La un pas de paradis, Dean Koontz

.........................................................................
                                    16-20

                  Cass îi spune lui Curtis:

    - După ce am plecat de la Hollywood, am făcut o analiză exhaustivă a experiențelor noastre acolo și am ajuns la concluzia că aproximativ șaizeci la sută dintre cei care lucrează în industria filmului sunt niște oameni normali și întregi la cap. Alții, însă, recunosc, sunt malefici și complet smintiți. Nu trebuie să generalizăm, totuși, fiincă, dacă mare majoritate este formată din niște porci demenți, aceasta nu înseamnă că întreaga comunitate de acolo e așa.
    După ce au mâncat până s-au săturat și chiar un pic mai mult, masa este eliberată, apar două sticle pline cu bere și încă una cu bere fără alcool, o farfurie cu apă pentru Old Yeller, se aprind câteva lumânări, se stinge lampa, iar după ce Cass conchide că atmosfera e „delicios de stranie”, gemenele se instalează confortabil la masă, se apleacă în față și se uită intens la oaspeții lor - băiatul și cățeaua.
    Cass spune:
    - Ești o ființă de pe altă planetă, Curtis, nu-i așa?
    Polly zice:
    - Și tu la fel, Old Yeller, nu-i așa?
    Iar amândouă spun:
    - Hai, depănați-vă povestea, extratereștrilor!

                                                     55.

                       Așteptând ca doctorul Doom să revină cu mâncarea și încercând să nu dea atenție monologului smintit debitat de maică-sa, Leilani ședea pe scaunul din dreapta volanului, în fața parbrizului panoramic, și contempla apusul de soare.
    Preston știa acum că Leilani aflase adevărul despre faptul că el îl ucisese pe Lukipela. Chiar dacă până în momentul de față nu se gândise să se descotorosească de ea în Idaho sau cu prilejul unei excursii colaterale în Montana, cu certitudine astea erau planurile lui începând de ieri, de la prânz.
    În plus, ideea de a biograva mintea fiicei sale fusese sădită în mlaștina fertilă a minții scumpei mater. Sămânța va încolți, iar mlădița va crește.
    Leilani se temea că mama ei, care dispunea de o farmacopee detaliată, i-ar putea pune droguri în lapte sau în sucul de portocale, ori niște purgative în pahar. Se și imagina, parcă, trezindu-se din somn, complet buimacă și dezorientată, și descoperind că Sinsemilla îi scrijelise prostii pe piele.
    Așezată în față, Leilani nu prea deslușea ce șoptea biata Sinsemilla. Doar un singur cuvând, repetat din când în când, se distingea uneori din bolboroselile ei paranoice. Fata, murmura parcă Sinsemilla.
    Sau poate că i se părea lui Leilani, din moment ce atunci când își încorda auzul, sau când se răsucea cu scaun cu tot înspre maică-sa, nu mai deslușea decât niște murmure fără sens.
    Trebuia să-și ia cuțitul.
    În prima noapte, după ce Lukipela nu se mai întorsese, Leilani se furișase în bucătărie și furase un cuțit din sertarul cu tacâmuri. Ascuțită și tăioasă, lama măsura cam nouă centimetri de la plăsele la vârf. Ca armă nu era cine știe ce, în comparație cu un revolver. Dar avea un avantaj față de această armă, era mai ușor de ascuns.
    Peste câteva zile, își dăduse seama totuși că Preston n-o va expedia în stele prea curând, ci poate abia în preajma datei când urma să împlinească zece ani. Se gândise, desigur, să pună cuțitul la loc, în sertar. Dar dacă o surprindea exact când se pregătea să-l ducă acolo?
    Așa că preferase, în schimb, să ascundă cuțitul în salteaua canapelei pliante pe care dormea în fiecare noapte.
    Schimbatul așternuturilor și spălatul rufelor făceau parte din sarcinile ei. Prin urmare, nimeni în afară de Leilani nu avea cum să vadă ruptura lipită cu bandă adezivă.
    În noaptea asta, în timp ce Preston și biata Sinsemilla vor dormi, Leilani va ridica iarăși colțul saltelei, va dezlipi banda, pusă acolo în urmă cu nouă luni, și va extrage cuțitul. De aici și până în Idaho - ba chiar și până în munții din Montana, cu Preston, dacă se va ajunge și la asta - va purta cuțitul asupra ei, bine fixat de corp.
    I se făcea greață la gândul de a înjunghia pe cineva, chiar și pe doctorul Doom. Leilani putea fi dură, la nevoie, iar dacă adevărata duritate se măsoară în funcție de numărul averistăților pe care ești capabil să le înduri, însemna că ea avea mari disponibilități în această privință. Dar era posibil, totodată, că ei să-i lipsească tipul de duritate necesară pentru săvârșirea actelor de violență.
    Oricum, își va prinde cuțitul pe corp, cu niște bandă adezivă.
    În cele din urmă, va veni momentul să acționeze, or, Leilani era decisă să facă tot ceea ce trebuia ca să se apere. Infirmitățile ei erau mai puțin grave decât ale lui Luki; întotdeauna fusese mai puternică decât fratele ei.
    Când va ajunge, în final, singură cu tatăl ei vitreg, care își va da jos masca, dezvăluindu-și toată ticăloșia, se va lupta cu Preston Maddoc, chiar dacă acesta o va birui până la urmă.
    Un geamăt venit dinspre Sinsemilla o făcu pe Leilani să se întoarcă spre salonaș.
    Sinsemilla se rostogoli și ajunse cu fața în jos pe podea. Ținea însă capul ridicat, încercând să vadă ceva în bucătăria cufundată în umbre. După aceea, începu să se târască pe burtă spre partea din spate a rulotei.
    Ajunsă în bucătărie, Sinsemilla, în continuare trântită pe jos, deschise ușa de la frigider. Nu-i trebuia nimic de-acolo, dar nu era în stare să se ridice în picioare ca să aprindă lampa, așa că preferă lumina glacială din frigider. Se târî apoi spre un dulăpior, în care băutura era păstrată la îndemână, adică la nivelul solului.
    Leilani se ridicase de pe scaun, dar ceva o reținea parcă să se apropie de bucătărie. Când ajunse totuși acolo, ușa de la frigider era închisă. Aprinse lumina de deasupra chiuvetei.
    Biata Sinsemilla își scosese o sticlă de tequila și se așezase pe podea, cu spatele rezemat de ușa dulăpiorului. Ținea sticla între coapse, căznindu-se să desfacă dopul.
    Leilani luă un păhărel de plastic din bufet. Toată vesela era din plastic la bordul rulotei lor, tocmai pentru preîntâmpinarea pericolului ca Sinsemilla că-și facă singură rău, cu vreun ciob, când ajungea într-un asemenea hal.
    Leilani puse în păhărel niște gheață și o feliuță de lămâie.
    Deși maică-sa ar fi fost în stare să-și toarne pe gât tequila așa caldă cum era, Leilani știa din experiență că, în asemenea cazuri, consecințele erau mai mult decât neplăcute. Când bea direct din sticlă, întotdeauna, bea prea mult și prea repede. Și, pe urmă, ceea ce cursese înăuntru ieșea afară, iar Leilani trebuia să curețe mizeria care se făcea.
    Sinsemilla nici nu-și dăduse seama că nu mai era singură. Nu opuse niciun fel de rezistență, când Leilani se aplecă spre ea, ca să ia sticla, dar pe urmă se ghemui chircită într-un colț, ținându-și palmele în dreptul feței, într-un gest instinctiv de apărare, parcă. Lacrimile începură să-i șiroiască brusc pe obraji, iar gura i se schimonosi de plâns.
    - Sunt eu, Leilani, încercă să o liniștească fata, crezând că Sinsemilla își închipuia că rămăsese închisă într-o variantă pocită a lumii reale, unde o împinsese fantezia ei bolnăvicioasă.
    Cu fața contorsionată și vocea chinuită, Sinsemilla spuse, pe un ton implorator:
    - Nu, stai, nu, nu... Voiam doar un pic de corn cu unt.
    Turnând tequila în pahar, Leilani se enervă auzind cuvintele „corn cu unt”. Îi aminteau de glumele proaste pe care le făcea Sinsemilla, când îi ascundea proteza de la picior și îi ținea lecții moralizatoare, spunându-i că „așa e viața, te alegi mai mult cu pietre în cap decât cu cornuri cu unt”.
    Strânsă ghem pe podea și privind printre spațiile dintre degetele răsfirate peste față, de parcă s-ar fi temut să nu fie bătută, Sinsemilla se ruga în continuare:
    - Nu, te rog, nu.
    - Sunt eu, nu-ți fie frică.
    - Te rog, te rog, nu.
    - Mamă, sunt eu, Leilani. Leilani.
    Excludea posibilitatea ca maică-sa să-și fi amintit, de fapt, de trecut, când poate fusese speriată, când poate suferise enorm și ceruse o îndurare, care nu i se arătase niciodată.
    Nu, nu voia să accepte că mama ei merita nu numai dispreț, ci și compasiune. Compasiunea implica o egalitate în suferință, o experiență înrudită, or, ea nu voia, nu putea s-o ierte pe mama ei într-atât, încât să poată simți compasiune față de ea.
    Sinsemilla tremura convulsiv, gâfâind, horcăind, delirând:
    - Te rog, te rog, te rog. Vreau doar corn cu unt. Corn cu unt. Niște corn cu unt.
    Leilani îngenunche lângă Sinsemilla, arătându-i paharul cu tequila:
    - Uite, asta vrei, de fapt. Ia-l. Haide, ia-l.
    - Doar cu unt. Doar corn cu unt.
    - Ia asta, mamă. E tequila, îți prinde bine, o îndemnă Leilani, cu vocea la fel de tremurătoare ca și a mamei sale.
    - Nu mă lovi. Nu, nu, nu.
    - Ia-l o dată, mamă, țipă Leilani, îndesându-i paharul în mâinile făcute scut peste față. Dă-l naibii de corn cu unt, mamă. Ia asta. Ia-l, când îți spun!
    Niciodată până atunci nu mai zbierase la mama ei. Urletele acestea o speriară pe Leilani, fiindcă vădeau un chin lăuntric mai acut decât și-ar fi putut imagina vreodată.
    Degeaba, țipetele fetei nu reușiră să o scoată pe Sinsemilla din criză.
    Leilani îi vârî paharul între copase, unde Sinsemilla ținuse sticla. Piciorul mutant refuză s-o mai asculte, așa că Leilani rămase îngenuncheată în fața zeității sfărâmate a dragostei de mamă, în timp ce Sinsemilla plângea în hohote.
    Dornică să acape de aura sufocantă a mamei sale, fata se agăță cu degetele de cel mai apropiat bufet, apoi, de mânerul de la frigider, și izbuti să se ridice în picioare. După aceea, pivotând pe piciorul beteag, își făcu vânt în față, spre botul furgonetei.
    Acolo, cumva, cocoțându-se și târându-se, se prăbuși pe un scaun, unde încremeni cu pumnii stânși în poală, căznindu-se să nu izbucnească în plâns, gâfâind tot mai sacadat, iar, apoi, încetul cu încetul, respirând greoi, adânc, izbuti să se stăpânească.
    Abia după câteva minute, realiză că se așezase pe scaunul șoferului, pe care îl alesese fără să își dea seama, poate pentru iluzia de putere pe care i-o insufla.
    Desfăcu pumnii și își încleștă mâinile pe volan. Nu, nici gând să pornească motorul, nici gând să șifeze. Nici nu avea cheia, măcar.
    Avea nevoie de cuțit. Trebuia să fie tare, să se pregătească pentru ceea ce va urma. Da, trebuia să fie tare, să se pregătească pentru ceea ce va urma. Avea nevoie de Dumnezeu, de dragostea și călăuzirea lui Dumnezeu.
    Se ruga și cerea ajutor acum Creatorului, în timp ce ținea strâns de volan, strâns, strâns.

                                                            56.

                                   Așadar, iată-l pe Curtis Hammond care se confruntă cu o dilemă morală.
    Potrivit uneia dintre axiomele frecvent repetate de mama sa, indiferent de lumea pe care o vizitezi, indiferent de precaritatea civilizației din acea lume, nu poți realiza nimic, dacă dezvălui faptul că ești un extraterestru.
    Trebuie să te integrezi. Trebuie să devii unul dintre cei a căror lume speri să o salvezi.
    În această muncă, cel puțin la început, secretul este cheia succesului.
    Așadar, în momentul în care Cass se apleacă peste masă și îl întreabă pe Curtis dacă este extraterestru, iar Polly sugerează că și Old Yeller ar putea fi tot de pe altă planetă, zicând amândouă:
    - Hai, depănați-vă povestea, extratereștrilor!
    Curtis se uită în ochii lor albaștri, soarbe din berea fără alcool, se gândește la toate învățăturile mamei sale, inspiră adânc și declară:
    - Da, sunt extraterestru!
    După care le spune tot adevărul și nimic altceva decât adevărul.
    În fond, mămica lui l-a învățat că există situații excepționale în care e mai înțelept să renunți la orice regulă. Mama lui spunea adesea că, din când în când, se întâmplă să apară o persoană atât de specială, încât în momentul în care o întâlnești, viața ta ia cu totul altă turnură, pe neașteptate, iar tu te schimbi în bine, pentru totdeauna.
    Gabby, paznicul de noapte din orașul-fantomă din Utah, nu avea forța de a declanșa o asemenea schimbare pozitivă.
    Gemenele Spelkenfelter, în schimb, cu nenumăratele lor preocupări uluitoare, cu vitalitatea lor debordantă, cu sufletul lor mărinimos, sunt cu adevărat ființele magice despre care îi vorbise mama lui.
    Încântarea pe care o manifestă față de dezvăluirile lui îl entuziasmează pe băiatul orfan de mamă. Le cuprinde o bucurie copilărească și inocentă, care amintește probabil de imaginea lor când erau mici, în Indiana.
    Acum, altfel decât Old Yeller, Castoria și Polluxia au devenit surorile lui.

                                                             57.

                                     Poate că Preston se oprise să joace la ruletă în vreun casino mărunt din Hawthorne. Sau poate că i-a luat atât de mult timp până să ajungă înapoi cu mâncarea, fiindcă zăbovise un pic ca să ucidă pe vreun amărât, care, din cauza degetelor hidoase lăsate de natură, era sortit să ducă o viață de calitate inferioară.
    În fine, într-un târziu își făcu apariția, aducând niște pungi de hârtie din care emanau mirosuri apetisante: sandvișuri delicioase cu carne, brânză, ceapă, ardei și mult sos, cutii cu salate fabuloase, budincă de orez, plăcintă cu ananas și brânză.
    Pentru biata Sinsemilla, soțul veșnic grijuliu cumpărase un sandviș cu roșii, dovlecei, fasole bătută și muștar, plus niște castraveți murați și o budincă tofu cu aromă de morcovi.
    Din cauza oboselii după o zi întreagă de călătorit cu mașina, la care se adăugaseră planurile malefice pe care le ticluise, drogurile pe care le prizase și păhărelele de tequila, draga mater era din păcate prea dărâmată ca să mai poată cina cu familia.
    Bravul de Preston se dovedi nu numai un savant de marcă, ci și un atlet puternic. Încordându-și mușchii, ridică de pe podea trupul ca o cârpă al ființei-mamă și se duse cu ea în dormitor, unde aceasta putea să zacă tolănită în poziții impudice, fără să mai șocheze pe nimeni.
    Leilani profită de lipsa lui Preston ca să desfacă sofaua pat din salonaș, care era deja pregătită cu așternut și pătură, și ca să-și vâre nasul în pungile cu mâncare, din care își alese o porție gustoasă.
    Se retrase în pat cu sandvișurile și cu romanul, mâncând și prefăcându-se că citește absorbită de carte, pentru a evita situația neplăcută de a trebui să stea la masă cu așa-zisul ei tată.
    Totuși, neliniștile ei în privința obligației de a cina în doi cu Preston Maddoc, alias Jordan Banks, se dovediră nefondate. Tipul își deschise o sticlă de Guinness și se instală singur la masă, fără să o invite să stea cu el.
    Preston ședea cu fața la ea, la o distanță de vreo trei metri jumătate.
    Uitându-se cu coada ochiului, Leilani știa că din când în când o fixa cu privirea, ba poate chiar se holba mai mult în anumite perioade de timp; totuși, Preston nu scoase niciun cuvânt.
    De fapt, nici nu mai vorbise deloc cu ea de la restaurantul din Vegas, când Leilani îl acuzase în gura mare că îl ucisese pe fratele ei. Poate că acesta era motivul pentru care doctorul Doom făcea acum pe îmbufnatul.
    Leilani era convinsă că, dacă ar fi ridicat privirea din cartea ei și și-ar fi cerut scuze, Preston ar fi zâmbit și ar fi zis ceva de genul:
    - Hei, lasă, gogoașă, a trecut. Toți facem greșeli.
    Lucrul care ar fi fost de-a dreptul sinistru.
     Afuristul de doctor mâncă repede și se întoarse în dormitor, închizând ușa. Știa că Leilani va face curat în bucătărie, strângând pungile goale și resturile de mâncare.
    Imediat, Leilani sări jos din pat, luă telecomanda și selectă un program oarecare. Nu opri sonorul complet, fiindcă în felul acesta putea ecrana manifestările zgomotoase ale pasiunii din cealaltă cameră.
    Leilani ridică un pic colțul saltelei și, cu grijă, pipăi prin gaură. Localiză punga mică de plastic în care, cu luni în urmă, învelise bine cuțitul, ca nu cumva, cu timpul, să ajungă să perforeze salteaua.
    Dar pachetul părea ciudat. Mărimea, forma și greutatea nu corespundeau cu ceea ce știa ea că trebuia să fie acolo.
    Punga de plastic era goală. Scoțând-o de sub saltea, văzu imediat că nu conținea cuțitul pe care îl ascunsese ea, nu conținea niciun cuțit de fapt, ci pinguinul care fusese al lui Tetsy și pe care Preston îl adusese acasă, fiindcă îi amintea de Luki; era figurina pinguin pe care Leilani o lăsase în grija Genevei Davis.

                                                          58.

                                      Noaptea în Sacramento: aceste trei cuvinte nu vor forma niciodată titlul unui roman de dragoste sau al unui spectacol muzical de Broadway.
    Ca orice altă localitate, și acest oraș are farmecul său. Dar pentru o călătoare îngrijorată și obosită, sosită aici la o oră așa târzie și căutând o cazare ieftină, capitala statului federal părea ghemuită jalnic sub o mantie de melancolie.
    Pe o derivație din șosea, Micky nimeri într-o zonă comercială straniu de pustie: nici țipenie de om pe stradă, nicio mașină în afară de rabla ei de Camaro.
    Atmosfera părea medievală: la un moment dat, Micky crezu că vede niște șobolani morți într-un șanț, când, de fapt, erau niște grămezi de frunze îngălbenite. Nu s-ar fi mirat dacă ar fi aflat că toată lumea din partea locului murise sau era pe moarte din cauza unei epidemii de ciumă.
    În ciuda pustietății de pe străzi, starea ei neplăcută, nu avea cauze externe, ci doar o sursă lăuntrică. Pe parcursul lungii călătorii cu mașina spre nord, avusese prea mult timp să analizeze nenumăratele posibilități de a o salva pe Leilani.
    Găsi un motel pentru buzunarul ei; culmea, recepționerul era viu și din acest secol. Iar pe tricoul lui scria că LOVE IS THE ANSWER! O inimioară verde forma punctul din semnul exclamării.
    Camera de motel era o avalanșă de culori, ca la un seminar despre modă unde toate nuanțele ajung să se bată cap în cap; atmosfera era totuși sumbră, în ciuda acestei veselii agresive. Nu se putea spune că părea foarte murdar; poate, doar, suficient de curat, încât să-i determine pe gândaci să se poarte civilizat.
    Scormoni prin geanta frigorifică, în căutatea bunătăților despre care îi pomenise Geneva. Găsi și borcanul, cu capacul bine înșurubat. Ei bine, înăuntru se afla un sul de bancnote de zece și de douăzeci de dolari - o tratație specială din partea Genevei, care știa că, dacă ar fi încercat să-i dea banii direct, Micky ar fi refuzat-o.
    Patru sute treizeci de dolari. Mai mult decât își putea permite Gen să contribuie în numele cauzei.
    După ce numără banii, Micky îi înfășură strâns la loc și îi puse bine în borcan. Apoi, așeză geanta frigorifică pe comodă. Darul acesta nu o surprindea, fiindcă știa că Gen era o persoană pe care putea conta la ananghie.
    În baie, în timp ce se spăla pe față, Micky se gândi la alt dar venit sub formă de ghicitoare, pe când avea șase ani:
    - Ce o să găsești în spatele ușii dinaintea Cerurilor?
    - Ușa spre Iad, replicase Micky, încă tanti Gen îi spusese că răspunsul era greșit.
    - Moartea, zisese Micky-cea-de-atunci. Moartea este în spatele ușii, fiindcă întâi trebuie să mori ca să poți ajunge în Ceruri. Morții.... sunt reci și miros urât, așa că în Ceruri o fi, probabil, tare scârbos.
    - Cadavrele nu se duc în Ceruri, îi explicase Geneva. Numai sufletele urcă acolo, or, sufletele nu putrezesc.
    După încă vreo câteva răspunsuri greșite, peste o zi-două, Micky spusese:
    - În spatele ușii, aș găsi, probabil, pe cineva care vrea să mă oprească să ajung la ușa următoare; cineva care vrea să mă împiedice să ajung în Ceruri.
    - Ce ciudat vorbești, șoricelule. Cine ar vrea să împiedice un îngeraș ca tine să ajungă în Rai?
    - O mulțime de oameni.
    - Ca de pildă, cine?
    - Niște oameni care te împiedică să intri acolo, punându-te să faci rele.
    - Ei, și, degeaba. N-au nicio șansă cu tine. Tu nu poți fi rea.
    - Ba pot, o contrazise Micky. Pot fi foarte rea.
    Afirmația i se păruse adorabilă mătușii Gen, care văzuse în aceste cuvinte dovada incontestabilă a unui suflet neprihănit.
    - Ei dragă, recunosc că nu am verificat în ultima vreme lista cu persoanele cele mai urmărite de FBI, dar presupun că nu figurezi printre ele. Spune-mi măcar un lucru rău făcut de tine, din cauza căuruia nu vei putea ajunge în Ceruri.
    Rugămintea aceasta o făcuse pe Micky să izbucnească în plâns.
    - Dacă o să-ți spun, n-o să mă mai iubești.
    - Of, șoricelule, gata, gata, nu mai plânge, dă-i un pupic lui tanti Gen. Haide, gata, a trecut, șoricelule. O să te iubesc mereu, mereu, să știi asta.
    Răspunsul corect aflat de la Geneva făcea ca această ghicitoare să semene mai degrabă cu o profesiune de credință.
    Aici, acum, spălându-se pe dinți și studiindu-și chipul în oglindă, Micky își aminti răspunsul corect și de întrebă dacă, la fel ca mătușa ei, va putea crede vreodată sincer în adevărul acestor cuvinte.
    Se vârî la loc în pat. Stinse lampa. Mâine, la Seattle. Duminică, la Nuns Lake.
    Și dacă Preston Maddoc nu mai apărea niciodată?
    Era atât de extenuată, încât cu toate grijile, tot adormi - și visă. Visă gratii de închisoare. Trenuri șuierând jalnic în noapte. O gară pustie, straniu luminată în care Maddoc aștepta cu un scaun cu rotile.
    Ea, paraplegică, neputincioasă, lăsându-se manevrată de el, incapabilă să opună rezistență.
    - Vom recolta de la tine majoritatea organelor, ca să le dăm unor oameni care merită mai mult să le aibă, zicea el, dar un organ îl voi lua eu. O să-ți despic pieptul și o să-ți mănânc inima, de vie.

                                                        59.

                                     Găsind pinguinul în locul cuțitului de bucătărie, Leilani sări în picioare surprinzător de repede, având în vedere proteza incomodă de la picior. Brusc, Preston părea atotvăzător, atoateștiutor. Privi spre bucătărioară, așteptându-se, cumva, să-l descopere acolo, să-l vadă zâmbind și făcând buuu! spre ea.
     Personajele de la televizor își pierdură instantaneu glasul, în momentul în care Leilani opri sonorul, de la telecomandă.
    O liniște dubioasă se revărsa parcă din dormitor, ca și cum Preston ar fi stat la pândă, încercând să-și dea seama când era mai bine să deschidă ușa ca s-o prindă pe fetiță cu pinguinul în mână. Și asta, doar așa, ca să se amuze.
    Leilani se îndreptă spre locul de trecere dintre salonaș și bucătărie. De aici, privi cu precauție spre partea din spate a rulotei.
    Ușa de la baie era deschisă. Dincolo de acest spațiu plin de umbre, se afla ușa de la dormitor care era închisă.
    O linie luminoasă delimita spațiul îngust dintre ușă și prag. Acest lucru nu era de bun augur.
    Linia luminoasă se stinse. Bezna unea ușa de prag.
    Prinzând curaj, Leilani se duse la bucătărie, aprinse lumina de deasupra chiuvetei, pe care Preston o stinsese mai devreme, și deschise sertarul cu tacâmuri. După ce scosese cuțitul din saltea, Preston nu-l pusese la loc, în sertar.
    Dar acum Leilani constată că dispăruseră de fapt toate cuțitele. În sertar nu mai era niciunul. Lingurile și lingurițele erau toate la locul lor. Lipseau însă furculițele.
    Scotocind prin toată bucătăria, fără să-i mai pese că Preston ar putea s-o surprindă asupra faptului, Leilani căuta ceva cu care să se poată apăra.
    Oh, da, desigur, cu o pilă, așa cum văzuse în nenumărate filme cu închisori, putea remodela o coadă de lingură, ascunțind-o bine la vârf, ca un cuțit. De ce nu, în fond? Dar de unde să ia o pilă?
    Când ajunse la ultimul sertar, ultimul bufet, ultimul dulap, Leilani înțelese că Preston ascunsese toate obiectele care ar fi putut servi drept arme.
    Preston se pregătea pentru finalul partidei.
    Deși trăise atâția ni aici și știa fiecare colțișor al bucătăriei, Leilani se simțea complet pierdută, ca și cum s-ar fi rătăcit în hățișurile unei jungle, din care nu mai știa să iasă.
    Preston își modificare orarul crimei după incidentul din restaurant. Dovadă - lipsa tuturor cuțitelor din casă, pe care le scosese din rulotă, înainte ca Leilani și Sinsemilla să ajungă la garaj, devreme, în această dimineață.
    Leilani nu era pregătită însă să-și ia zborul spre libertate. Dar știa că până să ajungă, duminică, la Nuns Lake, trebuia să fie gata.
    Între timp însă cel mai bun lucru pe care-l putea face era să nu-i dea de înțeles lui Preston că descoperise deja pinguinul pus în saltea, în locul cuțitului, și nici că din bucătărie dispăruseră toate cuțitele și obiectele ascuțite. Nu voia să-i dea satisfacția de a constata cât îi era de frică.
    În plus, în clipa în care Preston și-ar fi dat seama că Leilani descoperise pinguinul, era foarte posibil să-și devanseze planurile ucigașe și să nu mai aștepte până ajungeau în Idaho.
    Prin urmare, făcu curat în bucătărie, ca de obicei. Puse mâncarea rămasă în frigider. Clăti ustensilele de plastic cumpărate odată cu sandvișurile de la magazin - toate numai linguri - și le aruncă la gunoi.
     Revenind pe canapea, vârî pinguinul la loc în saltea și resigilă ruptura cu două bucăți de bandă adezivă.
    Se urcă în pat și termină de mâncat ceea ce-și luase acolo mai devreme, deși foamea îi pierise complet.
    Leilani începu să se întrebe ce se întâmplase cu doamna D și cu Micky. Lăsase figurina-pinguin în grija lor, dar nu se știe cum o recuperase Preston. În mod cert, nici doamna D, nici Micky, nu i-ar fi dat-o de bunăvoie.
    Când închise ochii, le văzu în gând pe doamna D și pe Micky la masa din bucătărie, la flacăra lumânărilor, râzând, în seara când o invitaseră la cină. Se rugă pentru binele lor.
    Când te-ai născut cu mâna și piciorul de pe partea stângă mutilate ca după o catastrofă nucleară, te aștepți ca lumea să se holbeze mereu la tine, cu gura căscată de groază, după care s-o ia la fugă și să se ascundă, de parcă ai scuipa flăcări pe nări. Nu, când te străduiești să surâzi dulce, după ce te-ai pieptănat frumos și te-ai gătit cum ai putut mai bine; oamenii întorc privirea și nu se uită la tine sau, în cazul cel mai bun, se uită prin tine, poate fiindcă le e jenă pentru tine, de parcă ar crede că handicapurile astea fizice sunt din vina ta și ție ar trebuie să-ți fie rușine din cauza lor.
    Tanti Gen și Micky totuși o văzuseră pe Leilani. Se uitaseră la ea. O ascultaseră. Pentru ele, Leilani, era ființă reală, și de aceea le iubea.
    Nu cumva să fi pățit ceva din cauza ei....
    Stând lungită în pat, pe întuneric, Leilani se frământa pentru soarta lor. Dacă Preston le omorâse cumva pe Gen și pe Micky, Leilani ar fi fost în stare să-l ucidă, indiferent cum, chiar cu prețul vieții ei, fiindcă oricum nici n-ar mai conta dacă trăia în continuare sau nu.

                                                          60.

                            - Ce muncă interesantă ai! Dacă aș putea lua viața de la capăt, m-aș face și eu detectiv particular, spuse Geneva.
    Deși era încă dimineață, căldura zilei de august se simțea deja în bucătărie; părea o prezență vie. Noah își simțea fruntea transpirată.
    - Pe la vreo douăzeci de ani, m-am îndrăgostit lulea de un detectiv particular, declară Geneva Davis. Deși trebuie să recunosc că nu prea eram de nasul lui.
    - Cum așa?! Eu cred că erați o tipă nemaipomenită!
    - Ești amabil, dragule. Dar adevărul e că eram o fată tare rea pe-atunci, iar el, ca toți care îmbrățișează această meseria, avea un cod etic de la care nu putea face rabat pentru mine. Știi și tu cum e cu principiile etice în cazul detectivilor particulari.
    - Ale mele nu sunt chiar atât de ferme.
    - Mă cam îndoiesc, pe cuvânt. Îți plac prăjiturelele mele?
    - Sunt delicioase, doamnă.
    Zâmbind și arătând cu capul spre paharul lui, Geneva spuse:
    - Dar Coca-Cola asta cu aromă de vanilie?
    De un sfert de oră de când venise la Geneva Davis și se așezase la masa din bucătărie, Noah se obișnuise cu stilul ei de conversație. Acum, ridică paharul ca la un toast:
    - E delicioasă. Ziceați că v-a sunat nepoata?
    - Da, la șapte azi-dimineață, din Sacramento. Tare mi-am făcut griji pentru ea, știind că a trebuit să înnopteze acolo. O fată frumoasă nu e deloc în siguranță într-un oraș cu atâția politiceni. Dar bine că a plecat acum. E pe drum. Speră să ajungă la Seattle, diseară.
    - Dar de ce n-a plecat cu avionul în Idaho?
    - Ar fi riscat să n-o prindă pe Leilani la timp. De asemenea, nu se știa dacă nu trebuia să continue urmărirea, poate câteva zile încă. De aceea, a preferat să plece cu mașina ei. Plus că și bugetul ei e prea modest ca să-și permită călătorii cu avionul și cu mașini închiriate.
    - Aveți numărul ei de celular?
    - Noi nu ne permitem să avem telefoane celulare, dragă. Suntem sărace lipite pământului.
    - După părerea mea, nu e  bine ce face, doamnă Davis.
    - Of, Doamne, sigur că nu e bine, dragă. Dar n-are încotro.
    - Preston Maddoc e un adversar redutabil.
    - Dragă, omul ăsta e un nemernic bolnav la cap și păcătos, or, tocmai de aceea nu putem s-o lăsăm pe Leilani să stea cu el.
    - Bun, dar chiar dacă nepoata dumneavoastră nu pățește fizic nimic acolo,  chiar dacă reușește s-o ia pe fată și să vină cu ea aici, vă dați seama ce necazuri o așteaptă?
    Doamna Davis dădu aprobator din cap, sorbi din pahar și zise:
    - Din câte înțeleg eu, guvernatorul o s-o bage în camera de gazare. Și pe mine la fel. Nu-i deloc cumsecade, guvernatorul ăsta. Unde mai pui că deja ne-a scumpit de trei ori factura la curent electric.
    Tamponându-se pe frunte cu un șervețel de hârtie, Noah zise:
    - Doamnă Davis...
    - Te rog să-mi spui Geneva. Ai o cămașă tare frumoasă.
    - Geneva, oricât de întemeiate ar fi motivele, răpirea rămâne o infracțiune, conform legislației federale. FBI se va implica.
    - Ne-am gândit s-o ascundem pe Leilani la papagali, îi mărturisi Geneva. Acolo n-au cum s-o mai găsească!
    - Ce papagali?
    - Cumnata mea, Clarissa, e o dulceață de femeie. E bolnavă de gușă și are șaizeci de papagali. Locuiește tocmai în Hemet. Cui să-i dea prin cap să se ducă până acolo? Nimănui. În niciun caz ălora de la FBI.
    - Ba se vor duce și la Hemet.
    - Unul dintre papagali știe o mulțime de cuvinte obscene, dar ceilalți nu sunt spurcați la gură. Ăsta, care vorbește urât, a fost al unui polițai. Trist, nu-i așa? Un ofițer de poliție! Clarissa a încercat să-l dezvețe de limbajul ăsta mizerabil, dar n-a prea reușit.
    - Geneva, admițând că fetița n-a născocit toate chestiile astea, admițând că e într-adevăr în mare pericol, tot nu e posibil să-ți faci singur dreptate....
    - Există o sumedenie de legi în momentul de față, îl întrerupse ea, dar nu prea multă dreptate. Starurile își ucid nevestele și scapă fără să facă închisoare. O mamă își omoară copiii, iar la televizor ni se spune că ea e victima căreia trebuie să-i trimitem bani pentru avocat. Când totul s-a întors cu josul în sus ca acum, trebuie să fii prost ca să stai cu mâinile în sân și să aștepți ca justiția să-și facă treaba!
    Parcă nici nu mai era aceeași femeie cu care vorbise până adineauri. Trăsăturile ei dulci căpătaseră o duritate neașteptată.
    - Dacă Micky nu face asta, continuă ea, nenorocitul ăla o s-o omoare pe Leilani, și nimeni nu va mai ști că fetița asta a existat vreodată. Nimănui, în afară de mine și de Micky, nu-i va păsa că lumea a pierdut o comoară ca ea. Fetița asta are un suflet minunat, crede-mă. În ziua de azi, lumea face eroi din actori, cântăreți, politicieni nebuni după putere. Cât de strâmbă e societatea noastră, dacă asta a ajuns să însemne un erou? Mai vrei o prăjitură?
    Deși în ultima vreme Noah prefera dulciurile lichide și, de obicei, împreună cu ceva alcoolic, știa că avea nevoie de energie ca să țină piept acestei femei. Așa că mai luă o prăjitură.
    - Ai găsit vreo dovadă scrisă privind căsătoria lui Maddoc cu mama lui Leilani? zise Geneva.
    - Nu. Țara asta e mare. Nici informațiile de pe Internet nu sunt întotdeauna suficiente. Oricum, se știe că în câteva state federale, dacă ai niște motive convingătoare și prieteni acolo unde trebuie, poți aranja să se căsătorești legal în secret, fără ca actul să fie dat publicității. Nu este exclusă nici posibilitatea ca să se fi căsătorit într-o altă țară, cum ar fi Mexic, bunăoară. Ori Guatemala. Păcat că nu putem afla mai multe detalii despre asta de la Leilani.
    - Exact asta intenționam s-o întrebăm, când am invitat-o a doua oară la masă. Dar n-am mai apucat să ne vedem cu ea. Presupun că la fel de greu de descoperit ar fi numele adevărat al mamei și dovada că fetița a avut un frate.
    - Greu, da, dar nu imposibil. Încă o dată subliniez, însă, că Leilani ne-ar fi de mare ajutor. Dar ce m-o fi apucat să discut despre chestiile astea, ca și cum m-aș fi implicat total, când, de fapt, nu e cazul, Geneva?! pufni el, enervat.
    - Știu că va costa scump, iar Micky nu ți-a dat prea mult...
    - Nu asta-i problema.
    - ...dar aș putea lua un  împrumut pe casă, iar Micky va avea și ea un serviciu bun, în curând.
    - Mda, greu să obții o slujbă bănoasă și s-o păstrezi, când trebuie să fugi de FBI. Uite, de fapt, asta-i problema. Dacă lucrez pentru voi, știind că nepoata ta are de gând s-o ia pe fetiță de lângă părinții ei legitimi, înseamnă că sprijin o răpire.
    - Ce spui tu e ridicol, dragă.
    - Aș deveni părtaș la o infracțiune. Asta e legea.
    - Legea e ridicolă.
    - De fapt, ca să mă protejez de riscul de a fi acuzat de complicitate, după ce îți dau înapoi cele trei sute de dolari, pe care i-am adus cu mine, trebuie să mă duc direct la poliție și să le spun ce are de gând să facă nepoata ta acolo, în Idaho.
    - Glumești, dragă! zise Geneva, amuzată.
    - Ba nu glumesc deloc. Vorbesc foarte serios chiar.
    - Ei, na, nu vorbești serios deloc, îl contrazise ea, făcându-i cu ochiul.
    - Ba da, vorbesc serios.
    - Nu, nu-i adevărat. Cum adică să te duci la poliție?! În plus, chiar dacă înapoiezi banii ăștia, tot implicat rămâi.
    - Ba nu.
    Scoțând cele trei sute de dolari din buzunar, Noah zise:
    - Poftim, gata. Mă retrag.
    - Ba nu, nu te retragi, insistă ea.
    - De fapt, nici nu m-am angajat vreodată.
    - Ba da, te-ai angajat, zise Geneva, mișcând din deget cu un aer dojenitor.
    - Ba nu.
    - Ba da, dragă. Altminteri, de unde-ar fi apărut cele trei sute de dolari?
    - Mă retrag, spuse el cu fermitate. Mă retrag. Îmi dau demisia. Pa, adio, am plecat.
    Geneva surâdea și îi făcea cu ochiul, cumva conspirativ.
    - Oh, cum zici dumneata, domnule Farrel. Dacă va trebui vreodată să depun mărturie în vreo instanță bazată pe legislația asta ridicolă, voi spune judecătorului că te-ai retras în condiții neelucidate pe deplin.
    Cu zâmbetul ei, femeia asta ar fi putut îndupleca și păsările cerului să intre de bunăvoie în colivie! Noah avea senzația că ședea acum, aici, cu bunică-sa, o bunică utopică, ideală, care îl îmbia cu prăjituri și îi îndulcea sufletul în mod miraculos.
    - Nu-mi mai face cu ochiul, Geneva, ca și cum am fi deja în cârdășie.
    - Vai, dragă, dar știu că nu e așa. Doar te-ai retras, pa, adio, ai plecat.
    De nervi, Farrel mușcă zdravăn dintr-o prăjitură și, fiind cu gura plină, nici nu protestă când Geneva îi mai turnă niște Coca-Cola cu vanilie.
    Când Geneva se așeză iarăși la masă, Noah spuse:
    - Hai să mai încerc o dată.
    - Ce să încerci, scumpule?
    - Să-ți explic situația.
    - Doamne Sfinte, dar nu sunt grea de cap, dragă. Înțeleg perfect situația. Ai niște argumente plauzibile, iar în instanță voi depune mărturie că nu ne-ai ajutat, deși tu ne-ai ajutat. Sau ne vei ajuta, adăugă ea, luând cele trei sute de dolari. Iar, dacă totul iese bine și nimeni nu va ajunge la tribunal, o să-ți dau banii ăștia înapoi. O să-ți plătim și toate celelalte cheltuieli. S-ar putea să ne ia ceva timp, poate îți vom da banii în rate lunare, dar un lucru e cert: ne vom onora datoriile. Crede-mă, nimeni însă dintre noi nu va ajunge în boxa acuzaților. Nu vreau să par nepoliticoasă, dar am impresia că nu prea te pricepi la subtilitățile legii.
    - Înainte de a mă face detectiv particular, am fost ofițer de poliție.
    - Hm, mă mir atunci că nu ești mai versat în domeniul legislației! remarcă ea, cu un surâs dojenitor de bunică iubitoare.
    - Ba cunosc foarte bine domeniul legislației și nu de-asta a trebuit să renunț la insigna de polițist, ci fiindcă am bătut pe unul de l-a luat naiba, spuse Noah, cu un aer furios.
    - Ăsta nu-i un motiv de mândrie, zise Geneva, plescăind din buze.
    - Dar nici nu mă mândresc cu asta. Bine că n-am ajuns la pârnaie.
    - Ei, lasă, mie tot mi se pare că ești mândru de isprava ta!
    Holbându-se la ea, fără să clipească, termină de mestecat ultima înghițitură de prăjitură, după care goli și Coca-Cola din pahar. Pe Geneva, n-o intimida privirea lui fixă. Dimpotrivă, zâmbea încântată că dulciurile ei erau așa de apreciate.
    - Mda, de fapt nu sunt mândru decât pe jumătate. N-ar trebui să fiu deloc însă, nici dacă ținem seama de împrejurări. Dar eu sunt mândru de ceea ce am făcut, da. Fusesem solicitat la fața locului, în urma unui apel telefonic. Era vorba despre un scandal conjugal. Tipul o ciomăgise rău pe nevastă-sa. Când ajung acolo, o găsesc pe ea într-un hal fără de hal, iar pe el bătându-și fiica, o fetiță de numai opt ani. A dat în ea până i-a rupt câțiva dinți. Când m-a zărit i-a dat drumul fetiței și nu s-a împotrivit arestării. Am văzut negru în fața ochilor. Da, din cauza fetiței, am văzut negru în fața ochilor.
    - Bravo, bine ai făcut, spuse Geneva, mângâindu-l pe mână.
    - Ba nu, n-a fost bine. Dacă fetița nu mă oprea, eram în stare să-l omor din bătaie. În raport, am mințit, susținând că nemernicul s-a opus arestării. La audiere, nevasta a depus mărturie împotriva mea... dar fetița a mințit pentru mine, iar instanța a crezut-o pe fetiță. Sau s-a prefăcut că o crede. Am căzut la învoială cu șefii mei - eu mă retrag din poliție, iar ei îmi dau niște plăți compensatorii și mă ajută să obțin licența de detectiv privat.
    - Și ce s-a întâmplat cu fata? întrebă Geneva.
    - S-a dovedit că bătăile durau de multă vreme. Tribunalul a luat-o de la mamă și a dat-o în grija bunicilor. Va absolvi liceul în curând. E un copil bun.
    - Oh, ești exact ca detectivul meu, spuse Geneva, mângâindu-l iarăși pe mână.
    - Care detectiv?
    - Ăla  pe care-l iubeam, când aveam douăzeci de ani. Dacă nu aș fi ascuns cadavrul soțului meu, care fusese ucis, în rezervorul cu țiței, poate că Philip nu mă părăsea.
    Noah nu prea știa cum să reacționeze la auzul cuvintelor ei. Se șterse iarăși pe frunte.
    - Ți-ai ucis soțul? întrebă el, în cele din urmă.
    - Nu, sora mea, Carmen, l-a împușcat. Am ascuns cadavrul ca s-o protejez pe ea și ca să-l cruț pe tata de scandal. Generalul Sterwood - tăticul nostru - nu stătea prea bine cu sănătatea. Și el...
    O expresie de totală nedumerire se așternu pe fața Genevei.
    - Și el...? o încurajă Noah să continue.
    - Ei, sigur, nu eu am făcut asta, ci Lauren Bacall în filmul „The Big Sleep”. Detectivul era Humphrey Bogart în rolul lui Philip Marlowe.
    Geneva bătea din palme și fredona o melodie, râzând.
    Fără să știe de ce, Noah zâmbea și el.
    - Ce amintire frumoasă, chiar dacă e falsă. Sinceră să fiu, nu mă pot abține să nu fabulez puțin. Când eram mică, nu făceam chestii de-astea. Totul a început după ce am fost împușcată în cap.
    - Ai fost împușcată în cap? se miră Noah, căruia i-ar fi prins bine o bere acum, ca să facă față acestei versatilități intelectuale.
    - Un bandit politicos și elegant ne-a jefuit magazinul, l-a ucis pe soțul meu, m-a împușcat pe mine și a dispărut. N-o să-ți spun că l-am urmărit până la New Orleans și că i-am zburat creierii, fiindcă așa a făcut Alec Baldwin, iar episodul nu are nicio legătură cu viața mea reală. Dar cert e că dacă l-aș fi prins, l-aș fi împușcat de nenumărate ori. O dată în fiecare picior și l-ar fi lăsatsă sufere un pic, pe urmă, de două ori în burtă, după care o dată în cap. Ți se pare că sunt prea crudă, dragă?
    - Nu, crudă, nu. Dar mai răzbunătoare decât m-aș fi așteptat.
    - Uite un răspuns sincer. Noah, mă impresionezi.
    Și Geneva zâmbea dulce, cum știa ea. Noah zâmbea și el.
    - Îmi face plăcere mica noastră conversație, spuse ea.
    - Și mie la fel.

                                                    61.

                         Sâmbătă se deplasă de la Hawrhorne, Nevada, la Boise, Idaho. Parcusese șapte sute douăzeci de kilometri. În cea mai mare parte, deșert, soare arzător, dar altminteri un drum ușor.
    Un nor de vulturi se rotea deasupra unei mortăciuni din pustiu, la vreo jumătate de oră distanță de Lovelock, Nevada. Deși intrigat, Preston renunță să meargă până acolo, să vadă despre ce e vorba.
    Se opriră pentru prânz la un local din Winnemucca.
    A merge cu Mâna într-un loc pubșic devenise riscant în ultima vreme. Recitalul ei de vineri, din Vegas, fusese enervant. N-ar fi exclus să-și atingă scopul, dacă ospătărița nu s-ar fi dovedit așa de tâmpită.
    Cei mai mulți oameni sunt tâmpiți.
    Preston Maddoc ajunsese la această concluzie în privința omenirii încă de la vârsta de unsprezece ani. Iar în ultimii treizeci și patru de ani, nu avusese niciun motiv să-și schimbe părerea.
    În restaurant, mirosea a cârnați prăjiți, a cartofi rumeniți în ulei încins și a carne.
    Oare cum mirosea zeama de gânganie?
    Mâna îi conduse spre un separeu și se așeză la fereastră.
    Gaura neagră se instală lângă fiică-sa.
    Preston stătea vizavi de ele, pe cealaltă latură a mesei. Frumoasele lui doamne.
    Mâna era grotească, desigur, dar Gaura neagră chiar era frumoasă. După atâtea droguri, te-ai fi așteptat să fie complet stafidită. Oricum, probabil că așa va ajunge în cel mult doi-trei ani.
    Dar poate că până atunci reușea s-o facă să mai fete de vreo două ori.
    Pe pervaz zăcea o muscă moartă. Crea atmosferă.
    Consultă meniul. Proprietarii ar trebui să schimbe numele localului și să-i zică „Imperiul grăsimilor”.
    Firește Gaura neagră nu avea cum să găsească o mâncare pe gustul ei. Bine măcar că nu se văita. Femeia era veselă. Coerentă, de asemenea, fiindcă rareori recurgea la chimicale grele înainte de prânz.
    Apăru chelnerița, o pocitanie, cu fața buhăită ca de pește mort.
    Purta o uniformă roz, bine călcată. Părul de culoarea blănii de șobolan avea o pieptănătură complicat, plus o fundă roz asortată cu uniforma. Era însă fardată cu grijă.
    Se căznea prea mult să fie drăguță. Tot degeaba.
    Ce deserviciu ar aduce omenirii individul care ar convinge-o să nu se sinucidă, dacă vreodată i-ar trece prin minte un asemenea gând!
    Comandară mâncarea.
    Preston se aștepta ca Mâna să ceară ajutorul Peștelui mort. Nici vormă. Mâna părea cumințică.
    Recitalul de deunăzi fusese enervant, dar acum parcă-i părea rău că nu îl repeta.

........................................................................

          „Întotdeauna există ceva pentru care să fii recunoscător.”
                    Charles Dickens

La un pas de paradis, Dean Koontz

....................................................................
                               15-20

            - Ai făcut o treabă bună pentru o femeie, pe care o cunosc. Era disperată,  nu putea plăti prea mult, dar ai ajutat-o.
    - Să înțeleg că nici tu nu poți plăti prea mult.
    - Îți dau o parte din sumă în bani peșin, iar restul sub formă de angajament de plată. S-ar putea să dureze până să mă achit integral, dar îți promit că, dacă n-am să reușeșc, îmi pun capăt zilelor și te scutesc de efort.
    - N-ar fi niciun efort. Ba, dimpotrivă, o plăcere. Oricum, realitatea rămâne neschimbată: m-am lăsat de meseria asta.
    - Femeia pe care ai ajutat-o se numește Wynette Jenkins. Era în închisoare, pe-atunci. Acolo am cunoscut-o și eu.
    - Sigur, mi-aduc aminte.
    Wynette aranjase ca băiețelul ei de șase ani, Danny, să stea cu bunicii din partea mamei, pe perioada în care ea își ispășea pedeapsa. Nu trecuse nicio săptămână de când era la închisoare, când fostul ei soț, Vin, îl luase pe băiat la el. Autoritățile au refuzat să intervină, având în vedere faptul că Vin era tatăl legitim al copilului, or, Wynette știa la ce să se aștepte din partea lui.
    Femeia se temea că Vin îl va teroriza pe băiat și îl va băga în mormânt, până la urmă.
    A aflat de Farrel de la o altă deținută și i-a convins pe părinții ei să îl contacteze. În două luni, Farrel a prezentat poliției probe privind infracțiunile lui Vin, care a fost arestat, condamnat și despărțit de fiul lui.
    Băiatul a fost preluat din nou de părinții lui Wynette, care bănuiau că Farrel preluase acest caz, care nu-i aducea niciun câștig, fiindcă era vorba despre un copil necăjit, dar se știa că detectivul avea o slăbiciune pentru cei mici.
    Fără să-și retragă piciorul cu care blocase ușa, Micky zise:
    - O fetiță va fi ucisă, dacă nu o ajut. Și nu o pot ajuta de una singură.
    Afirmația aceasta dramatică nu avu nicidecum efectul scontat de ea.  În locul indiferenței de adineauri, chipul lui exprima o furie care nu părea totuși îndreptată împotriva ei:
    - Domniță, eu sunt exact omul de care NU ai avea nevoie într-o asemenea situație. Du-te la poliție.
    - Dar n-o să mă creadă. E un caz straniu. Iar fetița asta.... e deosebită.
    - Toți copiii sunt deosebiți, declară Farrel, pe un ton plat, aproape glacial. Am fost și eu în poliție cândva, așa că știu că ei te pot ajuta, insistă el.
    Micky sesiză durerea din privirea lui și își dădu seama că furia aceea era doar o mască, menită să ascundă o suferință adâncă.
    - Am făcut pușcărie. Ticălosul de tată vitreg e bogat și are relații multe. Se bucură de respect și considerație, mai ales, din partea unei șleathe de imbecili, dar ale căror opinii contează, din păcate. Chiar dacă i-aș convinge pe polițai să mă ia în serios, tot nu i-aș putea face să se miște suficient de repede pentru a o putea ajuta pe această fetiță.
    - N-am cum să-ți fiu de folos.
    - Ți-am zis care e târgul - de mine nu vei scăpa, ori mă asculți, ori îmi dai brânci pe scări.
    - Doamnă, mă exasperezi cu insistențele tale, pe cuvânt.
    - Știu că par exasperantă, dar mă bucur că mă consideri o doamnă.
    - Cine naiba m-o fi pus să deschid ușa, bombăni el, morocănos.
    - În sinea dumitale, sperai să primești un buchet de flori.
    Detectivul se trase înapoi, în casă.
    - Indiferent ce ai de spus, te rog să fii concisă, să nu recurgi la sentimentalisme sau înflorituri.
    Salonașul servea și ca birou. În stânga, se vedeau o masă, două scaune pentru clienți, un fișet. În dreapta, un singur fotoliu era întors spre televizor, o măsuță și un lampadar flancau fotoliul. Pereți goi. Totul părea însă extrem de curat, iar în cameră mirosea frumos.
    Micky acea senzația că intrase în chilia austeră a unui călugăr obsedat de curățenie.
    Dincolo de două uși interioare, se vedea o bucătărie înghesuită și ticsită. Cealaltă ușă, închisă acum, ducea, probabil, în dormitor și la baie.
    Farrel se instală în fotoliu, iar Micky se așeză pe un scaun netapițat și cu spătar tare, rezervat clienților, dar atât de neconfortabil, încât poate să fi fost, eventual, potrivit doar ca mobilier de închisoare.
    Detectivul lucra la computer, când Micky sunase la ușă. După zumzăitul imprimantei, deduse că aceasta era pornită. Dar, din locul unde ședea, Micky nu putea vedea ecranul.
    Deși abia trecuse de ora zece dimineața, Farrel „lucrase” deja și la o cutie de Budweiser, din care sorbi acum o înghițitură.
    - Prânz timpuriu sau mic dejun decalat? se miră Micky.
    - Mic dejun. Și ca să par un cetățean responsabil, află că am devorat și o tartă cu fructe.
    - Cunosc și eu dieta asta.
    - Bun, dacă știi despre ce este vorba, hai să trecem la treabă. Spune-mi odată povestea aia tristă, dacă nu se poate altfel, și lasă-mă pe urmă în pace, să-mi văd de ale mele.
    Micky ezită, vrând să pășească cu dreptul în această conversație, și își aminti cuvintele profetice rostite de tanti Gen, luni seara, adică în urmă cu nici patru zile.
    - Uneori, viața unui om se poate schimba în bine, într-o clipă de grație, aproape ca printr-un miracol. Pe neașteptate, poate apărea o persoană cu totul specială care să te întoarcă într-o direcție absolut nouă și să te schimbie pentru totdeauna. Ți s-a întâmplat vreodată așa ceva, domnule Farrel?
    - Chiar ești bună de misionară din ușă în ușă, se strâmbă el.
    Cât mai succint cu putință, Micky îi povesti despre Leilani Klonk, Sinemilla și așa-zisul ei tată care vâna vindecători extratereștri. Îi relată și despre Lukipela, băiatul plecat în stele.
    Nu-i dezvălui totuși adevărata identitate a lui Preston Maddoc, de teamă ca nu cumva detectivul să nutrească o mare admirație pentru acest ucigaș, la fel ca F. Bronson, bunăoară. Așa că preferă să nu-i rostească numele.
    De mai multe ori, în timp ce Micky vorbea, Farrel privi la computer, ca și cum povestea ei nu era suficient de captivantă ca să-i abată atenția de la ce se afișa pe ecran.
    Farrel nu punea întrebări și nu vădea niciun fel de interes față de relatarea lui Micky. Din când în când, se rezema de spătatul fotoliului, cu ochii închiși, și rămânea așa, complet nemișcat, încât ai fi putut crede că ațipise deja. Alteori, trăsăturile feței i se împietreau parcă și se uita foarte intens în ochii lui Micky, de parcă și-ar fi pierdut complet răbdarea și s-ar fi gândit s-o dea pe ușă afară.
    La un moment dat, Farrel se ridică în picioare.
    - Pe măsură ce te ascult, mă conving tot mai mult că nu sunt omul potrivit pentru acest caz. De fapt, n-aș fi fost bun pentru asta nici dacă nu m-aș fi lăsat de meseria de detectiv. Nici măcar nu-mi dau seama ce-ai vrea de la mine.
    - O să ajung și acolo.
    - Și presupun că ții morțiș să ajungi acolo. Prin urmare, ca să-mi alunece mai ușor pe gât toată chestia asta, trebuie să beau încă o bere. Vrei și tu una?
    - Nu, mersi.
    - Parcă ziceai că ești familiarizată cu dieta asta.
    - Am fost cândva. Acum, nu.
    - Bravo ție!
    - Am pierdut și-așa prea mulți ani din viață.
    - Mda, la mine e altfel.
    Farrel se duse la bucătărie; negura unei deznădejdi cenușii se furișă în sufletul lui Micky, în timp ce îi urmărea mișcările, prin ușa deschisă.
    După ce luă o bere din frigider, Farrel o deschise, sorbi câteva înghițituri, puse cutia pe bufet și turnă peste lichidul dinăuntru câteva degete de whisky.
    Revenind lângă birou, dar rămânând în picioare, Farrel părea cuprins de o furie pe care abia și-o mai putea stăpâni. Privind în jos spre Micky și continuând să vorbească aproape în șoaptă, mai mult plictisit decât enervat, fostul detectiv zise:
    - Ne pierdem timpul amândoi, doamnă Bellsong. Ce-i drept, al meu nu valorează prea mult. Dacă vrei să aștepți până mă duc la toaletă, bine, dacă nu, poți pleca. Treaba dumitale ce faci!
    Micky era cât pe-aci să plece. Noah Farrel părea un om de nimic.
    Rămase totuși pe scaunul cu spetează tare, fiindcă neliniștea din privirea lui Farrel dezmințea indiferența aparentă pe care o afișa. Cumva, reușise să-i atingă o coardă sensibilă, chiar dacă, în încăpățânarea lui, nu voia să recunoască acest lucru.
    - Nu m-ai ascultat încă până la capăt.
    - Dacă o să fac așa ceva, probabil că la sfârșit o să am nevoie de un transplant de timpane.
    Ieșind din cameră, Farrel închise ușa la baia-dormitor și își luă cu el berea încropită cu tărie.
    Nu încăpea nicio îndoială: soarta tragică a lui Leilani îl impresionase profund, numai că Farrel nu voia să se implice în acest caz.
    Din experiența amară a trecutului, Micky știa cât de util poate fi alcoolul, când îți impui să iei o hotărâre contrară sentimentelor tale, iar aburii alcoolului îți pot amorți conștiința vinovată. Cunoștea perfect această strategie.
    Dacă n-ar fi știut cât de bun și amabil fusese cu Wynette, Micky ar fi plecat, probabi, de mult. Dar se mai agăța de o speranță.
    Când Farrel ieși din cameră, așadar, Micky luă carnețelul de pe biroul acestuia și scrise următorul mesaj:

    Tatăl vitreg al lui Leilani este Preston Maddoc. Informează-te ca să te lămurești cine e. A omorât 11 persoane. Se dă drept un oarecare Jordan Banks, dar s-a însurat folosind numele lui adevărat. Când s-au căsătorit? Dovada? Cine este Sinsemilla, de fapt? Cum putem demonstra că a avut un fiu handicapat? Am intrat în criză de timp. Instinctul îmi spune că fetița va fi moartă, peste o săptămână.
    Contactează-mă prin mătușa mea, Geneva Davis.

    În încheiere, trecu pe hârtie numărul de telefon al lui tanti Gen și puse carnețelul la loc pe birou.
    Din poșetă scoase trei sute de dolari, sub formă de bancnote de câte douăzeci. Nu-și putea permite să-i dea mai mult. În realitatea, nu-și putea permite să-i dea nici măcar atât, însă își făcuse socoteala că suma aceasta era suficientă pentru a-l obliga să facă totuși ceva.
    Pe urmă, șovăi. Dacă tipul se apuca să cheltuiască banii pe băutură?
    Înainte de a pleca, ocoli colțul biroului și se duse să arunce o privire pe ecranul computerului. Conectat la Internet, Farrel citise, până să vină ea, un articol despre niște asistente medicale maniace care ucideau din milă, considerându-se niște îngeri ai morții.
    Un fior, nu atât de teamă, cât de uimire, i se strecură în suflet lui Micky, în clipa în care intui o stranie analogie între viața ei și cea a lui Farrel.
    Ieșind din apartament, închise binișor ușa în urma ei, ca și cum ar fi fost o hoață care șterpelise niște bijurerii, în timp ce victima păgubită continua să doarmă.
    Coborî grăbită treptele umbrite de palmieri.

                                                        51.

                        Grație procesului de descărcare de megadate direct în creier, Curtis știe că, în timp ce New Jersey are o populație cu densitatea de aproape 1100 de locuitori pe kilometru pătrat, Nevada nu are nici cincisprezece locuitori pe metru pătrat, cea mai mare parte a populației de aici, fiind grupată în jurul celor două paradisuri ale jocurilor de norc - Las Vegas și Reno.
    Oricum, vaste regiuni din Nevada sunt pustii, misterioase, înfricoșătoare și deosebit de sinistre noaptea.
    De la magazinul și benzinăria situate la intersecția de drumuri federale - unde adevărații proprietari zac morți în Ford-ul Explorer, în timp ce două creaturi ciuruite de gloanțe așteaptă să îi bage în sperieți pe cei care le vor descoperi - Autostrada 93 duce spre nord și se intersectează cu un drum asfaltat, înainte de a se întâlni cu Autostrada 50. Asta se întâmplă la vreo patruzeci de kilometri la sud de Ely.
    Pilotând furgoneta Fleetwood cu o dexteritate de șofer de curse, Polly renunță să o ia spre est, pe Autostrada 50, care duce spre granița federală a statului Utah.
    Trecând în locul lui Polly la volan, Cass o ia spre nord, pe Autostrada 93, fiindcă, la fel ca soră-sa, nici ea nu se simte tentată de atracții turistice. La vreo 90 de kilometri în față, se află Jackpot, exact înainte de granița cu Idaho.
    - Când ajungem acolo, facem plinul și mergem mai departe, zice Cass.
    - N-am nicio informație despre orașul Jackpot, recunoaște Curtis, care e instalat pe scaunul din dreapta volanului.
    - Nici nu prea e oraș, de fapt, declară Cass. E o așezare întinsă, lângă șosea, unde oamenii își cheltuiesc banii.
    - Există vreo semnificație religioasă în chestia asta? întreabă el.
    - Mda, doar dacă te închini la roata unei rulete, poate, explică Polly, de pe canapea, unde se odihnește lângă Old Yeller. La Jackpot există cam cinci sute de camere de hotel și două cazinouri, cu vreo două restaurante foarte bune, iar în jur, mii de pogoane de deșert pustiu. După o masă gustoasă și un faliment pe cinste, pleci cu mașina în pustiu, intri în comuniune cu natura și îți zbori creierii liniștit.
    - Poate de aceea, teorizează Curtis, tipii ăia de la Neary Ranch cumpărau sos foarte picant. Ca să-l aibă aici la Jackpot și să le fie mai ușor, când le ia gura foc, să-și tragă un glonț în cap.
    - Ești un băiat tare ciudat, Curtis Hammond, remarcă Polly, după o scurtă tăcere.
    - Mi s-a mai spus asta, recunoaște Curtis. Mi s-a zis că sunt prea drăguț pentru lumea asta și cam prostuț, cum era Gump. Dar sunt convins că o să mă adaptez până la urmă.
    După ce fac plinul la mașină în Jackpot, fără să zăbovească la restaurant sau să asiste la vreo sinucidere, trec granița în statul Idaho și își continuă drumul spre nord, până la orașul Twin Falls.
    Cu o populație de peste 27000 de locuitori, Twin Falls îi asigură o bună ascunzătoare băiatului, care de când a sosit în Colorado și a devenit Curtis Hammond s-a simțit mereu expus pericolului de a fi reperat.
    S-a luminat de zi numai de două ceasuri, când Cass parchează într-un camping. Noaptea nedormită și nenumăratele ceasuri de șofat își spun cuvântul: gemenele se simt obosite, deși arată, în continuare, senzațional.
    Curtis nu are nevoie să doarmă, însă își înăbușă un căscat, în timp ce surorile îi pregătesc patul în salonaș.
    Gemenele deschid televizorul.
    Toate posturile prezintă relatări ample despre urmărirea traficanților de droguri, care dețin armament puternic. Guvernul a confirmat, în cele din urmă, că trei agenți FBI au fost uciși în schimbul de focuri dintr-o parcare din Utah; alți trei au fost răniți.
    Există unele informații, de asemenea, despre o confruntare și mai violentă care a avut loc într-un oraș-fantomă, undeva, la vest de parcarea amintită. Dar purtătorii de cuvânt de la FBI și armată refuză să comenteze aceste zvonuri.
    - Ce cretini! zice Polly. Nici vorbă despre vreun magnat al drogurilor, cum zic ei! Sunt toți niște extratereștri malefici. Nu-i așa, Curtis?
    - Sigur că da.
    - Agenții federali te caută numai pe tine, zice Cass.
    - Exact.
    - Fiindcă i-ai văzut pe extratereștrii ăștia și știi prea multe...
    - Da, exact.
    - ....sau voi să-i prindă și pe extratereștri?
    - Ăăă, și una și alta, cred.
    - Dar, dacă autoritățile știu că ești în viață, de ce au născocit povestea că ai fost ucis de magnații drogurilor în Colorado? se miră Polly.
    - Nu știu. Nu prea are sens, așa-i?
    - Dacă ar spune că ai scăpat cu viață, ar putea să îți dea poza în toate ziarele, la toate televiziunile, iar toată lumea ar da o mână de ajutor ca să fii găsit.
    - Sunt stupefiat.
    Curtis are remușcări pentru această minciună, dar e și mândru, totodată, de felul cum aplică sfaturile mamei sale.
    Surorile schimbă priviri pline de subînțeles. Apoi, recurg la vechea lor metodă de dialog în tandem. Polly începe prima:
    - Mda, păi nu....
    - ...ar fi timpul, continuă Cass.
    - ...să analizăm toată...
    - .... chestia asta cu OZN-uri....
    - .... și ceea ce s-a întâmplat...
    - ... acolo, la benzinărie. Suntem prea obosite...
    - ... prea buimace...
    - ... ca să gândim cum se cuvine...
    - .... or, dacă ne apucăm să discutăm...
    - .... vrem să fim cu mintea limpede....
    - ... fiindcă avem o mulțime de întrebări. Toată chestia asta este....
    - .... groaznic de ciudată, conchide Polly.
    Iar Cass continuă:
    - Nu am vrut...
    - ... să vorbim despre asta...
    - ... cât am mers cu mașina...
    - ... pentru că trebuie să putem gândi...
    - ... să asimilăm ceea ce s-a întâmplat.
    De la soră la soră, prin privirea telemetrică, se comunică tomuri întregi de informații, fără să se rostească niciun cuvânt, iar pe urmă, cei patru ochi albaștri se fixează asupra lui Curtis.
    Băiatul are senzația că este supus unui proces de scanare atât de sofisticat, încât i se vede nu numai starea arterelor și a organelor interne, ci i se deslușesc amănunțit secretele și adevărata natură a sufletului.
    - O să dormim opt ore, spune Polly, apoi, o să discutăm situația la masă.
    - Poate până atunci, zice Cass, unele lucruri nu vor mai părea atât de.... contradictorii, cum par acum.
    - Poate da, poate nu, opinează Curtis. Când lucrurile sunt șocante, de obicei, nu încetează de la sine să mai fie așa. Există mereu niște elemente șocante, care efectiv te contrariază și te intrigă, dar am descoperit că e preferabil să le accepți ca atare și să încerci să îți vezi de treabă în continuare.
    Intimidat de intensitatea privirii celor două perechi de ochi albaștri, Curtis are toate motivele să revadă în minte cele spuse adineauri, dar acum cuvintele nu i se mai par la fel de firești și de convingătoare ca atunci când le-a rostit. Zâmbește.
    - Mai bine dormi, Curtis, spune Polly. Dumnezeu știe ce o să urmeze, dar un lucru e cert - trebuie să fim odihniți pentru asta.
    - Și să nu cumva să deschizi, îl avertizează Cass. Alarma antifurt intră în funcțiune atunci când cineva trece pragul, indiferent dacă intră sau iese din mașină.
    Surorile se retrag în dormitor.
    În salonaș, Curtis se vâră sub o pătură subțire. Cățeaua ar trebui îmbăiată, dar băiatul o primește și așa pe sofa, unde o lasă să se așeze covrig direct peste cuvertură.
    Folosind voința contra materiei, băiatul ar putea dezactiva alarma antifurt. Dar le datorează gemenelor câteva răspunsuri oneste, așa că nu vrea să plece înainte de a le lămuri.
    Cățeaua, obosită, doarme.
    Punând mâna pe pieptul ei, simțind bătaia acestei inimi nobile, Curtis intră in visele ei și devine conștient de Prezența jucăușă, de care creaturile simple, ca această cățea, nu s-au depărtat.
    Nu poate dormi, dar, pentru o vreme, își găsește pacea de această parte e Cerurilor.

                                                  52.

                             Soarele a pârjolit cerul spre apus, făcând o gaură strălucitoare, care persistă încă niște ceasuri deasupra mării domolite.
    Vineri după- amiaza, după numai cinci ore de când s-a întâlnit cu Noah Farrel, Micky puse o valiză în portbagajul mașinii ei.
    Camaro fusese pregătită de drum: Micky schimbase uleiul, filtrele, cureaua de ventilator și cele patru pneuri.
    Socotind și banii pe care îi dăduse ca avas detectivului, cheltuise peste jumăate din întreaga sa avere.
    Nu trebuia să rateze posibilitatea de a se întâlni cu Leilani la Nuns Lake, Idaho. Chiar dacă va afla unde intenționa Maddoc să meargă, în continuare, de-acolo, Micky știa că nu avea suficienți bani ca să se poată ține după el, iar, apoi, să se și întoarcă în California, împreună cu fetița.
    Când Micky ajunse acasă, tanti Gen era în bucătărie: îi pregătise pentru drum o geantă frigorifică plină cu sandvișuri, prăjituri, mere și cutii de Cola dietetică.
    Datorită acestor provizii, până a doua zi la prânz Micky nu va mai trebui să piardă vremea, oprindu-se să mănânce, iar, în plus, mai economisea niște bani.
    - Să nu șofezi toată noaptea, o sfătui tanti Gen.
    - Nu-ți face griji.
    - N-au nici măcar o zi avans, așa că nu-ți va fi greu să-i prinzi din urmă.
    - Ar trebui să ajung la Sacramento până la miezul nopții. Trag la un hotel acolo, dorm vreo șase ore și încerc să fiu la Seatle mâine seară. De-acolo, o să ajung la Nuns Lake, Idaho, duminică seara târziu.
    - E periculos, ca femeie, să călătorești singură cu mașina, zise Geneva, îngrijorată.
    - Așa e. Numai că e periculos pentru o femeie și să fie singură în casă, bunăoară.
    Punând capacul la lada frigorifică, Geneva spuse:
    - Scumpete, dacă recepționerul de la motel seamănă cu Anthony Perkins sau dacă vreun tip de la benzinărie aduce cu Anthony Hopkins, îi tragi un șut în burtă și o iei la goană, pricepi?!
    - O să fiu cu ochii în patru, îi promise Micky, luând geanta frigorifică de pe masă.
    - Poate că ar trebui să vin cu tine, dragă, și să stau cu pușca pregătită, zise Geneva, ieșind cu Micky până la ușă.
    - Poate chiar ar fi o idee bună, dacă am avea o pușcă. Oricum, trebui să rămâi aici ca să preiei mesajul de la Noah Farrel.
    - Și dacă n-o să telefoneze?
   - Ba o să sune, ai să vezi, zise Micky, deschizând portiera.
    - Dacă nu găsește dovezile de care ai nevoie?
    - Ba o să le găsească, spuse Micky, punând geanta frigorifică pe scaunul din dreapta volanului. Ei, dar ce-a pățit mătușica mea dragă, așa dintr-o dată? Unde e optimismul ei proverbial?
    - Poate că ar trebui să sunăm la poliție.
    - La care poliție? Asta de-aici, din Santa Ana? replică Micky, închizând portiera. Maddoc nu mai este sub jurisdicția lor. Să apelăm la diferitele posturi de poliție, din orașele pe unde va trece?
     - Poate că, până ajungi tu în Idaho, domnul Farrel ăsta o să procure dovezile, așa că te poți duce la poliție acolo.
    - Poate. Dar lumea s-a schimbat. Nu mai e la fel cum o vedeai tu în filmele alea vechi, tanti Gen. Oamenilor le păsa mai mult de ceea ce se petrecea lângă ei. Dar s-a întâmplat ceva. Totul s-a schimbat. Lumea se simte... distrusă. Din ce în ce mai mult, fiecare e singur, pe cont propriu.
    - Și mai zici că mi-a pierit optimismul, spuse Geneva.
    - Păi, nici eu nu mă pot lăuda că aș fi tocmai veselă. Dar știi, totuși, parcă niciodată nu m-am simțit mai bine, chiar și așa, când lucrurile sunt atât de complicate și totul pare foarte dificil.
    - Sunt speriată, recunoscu Gen, și o umbră trecu prin verdele ochilor ei, întunecându-i.
    - Și eu la fel. Dar aș fi și mai speriată, dacă n-aș face asta.
    - Ți-am pus și un borcănel de murături, schimbă vorba, Gen, dând din cap.
    - Îmi plac murăturile.
    - Și alt borcănel cu măsline verzi.
    - Ești cea mai grozavă femeie din lume.
    Se îmbrățișară. Câteva momente, Micky avu senzația că Gen n-o să-i mai dea drumul de-acolo niciodată. Pe urmă, și lui Micky îi veni greu să se desprindă de mătușă-sa.
    - Ad-o înapoi! șopti Geneva, ca o rugăciune.
    - Da, o voi aduce, îi răspunse Micky, tot încet, de teamă să nu supere soarta, lăudându-se în gura mare că așa va face.
    Micky se sui în mașină și își luă rămas-bun de la tanti Gen, care își ștergea lacrimile cu o batistă, pe care o folosi, apoi, ca să fluture cu ea în urma automobilului care se depărta.
    Văzând că Gen venea după ea, Micky opri și deschise geamul.
    - Șoricel scump și drag, spuse Geneva, mai ții minte ghicitoare pe care ți-o spuneam când era micuță?
    - Ce ghicitoate? întrebă Micky, clătinând din cap.
    - Ce o să găsești în spatele ușii...
    - ... dinaintea Cerurilor, completă Micky.
    - N-ai uitat! Și mai ții minte cum îmi dădeai răspuns după răspuns, și toate greșite?
    Micky preferă să încline din cap, ca să nu trebuiască să vorbească.
    - Trebuia să-mi fi dat seama din răspunsurile tale că sufereai mult.
    - Sunt bine, Gen, izbuti să îngaime Micky. Toate relele de atunci nu mă mai apasă.
    - Ce o să găsești în spatele ușii dinainte Cerurilor? Mai ții minte răspunsul corect?
    - Da.
    - Și crezi că e adevărat?
    - Mi-ai spus răspunsul corect când nu-l puteam pricepe, așa că nu se poate să nu fie adevărat, tanti Gen. Mi-ai spus răspunsul corect... or, tu nu minți niciodată.
     În soarele după-amiezii, umbra de pe jos părea mai lungă decât Geneva, mai subțire decât ea, mai neagră decât asfaltul pe care se proiecta, iar adierea blândă îi transformase părul auriu-argintiu într-un fel de nimb mișcător, făcând-o să pară cumva supranaturală.
    - Iubito, să nu uiți învățătura acestei ghicitori. Vrei să faci acum un lucru nemaipomenit, un lucru bun și nesăbuit, dar dacă n-o să-ți iasă, știi că rămâne totuși acea ușă și ceea ce este în spatele ei.
    - O s-o scot la capăt, tanti Gen.
    - Să vii repede acasă.
    - Fii liniștită, sigur că o să vin! Unde mai găsesc eu să stau fără chirie și să mănânc pe gratis?!
    - Să vii repede acasă, insistă Geneva, cu o undă de disperare în voce.
    - O să vin.
    Geneva întinse mâna și o mângâie pe Micky pe obraz. Și-o retrase, apoi, cu părere de rău, nicio imagine veselă din filmele știute de ea nu-i putea atenua neliniștea.
    Pe urmă, o văzu pe Geneva în oglinda retrovizoare, fluturând din mână în semn de rămas-bun.
    Un viraj, și Geneva a dispărut.
    Micky era singură, iar Nuns Lake se afla la peste 2500 de kilometri distanță.

                                                       53.

                              Înconjurată de bebeluși-minune, regina stupului călătorea cu mașina prin Nevada, alături de scorpionul care o slujise; ochii lor erau ascunși sub niște ochelari de soare - două insecte celebre în caleașca princiară.
    Continuau să conspire unul cu celălalt, vorbind cu voce joasă.
    Ținând seama de dezvăluirea făcută de Sinsemilla, Leilani nu putea deduce logic nici măcar în linii mari secretele împărtășite de cei doi.
    La vest de Las Vegas, se opriră să mănânce în restaurantul unui hotel-cazinou, înconjurat de kilometri nesfârșiți de nisip și pietre aride.
    Complexul turistic fusese amplasat în această pustietate, nu fiindcă decorul natural ar fi fost ideal ca loc de odihnă, ci pentru că un procent semnificativ din gloatele care se duceau la Vegas obișnuiau să se oprească întâi aici, atât de nerăbdători să își încerce norocul, încât erau în stare să cheltuiască tot și să rămână fără nicio lețcaie.
    Așezând-o pe Leilani la mijloc, între ea și Preston, pe o banchetă semicirculară, Sinsemilla comandă două omlete insipide, una pentru ea și una pentru fiică-sa, cu pânie prăjită, și două platouri de fructe proaspete. Doctorul Doom mâncă un cheeseburger cu cartofi prăjiți în timp ce rânjea, lingându-se pe buze.
    Chelnerița care îi servea era o adolescentă cu un păr blond unsuros, strâns într-un ciuf. Pe uniforma ei era scris: Salut, mă cheamă Darvey.
    Darvey avea ochi cenușii și goi, ca niște linguri pătate. Plictisită și neobosindu-se să ascundă acest lucru, căsca tot timpul, bolborosea cuvintele fără niciun chef, își târșea picioarele și încurca toate comenzile de la clienți.
    Gândindu-se că o persoană care se plictisea de moarte, ca Darvey, ar fi dispusă să își pigmenteze existența cu o tragedie adevărată, Leilani se decise să vorbească, atunci când chelnerița le aduse nota de plată, la sfârșitul mesei:
    - Ăștia doi mă duc în Idaho, unde o să-mi dea una în cap și o să mă îngroape în pădure.
    Darvey clipea alene, ca o șopârlă la soare.
    - Haide, scumpete, îi spuse Preston lui Leilani, fii sinceră cu domnița asta. Eu și mama ta nu avem mania ciocanușui. Nouă ne plac topoarele. N-o să te omorâm, snopindu-te în bătaie. Planul nostru este să te ciopârțim și să te dăm la urși.
    - Eu chiar vorbesc serios, îi spuse Leilani lui Darvey. Tipul ăsta l-a ucis pe fratele meu mai mare și l-a îngropat în Montana.
    - L-am dat de mâncare la urși, o asigură Preston pe chelneriță. Așa facem noi cu toți copiii neascultători.
    - Oh, Lani, scumpete dulce, zise Sinsemilla, ciufulind-o cu un gest drăgăstos, cât de morbidă poți fi uneori.
    Pe urmă, i se adresă lui Darvey, care continua să clipească încet, pândindu-și parcă prada:
     - Fratele ei a fost luat, de fapt, de către extratereștri, iar în momentul de față urmează un tratament la o bază secretă de-a lor, pe partea întunecată a Lunii.
    - Maică-mea chiar crede în tâmpeniile astea cu extratereștri, îi spuse Leilani lui Darvey, fiindcă e drogată până în vârful unghiilor. Ba i s-a făcut chiar tratament cu șocuri electrice la creier.
    - Zzzt, zzzt, făcu Sinsemilla, râzând. Zzzt, zzzt.
    Făcând pe tatăl iubitor, dar sever, Preston Maddoc spuse:
    - Lani, ajunge deja. Nu te întrece cu gluma.
    Sinsemilla se încruntă la soțul ei, cu un aer dezaprobator:
    - Oh, lasă, iubitule, nu face nimic. Își exersează imaginația. Ceea ce e un lucru bun, e chiar sănătos. Sunt total împotriva celor care încearcă să reprime creativitatea copiilor.
    Leilani i se adresă chelneriței:
    - Dacă o să chemi poliția și o să juri că i-ai văzut pe ăștia doi dând în mine, o să demareze o anchetă și când o să se termine, vei fi eroina zilei. O să te dea la televizor, în toate emisiunile de mare succes.
    Punând nota de plată pe masă, Darvey zise:
    - Ăsta e unul dintre nenumăratele motive pentru care n-o să fac niciodată copii.
    - Oh, nu trebuie să vorbești așa, obiectă Sinsemilla, cu însuflețire. Darvey, să nu te privezi de bucuria de a fi mamă. Este un lucru formidabil; un copil te leagă de pământul viu, or, nimic nu se compară cu senzația asta.
    - Da, da, nemaipomenit, ce să zic, mormăi chelnerița, căscând din nou.
    În timp ce Darvey se îndepărta târșâindu-și picioarele, Preston lăsă pe masă un bacșiș exagerat de mare, iar Sinsemilla spuse:
    - Lani, scumpete, gândirea asta morbidă este consecința mizeriilor de romane cu porci răi și afurisiți. Să renunți la literatura de genul ăsta. Trebuie să citești niște cărți adevărate.
    - Mă uluiești, mamă.
    Sinsemilla o trase pe Leilani spre ea, strângând-o cam tare, semn - în demența ei - de mare afecțiune maternă:
    - Uneori, mă îngrijorezi foarte mult, Klonchinela.
    Pe urmă, adresându-se lui Preston:
    - Crezi că i-ar prinde bine niște terapie?
    - Când va veni vremea, o să-i vindece mintea și trupul deopotrivă, prezise el. Pentru inteligența superioară a extratereștrilor, mintea și trupul alcătuiesc o singură entitate.
    Ideea de a apela la Darvey se soldase cu un fiasco, nu numai fiindcă ospătărița era prea grea la cap ca să priceapă adevărul celor spuse de Leilani, ci, mai ales, pentru că în felul acesta Leilani îi dezvăluise lui Preston că nu credea o iotă din povestea lui despre Lukipela, care ar fi fost luat de niște vraci din Marte și că îl suspecta de omor.
    Pășind în urma mamei sale, spre ieșirea din restaurant, Leilani îndrăzni să-i arunce o privire lui Preston. Acesta îi făcu cu ochiul.
    Ar fi putut să fugă, chiar atunci, dar din cauza protezei de la picior se lăsă păgubașă.
    Așa că, în timp ce Darvey căsca numărând bacșișul căpătat și se gândea ce norocoasă era handicapata aia că avea un tată atât de generos, furgoneta-rulotă, cu plinul făcut, se angajă din nou pe șoseaua Interstate 15, gonind către nord-est, înspre Vegas.
    Instalată tot pe scaunul din dreapta șoferului, Sinsemilla, întremată de prânzul îngurgitat, se pregătea să-și administreze medicația menită să îi dezvolte mintea și să o ajute să aducă pe lume niște supraoameni cu capacități paranormale. Ținea între genunchi un mojar de porțelan, în care pisa trei tablete.
    Leilani n-avea habar despre ce substanță era vorba, dar excludea din capul locului aspirina.
    În apropiere de Tonopah, la vreo 320 de kilometri de Vegas, Sinsemilla se așeză la masă, lângă Leilani și se pregăti să se mutileze.
    Aranjată ordonat într-o fostă cutie de bomboane, cu oameni de zăpadă pe capac, trusa ei de mutilare conținea spirt medicinal, ghemotoace de vată, pansamente, lame de ras, trei bisturie de oțel, de forme diferite, plus un al patrulea bisturiu cu un tăiș extrem de fin, făcut din rubin, care se folosea la chirurgia ochiului.
    Leilani își dorea cu ardoare să nu asiste la această nebunie. Îi venea să se ascundă de maică-sa...
    De fapt, învățase că, dacă ar fi manifestat scârbă sau doar dezaprobare, n-ar fi făcut decât să o înfurie pe mama ei, iar consecințele ar fi fost foarte neplăcute pentru ea. Invers, de asemenea, dacă Leilani se arăta cumva interesată de ceea ce făcea maică-sa, Sinsemilla o acuza că își băga nasul unde nu-i fierbea oala și trecea, apoi, la represalii chinuitoare.
    Indifirența rămânea cea mai indicată atitudine, chiar dacă nu era decât o simulare menită să mascheze un profund dezgust. Prin urmare, în timp ce Sinsemilla își înșira pe masă instrumentele de mutilare, Leilani să concentră asupra jurnalului, scriind de zor, fără oprire.
    De data asta însă indiferența se dovedi o apărare ineficientă.
    Leilani se străduia să facă majoritatea lucrurilor cu mâna stângă, în speranța că, solicitate tot timpul, încheieturile deformate puteau să-și mențină cât de cât flexibitatea, iar degetele lipite din naștere, ar reuși, astfel, să deprindă noi funcții; în consecință, Leilani era ambidextră la scris. Și acum, bunăoară, scria în jurnal cu mâna stângă; așezată de cealaltă parte a mesei, maică-sa o urmărea cu mult interes.
    Inițial, Leilani presupuse că Sinsemilla murea de curiozitate să știe ce nota acolo, dar, în scurt timp, se dumiri că mama sa voia să-și exerseze apucăturile de măcelar.
    - Pot să ți-o fac frumoasă, zise Sinsemilla.
    - La ce te referi? întrebă Leilani, continuând să scrie.
    - La mâna noduroasă, la laba de porc care vrea să fie deopotrivă mână și copită despicată, la ciotul acela schimonosit pe care îl ai la capătul brațului - la asta mă refer. Pot să ți-o fac frumoasă, superbă chiar. Pot să fac din ea o operă de artă, de care să nu-ți mai fie rușine niciodată.
    Leilani se considera prea bine blindată ca să mai poată fi rănită de maică-sa. Uneori totuși lovitura venea dintr-o direcție atât de neașteptată, încât lama tăioasă își croia drum prin sistemul ei de apărare, înfingându-i-se dureros în inimă.
    - Dar nu mi-e rușine de ea, spuse ea, îngrozită de glasul sugrumat cu care rostise aceste cuvinte, fiindcă de-aici se putea deduce cât suferea, de fapt.
    Or, nu voia să-i dea mamei sale satisfacția de a ști că lovitura își atinsese ținta și provocase durere.
    - Sărăcuța Leilani! Cum încearcă ea să facă pe viteaza și să se autoamăgească. Ei bine, nu! Eu spun adevărul în față, mie nu mi-e teamă să articulez cuvintele „handicap fizic”. Da, fetițo, trebuie să-ți iasă din cap ideea că dacă vei gândi normal, vei deveni normală, fiindcă așa nu vei avea parte decât de decepții în viață. Nu vei putea fi niciodată normală, dar poți fi aproape normală. Pricepi?
    - Da.
    Leilani scria din ce în ce mai repede, decisă să noteze fiecare cuvânt al mamei sale.
    - Ca să fii aproape normală, spuse Sinsemilla, matca îmblânzitoare de șerpi, trebuie să accepți că ai ceva stricat. Trebuie să te uiți la mâna aia ca niște clești de crab, trebuie, efectiv, să îți vezi mâna aia oribilă și hidoasă, iar atunci când o vei vedea cu adevărat, fără să te mai prefaci că ar fi mâna altuia, când vei putea accepta ceea ce este stricat la tine, abia atunci vei putea remedia defectul. Și știi cum poți îndrepta lucrurile?
    - Nu, spuse Leilani, scriind cu furie.
    - Uite.
    Leilani ridică ochii de pe pagina jurnalului.
    Sinsemilla își plimbă vârful degetului peste antebraț, trasând conturul cicatricilor în formă de fulgi de zăpadă.
    - Pune mâna aia ca o copită de porc, aici, și o să ți-o fac frumoasă, ca a mea.
    Hrănită doar cu omletă din albuș de ouă, cu niște brânză tofu, și înfruptându-se, de asemenea, din diverse chimicale ilegale, Sinsemilla continua să aibă pofte imposibil de satisfăcut vreodată. Era trasă la față de foame, iar privirea ei devenise tăioasă.
    Leilani avea senzația că maică-sa o putea orbi cu privirea. Privi în jos spre mâna ei stângă. I se părea că Sinsemilla, fixând concentrată degetele acelea deformate, îi va lăsa urme de mușcături pe piele, ca niște stigmate de vampir.
    Dacă o refuza brutal pe maică-sa, care se oferise să îi sculpteze mâna ca să i-o facă „frumoasă”, știa că risca să o enerveze și mai rău; Sinsemilla o să facă o obsesie din ideea de a-i scrijeli carnea și o va hărțui pe Leilani zile în șir de-acum încolo.
    Trebuia, așadar, să încheie un armistițiu în chestiunea mutilării, dacă voia să-și păstreze mâna.
    - Da, e frumoasă, minți Leilani. Dar nu doare?
    Sinsemilla mai scoase un articol din cutia de bomboane, un flacon cu anestezic local.
    - Dacă te ungi cu asta pe piele, amorțești și nu mai simți nicio împunsătură măcar. Restul durerii este prețul plătit pentru a fi frumoasă. Toți marii scriitori și artiști știu că frumusețea nu se obține decât prin durere.
    - Pune-mi un pic pe deget, zise Leilani, întinzând mâna dreaptă și ținând strâns în poală mâna deformată pe care mama ei voia să i-o cioplească.
    Lichidul cu miros iute se simțea rece pe buricul degetului arătător. Întâi niște pișcături, apoi, amorțeală și o stranie senzație de piele cauciucată.
    În timp ce Sinsemilla o pândea cu ochii roșii, ca de fiară, Leilani lăsă stiloul din mână și, plină de dezinvoltură, ridică mâna deformată, prefăcându-se că o studiază cu atenție.
    - Sunt frumoși și fulgii tăi de zăpadă, dar eu vreau un model al meu.
    - Orice copil e rebel, până și micuța Lani, care face mofturi la orice. Domnișorica Strâmbă-din-nas vrea modelul ei! Foarte bine, Lani, chiar îmi place, pe cuvânt. Așa și trebuie să fie. De ce să vrei un tatuaj identic cu al mamei tale? Nici mie nu mi-ar plăcea să fie așa, să știi. Păi, pe urmă n-ar lipsi decât să ne îmbrăcăm la fel, să ne pieptănăm la fel, să ne ducem la baluri filantropice organizate de biserică și să ne rugăm ca Preston să ne împuște mai repede, ca să ne scape de monotonie. Și la ce model te-ai gândit?
     - Nu știu, zise Leilani, străduindu-se să-i cânte în strună Sinsemillei. Ceva inedit, deosebit, frumos, dar și înfricoșător, ca și cum ai zice: Să vă ia naiba pe toți, sunt mutant, dar mă mândresc cu asta!
    Întro fracțiune de secundă, Sinsemilla trecu de la ferocitatea fiarei la gingășia unei puștoaice zglobii:
     - Da-da! Poate că totuși noi două semănăm un pic, Leilani! Bravo! Excelentă idee!
     După aproape trei sferturi de oră, conveniră că suportul unic reprezentat de „mâna de monstru” a lui Leilani nu trebuia irosit, printr-o utilizare neadecvată.
     Așadar, câteva zile vor reflecta individual la diferitele posibilități de realizare a proiectului, urmând să se reîntâlnească pentru a decide în privința variantei optime.
    Leilani găsi și un nume pentru această formă de artă, biogravare, care suna mai plăcut decât automutilare. Firea de artistă a Sinsemillei virba la auzul rezonanței avangardiste a termenului.
    Deocamdată, nu mai simțea nevoia de a tăia și mutila.
    Dorința de a zbura, în schimb, o mână la frigider, din care scoase o pungă cu ciuperci  exotice deshidratate, care nu erau deloc recomandate pentru mâncăruri.
    Așa că, atunci când erau deja conectați la sursa de alimentare cu energie electrică dintr-un camping din Hawthorne, Nevada, regina-matcă zumzăia cuprinsă de halucinații: zăcea pe jos, în halonaș, holbându-se la zeul-soare pictat pe tavan, căruia îi vorbea ba în engleză, ba în havaiană.
    În lumina asfințitului, doctorul Doom păși peste nevastă-sa, care nu și-ar fi dat seama nici măcar dacă ar fi călcat pe ea, și plecă să cumpere de mâncare pentru toți trei, lăsând-o pe Leilani în compania mamei sale, care murmura, bolborosea și se hilizea.

                                                              54.

                          O seară de vineri în Twin Falls, Idaho, nu se poate deosebi prea mult de orice seară de sâmbătă, luni sau miercuri în Twin Falls, Idaho.
    Curtis Hammond nu are chef să facă pe turistul în această seară, preferând confortul casei-rulote, așa cum au amenajat-o cele două gemene.
    În afară de asta, niciun spectacol realizat de mâna omului sau de natură nu ar putea egala spelndoarea celui oferit de Castoria și Polluxia care pregătesc cina.
    Îmbrăcate cu niște pijamale roșii din mătase și încălțate cu niște sandale cu tocuri foarte înalte, cele două surori plutesc parcă, răsucindu-se și învârtindu-se cu grație prin bucătăria minusculă.
    Curtis și Old Yeller sau alături în nișa-sufragerie, fermecați de stilul spectaculos de a găti al surorilor și convinși că vor avea parte de o cină fabuloasă.
    Surioara lui canină merită un loc la masă, din mai multe motive - le-a salvat viața și a făcut baie.
    Ceva mai devreme, trezindu-se după un somn de șapte ceasuri, înainte de a face ele duș, Polly și Cass au spălat bine cățeaua în cadă, au uscat-o cu două feonuri, au periat-o și i-au parfumat blana.
    Old Yeller șade mândră lângă Curtis: înfoiată și zâmbitoare parcă, miroase exact ca vedeta patrupedă cu același nume.
    Surorile desfac niște cutii de bere pentru ele și o sticlă de bere fără alcool pentru Curtis, fiindcă berea merge bine cu mâncarea chinezească. Farfuriile sunt umplute cu vârf, iar surorile par și mai înfometate decât Curtis, deși băiatul trebuie să se hrănească nu numai ca să se întremeze, ci și ca să producă energia suplimentară necesară pentru a-și controla structura biologică și a continua să fie Curtis Hammond.
    Lui Old Yeller, i se servește un platou cu fâșii de carne de vită și pui, fiind tratată la fel ca oricare musafir raspectat.
    Curtis reușește să folosească legătura băiat-câine pentru a o face să nu își înfulece mâncarea în doi timpi și trei mișcări, și să savureze fiecare bucată în parte. Inițial, ritmul acesta i se pare ciudat, dar în scurt timp descoperă și ea plăcerea de a mânca pe îndelete.
    Pe tot parcursul cinei, gemenele se pricep să întrețină atmosfera, povestind tot felul de peripeții de când au fost ele la schi, la vânătoare, ori când au trebuit să-și apere onoarea la tot felul de petreceri simandicoase prin Hollywood, la care veneau, cum se exprima Polly, „hoarde de actori faimoși și regizori excitați, drogați, debil mintal și libidinoși”.
    - Unii dintre ei sunt drăguți, totuși, spuse Cass.
    - Cu tot respectul și toată afecțiunea, Cass, trebuie să remarc că tu ai fi în stare să zici că și un nazist nenorocit are ceva drăguț în el.

....................................................................

La un pas de paradis, Dean Koontz

..........................................................................
                                   14-20

                  Se repede așadar, în mijlocul vâltorii, trecând printre mașina-cu-carne numită Ford Explorer și vehiculul extraterestru; se îndreaptă apoi spre ușa din spate a clădirii și încearcă clanța, cu prundență, fără zgomot.

    E încuiat.

    Curtis „atacă” ușa, voința contra materiei, la o scară redusă unde voința ar trebui să învingă - așa cum a învins în fața ușii de la ferma Hammond, așa cum a învins portiera autovehicului din Utah, așa cum a învins și în alte părți.
    Nu are niciun al șaselea simț, nu e înzestrat cu supraputeri demne de un erou de benzi desenate. Principalul lui atu îl reprezintă capacitatea de a înțelege mecanica cuantică, nu numai pe jumătate, cum este înțeleasă în această lume, ci mai complex, cum este înțeleasă în alte galaxii.
    Totuși nu-și poate reprima spaima.
    Frica reprezintă un element inevitabil al condiției de muritor.
    Ușa din spate a magazinului de la intersecție este încuiată.
    Pe urmă, nu mai e.
    Dincolo, se află o mică magazie, descoperită privirii nu grație becului chior care atârnă de o sârmă din mijlocul tavanului, ci de lumina care se strecoară aici dintr-o altă încăpere, prin ușa dintre ele lăsată deschisă.
    Curtis pășește înăuntru. Binișor, închide ușa exterioară, ca nu cumva să se trântească, din cauza curentului.
    Uneori, liniștea e binefăcătoare, dar nu și acum, când creează o stare de încordare. Este o liniște rece și tăioasă, ca lama ghilotinei pregătită să lovească în gâtul imobilizat dedesubt.
    Păstrându-și speranța, în ciuda fricii, Curtis se îndreaptă spre ușa întredeschisă.

    În dormitorul din rulotă, Polly înșfacă pușca atârnată în dulap, în spatele hainelor.
    Cățeaua continua să o privească.
    Polly deschide un sertar, din care scoase o cutie cu cartușe: cu unul încărcă arma, iar pe celelalte trei, neavând buzunare la pantaloni, și le vârî între sâni.
    Ieșind din dormitor, Old Yeller trecu prin baie și se opri în bucătărie unde adulmecă un miros apetisant în dreptul ușilor de la bufet.
    Când intră în salonaș, Polly se holbă în jos la laptop-ul de pe podea. Venind încoace, din dormitor, începuse să creadă că povestea de adineauri, cu cățeaua și computerul, fusese doar rodul imaginației ei, dar acum avea dovada concretă a faptului că totul se petrecuse aievea.
    Laptop-ul era așezat pe un raft, sub televizor. După schema că cărțile de joc, cățeaua se ridicase pe picioarele din spate, lovind cu labele din față în raft, până ce Polly luase computerul de acolo, îl pusese pe jos, îl deschisese și îl pornise.
    Uluită, dar deloc descumpănită, poate și datorită anilor petrecuți în lumea excentrică a industriei filmului, Polly văzu cum cățeaua țâșnește spre baie, întorcându-se de-acolo cu periuda de dinți a lui Cass. Folosind periuța ca pe un toc, Old Yeller scrise un mesaj, apăsând pe clapele tastaturii.
    Rum, rom, dactilografiase cățeaua, la care Polly își spusese că, în fond, orice animal din rasa canină capabil să deosebească între ele cărțile de joc și să facă șiruri numerice progresive are dreptul să mai bea și câte o tărie, din când în când.
    Neavând în casă niciun strop de rom, ci doar bere și vin, Polly se văzu nevoită să se scuze pentru faptul că nu putea fi o gazdă bună.
    Rum se dovedi a fi o greșeală de dactilografiere, scuzabilă de altminteri, având în vedere situația: o cățea ținând între dinți o periuță de dinți, pe care încerca s-o folosească pe post de condei!
    Cu un scâncet de frustrare, dar cu o perseverență demnă de admirat, Old Yeller încercă din nou: Run! Fugi!
    Iar acum, după un minut de la această întâmplare, Polly se holba în jos la ecranul laptop-ului, pe care continua să fie afișat cu litere de foc, parcă, întregul mesaj pe șase rânduri, de adineauri, care o determinase, de fapt, să se repeadă în dormitor și să încarce pușca:
    RUM
    RUN!
    MAN EVIL (om rău)
    ALIEN
    EVIL ALIEN
    RUM!
    În aparență, mesajul era absurd, iar dacă înșiruirea aceea de cuvinte ar fi apărut pe ecran așa, din senin, ori chiar dacă ar fi fost scrise acolo de un copil precoce, Polly tot n-ar fi reacționat atât de prompt și nu s-ar fi dus imediat să pună mâna pe pușcă. Dar cum să nu intre la idei, când mesajul fusese dactilografiat de o cățea care ținea o periuță de dinți în bot?!
    În afară de asta, ținând seama de ciudățeniile lui, părea mult mai plauzibil ca Earl Bockman să fie un extraterestru, și nu un prăvăliaș excentric din pustietățile Nevadei. Oricât de imposibil ar fi părut, informația aceasta făcea parte din categoria lucrurilor despre care intuiția îți spune, de la bun început, că sunt adevărate.
    N-avea de gând să dea buzna afară și să-i zboate creierii lui Earl, fie numai și fiindcă, în ciuda fricii și a agitației interioare, știa cât de greu i-ar fi să-și justifice gestul în fața unei instanțe.
    În realitate, habar n-avea ce va face acum, când pusese mâna pe pușcă, dar știa cu certitudine că se simțea mult mai în siguranță așa, înarmată.
    Un fel de fâșâit-pârâit puternic o făcu să se răsucească pe călcâie, cu pușca pregătită să tragă. Oh, nu fusese nimic! Doar Old Yeller care își băgase capul cu totul în punga cu floricele, pe care Curtis o lăsase pe jos, lângă scaunul din dreapta volanului.
    Brusc, Polly întrebă:
    - Dar unde e Curtis?
    Cățeaua ciuli urechile și scheună ușor.
    Cu pușca în mâini, Polly se duse la ușă, trase adânc aer în piept, cum făcuse de fiecare dată la spectacolul din Las Vegas, înainte de a coborî goală din farfuria zburătoare, pe niște trepte de neon, după care păși în întunericul straniu al nopții din prerie.

    Încercând să adopte un stil comando, Curtis Hammond își dă seama că el e mai degrabă poet decât războinic, dar se concentrează să nu facă niciun zgomot când deschide încet ușa de la magazie, se concentrează să pășească tiptil când intră în partea de prăvălie propriu-zisă, când înaintează ghemuit pe vine pe primul culoar, în căutarea falsei mame din tandemul mama-și-tata.
    După toate aparențele, lumea din prerie nu se sinchișește de regulile unei alimentații raționale, din moment ce nu există expuse la vânzare fructe sau legume proaspete, ci doar produse congelate.
    La capătul primului culoar, Curtis șovăie, încercând să sesizeze vreun zgomot care i-ar indica prezența prin apropiere a „mamei” asasine. Nimic. Liniște totală.
    Aplecându-se un pic în față și privind dincolo de niște baterii și brichete, Curtis zărește partea din față a magazinului și o porțiune dintr-o vitrină acoperită cu un strat de praf gros. Ca să-și dea seama însă dacă Polly și Cass s-au suit amândouă în Fleetwood, ar trebui să se ridice în picioare. Șirurile de rafturi sunt mai înalte decât el, ceea ce înseamnă că dacă mama rea ar fi cumva în partea din față a prăvăliei, n-ar putea să-l vadă; totuși rămâne ghemuit pe vine.
    Curând, își va anunța prezența, pentru a distrage atenția celor doi hăitași, dându-le șansa, astfel, celor două gemene de a putea fugi de-acolo. Reușita acestei acțiuni depinde totuși de alegerea corectă a momentului când să se ridice în picioare și să se arate la față.
    Dintr-o dată, simte un suflu rece pe ceafă. Privind în spate, unde se și aștepta să vadă figura sinistră a unui asasin, era cât pe-aci să țipe de ușurare, când constată că nu e nimeni acolo. Și totuși...
    Se apleacă dincolo de pungile cu lame de ras, și privește spre culoarul aflat cel mai aproape de fațada prăvăliei, unde o zărește pe mama rea. Femeia e postată în pragul ușii deschise, de unde privește fix la pompele de afară.
    Din câte își poate da seama el, tipa seamănă leit cu moarta aruncată împreună cu bărbatu-său în vehiculul utilitar.
    Între Curtis și ușa din față, pe tejgheaua de lângă casa de marcaj, se află un pistol, expus la vedere. S-ar putea ca mama sau tatăl care zac acum morți să fi avut timp să scoată revolverul de sub tejghea, fără să mai apuce însă să îl și folosească. Iar tatăl rău l-o fi uitat acolo, când ieșise să întâmpine furgoneta-rulotă.
    Nu înseamnă însă că pericolul care le amenință pe gemene e cumva mai mic, doar fiindcă vânătorul le-a ieșit în întâmpinare neînarmat. Este vorba despre niște asasini necruțători. Specimenele de acest fel preferă să ucidă cu mâinile goale, iar toate minunatele calități ale gemenelor nu îi pot nicidecum îndupleca pe asasini, dacă au decis să le omoare.
    Cu ochii la arma de pe tejghea, până la care să tot fie vreo doisprezece metri, Curtis se gândește să profite de ocazie. Nici nu mai e nevoie măcar să-și amintească de povețele mamei sale, ca să știe că acum e momentul să acționeze.
    Dar dacă s-a lăsat ademenit într-o cursă? își spune băiatul.
    Mama rea ar putea foarte bine să se repeadă la el, de-acolo, din pragul magazinului, și să-l radă de pe fața pământului, înainte ca el să se dumirească pe ce lume se află.
    Deși vitrina din dreptul tejghelei e acoperită cu un strat gros de praf, Curtis distinge afară mașina; Cass e rezemată de partea laterală a furgonetei, cu fața la tatăl rău, ceea ce înseamnă că  nu a fost încă avertizată de pericolul care le pândește.
    Au trecut două minute de când Polly a primit mesajul prin intermediul cățelei și fără îndoială că va acționa curând. Pentru Curtis, a venit momentul de a crea diversiunea necesară.
    Când ia pistolul de pe tejghea, observă lângă el o carte scrisă de romanciera preferată a lui Gabby, Nora Roberts.
    Mda, s-ar zice că toată lumea citește romanele ei, deși e de presupus că exemplarul acesta a aparținut unuia dintre cei doi morți, și nu asasinilor, ceea ce ar fi însemnat că faima doamnei Roberts se extinsese și pe alte planete!
    Apucând revolverul cu mâna dreaptă, pe care și-o susține cu stânga, fiindcă altminteri îi tremură prea tare, Curtis se încumetă să pornească spre ușă.
    Ucigașa habar n-are de prezența lui.
    Încă un pic până la ușă.
    Se oprește. Unghiul de tragere e ideal.
    Stând cu picioarele depărtate, ca să își păstreze mai bine echilibrul, înclinat din talie ca să primească mai bine șocul reculului armei, Curtis ezită, deoarece ținta din pragul ușii seamănă prea mult cu o femeie obișnuită și pare nespus de vulnerabilă.
    Deși e convins, în proporție de nouăzeci și nouă la sută, că are în fața ochilor un fel de tanc blindat cu chip de femeie, tot nu se încumetă să apese pe trăgaci.
    Îl inhibă acel unu la sută de îndoială. Curtis se gândește la Cass și Polly și, pierdut în vasta pustietate a unei îndoieli de unu la sută, se întreabă dacă moarta din Ford nu are cumva vreo soră geamănă, care se află acum poate în fața lui.
    Neliniștea asta e totuși ridicolă, având în vedere atât mijlocul de transport din alte lumi, deghizat în Corvette, cât și victimele cu gâtul rupt.
    Și totuși el șovăie, în primul rând, fiindcă, în ciuda celor auzite și văzute, el n-a omorât pe nimeni în viața lui și constată acum că, spre deosebire de aceea ce arată în filme, a ucide, fie și pentru scopuri eroice, este ceva extrem de dificil.
    Alertată de miros sau de intuiție, femeia se întoarce brusc și îl recunoaște imediat pe Curtis. Cască ochii mari de tot, ca orice femeie uimită de ceea ce vede, și ridică mâna, ca și cum ar fi vrut să se ferească de gloante, dar în aceeași clipă o trădează zâmbetul, care este complet deplasat în situația de față - un zâmbet feroce de șarpe veninos care se repede să înghită prada.
    Curtis apasă pe trăgaci o dată, de două ori și, fără să se clatine din cauza reculului împușcăturilor, pășește înainte; un glonț, încă unul și încă unul.
    Orice suspiciune că femeia aceasta ar putea fi sora geamănă a moartei din mașină este spulberată definitiv, în momentul în care o împușcă prima oară în piept - mama rea începe să se metamorfozeze într-o chestie pe care Curtis ar fi preferat să n-o vadă, mai ales, după ce a mâncat toată punga de floricele și a băut atâta suc de portocale.
    Inițial, ucigașa se repede la el, numai că e e muritoare, nu supranaturală, așa că prin viclenie ajunge să își domine furia. Exact în momentul în care țâșnea spre el, creatura se lovește de marginea tejghelei și se lansează pe o nouă traiectorie, spre rafturile înalte cu mărfuri ambalate.
    Dintre cele patru gloanțe suplimentare trase de Curtis, trei își ating ținta, ciuruind-o pe asasina care urlă și se cațără acum în sus pe rafturi, ca o acrobată la circ. Blocată de o cascadă de conserve, sticle și cutii, ucigașa răzbește totuși și ajunge în vârf, exact când al patrulea glonț o nimerește, iar al cincilea își ratează ținta.
    În timpul acestei ascensiuni fulgerătoare, ucigașa se metamorfozează în nenumărate lighioane de pradă, pline de gheare și ciocuri, cu coarne și țepi, într-un autentic haos biologic.
    Deși muritoare, asasina n-o va sfârși prea repede. Spiritul oricărui rău e rezistent, iar, în cazul de față, rezistentă este și carcasa ei.  Rănile nu se vor vindeca miraculos, dar nici n-o vor răpune definitiv.
    Lui Curtis nu-i prea place ideea de a lăsa acolo acest aversar rănit, dar totuși periculos; însă Cass și Polly sunt singure afară, or, având încă cinci gloanțe în pistol, Curtis e decis să le ajute să scape de-acolo.
    Așa că, poticnindu-se în maldărul de mărfuri prăbușite pe jos, se îndreaptă spre ușă, rugându-se ca bunătatea celor două Cenușărese, care îl luaseră cu ele, să nu fie răsplătită printr-o moarte sângeroasă.

    În timp ce motorina hrănea pântecele hămesite ale furgonetei, Earl Bockman turuia de zor despre diferitele varietăți de mâncăruri semipreparate pe bază de macaroane, pe care el și Maureen le comercializau în magazin.
    Neavând porniri criminale, Cass privea calmă învolburarea combustibilului prin pompa veche și mulțumea lui Dumnezeu că se deprinsese încă din copilărie și adolescență să reziste la tot ce putea fi mai plicticos.
    Împușcăturile din magazin înviorară imediat noaptea, în special, prin efectul avut asupra lui Earl.
    Pe Cass nu o surprinse starea lui de alertă, dar o ului pur și simplu schimbarea care se produse pe chipul lui.
    Dacă Earl nu era cumva vreun vârcolac nesincronizat cu fazele lunii, atunci în mod cert nu putea fi nicidecum omul pasionat de macaroane, cum încerca să pară adineauri, ci ceva ce Cass poate nici n-ar fi reușit să recunoască, dacă în ultimii opt ani nu ar fi pasionat-o așa de mult tot ceea ce ținea de ufologie.
    Stătea rezemată de furgonetă, cu mâna stângă în poșteta mare atârnată pe umăr; când auzi prima împușcătură, își îndreptă brusc spatele. La al cincilea glonț, când începu să se descătușeze animalul din Earl, Cass știu ce avea de făcut. Și acționă.
    Când scoase mâna stângă din geantă, ținea strâns între degete un pistol de 9 mm, pe care, cu multă dexteritate, îl mută rapid în mâna dreaptă.
    În timp ce deschise focul asupra lui Earl Bockman, care se făcea din ce în ce mai urât, Cass mai scoase din geantă un pistol identic cu primul, și trase și cu el, în timp ce se ruga să nu nimerească din greșeală vreuna dintre pompele de alimentare sau vreun furtun plin de combustibil și să se transforme toată într-o torță umană vie.

    Ieșind din Fleetwood cu pușca în mână, Polly auzi rafala de împușcături și își dădu seama imediat că bubuiturile nu veneau din cealaltă parte a rulotei, ci de undeva mai departe, poate din magazin.
    Datorită pasiunii de-o viață pentru armele de foc și datorită unei pasiuni mai recente pentru artele marțiale și tehnici de autoapărare, inspirată de societatea în care trăiseră trei ani la Hollywood, Polly și Cass cutreierau pustietățile Americii convinse că puteau face față oricărei primejdii ieșite în cale.
    Ocolind furgoneta prin față, Polly auzi o rafală de împușcături care, spre deosebire de prima, se declanșase aici, aproape. Recunoscu imediat sunetul tipic al celor două revolvere identice ale lui Cass, pe care le știa perfect de la nenumăratele ședințe de antrenament la tir.
    Când ajunse la locul faptei, cu pușca pregătită să tragă, descoperi că sora ei se afla într-o primejdie cu care nu crezuseră că se vor confrunta vreodată, pe șoselele americane.
    Extraterestul rău, din mesajul succint lăsat de Old Yeller pe computer, țâșnise afară din hainele sfâșiate și ciuruite ale lui Earl Bockman, iar acum se retrăgea smucit în spate, printre două pompe de alimentare, contorsionându-se, schimonosindu-se și urlând de durere și furie.
    - L-am terminat și pe ăsta, zise Cass, deși era lividă la față. Curtis o fi înăuntru, mai adăugă ea, înainte de a porni printre pompe după imprevizibilul domn Bockman.
    Temându-se pentru soarta lui Curtis, Polly se repezi spre magazin, dar apucă să arunce o privire spre individul aparent muribund: incontestabil, îl prefera pe Earl dinainte, înalt, chel și plicticos cum fusese.
    Zvârcolindu-se, răsucindu-se, șuierând, lătrând și țipând fioros, mai ales, acum, când Cass deschisese din nou focul asupra lui, semăna cu o chestie ce necesiata exterminare imediată, cu condiția să ai echipamentul necesar - arme semiautomate și aruncătoare de flăcări.
    Clar, cățeaua intuise exact ce avea să se petreacă.

    Pășind peste covorul de conserve, de parcă ar fi purtat patine cu rotile, Curtis ajunge la ușă, exact la timp pentru a-l vedea pe al doilea ucigaș pășind de-a-ndărătelea printre pompe, sub o rafală de gloanțe.
    Cass - identificată după geanta mare atârnată de umăr - se ține după individ, cu două pistoale în mâini.
    Uite-o și pe Polly cu o pușcă. Când îl vede pe Curtis îl strigă pe nume, răsuflând parcă ușurată.
    Ba nu, mai degrabă e furioasă și țipă la el, din moment ce ațintește țeava armei spre capul lui.
    Pe urmă își dă seama că Polly strigă:
    - Jos, jos, jos!
    Băiatul se trântește pe jos, lipit de pământ, iar ea trage spre magazin, până când mama rea, rănită de el inițial, încetează complet să mai țipte.
    Ridicându-se în picioare, Curtis se uită fascinat la Polly, care, ca o scamatoare versată, scoate cartușe dintre sâni.
    Ceva ce va pune la grea încercare nervii polițiștilor zace la intrarea în prăvălie, printre mărfuri alimentare de tot felul.
    - Mai sunt multe afurisenii din astea? întreabă Polly, gâfâind, în timp ce încarcă la loc pușca.
    - Da, o sumedenie, dar nu aici, nu acum - nu încă, îi răspunde Curtis.
    Cass l-a lichidat, în fine, pe al doilea asasin și vine spre ei.
    - Cred că rezervorul e aproape plin, zice Cass, uitându-se ciudat la Curtis.
    - Așa s-ar părea, confirmă el.
    - Mda, probabil că ar trebui să plecăm repede de-aici, zice Polly.
    - Probabil, recunoaște Curtis, care, deși n-ar vrea să le pună iarăși în pericol, nici nu are chef să plece de unul singur mai departe, pe jos. Da, repede, adică foarte repede.
    - După ce plecăm de aici, spune Cass, ne datorezi niște explicații, Curtis Hammond.
    Sperând să nu pară prea impertinent, Curtis zice:
   - Și voi mie.

                                                   48.

                             Se consideră că, în cantități mari și consumate în același timp, cofeina și zahărul distrug sănătatea și strică somnul, însă Coca-Cola și dulciurile îi ridicau moralul lui Micky și o țineau cu ochii deschiși.
    Ședea la masa din bucătărie și făcea pasiențe, în așteptarea lui Leilani. Rămânea, în continuare, cu convingerea că fetița va găsi o modalitate de a veni la ea, în noaptea asta, chiar dacă tatăl ei vitreg intrase la bănuieli în privința relației dintre ele.
    Micky era decisă ca imediat ce Leilani își făcea apariția, s-o ducă direct la Clarissa, în Hemet, fără să mai țină seama de papagali sau de riscuri. Nu mai era timp de strategii. Trebuia acționat.
    Când, în cele din urmă, constată că nici măcar îngrijorarea, furia, cofeina și zahărul nu mai reușeau s-o țină trează, iar ceafa o durea, fiincă stătuse prea mult cu capul pe masă, Micky luă niște perne de pe canapeaua din salonaș și le puse pe jos, în bucătărie. În felul acesta, putea fi foarte aproape de ușă, ca să audă când venea Leilani.
    La 2:30 noaptea, Micky se lungi pe perne, cu capul spre ușă, intenționând să rămână trează. Adormi însă pe loc.
    Când se trezi din somn, se făcuse dimineață și era cald. După intensitatea luminii de la fereastră, dar și după cadranul ceasului, reieșea că trecuseră vreo treizeci de minute de la revărsatul zorilor.
    Leilani nu venise să bată la ușă.
    Micky se ridică de pe pernele de la canapea, le puse una peste alta și le împinse deoparte.
    Odată cu răsăritul de soare, îi revenise și curajul de a descuia ușa. Păăși afară.
    În vecini domnea liniștea. Nu valsa nicio nebună în curtea din spate; nu se ivise nicio navă spațială, ca în viziunile lui Maddoc.
    Printre ghimpii și tufele uscate, îngrijte zadarnic de Geneva, trei trandafiri albi enormi, cu o tentă de roz pal la marginea petalelor, întâmpinau ziua unduindu-se ușor.
    Micky coborî treptele și traversă curtea. Era uluită.
    De ani de zile, tufa aceea de trandafiri se tot încăpățâna să nu înflorească. Ieri după-amiaza nu avea niciun bobocel, darămite trei!
    Uitându-se mai bine, Micky constată că trandafirii fuseseră rupți din altă grădină; cu o fundă verde, fiecare floare fusese legată de această plantă din „Florăria groazei”.
    Leilani.
    Fetița reușise totuși să se strecoare afară din cas, dar nu venise să bată la ușă, ceea ce însemna că renunțase la orice speranță de a mai fi ajutată și că nu voia, totodată, să canalizeze și mai mult furia lui Maddoc împotriva lui Micky și a Genevei.
    Cei trei trandafiri, exemplare perfecte și alese cu grijă, nu erau numai un dar, ci mai ales un mesaj. În splendoarea lor albă sub sărutarea soarelui, florile acestea spuneau ADIO.
    Având senzația stranie că se înțepase parcă în toți ghimpii tufei, Micky întoarse spatele mesajului simbolic pe care, sufletește, era incapabilă să-l accepte, și privi lung spre casa-rulotă de alături, care părea pustie.
    Abia când trecu prin gardul rupt și pătrunse în curtea vecină, își dădu seama că începuse să se miște, că deja alerga.
    Cu impetuozitate, fără să mai încerce să născocească un pretext pentru această vizită intempestivă, în cazul în care Maddoc sau Sinsemilla ar fi apărut în prag, Micky bătea la ușă.
    Bătu din nou la ușă și, văzând că efortul ei se dovedea zadarnic, Micky apăsă pe clanță. Ușa nu era încuiată. Intră.
    În bucătăria lui Maddoc, niște perdele groase împiedicau lumina zilei să pătrundă înăuntru. Chiar și acum, cu ușa larg deschisă, umbrele persistau.
    - Hei, e cineva acasă? Hai?! E cineva aici? strigă Micky.
    Neprimind niciun răspuns, păși peste prag.
    Se gândi că, poate, i se întindea o cursă. Nu-și imagina neapărat că Maddoc ar plănui să o atragă și mai mult în interior, ca să-i dea cu ceva în cap, dar știa că nu era exclus ca diabolicul doctor să încerce să îi însceneze un flagrant delict, pretinzând că Micky intrase acolo ca să fure. Or, cu cazierul ei, stratagema avea rezultatul scontat.
    Începu să o strige pe Leilani pe nume, avansând treptat în casa îngustă. Parcă pășea printr-o capelă mortuară.
    Aspectul deprimant al acestei cocioabe și dezinteresul față de confortul soției, căreia i-ar fi putut oferi condiții regești, pledau în favoarea ideii că Preston Maddoc se însurase din motive care nu aveau nimic de-a face cu iubirea și afecțiunea, nici cu dorința de a-și întemeia o familie. Îl mâna, de fapt, o nevoie misterioasă, or, nici măcar observațiile pitorești ale lui Leilani și toate speculațiile ei bizare nu aveau cum să arunce o lumină asupra motivelor lui scarboase.
    Îi trebui mult curaj ca să se încumete să se aventureze în dormitoare și în baie. În baie, niciun indiciu al prezenței vreunor chiriași - nu existau periuțe de dinți, trusă de bărbierit, flacoane cu medicamente....
    În dormitorul mai mic, dulapul era deschis, la fel ca și noptiera și comoda. Așternutul rămăsese răvășit pe pat. Și în celălalt dormitor mai mare, dulapul era deschis și gol.
    Pe podea, vizibilă din pragul ușii, se afla o sticlă de vodcă. Plină. Cu dopul nesigilat.
    Văzând băutura, Micky începu să tremure necontrolabil, dar nu fiindcă ar fi avut poftă să bea.
    Când văzuse trandafirii oferiți de Leilani, Maddoc înțelesese cumva că, descoperindu-i, Micky va veni imediat aici. Așa că lăsase ușa deschisă intenționat. Tipul se dusese, probabil, la un magazin nonstop, ca să cumpere sticla de băutură. După nici cinci minute de conversație, plus scotocitul prin camera ei, ticălosul naibii ajunsese să o cunoască surprinzător de bine!
    Tremuratul care o curpinse văzând sticla se agravă, când și-o închipui pe Leilani cu acest bărbat, gonind mai repede decât putea să se miște justiția, spre un mormânt neștiut în care trupul ei plăpând va putrezi curând, chiar dacă spiritul ei se va ridica la stele.
    Micky ieși din casă, fără se să fi atins de vodcă.
    Ceea ce nu învățase în douăzeci și opt de ani de suferință, aflase acum, în nici trei zile, de la o fetiță infirmă, care nu știa să „predea” decât două lecții: imensa ei bucurie adusă de Creație, inepuizabila ei bucurie, și credința de nezdruncinat că mica ei viață multîncercată, avea totuși un sens și un scop important în infinita urzeală a lucrurilor.
    Tanti Gen, în pijama și papuci, ieșise în curte. Descoperise și ea trandafirii de adio.
    Micky alergă spre ea.
    Încercând să desfacă funda verde înnodată, ca să ia una dintre flori, Geneva se înțepase în nenumărații ghimpi ai tufei și avea mâinile pline de sânge. N-o interesa însă decât mesajul de rămas-bun, întruchipat de cei trei trandafiri.
    - Cum se numea orașul ăla? întrebă Micky, mirându-se că mai era în stare să vorbească.
    - Care oraș? zise tanti Gen.
    - Orașul din Idaho, unde zicea tipul că a fost vindecat de extratereștri.
    - Nun s Lake, replică tanti Gen, fără nicio ezitare. Așa a zis Leilani - Nun s Lake, în Idaho.

                                                       49.

                         Rotindu-și șoldurile, legănându-și fustele croite din iarbă de poliester, micuțele balerine dansau hula-hoop.
    Mica masă din bucătărie, la care Leilani ședea și citea un roman fantastic, reprezenta și ringul de dans a trei figurine mici din plastic - balerine hula-hoop, astfel construite și asamblate încât simpla vibrație a motorului în funcțiune era suficientă pentru a le face să se învârtească neîntrerupt.
    Se obișnuise așa de mult cu păpușile, încât nici nu le mai băga în seamă. Nu același lucru se putea spune despre prezența celor două personaje așezate pe scaunele din față - doctorul Doom și biata Sinemilla.
    Simțea că puneau ceva la cale. Desigur, a pune la cale era un lucru firesc pentru cei doi, așa cum albinele fac miere.
    În mod conspirativ, vorbeau în șoaptă, ceea ce o făcea pe Leilani să creadă că, de fapt, se coalizau împotriva ei.
    Din când în când, Sinsemilla trăgea cu ochiul peste umăr la Leilani sau se apleca pe lângă spătar, ca să se uite la ea.
    Leilani se prefăcea că nu observă aceste manevre.
    Cel mai mult o enervau însă râsetele lor. Sinsemilla chicotea și se hilizea tot timpul, ceea ce nu însemna neapărat că era o fire veselă, din moment ce râsul acesta răutăcios funcționa mai degrabă pe post de avertisment, ca sâsâitul la șerpii cu clopoței.
    Mergeau spre est, pe Interstate 15, apropiindu-se de granița Nevadei, când Sinsemilla se ridică și veni lângă Leilani, la masa din bucătărie.
    - Ce citești, scumpete?
    - O chestie fantastică, răspunse ea, fără să ridice ochii din carte.
    - Cu ce?
    - Cu niște porcari răi.
    - Purcelușii nu sunt răi, o corectă Sinsemilla. Purcelușii sunt niște creaturi drăgălașe, nostime.
    - Mda, ăștia nu sunt porci din ăia, cum știm noi. Sunt din altă dimensiune.
    - Oamenii sunt răi, nu purcelușii.
    - Nu toți oamenii sunt răi, o contrazise Leilani, apărându-și specia și ridicând, în fine, ochii de pe pagină. Maica Teresa nu era rea.
    - Răi, insistă Sinsemilla.
    - Haley Joel Osment nu e rău. E drăguț.
    - Cine, puștiul ăla actor? E rău. Toți suntem răi, fetițo. Suntem un cancer pe pământ, spuse Sinsemilla, cu un zâmbet ciudat.
    - Oricum, ăștia sunt porcari, nu porci.
    - Lani, scumpo, ascultă-mă ce-ți spun. Dacă ai combina un purceluș cu un om, bunătatea naturală a purcelușului ai învinge răul din om. Porcarii n-ar mai fi răi. Ar fi buni.
    - Ei bine, porcii ăștia sunt niște ticăloși, zise Leilani, întrebându-se dacă se mai întâmplase vreodată ca undeva, cineva, în intoria omenirii, să fi filosofat pe asemenea teme, cum făcea maică-sa acum. Porcii ăștia, continuă ea, lovind cu degetul în carte, ar fi în stare să te sfâșie cu colții.
    - Colți? Dar ce, sunt porci mistreți?
    - Sunt porni, o asigură Leilani.
    - În fine, ești suficient de deșteaptă ca să poți citi ceva mai instructiv decât cărți cu porci, spuse Sinsemilla. Ce-ar fi să citești ceva de Brautigan?
    - L-am citit deja.
    Sinsemilla se arătă mirată.
    - Zău? Când?
    - Înainte de naștere. Și pe-atunci îl citeai tot timpul, așa că l-am absorbit prin placentă, de la tine.
    Sinsemilla luă în serios această declarație, care o încânta nespus.
    - Extraordinar. Minunat.
    După care, o expresie de viclenie i se citi brusc pe față.
    - Vrei să-ți spun un secret? șopti ea, aplecându-se peste masă.
    Întrebarea o alertă pe Leilani. Taina pe care voia să i-o împărtășească avea legătură desigur, cu toate șușotelile și hilizelile lor de până acum. Ceea ce avea darul de a-i entuziasma pe ei nu putea fi decât de rău augur pentru Leilani.
    - Fac un porcușor chiar acum, șopti Sinsemilla.
    La un anumit nivel, poate că Leilani pricepu imediat la ce se referea maică-sa, numai că refuza pur și simplu să conceapă așa ceva.
    Văzând chipul inexpresiv al fiicei sale, Sinsemilla renunță să mai vorbească în șoaptă și rosti rar, clar și apăsat, ca și cum Leilani ar fi fost grea de cap.
    - O să fac.... un porcușor... acum.
    Leilani exclamă scârbită:
    - Oh, Dumnezeule!
    - Da, de data asta o să-l fac cum trebuie, o asigură Sinsemilla.
    - Ești însărcinată.
    - Mi-am făcut testul de sarcină acum două zile. De-aia mi-am cumpărat și șerpișorul, ca să-mi ofer un cadou, fiindcă am rămas însărcinată.
    Leilani știa că era deja moartă, deși mai respira, dar tot moartă se chema că era. Nu mai trebuia să aștepte ziua ei, în februarie. Nu-și dădea seama de ce avea senzația aceasta, de ce sarcina mamei sale îi precipita sfârșitul, dar instinctul nu o înșela niciodată.
    - Când ai fost rea cu șerpișorul, spuse Sinsemilla, am crezut că o să-mi porți ghinion, dar nu, ieri mi-am mai făcut o dată testul și, da, da, porcușorul e la locul lui, pe țeavă.
    Lui Leilani îi venea să vomite.
    - Tăticul tău, Preston, își dorește mult asta, dar până acum n-am fost eu pregătită.
    Leilani privi în față, spre Preston Maddoc.
    - Vezi tu, fetițo, am avut nevoie de timp ca să-mi dau seama de ce tu și Luki n-ați manifestat niciodată aptitudini paranormale, deși eu vi le-am transmis, ohoho, din plin. Dar, pe urmă, m-am dumirit: trebuie să mă rezum la chestii naturale! Fără LSD și alte mizerii sintetice, făcute de mâna omului. Aptitudinile paranormale vin de la Geea, înțelegi tu, adică de la Pământ. Zeița Geea e vie și, dacă ești în stare să intri în armonie cu ea, îți oferă un dar.
    Fără să-și fi dat seama de gestul său, Leilani rupsese cotorul cărții, mototolise copertele și făcuse ghemotoc câteva pagini. Puse, apoi, cartea deoparte și se prinse cu mâna dreaptă de cealaltă, care era schilodită, iar acum o durea rău.
    - Da, scumpete, cum să pot eu intra în armonie, dacă folosesc ba halucinogene naturale, ba mizerii de droguri artificiale preparate în laborator? Ei bine, uite, aici am greșit eu.
    Maddoc voia un copil cu Sinsemilla, știind că pe timpul sarcinii aceasta va continua să se drogheze, ceea ce presupunea că era foarte probabil să aducă pe lume tot un prunc handicapat din naștere.
    - Da, am greșit profund folosind porcării din acelea sintetice. Dar acum m-am lămurit. O să mă droghez doar cu marijuana, hașiș, peyotl - în fine, numai chestii naturale, sănătoase. Iar, de data asta, o să fac o mândrețe de copil-minune.
    Sinsemilla trase spre ea cartea deteriorată pe care Leilani o lăsase pe masă și începu să netezească paginile mototolite.
    - Așa că, dacă Geea ne zâmbește și e bună cu noi, poate că o să fac mai mulți copii-minune. Ha-ha, parcă mă și văd cuibărită pe o pătură, în colțul camerei, ca o cățea care tocmai a fătat, cu o droaie de prunci în jur luându-se la întrecere care să ajungă primul la una dintre cele două țâțe.
    Pentru a doua oară, numai, în atâția ani de zile, dar pentru prima dată de când Preston îl dusese pe Lukipela, cu mașina, în pustietățile munților din Montana, Leilani se simți cuprinsă de o frică de care nu putea să se scuture, nu o teroare pasageră ca aceea provocată de șarpe, ci o spaimă persistentă care își întindea tentaculele spre gâtul, inima și stomacul ei.
    Această nouă ciudățenie, acest plan irațional, conceput de o minte bolnavă, de a aduse pe lume copii cu abilități paranormale, o făcu să creadă că nu se va putea înțelege niciodată cu mama ei și că, în continuare, va trebui să se confrunte cu nebunia teribilă a Sinsemillei.
    - Ca o cățea care a fătat? repetă Leilani. Cum poți să vorbești așa?!
    Continuând să netezească paginile cărții și privindu-și mâinile, Sinsemilla zise:
    - Am luat medicamente ca să rămân însărcinată, spuse ea, zâmbind. Sigur, n-aveam nevoie de așa ceva ca să fac doar un singur purceluș mare și dolofan. Nu, din moment ce sunt bună de prăsilă, ca iepuroaicele. Dar, uneori, când iei doctorii din astea, se prin mai multe ouă în coșuleț, și poți să faci gemeni, tripleți și chiar mai mulți copii deodată.
    Detestând tremurul din voce, care trăda slăbiciune care pusese stăpânire pe ființa ei, Leilani întrebă:
    - Dar de ce? De ce să mai faci copii? Doar fiindcă vrea el?
    Ridicând privirea și împingând cartea pe masă, spre Leilani, maică-sa repetă vechea „formulă magică” la care recurgea în momentele în care era bine dispusă:
    - Sunt o pisică vicleană. Sunt o adiere de vară. Sunt o pasăre în zbor. Sunt soarele, sunt marea, sunt eu!
    - Și ce înseamnă chestia asta? întrebă Leilani.
    - Cine alta decât mama ta poate avea tăria de a aduce pe lume o nouă rasă umană, o omenire paranormală legată de Gheea? Eu sunt mama viitorului, Lani, noua Eva.
    Fața Sinsemillei radia de fericire, ochii îi scăpărau de încântare. Sinsemilla credea în această absurditate.
    Desigur, Maddoc nu dădea doi bani pe prostiile astea, fiindcă nu era imbecil. Rău, da, indubitabil, și egoist, de asemenea. Dar prost, nu. Nu credea că niște feți hrăniți într-o baie de halucinogene puteau deveni antemergătorii supraumani ai unei noi omeniri. El voia să aibă copii din alte motive, pentru niște scopuri enigmatice, care nu aveau nimic de-a face cu visul de a deveni tată și dorința de a fi un nou Adam.
    - Niște bebeluși fermecați pe la sfârșitul lui aprilie, începutul lui mai, zise Sinsemilla. Am rămas însărcinată acum o lună. Bebelușii mei fermecați vor schimba lumea. Da, va veni și vremea lor, dar întâi tu ești la rând.
    - Eu, de ce?
    - Tu, ca să te vindeci, zise Sinsemilla, ridicându-se în picioare. Ca să te faci bine, să fii normală, frumoasă. Păi, de ce crezi tu că, de patru ani, batem noi drumurile prin țară?
    - Da, lasă că știu eu! Adică să mă vindec ca Luki, nu?
    Sinsemilla nu sesiză sarcasmul din tonul ei. Zâmbea și dădea din cap, ca și cum s-ar fi așteptat ca Luki, perfect sănătos, să le răsară în față la primul popas.
    - Tăticul tău zice că asta o să se întâmple curând, fetițo. Are intuiția că poate in Idaho o să ne întâlnim cu niște extratereștri dispuși să te vindece. Așa că, foarte repede, scumpete, o să fii o adevărată prințesă, zise ea, trecând spre partea din față a mașinii și ciufulind-o pe Leilani cu un gest ce se voia afectuos, după ce se oprise la frigider, de unde își luase o bere.
    Pe urmă, Sinsemilla se așeză pe scaunul din dreapta șoferului.
    Leilani își îndreptă privirea spre oglinda de pe parasolar și îi văzu ochii lui Preston.
    În pădurile din Montana, Lukipela o aștepta pe sora lui, în fundul unei gropi. Nu mai era frățiorul ei adorat, ci doar un vierme gras, plecat pe veci, dar nu în stele.
    Când ea și Preston vor fi singuri în pădurea deasă, așa cum fusese și Luki singur cu el, când nimeni nu va mai putea să-i vadă, când justiția nu va mai putea să-i atingă, o va ucide oare cu compasiune? Îi va pune cumva pe față o batistă îmbibată cu cloroform, ca să o anestezieze repede, terminând pe urmă treaba cu o injecție letală, ca s-o scutească de frică și groază? Sau, dimpotrivă, în codrii pustii, Preston va deveni mai mult fiară decât om, ucigând din plăcere, și nu din milă, cum susținea el de ochii lumii?!
    Leilani citi răspunsul în ochii bestiei de la volan, care o studia permanent prin oglinda de deasupra capului. Fetița știa că dacă vreodată va rămâne singură cu așazisul ei tată, într-un loc pustiu, ca și Lukipela, va avea parte de o moarte dură, brutală și lentă.

                                               50.

                       În alte părți, e posibil ca visul californian să mai exercite o atracție; aici însă visul acesta luase sfârșit. Casele și vilele, niciodată impozante, dar, oricum, elengante și bine întreținute cândva, necesitau lucrări de renovare și consolidare.
    Micky opri mașina și o încuie. În mod normal, nu i-ar fi fost teamă că cineva i-ar putea sparge rabla, dar, judecând după starea și mai jalnică a celoralte mașini de pe stradă, decise că până și vechiul ei Camaro ar putea deveni o tentație, într-un astfel de anturaj.
    Aleea îngustă ducea la o ușă albastră, pe care era pictat un ochi mistic, dar se și ramifica spre niște scări exterioare, adăugate, probabil, ulterior casei, pe latura sudică, unde un afiș discret anunța că birourile detectivilor se află la etajul doi.
    Micky urcă până la palierul acoperit. Sună la ușă. Fiindcă nu-i deschise nimeni, bătu insistent. După aceea, apăsă iarăși pe sonerie.
    Bărbatul care își făcu apariția, în cele din urmă, era voinic, chipeș, cu trăsături cumva aspre, dar cu niște ochi melancolici. Purta bermude și o cămașă înflorată. Renunțase la bărbieritul de dimineață.
    - Dumneata ai necazuri, spuse el, fără niciun preambul, numai că eu nu mai lucrez în domeniul acesta.
    - De unde știi că nu sunt de la deratizare și că n-am venit să discutăm despre puzderia de șobolani care mișună pe-aici?
    - Ar fi mare păcat să-ți irosești în felul acesta calitățile.
    Așteptându-se la o răutate, în stilul celor spuse de F. Bronson, Micky se zbârli toată:
    - Da?! I-auzi, și ce vrea să însemne asta, mă rog?
    - N-a fost o insultă, dacă așa ți s-a părut cumva.
    - Nu?! Cică e păcat „să-mi irosesc calitățile”, așa ziceai?
    - Da, am vrut să spun că ai aptitudini pentru lucruri mult mai interesante decât deratizarea.
    - Bun, dumneata ești detectivul particular?
    - Am fost cândva. Cum îți ziceam la început. Acum, m-am lăsat de meseria asta.
    Micky preferase să nu telefoneze în prealabil, de teamă ca tipul să nu ceară vreun raport financiar în privința ei și să intre la bănuieli. Acum, văzând unde avea biroul, își dădu seama că majoritatea clienților lui nu făceau parte, probabil, din înalta societate americană.
    - Mă numesc Micky Bellsong. Nu sunt de la deratizare, dar să știi că șobolanii mișună într-adevăr pe-aici.
    - Știm toți cum e cu șobolanii, zise el, vrând să închidă ușa și sugerând cumva că nu se referea neapărat la rozătoare.
    Micky blocă ușa cu piciorul:
    - Nu plec de-aici până ce nu mă asculți până la capăt - sau îmi rupi gâtul își îmi faci brânci pe scări.
    Tipul părea să reflecteze la a doua variantă, în timp ce studia gâtul interlocutoarei sale.
    - Mai bine te-ai duce să vinzi Biblii din ușă în ușă. Până marți, toată omenirea ar fi deja convertită.

.........................................................................