şi a strivit‐o cu talpa.
- Poliţia? m‐a întrebat, nesigură, intrând în bucătărie.
- Nu, eu...
- Mamă, dumneaei e Rachel Watson, a spus Scott. Femeia care m‐a contactat ca să‐mi spună de Abdic.
A clătinat încet din cap, ca şi cum explicaţia lui Scott n‐o ajuta cine ştie ce; m‐a analizat, mişcându‐şi privirea cu repeziciune, din cap până‐n picioare şi apoi de la capăt.
- Oh.
- Eu doar... ăăă...
N‐aveam un motiv serios pentru care mă aflam acolo. Nu puteam să‐i spun, nu‐i aşa, că vezi, eu voiam doar să ştiu. Voiam doar să înţeleg.
- Mda, păi Scott îţi e foarte recunoscător că l‐ai abordat. Evident că acum aşteptăm să vedem exact ce se întâmplă.
A făcut câţiva paşi spre mine, m‐a luat de cot şi m‐a îndreptat gentil spre uşa de la intrare. Am aruncat o privire spre Scott, dar el nu se uita la mine; privirea lui era fixată undeva dincolo de fereastră, dincolo de calea ferată.
- Îţi mulţumim că ai trecut pe la noi, doamnă Watson. Vă suntem, cu adevărat, recunoscători.
M‐am trezit pe pragul din faţa uşii, cu uşa închisă în spatele meu, şi când am ridicat privirea, i‐am văzut: Tom împingând căruciorul şi Anna lângă el. S‐au oprit brusc în momentul în care m‐au văzut. Anna şi‐a dus mâna la gură şi s‐a repezit să‐şi ia copilul în braţe. Leoaica protejându‐şi puiul. Am vrut să‐i râd în faţă, să‐i spun că nu sunt aici pentru tine, nu mă interesează nici cât negru sub unghie de fiică‐ta.
Sunt alungată. Mama lui Scott a fost cât se poate de clară. Sunt alungată şi sunt dezamăgită, dar n‐ar trebui să conteze, pentru că l‐au arestat pe Kamal Abdic. L‐au prins şi eu i‐am ajutat s‐o facă. Am făcut ce trebuie. L‐au prins şi n‐o să mai dureze mult până o vor găsi pe Megan şi o vor aduce acasă.
Anna
Luni, 22 iulie 2013
Dimineaţa
TOM M‐A TREZIT DEVREME cu un sărut şi un zâmbet ştrengăresc.
În dimineaţa asta, are o întâlnire mai târziu, aşa că a zis s‐o luăm pe Evie şi să mergem la cafeneaua din colţ să luăm micul dejun. E un local în care ne întâlneam când am început să ne vedem. Pe vremea aceea, obişnuiam să stăm la masa de la fereastră - ea era la birou, la Londra, aşa că nu exista niciun pericol să treacă pe‐acolo şi să ne descopere. Dar exista totuşi senzaţia aceea palpitantă - dacă totuşi vine acasă mai devreme, pentru un motiv sau altul: poate că i se face rău sau a uitat cine ştie ce documente esenţiale.
Visam la asta.
Îmi doream să vină într‐o zi, să înţeleagă într‐o secundă că nu‐i mai aparţine. E greu de crezut acum că a existat vreodată un moment în care mi‐am dorit să apară pe neaşteptate.
De când a dispărut Megan, am evitat pe cât posibil
să merg prin partea aceea - mi se ridică părul în cap să trec prin dreptul acelei case - dar nu există alt traseu ca să ajungem la cafenea. Tom merge cu câţiva paşi înaintea mea, impingând căruciorul; îi cântă ceva lui Evie, făcând‐o să râdă.
Îmi place la nebunie să ieşim aşa, împreună. Văd cum se uită lumea la noi; îi văd cum se gândesc: Ce familie minunată. Sunt atât de mândră - mai mândră decât am fost vreodată în viaţa mea.
Aşa că plutesc în continuare în bula mea de fericire; suntem aproape de numărul cincisprezece, când văd uşa deschizându‐se. Pentru un moment, mă gândesc că poate am halucinaţii, pentru că ea tocmai iese pe uşă. Rachel.
Iese pe uşa din faţă şi rămâne acolo o secundă, ne vede şi se opreşte în loc. E oribil. Ne aruncă cel mai ciudat zâmbet, aproape o grimasă, şi nu mă pot abţine să nu mă năpustesc spre cărucior, s‐o iau în braţe pe Evie, care se sperie. Fetiţa începe să plângă.
Rachel se îndepărtează repede, în direcţia gării.
Tom strigă după ea.
- Rachel! Ce cauţi aici? Rachel?
Dar ea îşi vede de drum, mergând din ce în ce mai repede, până când aproape că aleargă, iar noi doi rămânem în loc, uitându‐ne după ea. Apoi Tom se întoarce spre mine şi, văzând expresia întipărită pe chipul meu, spune:
- Haide! Mergem acasă.
Seara
Când am ajuns acasă, am aflat că au arestat pe cineva în legătură cu dispariţia lui Megan Hipwell. Un tip de care n‐am auzit niciodată până atunci, un terapeut la care mergea ea. Era o uşurare, cred, pentru că mi‐am imaginat tot felul de lucruri.
- Ţi‐am zis că n‐avea cum să fie un străin, a zis Tom. Nu e niciodată un străin, nu‐i aşa? În orice caz, habar n‐avem ce s‐a întâmplat cu adevărat. Poate că ea e vie şi nevătămată. Probabil că a fugit în lume cu cineva.
- Şi atunci de ce să‐l aresteze pe tipul ăla?
Tom a ridicat din umeri. Era distrat, în felul în care îşi trăgea haina pe el, cum îşi îndrepta cravata, pregătindu‐se să plece să se întâlnească cu ultimul client pe ziua asta.
- Ce ne facem? l‐am întrebat.
- Cum adică? a zis el, privindu‐mă lipsit de expresie.
- Ce ne facem cu ea? Cu Rachel. De ce a venit aici? Ce căuta acasă la Hipwell? Crezi că... crezi că încerca să ajungă la noi în grădină - ştii, trecând prin grădinile vecinilor?
Tom a râs dispreţuitor.
- Mă îndoiesc. Zău aşa, vorbim despre Rachel aici. N‐ar fi în stare să‐şi mişte curul ăla imens peste toate gardurile alea. N‐am nici cea mai vagă idee ce căuta acolo. Poate că era beată criţă şi a greşit uşa?
- Cu alte cuvinte, avea de gând să se înfiinţeze aici?
A scuturat din cap.
- Nu ştiu. Uite care‐i faza, n‐ai de ce să‐ţi faci griji, OK? Ţine uşile încuiate. O să‐i dau un telefon să văd ce pune la cale.
- Eu cred că ar trebui să sunăm la poliţie.
- Şi să spunem ce? Că doar n‐a făcut nimic concret...
- N‐a făcut nimic concret în ultima vreme - asta dacă nu pui la socoteală faptul că a fost aici în noaptea în care a dispărut Megan Hipwell, i‐am zis eu. Ar fi trebuit să le spunem de‐atunci celor de la poliţie.
- Anna, zău aşa, a zis el, cuprinzându‐mă de mijloc. Chiar nu cred că Rachel are ceva de‐a face cu dispariţia lui Megan Hipwell. Dar o să stau de vorbă cu ea, OK?
- Dar asta ai spus şi ultima dată...
- Ştiu, a răspuns el încet. Ştiu ce‐am spus.
M‐a sărutat, strecurându‐şi mâna în blugii mei.
- Hai să nu mergem la poliţie decât dacă nu avem încotro.
Eu cred că nu mai avem încotro. Nu pot să nu mă gândesc la zâmbetul pe care ni l‐a aruncat, un rânjet. Era aproape triumfător. Trebuie să plecăm de‐aici. Trebuie să plecăm departe de ea.
Rachel
Marţi, 23 iulie 2013
Dimineaţa
ÎMI IA O VREME să‐mi dau seama ce simt când mă trezesc. O izbucnire de exaltare, domolită de altceva: o frică nedefinită. Ştiu că suntem aproape de aflarea adevărului. Doar că nu pot să nu mă gândesc că adevărul va fi unul teribil.
Stau în pat, în capul oaselor, şi iau laptopul, îl deschid şi aştept cu nerăbdare să se încarce, apoi intru pe internet. Întreg procesul pare interminabil.
O aud pe Cathy umblând prin casă, spălând vasele după micul dejun, urcând la etaj să se spele pe dinţi. Se opreşte câteva minute în faţa uşii mele. Îmi imaginez cum stă acolo, cu pumnul ridicat, pregătită să bată. Apoi se răzgândeşte şi se grăbeşte să coboare.
Se încarcă pagina de ştiri a BBC‐ului. Titlul de pe prima pagină anunţă reduceri bugetare, iar povestea de dedesubt se referă la încă un star al unui show de televiziune de prin anii 1970 acuzat de comportament sexual neadecvat. Nimic despre Megan; nimic despre Kamal.
Sunt dezamăgită. Ştiu că cei de la poliţie au la dispoziţie douăzeci şi patru de ore pentru a pune sub acuzare un suspect şi acum timpul a expirat. În unele circumstanţe poţi totuşi să reţii un suspect încă douăsprezece ore.
Ştiu, pentru că ieri am stat toată ziua să mă documentez.
După ce am fost dată afară din casa lui Scott, m‐am întors acasă, am deschis televizorul şi mi‐am petrecut aproape toată ziua uitându‐mă la ştiri, citind articole online. Aşteptând.
Pe la amiază, poliţia a dezvăluit numele suspectului.
La ştiri s‐a vorbit despre „dovezile descoperite la reşedinţa doctorului Abdic şi în maşina acestuia“, dar n‐au menţionat care sunt acelea.
Poate sânge? Telefonul ei, pe care, până acum, nu‐l găsiseră? Haine, o geantă, periuţa de dinţi?
Tot arătau poze cu Kamal, prim‐planuri ale chipului lui întunecat şi frumos. Fotografia pe care au folosit‐o nu e cea de la poliţie, din timpul arestării, ci un polaroid: e undeva în vacanţă, nu zâmbeşte propriu‐zis, dar pe aproape. Pare prea blând, prea frumos ca să fie un criminal, dar aparenţele pot fi înşelătoare - se spunea despre Ted Bundy că arăta precum Cary Grant.
Am aşteptat toată ziua să apară şi alte ştiri, să se facă publică punerea sub acuzare: răpire, cauzare de vătămare corporală sau mai rău de atât. Am aşteptat să aflu unde e, unde a ţinut‐o. Au arătat poze de pe Blenheim Road, din gară, din faţa casei lui Scott. Comentatorii au tot vorbit despre implicaţiile posibile ale faptului că nici telefonul lui Megan şi nici cardurile ei de credit n‐au mai fost folosite de mai bine de o săptămână.
Tom m‐a sunat de mai multe ori. N‐am răspuns. Ştiu ce vrea. Vrea să ştie ce am căutat acasă la Scott Hipwell, ieri‐dimineaţă. Lasă‐l să se întrebe. N‐are a face cu el. Nu totul are legătură cu el. Oricum, bănuiesc că mă sună la cererea ei expresă. Nu‐i datorez nicio explicaţie acestei tipe.
Am aşteptat, şi am aşteptat, şi tot nicio acuzaţie: în schimb, am aflat mai multe despre Kamal, profesionistul în materie de probleme de sănătate mintală, care i‐a ascultat secretele şi necazurile lui Megan şi care i‐a câştigat încrederea, după care a abuzat‐o, a sedus‐o şi apoi cine ştie ce a urmat?
Am aflat despre el că e musulman, că e bosniac, unul dintre cei care au supravieţuit conflictelor din Balcani şi că, la cincisprezece ani, a venit în Marea Britanie ca refugiat. Un individ care nu e străin de violenţă, şi‐a pierdut tatăl şi cei doi fraţi în Srebreniţa. A avut o condamnare pentru violenţă domestică. Cu cât am aflat mai multe despre Kamal, cu atât eram mai convinsă că avusesem dreptate: avusesem dreptate să le spun celor de la poliţie despre el, avusesem dreptate să‐i spun lui Scott.
Mă ridic din pat, trag un halat pe mine şi mă grăbesc să ajung jos, să deschid televizorul. N‐am nicio intenţie să ies undeva azi. Dacă vine Cathy acasă pe neaşteptate, o să‐i spun că sunt bolnavă. Îmi fac o cană de cafea, mă aşez în faţa televizorului şi aştept.
Seara
Pe la vreo trei, m‐am plictisit. M‐am plictisit de ajutoare sociale şi de pedofilii anilor şaptezeci din showu‐rile de televiziune, eram enervată că nu spuneau nimic despre Megan, nimic despre Kamal, aşa că m‐am dus la magazinul cu băuturi alcoolice şi am cumpărat două sticle de vin alb.
Sunt aproape de finalul primei sticle când se întâmplă. E altceva la ştiri acum, un film făcut cu camera mişcată, în imagine e o clădire pe jumătate terminată (sau pe jumătate distrusă), în depărtare se aud explozii. Siria sau Egipt, sau poate Sudan?
Am dat la minimum sunetul, nu sunt prea atentă. Când, deodată, apare ceva: pe burtiera de pe ecran scrie că guvernul se confruntă cu tăierile de fonduri pentru clinicile legale sociale şi că Fernando Torres va fi scos din joc timp de patru săptămâni, din cauza unei întinderi de tendon la un genunchi şi că suspectul în cazul dispariţiei lui Megan Hipwell nu a fost pus sub acuzare şi că a fost eliberat.
Pun paharul jos şi iau telecomanda, dau sonorul mai tare, mai tare, mai tare. Nu poate fi adevărat. Reportajul de război continuă şi nu se mai termină odată, iar sân‐ gele îmi clocoteşte, dar, în cele din urmă, se termină şi transmisiunea revine în studio, iar prezentatorul citeşte:
„Kamal Abdic, bărbatul arestat ieri în legătură cu dispariţia lui Megan Hipwell, a fost pus în libertate fără să fie pus sub acuzare. Abdic, terapeutul doamnei Hipwell, a fost reţinut ieri, dar eliberat în dimineaţa aceasta pentru că poliţia nu are suficiente dovezi împotriva lui.“
Nu mai aud ce spune în continuare. Înnebunesc, cu ochii înceţoşaţi, urechile îmi ţiuie puternic, gân
dindu‐mă: L‐au avut în mână. L‐au avut în mână şi i‐au dat drumul.
La etaj, mai târziu.
Am băut prea mult, nu mai văd cum trebuie ecranul calculatorului, văd dublu, triplu. Reuşesc să citesc doar dacă îmi acopăr un ochi cu palma.
Am dureri de cap. Cathy a ajuns acasă, m‐a strigat, dar i‐am spus că sunt în pat, că nu mă simt bine. Ştie că am băut.
Stomacul îmi e înecat de alcool. Mi‐e greaţă. Nu pot să gândesc limpede. Nu trebuia să încep să beau atât de devreme. Nu trebuia să beau deloc. Acum vreo oră l‐am sunat pe Scott, şi l‐am sunat şi acum câteva minute. N‐ar fi trebuit să fac nici asta. Dar voiam să ştiu ce minciuni le‐a spus Kamal. Ce minciuni, de au fost atât de nebuni încât să le creadă?
Poliţia a stricat tot. Nişte idioţi. Muierea aia, Riley, e numai vina ei. Sunt convinsă de asta.
Ziarele nu ajută cu nimic. Acum spun că n‐a existat niciodată o condamnare pentru violenţă domestică. Că a fost o greşeală. Acum îl fac pe el să pară o victimă.
Nu mai vreau să beau nimic. Ştiu că ar trebui să arunc restul de vin în chiuvetă, pentru că altfel o să‐l beau pe tot mâine‐dimineaţă şi, odată pornită, nu o să mă mai opresc. Ar trebui să‐l arunc în chiuvetă, dar n‐o s‐o fac. O să‐l caut cu nerăbdare mâine‐dimineaţă.
E întuneric şi aud pe cineva că o strigă pe nume. O voce, în şoaptă la început, apoi din ce în ce mai tare.
Furioasă, disperată, strigând‐o pe Megan. E Scott — e supărat pe ea. O strigă iar şi iar. Cred să visez. Încerc să nu mă trezesc, să rămân în vis, dar, indiferent cât de mult aş încerca, visul se pierde treptat, se spulberă.
Miercuri, 24 iulie 2013
Dimineaţa
Mă trezeşte un ciocănit uşor în uşă. Ploaia bate în ferestre; e trecut de opt, dar afară e încă întuneric. Cathy împinge uşor uşa şi bagă capul în camera mea.
- Rachel? Eşti OK?
Dă cu ochii peste sticla de vin de lângă pat şi umerii îi cad brusc.
- Oh, Rachel.
Intră în cameră, vine lângă pat şi ridică sticla de jos. Mi‐e prea ruşine să mai spun ceva.
- Nu te duci la serviciu? mă întreabă ea. Ieri ai fost?
Nu aşteaptă să‐i răspund, ci se întoarce să iasă din cameră, aruncându‐mi peste umăr:
- În ritmul ăsta, or să te dea afară.
Ar trebui să‐i spun acum, pentru că şi aşa e furioasă pe mine. Ar trebui să mă duc după ea şi să‐i spun: am fost dată afară acum câteva luni pentru că am venit la birou beată moartă după un prânz de trei ore cu un client, întâlnire în timpul căreia am reuşit să fiu obraznică şi neprofesională, astfel încât a renunţat la noi şi şi‐a dus afacerea în altă parte.
Când închid ochii, încă mai văd aievea finalul acelei întâlniri, expresia de pe chipul chelneriţei când mi‐a întins haina, felul în care am intrat în birou, pe şapte cărări, cum întorcea lumea capetele după mine. Martin Miles luându‐mă deoparte. Cred că cel mai bine acum ar fi să te duci acasă, Rachel.
Afară, tunete şi fulgere. Sar din pat ca arsă. La ce mă gândisem azi‐noapte? Îmi verific agenda neagră, dar n‐am notat nimic în ea de ieri de la amiază: notiţe despre Kamal - vârstă, etnie, condamnarea pentru violenţă domestică.
Iau un pix şi tai ultima menţiune.
