4-20
Mai târziu. Lacrimile sunt pentru mai târziu. Supraviețuirea are prioritate. Parcă și aude cum duhul mamei sale îl îndeamnă să se stăpânească și să lase suferința pentru vremuri mai sigure.
Câinele nu vrea să se urnească din loc, ca și cum primejdia ar pândi din toate direcțiile. Coboară coada mai mult, înfășurându-și-o cumva în jurul piciorului drept de la spate.
Nevăzute, motelul și restaurantul se află undeva spre est, dincolo de șirurile de vehicule parcate. Știe că sunt acolo după firmele luminoase de neon. Băiatul pornește în acea direcție.
Dulăul devine treptat atât fratele spiritual al stăpânului său, cât și unicul lui prieten. Renunță la șovăiala dinainte și pășește alături de băiat.- Bravo, bravo cățelule, îi șoptește băiatul.
Trec prin spatele unui număr de opt traielere, dar când ajung la capătul celui de-al nouălea un lătrat înfundat al câinelui îl face pe băiat să încremenească locului.
Și dacă spaima animalului nu s-ar fi tradus prin această reacție sonoră, la lumina gălbuie, reflectată de cel mai apropiat felinar, băiatul tot ar fi văzut blana zbârlită de pe greabănul câinelui.
Câinele se uită la ceva în întunericul negru și uleios de sub un camion mare. Nu latră din nou, ci ridică privirea spre băiat și scheaună implorator.
Bizuindu-se pe perspicacitatea celui care începea să fie pentru el ca un frate, băiatul se lasă în genunchi, se prinde cu mâna de trailer, și încreacă să distingă ceva în bezna de dedesubt. Nu vede însă nimic între cele două rânduri paralele de pneuri.
Pe urmă, sesizează o mișcare, nu imediat sub vehicul, ci alături, în pasajul luminat dintre acest camion și următorul. Două cizme de cowboy, jeanși vârâți în ele: cineva merge de-a lungul trailerului, apropiindu-se de partea din spate a vehiculului, unde stă îngenuncheat băiatul.
Probabil, este vorba despre un șofer oarecare, care nu are de unde să știe că băiatul e vânat prin tot Vestul, cu discreție, dar cu multă insistență. Omul s-a întors, pesemne, de la restaurant, cu un termos plin de cafea fierbinte și se pregătește să pornească iarăși la drum.
Încă o pereche de cizme vine după prima. Doi bărbați, nu doar unul. Nu vorbește niciunul, dar se mișcă foarte hotărâți.
Poate sunt niște șoferi obișnuiți, poate nu.
Tânărul fugar se trântește pe burtă și se fofilează sub trailer, iar câinele se târăște lângă el în ascunzătoare. Stau ghemuiți unul lângă celălalt și urmăresc cu privirea trecerea cizmelor. Straniu, dar băiatul pare cumva încântat, fiindcă situația îi amintește de isprăvile din cărțile de aventuri care îi plac lui.
Ce-i drept, emoția de acum este diferită fați de ceea ce simțea când citea despre peripețiile altora. Tinerii eroi din cărțile de aventuri, cum sunt „Insula comorilor” sau „Ocheanul de ambră”, nu sunt niciodată spintecați, decapitați, sfârtecați și sacrificați, cum riscă să pățească el, or lucrul acesta îl face mai puțin receptiv pentru spiritul lor cutezător.
Emoțiile lui îi provoacă o neliniște pe care un Huckleberry Finn, bunăoară, nu a avut de ce s-o simtă vreodată, ca pe un fel de latură mai sumbră a lucrurilor.
Dar e totuși un băiat și el, adică programat teoretic de natură să palpite în fața întâmplărilor care îi pun la încercare curajul, tenacitatea și inventivitatea.
Cei doi bărbați ajung în spatele autotrailerului, unde se opresc, scrutând parcarea. Poate au uitat unde și-au lăsat camionul. Tac amândoi, ca și cum ar pândi niște indicii sonore, de genul celor pe care doar vânătorii înnăscuți pe pot percepe și interpreta adecvat.
În ciuda efortului făcut dinainte și a căldurii de-afară, câinele nu gâfâie. Stă nemișcat lângă stăpânul său.
Bravo, bravo, cățelule!
Foșnind ușor un ghemotoc de hârtie nu prea mototolit se rostogolește leneș pe jos și ajunge să se oprească lângă bombeul uneia dintre cizme. Parcarea este suficient de luminată, pentru ca băiatul să poată observa de la o asemenea distanță că acest petic de hârtie are valoare: o bancnotă de cinci dolari.
Dacă străinul se apleacă s-o ia de pe jos, poate îi alunecă privirea și sub trailer...
Nu. Chiar dacă tipul se lasă în genunchi, în loc să se aplece pur și simplu, tot nu poate ajunge cu capul sub platforma trailerului. Nu va avea, astfel, ocazia să dea cu ochii de forma aceea contopită: copil-câine, pitită printre umbrele vehicului.
Tremurând întâi, lângă bombeul cizmei, bancnota de cinci dolari zboară pe urmă de-acolo... și, răsucindu-se, nimerește sub camion.
În întunericul de-acolo, băiatul pierde urma banilor. Se concentrează asupra cizmelor de cowboy.
Nu se poate ca unul dintre bărbați să nu schițeze măcar gestul de a căuta bancnota.
În majoritatea cărților pentru copii din lumea întreagă, dar și în cele pentru oameni mari, aventurile implică întotdeauna comori. Globul acesta se rotește pe un ax de aur. Un pirat cu picior de lemn și glas de papagal a spus parcă asta, într-o carte.
Totuși, posesorii cizmelor nu par deloc interesați de bancnota mototolită. Tot fără să scoată niciun cuvânt, se îndepărtează amândoi de lângă autotrailer.
Probabilitatea ca niciunul dintre cei doi să nu fi observat banii este infimă. Lipsa de interes față de bancnotă e grăitoare în privința hramului pe care-l poartă amândoi. Urmărirea în care sunt angajați este mult mai importantă decât orice „comoară”, așa că nu se lasă abătuți din drum.
Cei doi bărbați se îndepărtează, luând-o spre vest, pe direcția normală de deplasare a vehiculului.
Băiatul și tovarășul lui se târăsc înainte, pe sub trailer, spre cabină, apoi, se strecoară afară din adăpostul lor improvizat, ieșind în spațiul deschis dintre acest vehicul și cel de alături, unde au zărit prima oară cizmele de cowboy.
Fiindcă s-a priceput să smulgă o măruntă comoară dintre colții adierii uscate, câinele ține în bot bancnota de cinci dolari.
- Bravo, bravo, cățelule!
Băiatul netezește hârtia de valoare între mâini, o împăturește și o îndeasă în buzunarul de la blugi.
Cu slabele lor resurse financiare nu vor ajunge prea departe, și nici nu se pot aștepta să găsească bani în bătaia vântului, ori de câte ori vor avea nevoie. Deocamdată totuși sunt scutiți de umilința de a mai comite un furt.
Poate că, de fapt, câinii nici nu au capacitatea de a se simți umiliți. Băiatul n-a mai avut niciodată câine. Știe cum sunt câini doar din filme, cărți și câteva experiențe întâmplătoare.
Cățelul ăsta, care gâfâie în acest moment, fiindcă știe că are voie, savurează și acum cuvintele de laudă. E o haimana de javră jucăușă și poznașă, care trăiește potrivit regulilor simple ale oricărei sălbăticiuni.
Fără nico jenă, câinele se lasă pe vine și urinează pe asfalt.
Băiatul jură în sinea lui că nu va adopta niciodată obiceiul de a-și face nevoile în public, indiferent cât de sălbatic l-ar inspira câinele să fie.
Mai bine s-o ia din loc.
Cei doi bărbați care o luaseră spre vest nu vor fi singurii lui căutători bântuind prin noapte.
Strecurându-se printre camioane și încercând să evite cât mai mult posibil aleile expuse ale parcării, cu câinele mereu alături de el, băiatul alege un traseu indirect, ca și cum ar fi înaintat printr-un labirint, spre promisiunea întruchipată de neoanele roșii.
Spațiul rezervat camioanelor se află alături de o parcare separată pentru automobile mici. Aici, băiatul este mai expus decât era printre vehiculele mari.
Se mișcă mai repede și cu mai multă cutezanță, întreptându-se direct spre „serviciile complete”, care sunt oferite într-un complex de structuri situate mai departe de șosea decât benzinăria și pompele de alimentare.
Câinele scheaună de foame. Din aerul cald al nopții în răcoarea plăcută din local, unde efluviile de miresme apetisante îl fac subit să se simtă și mai hămesit, băiatul își dă seama că rânjește cu colții afară, ca și câinele.
Câinele, nu rânjetul, atrage atenția unei femei în uniformă, postată în picioare la un fel de pupitru pe care scrie RECEPȚIE. E minionă, drăguță, tărăgănează cuvintele nostim, dar se poartă ca un paznic de închisoare, atunci când îl țintuiește sever cu privirea.
- Puișor, n-om fi noi într-un local de cinci stele, dar asta nu-nseamnă că primim la masă coate-goale și patrupeze, indiferent cât ar fi de drăguți.
Băiatul nu se simte deloc un coate-goale, așa că, după un scurt moment de confuzie, își dă seama că femeia se referea la câine. Dând buzna în restaurant cu câine cu tot, n-a făcut decât să atragă atenția asupra lui, când de fapt lui numai asta îi mai lipsea - să iasă în evidență.
- Scuze, doamnă, îngăimă el.
Retrăgându-se săre ușa de la intrare, cu câinele abătut lângă el, e conștient că lumea se holbează la el. O chelneriță zâmbește. Casiera se uită peste ochelarii înguști, speciali pentru citit. Un client achită nota de plată.
Niciunul dintre acești oameni nu se uită la el bănuitor. Și, de asemenea, puțin probabil ca vreunul dintre ei să facă parte din grupul urmăritorilor lui. Din fericire, această gafă nu-l va costa viața.
Din nou afară, îi spune câinelui să șadă. Câinele se instalează cuminte lângă ușa localului. Băiatul se ghemuiește jos în fața cățelului, îl mângâie, îl scarpină după urechi și spune:
- Așteaptă cuminte aici. Mă întorc. Cu mâncare.
Un tip apare lângă ei - înalt, cu barbă neagră lucioasă, purtând pe cap o șapcă verde pe care scrie cu litere galbene, deasupra cozorocului, ȘOFER - nu clientul care achita mai devreme nota de plată, ci altul aflat în drum spre restaurant.
- Măi, ce mândrețe de câine ai tu aici, zice șoferul, iar cățelul, cuminte, dă din coadă, măturând asfaltul cu ea pe o arie mică din jurul lui. Cum îl cheamă?
- Curtis Hammond, spune el fără să ezite, folosind numele băiatului cu hainele căruia era îmbrăcat, dar se întrebă imediat dacă a procedat bine.
Curtis Hammond și părinții lui au fost uciși în urmă cu nici douăzeci și patru de ore. Dacă acum, deja, autoritățile din Colorado și-au dat seama că incendiul de la fermă a fost provocat intenționat și dacă autopsiile au relevat că cele trei victime au fost atacate cu sălbăticie, poate chiar torturate, fiind omorâte înainte să fie incendiată casa, înseamnă că numele celor uciși a fost auzit la buletinele de știri de la toate posturile de radio și televiziune.
Fără să dea semne că numele i-ar fi cunoscut, camionagiul bărbos, care poate era exact ceea ce părea, dar care putea la fel de bine să fie și Moartea cu păr pe față, spuse:
- Curtis Hammond. Ciudat nume pentru un câine.
- Oh, da. Era vorba despre cățelul meu, zise băiatul, simțindu-se înfiorător de nepregătit pentru rolul pe care îl juca.
Nici nu se gândise ce nume să-i dea tovarășului lui patruped, întrucât știa că până la urmă, când se va simți mult mai atașat de animal, va găsi nu un nume oarecare, ci exact apelativul potrivit. Dar nemaiavând timp să aștepte cimentarea atașamentului dintre ei, băiatul se inspiră dintr-un film și, scărpinându-și câinele sub bot, spuse:
- Îl cheamă Old Yeller.
Amuzat, camionagiul înclină capul pe umăr și spune:
- Măi, am impresia că tu mă iei peste picior!
- Nu, domnule. De ce-aș face-o?
- Păi, atunci, care-i logica să-i dai numele de Old Yeller frumuseții ăstaie de câine, care n-are niciun fir de păr galben de la trufă până la coadă?
Jenat de fâstâceala lui, în contrast cu dezinvoltura acestui bărbat, băiatul încearcă să dreagă gafa prostească dinainte:
- Păi, vedeți, domnule,culoarea n-are nicio legătură aici. Nouă ne place numele tocmai fiindcă ăsta e cel mai grozav câine din lume, exact cum era și Old Yeller în film.
- Ei, nu chiar „exact”, îl contrazice șoferul. Old Yeller era mascul, pe când această frumoasă doamnă cu blana negru cu alb probabil că nici nu mai știe pe ce lume e, când se aude strigată cu un nume masculin, care presupune și altă culoare.
Băiatul nici nu se gândise până atunci la sexul câinelui. Prostule, prostule, prostule!
Își amintește de sfatul maică-sii care spunea că, dacă vrei să te dai drept altcineva, trebuie, mai presus de orice, să ai încredere, fiindcă nesiguranța de sine și neîncrederea în propria persoană dăunează procesului de deghizare. Nu trebuia să se lase impresionat de ultima remarcă a camionagiului.
- Oh, pentru noi nu e neapărat un nume de băiat sau de fată, explică băiatul, încă încordat, dar încântat de debitul lui verbal, care se ameliorează vizibil în momentul în care se concentrează asupra cățelului, în loc să privească în sus spre camionagiu. Pe orice câine poate să-l cheme Old Yeller.
- Absolut. Cred că o să-mi cumpăr și eu o pisicuță și o s-o botez „domnul Rover”.
Niciun fel de răutate nu se întrevede în bărbatul acesta înalt și oarecum corpolent; niciun fel de suspiciune sau premeditare nu se deslușește în ochii lui albaștri scânteietori. Seamănă cu un Moș Crăciun, cu barba vopsită.
Totuși, stând foarte drept, băiatul vrea ca șoferul să plece de-acolo, însă nu-i vine în minte ce să-i spună ca să-l convingă să-l lase în pace.
- Unde-s părinții tăi, băiete? îl întreabă bărbatul.
- Sunt cu tata. S-a dus înăuntru, să ia pentru drum niște mâncare la pachet, fiindcă nu ne lasă să intrăm cu câinele în restaurant.
Încruntându-se, comparând agitația din benzinărie cu liniștea și calmul din spațiile de parcare, camionagiul spuse:
- Să nu pleci de-aici, băiate. Lumea e plină de tot felul de oameni, iar cu unii dintre ei nu-i recomandabil să te întâlnești noaptea, singur, într-o parcare pustie.
- Da, știu și eu.
Cățeaua se postează dreaptă, în șezut, și ciulește urechile, ca și cum ar fi vrut să spună că și ea este bine informată în privința unor asemenea ticăloși.
Zâmbind și întinzând mâna ca să o mângâie pe cap pe frumoasa „doamna”, camionagiul spuse:
- Sunt convins că n-ai să pățești nimic aici, fiindcă te păzește Old Yeller, care e în stare să sfâșâie pe oricine ar încerca să-ți facă rău.
- Are mare grijă de mine, așa e, îl asigură băiatul.
- Important e să nu pleci de-aici, îl previne șoferul.
Trage ușor de cozorocul șepcii verzi, cum vezi prin filme că face orice cowboy politicos, când salută aranjându-și mai bine pălăria pe cap, ca un semn de respect față de doamne și alți cetățeni însemnați, după care intră, în fine, în local.
Băiatul urmărește prin ușa de sticlă și prin ferestrele largi cum recepționera îl întâmpină pe camionagiu și îl conduce la o masă. Din fericire, omul se așază cu spatele spre intrare. Fără să-și scoată șapca de pe cap, se cufundă în lectura meniului.
Băiatul îi spune cățelei credincioase:
- Stai aici, fetiță. Mă întorc repede.
Pufăie ușor, ca și cum i-ar fi înțeles cuvintele.
Afară, în parcarea spațioasă, unde conuri de lumină galbenă murdară alternează cu tunele de umbră, cei doi bărbați tăcuți, care n-au catadicsit să se aplece să ridice de pe jos bancnota de cinci dolari, nu se văd pe nicăieri.
Mai devreme sau mai târziu, se vor întoarce aici, vor face percheziție prin restaurant, vor scotoci prin jurul motelului și peste tot pe unde li se va părea ceva dubios, chiar dacă au mai căutat deja prin acele locuri.
Mai bine s-o ia din loc.
11.
Felii generoase de plăcintă cu mere făcută în casă. Farfurii albe simple cumpărate de la Sears. Șervețele galbene pentru tacâmuri, procurate de la Wal-Mart. Lumina intimă de la flacăra a trei lumânări neparfumate, achiziționate împreună cu alte douăzeci și una, într-un pachet promoțional, de la un magazin cu mărfuri la preț redus.
Această umilă scenă de la masa din bucătăria Genevei reprezenta o adiere proaspătă a realității, care risipea negurile persistente de iraționalitate, pe care întâlnirea bizară avută dinainte, cu Sinsemilla, le lăsase în mintea lui Micky.
Într-adevăr, contrastul dintre Geneva care lustruia cu un șervet de vase fiecare furculiță pentru desert, deși era deja curată, iar, apoi, o punea pe masă, și Sinsemilla valsând cu luna sugera nu atât o simplă adiere înviorătoare, cât, mai degrabă, scufundarea într-un ocean arctic.
Cât de ciudată devenise lumea, dacă acum viața alături de mătușa Geneva ajunsese etalonul normalității.
- Cafea? se interesă Geneva.
- Îhî, da.
- Caldă sau de la gheață?
- Caldă. Dar nu simplă, zise Micky.
- Bine, atunci îndoită cu ce?
- Cu coniac și cu lapte, preciză Micky, iar numaidecât Leilani, care nu obișnuia să bea cafea, sugeră „lapte” vorbind în calitate se supraveghetoare autodesemnată răspunzătoare de viața cumpătată a Michelinei Bellsong.
- Coniac cu lapte și cu lapte, zise mătușa Gen, luând comanda pentru combinația complexă a cafelei lui Micky.
- Oh, doar un strop de amaretto, făcu rabat Micky, dar în contrapondere Leilani rosti încetișor „lapte”.
În mod normal nu exista ceva care să reușească mai rapid s-o facă pe Micky să spumege de furie sau să devină îndărădnică, decât interdicția cu privire la un anumit lucru; evident însă doar dacă i s-ar fi spus în același timp că opțiunile ei în viață nu fuseseră tocmai inspirate, că se va alege praful de sănătatea ei dacă nu dădea dovadă de cumpătare, că era dependentă de alcool sau că avea probleme de inadaptare, de motivație sau de comunicare cu bărbații.
Ar fi fost de așteptat ca insistența bine intenționată cu care Leilani murmurase cuvântul „lapte” să funcționeze ca scânteia care aprinde fitilul, făcând să sară în aer nu chiar toate aceste chestiuni sensibile, dar, oricum, suficient de multe, încât să declanșeze o explozie de o magnitudine respectabilă.
În ultimul an totuși, noaptea târziu, Micky se autoanalizase ceasuri întregi, poate și fiindcă împrejurările făcuseră ca, având atâta timp liber la dispoziție, să nu-și mai poată reprima tentația de a se lămuri în privința câtorva cotloane din inima ei.
Încă din copilărie, mijloacele ei de apărare împotriva cruzimilor vieții fuseseră furia și încăpățânarea. Se imaginase aidoma apărătoarei singuratice a unui castel, dând târcoale necontenit meterezelor, în conflict cu lumea largă.
Dar această constantă atitudine războinică îi ținuse la distanță pe prieteni și pe inamici deopotrivă, împiedicând-o în realitate să trăiască viața din plin și să reușească poate, astfel, să umple acele încăperi goale cu amintiri frumoase, menite să le contrabalanseze pe cele urâte.
În ultima vreme, pentru a nu claca nervos, se străduise să își înfrâneze furia și să își domolească încăpățânarea. Așa că acum, spuse:
- Numai lapte, tanti Gen.
Oricum, în seara aceasta, nu Micky Bellsong conta, nici ceea ce își dorea ea sau dacă era autodistructivă, ori dacă va fi capabilă să-și salveze viața din pârjolul în care și-o aruncase. Importantă devenise Leilani Klonk.
Micky nu ținea minte să fi fost vreodată așa de preocupată de interesele, nevoile sau chiar resentimentele ei.
Faptul că ceruse niște coniac fusese o reacție relexă la stresul întâlnirii cu Sinsemilla. De-a lungul anilor, alcoolul devenise un element de bază al arsenalului ei, la fel de folositor pentru a ține viața la distanță, cum era furia și îndărătnicia. Prea folositor.
Întorcându-se la locul ei, Geneva spuse:
- Bun, Micky, ce zici, facem într-o seară un grătar, așa ca între vecini?
- Femeia aia ori e țăcănită la cap, ori e mai amețită decât un șaman navajo, drogat bine cu mescalină.
Înfingându-și furculița în plăcintă, Leilani zise:
- Ambele, de fapt. Dar n-a luat mescalină. Cum v-am mai spus - în seara asta s-a drogat cu cocaină și ciuperci halucinogene, care n-au făcut decât să-i sporească Sinsemillei bine cunoscutul ei șarm lunatic.
Micky n-avea poftă de mâncare, așa că nici nu se atinse de plăcintă.
- Dar a fost internată la un moment dat, nu-i așa?
- Ți-am spus eiri. I-au băgat în creier pe puțin vreo șase sute de mii de volți.
- Parcă ziceai cam cincizeci - o sută de mii, numai.
- Ei, na, doar n-am fost acolo lângă ea, ca să monitorizez aparatele de măsurat și afișajele electronice, replică Leilani. Mai folosesc și eu metafore, când e cazul.
- Unde a fost internată?
- Locuiam în San Francisco, pe-atunci.
- Când adică?
- Acum doi ani. Aveam vreo șapte ani și ceva.
- Și tu cu cine ai stat, cât timp a fost ea în spital?
- Cu doctorul Doom. Sunt împreună de patru ani și jumătate deja. Vezi, până și țicniții au ursita lor. În fine, doctorii de nebuni i-au vârât Sinsemillei în delvă cam vreo două sute de mii de volți, dar tot degeaba, deși contraconcurentul de demență scurs din creierul ei o fi ars, probabil, toate transformatoarele electrice din Bay Area. Excelentă plăcinta, doamnă D!
- Mersi, dragă. Rețeta e de la Martha Stewart. Dar nu mi-a dat-o ea, personal, bineînțeles. Am notat-o eu, când am urmărit o emisiune cu ea la televizor.
Micky zise:
- Pentru numele lui Dumnezeu, Leilani, spune-mi și mie: maică-ta e mereu așa, cum am văzut-o eu?
- Nu, nu. Uneori, e pur și simplu imposibilă.
- Nu-i deloc amuzant, Leilani.
- Ba dimpotrivă. Este hilar.
- Femeia asta e un pericol.
- Sincer vorbind, zise Leilani, îndesând niște plăcintă în gură în timp ce vorbea, scumpa mea mater nu umblă mereu atât de drogată, cum ai văzut-o tu adineauri. Se păstrează pentru seri speciale - zile de naștere, aniversări, când luna e în casa a șaptea, chestii de genul ăsta. În cea mai mare parte a timpului, se mulțumește cu o țigară cu marijuana, ca să se păstreze în formă, ba poate mai ia și câte un calmant. Există chiar și zile când e abstinentă total, dar asta coincide cu momentele când se intalează depresia.
- Vrei să nu te mai îndopi cu plăcintă, când vorbești cu mine, te rog?! exclamă Micky.
- Pot vorbi și cu gura plină de plăcintă, chiar dacă nu e politicos. N-am râgâit deloc toată seara, așa că îmi permit să încalc acum normele de conduită. Nu vreau să-mi scape nicio firmitură din chestia asta. Sinsemilla n-ar fi în stare să facă o bunătate ca asta, nici să-i tai capul - vorba vine, fiindcă tot n-are cine să i-l taie.
- Ce fel de prăjituri face mama ta? întrebă Geneva.
- A făcut odată niște plăcinte cu râme, zise Leilani. Asta era pe vremea când o pasiona conceptul de alimentație naturală, pe care îl extinsese mult, incluzând chestii cum ar fi furnici trase în ciocolată, limacși murați și proteine din praf de insecte. Dar plăcinta aia cu râme a pus capac la toate, efectiv. Sunt absolut convinsă că nu luase rețeta de la Martha Stewart.
Micky termină de băut cafeaua, cu înghițituri mari, de parcă uitase că nu era „dreasă” și ca și cum nu se-aștepta ca pânăla urmă cofeina să-și facă efectul. Îi tremurau mâinile. Ceașca zdrăngăni când o puse pe farfurie.
- Leilani, nu e bine să locuiești în continuare cu ea.
- Cu cine?
- Cu Sinsemilla, cu cine altcineva, mă rog? E bolnavă mintal. Așa cum se spune când oamenii sunt internați în clinici de psihiatrie, împotriva voinței lor - Sinsemilla e un pericol pentru ea și pentru ceilalți.
- Pentru ea, în mod cert, conveni Leilani. Dar nu neapărat și pentru ceilalți.
- A fost un pericol pentru mine în curte, când urla că sunt o cotoroanță hidoasă care vrea să-i facă vrăji, fiindcă nu poate s-o dirijeze pe ea.
Geneva se ridicase de pe scaun, ca să mai aducă niște cafea. Îi umplu din nou cana lui Micky.
- Poate o să-ți mai liniștească nervii, dragă.
Cum nu mai rămăsese niciun pic de plăcintă în farfurie, Leilani puse furculița pe masă.
- De fapt, tu doar te-ai speriat de Sinsemilla, atâta tot. Poate băga spaima în oameni, ca Bela Lugosi, Boris Karloff sau Păsăroiul, împachetați toți la un loc, dar periculoasă nu e, să știi. Cel puțin atâta vreme cât așa-zisul meu tată continuă s-o aprovizioneze cu droguri. Ar putea deveni teroare, dacă nu s-ar mai dopa.
Umplându-și din nou ceașca de cafea, Geneva spuse:
- Pe mine un personaj ca Păsăroiul nu mă sperie deloc, ci doar mă deranjează un pic.
- Oh, doamnă D, aici nu vă dau dreptate. Oamenii deghizați în dihănii sinistre, de nici nu ghicești cum arată la față, mă sperie mai rău decât dacă aș dormi cu o bombă nucleară sub pat. Și asta fiindcă nu se poate ca niște indivizi capabili să recurgă la un asemenea travesti să nu fie efectiv dubioși.
- Încetează, spuse Micky cu asprime, deși nu era supărată, ci mai degrabă exasperată. Te rog să încetezi!
Leilani se prefăcu nedumerită.
- Ce să încetez?
- Știi foarte bine la ce mă refer. Încetează să tot ocolești subiectul. Vorbește cu mine, abordează adevărata problemă.
Ridicând mâna invalidă, Leilani arătă spre porția de plăcintă din fața lui Micky.
- Mănânci chesta asta?
Micky trase farfuria spre ea.
- Îți dau plăcinta, dacă îmi promiți că discuți serios.
- Dar am discutat foarte serios până acum.
- A mai rămas jumătate din plăcintă în tavă, interveni veselă Geneva.
- Aș mai vrea și eu o bucată, mulțumesc, spuse Leilani.
- Jumătatea din tavă nu e de dat, declară Micky. Singura plăcintă disponibilă e porția mea.
- Prostii, Micky, zise Geneva. Fac mâine altă plăcintă doar pentru tine.
Când Geneva se ridică de la masă, Micky spuse:
- Tanti Gen, stai jos. Nu plăcinta contează acum.
- Ba, din punctul meu de vedere, contează, preciză Leilani.
- Ascultă, fetițo, nu se poate să vii aici, să-ți faci numărul de mică mutantă, să te insinuezi ca un vierme...
- Ca un vierme? se strâmbă Leilani.
- Da, te insinuezi ca un vierme în....
Și Micky amuți, uimită de ceea ce fusese pe punctul de a rosti.
- În plictisul tău? sugeră Leilani.
Micky nici nu-și mai amintea de când nu se mai lăsase înduioșată de cineva.
Întinzându-se peste masă, ca și cum ar fi dorit din tot sufletul s-o ajute pe Micky să găsească până la urmă cuvântul potrivit, Leilani spuse:
- În vezica ta biliară?
Sentimentele sunt periculoase. Sentimentele te fac vulnerabil. Rămâi sus pe metereze, la adăpostul crenelurilor.
- Rinichi? încercă și Geneva.
- Da, să te insinuezi ca un vierme în inimile noastre, continuă Micky, pentru că spunând „inimile noastre”, în loc de „inima mea” împărțea cumva riscul și se expunea parcă mai puțin. Și procedând așa, n-ai dreptul să ne pretinzi să rămânem indiferente când vedem în ce primejdie te afli.
Blindată, în continuare, cu platoșa glumei și profitând de tolba plină de zeflemi poznașe, Leilani spuse:
- Nu m-am imaginat niciodată în postura de vierme de inimă, dar presupun că este vorba despre un parazit întru totul respectabil. Oricum, te asigur la modul foarte serios - dacă de asta e nevoie ca să-mi capăt plăcinta - că maică-mea nu constituie un pericol pentru mine. Am locuit cu ea tot timpul de când m-a adus pe lume și, după cum se poate vedea, am rămas întreagă sau, în fine, cu aceeași combinație ciudată de membre, cum m-am născut. Săraca Sinsemilla e jalnică, nu înfricoșătoare. Oricum, ea este mama mea, or, dacă ești ca mine, nu poți să-ți faci bagajele pur și simplu, să-ți iei tălpășița, să te muți într-un apartament fain, să lucrezi pe bani frumoși în proiectarea pe computer și să-ți dai aere prin oraș cu un Corvette ultimul răcnet. Nu știu dacă mă pot face înțeleasă, dar într-un fel n-am încotro, m-am pricopsit cu ea, însă pot face față situației, nicio problemă.
- Institutul pentru protecția copilului...
- Plin de bune intenții, dar inutil, o întrerupse Leilani, vorbind parcă din experiență. Oricum, află că nu-mi doresc pentru nimic în lume ca biata Sinsemilla să ajungă înapoi la balamuc, la o nouă ședință de electrocutări de la o ureche la cealaltă, fiindcă asta ar însemna să rămân singură cu așa-zisul meu tată.
Micky scutură din cap.
- N-ar fi de acord cei de la asistența socială ca iubitul maică-tii să aibă grijă de tine?
- Aș vrea să fie doar „așa-zisul meu tată”. În realitate, legal, e tatăl meu vitreg. S-a însurat cu săraca Sinsemilla acum patru ani, când eu aveam cinci anișori și ceva. Pe-atunci, nu mă puteam lăuda cu o pregătire de colegiu, dar tot am înțeles implicațiile. Trebuie să vă spun că a fost o nuntă uluitoare, deși n-au avut o lebădă din gheață. Vă plac lebedele din gheață, doamnă D?
- N-am văzut niciodată așa ceva, dragă, spuse Geneva.
- Nici eu. Dar îmi surâde ideea. Și așa, imediat după ce s-a căsătorit cu Sinsemilla, a zis că, deși nu ne-a înfiat pe mine și pe Lukipela, va trebui să folosim numele lui de familie, numai că eu mă prezint tot cu Klonk, cum m-am născut. Trebuie să fii nebun efectiv ca să te identifici cu Maddoc - așa cum făceau eu și Luki.
Aici, reapăru acea expresie tulburătoare din ochii fetiței, ca un șuvoi mâlos care se scurge subit printr-o apă limpede, un fel de disperare neobișnuită, care se deslușea și la lumina pală a lumânărilor.
Deși tocmai aflase de existența aceste căsătorii, Micky continua să se agațe de speranța că dorința surprinzătoare de a acționa, cum s-ar spune, ca tutore pentru sora ei, putea să se împlinească măcar în mică măsură.
- Indiferent, dacă e legal sau nu, tatăl tău vitreg, autoritățile competente vor...
- Autoritățile competente nu l-au prins pe tipul care l-a ucis pe soțul doamnei D, o întrerupse Leilani. De-aia a trebuit, săraca, să îl urmărească pe Alec Baldwin tocmai până la New Orleans și să-i zboare creierii chiar ea.
- Cu cea mai mare satisfacție, întări Geneva, ridicând ceașca de cafea, ca și când ar fi vrut să închine pentru puterea eliberatoare a răzbunării.
De data asta, nicio scăpărare de umor nu însufleți ochii albaștri ai lui Leilani, niciun zâmbet jucăuș nu-i înflori pe buze și nicio nuanță poznașă nu îi coloră timbrul vocii, când fetița se uită fix la Micky și spuse aproape în șoaptă:
- Când erai mică de tot și niște oameni răi au luat de la tine niște lucruri pe care n-ai fi vrut niciodată în viață să le dai, așa-i că autoritățile competente n-au fost alături de tine nici măcar o dată, Michelina?
Intuiția cu care Leilani își imagina infernul prin care trecuse cândva Micky era de-a dreptul stranie.
- Spune, au fost vreodată alături de tine? întrebă Leilani din nou.
Incapabilă să scoată un cuvânt, Micky clătină din cap, admițând pentru prima oară că viața ei era clădită pe un trecut dureros. Împinse în fața lui Leilani desertul bine păzit până atunci, dar de care nu se atinsese.
Geneva era singura dintre ele capabilă să aducă lacrimi la masă, așa că își suflă zgomotos nasul într-o batistă de hârtie.
- E greu să născocești ceva mai straniu decât adevărul, spuse Micky.
- Mda, parcă am mai auzit chestia asta undeva, ripostă Leilani, luând furculița în mână.
- Faptul că tipul e un ucigaș este la fel de cert ca și constatarea că maică-ta a ajuns să fie așa cum spui tu că e.
Tăind cu muchia furculiței porția de plăcintă cu mere, Leilani zise:
- Parcă a tunat și i-a adunat pe amândoi, nu crezi?!
- Bine, dar unsprezece persoane? Cum e posibil?
- Nu te supăra, Micky, dar povestea asta cu doctorul Doom și multiplele lui omucideri e sinistră, ba aș zice, mai degrabă, plictisitoare decât palpitantă, ceea ce înseamnă că nu poate face decât să strice și mai rău seara asta frumoasă. Și-așa dispoziția s-a cam întunecat din cauza spectacolului dat de biata Sinsemilla. În cazul în care chiar vrei să afli mai multe despre Preston Claudius Maddoc, fratele bun al Doamnei cu Coasa, citește mai bine presa. Toată povestea lui ciudată a figurat pe prima pagină a ziarelor o bună bucată de vreme, așa că n-ai decât să te documentezi. În ceea ce mă privește, prefer să mănâncă plăcintă, să discut despre plăcintă, să filosofez despre plăcintă și, în general, să petrec restul serii în ambianța plăcută creată de plăcinta asta delicioasă.
- Mda, îmi dau seama de ce vrei acest lucru. Trebuie însă să auzi întrebarea pe care simt nevoia să ți-o pun.
- Sigur, știu, spuse fetița, coborând privirea spre farfurie, dar rămânând cu furculița în aer, deasupra plăcintei.
- În filme, niciodată nu se ajunge la ceva așa de urât, remarcă mătușa Gen, amărâtă.
- El l-a omorât pe Lukipela, fratele tău? o întrebă Micky pe Leilani.
- Da, spuse fetița.
12.
În restaurantul cu o capacitate de cel puțin trei sute de persoane, băiatul, fără câine, se strecoară pe lângă recepționera distrată.
Din mers, privește rapid în jur; remarcă doar câțiva copii ici și colo, toți cu familiile lor. Sperase să fie mai mulți copii, ca nu cumva să poată fi reperat dacă ar fi intrat acolo cine nu trebuia.
Nu se apropie de restaurantul propriu-zis, unde sunt mese și separeuri cu banchete tapițate cu vinilin roșu. Se duce, în schimb, direct în salonul cu autoservire, unde aproape jumătate dintre scaune sunt neocupate.
Se așază pe un scaun și urmărește mișcările celor doi bucătari ce manevrează niște tigăi mari, în care prăjesc șuncă, hamburgeri, ouă și fripturi.
Ca și cum sufletul lui s-ar fi îngemănat cumva cu acela al câinelui, băiatul simte că-i lasă gura apă și înghite des ca să nu-i curgă balele.
- Cu ce să vă servesc, voinicule? i se adresează o chelneriță.
- Mă cheamă Curtis și m-a trimis tata să iau ceva de haleală la pachet.
Femeia are o voce melodioasă, un zâmbet fascinant și parcă strălucește toată.
- Da, Curtis, eu mă numesc Donella, fiincă pe tata îl chema Don, iar mama răspunde la numele Ella și să știi că aici servim ceva mai „civilizat” decât o simplă „haleală”.
- Așa e, miroase fantastic.
În tigăi, bunătățile sfârâie și scot aburi apetisanți.
- Mamă, Doamne, în viața mea n-am văzut un local ca ăsta.
- Zău? Nu s-ar zice că ai fi crescut într-o cutie, totuși.
Băiatul clipește, încercând să priceapă ce a insinuat ea, însă nu poate evita întrebarea:
- Dar tu?
- Dar eu ce?
- Ai fost crescută într-o cutie?
Donella strâmbă din nas. Aceasta este, practic, singura parte a feței pe care o poate încreți, întrucând în rest totul e fabulos de plin, rotund, neted și atât de îndesat, încât nici măcar gropițe nu face.
- Curtis, mă dezamăgești. Credeam că ești un băiat cuminte și drăguț, nu un șmecheraș de doi bani.
Of, Doamne, iar a pășit cu stângul, iar a călcat în străchini, metaforic vorbind, dar tot nu înțelege ce-a făcut de a jignit-o așa și nici nu-și dă seama cum ar putea să-i intre din nou în grații. N-ar fi bine să atragă atenția asupra sa tocmai aici, când știe prea bine că hăitașii ucigași umblă să prindă o persoană de talia lui și, în plus, trebuie neapărat să facă rost de niște mâncare pentru el și pentru Old Yeller, care depinde întru totul de el, numai că Donella asta se interpune între el și haleală sau cum i-o fi zicând mai „civilizat” pe-aici.
- Dar eu sunt un băiat cuminte, o asigură el. Mama se mândrea mereu cu mine.
Donella se mai înseninează, dar nu mai arborează surâsul acela fermecător cu care l-a întâmpinat inițial.
Sinceritatea pare cea mai bună metodă de împăcare.
- Doamnă Donella, ești așa de fabuloasă, atât de frumoasă, atât de magnifică!
Nici măcar aceste complimente nu au darul de a-i readuce zâmbetul pe buze. Trăsăturile ei drăgălașe se contractă și chipul ei emană o răceală capabilă să alunge vara pe tot continentul nord-american.
- Nu-ți mai bate joc de mine, Curtis.
Dându-și seama că izbutise să o ofenseze și mai rău, lui Curtis i se împăienjenesc ochii de lacrimi.
- N-am vrut decât să îți fac pe plac, se smiorcăie el.
Oricărui băiat cutezător și care se respectă ar trebui să-i fie rușine când vocea îi tremură așa de jalnic. Desigur, în momentul acesta nu cutezanța contează, ci capacitatea de a comunica, adică un lucru mult mai dificil decât orice ispravă plină de eroism și vitejie.
Băiatul își pierde rapid încrederea în forțele proprii. Fără suficientă siguranță de sine, niciun fugar nu poate deveni credibil. Calmul perfect este cheia supraviețuirii. Mami spunea mereu asta, iar mami știa ce vorbea.
La două scaune de Curtis, un camionagiu cărunt își ridică privirea din farfuria plină cu pui și crochete de cartofi:
- Donella, nu fi așa dură cu puștiul. N-a vrut să spună nimic rău, cum crezi tu. Nu vezi că nu-i tocmai zdravăn la cap?
Panica se strecoară în sufletul băiatului, care își încleștează mâinile de marginea mesei, fiindcă simte că o să cadă de pe scaun. O clipă, crede că lumea vede prin el, indentificându-l cu un pește pe care atâtea năvoade au încercat să-l prindă.
- Tacă-ți gura, Burt Hooper, poruncește maiestuoasa Donella. Un om care poartă salopetă ca sugarii și izmene lungi, în loc de pantaloni și cămașă ca orice bărbat întreg, n-are voie să-și dea cu părerea despre sănătatea mintală a semenilor săi.
Burt Hooper nu se supără de muștruluială, se hizilește amuzat și spune:
- Ei, află că, dacă ar fi să aleg între confort și postura de sex simbol, eu aș alege oricând confortul.
- N-ai decât să gândești ce vrei, rispostează Donella, fiindcă, oricum, tot nu te-ar pune nimeni să alegi!
Prin ceața lacrimilor, băiatul vede din nou zâmbetul ca de zeiță al femeii.
- Curtis, îmi pare rău că m-am rățoit la tine, spune Donella.
Încercând să-și stăpânească emoția, dar smiorcăindu-se un pic, băiatul zise:
- Nu știu de ce v-ați supărat, doamnă. Mama mea îmi spunea mereu că sinceritatea e lucrul cel mai bun, or eu exact asta am făcut, am spus ce gândeam.
- Acum, mi-am dat seama, scumpete. N-am observat la început că ești... unul dintre puținii oameni cu suflet pur.
- Atunci... tot mai crezi că nu sunt „zdravăn la cap” întreabă el, strângând cu îndârjire marginea mesei și temându-se ca nu cumva lumea să-și dea seama că e un fugar.
- Nu, Curtis. Cred doar că ești prea drăguț pentru lumea asta.
Afirmația ei îl liniștește, dar, în mod straniu, îl și descumpănește pe băiat, așa că iată-l iarăși străduindu-se să-i facă un compliment, exprimându-se cu o franchețe și o sensibilitate ce nu pot fi confundate cu altceva:
- Ești cu adevărat frumoasă, doamnă Donella, atât de impresionantă și uluitoare, încât poți trăi după propriile dumitale reguli, ca rinocerii.
Alături, Burt Hooper se îneacă violent cu crochetele și puiul. Furculița zdrăngăne când o trântește pe farfurie ca să apuce în grabă paharul cu Pepsi. Împroșcând mâncarea din gură și făcând spume la nas de la Cola, devine roșu la față ca un crab fiert, dar, tot tușind, reușește până la urmă să înghită și izbucnește în hohote de râs, dându-se în spectacol, ceea ce demonstrează că n-are stofă de fugar.
Poate că, de fapt, camionagiul tocmai și-a amintit de un banc foarte hazliu. Totuși, comportamentul lui e de-a dreptul grosolan, distrgându-le atenția atât lui Curtis cât și Donellei, care își cereau scuze reciproc.
Divina Donella se uită mânioasă la Burt, cu o expresie tipică de rinocer deranjat; doar cornul mare și ascuțit îi mai lipsește pentru ca analogia să fie perfectă.
Așa cum cascadele de râs se făcuseră auzite la sfârșitul accesului de tuse de dinainte, la fel și acum, câteva cuvinte sacadate ale lui Burt încearcă să-i acopere hohotele:
- Ohoho, fir-ar să fie... am aterizat... în plin... „Forest Gump”!
Băiatul e nedumerit:
- Știu și eu filmul ăsta.
- Nu-i da atenție, Curtis, spuse Donella. Ce „Forest Gump”! Mai degrabă „Godzilla”.
- Ba mai bine nu, doamnă! Asta era o șopârlă mare și rea.
Burt tușește din nou, fiindcă pare să se fi înecat iarăși cu mâncare, deși adineauri îi trecuse. Agravarea stării lui îl îngrijorează pe băiat, care consideră că n-ar strica să vină ambulanța pentru camionagiu.
- Tărâțe-n cap în loc de creier are omul ăsta din fața farfuriei cu pui și crochete de cartofi, declară Donella.
- La dumneata se referă, domnule, îi atrage atenția Curtis, după care se dumirește. Oh!
Da, râsul cu lacrimi reprezintă modalitatea acestui nefericit de a face față însingurării, infirmității, durerii.
- Iertați-mă, domnule, adăugă băiatul, căruia i se face milă de acest Gump, șofer de camion, regretând, totodată că fusese atât de insensibil, încât să creadă că acest Burt Hooper era pur și simplu bădăran. Aș vrea să vă ajut dacă aș putea! mai spuse el.
Deși camionagiul pare să se amuze copios, veselia lui e falsă și nu urmărește decât să mascheze jena pentru propriile defecte.
- Tu să mă ajuți pe mine? Cum?
- Dacă aș putea, v-aș transforma într-un om normal, ca doamna Donella și ca mine.
Camionagiul debil mintal este atât de impresionat de această dovadă de solicitudine, încât se răsucește pe scaun, așezându-se cu spatele la Curtis și încercând să-și stăpânească emoțiile.
Deși, aparent, s-ar zice că Burt Hooper se străduiește să își înăbule euforia, băiatul știe acum că veselia bărbatului seamănă cu râsul unui clovn autentic, dacă asculți doar cu urechile, însă tonul devine fals, dacă asculți cu inima.
Manifestând un dispreț rinocerian față de domnul Hooper, Donella îi întoarce spatele.
- Nu-i mai da atenție, Curtis. A avut ocazia să fie normal toată viața lui, dar a preferat întotdeauna s fie doar un prăpădit.
Chestia asta îl contrariază pe băiat, care trăia cu impresia că un Gump nu poate fi decât un Gump, fiindcă așa l-a făcut natura.
- Bun, ia să vedem aici, zise Donella. Înainte să-ți iau comanda, scumpete, ești sigur că ai bani să plătești?
Dintr-un buzunar de la blugi, băiatul scoase un teanc de bancnote, incluzând ce-i mai rămăsese de la jaful din casa familiei Hammond și cei cinci parai prinși în zbor de câine, în parcare.
- Olala, dar chiar ești un domn cu dare de mână, spuse Donella. Pune-i bine acum, iar când pleci te duci să plătești la caserie.
- Nu știu dacă o să-mi ajungă, se frământă el, îndesând banii la loc în buzunar. Vreau două sticle de apă, un cheeseburger pentru tati, un cheeseburger pentru mine, niște cartofi prăjiți și, probabi, doi cheeseburgeri pentru Old Yeller.
- Old Yeller e probabil câinele tău, nu-i așa?
Băiatul se luminează la față. Comunicarea lui cu ospătărița este perfectă.
- Așa e.
- N-are niciun rost să arunci banii pe cheeseburgeri, când câinelui tău i-ar plăcea mult mai mult altceva, îl sfătuiește Donella.
- Da, ce anume?
- O pun eu pe bucătăreasă să prăjească vreo două chiftele mari, mmm, o bunătate, și să le amestece cu niște orez fiert și un pic de sos delicios. Turnăm pe urmă păpica asta într-o caserolă și îți oferim totul pe gratis, fiindcă lumea adoră cățelușii la noi, aici. Cățelul tău o să se simtă în al nouălea cer, pe cuvânt!
Băiatul e cât pe-aci să o corecteze în două privinte. Unu, Old Yeller e o ea și nu un el. Și, doi, Old Yeller nu are cum să confunde o parcare cu „al nouălea cer”, clar!
Dar se abține. Niște oameni răi sunt pe urmele lui. A zăbovit și-așa prea mult pe-aici. Mișcarea presupune agitație. Un camuflaj perfect.
- Mulțumesc frumos, doamnă Donella. Am știut eu de la bun început ce persoană minunată ești!
Luându-l pe băiat prin surprindere, chelnerița îl strânse tandru de mână:
- Ori de câte ori alții își vor imagina că sunt mai deștepți decât tine, Curtis, tu să îți amintești ce o să-ți spun eu acum, zise ea, apropiindu-se mult de el și șoptindu-i aceste cuvinte pline de parfum: ești un om mai bun decât oricare dintre ei.
Cuvintele ei au un efect profund asupra băiatului.
Femeii i se împăienjenesc ochii, când îl aude spunând:
- Mulțumesc, doamnă.
Îl ciupește ușor de obraz; ar fi dorit să-l sărute chiar, dacă ar fi reușit să se aplece mai mult spre el.
Ca fugar disperat, dar relativ neexperimentat, a avut mult noroc în aventurile lui, iar acum speră că va învăța și să comunice cu oamenii, știind că acest lucru este de o importanță vitală, dacă vrea să fie luat drept Curtis Hammond. Și-a recăpătat încrederea în sine.
Bun, acum, dacă va găsi și o toaletă, totul va fi perfect în lumea asta. O întreabă pe Donella dacă există vreo budă prin apropiere, iar aceasta, în timp ce notează comanda lui pe un carnețel, îi explică răbdătoare că e mai frumos să spui „toaletă”.
Când Curtis ține să precizeze că nu vrea să-și facă toaleta, ci doar nevoile, explicația aceasta stârnește o nouă reacție emoțională din partea lui Burt Hooper, un fel de râset, care însă ca și adineauri, pare ceva mult mai complex din punct de vedere psihologic.
Oricum, toaleta se vede și din sala de mese, în capătul unui culoar lung. Până și bietul domn Hooper sau adevăratul Forest Gump s-ar descurca până acolo, neînsoțit.
Toaleta pentru bărbați seamănă cu un spațiu amplu și fascinant, cu șapte cabine, un șir de cinci pisoare, șase chiuvete prevăzute fiecare cu câte un dozator de săpun lichid, precum și două dispozitive cu prosoape din hârtie.
Când își dă seama că nu este decât el în toaleta pentru bărbați, băiatul profită de ocazie și aleargă dintr-o cabină în alta, trăgând apa rapid, la toate closetele. Zgomotele suprapuse de la șapte veceuri îl amuză coios, la fel ca și uruitul țevilor din pereți. Ce fain!
După ce își face nevoile, în timp ce se spală pe mâini cu mult săpun lichid, încât chiuveta sclipește de la atâția clăbuci, se uită în oglindă și vede un băiat care, cu timpul, își va găsi drumul în viață și care va depăși suferințele provocate de pierderea celor dragi, un băiat care va trăi și va înflori spectaculos.
Se decide să fie, în continuare, tot Curtis Hammond. Până acum, nimeni n-a făcut legătura dintre acest nume și familia ucisă din Colorado. Și, din moment ce s-a obișnuit cu această identitate, de ce s-o schimbe?
Împrospătat, Curtis pornește grăbit pe coridorul dintre toalete și restaurant, dar se oprește brusc, când zărește doi bărbați în picioare, în sala de mese, care stau de vorbă cu Burt Hooper. Sunt înalți, dar par și mai înalți din cauza pălăriilor cu boruri mari pe care le poartă pe cap. Amândoi sunt îmbrăcați cu jeanși băgați în cizmele de cowboy.
S-ar zice că Donella se ceartă cu domnul Hooper, încercând să-l facă să tacă din gură, dar pe săracul domn Hooper nu-l ajută mintea ca să priceapă ce vrea de la el, așa că turuie în continuare.
Când camionagiul arată spre zona toaletelor, cei doi cowboy ridică privirea și îl văd pe Curtis aflat la jumătatea coridorului. Se holbează la el, iar el la ei.
Poate că tipii nu sunt siguri dacă despre el, fiul maică-sii, este vorba într-adevăr, și nu despre un alt copil.
Cei doi sunt inamicul și nu niște cetățeni de treabă cum vor să pară. Nu există nicio îndoială în această privință. Se vede asta după atitudinea lor, după felul de a privi, după ochii lor.
Îl vor dibui, poate nu imediat,dar în scurt timp, oricum, iar dacă vor pune mâna pe el, va fi ca și mort. Cei doi cowboys pornesc în același timp spre Curtis.
13.
- Nave spațiale intergalactice, persoane răpite de ființe de pe alte planete, o bază extraterestră ascunsă pe partea întunecată a Lunii, extratereștri cenușii cu ochii cât farfuriile, care trec prin ziduri, levitează - uite, în chestii din astea crede Preston Maddoc. Și încă nu e tot, povesti Leilani.
Se opri curentul electric.
Ele stăteau de vorbă la lumina lumânărilor, însă ceasul de la aragaz clipi, stingându-se, iar în celălalt capăt al sufrafieri de alături, o lampă în formă de borcan, cu un abajur roz din damasc, se stinse, pâlpâind trandafiriu.
Deși i se păruse că până atunci în bucătărie fusese liniște, Micky realiză câtă gălăgie făcuse, de fapt, frigiderul. De aceea, acalmia de acum semăna cu tăcerea spectatorilor amuțiți înainte ca pe scenă fantoma să se zbârlească la ei: „buuuuoooo”!
Micky se trezi uitându-se în tavan; datorită momentului în care se întrerupsese curentul, adică exact când Leilani vorbea despre OZN-uri, avea senzația absurdă că rămăseseră fără lumină nu din cauza crizei de energie tipice în California, ci pentru că o navă ca un disc rotitor, venită dintr-o nebuloasă îndepărtată, zbura jos, deasupra locuinței rulotă a Genevei, provocând o pană de curent, exact ca în filmele cu vehicule spațiale din alte galaxii.
Când își coborî privirea, văzu că mătușa Gen și Leilani studiau și ele tavanul.
În această liniște adâncă, Micky sesiză încetul cu încetul sfârâitul fitilelor de la lumânări, un sunet slab ca sâsâitul unui șarpe.
- Stingerea de rigoare, oftă Gen. Neajunsurile Lumii a treia, cu sincere salutări din partea guvernatorului. N-ar fi trebuit să se producă noaptea, ci doar în orele de vârf. Poate că e doar o defecțiune obișnuită.
- Eu pot trăi și fără curent electric, cu condiția să am destule plăcinte, spuse Leilani, dar tot nu închițise vreo bucățică din a doua porție primită.
- Vasăzică, doctorul Doom are țăcăneala OZN-urilor, insistă Micky.
- Da, e nebun de-a binelea, sută la sută, pe orice parte l-ai întoarce, sărit complet de pe fix. Dar nu-l pasionează numai OZN-urile. De când s-a însurat cu Sinsemilla, și-a dedicat viața aproape în întregime traseului farfuriilor zburătoare. Are scârboșenia asta de rulotă mamut, cu care călătorim prin toată țara, perindându-ne prin toate locurile devenite celebre pentru diverse întâlni de gradul trei. Vom rămâne aici, alături, timp de o săptămână, pentru simplul motiv că a dus mașina la reparat, iar doctorul Doom nu vrea să stea la hotel sau la motel, pentru că în mintea lui astea sunt locuri unde bacteria ucigașă se dezvoltă în voie, la fel ca și organismul ăla microcelular care distruge carnea de om, nu știu exact cum îi spune.
- Adică o să plecați peste o săptămână? întrebă mătușa Gen.
Un păienjeniș de îngrijorare se așternu peste chipul ei.
...........................................................................
