5-9
Ventilatorul care se răsucea încet mișcă frunzele unui palmier dintr-un ghiveci din colțul încăperii, iar foșnetul lor uscat mă făcu să mă gândesc la gândaci care goneau, la șobolani, la nimic bun.
Descifrând ultimele amănunte ale visului ei, Viola zise:
- Un tricou cu guler...
M-am ridicat de pe canapea. Simțeam nevoia să mă mișc. Mi-am dat seama că încăperea era prea micuță ca să mă plimb prin ea, dar am rămas în picioare.
- Verde. Un tricou verde cu guler.
M-am gândit la tipul din spatele tejghelei unde se închiriau pantofi de la Green Moon Lanes, la blonda care punea bere în halbe... amândoi în uniforme noi...
Cu o voce liniștită, Viola zise:
- Odd, spune-mi adevărul! Uită-te la fața mea! Vezi moartea în mine?
I-am răspuns:
- Da.
DOUĂZECI ȘI CINCI
Deși nu-s în stare să citesc fețele, nu mai puteam să mă mai uit la chipul Violei Peabody, pentru că îmi imaginam lucruri pe care nu puteam de fapt să le citesc, iar cu ochii minții îi vedeam fiicele orfane stând lângă mormântul ei.
De obicei nu mi-e frică de noapte. Dar de noaptea aceasta mă temeam, pentru că trecerea de la 14 august la 15 august sosea iute.
M-am întors spre Viola, care rămăsese pe marginea fotoliului. Ochii ei, mari de felul lor, deveniseră acum ca de bufniță, iar fața ei măslinie căpătase nuanțe cenușii. Am întrebat-o:
- Mâine e ziua ta liberă?
A dat din cap.
Fiindcă avea o soră care putea să aibă grijă de fiicele ei, Viola lucra la Grille șase zile pe săptămână.
- Ai plănuit ceva? Ce-o să faci mâine? se interesă Stormy.
- M-am gândit că dimineața o să lucrez pe lângă casă. Întotdeauna am ce face aici. După-amiaza... e pentru fete.
- Pentru Nicolina și Levanna? am întrebat eu, spunându-le fetelor pe nume.
- Duminică e ziua de naștere a Levannei. Va împlini 7 ani. Dar la Grille e înghesuială duminica, se dau bacșișuri bune. Nu pot lipsi de la serviciu. Așa că o să sărbătorim mai devreme.
- Cum o s-o sărbătoriți?
- Filmul ăla nou, cu un câine, are un succes teribil la copii. O să ne ducem la spectacolul de la ora patru.
Am știut ce avea să spună Stormy înainte să apuce să vorbească:
- S-ar putea să fie o mulțime mai mare într-o sală răcoroasă de cinematograf, într-o după-amiază de vară, decât la un meci de baseball pentru copii.
Am întrebat-o pe Viola:
- Ce-ați plănuit să faceți după film?
- Terri a spus să aduc fetele la Grille, că face cinste cu cina.
La Grille era gălăgie când se ocupau toate mesele, dar nu cred că discuțiile entuziaste din micul nostru restaurant puteau fi confundate cu răcnetele unei mulțimi. Sigur, în vis totul e distorsionat, inclusiv sunetul.
Având fereastra deschisă în spate, m-am simțit brusc atât de vulnerabil, încât mi s-a zburlit părul de pe ceafă.
M-am uitat din nou în grădină. Totul părea să fie așa cum fusese cu un minut în urmă.
Cu toate acestea, m-am îndepărtat de fereastră, ducându-mă într-o parte a acesteia, apoi m-am întors din nou spre Viola.
- Cred că trebuie să-ți schimbi planurile pentru mâine.
Dacă o salvam pe Viola de destinul ei, puteam să condamn pe altcineva la moarte în locul ei, exact așa cum s-ar fi întâmplat dacî aș fi avertizat-o pe barmanița blondă de la popicărie. Singura diferență era că pe blondă n-o cunoșteam... iar Viola îmi era prietenă.
În apărarea mea pot să spun doar că mi-am dat seama că, dacă o salvam pe Viola, le salvam și pe fiicele ei. Era vorba despre 3 vieți, nu despre una.
- Există vreo speranță... întrebă Viola, atingându-și fața cu degetele tremurătoare ale mâinii, de parcă ar fi descoperit nu craniul său, ci înfățișarea Morții, care tocmai îi înlocuia propriul chip. Există vreo șansă să scap de asta?
- Soarta nu-i un drum drept, am zis eu, devenind oracolul ei, lucru pe care i-l refuzasem mai devreme. Există ramificații, multe drumuri diferite care duc la sfârșituri diferite. Avem liberul arbitru pentru alegerea drumului.
- Fă ceea ce îți spune Oddie și o să fie totul bine, o sfătui Stormy.
- Nu-i chiar atât de ușor, am adăugat eu iute. Poți să schimbi drumul, dar uneori drumul cel nou te duce drept către aceeași soartă potrvinică.
Viola mă privi cu mult respect, poate chiar cu venerație.
- Odd, eram sigură că te pricepi la asemenea lucruri, la tot ce-i legat de lumea de dincolo.
Stânjenit din pricina admirației pe care mi-o arăta, m-am dus la cealaltă fereastră deschisă. Mustangul lui Terri era parcat sub un felinar stradal, în fața casei. Liniște. Nimic care să te îngrijoreze.
Nimic și totul.
Am încercat să ne asigurăm că nu ne urmărește nimeni de la popicărie. Mă îngrijora faptul că apariția lui Robertson acasă la Micul Ozzie și apoi în curtea bisericii mă luase prin surprindere. Nu-mi permiteam să mi se întâmple și a treia oară.
- Viola, am spus eu, întorcându-mă încă o dată spre ea, nu-i suficient să-ți schimbi planurile pentru mâine. Trebuie să rămâi vigilentă și să observi tot ce ți se pare... în neregulă.
- Sunt deja extrem de nervoasă.
- Asta nu-i bine. Nervos nu-i același lucru cu vigilent.
- Ai dreptate, zise ea, dând din cap.
- Trebuie să fii cât se poate de calmă.
- O să încerc. O să fac tot posibilul.
- Să fii calmă și atentă, pregătită să reacționezi iute la orice amenințare, dar suficient de calmă ca să vezi amenințarea venind.
Viola părea gata să sară în sus de pe marginea scaunului de atâta încordare.
- Dimineață o să-ți aducem fotografia unui bărbat la care să fii atentă, îi spuse Stormy, apoi se uită la mine. Oddie, poți să-i faci rost de o fotografie a individului?
Am dat din cap. Șeful poliției avea să-mi dea o copie după o fotografie a lui Robertson.
- Ce bărbat? întrebă Viola.
I l-am descris pe Omul-Ciupercă, individul care fusese la Grille în timpul primului schimb, înainte de sosirea la serviciu a Violei.
- Dacă-l vezi, îndepărtează-te de el! O să știi că urmează ce-i mai rău. Dar nu cred că se va întâmpla în noaptea asta. Nu aici. După toate probabilitățile, intenționează să apară pe prima pagină a ziarelor, așa că va acționa într-un loc public, plin de oameni....
- Să nu te duci mâine la film, o sfătui Stormy.
- N-o să mă duc, o asigură Viola.
- Și nici să nu ieși în oraș pentru cină.
Deși nu înțelegeam ce rost ar fi avut să pe privesc pe Nicolina și pe Levanna, mi-am dat brusc seama că nu trebuia să părăsesc casa fără să merg în camera lor.
- Viola, pot să le văd pe fete?
- Acum? Dorm.
- N-o să le trezesc. E... important.
DOUĂZECI ȘI ȘASE
Două forme sinistre stăteau lângă fiecare pat, vizitatori dintr-un anume iad, călători care ieșiseră din încăperea cea întunecată.
Stăteau aplecate asupra feteleor și păreau că le privesc cu un interes aparte.
Făpturile acelea păreau că nu-și dădeau seama că intraserăm în cameră. Erau captivate, poate chiar pe jumătate hipnotizate de o iradiere emisă de fete, o iradiere invizibilă pentru mine, dar uluitoare pentru ele.
A cincea fiară se târa pe podeaua dormitorului, cu mișcări sinuoase ca ale unei reptile. Se strecură sub patul Levannei, păru că se încolăcește acolo, dar după o clipă apăru și se furișă sub patul Nicolinei, unde se lăgănă în tăcere dintr-o parte în alta, ca un șarpe ce se pregătește să muște.
Incapabil să-mi stăpânesc un fior, am simțit că al cincilea intrus savura o urmă minunată, un reziduu eteric lăsat de picioarele fetițelor.
N-am vrut să mă aventurez mai departe de parg. Viola îmi șopti:
- E în regulă. Amândouă dorm întotdeauna profund.
- Sunt minunate, zise Stormy.
Viola nu mai putea de mândrie.
- Sunt fetițe foarte bune, spuse ea, apoi, văzând expresia dezgustată de pe fața mea, mă întrebă: Ce nu-i în regulă?
Stormy se uită la mine, în timp ce eu afișam un zâmbet neconvingător, și bănui de îndată adevărul.
Lângă paturi, cei patru bodachi păreau a fi preoții unei religii diabolice.
Pentru că nu-i răspunsesem imediat, Viola crezu că văzusem ceva rău în legătură cu fetele ei și făcu un pas spre pat.
Am apucat-o cu blândețe și am tras-o înapoi.
- Regret, Viola. Nu-i nimic rău. Voiam doar să mă asigur că fetele sunt în siguranță. Și sunt, ținând seama de zăbrelele de la ferestre.
- Fetele știu cum să acționeze dispozitivul de deschidere în caz de urgență, îmi spuse ea.
Una dintre entitățile de lângă patul Nicolinei păru că se trezește din letargie și-și dădu seama de prezența noastră.
Nu-mi venea să las fetele singure cu cele cinci fantome, dar nu aveam cum să le izgonesc.
Fetele nu aveau să pățească nimic. Nu aici. Nu încă.
Sau cel puțin așa speram.
Fără să pomenesc nimic despre intrușii de coșmar, mi-am dus un deget la buze, ca și cum le-aș fi sugerat Violei și lui Stormy să fie atente să nu le trezească pe fete, apoi le-am condus pe cele două femei afară din încăpere.
Am lăsat ușa întredeschisă, așa cum fusese atunci când sosiserăm, lăsându-i pe bodachi să se târască pe podea, să adulmece și să se zvârcolească.
M-am întrebat dacă vreunul dintre ei ne va urma în camera de zi, dar am ajuns la ușa din față fără niciun însoțitor supranatural.
I-am spus Violei, aproape la fel de calm ca în dormitorul fetelor:
- E bine să lămurim un lucru. Când ți-am spus să nu te duci la film mâine, am înțeles prin asta că nici fetele nu trebuie să se ducă. Nu le trimite cu vreo rudă. Nici la cinematograf, nici în altă parte.
Fruntea netedă a Violei se învineți de îngrijorare.
- Dar copilașii mei scumpi... nu fuseseră împușcați în vis.
- Niciun vis profetic nu dezvăluie tot ce se va întâmpla, numai fragmente.
Implicațiile afirmației mele nu îi sporiră doar teama, ci o făcură mai hotărâtă. Foarte bine. Viola avea nevoie de teamă și de furie ca să fie alertă și să ia decizii înțelepte a doua zi.
Pentru a o face și mai conștientă de pericol, i-am zis:
- Chiar dacă ți-ai fi văzut fetele împușcate... Doamne ferește, poate chiar moarte... ai fi putut să-ți scoți acest lucru din memorie, atunci când te-ai trezit.
Stormy își puse mâna pe umărul Violei și-i explică:
- N-ai fi vrut să-ți rămână în minte asemenea imagini.
Încordată și hotărâtă, Viola zise:
- O să stăm acasă și o să sărbătorim doar între noi.
- Nu-s convins că ar fi un lucru înțelept, am spus eu.
- De ce? Nu cunosc în ce loc se petrecea visul meu, dar sunt sigură că nu era vorba despre casa asta.
- Ține minte... drumuri diferite pot să ducă la aceeași soartă potrivnică.
Nu voiam să-i povestesc despre bodachii din camera fetelor sale, pentru că aș fi fost silit să-i destăinuiesc toate secretele mele.
I-am spus Violei:
- În visul tău, nu în această casă ai fost împușcată. Dar dacă destinul tău era să fii împușcată la cinematograf și n-o să te mai duci la film... atunci poate că Soarta o să vină aici ca să te găsească. Nu-s mari șanse să se întâmple așa. Dar nu-i imposibil.
- Și în visul tău mâine e ziua în care se va întâmpla catastrofa?
- Da. Așa că m-aș simți mai bine dacă ai fi la doi pași distanță de viitorul pe care l-ai văzut în coșmarul tău.
M-am uitat spre partea din spate a casei. Niciun bodach nu venise după noi.
Cu toate astea, n-am vrut să risc nimic în privința vieții fetelor și am adăugat:
- Primul pas: nu te duce mâine nici la film, nici la Grille. Pasul doi: să nu rămâi nici aici.
- Cât de departe locuiește sora ta? întrebă Stormy.
- La două cvartale. Pe Maricopa Lane.
- O să vin aici mâine dimineață, între 9 și 10, cu fotografia pe care ți-am făgăduit-o. O să vă duc, pe tine și pe fete, la sora ta.
- Odd, nu trebuie să faci asta. Putem să ne ducem singure până acolo.
- Nu. Vreau să vă duc eu. E un lucru necesar.
Trebuia să fiu sigur că niciun bodach nu le însoțea pe Viola și pe fiicele ei. Am zis, în șoaptă:
- Să nu le spui Levannei și Nicolinei ce vei face. Și n-o suna pe sora ta ca să-i spui că te duci. S-ar putea să fii auzită.
Viola se uită prin încăpere îngrijorată, dar și uimită.
- Cine să mă audă?
Am fost nevoit să fac pe misteriosul:
- Anumite... forțe.
Dacă bodachii o auzeau plănuind să mute copiii în casa surorii sale, Viola n-ar fi putut să se îndepărteze cu doi pași de soarta din vis, ci doar cu unul.
- Chiar crezi că eu știu toate chestiile astea, despre lumea cealaltă?
- Da, cred, zise ea, dând din cap.
Avea ochii atât de mari de uimire, încât mă speria, pentru că-mi aminteau de ochii deschiși ai unui cadavru.
- Atunci, ai încredere în mine, Viola! Dormi, dacă poți! O să mă întorc mâine dimineață. Mâine seară visul tău va fi doar un coșmar, fără nimic profetic în el.
Nu eram atât de convins, dar am sărutat-o pe obraz.
Viola mă îmbrățișă, apoi o îmbrățișă și pe Stormy.
- Nu mă mai simt atât de singură, zise ea.
În lipsa unui ventilator, afară, noaptea era mai fierbinte decât aerul cald din căsuță.
Luna urcase încet către stelele de sus și-și trăsese voalul galben, descoperindu-și fața cea adevărată, argintie.
DOUĂZECI ȘI ȘAPTE
Mai era aproape o oră până la miezul nopții. Îngrijorat de faptul că o nouă zi putea să-i ducă pe copii în bătaia focului, am parcat Mustangul în spatele restaurantului Pico Mundo Grille.
Când am stins farurile și am oprit motorul, Stormy îmi zise:
- O să părăsești vreodată orașul ăsta?
- Sper să nu fiu unul dintre aceia care insistă să bântuie pe aici și după ce-a murit, cum face sărmanul Tom Jedd șa Tire World.
- Voiam să știu dacă o să pleci cât timp ești în viață.
- Numai gândul la așa ceva îmi produce urticarie pe creier.
- De ce?
- Lumea-i mare.
- Nu peste tot sunt orașe mari. Unele sunt mai mici și mai liniștite decât Pico Mundo.
- Voiam să spun că... acolo totul ar fi ceva nou. Îmi place ceea ce mi-e cunoscut. Având în vedere lucrurile cu care aș avea de-a face... nu pot să manevrez în același timp o mulțime de chestii noi.
- Am crezut întotdeauna că ar fi drăguț să trăiești în munți.
- O climă nouă, am spus eu, clătinând din cap. N-am nevoie de o climă nouă.
- Oricum, nu mă gândeam să părăsim orașul pentru totdeauna. Doar pentru o zi, două. Am putea să ne ducem cu mașina la Vegas.
- Asta-i părerea ta despre o localitate mică și liniștită? Pun pariu că-i un loc cu mii de morți care nu vor să plece de acolo.
- De ce?
- Sunt oameni care au pierdut tot ce-au avut la masa de zaruri sau la ruletă și care s-au întors în camera lor și și-au zburat creierii, i-am explicat eu și m-am cutremurat. Cei care s-au sinucis rătăcesc prin zonă după ce au murit. Le e frică să plece.
- Odd, ai o părere melodramatică despre Las Vegas. O cameristă de hotel nu descoperă o duzină de sinucigași în fiecare dimineață.
- O grămadă de indivizi uciși de Mafie, cu trupurile aruncate în temeliile de beton proaspăt turnat ale hotelurilor celor noi. Poți să pui pariu că ăștia au treburi neterminate și că-s plini de furie după moarte. În plus, nu-mi plac jocurile de noroc.
- Nu pare o afirmație potrivită pentru nepotul lui Pearl Sugars.
- S-a străduit să mă transforme într-un cartofor, dar cred că am dezamăgit-o.
- Te-a învățat pocher, nu-i așa?
- Da. Jucam pe o miză de câțiva bănuți.
- Tot joc de noroc e, chiar dacă-i vorba de câțiva bănuți.
- Nu și când jucam cu bunica Sugars.
- Te lăsa să câștigi? Drăguț din partea ei.
- Voia să merg cu ea în circuitul de pocher din sud-vest. Spunea: „Odd, o să îmbătrânesc pe drumuri, nu într-un fotoliu pe veranda unui azil afurisit, împreună cu o ceată de doamne decrepite, și o să cad moartă cu fața pe cărțile de joc în mijlocul partidei, nu de plictiseală la un ceai dansant pentru pensionari știrbi care încearcă să se fâțâie în cărucioarele lor cu rotile în ritm de cha-cha.”
- Pe drum ar fi fost prea multe lucruri noi, spuse Stormy.
- În fiecare zi alte și alte lucruri noi, am oftat eu. Dar sunt convins că ne-am fi amuzat. Voia să fiu cu ea ca să ne distrăm împreună... și, dacă ar fi murit în mijlocul unei partide dure, voia să fie sigură că jucătorii ceilalți nu aveau să-și împartă banii ei, lăsându-i cadavrul în deșert, ca hrană pentru coioți.
- Înțeleg de ce n-ai plecat pe drumuri, dar de ce nu joci?
- Pentru că aș fi câștigat oricum, chiar dacă bunica Sugars n-ar fi jucat aiurea, ca să-mi dea o șansă.
- Vrei să spui că se întâmplă asta... din cauza darului tău?
- Mda.
- Poți să vezi ce cărți vor fi distribuite?
- Nu. Nu-i vorba despre ceva atât de spectaculos. Pur și simplu simt când mâna mea e mai bună decât a celorlalți jucători și când nu e. Simțământul acela s-a dovedit a fi corect în 9 cazuri din 10.
- Ăsta-i un avantaj imens la pocher.
- E valabil și la 21 și la oricare alt joc de cărți.
- Deci nu-i chiar joc de noroc.
- Nu chiar. Mai degrabă e.... o strângere de bani.
Stormy înțelese de îndată de ce nu jucam cărți.
- E ca și cum ai fura banii.
- N-am chiar atât de mare nevoie de bani. Și n-o să duc lipsa lor cât timp oamenii vor dori să mănânce ceea ce le prăjesc în tigaie.
- Sau cât timp vor avea picioare.
- Mda. Asta presupunând că o să mă apuc să vând pantofi.
- Am pomenit de Vegas nu pentru că aș vrea să joc, îmi explică ea.
- E un drum prea lung ca să te duci la un bufet unde să mănânci cât te țin curelele.
- Am pomenit de Vegas pentru că putem ajunge acolo în vreo 3 ore, iar capelele în care se oficiază căsătorii sunt deschise 24 de ore din 24. Nu se cer analize de sânge. Putem fi căsătoriți până în zori.
Inima îmi tresăltă într-un fel pe care doar Stormy îl poate provoca.
- Oho! Ăsta-i un motiv aproape suficient ca să-mi dea curajul necesar să călătoresc.
- Doar „aproape suficient”?
- Putem să ne facem analizele mâine dimineață, să obținem autorizația de căsătorie joi și să fim legați unul de celălalt duminică. Și toți prietenii noștri vor fi de față. Eu aș vrea să fie prezenți. Nu vrei și tu?
- Ba da. Dar eu vreau mai mult să mă mărit.
Am sărutat-o și am zis:
- Ce-i cu graba asta subită, după atâtea ezitări?
Părea nu numai îngrijorată, cu cuprinsă de groază.
- Hei, totul va fi bine! am asigurat-o eu.
Vocea lui Stormy nu tremura. E o fată prea tare să plângă. Dar în blândețea vorbelor ei se simțea suferința.
- Încă de când stăteam pe marginea bazinului cu pești koi și a apărut bărbatul acela....
Tăcu brusc, iar eu am completat-o:
- Omul-Ciupercă.
- Mda. Ticălosul ăla țicnit. Încă de când l-am văzut... mi-a fost teamă pentru tine. Oddie, întotdeauna mi-e teamă pentru tine, dar de obicei nu fac nimic, pentru că ăsta ar fi ultimul lucru de care ai avea nevoie, pe lângă câte ai tu pe cap îți mai lipsește o doamnă plângăcioasă care să te bârâie la cap să fii atent.
- „O doamnă plângăcioasă”?
- Scuze. Probabil că m-am întors înapoi până la o viață de dinainte de 1930. Dar ce-am spus e adevărat, ultimul lucru de care ai nevoie ar fi să te bată la cap o muiere isterică.
- Îmi plăcea mai mult „o doamnă plângăcioasă”. Uite ce-i, cred că individul e cât se poate de bolnav, e o bombă cu ceas de 10 megatone, dar eu și șeful poliției ne ocupăm de caz și o să-i smulgem fitilul înainte să explodeze.
- Nu fi atât de sigur! Te rog, Oddie, nu fi atât de sigur! Dacă o să fii prea sigur de tine când o să ai de-a face cu tipul ăsta, o să te omoare.
- N-o să mă omoare.
- Mi-e teamă pentru tine.
- Mâine seară, Bob Robertson, zis și Omul-Ciupercă, va purta o salopetă portocalie de pușcăriaș. Poate o să facă rău unor oameni, poate o să-l oprim înainte să apese pe trăgaci, dar, indiferent ce s-ar întâmpla, o să cinez împreună cu tine și o să facem planuri pentru nuntă, o să am ambele picioare și ambele mâini.....
- Oddie, încetează, nu mai spune nimic....
- ... și o să am tot capul ăsta tâmpit la care te uiți acum....
- Te rog să încetezi.
- ...și n-o să fiu orb, pentru că trebuie să te văd, și n-o să fiu surd, pentru că n-o să putem să facem planuri pentru nuntă, dacă n-o să te aud, și n-o să....
Stormy îmi dădu un pumn în piept.
- Nu provoca soarta!
Când stă așezată nu-și poate lua suficient avânt ca să lovească zdravăn. Pumnul ei abia îmi tăie o clipă răsuflarea.
Horcăind cât mai puțin posibil, am tras aer în piept și am zis:
- Nu-s atât de superstițios ca să-mi fac griji că provoc soarta.
- Poate că eu sunt.
- Bine, să nu mai discutăm despre asta!
Am sărutat-o. Mi-a răspuns la sărut.
Am îmbrățișat-o și i-am spus:
- Doamnă plângăcioasă și caraghioasă! O să mă întorc la tine întreg și nevătămat.
- Dragul meu Pooh! zise ea, așa cum mă alintă uneori.
Calmând-o oarecum și potolindu-i parțial temerile, m-am simțit ca un șerif din ăla cu suflet dur și tare ca piatra dintr-un film vechi cu coowboy.
Făceam parte din cea mai proastă categorie de nebuni.
Când îmi amintesc de noaptea aceea de august acum, după ce rănile și suferințele m-au schimbat pentru totdeauna, acel Odd Thomas întreg mi se pare un om foarte diferit de mine, mult mai încrezător decât sunt eu acum, în stare să spere, dar care nu era la fel de înțelept, și-l jelesc.
DOUĂZECI ȘI OPT
Când am coborât din Mustang, strada familiară se întindea într-o beznă profundă, dezvăluind puține lucruri la lumina lunii.
Deasupra intrării din spate a bucătăriei restaurantului ardea un bec de siguranță. Cu toate acestea, întunericul părea să se adune în jurul lui, în loc să fie îndepărtat.
Niște scări neacoperite duceau la etaj, la ușa apartamentului lui Terri. Dincolo de perdea se zărea lumină.
Când am ajuns în capul scării, Stormy arătă spre partea de nord a cerului.
- Casiopeea.
Am identificat, stea cu stea, punctele constelației.
Terri ne deschise ușa, luă cheile de la mașină și insistă să intrăm, ca să ne ofere o cafea sau o băutură.
Lumina a două lumânări pâlpâia plăcut pe pereții bucătăriei, în timp ce curenții reci de aer condiționat agitau flăcările. Terri stătea la masă când ciocănisem la ușă. Un păhărel de rachiu de piersici se afla pe mușamaua cu carouri albe și roșii.
Ca de obicei, muzica de fond a vieții ei era Elvis. De data asta, Wear My Ring Around Your Neck.
Noi știuserăm că se aștepta s-o vizităm, de aceea Stormy nu rămăsese la capătul de jos al scării.
Terri suferă uneori de insomnie. Și, chiar și când adoarme ușor, nopțile sunt lungi.
Când, la ora 9, pe ușa din fața restaurantului este atârnată pancarta pe care scrie „ÎNCHIS” și după ce ultimul client pleacă, între 9 și 10, indiferent ce bea - cafea decofeinizată sau ceva mai tare - Terri deschide și o sticlă de singurătate.
Soțul ei, Kelsey, iubitul ei din liceu, murise cu 9 ani în urmă, de cancer.
Fascinația ei pentru Elvis, pentru viața și muzica acestuia începuse cu 9 ani în urmă, pe când avea 32 de ani, în anul în care murise Kelsey.
Motivele interesului ei deosebit pentru Presley sunt numeroase. Fără nicio îndoială, printre ele este și următorul: cât timp Terri are o colecție Elvis - muzică, lucruri deosebite, fapte biografice - pe care trebuie s-o construiască și s-o întrețină, nu mai are timp să se lase atrasă de vreun bărbat în viață și poate rămâne devotată din punct de vedere emotiv răposatului ei soț.
Elvis este ușa pe care o închide în fața unei idile.
M-am așezat împreună cu Stormy la masă.
Terri ne dirijase, subtil, astfel încât să nu se apropiem de al patrulea scaun, cel pe care stătea Kelsey când era în viață.
Am început să discutăm despre căsătoria noastră înainte să ne așezăm pe scaune. Terri ne turnă rachiu de piersici și închină pentru ca fericirea noastră să nu aibă sfârșit.
Mai târziu, pe când eu și Stormy ne terminam al doilea păhărel, iar regele cânta Love Me Tender, i-am povestit lui Terri că l-am plimbat pe Elvis cu mașina ei. La început a fost încântată, dar s-a întristat când a aflat că Elvis plânsese în timpul drumului.
- L-am mai văzut plângând, i-am spus eu. De la moartea sa, este foarte fragil din punct de vedere emoțional. Dar de data asta a fost mai rău ca niciodată.
- Sigur, spuse Terri, nu-i niciun mister îl legătură cu faptul că e în starea asta tocmai azi.
- Pentru mine e un mister, am asigurat-o eu.
- E 14 august. La ora 3,15, în dimineața zilei de 14 august 1958, a murit mama lui. Avea doar 46 de ani.
- Gladys, zise Stormy. O chema Gladys, nu-i așa?
- Elvis a fost la înmormântare, își aminti Terri. Pe 12 august s-a întors cu avionul acasă, în Memphis, într-o permisie de urgență, și s-a dus la spitalul în care era internată mama sa. Dar și 16 august este o zi rea pentru el.
- De ce?
- Pentru că atunci a murit, zise Terri.
- Elvis? se miră Stormy.
- Da. În ziua de 16 august 1977.
Terminasem al doilea pahar cu rachiu de piersici.
Terri îmi întinse sticla.
Aș mai fi vrut, dar nu mai puteam. Am acoperit paharul gol cu mâna și am spus:
- Elvis părea să-și facă griji pentru mine.
- De unde știi? mă întrebă Terri.
- M-a bătut pe braț. Ca și cum și-ar fi manifestat simpatia față de mine. Avea... o înfățișare melancolică, de parcă i-ar fi fost milă de mine, din cine știe ce motiv.
Aceast dezvăluire o alarmă pe Stormy.
- Nu mi-ai spus asta. De ce nu mi-ai spus?
Am ridicat din umeri.
- Pentru că nu înseamnă nimic. A fost doar Elvis.
- Dacă nu înseamnă nimic, de ce ai menționat întâmplarea? întrebă Terri.
- Pentru mine înseamnă ceva, declară Stormy. Gladys a murit în ziua de 14. Elvis a murit în ziua de 16. 15 e chiar între aceste zile - e ziua în care jigodia de Robertson o să înceapă să împuște oameni. Mâine.
Terri se încruntă la mine.
- Cine-i Robertson?
- Omul-Ciupercă. Ți-am împrumutat mașina ca să-l găsesc.
- Și l-ai găsit?
- Da. Locuiește în Camp`s End.
- Și?
- Eu și șeful poliției... îl urmărim.
- Acest Robertson e un mutant produs de deșeuri toxice, care a ieșit dintr-un film cu psihopați, îi spuse Stormy lui Terri. A venit după noi la biserica St. Bartholomew și, când am reușit să scăpăm de el, a făcut zob o parte din biserică.
Terri îi oferi lui Stormy încă un păhărel cu rachiu.
- Spuneai că o să împuște oameni?
Stormy nu prea bea, dar acceptă încă un pahar.
- Visul acela obsedant începe să se adeverească, până la urmă.
De data asta Terri păru alarmată.
- Cel cu angajații morți dintr-o popicărie?
- Plus o grămadă de oameni dintr-un cinematograf, zise Stormy, apoi dădu pe gât rachiul de piersici.
- Asta are vreo legătură cu visul Violei? mă întrebă Terri.
- E o poveste prea lungă, i-am zis. E târziu. Sunt mort de oboseală.
- Are mare legătură cu visul ei, îi spuse Stormy lui Terri.
- Mi-e somn, le-am implorat eu. Terri, o să-ți povestesc mâine, după ce se va termina totul.
Mi-am tras scaunul în spate, intenționând să mă ridic, dar Stormy mă apucă de braț și mă ținu la masă.
- Iar acum aflu că însuși Elvis Presley l-a avertizat pe Oddie că o să moară mâine.
Am obiectat:
- N-a spus așa ceva. M-a bătut pe braț, iar apoi, înainte să iasă din mașină, mi-a strâns mâna.
- Ți-a strâns mâna? întrebă Stormy cu un glas care sugera că un asemenea gest putea fi interpretat doar ca expresie a unei previziuni macabre.
- N-a fost mare lucru. Tot ce-a făcut a fost să-mi prindă mâna dreaptă între ambele sale mâini și să strângă de două ori....
- De două ori!
- ....Și să-mi arunce din nou privirea aceea.
- Privrea aceea plină de milă? întrebă Stormy.
Terri luă sticla și se oferi să-i toarne lui Stormy.
Am pus mâna pe pahar.
- Am băut destul amândoi.
Stormy îmi luă mâna dreaptă și o ținu între mâinile ei, așa cum făcuse Elvis, apoi zise:
- Domnule Supermascul Paranormal Viitor Batman, Elvis a încercat să-ți spună că mamă-sa a murit în 14 august, că el a murit pe 16 august, iar că tu vei muri pe 15 august - toți 3, ca într-o scamatorie a morții - dacă n-o să-ți păzești fundul!
- Nu asta a încercat să-mi spună, am contrazis-o eu.
- Crezi că-ți făcea avansuri?
- Nu mai are viață sentimentală. E mort.
- Oricum, Elvis nu era homosexual, interveni Terri.
- N-am zis că era homosexual. Stormy a tras concluzia asta.
- Pun pariu pe Grille și pe buca mea stângă că Elvis nu era homosexual, zise Terri.
- Asta-i cea mai aiurită discuție pe care am purtat-o vreodată, am mormăit eu.
Terri mă contrazise:
- Nici vorbă, am avut o sută de discuții cu tine, mult mai aiurite decât asta.
- Și eu am avut, o aprobă Stormy. Odd Thomas, ești un adevărat izvor de discuții aiurite.
- Un gheizer, sugeră Terri.
- Nu-i vorba despre mine, le-am reamintit eu, ci despre viața mea.
- Ai face bine să stai deoparte, spuse Terri îngrijorată. Lasă-l pe Wyatt Porter să se ocupe de tot!
- O să-l las pe el să se ocupe. Eu nu sunt polițist. Nu port pistol. Tot ce pot să fac e să-l sfătuiesc.
- De data asta nu-l mai sfătui, zise Stormy. Stai deoparte, măcar de data asta. Vino la Vegas cu mine! Chiar acum.
Voiam să-i fac pe plac. Îmi face plăcere să-i fac pe plac. Dar ce voiam să fac și ce era corect să fac nu însemnau același lucru.
Așa că am zis:
- Problema este că mi-a fost dat să fac treaba asta, iar, dacă mă sustrag, treaba se va ține după mine, într-un fel sau altul.
Am ridicat paharul. Uitasem că-i gol. L-am pus din nou pe masă.
- Când am o țintă anume, magnetismul meu psihic acționează în două direcții. Pot să merg la întâmplare și să găsesc ceea ce trebuie să găsesc.. în acest caz pe Robertson..... sau el va fi atras către mine, dacă vrea să fie atras, iar uneori chiar dacă nu vrea. În al doilea caz, am mai puțin control și s-ar putea să am... surprize neplăcute.
- Asta-i doar o teorie, zise Stormy.
- Nu pot dovedi nimic, dar e adevărat. E ceva ce simt înlăuntrul meu.
- Mi-am închipuit întotdeauna că nu gândești cu capul, zise Stormy; tonul ei se schimbase, trecuse de la încercarea insistentă - chiar furioasă - de a mă convinge, la resemnare și afecțiune.
- Dacă aș fi mama ta, te-aș trage de urechi, spuse Terri.
- Dacă ai fi mama mea, n-aș fi aici.
Ele două erau pentru mine cele mai importante femei din lume. Le iubeam, pe fiecare altfel, și mi-era greu să le refuz ceva, chiar dacă asta se întâmpla din dorința de a face ceea ce trebuia să fac.
M-am uitat la ceasul de la mână.
- E 15 august.
Când am încercat să mă ridic în picioare, Stormy nu mă reținu, așa cum făcuse anterior. Se ridică și ea de pe scaun.
- Terri, presupun că va trebui să mă înlocuiești în primul schimb - sau să-l chemi pe Poke, dacă vrea să vină.
- De ce, nu poți să gătești și, în același timp, să salvezi lumea?
- Doar dacă vrei să se ardă baconul. Îmi pare rău că te anunț cu atât de puțin timp înainte.
Terri ne însoți la ușă. O strânse la piept pe Stormy, apoi mă îmbrățișă și pe mine. Mă trase de o ureche.
- Să fii poimâine la tigaie la timp ca să întorci clătitele ori te trimit să lucrezi la dozatorul de răcoritoare!
DOUĂZECI ȘI NOUĂ
Străzile din Pico Mundo erau liniștite.
În timp ce mergeam către apartamentul lui Stormy, eram alerți, parcă așteptându-ne ca Bob Robertson să ne apară în față, de după vreo mașină parcată sau din arcada unei case.
Stormy locuiește la trei cvartale de Pico Mundp. Ne țineam de mână și mergeam în tăcere.
Traseul meu fusese stabilit în mod irevocabil. Stormy știa la fel de bine sa mine - în ciuda obiecțiilor ei - că n-am de ales și că trebuia să fac tot ce puteam ca să-l ajut pe șeful poliției.
Casa veche, victoriană, cu două etaje, fusese împărțită în patru apartamente. Stormy locuia la parter, în partea din dreapta.
Nu ne gândeam că Robertson ne aștepta acolo. Deși aflase, cumva, cine eram eu, asta nu presupunea și că putuse să afle adresa lui Stormy.
Dacă ar fi vrut să mă aștepte, apartamentul meu de deasupra garajului Rosaliei Sanchez ar fi reprezentat un loc mai bun decât locuința lui Stormy.
Dar prudența ne-a făcut să fim atenți când am intrat în hol, apoi în apartament.
Stormy are trei camere, o baie și o bucătărie. Am aprins luminile și ne-am dus direct în dormitorul ei, unde își ținea pistolul de 9 mm.
Stormy scoase încărcătorul, se asigură că era plin cu gloanțe, apoi îl vârî înapoi în armă.
O verificare rapidă a ferestrelor dovedi că erau încuiate, așa cum le lăsase Stormy.
Niciun baubau nu-și făcuse locuință în vreun dulap.
În timp ce Stormy se spăla pe dinți și se schimba de culcare, eu am sunat la Green Moon Lanes și am ascultat un mesaj înregistrat care dădea informații despre orele de funcționare a popicăriei, serviciile oferite și despre prețuri.
Deschideau la 11 dimineața, de joi până dumincă, și la 1 după-amiaza, de luni până miercuri.
Robertson putea să pătrundă în popicărie cu gânduri ucigașe cel mai devreme în momentul în care localul își descuia ușile, la ora unu.
Două cinematografe multiplex, având în total 20 de ecrane, deservesc zona localității Pico Mundo. Am aflat prin intermediul telefonului că filmul la care intenționase Viola să-și ducă fiicele rula în două săli dintr-un singur cinematograf. Am reținut orele spectacolelor, cel mai devreme fiind la ora 1 și 10 după-amiază.
M-am dus în dormitor, m-am schimbat în hainele de culcare, mi-am scos pantofii și m-am întins deasupra păturii subțiri, așteptând-o pe Stormy.
În locuința aceea, timpul pare suspendat.
În încăperile acelea sunt cuprins de pace. Uit de griji. De clătite și de poltergeist.
Aici nu pot păți nimic rău.
Aici îmi cunosc destinul și sunt mulțumit de el.
Aici locuiește Stormy, iar eu înfloresc acolo unde locuiește ea.
Deasupra patului, într-o ramă de geam, se află cartonașul primit de la mașina de ghicit viitorul: „SUNTEȚI DESTINAȚI SĂ FIȚI ÎMPREUNĂ PE VECIE”.
Cu 4 ani în urmă, am dat în mijlocul unui bâlci peste un aparat strident numit Mumia Țigăncii, aflat într-un colț întunecat al unui cort plin cu jocuri neobișnuite și atracții macabre.
Mașinăria semăna cu o cabină telefonică de modă veche și era înaltă de aproape 2 metri și jumătate. Parte de jos, de vreun metru, era închisă complet. Partea superioară avea geamuri pe trei laturi.
În partea cu geamuri se găsea o siluetă feminină pitică, îmbrăcată într-un costum țigănesc, completat cu bijuterii țipătoare și cu o basma colorată. Mâinile ei noduroase, osoase, uscate i se odihneau pe coapse, iar verdele de pe unghii semăna mai puțin a ojă și mai mult a mucegai.
O placă de la picioarele ei susținea că aveam în față cadavrul mumificat al unei țigănci pitice. Aceasta fusese renumită în Europa secolului al XVIII-lea pentru prezicerile și prevestirile ei.
Pielea pătată de pe chipul ei se întinsese strâns peste țeastă. Pleoapele îi erau ținute închise de niște fire negre; la fel și buzele.
Probabil că nu era o operă de artă a Morții care acționase în mediul cărnii, așa cum se afirma, ci produsul unui artist care se pricepea să folosească ipsos, hârtie și cauciuc.
Când am ajuns împreună cu Stormy la Mumia Țigăncii, o altă pereche vâra monede în mașinărie. Femeia se aplecase spre un grilaj rotund și pusese întrebarea cu voce tare:
- Mumie a Țigăncii, spune-ne, eu și Johnny, vom avea o căsnicie lungă și fericită?
Bărbatul - evident, el era Johnny - apăsase pe butonul pe care scria „RĂSPUNS”, iar în tava de aramă alunecase un cartonaș. Acesta citise cu voce tare ce scria pe acesta:
- Bate un vânt rece și fiecare noapte pare că durează o mie de ani.
Nici Johnny, nici viitoarea mireasă nu consideraseră că primiseră răspunsul la întrebarea lor, așa că mai încercară o dată. Bărbatul citi al doilea cartonaș:
- Nebunul sare de pe culme, dar lacul de dedesubt e înghețat iarna.
Femeia, crezând că Mumia Țigăncii înțelesese greșit întrebarea, o repetase:
- Eu și Johnny vom avea o căsnicie lungă și fericită?
Johnny citise al treilea cartonaș:
- Livada cu copaci mănați face fructe otrăvitoare.
Pe al patrulea scria:
- O piatră nu ține de foame, nici nisipul de sete.
Cu o insistență irațională, perechea cheltuise încă patru monede de-un sfert de dolar, căutând un răspuns. Cei doi începuseră să se ciondănească, în așteptarea celui de-al cincilea cartonaș. Când Johnny citise cartonașul cu numărul 8, vântul cel rece prezis de primul bilet bătea între ei ca un uragan.
După ce Johnny și iubita se plecaseră, venise rândul meu și al lui Stormy. O singură monedă ne oferise asigurarea că eram destinați să fim veșnic împreună.
Când Stormy spune povestea asta, pretinde că, după ce ne oferise nouă ceea ce dorise cealaltă pereche, pitica mumificată făcuse cu ochiul.
Eu n-am văzut-o făcând cu ochiul.
În timp ce așteptam sub cartonașul înrămat, Stormy veni în pat. Purta un chilot simplu din bumbac alb și un tricou cu Sponge Bob SquarePants, eroul din serialul de desene animate.
Se întinse pe partea ei, se trase lângă mine și-și puse capul pe pieptul meu, ca să-mi asculte inima. Avu ce auzi.
Îi place să fie ținută în felul acesta, până când adoarme. Eu sunt barcagiul în care ea se încredere că o va purta către vise odihnitoare.
După o perioadă de tăcere, Stormy zise:
- Dacă mă vrei... acum sunt gata.
Nu sunt un sfânt. Am destule gânduri murdare ca să distrug stratul de ozon. Am vorbit-o deseori de rău pe mama mea.
Dar, când Stormy mi se oferi, m-am gândit la fetița orfană, cunoscută de lume drept Bronwen, singură și speriată la vârsta de 7 ani, adoptată și ajunsă într-un port sigur, doar ca să descopere că noul ei tată nu-și dorea o fiică, ci o jucărie sexuală. Îmi puteam imagina cu ușurință deruta, teama, umilința și rușinea ei.
M-am gândit și la Penny Kallisto, la ghiocul pe care mi-l înmânase. Din gâtul ros, lucios al scoicii ieșise vocea unui monstru care bolborosea în limbajul poftelor demente.
Deși nu confundam pasiunea mea curată cu dorința bolnacă a lui Harlo Landerson și cu egoismul lui sălbatic, nu-mi puteam șterge din minte răsuflarea sa brutală și mârâiturile lui bestiale.
- E aproape duminică, i-am spus eu lui Stormy. M-ai învățat frumusețea anticipării.
- Și dacă n-o să fie niciodată duminică?
- O să avem duminica aceasta și alte o mie, am asigurat-o eu.
- Am nevoie de tine, zise ea.
- Și asta-i ceva nou?
- Doamne, nu-i nimic nou.
- Nici pentru mine nu-i ceva nou.
Am ținut-o în brațe. Ea mi-a ascultat inima.
Curând, Stormy murmură ceva cuiva pe care îi făcea plăcere să-l vadă în somnul ei. Barcagiul își făcuse treaba, iar ea se cufundă în vise.
Am coborât din pat fără s-o trezesc, am tras cearșaful și pătura peste umerii ei, apoi am aprins veioza de lângă pat, la nivelul cel mai scăzut de luminozitate. Ei nu-i place să se trezească pe întuneric.
După ce mi-am pus pantofii, am sărutat-o pe frnte și am plecat, lăsând pistolul de 9 mm pe noptieră.
Am stins toate celelalte lumini din apartament, am ieșit pe hol și am încuiat ușa cu cheia pe care mi-o dăduse.
Ușa din fața blocului avea un vitraliu oval.
Mi-am lipit ochiul de o bucată netedă de sticlă, ca să văd mai clar. O mașină de poliție, fără însemne, era parcată lângă trotuar, în cealaltă parte a străzii.
Ceea ce trăda identitatea camionetei albe era antena butucănoasă pentru unde scurte, care se ivea din tavan, în partea din spate.
Nu-i cerusem șefului poliției să-i asigure protecție lui Stormy. Aceasta s-ar fi înfuriat, deoarece solicitarea mea ar fi însemnat că nu era în stare să aibă grijă singură de ea.
Logica mă duse la concluzia că șeful poliției îi oferise protecție nu lui Stormy, ci mie.
Sau, mai degrabă, nu era vorba despre protecție, ci despre supraveghere.
Robertson mă urmărise până acasă la Micul Ozzie și mă descoperise ceva mai târziu în biserica St. Bartholomew. Poate că Porter mă păzea în speranța că Robertson o să-mi dea din nou de urmă, iar atunci putea fi reținut și interogat în legătură cu vandalizarea bisericii.
Înțelegeam logica șefului poliției, dar nu-mi plăcea că eram folosit pe post de momeală fără să fi fost întrebat mai întâi, în mod politicos, dacă nu mă deranjează faptul că o să mi se vâre un cârlig în fund.
În loc să ies pe ușa principală, m-am dus la capătul holului și am plecat pe ușa din spate.
Polițistul din camionetă credea că mă supraveghează pe mine, dar de fapt slujea de paznic pentru Stormy. Iar ea nu putea să se înfurie pe mine, pentru că eu nu cerusem să i se asigure protecție.
Eram obosit, dar nu mă simțeam pregătit să dorm. Și totuși m-am dus acasă.
Poate că Robertson mă aștepta și voia să încerce să mă ucidă. Poate că o să supraviețuiesc, o să-l sun pe șeful poliției și o să pun capăt întregii povești.
Speram să am o întâlnire violentă cu un sfârșit satisfăcător.
TREIZECI
Am mers spre casă cu pas vioi, trecând pe străzi și pe alei, pe o cărare care traversa un loc viran, printr-o galerie de drenaj secată de luni de zile, apoi din nou pe străzi.
Bodachii erau pretutindeni.
Mai întâi i-am zărit de la distanță, o duzină sau poate mai mulți, alergând în patru labe. Când treceau prin locuri întunecoase, se vedeau doar ca un tumult de umbre, dar felinarele stradale îi arătau drept ceea ce erau.
O casă georgiană cu două niveluri din Hampton Way era un adevărat magnet pentru bodachi. Când am trecut, ocolind pe trotuarul celălalt, am văzut 20 sau 30 siluete ca de tuș, unele intrând și altele ieșind din casă, prin crăpăturile din ramele ferestrelor sau tocurile ușilor.
Unul dintre ei se zvârcolea și se agita în lumina porticului, de parcă l-ar fi cuprins nebunia. Apoi se strecură pe gaura cheii din ușa din față.
Alți doi ieșiră din clădire și se furișară prin paravanul care acoperea o lucarnă a mansardei.
Clădirea aceea era locuința familiei Takuda - Ken, Micali și cei trei copii ai lor. Nicio lumină nu strălucea în ferestre. Cei din familia Takuda dormeau, fără să fie conștienți că o ceată de spirite răuvoitoare se cățăra către camerele lor și-i priveau în timp ce visau.
Puteam doar să presupun că unul din familia Takuda - sau toți - era destinat să moară chiar în ziua acea, în incidentul violent care atrăsese un mare număr de bodachi în Pico Mundo.
Experiența mă învățase că aceste spirite se strângeau deseori în locul unei grozăvenii viitoare.
Bodachii nu se concentraseră într-un singur loc. Erau peste tot în oraș, iar din răspândirea lor neobișnuită am dedus că vizitau victimele potențiale, înainte să se strângă în locul în care avea să aibă loc baia de sânge.
M-am grăbit să mă îndepărtez de locuința familiei Takuda fără a privi în urmă, fiindu-mi teamă că bodachii ar putea să-și dea seama că-i văd, dacă le acordam cea mai mică atenție.
Pe Eucalyptus Way, alți bodachi invadaseră locuința lui Morris și Rachel Melman.
Când am ajuns în Marigold Lane, am văzut cu ușurare că strada pe care locuiam părea lipsită de fiarele acelelea.
În locuința Rosaliei Sanchez nu ardea nicio lumină. Ea se culcă întotdeauna devreme, dar, în schimb, se scoală în zori, dornică să afle dacă a rămas vizibilă.
Nu m-am apropiat de garajul ei pe alee. Am traversat peluza, de la un stejar la altul, privind cu grijă în jur.
Când am tras concluzia că nici Robertson, nici alt dușman nu se afla în curte, am ocolit garajul. Deși n-am găsit pe nimeni care să mă aștepte întins în iarbă, am speriat un iepure fricos dintr-un răzor cu crini, iar când acesta a țâșnit pe lângă mine, am realizat un record personal la saltul în înălțime.
Am urcat pe scara exterioară spre apartamentul meu și m-am uitat la ferestrele de deasupra mea, atent la vreo mișcare a jaluzelelor.
Cheia zăngăni ușor în broască. Am răsucit-o și am deschis ușa.
Când am aprins lumina, primul lucru pe care l-am zărit a fost un pistol. Un pistol.
Fiind prieten cu șeful poliției și având-o pe Stormy ca logodnică, ar trebui să cunosc diferența dintre un pistol și un revolver.
Pistolul nu fusese aruncat pe podea, ci părea aranjat cu grijă, aranjat în așa fel încât să capteze lumina lustrei.
Cel care-l lăsase acolo sperase că mă facă să-l ridic.
TREIZECI ȘI UNU
M-am oprit în prag, și de acolo totul părea să fie întocmai ca atunci când plecasem la serviciu, marți dimineața.
Ușa rămăsese încuiată și nu prezenta semne că ar fi intrat cineva prin efracție. Când înconjurasem clădirea, nu remarcasem niciun geam spart.
Acum aveam de ales între a lăsa ușa deschisă, ca să-mi fie mai ușor în cazul unei plecări în grabă, și a o încuia, ca să împiedic să intre cineva în urma mea. După ce-am ezitat prea mult timp, am închis calm ușa și am pus zăvorul.
Liniștea era atât de profundă, încât un strop de apă care căzu din robinet în ciuveta din bucătărie scoase un pleosc care-mi făcu timpanele să vibreze.
Convins că se intenționase să ridic pistolul, am rezistat tentației și am pășit peste armă.
Unul dintre avantajele de a locui într-o singură încăpere constă în faptul că scotocitul după un intrus durează mai puțin de un minut.
Rămânea să mai caut și în baie.
Ușa era închisă. O lăsasem deschisă.
După ce fac duș, las întotdeauna ușa deschisă, pentru că baia are doar o ferestruică mică cât un hublou și un ventilator rablagit care face gălăgie cât un set de tobe izbit de un cântăreț de heavy-metal, dar nu ventilează deloc aerul. Dacă nu las ușa deschisă, baia va fi năpădită de mucegai mutant agresiv, căruia îi place carnea de om, iar eu voi fi silit să mă spăl în chiuveta de la bucătărie.
Am desprins telefonul de la centură și m-am gândit să sun la poliției, ca să anunț un intrus.
Dar, dacă veneau polițiști și nu găseau pe nimeni, mă făceam de râs. Și-mi treceau prin minte și alte scenarii, în care aș fi fost într-o situație mai gravă decât cea de a mă fi făcut de râs.
M-am uitat la pistolul de pe podea. Dacă fusese așezat acolo în urma unul calcul serios, cu intenția de a-l ridica, atunci de ce dorea cineva să am în posesie arma aceea?
După ce am pus telefonul pe masa din bucătărie, m-am apropiat de ușa de la baie și am ascultat cu atenție. Singurul sunet, după o pauză lungă, a fost plescăitul altei picături de apă în ciuveta de la bucătărie.
Clanța nu opuse rezistență. Ușa se deschidea în interiorul băii.
Cineva lăsase lumina aprinsă.
Ușa fiind deschisă, spațiul mic al băii nu putea să ofere nicio ascunzătoare intrusului, cu excepția căzii, aflate dincolo de o perdea trasă.
Trag întotdeauna perdeaua după ce fac duș, pentru că dacă aș lăsa-o strânsă într-o parte, nu s-ar usca prea bine în spațiul acela slab aerisit. Mucegaiul și-ar găsi de urgență loc în faldurile umede.
De când plecasem de acasă, marți dimineață, cineva strânsese perdeaua într-o parte. Persoana aceea - sau alta - se afla în momentul acela în cadă, cu fața în jos.
Părea să fi căzut în baie sau să fi fost aruncată acolo, moartă. Nicio persoană în viață n-ar fi stat întinsă într-o poziție atât de incomodă, cu fața apăsată de țeava de scurgere, cu brațul drept răsucit la spate, într-un unghi chinuitor, care sugera un umăr dislocat sau chiar că mușchii umărului erau rupți.
Degetele mâinii palide care se vedea erau strânse într-o gheară țeapănă. Nu se contractau, nici nu tremurau.
Pe marginea îndepărtată a căzii, pe porțelan, se uscase o dâră subțire de sânge.
Când sângele este vărsat într-o cantitate mare, poți să-i simți mirosul. Eu nu simțeam nici cel mai slab miros.
O picătură sclipitoare de săpun lichid pe gresia de lângă chiuvetă sugera că asasinul își spălase bine mâinile după faptă, poate ca să înlăture sânge sau urme incriminatoare de praf de pușcă.
După ce se ștersese, aruncase prosopul în casă. Acesta acoperea ceafa victimei.
Fără o intenție conștientă, m-am retras din baie. Am rămas lângă ușa deschisă.
Inima mea bătea într-un ritm haotic.
M-am uitat la pistolul de pe covor, aflat chiar lângă ușa din față. Împotrivirea mea instinctivă de a atinge arma se dovedise înțeleaptă, deși nu înțelegeam pe deplin ce se întâmplase acolo.
Telefonul meu celular se afla pe masa din bucătărie, iar telefonul din apartament era pe noptiera de lângă pat. M-am gândit bine cu ce telefon trebuia să sun și pe cine puteam să sun. Niciuna dintre posibilități nu-mi făcea plăcere.
Trebuia să văd al cui era cadavrul, ca să înțeleg situația mai bine.
M-am întors în baie. M-am aplecat deasupra căzii. Am evitat degetele îndoite și răsucite, am prins bine de haine și, cu oarecare efort, am întors mortul într-o parte, apoi pe spate.
Prosopul îi alunecă de pe față.
Având încă acea nuanță cenușie, decolorată, dar lipsiți de amuzamentul lor lugubru, ochii lui Bob Robertson erau mai concentrați în moarte decât în viață.
Privirea sa era ațintită asupra unei viziuni îndepărtate, de parcă în clipa finală a existenței sale ar fi zărit ceva mai surprinzător și mult mai îngrozitor decât chipul ucigașului său.
TREIZECI ȘI DOI
Pentru o clipă, m-am așteptat ca Omul-Ciupercă să clipească, să rânjească, să mă înhațe și să mă tragă în cadă lângă el, să mă sfâșie cu dinții care-l slujiseră atât de bine atunci când se îndopase la masa din Pico Mundo Grille.
Moartea sa neașteptată mă lăsase fără niciun monstru la îndemână, cu planul dat peste cap și cu țelurile puse la îndoială.
Presupusesem că Robertson era pușcașul maniac care îi omorâse pe oamenii din visul meu, nu doar una dintre victime. După moartea sa, în labirint nu mai exista niciun minotrau pe care să-l hăituiesc și să-l ucid.
Individul fusese împușcat o singură dată, în piept, iar focul fusese tras de atât de aproape, încât probabil că țeava pistolului fusese lipită de trupul lui. Pe cămașa sa se vedea urma cenușie-cafenie a arsurii.
Din cauză că inima încetase să funcționeze într-o clipă, din corpul său se scursese puțin sânge.
M-am retras din nou din baie.
Aproape că închisesem ușa. Apoi am avut sentimentul ciudat că, în spatele ușii închise, Robertson se va ridica, în ciuda inimii sale sfâșiate de glonț, și va aștepta, luându-mă prin surprindere atunci când aveam să mă întorc.
Era mort, știam că era mort, și totuși eram cu nervii încordați din cauza unor asemea griji iraționale.
Am lăsat ușa de la baie deschisă, m-am dus la chiuveta din bucătărie și m-am spălat pe mâini. După ce m-am șters cu un prosop de hârtie, mai că-mi venea să mă mai spăl o dată.
Cu toate că mă atinsesem doar de hainele lui Robertson, aveam impresia că mâinile mele miroseau a moarte.
Am ridicat receptorul telefonului de pe peretele bucătăriei, apoi l-am lovit fără să vreau de furcă. Aproape că-l trântisem. Îmi tremurau mâinile.
Am ascultat tonul.
Știam numărul lui Wyatt Porter. Nu trebuia să mă uit în cartea de telefon.
În cele din urmă am pus din nou telefonul în furcă, fără să fi format numărul.
Circumstanțele îmi stricaseră relațiile cordiale cu șeful poliției. Un mort așteptase să fie descoperit în apartamentul meu. Iar arma cu care fusese ucis era aici.
Ceva mai devreme anunțasem că avusesem o întâlnire tulburătoare cu victima, în biserica St. Bartholomew. Iar șeful poliției știa că intrasem ilegal în casa lui Robertson, în după-amiaza zilei de marți, dându-i astfel individului un motiv să se certe cu mine.
Dacă pistolul era înregistrat pe numele lui Robertson, era evident că poliția avea să presupună că individul venise în locuința mea ca să afle ce căutasem în casa lui și - probabil - ca să mă amenințe. Polițiștii aveau să creadă că ne-am certat, că mai apoi cearta a dus la încăierare și că eu l-am împușcat cu arma lui, în autoapărare.
Nu mă vor acuza de asasinat sau de omucidere. Probabil că nici măcar nu mă vor aresta, ca să mă interogheze.
Dar, dacă pistolul nu era înregistrat pe numele lui Robertson, atunci o încurcasem.
Wyatt Porter mă cunoștea bine, așa că știa că nu aș fi putut omorî un om cu sânge rece decât dacă viața mea era în joc. În calitate de șef, el stabilea politica departamentului și lua deciziile procedurale importante, dar nu era singurul polițist din departament.
Ceilalți nu se vor grăbi să mă declare nevinovat în condiții discutabile, iar șeful poliției - chiar dacă ar face asta doar pentru a salva aparențele - mă va băga într-o celulă pentru o zi, până va reuși să găsească o cale ca să rezolve problema în favoarea mea.
În închisoare aș fi la adăpost de catastrofa sângeroasă care s-ar abate asupra orașului Pico Mundo, dar n-aș putea să-mi folosesc darul pentru a preveni tragedia. N-aș putea să le însoțesc pe Viola Peabody și pe fiicele sale de la casa lor până la adăpostul sigur oferit de locuința surorii femeii. N-aș putea să găsesc o cale de a convinge familia Takuda să-și schimbe planurile pentru ziua de miercuri.
După ce am decis că, în circumstanțele respective, nu puteam să apelez la ajutorul lui Wyatt Porter, am stins toate luminile, cu excepția celei de la baie. Nu puteam să stau pe întuneric cu cadavrul, pentru că simțeam că individul, chiar și mort, îmi mai rezerva niște surprize.
Mi-am găsit repede calea prin înghesuiala din încăpere, în ciuda beznei, mișcându-mă cu încredere, de parcă m-aș fi născut fără vedere și aș fi crescut aici de când lumea. Când am ajuns la una dintre ferestrele din față, am tras jaluzelele.
Am văzut în dreapta scara luminată de lună. Nu urca nimeni către ușa mea.
Chiar în față se întindea strada, dar, din cauza stejarilor care se aflau între mine și ea, nu aveam o imagine completă.
Dar printre ramuri vedeam suficient din Marigol Lane ca să fiu sigur că, de când sosisem, nu parcase lângă trotuar nicio mașină suspectă.
Judecând după aparențe, nu mă supraveghea nimeni, dar simțeam că indivizii care-l lichidaseră pe Bob Robertson aveau să se întoarcă.
Când aveau să afle că mă întorsesem acasă și că descoperisem cadavrul, sau veneau să mă curețe și pe mine făcând astfel încât crima dublă să parcă o crimă urmată de sinucidere, sau - lucru mai puțin probabil - aveau să dea un telefon anonim la poliție și aveam să ajung în celula pe care voiam s-o evit.
Recunosc o capcană când o văd.
TREIZECI ȘI TREI
După ce am închis jaluzelele de la fereastră, lăsând lumina stinsă, m-am dus la birou, care se afla lângă pat. În încăperea aceea, totul se găsește lângă pat, inclusiv canapeaua și cuptorul cu microunde.
În sertarul de jos al biroului păstrez singurul set de rezervă de lenjerie de pat. Sub fețele de pernă am găsit un cearșaf bine călcat și frumos împăturit.
Deși situația cera fără îndoială sacrificarea unui cearșaf bun, regretam că trebuia să renunț la el. Lenjeria de pat din bumbac de calitate nu-i ieftină, iar eu sunt alergic la pânzeturile sintetice care-s folosite de obicei pentru așa ceva.
................................................................
În apărarea mea pot să spun doar că mi-am dat seama că, dacă o salvam pe Viola, le salvam și pe fiicele ei. Era vorba despre 3 vieți, nu despre una.
- Există vreo speranță... întrebă Viola, atingându-și fața cu degetele tremurătoare ale mâinii, de parcă ar fi descoperit nu craniul său, ci înfățișarea Morții, care tocmai îi înlocuia propriul chip. Există vreo șansă să scap de asta?
- Soarta nu-i un drum drept, am zis eu, devenind oracolul ei, lucru pe care i-l refuzasem mai devreme. Există ramificații, multe drumuri diferite care duc la sfârșituri diferite. Avem liberul arbitru pentru alegerea drumului.
- Fă ceea ce îți spune Oddie și o să fie totul bine, o sfătui Stormy.
- Nu-i chiar atât de ușor, am adăugat eu iute. Poți să schimbi drumul, dar uneori drumul cel nou te duce drept către aceeași soartă potrvinică.
Viola mă privi cu mult respect, poate chiar cu venerație.
- Odd, eram sigură că te pricepi la asemenea lucruri, la tot ce-i legat de lumea de dincolo.
Stânjenit din pricina admirației pe care mi-o arăta, m-am dus la cealaltă fereastră deschisă. Mustangul lui Terri era parcat sub un felinar stradal, în fața casei. Liniște. Nimic care să te îngrijoreze.
Nimic și totul.
Am încercat să ne asigurăm că nu ne urmărește nimeni de la popicărie. Mă îngrijora faptul că apariția lui Robertson acasă la Micul Ozzie și apoi în curtea bisericii mă luase prin surprindere. Nu-mi permiteam să mi se întâmple și a treia oară.
- Viola, am spus eu, întorcându-mă încă o dată spre ea, nu-i suficient să-ți schimbi planurile pentru mâine. Trebuie să rămâi vigilentă și să observi tot ce ți se pare... în neregulă.
- Sunt deja extrem de nervoasă.
- Asta nu-i bine. Nervos nu-i același lucru cu vigilent.
- Ai dreptate, zise ea, dând din cap.
- Trebuie să fii cât se poate de calmă.
- O să încerc. O să fac tot posibilul.
- Să fii calmă și atentă, pregătită să reacționezi iute la orice amenințare, dar suficient de calmă ca să vezi amenințarea venind.
Viola părea gata să sară în sus de pe marginea scaunului de atâta încordare.
- Dimineață o să-ți aducem fotografia unui bărbat la care să fii atentă, îi spuse Stormy, apoi se uită la mine. Oddie, poți să-i faci rost de o fotografie a individului?
Am dat din cap. Șeful poliției avea să-mi dea o copie după o fotografie a lui Robertson.
- Ce bărbat? întrebă Viola.
I l-am descris pe Omul-Ciupercă, individul care fusese la Grille în timpul primului schimb, înainte de sosirea la serviciu a Violei.
- Dacă-l vezi, îndepărtează-te de el! O să știi că urmează ce-i mai rău. Dar nu cred că se va întâmpla în noaptea asta. Nu aici. După toate probabilitățile, intenționează să apară pe prima pagină a ziarelor, așa că va acționa într-un loc public, plin de oameni....
- Să nu te duci mâine la film, o sfătui Stormy.
- N-o să mă duc, o asigură Viola.
- Și nici să nu ieși în oraș pentru cină.
Deși nu înțelegeam ce rost ar fi avut să pe privesc pe Nicolina și pe Levanna, mi-am dat brusc seama că nu trebuia să părăsesc casa fără să merg în camera lor.
- Viola, pot să le văd pe fete?
- Acum? Dorm.
- N-o să le trezesc. E... important.
DOUĂZECI ȘI ȘASE
Două forme sinistre stăteau lângă fiecare pat, vizitatori dintr-un anume iad, călători care ieșiseră din încăperea cea întunecată.
Stăteau aplecate asupra feteleor și păreau că le privesc cu un interes aparte.
Făpturile acelea păreau că nu-și dădeau seama că intraserăm în cameră. Erau captivate, poate chiar pe jumătate hipnotizate de o iradiere emisă de fete, o iradiere invizibilă pentru mine, dar uluitoare pentru ele.
A cincea fiară se târa pe podeaua dormitorului, cu mișcări sinuoase ca ale unei reptile. Se strecură sub patul Levannei, păru că se încolăcește acolo, dar după o clipă apăru și se furișă sub patul Nicolinei, unde se lăgănă în tăcere dintr-o parte în alta, ca un șarpe ce se pregătește să muște.
Incapabil să-mi stăpânesc un fior, am simțit că al cincilea intrus savura o urmă minunată, un reziduu eteric lăsat de picioarele fetițelor.
N-am vrut să mă aventurez mai departe de parg. Viola îmi șopti:
- E în regulă. Amândouă dorm întotdeauna profund.
- Sunt minunate, zise Stormy.
Viola nu mai putea de mândrie.
- Sunt fetițe foarte bune, spuse ea, apoi, văzând expresia dezgustată de pe fața mea, mă întrebă: Ce nu-i în regulă?
Stormy se uită la mine, în timp ce eu afișam un zâmbet neconvingător, și bănui de îndată adevărul.
Lângă paturi, cei patru bodachi păreau a fi preoții unei religii diabolice.
Pentru că nu-i răspunsesem imediat, Viola crezu că văzusem ceva rău în legătură cu fetele ei și făcu un pas spre pat.
Am apucat-o cu blândețe și am tras-o înapoi.
- Regret, Viola. Nu-i nimic rău. Voiam doar să mă asigur că fetele sunt în siguranță. Și sunt, ținând seama de zăbrelele de la ferestre.
- Fetele știu cum să acționeze dispozitivul de deschidere în caz de urgență, îmi spuse ea.
Una dintre entitățile de lângă patul Nicolinei păru că se trezește din letargie și-și dădu seama de prezența noastră.
Nu-mi venea să las fetele singure cu cele cinci fantome, dar nu aveam cum să le izgonesc.
Fetele nu aveau să pățească nimic. Nu aici. Nu încă.
Sau cel puțin așa speram.
Fără să pomenesc nimic despre intrușii de coșmar, mi-am dus un deget la buze, ca și cum le-aș fi sugerat Violei și lui Stormy să fie atente să nu le trezească pe fete, apoi le-am condus pe cele două femei afară din încăpere.
Am lăsat ușa întredeschisă, așa cum fusese atunci când sosiserăm, lăsându-i pe bodachi să se târască pe podea, să adulmece și să se zvârcolească.
M-am întrebat dacă vreunul dintre ei ne va urma în camera de zi, dar am ajuns la ușa din față fără niciun însoțitor supranatural.
I-am spus Violei, aproape la fel de calm ca în dormitorul fetelor:
- E bine să lămurim un lucru. Când ți-am spus să nu te duci la film mâine, am înțeles prin asta că nici fetele nu trebuie să se ducă. Nu le trimite cu vreo rudă. Nici la cinematograf, nici în altă parte.
Fruntea netedă a Violei se învineți de îngrijorare.
- Dar copilașii mei scumpi... nu fuseseră împușcați în vis.
- Niciun vis profetic nu dezvăluie tot ce se va întâmpla, numai fragmente.
Implicațiile afirmației mele nu îi sporiră doar teama, ci o făcură mai hotărâtă. Foarte bine. Viola avea nevoie de teamă și de furie ca să fie alertă și să ia decizii înțelepte a doua zi.
Pentru a o face și mai conștientă de pericol, i-am zis:
- Chiar dacă ți-ai fi văzut fetele împușcate... Doamne ferește, poate chiar moarte... ai fi putut să-ți scoți acest lucru din memorie, atunci când te-ai trezit.
Stormy își puse mâna pe umărul Violei și-i explică:
- N-ai fi vrut să-ți rămână în minte asemenea imagini.
Încordată și hotărâtă, Viola zise:
- O să stăm acasă și o să sărbătorim doar între noi.
- Nu-s convins că ar fi un lucru înțelept, am spus eu.
- De ce? Nu cunosc în ce loc se petrecea visul meu, dar sunt sigură că nu era vorba despre casa asta.
- Ține minte... drumuri diferite pot să ducă la aceeași soartă potrivnică.
Nu voiam să-i povestesc despre bodachii din camera fetelor sale, pentru că aș fi fost silit să-i destăinuiesc toate secretele mele.
I-am spus Violei:
- În visul tău, nu în această casă ai fost împușcată. Dar dacă destinul tău era să fii împușcată la cinematograf și n-o să te mai duci la film... atunci poate că Soarta o să vină aici ca să te găsească. Nu-s mari șanse să se întâmple așa. Dar nu-i imposibil.
- Și în visul tău mâine e ziua în care se va întâmpla catastrofa?
- Da. Așa că m-aș simți mai bine dacă ai fi la doi pași distanță de viitorul pe care l-ai văzut în coșmarul tău.
M-am uitat spre partea din spate a casei. Niciun bodach nu venise după noi.
Cu toate astea, n-am vrut să risc nimic în privința vieții fetelor și am adăugat:
- Primul pas: nu te duce mâine nici la film, nici la Grille. Pasul doi: să nu rămâi nici aici.
- Cât de departe locuiește sora ta? întrebă Stormy.
- La două cvartale. Pe Maricopa Lane.
- O să vin aici mâine dimineață, între 9 și 10, cu fotografia pe care ți-am făgăduit-o. O să vă duc, pe tine și pe fete, la sora ta.
- Odd, nu trebuie să faci asta. Putem să ne ducem singure până acolo.
- Nu. Vreau să vă duc eu. E un lucru necesar.
Trebuia să fiu sigur că niciun bodach nu le însoțea pe Viola și pe fiicele ei. Am zis, în șoaptă:
- Să nu le spui Levannei și Nicolinei ce vei face. Și n-o suna pe sora ta ca să-i spui că te duci. S-ar putea să fii auzită.
Viola se uită prin încăpere îngrijorată, dar și uimită.
- Cine să mă audă?
Am fost nevoit să fac pe misteriosul:
- Anumite... forțe.
Dacă bodachii o auzeau plănuind să mute copiii în casa surorii sale, Viola n-ar fi putut să se îndepărteze cu doi pași de soarta din vis, ci doar cu unul.
- Chiar crezi că eu știu toate chestiile astea, despre lumea cealaltă?
- Da, cred, zise ea, dând din cap.
Avea ochii atât de mari de uimire, încât mă speria, pentru că-mi aminteau de ochii deschiși ai unui cadavru.
- Atunci, ai încredere în mine, Viola! Dormi, dacă poți! O să mă întorc mâine dimineață. Mâine seară visul tău va fi doar un coșmar, fără nimic profetic în el.
Nu eram atât de convins, dar am sărutat-o pe obraz.
Viola mă îmbrățișă, apoi o îmbrățișă și pe Stormy.
- Nu mă mai simt atât de singură, zise ea.
În lipsa unui ventilator, afară, noaptea era mai fierbinte decât aerul cald din căsuță.
Luna urcase încet către stelele de sus și-și trăsese voalul galben, descoperindu-și fața cea adevărată, argintie.
DOUĂZECI ȘI ȘAPTE
Mai era aproape o oră până la miezul nopții. Îngrijorat de faptul că o nouă zi putea să-i ducă pe copii în bătaia focului, am parcat Mustangul în spatele restaurantului Pico Mundo Grille.
Când am stins farurile și am oprit motorul, Stormy îmi zise:
- O să părăsești vreodată orașul ăsta?
- Sper să nu fiu unul dintre aceia care insistă să bântuie pe aici și după ce-a murit, cum face sărmanul Tom Jedd șa Tire World.
- Voiam să știu dacă o să pleci cât timp ești în viață.
- Numai gândul la așa ceva îmi produce urticarie pe creier.
- De ce?
- Lumea-i mare.
- Nu peste tot sunt orașe mari. Unele sunt mai mici și mai liniștite decât Pico Mundo.
- Voiam să spun că... acolo totul ar fi ceva nou. Îmi place ceea ce mi-e cunoscut. Având în vedere lucrurile cu care aș avea de-a face... nu pot să manevrez în același timp o mulțime de chestii noi.
- Am crezut întotdeauna că ar fi drăguț să trăiești în munți.
- O climă nouă, am spus eu, clătinând din cap. N-am nevoie de o climă nouă.
- Oricum, nu mă gândeam să părăsim orașul pentru totdeauna. Doar pentru o zi, două. Am putea să ne ducem cu mașina la Vegas.
- Asta-i părerea ta despre o localitate mică și liniștită? Pun pariu că-i un loc cu mii de morți care nu vor să plece de acolo.
- De ce?
- Sunt oameni care au pierdut tot ce-au avut la masa de zaruri sau la ruletă și care s-au întors în camera lor și și-au zburat creierii, i-am explicat eu și m-am cutremurat. Cei care s-au sinucis rătăcesc prin zonă după ce au murit. Le e frică să plece.
- Odd, ai o părere melodramatică despre Las Vegas. O cameristă de hotel nu descoperă o duzină de sinucigași în fiecare dimineață.
- O grămadă de indivizi uciși de Mafie, cu trupurile aruncate în temeliile de beton proaspăt turnat ale hotelurilor celor noi. Poți să pui pariu că ăștia au treburi neterminate și că-s plini de furie după moarte. În plus, nu-mi plac jocurile de noroc.
- Nu pare o afirmație potrivită pentru nepotul lui Pearl Sugars.
- S-a străduit să mă transforme într-un cartofor, dar cred că am dezamăgit-o.
- Te-a învățat pocher, nu-i așa?
- Da. Jucam pe o miză de câțiva bănuți.
- Tot joc de noroc e, chiar dacă-i vorba de câțiva bănuți.
- Nu și când jucam cu bunica Sugars.
- Te lăsa să câștigi? Drăguț din partea ei.
- Voia să merg cu ea în circuitul de pocher din sud-vest. Spunea: „Odd, o să îmbătrânesc pe drumuri, nu într-un fotoliu pe veranda unui azil afurisit, împreună cu o ceată de doamne decrepite, și o să cad moartă cu fața pe cărțile de joc în mijlocul partidei, nu de plictiseală la un ceai dansant pentru pensionari știrbi care încearcă să se fâțâie în cărucioarele lor cu rotile în ritm de cha-cha.”
- Pe drum ar fi fost prea multe lucruri noi, spuse Stormy.
- În fiecare zi alte și alte lucruri noi, am oftat eu. Dar sunt convins că ne-am fi amuzat. Voia să fiu cu ea ca să ne distrăm împreună... și, dacă ar fi murit în mijlocul unei partide dure, voia să fie sigură că jucătorii ceilalți nu aveau să-și împartă banii ei, lăsându-i cadavrul în deșert, ca hrană pentru coioți.
- Înțeleg de ce n-ai plecat pe drumuri, dar de ce nu joci?
- Pentru că aș fi câștigat oricum, chiar dacă bunica Sugars n-ar fi jucat aiurea, ca să-mi dea o șansă.
- Vrei să spui că se întâmplă asta... din cauza darului tău?
- Mda.
- Poți să vezi ce cărți vor fi distribuite?
- Nu. Nu-i vorba despre ceva atât de spectaculos. Pur și simplu simt când mâna mea e mai bună decât a celorlalți jucători și când nu e. Simțământul acela s-a dovedit a fi corect în 9 cazuri din 10.
- Ăsta-i un avantaj imens la pocher.
- E valabil și la 21 și la oricare alt joc de cărți.
- Deci nu-i chiar joc de noroc.
- Nu chiar. Mai degrabă e.... o strângere de bani.
Stormy înțelese de îndată de ce nu jucam cărți.
- E ca și cum ai fura banii.
- N-am chiar atât de mare nevoie de bani. Și n-o să duc lipsa lor cât timp oamenii vor dori să mănânce ceea ce le prăjesc în tigaie.
- Sau cât timp vor avea picioare.
- Mda. Asta presupunând că o să mă apuc să vând pantofi.
- Am pomenit de Vegas nu pentru că aș vrea să joc, îmi explică ea.
- E un drum prea lung ca să te duci la un bufet unde să mănânci cât te țin curelele.
- Am pomenit de Vegas pentru că putem ajunge acolo în vreo 3 ore, iar capelele în care se oficiază căsătorii sunt deschise 24 de ore din 24. Nu se cer analize de sânge. Putem fi căsătoriți până în zori.
Inima îmi tresăltă într-un fel pe care doar Stormy îl poate provoca.
- Oho! Ăsta-i un motiv aproape suficient ca să-mi dea curajul necesar să călătoresc.
- Doar „aproape suficient”?
- Putem să ne facem analizele mâine dimineață, să obținem autorizația de căsătorie joi și să fim legați unul de celălalt duminică. Și toți prietenii noștri vor fi de față. Eu aș vrea să fie prezenți. Nu vrei și tu?
- Ba da. Dar eu vreau mai mult să mă mărit.
Am sărutat-o și am zis:
- Ce-i cu graba asta subită, după atâtea ezitări?
Părea nu numai îngrijorată, cu cuprinsă de groază.
- Hei, totul va fi bine! am asigurat-o eu.
Vocea lui Stormy nu tremura. E o fată prea tare să plângă. Dar în blândețea vorbelor ei se simțea suferința.
- Încă de când stăteam pe marginea bazinului cu pești koi și a apărut bărbatul acela....
Tăcu brusc, iar eu am completat-o:
- Omul-Ciupercă.
- Mda. Ticălosul ăla țicnit. Încă de când l-am văzut... mi-a fost teamă pentru tine. Oddie, întotdeauna mi-e teamă pentru tine, dar de obicei nu fac nimic, pentru că ăsta ar fi ultimul lucru de care ai avea nevoie, pe lângă câte ai tu pe cap îți mai lipsește o doamnă plângăcioasă care să te bârâie la cap să fii atent.
- „O doamnă plângăcioasă”?
- Scuze. Probabil că m-am întors înapoi până la o viață de dinainte de 1930. Dar ce-am spus e adevărat, ultimul lucru de care ai nevoie ar fi să te bată la cap o muiere isterică.
- Îmi plăcea mai mult „o doamnă plângăcioasă”. Uite ce-i, cred că individul e cât se poate de bolnav, e o bombă cu ceas de 10 megatone, dar eu și șeful poliției ne ocupăm de caz și o să-i smulgem fitilul înainte să explodeze.
- Nu fi atât de sigur! Te rog, Oddie, nu fi atât de sigur! Dacă o să fii prea sigur de tine când o să ai de-a face cu tipul ăsta, o să te omoare.
- N-o să mă omoare.
- Mi-e teamă pentru tine.
- Mâine seară, Bob Robertson, zis și Omul-Ciupercă, va purta o salopetă portocalie de pușcăriaș. Poate o să facă rău unor oameni, poate o să-l oprim înainte să apese pe trăgaci, dar, indiferent ce s-ar întâmpla, o să cinez împreună cu tine și o să facem planuri pentru nuntă, o să am ambele picioare și ambele mâini.....
- Oddie, încetează, nu mai spune nimic....
- ... și o să am tot capul ăsta tâmpit la care te uiți acum....
- Te rog să încetezi.
- ...și n-o să fiu orb, pentru că trebuie să te văd, și n-o să fiu surd, pentru că n-o să putem să facem planuri pentru nuntă, dacă n-o să te aud, și n-o să....
Stormy îmi dădu un pumn în piept.
- Nu provoca soarta!
Când stă așezată nu-și poate lua suficient avânt ca să lovească zdravăn. Pumnul ei abia îmi tăie o clipă răsuflarea.
Horcăind cât mai puțin posibil, am tras aer în piept și am zis:
- Nu-s atât de superstițios ca să-mi fac griji că provoc soarta.
- Poate că eu sunt.
- Bine, să nu mai discutăm despre asta!
Am sărutat-o. Mi-a răspuns la sărut.
Am îmbrățișat-o și i-am spus:
- Doamnă plângăcioasă și caraghioasă! O să mă întorc la tine întreg și nevătămat.
- Dragul meu Pooh! zise ea, așa cum mă alintă uneori.
Calmând-o oarecum și potolindu-i parțial temerile, m-am simțit ca un șerif din ăla cu suflet dur și tare ca piatra dintr-un film vechi cu coowboy.
Făceam parte din cea mai proastă categorie de nebuni.
Când îmi amintesc de noaptea aceea de august acum, după ce rănile și suferințele m-au schimbat pentru totdeauna, acel Odd Thomas întreg mi se pare un om foarte diferit de mine, mult mai încrezător decât sunt eu acum, în stare să spere, dar care nu era la fel de înțelept, și-l jelesc.
DOUĂZECI ȘI OPT
Când am coborât din Mustang, strada familiară se întindea într-o beznă profundă, dezvăluind puține lucruri la lumina lunii.
Deasupra intrării din spate a bucătăriei restaurantului ardea un bec de siguranță. Cu toate acestea, întunericul părea să se adune în jurul lui, în loc să fie îndepărtat.
Niște scări neacoperite duceau la etaj, la ușa apartamentului lui Terri. Dincolo de perdea se zărea lumină.
Când am ajuns în capul scării, Stormy arătă spre partea de nord a cerului.
- Casiopeea.
Am identificat, stea cu stea, punctele constelației.
Terri ne deschise ușa, luă cheile de la mașină și insistă să intrăm, ca să ne ofere o cafea sau o băutură.
Lumina a două lumânări pâlpâia plăcut pe pereții bucătăriei, în timp ce curenții reci de aer condiționat agitau flăcările. Terri stătea la masă când ciocănisem la ușă. Un păhărel de rachiu de piersici se afla pe mușamaua cu carouri albe și roșii.
Ca de obicei, muzica de fond a vieții ei era Elvis. De data asta, Wear My Ring Around Your Neck.
Noi știuserăm că se aștepta s-o vizităm, de aceea Stormy nu rămăsese la capătul de jos al scării.
Terri suferă uneori de insomnie. Și, chiar și când adoarme ușor, nopțile sunt lungi.
Când, la ora 9, pe ușa din fața restaurantului este atârnată pancarta pe care scrie „ÎNCHIS” și după ce ultimul client pleacă, între 9 și 10, indiferent ce bea - cafea decofeinizată sau ceva mai tare - Terri deschide și o sticlă de singurătate.
Soțul ei, Kelsey, iubitul ei din liceu, murise cu 9 ani în urmă, de cancer.
Fascinația ei pentru Elvis, pentru viața și muzica acestuia începuse cu 9 ani în urmă, pe când avea 32 de ani, în anul în care murise Kelsey.
Motivele interesului ei deosebit pentru Presley sunt numeroase. Fără nicio îndoială, printre ele este și următorul: cât timp Terri are o colecție Elvis - muzică, lucruri deosebite, fapte biografice - pe care trebuie s-o construiască și s-o întrețină, nu mai are timp să se lase atrasă de vreun bărbat în viață și poate rămâne devotată din punct de vedere emotiv răposatului ei soț.
Elvis este ușa pe care o închide în fața unei idile.
M-am așezat împreună cu Stormy la masă.
Terri ne dirijase, subtil, astfel încât să nu se apropiem de al patrulea scaun, cel pe care stătea Kelsey când era în viață.
Am început să discutăm despre căsătoria noastră înainte să ne așezăm pe scaune. Terri ne turnă rachiu de piersici și închină pentru ca fericirea noastră să nu aibă sfârșit.
Mai târziu, pe când eu și Stormy ne terminam al doilea păhărel, iar regele cânta Love Me Tender, i-am povestit lui Terri că l-am plimbat pe Elvis cu mașina ei. La început a fost încântată, dar s-a întristat când a aflat că Elvis plânsese în timpul drumului.
- L-am mai văzut plângând, i-am spus eu. De la moartea sa, este foarte fragil din punct de vedere emoțional. Dar de data asta a fost mai rău ca niciodată.
- Sigur, spuse Terri, nu-i niciun mister îl legătură cu faptul că e în starea asta tocmai azi.
- Pentru mine e un mister, am asigurat-o eu.
- E 14 august. La ora 3,15, în dimineața zilei de 14 august 1958, a murit mama lui. Avea doar 46 de ani.
- Gladys, zise Stormy. O chema Gladys, nu-i așa?
- Elvis a fost la înmormântare, își aminti Terri. Pe 12 august s-a întors cu avionul acasă, în Memphis, într-o permisie de urgență, și s-a dus la spitalul în care era internată mama sa. Dar și 16 august este o zi rea pentru el.
- De ce?
- Pentru că atunci a murit, zise Terri.
- Elvis? se miră Stormy.
- Da. În ziua de 16 august 1977.
Terminasem al doilea pahar cu rachiu de piersici.
Terri îmi întinse sticla.
Aș mai fi vrut, dar nu mai puteam. Am acoperit paharul gol cu mâna și am spus:
- Elvis părea să-și facă griji pentru mine.
- De unde știi? mă întrebă Terri.
- M-a bătut pe braț. Ca și cum și-ar fi manifestat simpatia față de mine. Avea... o înfățișare melancolică, de parcă i-ar fi fost milă de mine, din cine știe ce motiv.
Aceast dezvăluire o alarmă pe Stormy.
- Nu mi-ai spus asta. De ce nu mi-ai spus?
Am ridicat din umeri.
- Pentru că nu înseamnă nimic. A fost doar Elvis.
- Dacă nu înseamnă nimic, de ce ai menționat întâmplarea? întrebă Terri.
- Pentru mine înseamnă ceva, declară Stormy. Gladys a murit în ziua de 14. Elvis a murit în ziua de 16. 15 e chiar între aceste zile - e ziua în care jigodia de Robertson o să înceapă să împuște oameni. Mâine.
Terri se încruntă la mine.
- Cine-i Robertson?
- Omul-Ciupercă. Ți-am împrumutat mașina ca să-l găsesc.
- Și l-ai găsit?
- Da. Locuiește în Camp`s End.
- Și?
- Eu și șeful poliției... îl urmărim.
- Acest Robertson e un mutant produs de deșeuri toxice, care a ieșit dintr-un film cu psihopați, îi spuse Stormy lui Terri. A venit după noi la biserica St. Bartholomew și, când am reușit să scăpăm de el, a făcut zob o parte din biserică.
Terri îi oferi lui Stormy încă un păhărel cu rachiu.
- Spuneai că o să împuște oameni?
Stormy nu prea bea, dar acceptă încă un pahar.
- Visul acela obsedant începe să se adeverească, până la urmă.
De data asta Terri păru alarmată.
- Cel cu angajații morți dintr-o popicărie?
- Plus o grămadă de oameni dintr-un cinematograf, zise Stormy, apoi dădu pe gât rachiul de piersici.
- Asta are vreo legătură cu visul Violei? mă întrebă Terri.
- E o poveste prea lungă, i-am zis. E târziu. Sunt mort de oboseală.
- Are mare legătură cu visul ei, îi spuse Stormy lui Terri.
- Mi-e somn, le-am implorat eu. Terri, o să-ți povestesc mâine, după ce se va termina totul.
Mi-am tras scaunul în spate, intenționând să mă ridic, dar Stormy mă apucă de braț și mă ținu la masă.
- Iar acum aflu că însuși Elvis Presley l-a avertizat pe Oddie că o să moară mâine.
Am obiectat:
- N-a spus așa ceva. M-a bătut pe braț, iar apoi, înainte să iasă din mașină, mi-a strâns mâna.
- Ți-a strâns mâna? întrebă Stormy cu un glas care sugera că un asemenea gest putea fi interpretat doar ca expresie a unei previziuni macabre.
- N-a fost mare lucru. Tot ce-a făcut a fost să-mi prindă mâna dreaptă între ambele sale mâini și să strângă de două ori....
- De două ori!
- ....Și să-mi arunce din nou privirea aceea.
- Privrea aceea plină de milă? întrebă Stormy.
Terri luă sticla și se oferi să-i toarne lui Stormy.
Am pus mâna pe pahar.
- Am băut destul amândoi.
Stormy îmi luă mâna dreaptă și o ținu între mâinile ei, așa cum făcuse Elvis, apoi zise:
- Domnule Supermascul Paranormal Viitor Batman, Elvis a încercat să-ți spună că mamă-sa a murit în 14 august, că el a murit pe 16 august, iar că tu vei muri pe 15 august - toți 3, ca într-o scamatorie a morții - dacă n-o să-ți păzești fundul!
- Nu asta a încercat să-mi spună, am contrazis-o eu.
- Crezi că-ți făcea avansuri?
- Nu mai are viață sentimentală. E mort.
- Oricum, Elvis nu era homosexual, interveni Terri.
- N-am zis că era homosexual. Stormy a tras concluzia asta.
- Pun pariu pe Grille și pe buca mea stângă că Elvis nu era homosexual, zise Terri.
- Asta-i cea mai aiurită discuție pe care am purtat-o vreodată, am mormăit eu.
Terri mă contrazise:
- Nici vorbă, am avut o sută de discuții cu tine, mult mai aiurite decât asta.
- Și eu am avut, o aprobă Stormy. Odd Thomas, ești un adevărat izvor de discuții aiurite.
- Un gheizer, sugeră Terri.
- Nu-i vorba despre mine, le-am reamintit eu, ci despre viața mea.
- Ai face bine să stai deoparte, spuse Terri îngrijorată. Lasă-l pe Wyatt Porter să se ocupe de tot!
- O să-l las pe el să se ocupe. Eu nu sunt polițist. Nu port pistol. Tot ce pot să fac e să-l sfătuiesc.
- De data asta nu-l mai sfătui, zise Stormy. Stai deoparte, măcar de data asta. Vino la Vegas cu mine! Chiar acum.
Voiam să-i fac pe plac. Îmi face plăcere să-i fac pe plac. Dar ce voiam să fac și ce era corect să fac nu însemnau același lucru.
Așa că am zis:
- Problema este că mi-a fost dat să fac treaba asta, iar, dacă mă sustrag, treaba se va ține după mine, într-un fel sau altul.
Am ridicat paharul. Uitasem că-i gol. L-am pus din nou pe masă.
- Când am o țintă anume, magnetismul meu psihic acționează în două direcții. Pot să merg la întâmplare și să găsesc ceea ce trebuie să găsesc.. în acest caz pe Robertson..... sau el va fi atras către mine, dacă vrea să fie atras, iar uneori chiar dacă nu vrea. În al doilea caz, am mai puțin control și s-ar putea să am... surprize neplăcute.
- Asta-i doar o teorie, zise Stormy.
- Nu pot dovedi nimic, dar e adevărat. E ceva ce simt înlăuntrul meu.
- Mi-am închipuit întotdeauna că nu gândești cu capul, zise Stormy; tonul ei se schimbase, trecuse de la încercarea insistentă - chiar furioasă - de a mă convinge, la resemnare și afecțiune.
- Dacă aș fi mama ta, te-aș trage de urechi, spuse Terri.
- Dacă ai fi mama mea, n-aș fi aici.
Ele două erau pentru mine cele mai importante femei din lume. Le iubeam, pe fiecare altfel, și mi-era greu să le refuz ceva, chiar dacă asta se întâmpla din dorința de a face ceea ce trebuia să fac.
M-am uitat la ceasul de la mână.
- E 15 august.
Când am încercat să mă ridic în picioare, Stormy nu mă reținu, așa cum făcuse anterior. Se ridică și ea de pe scaun.
- Terri, presupun că va trebui să mă înlocuiești în primul schimb - sau să-l chemi pe Poke, dacă vrea să vină.
- De ce, nu poți să gătești și, în același timp, să salvezi lumea?
- Doar dacă vrei să se ardă baconul. Îmi pare rău că te anunț cu atât de puțin timp înainte.
Terri ne însoți la ușă. O strânse la piept pe Stormy, apoi mă îmbrățișă și pe mine. Mă trase de o ureche.
- Să fii poimâine la tigaie la timp ca să întorci clătitele ori te trimit să lucrezi la dozatorul de răcoritoare!
DOUĂZECI ȘI NOUĂ
Străzile din Pico Mundo erau liniștite.
În timp ce mergeam către apartamentul lui Stormy, eram alerți, parcă așteptându-ne ca Bob Robertson să ne apară în față, de după vreo mașină parcată sau din arcada unei case.
Stormy locuiește la trei cvartale de Pico Mundp. Ne țineam de mână și mergeam în tăcere.
Traseul meu fusese stabilit în mod irevocabil. Stormy știa la fel de bine sa mine - în ciuda obiecțiilor ei - că n-am de ales și că trebuia să fac tot ce puteam ca să-l ajut pe șeful poliției.
Casa veche, victoriană, cu două etaje, fusese împărțită în patru apartamente. Stormy locuia la parter, în partea din dreapta.
Nu ne gândeam că Robertson ne aștepta acolo. Deși aflase, cumva, cine eram eu, asta nu presupunea și că putuse să afle adresa lui Stormy.
Dacă ar fi vrut să mă aștepte, apartamentul meu de deasupra garajului Rosaliei Sanchez ar fi reprezentat un loc mai bun decât locuința lui Stormy.
Dar prudența ne-a făcut să fim atenți când am intrat în hol, apoi în apartament.
Stormy are trei camere, o baie și o bucătărie. Am aprins luminile și ne-am dus direct în dormitorul ei, unde își ținea pistolul de 9 mm.
Stormy scoase încărcătorul, se asigură că era plin cu gloanțe, apoi îl vârî înapoi în armă.
O verificare rapidă a ferestrelor dovedi că erau încuiate, așa cum le lăsase Stormy.
Niciun baubau nu-și făcuse locuință în vreun dulap.
În timp ce Stormy se spăla pe dinți și se schimba de culcare, eu am sunat la Green Moon Lanes și am ascultat un mesaj înregistrat care dădea informații despre orele de funcționare a popicăriei, serviciile oferite și despre prețuri.
Deschideau la 11 dimineața, de joi până dumincă, și la 1 după-amiaza, de luni până miercuri.
Robertson putea să pătrundă în popicărie cu gânduri ucigașe cel mai devreme în momentul în care localul își descuia ușile, la ora unu.
Două cinematografe multiplex, având în total 20 de ecrane, deservesc zona localității Pico Mundo. Am aflat prin intermediul telefonului că filmul la care intenționase Viola să-și ducă fiicele rula în două săli dintr-un singur cinematograf. Am reținut orele spectacolelor, cel mai devreme fiind la ora 1 și 10 după-amiază.
M-am dus în dormitor, m-am schimbat în hainele de culcare, mi-am scos pantofii și m-am întins deasupra păturii subțiri, așteptând-o pe Stormy.
În locuința aceea, timpul pare suspendat.
În încăperile acelea sunt cuprins de pace. Uit de griji. De clătite și de poltergeist.
Aici nu pot păți nimic rău.
Aici îmi cunosc destinul și sunt mulțumit de el.
Aici locuiește Stormy, iar eu înfloresc acolo unde locuiește ea.
Deasupra patului, într-o ramă de geam, se află cartonașul primit de la mașina de ghicit viitorul: „SUNTEȚI DESTINAȚI SĂ FIȚI ÎMPREUNĂ PE VECIE”.
Cu 4 ani în urmă, am dat în mijlocul unui bâlci peste un aparat strident numit Mumia Țigăncii, aflat într-un colț întunecat al unui cort plin cu jocuri neobișnuite și atracții macabre.
Mașinăria semăna cu o cabină telefonică de modă veche și era înaltă de aproape 2 metri și jumătate. Parte de jos, de vreun metru, era închisă complet. Partea superioară avea geamuri pe trei laturi.
În partea cu geamuri se găsea o siluetă feminină pitică, îmbrăcată într-un costum țigănesc, completat cu bijuterii țipătoare și cu o basma colorată. Mâinile ei noduroase, osoase, uscate i se odihneau pe coapse, iar verdele de pe unghii semăna mai puțin a ojă și mai mult a mucegai.
O placă de la picioarele ei susținea că aveam în față cadavrul mumificat al unei țigănci pitice. Aceasta fusese renumită în Europa secolului al XVIII-lea pentru prezicerile și prevestirile ei.
Pielea pătată de pe chipul ei se întinsese strâns peste țeastă. Pleoapele îi erau ținute închise de niște fire negre; la fel și buzele.
Probabil că nu era o operă de artă a Morții care acționase în mediul cărnii, așa cum se afirma, ci produsul unui artist care se pricepea să folosească ipsos, hârtie și cauciuc.
Când am ajuns împreună cu Stormy la Mumia Țigăncii, o altă pereche vâra monede în mașinărie. Femeia se aplecase spre un grilaj rotund și pusese întrebarea cu voce tare:
- Mumie a Țigăncii, spune-ne, eu și Johnny, vom avea o căsnicie lungă și fericită?
Bărbatul - evident, el era Johnny - apăsase pe butonul pe care scria „RĂSPUNS”, iar în tava de aramă alunecase un cartonaș. Acesta citise cu voce tare ce scria pe acesta:
- Bate un vânt rece și fiecare noapte pare că durează o mie de ani.
Nici Johnny, nici viitoarea mireasă nu consideraseră că primiseră răspunsul la întrebarea lor, așa că mai încercară o dată. Bărbatul citi al doilea cartonaș:
- Nebunul sare de pe culme, dar lacul de dedesubt e înghețat iarna.
Femeia, crezând că Mumia Țigăncii înțelesese greșit întrebarea, o repetase:
- Eu și Johnny vom avea o căsnicie lungă și fericită?
Johnny citise al treilea cartonaș:
- Livada cu copaci mănați face fructe otrăvitoare.
Pe al patrulea scria:
- O piatră nu ține de foame, nici nisipul de sete.
Cu o insistență irațională, perechea cheltuise încă patru monede de-un sfert de dolar, căutând un răspuns. Cei doi începuseră să se ciondănească, în așteptarea celui de-al cincilea cartonaș. Când Johnny citise cartonașul cu numărul 8, vântul cel rece prezis de primul bilet bătea între ei ca un uragan.
După ce Johnny și iubita se plecaseră, venise rândul meu și al lui Stormy. O singură monedă ne oferise asigurarea că eram destinați să fim veșnic împreună.
Când Stormy spune povestea asta, pretinde că, după ce ne oferise nouă ceea ce dorise cealaltă pereche, pitica mumificată făcuse cu ochiul.
Eu n-am văzut-o făcând cu ochiul.
În timp ce așteptam sub cartonașul înrămat, Stormy veni în pat. Purta un chilot simplu din bumbac alb și un tricou cu Sponge Bob SquarePants, eroul din serialul de desene animate.
Se întinse pe partea ei, se trase lângă mine și-și puse capul pe pieptul meu, ca să-mi asculte inima. Avu ce auzi.
Îi place să fie ținută în felul acesta, până când adoarme. Eu sunt barcagiul în care ea se încredere că o va purta către vise odihnitoare.
După o perioadă de tăcere, Stormy zise:
- Dacă mă vrei... acum sunt gata.
Nu sunt un sfânt. Am destule gânduri murdare ca să distrug stratul de ozon. Am vorbit-o deseori de rău pe mama mea.
Dar, când Stormy mi se oferi, m-am gândit la fetița orfană, cunoscută de lume drept Bronwen, singură și speriată la vârsta de 7 ani, adoptată și ajunsă într-un port sigur, doar ca să descopere că noul ei tată nu-și dorea o fiică, ci o jucărie sexuală. Îmi puteam imagina cu ușurință deruta, teama, umilința și rușinea ei.
M-am gândit și la Penny Kallisto, la ghiocul pe care mi-l înmânase. Din gâtul ros, lucios al scoicii ieșise vocea unui monstru care bolborosea în limbajul poftelor demente.
Deși nu confundam pasiunea mea curată cu dorința bolnacă a lui Harlo Landerson și cu egoismul lui sălbatic, nu-mi puteam șterge din minte răsuflarea sa brutală și mârâiturile lui bestiale.
- E aproape duminică, i-am spus eu lui Stormy. M-ai învățat frumusețea anticipării.
- Și dacă n-o să fie niciodată duminică?
- O să avem duminica aceasta și alte o mie, am asigurat-o eu.
- Am nevoie de tine, zise ea.
- Și asta-i ceva nou?
- Doamne, nu-i nimic nou.
- Nici pentru mine nu-i ceva nou.
Am ținut-o în brațe. Ea mi-a ascultat inima.
Curând, Stormy murmură ceva cuiva pe care îi făcea plăcere să-l vadă în somnul ei. Barcagiul își făcuse treaba, iar ea se cufundă în vise.
Am coborât din pat fără s-o trezesc, am tras cearșaful și pătura peste umerii ei, apoi am aprins veioza de lângă pat, la nivelul cel mai scăzut de luminozitate. Ei nu-i place să se trezească pe întuneric.
După ce mi-am pus pantofii, am sărutat-o pe frnte și am plecat, lăsând pistolul de 9 mm pe noptieră.
Am stins toate celelalte lumini din apartament, am ieșit pe hol și am încuiat ușa cu cheia pe care mi-o dăduse.
Ușa din fața blocului avea un vitraliu oval.
Mi-am lipit ochiul de o bucată netedă de sticlă, ca să văd mai clar. O mașină de poliție, fără însemne, era parcată lângă trotuar, în cealaltă parte a străzii.
Ceea ce trăda identitatea camionetei albe era antena butucănoasă pentru unde scurte, care se ivea din tavan, în partea din spate.
Nu-i cerusem șefului poliției să-i asigure protecție lui Stormy. Aceasta s-ar fi înfuriat, deoarece solicitarea mea ar fi însemnat că nu era în stare să aibă grijă singură de ea.
Logica mă duse la concluzia că șeful poliției îi oferise protecție nu lui Stormy, ci mie.
Sau, mai degrabă, nu era vorba despre protecție, ci despre supraveghere.
Robertson mă urmărise până acasă la Micul Ozzie și mă descoperise ceva mai târziu în biserica St. Bartholomew. Poate că Porter mă păzea în speranța că Robertson o să-mi dea din nou de urmă, iar atunci putea fi reținut și interogat în legătură cu vandalizarea bisericii.
Înțelegeam logica șefului poliției, dar nu-mi plăcea că eram folosit pe post de momeală fără să fi fost întrebat mai întâi, în mod politicos, dacă nu mă deranjează faptul că o să mi se vâre un cârlig în fund.
În loc să ies pe ușa principală, m-am dus la capătul holului și am plecat pe ușa din spate.
Polițistul din camionetă credea că mă supraveghează pe mine, dar de fapt slujea de paznic pentru Stormy. Iar ea nu putea să se înfurie pe mine, pentru că eu nu cerusem să i se asigure protecție.
Eram obosit, dar nu mă simțeam pregătit să dorm. Și totuși m-am dus acasă.
Poate că Robertson mă aștepta și voia să încerce să mă ucidă. Poate că o să supraviețuiesc, o să-l sun pe șeful poliției și o să pun capăt întregii povești.
Speram să am o întâlnire violentă cu un sfârșit satisfăcător.
TREIZECI
Am mers spre casă cu pas vioi, trecând pe străzi și pe alei, pe o cărare care traversa un loc viran, printr-o galerie de drenaj secată de luni de zile, apoi din nou pe străzi.
Bodachii erau pretutindeni.
Mai întâi i-am zărit de la distanță, o duzină sau poate mai mulți, alergând în patru labe. Când treceau prin locuri întunecoase, se vedeau doar ca un tumult de umbre, dar felinarele stradale îi arătau drept ceea ce erau.
O casă georgiană cu două niveluri din Hampton Way era un adevărat magnet pentru bodachi. Când am trecut, ocolind pe trotuarul celălalt, am văzut 20 sau 30 siluete ca de tuș, unele intrând și altele ieșind din casă, prin crăpăturile din ramele ferestrelor sau tocurile ușilor.
Unul dintre ei se zvârcolea și se agita în lumina porticului, de parcă l-ar fi cuprins nebunia. Apoi se strecură pe gaura cheii din ușa din față.
Alți doi ieșiră din clădire și se furișară prin paravanul care acoperea o lucarnă a mansardei.
Clădirea aceea era locuința familiei Takuda - Ken, Micali și cei trei copii ai lor. Nicio lumină nu strălucea în ferestre. Cei din familia Takuda dormeau, fără să fie conștienți că o ceată de spirite răuvoitoare se cățăra către camerele lor și-i priveau în timp ce visau.
Puteam doar să presupun că unul din familia Takuda - sau toți - era destinat să moară chiar în ziua acea, în incidentul violent care atrăsese un mare număr de bodachi în Pico Mundo.
Experiența mă învățase că aceste spirite se strângeau deseori în locul unei grozăvenii viitoare.
Bodachii nu se concentraseră într-un singur loc. Erau peste tot în oraș, iar din răspândirea lor neobișnuită am dedus că vizitau victimele potențiale, înainte să se strângă în locul în care avea să aibă loc baia de sânge.
M-am grăbit să mă îndepărtez de locuința familiei Takuda fără a privi în urmă, fiindu-mi teamă că bodachii ar putea să-și dea seama că-i văd, dacă le acordam cea mai mică atenție.
Pe Eucalyptus Way, alți bodachi invadaseră locuința lui Morris și Rachel Melman.
Când am ajuns în Marigold Lane, am văzut cu ușurare că strada pe care locuiam părea lipsită de fiarele acelelea.
În locuința Rosaliei Sanchez nu ardea nicio lumină. Ea se culcă întotdeauna devreme, dar, în schimb, se scoală în zori, dornică să afle dacă a rămas vizibilă.
Nu m-am apropiat de garajul ei pe alee. Am traversat peluza, de la un stejar la altul, privind cu grijă în jur.
Când am tras concluzia că nici Robertson, nici alt dușman nu se afla în curte, am ocolit garajul. Deși n-am găsit pe nimeni care să mă aștepte întins în iarbă, am speriat un iepure fricos dintr-un răzor cu crini, iar când acesta a țâșnit pe lângă mine, am realizat un record personal la saltul în înălțime.
Am urcat pe scara exterioară spre apartamentul meu și m-am uitat la ferestrele de deasupra mea, atent la vreo mișcare a jaluzelelor.
Cheia zăngăni ușor în broască. Am răsucit-o și am deschis ușa.
Când am aprins lumina, primul lucru pe care l-am zărit a fost un pistol. Un pistol.
Fiind prieten cu șeful poliției și având-o pe Stormy ca logodnică, ar trebui să cunosc diferența dintre un pistol și un revolver.
Pistolul nu fusese aruncat pe podea, ci părea aranjat cu grijă, aranjat în așa fel încât să capteze lumina lustrei.
Cel care-l lăsase acolo sperase că mă facă să-l ridic.
TREIZECI ȘI UNU
M-am oprit în prag, și de acolo totul părea să fie întocmai ca atunci când plecasem la serviciu, marți dimineața.
Ușa rămăsese încuiată și nu prezenta semne că ar fi intrat cineva prin efracție. Când înconjurasem clădirea, nu remarcasem niciun geam spart.
Acum aveam de ales între a lăsa ușa deschisă, ca să-mi fie mai ușor în cazul unei plecări în grabă, și a o încuia, ca să împiedic să intre cineva în urma mea. După ce-am ezitat prea mult timp, am închis calm ușa și am pus zăvorul.
Liniștea era atât de profundă, încât un strop de apă care căzu din robinet în ciuveta din bucătărie scoase un pleosc care-mi făcu timpanele să vibreze.
Convins că se intenționase să ridic pistolul, am rezistat tentației și am pășit peste armă.
Unul dintre avantajele de a locui într-o singură încăpere constă în faptul că scotocitul după un intrus durează mai puțin de un minut.
Rămânea să mai caut și în baie.
Ușa era închisă. O lăsasem deschisă.
După ce fac duș, las întotdeauna ușa deschisă, pentru că baia are doar o ferestruică mică cât un hublou și un ventilator rablagit care face gălăgie cât un set de tobe izbit de un cântăreț de heavy-metal, dar nu ventilează deloc aerul. Dacă nu las ușa deschisă, baia va fi năpădită de mucegai mutant agresiv, căruia îi place carnea de om, iar eu voi fi silit să mă spăl în chiuveta de la bucătărie.
Am desprins telefonul de la centură și m-am gândit să sun la poliției, ca să anunț un intrus.
Dar, dacă veneau polițiști și nu găseau pe nimeni, mă făceam de râs. Și-mi treceau prin minte și alte scenarii, în care aș fi fost într-o situație mai gravă decât cea de a mă fi făcut de râs.
M-am uitat la pistolul de pe podea. Dacă fusese așezat acolo în urma unul calcul serios, cu intenția de a-l ridica, atunci de ce dorea cineva să am în posesie arma aceea?
După ce am pus telefonul pe masa din bucătărie, m-am apropiat de ușa de la baie și am ascultat cu atenție. Singurul sunet, după o pauză lungă, a fost plescăitul altei picături de apă în ciuveta de la bucătărie.
Clanța nu opuse rezistență. Ușa se deschidea în interiorul băii.
Cineva lăsase lumina aprinsă.
Ușa fiind deschisă, spațiul mic al băii nu putea să ofere nicio ascunzătoare intrusului, cu excepția căzii, aflate dincolo de o perdea trasă.
Trag întotdeauna perdeaua după ce fac duș, pentru că dacă aș lăsa-o strânsă într-o parte, nu s-ar usca prea bine în spațiul acela slab aerisit. Mucegaiul și-ar găsi de urgență loc în faldurile umede.
De când plecasem de acasă, marți dimineață, cineva strânsese perdeaua într-o parte. Persoana aceea - sau alta - se afla în momentul acela în cadă, cu fața în jos.
Părea să fi căzut în baie sau să fi fost aruncată acolo, moartă. Nicio persoană în viață n-ar fi stat întinsă într-o poziție atât de incomodă, cu fața apăsată de țeava de scurgere, cu brațul drept răsucit la spate, într-un unghi chinuitor, care sugera un umăr dislocat sau chiar că mușchii umărului erau rupți.
Degetele mâinii palide care se vedea erau strânse într-o gheară țeapănă. Nu se contractau, nici nu tremurau.
Pe marginea îndepărtată a căzii, pe porțelan, se uscase o dâră subțire de sânge.
Când sângele este vărsat într-o cantitate mare, poți să-i simți mirosul. Eu nu simțeam nici cel mai slab miros.
O picătură sclipitoare de săpun lichid pe gresia de lângă chiuvetă sugera că asasinul își spălase bine mâinile după faptă, poate ca să înlăture sânge sau urme incriminatoare de praf de pușcă.
După ce se ștersese, aruncase prosopul în casă. Acesta acoperea ceafa victimei.
Fără o intenție conștientă, m-am retras din baie. Am rămas lângă ușa deschisă.
Inima mea bătea într-un ritm haotic.
M-am uitat la pistolul de pe covor, aflat chiar lângă ușa din față. Împotrivirea mea instinctivă de a atinge arma se dovedise înțeleaptă, deși nu înțelegeam pe deplin ce se întâmplase acolo.
Telefonul meu celular se afla pe masa din bucătărie, iar telefonul din apartament era pe noptiera de lângă pat. M-am gândit bine cu ce telefon trebuia să sun și pe cine puteam să sun. Niciuna dintre posibilități nu-mi făcea plăcere.
Trebuia să văd al cui era cadavrul, ca să înțeleg situația mai bine.
M-am întors în baie. M-am aplecat deasupra căzii. Am evitat degetele îndoite și răsucite, am prins bine de haine și, cu oarecare efort, am întors mortul într-o parte, apoi pe spate.
Prosopul îi alunecă de pe față.
Având încă acea nuanță cenușie, decolorată, dar lipsiți de amuzamentul lor lugubru, ochii lui Bob Robertson erau mai concentrați în moarte decât în viață.
Privirea sa era ațintită asupra unei viziuni îndepărtate, de parcă în clipa finală a existenței sale ar fi zărit ceva mai surprinzător și mult mai îngrozitor decât chipul ucigașului său.
TREIZECI ȘI DOI
Pentru o clipă, m-am așteptat ca Omul-Ciupercă să clipească, să rânjească, să mă înhațe și să mă tragă în cadă lângă el, să mă sfâșie cu dinții care-l slujiseră atât de bine atunci când se îndopase la masa din Pico Mundo Grille.
Moartea sa neașteptată mă lăsase fără niciun monstru la îndemână, cu planul dat peste cap și cu țelurile puse la îndoială.
Presupusesem că Robertson era pușcașul maniac care îi omorâse pe oamenii din visul meu, nu doar una dintre victime. După moartea sa, în labirint nu mai exista niciun minotrau pe care să-l hăituiesc și să-l ucid.
Individul fusese împușcat o singură dată, în piept, iar focul fusese tras de atât de aproape, încât probabil că țeava pistolului fusese lipită de trupul lui. Pe cămașa sa se vedea urma cenușie-cafenie a arsurii.
Din cauză că inima încetase să funcționeze într-o clipă, din corpul său se scursese puțin sânge.
M-am retras din nou din baie.
Aproape că închisesem ușa. Apoi am avut sentimentul ciudat că, în spatele ușii închise, Robertson se va ridica, în ciuda inimii sale sfâșiate de glonț, și va aștepta, luându-mă prin surprindere atunci când aveam să mă întorc.
Era mort, știam că era mort, și totuși eram cu nervii încordați din cauza unor asemea griji iraționale.
Am lăsat ușa de la baie deschisă, m-am dus la chiuveta din bucătărie și m-am spălat pe mâini. După ce m-am șters cu un prosop de hârtie, mai că-mi venea să mă mai spăl o dată.
Cu toate că mă atinsesem doar de hainele lui Robertson, aveam impresia că mâinile mele miroseau a moarte.
Am ridicat receptorul telefonului de pe peretele bucătăriei, apoi l-am lovit fără să vreau de furcă. Aproape că-l trântisem. Îmi tremurau mâinile.
Am ascultat tonul.
Știam numărul lui Wyatt Porter. Nu trebuia să mă uit în cartea de telefon.
În cele din urmă am pus din nou telefonul în furcă, fără să fi format numărul.
Circumstanțele îmi stricaseră relațiile cordiale cu șeful poliției. Un mort așteptase să fie descoperit în apartamentul meu. Iar arma cu care fusese ucis era aici.
Ceva mai devreme anunțasem că avusesem o întâlnire tulburătoare cu victima, în biserica St. Bartholomew. Iar șeful poliției știa că intrasem ilegal în casa lui Robertson, în după-amiaza zilei de marți, dându-i astfel individului un motiv să se certe cu mine.
Dacă pistolul era înregistrat pe numele lui Robertson, era evident că poliția avea să presupună că individul venise în locuința mea ca să afle ce căutasem în casa lui și - probabil - ca să mă amenințe. Polițiștii aveau să creadă că ne-am certat, că mai apoi cearta a dus la încăierare și că eu l-am împușcat cu arma lui, în autoapărare.
Nu mă vor acuza de asasinat sau de omucidere. Probabil că nici măcar nu mă vor aresta, ca să mă interogheze.
Dar, dacă pistolul nu era înregistrat pe numele lui Robertson, atunci o încurcasem.
Wyatt Porter mă cunoștea bine, așa că știa că nu aș fi putut omorî un om cu sânge rece decât dacă viața mea era în joc. În calitate de șef, el stabilea politica departamentului și lua deciziile procedurale importante, dar nu era singurul polițist din departament.
Ceilalți nu se vor grăbi să mă declare nevinovat în condiții discutabile, iar șeful poliției - chiar dacă ar face asta doar pentru a salva aparențele - mă va băga într-o celulă pentru o zi, până va reuși să găsească o cale ca să rezolve problema în favoarea mea.
În închisoare aș fi la adăpost de catastrofa sângeroasă care s-ar abate asupra orașului Pico Mundo, dar n-aș putea să-mi folosesc darul pentru a preveni tragedia. N-aș putea să le însoțesc pe Viola Peabody și pe fiicele sale de la casa lor până la adăpostul sigur oferit de locuința surorii femeii. N-aș putea să găsesc o cale de a convinge familia Takuda să-și schimbe planurile pentru ziua de miercuri.
După ce am decis că, în circumstanțele respective, nu puteam să apelez la ajutorul lui Wyatt Porter, am stins toate luminile, cu excepția celei de la baie. Nu puteam să stau pe întuneric cu cadavrul, pentru că simțeam că individul, chiar și mort, îmi mai rezerva niște surprize.
Mi-am găsit repede calea prin înghesuiala din încăpere, în ciuda beznei, mișcându-mă cu încredere, de parcă m-aș fi născut fără vedere și aș fi crescut aici de când lumea. Când am ajuns la una dintre ferestrele din față, am tras jaluzelele.
Am văzut în dreapta scara luminată de lună. Nu urca nimeni către ușa mea.
Chiar în față se întindea strada, dar, din cauza stejarilor care se aflau între mine și ea, nu aveam o imagine completă.
Dar printre ramuri vedeam suficient din Marigol Lane ca să fiu sigur că, de când sosisem, nu parcase lângă trotuar nicio mașină suspectă.
Judecând după aparențe, nu mă supraveghea nimeni, dar simțeam că indivizii care-l lichidaseră pe Bob Robertson aveau să se întoarcă.
Când aveau să afle că mă întorsesem acasă și că descoperisem cadavrul, sau veneau să mă curețe și pe mine făcând astfel încât crima dublă să parcă o crimă urmată de sinucidere, sau - lucru mai puțin probabil - aveau să dea un telefon anonim la poliție și aveam să ajung în celula pe care voiam s-o evit.
Recunosc o capcană când o văd.
TREIZECI ȘI TREI
După ce am închis jaluzelele de la fereastră, lăsând lumina stinsă, m-am dus la birou, care se afla lângă pat. În încăperea aceea, totul se găsește lângă pat, inclusiv canapeaua și cuptorul cu microunde.
În sertarul de jos al biroului păstrez singurul set de rezervă de lenjerie de pat. Sub fețele de pernă am găsit un cearșaf bine călcat și frumos împăturit.
Deși situația cera fără îndoială sacrificarea unui cearșaf bun, regretam că trebuia să renunț la el. Lenjeria de pat din bumbac de calitate nu-i ieftină, iar eu sunt alergic la pânzeturile sintetice care-s folosite de obicei pentru așa ceva.
