miercuri, 9 ianuarie 2019

La un pas de paradis, Dean Koontz

............................................................................
                                      4-20

               Mai târziu. Lacrimile sunt pentru mai târziu. Supraviețuirea are prioritate. Parcă și aude cum duhul mamei sale îl îndeamnă să se stăpânească și să lase suferința pentru vremuri mai sigure.
    Câinele nu vrea să se urnească din loc, ca și cum primejdia ar pândi din toate direcțiile. Coboară coada mai mult, înfășurându-și-o cumva în jurul piciorului drept de la spate.
    Nevăzute, motelul și restaurantul se află undeva spre est, dincolo de șirurile de vehicule parcate. Știe că sunt acolo după firmele luminoase de neon. Băiatul pornește în acea direcție.
    Dulăul devine treptat atât fratele spiritual al stăpânului său, cât și unicul lui prieten. Renunță la șovăiala dinainte și pășește alături de băiat.
    - Bravo, bravo cățelule, îi șoptește băiatul.
    Trec prin spatele unui număr de opt traielere, dar când ajung la capătul celui de-al nouălea un lătrat înfundat al câinelui îl face pe băiat să încremenească locului.
    Și dacă spaima animalului nu s-ar fi tradus prin această reacție sonoră, la lumina gălbuie, reflectată de cel mai apropiat felinar, băiatul tot ar fi văzut blana zbârlită de pe greabănul câinelui.
    Câinele se uită la ceva în întunericul negru și uleios de sub un camion mare. Nu latră din nou, ci ridică privirea spre băiat și scheaună implorator.
    Bizuindu-se pe perspicacitatea celui care începea să fie pentru el ca un frate, băiatul se lasă în genunchi, se prinde cu mâna de trailer, și încreacă să distingă ceva în bezna de dedesubt. Nu vede însă nimic între cele două rânduri paralele de pneuri.
    Pe urmă, sesizează o mișcare, nu imediat sub vehicul, ci alături, în pasajul luminat dintre acest camion și următorul. Două cizme de cowboy, jeanși vârâți în ele: cineva merge de-a lungul trailerului, apropiindu-se de partea din spate a vehiculului, unde stă îngenuncheat băiatul.
    Probabil, este vorba despre un șofer oarecare, care nu are de unde să știe că băiatul e vânat prin tot Vestul, cu discreție, dar cu multă insistență. Omul s-a întors, pesemne, de la restaurant, cu un termos plin de cafea fierbinte și se pregătește să pornească iarăși la drum.
    Încă o pereche de cizme vine după prima. Doi bărbați, nu doar unul. Nu vorbește niciunul, dar se mișcă foarte hotărâți.
    Poate sunt niște șoferi obișnuiți, poate nu.
    Tânărul fugar se trântește pe burtă și se fofilează sub trailer, iar câinele se târăște lângă el în ascunzătoare. Stau ghemuiți unul lângă celălalt și urmăresc cu privirea trecerea cizmelor. Straniu, dar băiatul pare cumva încântat, fiindcă situația îi amintește de isprăvile din cărțile de aventuri care îi plac lui.
    Ce-i drept, emoția de acum este diferită fați de ceea ce simțea când citea despre peripețiile altora. Tinerii eroi din cărțile de aventuri, cum sunt „Insula comorilor” sau „Ocheanul de ambră”, nu sunt niciodată spintecați, decapitați, sfârtecați și sacrificați, cum riscă să pățească el, or lucrul acesta îl face mai puțin receptiv pentru spiritul lor cutezător.
    Emoțiile lui îi provoacă o neliniște pe care un Huckleberry Finn, bunăoară, nu a avut de ce s-o simtă vreodată, ca pe un fel de latură mai sumbră a lucrurilor.
    Dar e totuși un băiat și el, adică programat teoretic de natură să palpite în fața întâmplărilor care îi pun la încercare curajul, tenacitatea și inventivitatea.
    Cei doi bărbați ajung în spatele autotrailerului, unde se opresc, scrutând parcarea. Poate au uitat unde și-au lăsat camionul. Tac amândoi, ca și cum ar pândi niște indicii sonore, de genul celor pe care doar vânătorii înnăscuți pe pot percepe și interpreta adecvat.
    În ciuda efortului făcut dinainte și a căldurii de-afară, câinele nu gâfâie. Stă nemișcat lângă stăpânul său.
    Bravo, bravo, cățelule!
    Foșnind ușor un ghemotoc de hârtie nu prea mototolit se rostogolește leneș pe jos și ajunge să se oprească lângă bombeul uneia dintre cizme. Parcarea este suficient de luminată, pentru ca băiatul să poată observa de la o asemenea distanță că acest petic de hârtie are valoare: o bancnotă de cinci dolari.
    Dacă străinul se apleacă s-o ia de pe jos, poate îi alunecă privirea și sub trailer...
    Nu. Chiar dacă tipul se lasă în genunchi, în loc să se aplece pur și simplu, tot nu poate ajunge cu capul sub platforma trailerului. Nu va avea, astfel, ocazia să dea cu ochii de forma aceea contopită: copil-câine, pitită printre umbrele vehicului.
    Tremurând întâi, lângă bombeul cizmei, bancnota de cinci dolari zboară pe urmă de-acolo... și, răsucindu-se, nimerește sub camion.
    În întunericul de-acolo, băiatul pierde urma banilor. Se concentrează asupra cizmelor de cowboy.
    Nu se poate ca unul dintre bărbați să nu schițeze măcar gestul de a căuta bancnota.
    În majoritatea cărților pentru copii din lumea întreagă, dar și în cele pentru oameni mari, aventurile implică întotdeauna comori. Globul acesta se rotește pe un ax de aur. Un pirat cu picior de lemn și glas de papagal a spus parcă asta, într-o carte.
    Totuși, posesorii cizmelor nu par deloc interesați de bancnota mototolită. Tot fără să scoată niciun cuvânt, se îndepărtează amândoi de lângă autotrailer.
    Probabilitatea ca niciunul dintre cei doi să nu fi observat banii este infimă. Lipsa de interes față de bancnotă e grăitoare în privința hramului pe care-l poartă amândoi. Urmărirea în care sunt angajați este mult mai importantă decât orice „comoară”, așa că nu se lasă abătuți din drum.
    Cei doi bărbați se îndepărtează, luând-o spre vest, pe direcția normală de deplasare a vehiculului.
    Băiatul și tovarășul lui se târăsc înainte, pe sub trailer, spre cabină, apoi, se strecoară afară din adăpostul lor improvizat, ieșind în spațiul deschis dintre acest vehicul și cel de alături, unde au zărit prima oară cizmele de cowboy.
    Fiindcă s-a priceput să smulgă o măruntă comoară dintre colții adierii uscate, câinele ține în bot bancnota de cinci dolari.
    - Bravo, bravo, cățelule!
    Băiatul netezește hârtia de valoare între mâini, o împăturește și o îndeasă în buzunarul de la blugi.
    Cu slabele lor resurse financiare nu vor ajunge prea departe, și nici nu se pot aștepta să găsească bani în bătaia vântului, ori de câte ori vor avea nevoie. Deocamdată totuși sunt scutiți de umilința de a mai comite un furt.
    Poate că, de fapt, câinii nici nu au capacitatea de a se simți umiliți. Băiatul n-a mai avut niciodată câine. Știe cum sunt câini doar din filme, cărți și câteva experiențe întâmplătoare.
    Cățelul ăsta, care gâfâie în acest moment, fiindcă știe că are voie, savurează și acum cuvintele de laudă. E o haimana de javră jucăușă și poznașă, care trăiește potrivit regulilor simple ale oricărei sălbăticiuni.
    Fără nico jenă, câinele se lasă pe vine și urinează pe asfalt.
    Băiatul jură în sinea lui că nu va adopta niciodată obiceiul de a-și face nevoile în public, indiferent cât de sălbatic l-ar inspira câinele să fie.
    Mai bine s-o ia din loc.
    Cei doi bărbați care o luaseră spre vest nu vor fi singurii lui căutători bântuind prin noapte.
    Strecurându-se printre camioane și încercând să evite cât mai mult posibil aleile expuse ale parcării, cu câinele mereu alături de el, băiatul alege un traseu indirect, ca și cum ar fi înaintat printr-un labirint, spre promisiunea întruchipată de neoanele roșii.
    Spațiul rezervat camioanelor se află alături de o parcare separată pentru automobile mici. Aici, băiatul este mai expus decât era printre vehiculele mari.
    Se mișcă mai repede și cu mai multă cutezanță, întreptându-se direct spre „serviciile complete”, care sunt oferite într-un complex de structuri situate mai departe de șosea decât benzinăria și pompele de alimentare.
    Câinele scheaună de foame. Din aerul cald al nopții în răcoarea plăcută din local, unde efluviile de miresme apetisante îl fac subit să se simtă și mai hămesit, băiatul își dă seama că rânjește cu colții afară, ca și câinele.
    Câinele, nu rânjetul, atrage atenția unei femei în uniformă, postată în picioare la un fel de pupitru pe care scrie RECEPȚIE. E minionă, drăguță, tărăgănează cuvintele nostim, dar se poartă ca un paznic de închisoare, atunci când îl țintuiește sever cu privirea.
    - Puișor, n-om fi noi într-un local de cinci stele, dar asta nu-nseamnă că primim la masă coate-goale și patrupeze, indiferent cât ar fi de drăguți.
    Băiatul nu se simte deloc un coate-goale, așa că, după un scurt moment de confuzie, își dă seama că femeia se referea la câine. Dând buzna în restaurant cu câine cu tot, n-a făcut decât să atragă atenția asupra lui, când de fapt lui numai asta îi mai lipsea - să iasă în evidență.
    - Scuze, doamnă, îngăimă el.
    Retrăgându-se săre ușa de la intrare, cu câinele abătut lângă el, e conștient că lumea se holbează la el. O chelneriță zâmbește. Casiera se uită peste ochelarii înguști, speciali pentru citit. Un client achită nota de plată.
    Niciunul dintre acești oameni nu se uită la el bănuitor. Și, de asemenea, puțin probabil ca vreunul dintre ei să facă parte din grupul urmăritorilor lui. Din fericire, această gafă nu-l va costa viața.
    Din nou afară, îi spune câinelui să șadă. Câinele se instalează cuminte lângă ușa localului. Băiatul se ghemuiește jos în fața cățelului, îl mângâie, îl scarpină după urechi și spune:
    - Așteaptă cuminte aici. Mă întorc. Cu mâncare.
    Un tip apare lângă ei - înalt, cu barbă neagră lucioasă, purtând pe cap o șapcă verde pe care scrie cu litere galbene, deasupra cozorocului, ȘOFER - nu clientul care achita mai devreme nota de plată, ci altul aflat în drum spre restaurant.
    - Măi, ce mândrețe de câine ai tu aici, zice șoferul, iar cățelul, cuminte, dă din coadă, măturând asfaltul cu ea pe o arie mică din jurul lui. Cum îl cheamă?
    - Curtis Hammond, spune el fără să ezite, folosind numele băiatului cu hainele căruia era îmbrăcat, dar se întrebă imediat dacă a procedat bine.
    Curtis Hammond și părinții lui au fost uciși în urmă cu nici douăzeci și patru de ore. Dacă acum, deja, autoritățile din Colorado și-au dat seama că incendiul de la fermă a fost provocat intenționat și dacă autopsiile au relevat că cele trei victime au fost atacate cu sălbăticie, poate chiar torturate, fiind omorâte înainte să fie incendiată casa, înseamnă că numele celor uciși a fost auzit la buletinele de știri de la toate posturile de radio și televiziune.
    Fără să dea semne că numele i-ar fi cunoscut, camionagiul bărbos, care poate era exact ceea ce părea, dar care putea la fel de bine să fie și Moartea cu păr pe față, spuse:
    - Curtis Hammond. Ciudat nume pentru un câine.
    - Oh, da. Era vorba despre cățelul meu, zise băiatul, simțindu-se înfiorător de nepregătit pentru rolul pe care îl juca.
    Nici nu se gândise ce nume să-i dea tovarășului lui patruped, întrucât știa că până la urmă, când se va simți mult mai atașat de animal, va găsi nu un nume oarecare, ci exact apelativul potrivit. Dar nemaiavând timp să aștepte cimentarea atașamentului dintre ei, băiatul se inspiră dintr-un film și, scărpinându-și câinele sub bot, spuse:
    - Îl cheamă Old Yeller.
    Amuzat, camionagiul înclină capul pe umăr și spune:
    - Măi, am impresia că tu mă iei peste picior!
    - Nu, domnule. De ce-aș face-o?
    - Păi, atunci, care-i logica să-i dai numele de Old Yeller frumuseții ăstaie de câine, care n-are niciun fir de păr galben de la trufă până la coadă?
    Jenat de fâstâceala lui, în contrast cu dezinvoltura acestui bărbat, băiatul încearcă să dreagă gafa prostească dinainte:
    - Păi, vedeți, domnule,culoarea n-are nicio legătură aici. Nouă ne place numele tocmai fiindcă ăsta e cel mai grozav câine din lume, exact cum era și Old Yeller în film.
    - Ei, nu chiar „exact”, îl contrazice șoferul. Old Yeller era mascul, pe când această frumoasă doamnă cu blana negru cu alb probabil că nici nu mai știe pe ce lume e, când se aude strigată cu un nume masculin, care presupune și altă culoare.
    Băiatul nici nu se gândise până atunci la sexul câinelui. Prostule, prostule, prostule!
    Își amintește de sfatul maică-sii care spunea că, dacă vrei să te dai drept altcineva, trebuie, mai presus de orice, să ai încredere, fiindcă nesiguranța de sine și neîncrederea în propria persoană dăunează procesului de deghizare. Nu trebuia să se lase impresionat de ultima remarcă a camionagiului.
    - Oh, pentru noi nu e neapărat un nume de băiat sau de fată, explică băiatul, încă încordat, dar încântat de debitul lui verbal, care se ameliorează vizibil în momentul în care se concentrează asupra cățelului, în loc să privească în sus spre camionagiu. Pe orice câine poate să-l cheme Old Yeller.
    - Absolut. Cred că o să-mi cumpăr și eu o pisicuță și o s-o botez „domnul Rover”.
    Niciun fel de răutate nu se întrevede în bărbatul acesta înalt și oarecum corpolent; niciun fel de suspiciune sau premeditare nu se deslușește în ochii lui albaștri scânteietori. Seamănă cu un Moș Crăciun, cu barba vopsită.
    Totuși, stând foarte drept, băiatul vrea ca șoferul să plece de-acolo, însă nu-i vine în minte ce să-i spună ca să-l convingă să-l lase în pace.
    - Unde-s părinții tăi, băiete? îl întreabă bărbatul.
    - Sunt cu tata. S-a dus înăuntru, să ia pentru drum niște mâncare la pachet, fiindcă nu ne lasă să intrăm cu câinele în restaurant.
    Încruntându-se, comparând agitația din benzinărie cu liniștea și calmul din spațiile de parcare, camionagiul spuse:
    - Să nu pleci de-aici, băiate. Lumea e plină de tot felul de oameni, iar cu unii dintre ei nu-i recomandabil să te întâlnești noaptea, singur, într-o parcare pustie.
    - Da, știu și eu.
    Cățeaua se postează dreaptă, în șezut, și ciulește urechile, ca și cum ar fi vrut să spună că și ea este bine informată în privința unor asemenea ticăloși.
    Zâmbind și întinzând mâna ca să o mângâie pe cap pe frumoasa „doamna”, camionagiul spuse:
    - Sunt convins că n-ai să pățești nimic aici, fiindcă te păzește Old Yeller, care e în stare să sfâșâie pe oricine ar încerca să-ți facă rău.
    - Are mare grijă de mine, așa e, îl asigură băiatul.
    - Important e să nu pleci de-aici, îl previne șoferul.
    Trage ușor de cozorocul șepcii verzi, cum vezi prin filme că face orice cowboy politicos, când salută aranjându-și mai bine pălăria pe cap, ca un semn de respect față de doamne și alți cetățeni însemnați, după care intră, în fine, în local.
    Băiatul urmărește prin ușa de sticlă și prin ferestrele largi cum recepționera îl întâmpină pe camionagiu și îl conduce la o masă. Din fericire, omul se așază cu spatele spre intrare. Fără să-și scoată șapca de pe cap, se cufundă în lectura meniului.
    Băiatul îi spune cățelei credincioase:
    - Stai aici, fetiță. Mă întorc repede.
    Pufăie ușor, ca și cum i-ar fi înțeles cuvintele.
    Afară, în parcarea spațioasă, unde conuri de lumină galbenă murdară alternează cu tunele de umbră, cei doi bărbați tăcuți, care n-au catadicsit să se aplece să ridice de pe jos bancnota de cinci dolari, nu se văd pe nicăieri.
    Mai devreme sau mai târziu, se vor întoarce aici, vor face percheziție prin restaurant, vor scotoci prin jurul motelului și peste tot pe unde li se va părea ceva dubios, chiar dacă au mai căutat deja prin acele locuri.
    Mai bine s-o ia din loc.

                                                        11.

                                Felii generoase de plăcintă cu mere făcută în casă. Farfurii albe simple cumpărate de la Sears. Șervețele galbene pentru tacâmuri, procurate de la Wal-Mart. Lumina intimă de la flacăra a trei lumânări neparfumate, achiziționate împreună cu alte douăzeci și una, într-un pachet promoțional, de la un magazin cu mărfuri la preț redus.
    Această umilă scenă de la masa din bucătăria Genevei reprezenta o adiere proaspătă a realității, care risipea negurile persistente de iraționalitate, pe care întâlnirea bizară avută dinainte, cu Sinsemilla, le lăsase în mintea lui Micky.
    Într-adevăr, contrastul dintre Geneva care lustruia cu un șervet de vase fiecare furculiță pentru desert, deși era deja curată, iar, apoi, o punea pe masă, și Sinsemilla valsând cu luna sugera nu atât o simplă adiere înviorătoare, cât, mai degrabă, scufundarea într-un ocean arctic.
    Cât de ciudată devenise lumea, dacă acum viața alături de mătușa Geneva ajunsese etalonul normalității.
    - Cafea? se interesă Geneva.
    - Îhî, da.
    - Caldă sau de la gheață?
    - Caldă. Dar nu simplă, zise Micky.
    - Bine, atunci îndoită cu ce?
    - Cu coniac și cu lapte, preciză Micky, iar numaidecât Leilani, care nu obișnuia să bea cafea, sugeră „lapte” vorbind în calitate se supraveghetoare autodesemnată răspunzătoare de viața cumpătată a Michelinei Bellsong.
    - Coniac cu lapte și cu lapte, zise mătușa Gen, luând comanda pentru combinația complexă a cafelei lui Micky.
    - Oh, doar un strop de amaretto, făcu rabat Micky, dar în contrapondere Leilani rosti încetișor „lapte”.
    În mod normal nu exista ceva care să reușească mai rapid s-o facă pe Micky să spumege de furie sau să devină îndărădnică, decât interdicția cu privire la un anumit lucru; evident însă doar dacă i s-ar fi spus în același timp că opțiunile ei în viață nu fuseseră tocmai inspirate, că se va alege praful de sănătatea ei dacă nu dădea dovadă de cumpătare, că era dependentă de alcool sau că avea probleme de inadaptare, de motivație sau de comunicare cu bărbații.
    Ar fi fost de așteptat ca insistența bine intenționată cu care Leilani murmurase cuvântul „lapte” să funcționeze ca scânteia care aprinde fitilul, făcând să sară în aer nu chiar toate aceste chestiuni sensibile, dar, oricum, suficient de multe, încât să declanșeze o explozie de o magnitudine respectabilă.
    În ultimul an totuși, noaptea târziu, Micky se autoanalizase ceasuri întregi, poate și fiindcă împrejurările făcuseră ca, având atâta timp liber la dispoziție, să nu-și mai poată reprima tentația de a se lămuri în privința câtorva cotloane din inima ei.
    Încă din copilărie, mijloacele ei de apărare împotriva cruzimilor vieții fuseseră furia și încăpățânarea. Se imaginase aidoma apărătoarei singuratice a unui castel, dând târcoale necontenit meterezelor, în conflict cu lumea largă.
    Dar această constantă atitudine războinică îi ținuse la distanță pe prieteni și pe inamici deopotrivă, împiedicând-o în realitate să trăiască viața din plin și să reușească poate, astfel, să umple acele încăperi goale cu amintiri frumoase, menite să le contrabalanseze pe cele urâte.
    În ultima vreme, pentru a nu claca nervos, se străduise să își înfrâneze furia și să își domolească încăpățânarea. Așa că acum, spuse:
    - Numai lapte, tanti Gen.
    Oricum, în seara aceasta, nu Micky Bellsong conta, nici ceea ce își dorea ea sau dacă era autodistructivă, ori dacă va fi capabilă să-și salveze viața din pârjolul în care și-o aruncase. Importantă devenise Leilani Klonk.
    Micky nu ținea minte să fi fost vreodată așa de preocupată de interesele, nevoile sau chiar resentimentele ei.
    Faptul că ceruse niște coniac fusese o reacție relexă la stresul întâlnirii cu Sinsemilla. De-a lungul anilor, alcoolul devenise un element de bază al arsenalului ei, la fel de folositor pentru a ține viața la distanță, cum era furia și îndărătnicia. Prea folositor.
    Întorcându-se la locul ei, Geneva spuse:
    - Bun, Micky, ce zici, facem într-o seară un grătar, așa ca între vecini?
    - Femeia aia ori e țăcănită la cap, ori e mai amețită decât un șaman navajo, drogat bine cu mescalină.
    Înfingându-și furculița în plăcintă, Leilani zise:
    - Ambele, de fapt. Dar n-a luat mescalină. Cum v-am mai spus - în seara asta s-a drogat cu cocaină și ciuperci halucinogene, care n-au făcut decât să-i sporească Sinsemillei bine cunoscutul ei șarm lunatic.
    Micky n-avea poftă de mâncare, așa că nici nu se atinse de plăcintă.
    - Dar a fost internată la un moment dat, nu-i așa?
    - Ți-am spus eiri. I-au băgat în creier pe puțin vreo șase sute de mii de volți.
    - Parcă ziceai cam cincizeci - o sută de mii, numai.
    - Ei, na, doar n-am fost acolo lângă ea, ca să monitorizez aparatele de măsurat și afișajele electronice, replică Leilani. Mai folosesc și eu metafore, când e cazul.
    - Unde a fost internată?
    - Locuiam în San Francisco, pe-atunci.
    - Când adică?
    - Acum doi ani. Aveam vreo șapte ani și ceva.
    - Și tu cu cine ai stat, cât timp a fost ea în spital?
    - Cu doctorul Doom. Sunt împreună de patru ani și jumătate deja. Vezi, până și țicniții au ursita lor. În fine, doctorii de nebuni i-au vârât Sinsemillei în delvă cam vreo două sute de mii de volți, dar tot degeaba, deși contraconcurentul de demență scurs din creierul ei o fi ars, probabil, toate transformatoarele electrice din Bay Area. Excelentă plăcinta, doamnă D!
    - Mersi, dragă. Rețeta e de la Martha Stewart. Dar nu mi-a dat-o ea, personal, bineînțeles. Am notat-o eu, când am urmărit o emisiune cu ea la televizor.
    Micky zise:
    - Pentru numele lui Dumnezeu, Leilani, spune-mi și mie: maică-ta e mereu așa, cum am văzut-o eu?
    - Nu, nu. Uneori, e pur și simplu imposibilă.
    - Nu-i deloc amuzant, Leilani.
    - Ba dimpotrivă. Este hilar.
    - Femeia asta e un pericol.
    - Sincer vorbind, zise Leilani, îndesând niște plăcintă în gură în timp ce vorbea, scumpa mea mater nu umblă mereu atât de drogată, cum ai văzut-o tu adineauri. Se păstrează pentru seri speciale - zile de naștere, aniversări, când luna e în casa a șaptea, chestii de genul ăsta. În cea mai mare parte a timpului, se mulțumește cu o țigară cu marijuana, ca să se păstreze în formă, ba poate mai ia și câte un calmant. Există chiar și zile când e abstinentă total, dar asta coincide cu momentele când se intalează depresia.
    - Vrei să nu te mai îndopi cu plăcintă, când vorbești cu mine, te rog?! exclamă Micky.
    - Pot vorbi și cu gura plină de plăcintă, chiar dacă nu e politicos. N-am râgâit deloc toată seara, așa că îmi permit să încalc acum normele de conduită. Nu vreau să-mi scape nicio firmitură din chestia asta. Sinsemilla n-ar fi în stare să facă o bunătate ca asta, nici să-i tai capul - vorba vine, fiindcă tot n-are cine să i-l taie.
    - Ce fel de prăjituri face mama ta? întrebă Geneva.
    - A făcut odată niște plăcinte cu râme, zise Leilani. Asta era pe vremea când o pasiona conceptul de alimentație naturală, pe care îl extinsese mult, incluzând chestii cum ar fi furnici trase în ciocolată, limacși murați și proteine din praf de insecte. Dar plăcinta aia cu râme a pus capac la toate, efectiv. Sunt absolut convinsă că nu luase rețeta de la Martha Stewart.
    Micky termină de băut cafeaua, cu înghițituri mari, de parcă uitase că nu era „dreasă” și ca și cum nu se-aștepta ca pânăla urmă cofeina să-și facă efectul. Îi tremurau mâinile. Ceașca zdrăngăni când o puse pe farfurie.
    - Leilani, nu e bine să locuiești în continuare cu ea.
    - Cu cine?
    - Cu Sinsemilla, cu cine altcineva, mă rog? E bolnavă mintal. Așa cum se spune când oamenii sunt internați în clinici de psihiatrie, împotriva voinței lor - Sinsemilla e un pericol pentru ea și pentru ceilalți.
    - Pentru ea, în mod cert, conveni Leilani. Dar nu neapărat și pentru ceilalți.
    - A fost un pericol pentru mine în curte, când urla că sunt o cotoroanță hidoasă care vrea să-i facă vrăji, fiindcă nu poate s-o dirijeze pe ea.
    Geneva se ridicase de pe scaun, ca să mai aducă niște cafea. Îi umplu din nou cana lui Micky.
    - Poate o să-ți mai liniștească nervii, dragă.
    Cum nu mai rămăsese niciun pic de plăcintă în farfurie, Leilani puse furculița pe masă.
    - De fapt, tu doar te-ai speriat de Sinsemilla, atâta tot. Poate băga spaima în oameni, ca Bela Lugosi, Boris Karloff sau Păsăroiul, împachetați toți la un loc, dar periculoasă nu e, să știi. Cel puțin atâta vreme cât așa-zisul meu tată continuă s-o aprovizioneze cu droguri. Ar putea deveni teroare, dacă nu s-ar mai dopa.
    Umplându-și din nou ceașca de cafea, Geneva spuse:
    - Pe mine un personaj ca Păsăroiul nu mă sperie deloc, ci doar mă deranjează un pic.
    - Oh, doamnă D, aici nu vă dau dreptate. Oamenii deghizați în dihănii sinistre, de nici nu ghicești cum arată la față, mă sperie mai rău decât dacă aș dormi cu o bombă nucleară sub pat. Și asta fiindcă nu se poate ca niște indivizi capabili să recurgă la un asemenea travesti să nu fie efectiv dubioși.
    - Încetează, spuse Micky cu asprime, deși nu era supărată, ci mai degrabă exasperată. Te rog să încetezi!
    Leilani se prefăcu nedumerită.
    - Ce să încetez?
    - Știi foarte bine la ce mă refer. Încetează să tot ocolești subiectul. Vorbește cu mine, abordează adevărata problemă.
    Ridicând mâna invalidă, Leilani arătă spre porția de plăcintă din fața lui Micky.
    - Mănânci chesta asta?
    Micky trase farfuria spre ea.
    - Îți dau plăcinta, dacă îmi promiți că discuți serios.
    - Dar am discutat foarte serios până acum.
    - A mai rămas jumătate din plăcintă în tavă, interveni veselă Geneva.
    - Aș mai vrea și eu o bucată, mulțumesc, spuse Leilani.
    - Jumătatea din tavă nu e de dat, declară Micky. Singura plăcintă disponibilă e porția mea.
    - Prostii, Micky, zise Geneva. Fac mâine altă plăcintă doar pentru tine.
    Când Geneva se ridică de la masă, Micky spuse:
    - Tanti Gen, stai jos. Nu plăcinta contează acum.
    - Ba, din punctul meu de vedere, contează, preciză Leilani.
    - Ascultă, fetițo, nu se poate să vii aici, să-ți faci numărul de mică mutantă, să te insinuezi ca un vierme...
    - Ca un vierme? se strâmbă Leilani.
    - Da, te insinuezi ca un vierme în....
    Și Micky amuți, uimită de ceea ce fusese pe punctul de a rosti.
    - În plictisul tău? sugeră Leilani.
    Micky nici nu-și mai amintea de când nu se mai lăsase înduioșată de cineva.
    Întinzându-se peste masă, ca și cum ar fi dorit din tot sufletul s-o ajute pe Micky să găsească până la urmă cuvântul potrivit, Leilani spuse:
    - În vezica ta biliară?
    Sentimentele sunt periculoase. Sentimentele te fac vulnerabil. Rămâi sus pe metereze, la adăpostul crenelurilor.
    - Rinichi? încercă și Geneva.
    - Da, să te insinuezi ca un vierme în inimile noastre, continuă Micky, pentru că spunând „inimile noastre”, în loc de „inima mea” împărțea cumva riscul și se expunea parcă mai puțin. Și procedând așa, n-ai dreptul să ne pretinzi să rămânem indiferente când vedem în ce primejdie te afli.
    Blindată, în continuare, cu platoșa glumei și profitând de tolba plină de zeflemi poznașe, Leilani spuse:
    - Nu m-am imaginat niciodată în postura de vierme de inimă, dar presupun că este vorba despre un parazit întru totul respectabil. Oricum, te asigur la modul foarte serios - dacă de asta e nevoie ca să-mi capăt plăcinta - că maică-mea nu constituie un pericol pentru mine. Am locuit cu ea tot timpul de când m-a adus pe lume și, după cum se poate vedea, am rămas întreagă sau, în fine, cu aceeași combinație ciudată de membre, cum m-am născut. Săraca Sinsemilla e jalnică, nu înfricoșătoare. Oricum, ea este mama mea, or, dacă ești ca mine, nu poți să-ți faci bagajele pur și simplu, să-ți iei tălpășița, să te muți într-un apartament fain, să lucrezi pe bani frumoși în proiectarea pe computer și să-ți dai aere prin oraș cu un Corvette ultimul răcnet. Nu știu dacă mă pot face înțeleasă, dar într-un fel n-am încotro, m-am pricopsit cu ea, însă pot face față situației, nicio problemă.
    - Institutul pentru protecția copilului...
    - Plin de bune intenții, dar inutil, o întrerupse Leilani, vorbind parcă din experiență. Oricum, află că nu-mi doresc pentru nimic în lume ca biata Sinsemilla să ajungă înapoi la balamuc, la o nouă ședință de electrocutări de la o ureche la cealaltă, fiindcă asta ar însemna să rămân singură cu așa-zisul meu tată.
    Micky scutură din cap.
    - N-ar fi de acord cei de la asistența socială ca iubitul maică-tii să aibă grijă de tine?
    - Aș vrea să fie doar „așa-zisul meu tată”. În realitate, legal, e tatăl meu vitreg. S-a însurat cu săraca Sinsemilla acum patru ani, când eu aveam cinci anișori și ceva. Pe-atunci, nu mă puteam lăuda cu o pregătire de colegiu, dar tot am înțeles implicațiile. Trebuie să vă spun că a fost o nuntă uluitoare, deși n-au avut o lebădă din gheață. Vă plac lebedele din gheață, doamnă D?
    - N-am văzut niciodată așa ceva, dragă, spuse Geneva.
    - Nici eu. Dar îmi surâde ideea. Și așa, imediat după ce s-a căsătorit cu Sinsemilla, a zis că, deși nu ne-a înfiat pe mine și pe Lukipela, va trebui să folosim numele lui de familie, numai că eu mă prezint tot cu Klonk, cum m-am născut. Trebuie să fii nebun efectiv ca să te identifici cu Maddoc - așa cum făceau eu și Luki.
    Aici, reapăru acea expresie tulburătoare din ochii fetiței, ca un șuvoi mâlos care se scurge subit printr-o apă limpede, un fel de disperare neobișnuită, care se deslușea și la lumina pală a lumânărilor.
    Deși tocmai aflase de existența aceste căsătorii, Micky continua să se agațe de speranța că dorința surprinzătoare de a acționa, cum s-ar spune, ca tutore pentru sora ei, putea să se împlinească măcar în mică măsură.
    - Indiferent, dacă e legal sau nu, tatăl tău vitreg, autoritățile competente vor...
    - Autoritățile competente nu l-au prins pe tipul care l-a ucis pe soțul doamnei D, o întrerupse Leilani. De-aia a trebuit, săraca, să îl urmărească pe Alec Baldwin tocmai până la New Orleans și să-i zboare creierii chiar ea.
    - Cu cea mai mare satisfacție, întări Geneva, ridicând ceașca de cafea, ca și când ar fi vrut să închine pentru puterea eliberatoare a răzbunării.
    De data asta, nicio scăpărare de umor nu însufleți ochii albaștri ai lui Leilani, niciun zâmbet jucăuș nu-i înflori pe buze și nicio nuanță poznașă nu îi coloră timbrul vocii, când fetița se uită fix la Micky și spuse aproape în șoaptă:
    - Când erai mică de tot și niște oameni răi au luat de la tine niște lucruri pe care n-ai fi vrut niciodată în viață să le dai, așa-i că autoritățile competente n-au fost alături de tine nici măcar o dată, Michelina?
    Intuiția cu care Leilani își imagina infernul prin care trecuse cândva Micky era de-a dreptul stranie.
    - Spune, au fost vreodată alături de tine? întrebă Leilani din nou.
    Incapabilă să scoată un cuvânt, Micky clătină din cap, admițând pentru prima oară că viața ei era clădită pe un trecut dureros. Împinse în fața lui Leilani desertul bine păzit până atunci, dar de care nu se atinsese.
    Geneva era singura dintre ele capabilă să aducă lacrimi la masă, așa că își suflă zgomotos nasul într-o batistă de hârtie.
    - E greu să născocești ceva mai straniu decât adevărul, spuse Micky.
    - Mda, parcă am mai auzit chestia asta undeva, ripostă Leilani, luând furculița în mână.
    - Faptul că tipul e un ucigaș este la fel de cert ca și constatarea că maică-ta a ajuns să fie așa cum spui tu că e.
    Tăind cu muchia furculiței porția de plăcintă cu mere, Leilani zise:
    - Parcă a tunat și i-a adunat pe amândoi, nu crezi?!
    - Bine, dar unsprezece persoane? Cum e posibil?
    - Nu te supăra, Micky, dar povestea asta cu doctorul Doom și multiplele lui omucideri e sinistră, ba aș zice, mai degrabă, plictisitoare decât palpitantă, ceea ce înseamnă că nu poate face decât să strice și mai rău seara asta frumoasă. Și-așa dispoziția s-a cam întunecat din cauza spectacolului dat de biata Sinsemilla. În cazul în care chiar vrei să afli mai multe despre Preston Claudius Maddoc, fratele bun al Doamnei cu Coasa, citește mai bine presa. Toată povestea lui ciudată a figurat pe prima pagină a ziarelor o bună bucată de vreme, așa că n-ai decât să te documentezi. În ceea ce mă privește, prefer să mănâncă plăcintă, să discut despre plăcintă, să filosofez despre plăcintă și, în general, să petrec restul serii în ambianța plăcută creată de plăcinta asta delicioasă.
    - Mda, îmi dau seama de ce vrei acest lucru. Trebuie însă să auzi întrebarea pe care simt nevoia să ți-o pun.
    - Sigur, știu, spuse fetița, coborând privirea spre farfurie, dar rămânând cu furculița în aer, deasupra plăcintei.
    - În filme, niciodată nu se ajunge la ceva așa de urât, remarcă mătușa Gen, amărâtă.
    - El l-a omorât pe Lukipela, fratele tău? o întrebă Micky pe Leilani.
    - Da, spuse fetița.

                                                      12.

                           În restaurantul cu o capacitate de cel puțin trei sute de persoane, băiatul, fără câine, se strecoară pe lângă recepționera distrată.
    Din mers, privește rapid în jur; remarcă doar câțiva copii ici și colo, toți cu familiile lor. Sperase să fie mai mulți copii, ca nu cumva să poată fi reperat dacă ar fi intrat acolo cine nu trebuia.
    Nu se apropie de restaurantul propriu-zis, unde sunt mese și separeuri cu banchete tapițate cu vinilin roșu. Se duce, în schimb, direct în salonul cu autoservire, unde aproape jumătate dintre scaune sunt neocupate.
    Se așază pe un scaun și urmărește mișcările celor doi bucătari ce manevrează niște tigăi mari, în care prăjesc șuncă, hamburgeri, ouă și fripturi.
    Ca și cum sufletul lui s-ar fi îngemănat cumva cu acela al câinelui, băiatul simte că-i lasă gura apă și înghite des ca să nu-i curgă balele.
    - Cu ce să vă servesc, voinicule? i se adresează o chelneriță.
    - Mă cheamă Curtis și m-a trimis tata să iau ceva de haleală la pachet.
    Femeia are o voce melodioasă, un zâmbet fascinant și parcă strălucește toată.
    - Da, Curtis, eu mă numesc Donella, fiincă pe tata îl chema Don, iar mama răspunde la numele Ella și să știi că aici servim ceva mai „civilizat” decât o simplă „haleală”.
    - Așa e, miroase fantastic.
    În tigăi, bunătățile sfârâie și scot aburi apetisanți.
    - Mamă, Doamne, în viața mea n-am văzut un local ca ăsta.
    - Zău? Nu s-ar zice că ai fi crescut într-o cutie, totuși.
    Băiatul clipește, încercând să priceapă ce a insinuat ea, însă nu poate evita întrebarea:
    - Dar tu?
    - Dar eu ce?
    - Ai fost crescută într-o cutie?
    Donella strâmbă din nas. Aceasta este, practic, singura parte a feței pe care o poate încreți, întrucând în rest totul e fabulos de plin, rotund, neted și atât de îndesat, încât nici măcar gropițe nu face.
    - Curtis, mă dezamăgești. Credeam că ești un băiat cuminte și drăguț, nu un șmecheraș de doi bani.
    Of, Doamne, iar a pășit cu stângul, iar a călcat în străchini, metaforic vorbind, dar tot nu înțelege ce-a făcut de a jignit-o așa și nici nu-și dă seama cum ar putea să-i intre din nou în grații. N-ar fi bine să atragă atenția asupra sa tocmai aici, când știe prea bine că hăitașii ucigași umblă să prindă o persoană de talia lui și, în plus, trebuie neapărat să facă rost de niște mâncare pentru el și pentru Old Yeller, care depinde întru totul de el, numai că Donella asta se interpune între el și haleală sau cum i-o fi zicând mai „civilizat” pe-aici.
    - Dar eu sunt un băiat cuminte, o asigură el. Mama se mândrea mereu cu mine.
    Donella se mai înseninează, dar nu mai arborează surâsul acela fermecător cu care l-a întâmpinat inițial.
    Sinceritatea pare cea mai bună metodă de împăcare.
    - Doamnă Donella, ești așa de fabuloasă, atât de frumoasă, atât de magnifică!
    Nici măcar aceste complimente nu au darul de a-i readuce zâmbetul pe buze. Trăsăturile ei drăgălașe se contractă și chipul ei emană o răceală capabilă să alunge vara pe tot continentul nord-american.
    - Nu-ți mai bate joc de mine, Curtis.
    Dându-și seama că izbutise să o ofenseze și mai rău, lui Curtis i se împăienjenesc ochii de lacrimi.
    - N-am vrut decât să îți fac pe plac, se smiorcăie el.
    Oricărui băiat cutezător și care se respectă ar trebui să-i fie rușine când vocea îi tremură așa de jalnic. Desigur, în momentul acesta nu cutezanța contează, ci capacitatea de a comunica, adică un lucru mult mai dificil decât orice ispravă plină de eroism și vitejie.
    Băiatul își pierde rapid încrederea în forțele proprii. Fără suficientă siguranță de sine, niciun fugar nu poate deveni credibil. Calmul perfect este cheia supraviețuirii. Mami spunea mereu asta, iar mami știa ce vorbea.
    La două scaune de Curtis, un camionagiu cărunt își ridică privirea din farfuria plină cu pui și crochete de cartofi:
    - Donella, nu fi așa dură cu puștiul. N-a vrut să spună nimic rău, cum crezi tu. Nu vezi că nu-i tocmai zdravăn la cap?
    Panica se strecoară în sufletul băiatului, care își încleștează mâinile de marginea mesei, fiindcă simte că o să cadă de pe scaun. O clipă, crede că lumea vede prin el, indentificându-l cu un pește pe care atâtea năvoade au încercat să-l prindă.
    - Tacă-ți gura, Burt Hooper, poruncește maiestuoasa Donella. Un om care poartă salopetă ca sugarii și izmene lungi, în loc de pantaloni și cămașă ca orice bărbat întreg, n-are voie să-și dea cu părerea despre sănătatea mintală a semenilor săi.
    Burt Hooper nu se supără de muștruluială, se hizilește amuzat și spune:
    - Ei, află că, dacă ar fi să aleg între confort și postura de sex simbol, eu aș alege oricând confortul.
    - N-ai decât să gândești ce vrei, rispostează Donella, fiindcă, oricum, tot nu te-ar pune nimeni să alegi!
    Prin ceața lacrimilor, băiatul vede din nou zâmbetul ca de zeiță al femeii.
    - Curtis, îmi pare rău că m-am rățoit la tine, spune Donella.
    Încercând să-și stăpânească emoția, dar smiorcăindu-se un pic, băiatul zise:
    - Nu știu de ce v-ați supărat, doamnă. Mama mea îmi spunea mereu că sinceritatea e lucrul cel mai bun, or eu exact asta am făcut, am spus ce gândeam.
    - Acum, mi-am dat seama, scumpete. N-am observat la început că ești... unul dintre puținii oameni cu suflet pur.
    - Atunci... tot mai crezi că nu sunt „zdravăn la cap” întreabă el, strângând cu îndârjire marginea mesei și temându-se ca nu cumva lumea să-și dea seama că e un fugar.
    - Nu, Curtis. Cred doar că ești prea drăguț pentru lumea asta.
    Afirmația ei îl liniștește, dar, în mod straniu, îl și descumpănește pe băiat, așa că iată-l iarăși străduindu-se să-i facă un compliment, exprimându-se cu o franchețe și o sensibilitate ce nu pot fi confundate cu altceva:
    - Ești cu adevărat frumoasă, doamnă Donella, atât de impresionantă și uluitoare, încât poți trăi după propriile dumitale reguli, ca rinocerii.
    Alături, Burt Hooper se îneacă violent cu crochetele și puiul. Furculița zdrăngăne când o trântește pe farfurie ca să apuce în grabă paharul cu Pepsi. Împroșcând mâncarea din gură și făcând spume la nas de la Cola, devine roșu la față ca un crab fiert, dar, tot tușind, reușește până la urmă să înghită și izbucnește în hohote de râs, dându-se în spectacol, ceea ce demonstrează că n-are stofă de fugar.
    Poate că, de fapt, camionagiul tocmai și-a amintit de un banc foarte hazliu. Totuși, comportamentul lui e de-a dreptul grosolan, distrgându-le atenția atât lui Curtis cât și Donellei, care își cereau scuze reciproc.
    Divina Donella se uită mânioasă la Burt, cu o expresie tipică de rinocer deranjat; doar cornul mare și ascuțit îi mai lipsește pentru ca analogia să fie perfectă.
    Așa cum cascadele de râs se făcuseră auzite la sfârșitul accesului de tuse de dinainte, la fel și acum, câteva cuvinte sacadate ale lui Burt încearcă să-i acopere hohotele:
    - Ohoho, fir-ar să fie... am aterizat... în plin... „Forest Gump”!
    Băiatul e nedumerit:
    - Știu și eu filmul ăsta.
    - Nu-i da atenție, Curtis, spuse Donella. Ce „Forest Gump”! Mai degrabă „Godzilla”.
    - Ba mai bine nu, doamnă! Asta era o șopârlă mare și rea.
    Burt tușește din nou, fiindcă pare să se fi înecat iarăși cu mâncare, deși adineauri îi trecuse. Agravarea stării lui îl îngrijorează pe băiat, care consideră că n-ar strica să vină ambulanța pentru camionagiu.
    - Tărâțe-n cap în loc de creier are omul ăsta din fața farfuriei cu pui și crochete de cartofi, declară Donella.
    - La dumneata se referă, domnule, îi atrage atenția Curtis, după care se dumirește. Oh!
    Da, râsul cu lacrimi reprezintă modalitatea acestui nefericit de a face față însingurării, infirmității, durerii.
    - Iertați-mă, domnule, adăugă băiatul, căruia i se face milă de acest Gump, șofer de camion, regretând, totodată că fusese atât de insensibil, încât să creadă că acest Burt Hooper era pur și simplu bădăran. Aș vrea să vă ajut dacă aș putea! mai spuse el.
    Deși camionagiul pare să se amuze copios, veselia lui e falsă și nu urmărește decât să mascheze jena pentru propriile defecte.
    - Tu să mă ajuți pe mine? Cum?
    - Dacă aș putea, v-aș transforma într-un om normal, ca doamna Donella și ca mine.
    Camionagiul debil mintal este atât de impresionat de această dovadă de solicitudine, încât se răsucește pe scaun, așezându-se cu spatele la Curtis și încercând să-și stăpânească emoțiile.
    Deși, aparent, s-ar zice că Burt Hooper se străduiește să își înăbule euforia, băiatul știe acum că veselia bărbatului seamănă cu râsul unui clovn autentic, dacă asculți doar cu urechile, însă tonul devine fals, dacă asculți cu inima.
    Manifestând un dispreț rinocerian față de domnul Hooper, Donella îi întoarce spatele.
    - Nu-i mai da atenție, Curtis. A avut ocazia să fie normal toată viața lui, dar a preferat întotdeauna s fie doar un prăpădit.
    Chestia asta îl contrariază pe băiat, care trăia cu impresia că un Gump nu poate fi decât un Gump, fiindcă așa l-a făcut natura.
    - Bun, ia să vedem aici, zise Donella. Înainte să-ți iau comanda, scumpete, ești sigur că ai bani să plătești?
    Dintr-un buzunar de la blugi, băiatul scoase un teanc de bancnote, incluzând ce-i mai rămăsese de la jaful din casa familiei Hammond și cei cinci parai prinși în zbor de câine, în parcare.
    - Olala, dar chiar ești un domn cu dare de mână, spuse Donella. Pune-i bine acum, iar când pleci te duci să plătești la caserie.
    - Nu știu dacă o să-mi ajungă, se frământă el, îndesând banii la loc în buzunar. Vreau două sticle de apă, un cheeseburger pentru tati, un cheeseburger pentru mine, niște cartofi prăjiți și, probabi, doi cheeseburgeri pentru Old Yeller.
    - Old Yeller e probabil câinele tău, nu-i așa?
    Băiatul se luminează la față. Comunicarea lui cu ospătărița este perfectă.
    - Așa e.
    - N-are niciun rost să arunci banii pe cheeseburgeri, când câinelui tău i-ar plăcea mult mai mult altceva, îl sfătuiește Donella.
    - Da, ce anume?
    - O pun eu pe bucătăreasă să prăjească vreo două chiftele mari, mmm, o bunătate, și să le amestece cu niște orez fiert și un pic de sos delicios. Turnăm pe urmă păpica asta într-o caserolă și îți oferim totul pe gratis, fiindcă lumea adoră cățelușii la noi, aici. Cățelul tău o să se simtă în al nouălea cer, pe cuvânt!
    Băiatul e cât pe-aci să o corecteze în două privinte. Unu, Old Yeller e o ea și nu un el. Și, doi, Old Yeller nu are cum să confunde o parcare cu „al nouălea cer”, clar!
    Dar se abține. Niște oameni răi sunt pe urmele lui. A zăbovit și-așa prea mult pe-aici. Mișcarea presupune agitație. Un camuflaj perfect.
    - Mulțumesc frumos, doamnă Donella. Am știut eu de la bun început ce persoană minunată ești!
    Luându-l pe băiat prin surprindere, chelnerița îl strânse tandru de mână:
    - Ori de câte ori alții își vor imagina că sunt mai deștepți decât tine, Curtis, tu să îți amintești ce o să-ți spun eu acum, zise ea, apropiindu-se mult de el și șoptindu-i aceste cuvinte pline de parfum: ești un om mai bun decât oricare dintre ei.
    Cuvintele ei au un efect profund asupra băiatului.
    Femeii i se împăienjenesc ochii, când îl aude spunând:
    - Mulțumesc, doamnă.
    Îl ciupește ușor de obraz; ar fi dorit să-l sărute chiar, dacă ar fi reușit să se aplece mai mult spre el.
    Ca fugar disperat, dar relativ neexperimentat, a avut mult noroc în aventurile lui, iar acum speră că va învăța și să comunice cu oamenii, știind că acest lucru este de o importanță vitală, dacă vrea să fie luat drept Curtis Hammond. Și-a recăpătat încrederea în sine.
    Bun, acum, dacă va găsi și o toaletă, totul va fi perfect în lumea asta. O întreabă pe Donella dacă există vreo budă prin apropiere, iar aceasta, în timp ce notează comanda lui pe un carnețel, îi explică răbdătoare că e mai frumos să spui „toaletă”.
    Când Curtis ține să precizeze că nu vrea să-și facă toaleta, ci doar nevoile, explicația aceasta stârnește o nouă reacție emoțională din partea lui Burt Hooper, un fel de râset, care însă ca și adineauri, pare ceva mult mai complex din punct de vedere psihologic.
    Oricum, toaleta se vede și din sala de mese, în capătul unui culoar lung. Până și bietul domn Hooper sau adevăratul Forest Gump s-ar descurca până acolo, neînsoțit.
    Toaleta pentru bărbați seamănă cu un spațiu amplu și fascinant, cu șapte cabine, un șir de cinci pisoare, șase chiuvete prevăzute fiecare cu câte un dozator de săpun lichid, precum și două dispozitive cu prosoape din hârtie.
    Când își dă seama că nu este decât el în toaleta pentru bărbați, băiatul profită de ocazie și aleargă dintr-o cabină în alta, trăgând apa rapid, la toate closetele. Zgomotele suprapuse de la șapte veceuri îl amuză coios, la fel ca și uruitul țevilor din pereți. Ce fain!
    După ce își face nevoile, în timp ce se spală pe mâini cu mult săpun lichid, încât chiuveta sclipește de la atâția clăbuci, se uită în oglindă și vede un băiat care, cu timpul, își va găsi drumul în viață și care va depăși suferințele provocate de pierderea celor dragi, un băiat care va trăi și va înflori spectaculos.
    Se decide să fie, în continuare, tot Curtis Hammond. Până acum, nimeni n-a făcut legătura dintre acest nume și familia ucisă din Colorado. Și, din moment ce s-a obișnuit cu această identitate, de ce s-o schimbe?
    Împrospătat, Curtis pornește grăbit pe coridorul dintre toalete și restaurant, dar se oprește brusc, când zărește doi bărbați în picioare, în sala de mese, care stau de vorbă cu Burt Hooper. Sunt înalți, dar par și mai înalți din cauza pălăriilor cu boruri mari pe care le poartă pe cap. Amândoi sunt îmbrăcați cu jeanși băgați în cizmele de cowboy.
    S-ar zice că Donella se ceartă cu domnul Hooper, încercând să-l facă să tacă din gură, dar pe săracul domn Hooper nu-l ajută mintea ca să priceapă ce vrea de la el, așa că turuie în continuare.
    Când camionagiul arată spre zona toaletelor, cei doi cowboy ridică privirea și îl văd pe Curtis aflat la jumătatea coridorului. Se holbează la el, iar el la ei.
    Poate că tipii nu sunt siguri dacă despre el, fiul maică-sii, este vorba într-adevăr, și nu despre un alt copil.
    Cei doi sunt inamicul și nu niște cetățeni de treabă cum vor să pară. Nu există nicio îndoială în această privință. Se vede asta după atitudinea lor, după felul de a privi, după ochii lor.
    Îl vor dibui, poate nu imediat,dar în scurt timp, oricum, iar dacă vor pune mâna pe el, va fi ca și mort. Cei doi cowboys pornesc în același timp spre Curtis.

                                                  13.

                         - Nave spațiale intergalactice, persoane răpite de ființe de pe alte planete, o bază extraterestră ascunsă pe partea întunecată a Lunii, extratereștri cenușii cu ochii cât farfuriile, care trec prin ziduri, levitează - uite, în chestii din astea crede Preston Maddoc. Și încă nu e tot, povesti Leilani.
    Se opri curentul electric.
    Ele stăteau de vorbă la lumina lumânărilor, însă ceasul de la aragaz clipi, stingându-se, iar în celălalt capăt al sufrafieri de alături, o lampă în formă de borcan, cu un abajur roz din damasc, se stinse, pâlpâind trandafiriu.
    Deși i se păruse că până atunci în bucătărie fusese liniște, Micky realiză câtă gălăgie făcuse, de fapt, frigiderul. De aceea, acalmia de acum semăna cu tăcerea spectatorilor amuțiți înainte ca pe scenă fantoma să se zbârlească la ei: „buuuuoooo”!
    Micky se trezi uitându-se în tavan; datorită momentului în care se întrerupsese curentul, adică exact când Leilani vorbea despre OZN-uri, avea senzația absurdă că rămăseseră fără lumină nu din cauza crizei de energie tipice în California, ci pentru că o navă ca un disc rotitor, venită dintr-o nebuloasă îndepărtată, zbura jos, deasupra locuinței rulotă a Genevei, provocând o pană de curent, exact ca în filmele cu vehicule spațiale din alte galaxii.
    Când își coborî privirea, văzu că mătușa Gen și Leilani studiau și ele tavanul.
    În această liniște adâncă, Micky sesiză încetul cu încetul sfârâitul fitilelor de la lumânări, un sunet slab ca sâsâitul unui șarpe.
    - Stingerea de rigoare, oftă Gen. Neajunsurile Lumii a treia, cu sincere salutări din partea guvernatorului. N-ar fi trebuit să se producă noaptea, ci doar în orele de vârf. Poate că e doar o defecțiune obișnuită.
    - Eu pot trăi și fără curent electric, cu condiția să am destule plăcinte, spuse Leilani, dar tot nu închițise vreo bucățică din a doua porție primită.
    - Vasăzică, doctorul Doom are țăcăneala OZN-urilor, insistă Micky.
    - Da, e nebun de-a binelea, sută la sută, pe orice parte l-ai întoarce, sărit complet de pe fix. Dar nu-l pasionează numai OZN-urile. De când s-a însurat cu Sinsemilla, și-a dedicat viața aproape în întregime traseului farfuriilor zburătoare. Are scârboșenia asta de rulotă mamut, cu care călătorim prin toată țara, perindându-ne prin toate locurile devenite celebre pentru diverse întâlni de gradul trei. Vom rămâne aici, alături, timp de o săptămână, pentru simplul motiv că a dus mașina la reparat, iar doctorul Doom nu vrea să stea la hotel sau la motel, pentru că în mintea lui astea sunt locuri unde bacteria ucigașă se dezvoltă în voie, la fel ca și organismul ăla microcelular care distruge carnea de om, nu știu exact cum îi spune.
    - Adică o să plecați peste o săptămână? întrebă mătușa Gen.
    Un păienjeniș de îngrijorare se așternu peste chipul ei.
...........................................................................

marți, 8 ianuarie 2019

Ci, de-am fi singuri amândoi...., Nicolae Iorga

Ci, de-am fi singuri amândoi
Și nime să ne asculte,
Uitându-mă în ochii tăi,
Ţi-aş spune aşa de multe...


Ar trece vremea şi n-am şti
Ce e aceea vreme
Şi n-ar fi nimene din vis
În lume să ne cheme.


Am fi departe tare duşi,
Străini de lumea-ntreagă:
Pe veşnicie ţi-aş fi drag,
Tu veşnic mi-ai fi dragă;


Cu sărutări am şterge-n ochi
A' lacrimilor urme,
Şi cine oare s-a-ndura
Al nostru rai să-l curme?


Ţi-aş spune vorbe dulci încet:
Ca să le-auzi mai bine,
Tot mai aproape ai pleca
Obrazul tău de mine.


Şi-atuncea de ne-om săruta,
A cui să fie vina?
Nici tu, că nu mă auzeai,
Nici eu n-oi fi pricina.

luni, 7 ianuarie 2019

La un pas de paradis, Dean Koontz

................................................................................
                                          3-20

                  - Ți-am mai dat încă două copii, plus casetele care conțin filmul brut, înainte de a fi editat.
    - Ce cuvânt adecvat - BRUT.
    - Am păstrat niște copii, pentru eventualitatea în care s-ar întâmpla ceva cu casetele dumitale.
    - Nu mi-e frică de el.
    - Nici nu mi-am imaginat vreo clipă că ți-ar fi. Alte informații - casa Karlei a fost cumpărată cu bani de la „Cercul prietenilor”. O jumătate de milion care ar fi trebuit să fie folosit pentru sponsorizarea activității de cercetare. Titlul de proprietate este pe numele firmei non profit deținute de ea.
    - Ce filantropi lipsiți de egoism suntem toți! răsună glasul lui Constance Tavenall, plin de sarcasm, însă, în mod surprinzător, lipsit de orice amărăciune.
    - Nu se fac vinovați doar de folosirea frauduloasă a fondurilor fundației, în scop personal. „Cercul prietenilor” primește de la guvern sponsorizări în valoare de milioane, ceea ce înseamnă că, prin practica lor, încalcă numeroase alte statute federale.
    - Ai dovezi în acest sens?
    Noah dădu aprobator din cap.
    - Da, totul este în sacoșa asta de plastic.
    Ezită câteva clipe, după care ajunse la concluzia că excepționala tărie a acestei femei era pe măsura slăbiciunii congresmanului. Prin urmare, nu avea de ce s-o menajeze.
    - Karla Rhymes nu este singura lui amantă. Mai are una la New York și una la Washington. „Cercul prietenilor” a cumpărat indirect și locuințele acestora.
    - Găsesc asta tot în sacoșă? Înseamnă că l-ai distrus complet, domnule Farrel.
    - Plăcerea a fost de partea mea.
    - Te subestimează. Și regret că trebuie să mărturisesc asta, dar când am venit la dumneata nici eu nu mă așteptam să realizezi mare lucru.
    La prima lor întâlnire, recunoscuse că ar fi preferat o mare agenție de detectivi particulari sau o companie privată de securitate cu acoperire națională. Bănuia însă că toate organizațiile de acest fel lucrau, din când în când, cu diverși politicieni și cu partide politice importante. Prin urmare, se temea ca nu cumva firma aleasă de ea să aibă deja relații cu soțul ei sau cu vreun prieten de-al acestuia din Congres, ceea ce i-ar fi putut determina să considere că ar avea mai mult de profitat pe termen lung dacă o trădau pe ea, decât dacă o serveau cu onestitate.
    - N-am de ce să mă supăr, spuse Noah. Nicio persoană întreagă la minte n-ar trebui să aibă încredere într-un tip care are sediul firmei chiar acasă, unde locuiește, aceasta fiind alcătuită din trei camere situate deasupra biroului unei chiromante.
    Constance Tavenall se așezase la birou, pe un scaun. Deschizând poșeta și scoțând dinăuntru un carnet de cecuri, întrebă:
    - Atunci, de ce ești aici? Și de ce firma dumitale nu face afaceri de mare anvergură?
    - Ai văzut vreodată un număr de dresură de câini cu adevărat reușită, doamnă Tavenall?
    Nedumerită, ridică din sprâncene, iar trăsăturile ei clasice căpătară un farmec aparte.
    - Poftim?
    - Când eram mic, am văzut o dresură de câini absolut fantastică - un golden retriever care făcea niște trucuri uluitor de ingenioase. Când am constatat ce potențial au câinii, cât de inteligenți pot fi, m-am întrebat de ce le place să piardă vremea făcând numai aiureli din astea de câini naivi. Eram și eu un copil prostuț pe-atunci. Peste douăzeci de ani însă, am văzut o altă dresură de câini și mi-am dat seama că între timp viața îmi furnizase răspunsul la misterul nedezlegat în copilărie. Câinii au talent... dar niciun pic de ambiție.
    Nedumerirea ei se preschimbă într-o compasiune îndurerată, iar Noah își dădu seama că interlocutoarea lui înțelesese subtextul remarcei lui - ceva mai puțin decât adevărul despre el, dar mai mult decât intenționa el să dezvăluie.
    - Dumneata nu ești câine, domnule Farrel.
    - Poate că nu sunt, spuse el, deși rostise cuvântul „poate” aproape fără să-și dea seama, însă nivelul meu de ambiție nu diferă prea mult de cel al unui baset bătrân într-o după-amiază fierbinte de vară.
    - Chiar dacă susții că n-ai niciun pic de ambiție, meriți categoric să fii plătit pentru talentul dumitale. Vrei să-mi arăți, te rog, nota de plată de care pomeneai?
    Scoase factura din sacoșa de plastic și, odată cu ea, punga pentru rău de avion, plină de bancnote de o sută de dolari.
    - Ce-i asta? întrebă ea.
    - O șpagă de la soțul dumitale - zece mii de parai, oferiți de unul dintre lacheii lui.
    - Șpagă pentru ce?
    - Parțial ca despăgubire pentru mașină, dar parțial drept recompensă ca să te trădez. Împreună cu casetele video, am pus în sacoșă și au afidavit autentificat la notariat, în care este descris tipul care mi-a dat banii și este retalată amănunțit conversația mea cu el.
    - Aveam suficiente instrumente pentru a-l distruge pe Jonathan și fără asta. Păstrează mita lui ca bonus. Ce ironie a sorții.
    - Nu m-aș simți curat cu banii lui în buzunar. O să mă mulțumesc cu achitarea acelei facturi.
    Stiloul făcu o pauză la bucla literei „L” din FARREL, iar, când Constance Tavenall ridică privirea spre Noah, surâsul ei avea expresivitatea subtilă a ondulațiilor fine desenate de mâna unui caligraf talentat.
    - Domnule Farrel, n-am întâlnit în viața mea un baset cu principii atât de ferme ca ale dumitale.
    - Mda, dar de unde știi dumneata că nu ți-am tapetat un pic factura, ca să-mi scot pârleala pentru cei zece mii de dolari?!? exclamă el, deși nici vorbă să fi făcut așa ceva.
    Pe de altă parte, știa că nici ea n-ar fi putut lua în serios insinuarea lui că ar fi necinstit.
    Îl intriga această incapacitate de a accepta politicos complimentul ei și se întreba - fără niciun patos analitic totuși - de ce se simțea obligat să se autodenigreze.
    Clătinând din cap, cu aceeași expresie de amuzament binevoitor întipărită pe față, Constance Tavenall își îndreptă din nou atenția spre carnetul de cecuri.
    Atitudinea femeii și zâmbetul ei cumva misterios îi întăriră lui Noah bănuiala că îl înțelegea mai bine decât se cunoștea el pe sine însuși. N-avea chef să aprofundeze ideea, așa că preferă să își facă de lucru oprind televizorul și închizând ușile combinei electronice, în timp ce ea termina de completat cecul.
    Sub privirile lui Noah, rămas în pragul ușii, Constance Tavenall părăsi apartamentul prezidențial, cărând în sacoșa de plastic documentele ce pecetluiau soarta congresmanului. Coloana vertebrală a doamnei rămase pefect dreaptă, deși o împovăra trădarea soțului ei.
    Noah mai zăbovi în apartament, vrând să se asigure că doamna Constance Tavenall avusese timp să plece din hotel.
    Noah nu voia să fie văzut, în cazul în care unul dintre oamenii congresmanului stătea pitit afară în vreo mașină, așteptând s-o urmărească pe femeie.
    Poate că ar maifi zăbovit o vreme, dacă n-ar fi trebuit să fie punctual la o întâlnire. Orele de vizită la Căminul celor singuratici și uitați de mult se încheiau curând, or, acolo îl aștepta un înger căzut.

                                                              7.

                                   Prin urmare, fratele ei fusese răpit de extratereștri, amărâta de maică-sa se droga, iar tatăl său vitreg era un criminal.
    Poveștile excentrice ale lui Leilani ar fi fost acceptabile eventual ca subiect de conversație la cină, într-un azil; însă, oricât de demențială putea părea viața aici, în Casa Geneva,și, chiar dacă arșița crâncenă a acestui august veștejea poate bunul-simț și vlăguia rațiunea, Micky considera că stabileau acum un nou standard de iraționalitate în această rulotă, unde sminteala stilată și autoamăgirea extravagantă fuseseră până acum cele mai apropiate forme de nebunie.
    - Și pe cine a omorât tatăl tău vitreg? întrebă ea totuși, lăsându-se antrenată în ciudatul joc al lui Leilani.
    - Da, dragă, cui i-a tăiat gâtul? întrebă și tanti Gen, cu ochii licărind de curiozitate.
    Deoarece i se mai întâmpla să confunde experiențele din viața reală cu fanteziile din filme, mătușa Geneva recepționa biografia fetei cu mai puțin scepticism decât Micky.
    Fără ezitare, Lielani spuse:
    - Patru bătrâne, trei bătrâni, o femeie de treizeci de ani, mamă a doi copii, un bogătaș proprietar al unui club de noapte pentru homosexuali din San Francisco, un licean de șaptesprezece ani din Iowa, și un băiețel de șase ani, imobilizat într-un cărucior cu rotile, nu departe de-aici, într-un oraș numit Tustin.
    Precizia răspunsului era deconcentrantă. Cuvintele lui Leilani o puseră pe gânduri pe Micky, fiindcă i se păreau extrem de verosimile.
    Ieri, în curte, când Micky o dojenise pe fetiță, reproșându-i că inventa povești urâte despre maică-sa, Leilani replicase: „N-aș putea născoci ceva așa de straniu ca realitatea”.
    Dar un tată vitreg care săvârșise unsprezece crime? Care omorâse niște bătrâne? Și un băiețel imobilizat într-un cărucior cu rotile?
    Deși instinctiv simțea cp fata spunea adevărul, rațiunea o îndemna să considere poveștile ei drept simple fabulații.
    - Bine, dar dacă a omorât atâția oameni, cum de mai circulă încă în libertate și nu l-au arestat? întrebă ea.
    - Șocant, nu-i așa? zise fata.
    - E mai mult decât șocant. E ceva imposibil.
    - Doctorul Doom spune că, în prezent, trăim într-o civilizație a morții, așa că oamenii ca el sunt noii eroi.
    - Și ce înseamnă asta?
    - Nu comentez afirmațiile doctorului, preciză Leila. Doar îl citez.
    - Pare un tip absolut îngrozitor, spuse mătușa Gen, ca și cum Leilani l-ar fi acuzat pe Maddoc doar de faptul că trăgea vânturi și se purta grosolan cu călugărițele.
    - În locul tău, nu l-aș pofti la masă. Apropo, nu știe că sunt aici. Nu mi-ar fi dat voie. Dar în seara asta, oricum, e plecat.
    - Mai bine îl invit pe Satana decât pe el, zise Geneva. Tu ești binevenită oricând, Leilani, dar el să facă bine să stea acolo, în curtea lui.
    - Așa o să facă. Lui nu-i prea plac oamenii, cu excepția celor morți. Nu e genul de om care să stea de vorbă la gard, cu vecinii. Dacă te întâlnești, cumva cu el să nu i te adresezi „Preston” sau „Maddoc”. În ultima vreme și-a schimbat înfățișarea și se prezintă drept Jordan - „spune-mi Jorry” - Banks. Dacă folosești numele lui adevărat, o să-și dea seama că l-am turnat.
    - N-o să vorbesc cu el, zise Geneva. Mi-a fost de-ajuns ce-am auzit despre isprăvile lui.
    Înainte ca Micky să-i ceară și alte detalii, Leilani schimbă subiectul:
    - Doamnă D, până la urmă l-a prins poliția pe tipul care v-a jefuit magazinul?
    Mestecând ultima îmbucătură de sandviș cu pui, Geneva zise:
    - Polițaii n-au fost buni de nimic, dragă. Tot eu a trebuit să-l înhaț.
    - Excelent, efectiv!
    În lumina roșiatică a soarelui la asfințit, fața lui Leilani strălucea de încântare, dar și de transpirație. Deși avea un coeficient de inteligență excepțional și o capacitate de adaptare ieșită din comun, fata manifesta încă o naivitate de copil.
    - Dar cum de ai reușit să pui mâna pe el, în vreme ce poliția s-a dovedit neputiincioasă?
    În timp ce Micky scăpără un chibrit, ca să aprindă cele trei lumânări de la mijlocul mesei, mătușa Gen spuse:
    - Oricâtă experiență ar avea niște polițai, tot nu se pot compara cu o femeie nedreptățită, care pe deasupra mai e și fermă, isteață și tenace.
    - Isteață oi fi tu, ce-i drept, spuse Micky, în timp ce aprindea a doua lumânare, dar cred totuși că te gândești prea mult la Ashley Judd sau Sharon Stone, ori poate chiar la Pam Grier.
    Aplecată peste masă, Geneva îi spuse lui Leilani:
    - L-am localizat pe nemernic în New Orleans.
    - N-ai fost niciodată la New Orleans, îi reaminti Micky cu blândețe.
    Încruntându-se, Geneva zise:
    - Poate era Las Vegas.
    După ce aprinse cele trei lumânări, Micky scutură chibritul și stinse flacăra, ca să nu se ardă la degete.
    - Astea nu sunt amintiri desprinse din realitate, tanti Gen. Iar confunzi viața cu filmul.
    - Crezi?!
    Pâlpâirea lentă și nesincronizată a flăcărilor de la lumânări proiecta o anume strălucire pe fața ei, luminându-i ochii, dar nu reușea să risipească umbra confuziei așternute peste ea.
    - Dar, scumpa mea, îmi amintesc atât de clar... satisfacția nemaipomenită de a-l împușca.
    - Nici nu ai armă de foc, tanti Gen.
    - Așa e. Nici nu am armă de foc, recunoscu Gen, cu un zâmbet mai radios decât lumina lumânărilor. Mda, dacă mă gândesc mai bine, tipul împușcat în New Orleans era de fapt, Alec Baldwin.
    - Or, Alec Baldwin, o asigură Micky pe Leilani, nu a fost tipul care a jefuit magazinul mătușii Gen.
    - Deși n-aș avea încredere să-l las lângă o casă de bani neîncuiată, spuse Geneva, ridicându-se de pe scaun. Alec Baldwin e mult mai credibil ca infractor decât ca erou pozitiv.
    Revenind cu încăpățânare la întrebarea ei inițială, Leilani insistă:
    - Așadar, l-au prins până la urmă pe tipul care l-a ucis pe domnul D?
    - Nu, spuse Micky. În optsprezece ani de zile, polițaii n-au găsit niciun indiciu.
    - Mda, dubios.
    Trecând prin spatele scaunului pe care ședea fata, Geneva se opri și puse mâinile pe umerii firavi ai lui Leilani. Cu o veselie nealterată de niciun pic de amărăciune, spuse:
    - Lasă, dragă. Dacă tipul care mi l-a împușcat pe Vernon nu se prepelește deja în Iad, curând tot acolo va ajunge.
    - Nu știu dacă să cred că Iadul există, replică fata, cu gravitatea omului care a meditat profund la această problemă, în singurătatea nopții.
    - Sigur că există, dulceață mică. Cum ar fi lumea fără toalete?
    Consternată de această întrebare ciudată, Leilani se uită la Micky, așteptând lămuriri.
    Micky ridică din umeri.
    - Viața de apoi fără Iad ar fi poluată și insuportabilă ca o lume fără toalete, explică mătușa Gen, sărutând-o pe fată pe creștetul capului. Și, acum, mă duc să stau de vorbă cu Natura.
    Acestea fiind zile, Geneva ieși din bucătărie, dispăru pe holișorul întunecat și intră în baie, trăgând ușa după ea, în timp ce,așezate la masă, Leilani și Micky se holbau una la cealaltă.
    În cele din urmă, Micky spuse:
    - Dacă vrei să te impui ca persoană excentrică pe-aici, mă tem că ți-a luat-o cineva înainte.
    - Concurența e destul ce acerbă, recunoscu Leilani.
    - Prin urmare, tatăl tău vitreg e un ucigaș.
    - Situația putea fi și mai rea, zise fata, cu o vioiciune calculată. Vrei să știi dacă este genul de bărbat care se îmbracă urât? Teoretic, un avocat suficient de șmecher poate găsi justificare pentru orice omor, însă pentru o garderobă neglijentă nu există nicio scuză.
    - Și tipul se îmbracă frumos?
    - Are stil. Măcar nu ți-e jenă să ieși cu el pe stradă.
    - Chiar dacă ucide bătrâne doamne și băieți imoblizați în cărucioare cu rotile?
    Dincolo de fereastră, ziua răpusă lăsa o pată roșiatică, peste cer, la apus, trăgând peste ea un gilgiu de aur și purpură.
    Când Micky se ridică, pregătindu-se să strângă farfuriile de pe masă, Leilani împinse și ea scaunul în spate, vrând să o ajute.
    - Stai liniștită, zise Micky, aprinzând lampa de deasupra chiuvetei. Mă descurc singură.
    - Nu sunt infirmă.
    - Nu mai fi așa de susceptibilă. Ești musafirul nostru și noi nu obișnuim să ne punem musafirii la treabă sau să le cerem bani pentru masă.
   Fără să-i dea atenție, fata luă folia de plastic de pe bufet și se apucă să acopere castroanele rămase pe jumătate pline.
    Clătind platourile și farfuriile, Micky le stivui în chiuvetă, pentru a fi spălate ulterior, și spuse:
    - Conform unei ipoteze logice, toată această discuție despre tatăl vitreg-mare asasin nu e decât rodul unei imaginații bogate, și are menirea de a adăuga o oarecare strălucire sumbră imaginii domnișoarei Leilani Klonk, tânără mutantă excentrică.
    - Ar fi o ipoteză greșită.
    - Niște absurdități...
    - Trăiesc într-o lume în care nu există absurdități.
    - ... totuși niște absurdități care au, poate, un scop secundar mai profund, sugeră Micky.
    Punând salata de cartofi în frigider, Leilani zise:
     - Ce, tu crezi că vorbesc în dodii?
    Micky elaborase o teorie tulburătoare legată de aceste povești bizare despre Sinsemilla și doctorul Doom. Totuși, dacă și-ar fi exprimat direct aceste suspiciuni, ar fi determinat-o pe Leilani să fabuleze și mai mult. Din niște motive pe care nu avusese timp deocamdată să le analizeze, voia să o ajute pe fată.
    Evitând să se uite în ochii ei sau să-i pună vreo întrebare inchizitorială, Micky continuă să clătească farfuriile.
    - Nu neapărat în dorii, zise ea. Uneori, ne vine greu să vorbim despre anumite lucruri, așa că preferăm o abordare indirectă.
    Punând castronul cu paste în frigider, Leilani spuse:
    - Și tu asta faci? Nu spui lucrurilor pe nume? Și eu ce-ar trebui să fac? Să ghicesc despre ce e vorba?
    - Nu, nu, șovăi Micky. În fine, da, asta fac, ai dreptate. Numai că voiam să spun că tu dai târcoale subiectului, de fapt, relatând elucubrațiile astea despre doctorul Doom care omoară băieței imobilizați în cărucioare cu rotile.
    Cu coada ochiului, Micke observă că fata se oprise din treabă și se întorsese cu fața sprea ea.
    - Fii bună și lămurește-mă, Michelina Bellsong. M-ai amețit cu trăncăneala ta. Cărui subiect crezi tu că-i dau târcoale, mă rog?
    - Asta nu știu, minți Micky. Tu trebuie să-mi spui.... atunci când vei fi pregătită.
    - De când locuiești cu doamna D?
    - Ce te-a apucat? De-o săptămână.
    - Numai o săptămână și deja ai devenit expertă în conversații fantasmagorice. Oh, tare mi-ar plăcea să aud cum sună o pălăvrăgeală de-a voastră, când nu sunt de față ca să vă aduc cu picioarele pe pământ!
    - Tu să ne aduci cu picioarele pe pământ?! exclamă Micky, clătind și ultima farfurie. Când ai mâncat ultima oară combinația aia de tofu, piersici din conservă și fasole verde?
    - Nu mănânc niciodată așa ceva, spuse Leilani. Ultima oară când Sinsemilla a servit la masă așa ceva a fost luni. Haide, ia spune, ce subiect crezi tu că vreau eu să ocolesc? Tu ai adus vorba despre asta, așa că ai, probabil, vreo bănuială.
    Micky era contrariată de faptul că analiza ei psihologică se dovedea a nu avea mai mult succes decât un reactor nuclear conceput de un diletant sau o intervenția chirurgicală pe creier făcută cu ustensile de bucătărie.
    Ștergându-se pe mâini cu un șervet, se întoarse spre fată.
    - N-am niciun fel de bănuială. Spun doar că, dacă ai chef să discuți un subiect, în loc să-i dai doar târcoale, eu sunt dispusă să te ascult.
    - Oh, Doamne!
    Deși scânteierile din ochii lui Leilani nu puteau fi puse pe seama voioșiei, veselia din glasul ei era inconfundabilă:
    - Tu crezi că eu născocesc povești despre doctorul Doom care omoară oameni, fiindcă mi-e prea frică sau pre rușine să vorbesc despre ceea ce face el cu adevărat - în realitate, tipul acesta nădușit, unsuros și libidinos își face poftele cu mine.
    Poate că fata era sincer surprinsă la gândul că Preston Maddoc ar fi fost violator de copii. Sau poate că amuzamentul acesta era doar un pretext pentru a-și masca disconfortul pe care i-l provocase remarca lui Micky, care se apropiase așa de mult de adevăr.
    Ceva mai periculos decât un psiholog amator nu poate fi decât un diletant care încearcă să interpreteze reacția unui pacient.
    Micky se văzu nevoită să adresese genul de întrebare directă, pe care încercase s-o evite:
    - Și așa e? o întrebă ea pe Leilani.
    Luând de pe masă a doua cutie de bere din care băuse Micky, fata spuse:
    - Există cel puțin o mie de motive pentru care ideea asta e absurdă.
    - Menționează măcar unul.
    - Preston Claudius Maddoc este o creatură practic asexuată, o sigură Leilani.
    - Nu există așa ceva?
    - Și cum rămâne cu amibele?
    Micky o înțelegea suficient de bine pe această fată deosebită, încât să-și dea seama că misterele din sufletul ei erau nenumărate, că răspunsurile la ele nu puteau fi aflate decât câștigându-i complet încrederea și că acest lucru devenea posibil, respectând-o, acceptându-i excentricitățile, lăsându-te antrenat în jocurile ei conversaționale.
    - Nu știu dacă amibele sunt asexuate.
    - OK, atunci paramecii inferiori, zise Leilani, îndreptându-se spre chiuvetă.
    - Nici nu știu măcar ce-s ăia parameci.
    - Doamne Sfinte, dar n-ai fost la școală?
    - Ba da, dar nu eram prea atentă. În plus, nu se învață despre amibe și parameci în clasa a patra.
    - Eu nu sunt în clasa a patra, zise Leilani, vărsând berea caldă în chiuvetă, Noi suntem niște țigani ai secolului XXI și, în căutarea scării spre stele, nu zăbovim niciodată într-un loc suficient de mult încât să prindem rădăcini. Eu studiez acasă, iar, în prezent, învăț materia de clasa a douăsprezecea.
    Berea, făcând spumă în chiuvetă, degajă un iz de hamei, care estompă mirosul difuz de ceară topită de la lumânările de pe masă.
    - Doctorul Doom este profesorul meu pe hârtie, dar în realitate studiez singură. Se cheamă că sunt autodidactă, Sunt o autodidactă model, fiindcă dacă mă las pe tânjeală și nu învăț bine îmi trag singură un șut în fund, ceea ce ar însemna un adevărat spectacol cu proteza asta de la picior.
    Și, vrând parcă să demonstreze cât de dură era, Leilani strivi cu mâna validă cutia goală de bere.
    - Oricum, continuă ea, poate că doctorul Doom o fi fost bun ca profesor când preda la universitate, însă acum nu mă pot bizui pe el ca să învăț ceva, fiindcă e imposibil să te concentrezi la lecții când dascălul te pipăie mereu pe sub fustă.
    De data asta, Micky nu se mai lăsă antrenată în jocul ei.
    - Nu mi se pare deloc distractiv, Leilani.
    Holbându-se la cutia parțial zdrobită pe care o ținea în mână și evitând să se uite în ochii ei, fata zise:
    - Mda, recunosc că nu-i așa de amuzant ca un banc bun cu blonde tâmpite, pe care îl gust și eu, deși sunt blondă, și nu-i nici pe departe la fel de hilar ca o baltă verosimilă de vomă din plastic. În plus, n-aș fi dispusă să glumesc pe această temă, chiar dacă aș fi molestată efectiv.
    Deschise masca de sub chiuvetă și azvârli cutia în lada de gunoi.
    - Realitatea e însă, preciză ea, că doctorul Doom nu s-ar atinge de mine chiar dacă ar fi un pervers din-acela, fiindcă îi e milă de mine ca de un câine călcat de mașină, schilodit, dar rămas încă în viață acolo, pe șossea, iar diformitățile mele i se par atât de scârboase, încât, dacă s-ar încumeta să mă sărute pe obraz, cred că și-ar vărsa și mațele din el.
    În ciuda tonului glumeț adoptat de fată, cuvintele ei erau ca niște viespi, iar adevărul din ele o înțepa parcă plin de venin. Lui Micky i se chircise inima de milă, dar pe moment nu găsi ce să spună, de teamă să nu o jignească.
    Și mai guralivă decât de obicei, turuind repede, ca și cum orice mică întrerupere în șuvoiul de cuvinte putea îndigui pe veci debitul verbal, amuțind-o și dezarmând-o complet pe interlocutoarea sa, Leilani umplu breșa de tăcere creată de ezitarea lui Micky:
    - Din câte mi-aduc eu aminte, Preston nu m-a atins decât de două ori, și nu mă refer la pipăielile alea de boșorog libidinos. Nu, deloc. Doar o atingere obișnuită. În ambele dăți, sărăcuțul de el s-a făcut așa de alb la față încât ai fi zis că-i un mort viu, deși trebuie să recunosc că mirosea mai bine decât un cadavru de rând.
    - Încetează, zise Micky, și în aceeași clipă se îngrozi de asprimea tonului său. Te rog, încetează, adăugă ea mai încetișor.
    Leilani ridică privirea, în sfârșit: pe chipul ei nu se deslușea nicio expresie, de parcă ar fi fost o statuie de bronz de-a lui Buddha.
    Poate că fata credea în mod eronat că toate secretele din suflet i se citeau pe față sau poate că fața lui Micky exprima mai mult decât ar fi vrut să se vadă.
    - Tu nu poți fi niciodată serioasă? întrebă Micky. Te ții mereu de glume?
    - Eu sunt mereu serioasă, numai că râd tot timpul în sinea mea.
    - Și de ce râzi?
    - Nu te-ai oprit niciodată să te uiți în jur, Michelina Bellsong? Râd de viață. E ca o lungă comedie.
    Stăteau în picioare, față în față, la mică distanță una de cealaltă, și, în ciuda gândurilor pline de compasiune ale lui Micky, dialogul lor începuse să semene a confruntare.
    - Nu-ți înțeleg atitudinea.
    - Oh, Micky B, ba o înțelegi foarte bine. Ești la fel de isteață ca și mine. Și ție îți umblă prea multe prin cap, exact ca și mie. Vrei să ascunzi chestia asta, dar cu mine nu-ți merge, fiindcă știu cum ești.
    - Știi ce gândesc? întrebă Micky.
    - Știu ce gândești și de ce. Crezi că doctorul Doom violează fetițele, fiindcă asta ai învățat din proprie experiență. Îmi pare rău pentru tine, Micky B, îmi pare rău că ai trecut prin asemenea încercări.
    Încet, încet, fata se liniști, ajungând să vorbească aproape în șoaptă, dar vocea ei forța o ușă în inima lui Micky, o ușă ținută de multă vreme închisă, ferecată și zăvorâtă. Dincolo de ea, se aflau sentimente tumultoase și nesoluționate, emoții atât de puternice, încât simpla lor identificare îi tăia respirația.
    - Când îți spun că Preston e un ucigaș și nu un violator, zise Leilani, mintea ta nu poate pricepe acest lucru. Și știu de ce, așa că fii liniștită, e-n regulă.
    Trântește ușa. Întoarce cheia în broască, încuie, zăvorăște. Înainte ca fata să mai spună ceva, Micky întoarse spatele acelor amintiri nedorite, își recăpătă suflul și vocea, după care zise:
   - Nu asta voiam să spun. Părerea mea e că ție ți-e teamă să nu mai râzi.
    - Mi-e groaznic de teamă.
    Luată prin surprindere de reacția fetei, Micky se poticni în cuvinte:
    - ... fiindcă... fiindcă dacă....
    - Știu toate felurile de „fiindcă”. Nu-i nevoie să le mai înșiri.
    La un moment dat, Micky avu senzația că se află pe un teritoriu străin, ca și cum ar fi fost luată de un vârtej.
    Ca și cum i-ar fi citit gândurile lui Micky, fata spuse:
    - Tot ce ți-am spus de când ne cunoaștem este adevărat.
    Afară se auzi un țipăt ascuțit.
    Micky se uită la fereastra deschisă, unde licăreau firavele raze purpurii ale asfințitului printre valurile negre ale nopții care se lăsa.
    Țipătul ascuțit, mai lung de data asta, era străpuns de frică și hărțuit de suferință.
    - Săraca Sinsemilla, zise Leilani.

                                                        8.

                               La nici douăzeci și patru de ore după ce a scăpat ca prin urechile acului, acolo departe, în Colorado, având încă proaspete în memorie incendierea casei și toate urletele acelea oribile, băiatul orfan se relaxează la volanul unui Ford Exlorer nou-nouț, în timp ce câinele arlechin stă vigilent lângă el, pe scaunul din dreapta.
    Uneori, pe geamurile laterale, în funcție de peisajul înconjurător, reușesc să vadă cerul înstelat, foarte jos, parcă lângă orizont, dar nicio porțiune din bolta măreață de mai sus, unde galopează, probabil, călăreții fantomatici.
    Târziu, spre seară, se îmbarcaseră în automobilul din imensa parcare plină de camioane, de lângă Provo, în timp ce șoferul se delecta cu o felie de plăcintă din restaurant. Băiatul a deschis portiera unuia dintre Ford-urile Explorer și s-a suit repede înăuntru.
    Instinctiv, câinele continuase să joace rolul de conspirator, ghemuindu-se cuminte lângă stăpân, jos de tot, sub nivelul geamurilor, până când șoferul revigorat după ce mâncase plăcinta se întorsese și porniseră iarăși la drum.
    Cu o parte din banii luați de la ferma familiei Hammond, băiatul lihnit de foame cumpărase doi cheeseburgeri de la popasul pentru camioane. La scurt timp dup ce vehiculul se pusese în mișcare, mâncase unul dintre sandișuri, iar cu celălalt, rupt în bucățele, îl hrănise pe dulău.
    Fusese mai puțin generos cu punguța de cartofi prăjiți. Erau crocanți și atât de delicioși, încât gemuse de plăcere când îi mâncase.
    Se pare că cipsurile fuseseră o delicatesă și pentru cățel. Prima feliuță o plimbase pe limbă, nedumerit parcă de consistență și de gust, după care ronțăise bucățica aceea sărată, mișcând exagerat din fălci. Procedă la fel și cu celelalte trei cipsuri pe care stăpânul catadicsi să i le dea, în loc să le mănânce el.
    Băiatul băuse apă direct din sticlă, însă acest lucru se dovedi mai dificil pentru câine, care nu reuși decât să stropească scaunele și să se ude pe blană. În consola dintre scaune, erau niște căni de plastic, iar când băiatul umplu cu apă una dintre ele, tovarășul lui reuși s-o lipăie.
    De când o șterseseră din munții ținutului Colorado, călătoriseră în cele mai diferite direcții. Acum, vagabondau fără nicio destinație, dar nu și lipsiți de griji.
    Ucigașii sunt niște urmăritori extrem de bine pregătiți. Ei își folosesc atât abilitățile personale, cât și aparatura electronică, fiind atât de eficienți și de vicleni, încât reușesc să dea de urma prăzii, indiferent de rapiditatea cu care băiatul poate fugi de ei. Deși distanța nu-i poate păcăli pe inamicii lui, timpul rămâne aliatul băiatului.
    Fiecare nou ceas de supraviețuire în va aduce și mai aproape de eliberarea supremă, iar cu fiecare nou răsărit de soare frica lui se va mai domoli.
    Acum, în noapea din Utah, a prins curaj în Explorer și fredonează refrenul melodiei atrăgătoare difuzate la radio, mai ales că a învățat deja versurile, chiar dacă atunci le-a auzit pentru prima oară.
    Strălucirea afișajului digital de pe radioul alimentat de la acumulatorul mașinii este insuficientă pentru a-l lumina pe băiat sau pentru a atrage atenția automobiliștilor care gonesc pe lângă el cu 120 sau 130 de kilometri la oră.
    Simțindu-se confortabil în întunericul din vehicul, în parfumul îmbătător de tapițerie nouă din piele și în mirosul liniștitor al blănii de câine ude, dar care începe să se usuce, băiatul nu se prea sinchisește de ceilalți parteneri la trafic. E conștient cumva de prezența lor, doar din cauza uruitului motoarelor, când zboară pe lângă el, făcând ca Ford-ul să se clatine ușor, datorită curenților de aer lăsați în urma lor.
    Când băiatul se uită pe geamul de la portiera șoferului, vede un vehicul cunoscut, care trece prin dreptul lor mult mai repede decât se deplasa atunci când el și cățelul călătoriseră în bena lui, printre pături de cai și șei. Seamănă perfect cu camionul care fusese parcat pe drumul regional din apropierea locuinței familiei Hammond, în urmă cu nici douăzeci și patru de ore.
    Firește, vehiculul acela nu era unic. Existau sute de camioane identice folosite de diverse ferme din vestul SUA.
    Și totuși instinctul îi spunea că nu ar fi vorba doar de o asemănare, ci că este exact același camion.
    El și cățelul părăsiseră acel sanctuar pe roți la scurt timp după revărsatul zorilor, la vest de Grand Junction, când șoferul și colegul lui opriseră ca să facă plinul și să ia micul dejun.
    Acest trailer auto este cel de-al treilea lor refugiu pe roți, de când se luminase de ziuă; altfel spus, făcuseră trei drumuri cu mașina pe parcursul unei singure zile, când ricoșaseră prin ținutul Utah, asemenea uneimingi de biliard a cărei traiectorie nu poate fi prevăzută.
    După un asemenea interval de timp și ținând seama de caracterul aleatoriu al deplasării lor, probabilitatea unei întâlniri întâmplătoare cu camionul încărcat cu șei este mică, dar nu trebuie exclusă în totalitate.
    Orice coincidență totuși este adesea imaginea fugitivă a unei rânduieli altminteri ascunse.Inima îi spunea convingător ceea ce mintea lui respinge: lucrul acesta nu e fortuit, ci face parte din modelul elaborat al unei tapiserii, în centrul căreia se află chiar el, prins și ucis.
    Camionul trece prea repede prin dreptul lui, așa că băiatul nu poate vedea cine șofează sau dacă înăuntru e vreun om înarmat.
    Chiar dacă i-ar fi identificat, poate că nici nu mai erau aceiași călăreți inocenți care transportau șei frumos împodobite pentru rodeo sau vreo expoziție de cai. Poate că deveniseră și ei parte din rețeaua care își întindea năvodul în jurul lui, filtrând marea uscată a deșertului în căutarea unicului supraviețuitor al masacrului din Colorado.
    Acum, au dispărut în noapte poate fără să-și fi dat seama că trecuseră la nici un  metru distanță prin dreptul lui sau poate conștienți de prezența lui și plănuind să-l captureze la următoarea blocadă rutieră.
     Mângâind cățelul pe cap, scărpinând întâi o ureche clăpăugă, pe urmă și pe cealaltă, băiatul înspăimântat se mai liniștește când simte blana mătăsoasă și căldura prietenului său, izbutind chiar să-și stăpânească fiorii, dar nu și tremurul lăuntric.
    E cel mai căutat fugar din fabulosul Vest sălbatic, în mod cert, ținta urmărită cu cea mai mare disperare în toată țara, de pe-o coastă pe cealaltă a continentului. O forță fenomenală s-a declanșat cu ferocitate împotriva lui, și vânători necruțători roiesc prin noapte.
    O voce melodioasă se propagă dinspre radio, povestind despre un văcar singuratic și iubita lui din Texasul îndepărtat, dar băiatul nu mai are chef să cânte și el.

                                                     9.

                          Nici strigoii sfâșiindu-și prada trasă în țeapă ori haitele de șacali vânând înnebuniți, nici vârcolacii chinuind luna n-ar fi putut scoate niște țipete mai fioroase decât cele care o făcuseră pe Leilani să spună „săraca Sinsemilla”, iar pe Micky să se ducă la ușa deschisă a rulotei.
    În continuare, Micky coborî cu precauție cele trei trepte din beton, pășind, apoi, pe iarbă, în lumina amurgului. Prudența nu reuși totuși s-o oprească, fiindcă era convinsă că exista cineva în apropiere care suferea cumplit și avea nevoie urgent de ajutor.
    În curtea de alături, dincolo de gardul prăbușit, o siluetă înveșmântată în alb mișca frenetic din mâini, de parcă ar fi luat foc și încerca să stingă flăcările. Nicio limbă de foc nu se vedea în jur.
    În ciuda absurdității acestei idei, Micky se gândi la niște viespi, din cauza cărora, poate, ființa aceea care urla ajunsese să se rotească disperată. În plus, nu se auzea niciun zumzet de viespe furioasă.
    Micky întoarse capul spre rulotă, unde Leilani stătea în pragul ușii deschise, luminată din spate de licărirea pală a lumânărilor.
    - N-am mâncat încă desertul, spuse fata, dispărând înăuntru.
    Apariția din curtea întunecată de alături încetă să mai urle, dar, într-o tăcere la fel de derutantă ca și țipetele dinainte, continuă să se rotească, să se frângă, să lovească aerul. Roba aceea albă și diafană se umfla și se învolbura, ca și cum arătarea care o purta ar fi fost vreo stafie enervată de ritmul straniu, dar prea plictisitor al unei vânători tradiționale.
    Când ajunse la gardul dărâmat, Micky putu constata că duhul acela chinuit era de pe acest pământ și nu venit de pe altă lume. Palidă și mlădioasă, femeia se învârtea, se apleca, țâșnea, apoi, dreaptă, și iar se învârtea, desculță, pe iarba uscată.
    De fapt, nu părea să aibă vreo suferință fizică. S-ar fi zis că încerca să se elibereze de surplusul de energie printr-un frenetic dans liber, dar se putea, la fel de bine, și să aibă vreo criză de epilepsie.
    Purta un fel de furou lung până la călcâie, din mătase sau muselină, cu o broderie complicată și cu multă dantelă pe bretelele late de pe umăr și pe corsaj, la fel ca și pe garnitura de la tiv.
    Veșmântul nu părea numai demodat, ci și foarte vechi, nu feminin în stilul înzorzonat post-victorian, așa că Micky își imagina că până nu demult toaleta aceasta zăcuse pe fundul unui cufăr, în podul cuiva.
    Cu răsuflarea gâfâită și sacadată, femeia părea epuizată de paroxismul crizei sau, poate, de ritmul acelui dans frenetic.
    - Ai pățit ceva? întrebă Micky, deplasându-se spre porțiunea de gard prăbușit.
    Sunetul pe care îl scoase atunci femeia nu părea să fie un răspuns și nici expresia vreunei dureri fizice, ci un fel de scâncet speriat, ca un câine prins de hingheri.
    Țărușii căzuți trosniră sub tălpile lui Micky, când aceasta păși pe proprietatea învecinată.
    Brusc, femeia se prăbuși la pământ cu un fel de grație de nevertebrată, în fâlfâit de dantele.
    Micky veni în fugă și îngenunche lângă ea.
    - Ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva?
    Femeia zăcea pe burtă, sprijinindu-se pe antebrațe, cu bustul ușor ridicat, cu capul spânzurat între umeri. Avea fața la câțiva centimetri de sol, ascunsă însă de cascadele lucioase de păr, care părea alb în lumina aceea corcită de lună și amestecată cu sclipirea vag purpurie a amurgului, dar care, probabil, semăna cu nuanța de blond a lui Leilani. Respira greu, șuierând, iar la fiecare răsuflare anevoioasă coama de păr se mișca și fremăta.
    După o scurtă ezitare, Micky o mângâie pe umăr, dar ca și în cazul întrebărilor dinainte, doamna Maddoc nu avu niciun fel de reacție. Tremura vizibil, din toate mădularele.
    Rămânând lângă femeia suferindă, Micky privi peste gard și o văzu pe Geneva care stătea în ușa rulotei și se uita la ele. Leilani nu ieșise afară.
    Țăcănită ca de obicei, mătușa Gen flutură veselă din mână, de parcă rulota ar fi fost vreun transatlantic gata să iasă din port, pentru o lungă croazieră.
    Lui Micky i se păru firesc să-i răspundă la fel, fluturând și ea din mână.
    După o săptămână de stat cu Geneva, își însușise în bună parte atitudinea mătușii ei față de veștile proaste și de evenimentele neplăcute ale vieții.
    Gen reacționa la nenorociri nu doar cu o resemnare stoică, ci și cu un fel de acceptare amuzată; refuza să se lase pradă adversităților sau chiar să se lamenteze, rămânând fermă pe poziție, ca și cum ar fi fost niște binecuvântări mascate care se puteau transforma, cu timpul, în niște binefaceri neașteptate.
    Geneva îi făcu din nou cu mâna, cu și mai multă exuberanță, dar înainte ca Micky să se lase antrenată în acest joc demn de faimoșii comici Abbott și Costello, femeia căzută pe jos lângă ea scânci jalnic, de mai multe ori. Vaietele anemice și impersonale parcă se preschimbară rapid într-un geamăt plin de amărăciune, iar geamătul se dizolvă rapid în plâns - nu lacrimi domoale de fecioară melancolică, ci niște hohote disperate.
    - Ce-ai pățit? Cum să te ajut? insistă Micky îngrijorată, deși nu se mai aștepta la un răspuns coerent și, de fapt, la niciun fel de reacție din partea femeii.
    În casa mobilă închiriată de familia Maddoc, lumina lămpii filtrată de draperii avea o strălucire portocalie întunecată, mai dezagreabilă chiar și decât flacăra sinistră a unui felinar din dovleac, cum vezi de Halloween. Draperiile acopereau perfect fereastra, de la care nimeni nu se uita afară. Dincolo de ușa deschisă, la lumina pală a unui cea de perete se întrezărea o bucătărie pustie.
    Dacă Preston Maddoc, alias doctor Doom, era acasă, manifesta un dezinteres absolut față de disperarea cumplită a nevestei sale.
    Micky încercă s-o liniștească pe femeie, strângând-o ușor de umăr. Folosi singurul nume pe care-l știa, „Sinsemilla”, deși avea convingerea că acesta era doar produsul imaginației pirotehnice a lui Leilani.
    Cu mare iuțeală, femeia smuci capul în sus, biciuind aerul cu pletele ei blonde. Fața ei, abia conturată în semiobscuritate, se contractă șocată; ochii uluiți se căscară atât de mari, încât albul strălucea în jurul circumferinței complete a fiecărui iris.
    Zvârli la o parte mâna lui Micky și se trase rapid înapoi. Un ultim hohot de plâns i se împotmoli în gât, iar când încercă să-l înghită, țipătul gros reizbucni, semănând mai degrabă cu un mârâit.
    În locul durerii anihilate într-o clipită, furia și frica puseră stăpânire pe ea.
    - Nu sunt jucăria ta!
    - Liniștește-te, haide, liniștește-te, o îndemnă Micky, rămasă tot în genunchi.
    - Nu faci tu ce vrei din mine, cu un nume!
    - Am vrut doar să....
    Începu să turuie furioasă, aprinzându-se din ce în ce mai mult:
    - Vrăjitoare cu mătura în fund ce ești tu, zgripțuroaică afurisită venită de pe lună, cu numele meu pe limbă! Ce crezi tu, că-mi poți face mie farmece cu un nume spurcat?! Nu, n-o să se înâmple așa ceva, auzi!? Nimeni n-o să mă mai manipuleze pe mine vreodată, nici prin magie, nici cu bani,, nici cu doctori, nici cu forța, nici cu vorba bună, nimeni, auzi, nimeni n-o să mă mai manipuleze vreodată!
    Confruntată cu această iraționalitate feroce și conștientă de violența potențială a femeii, Micky ajunse la concluzia că doar tăcerea și retragereau mai aveau sens. Mergând de-a-ndărătelea în genunchi prin iarba înțepătoare, se trase înapoi.
    Vizibil întărâtată de această mișcare, chiar dacă reprezenta o concesie clară, Sinsemilla țâșni agitată în picioare; poalele combinezonului i se rotiră în jurul gleznelor, iar părul îi flutură aidoma buclelor sinistre ale unei Meduze turbate. Atunci când se ridicase stârnise un nor acru de praf și de iarbă uscată devenită pulbere sub efectul soarelui ucigător.
    Șuierând sinistru printre dinții încleștați, spuse:
    - Zgripțuroaică ticăloasă, plămadă de vrăjitoare scârboasă, nu mă sperii tu pe mine!
    Ridicându-se în picioare, în timp ce Sinsemilla se contorsiona în sus, Micky se deplasă spre gard, încumetându-se cu greu să se întoarcă până la urmă cu spatele la această vecină venită parcă din Iad.
    Un nor parșiv fură luna ca o monedă de argint. În timp ce noaptea înghițea ultima licărire lividă a zilei, Micky sesiză asemănarea dintre nebună și Leilani, care în mod cert erau mamă și fiică.
    Când auzi un trosnet de lemne și simți un țăruș sub picioare, își dădu seama că ajunsese la porțiunea de gard rupt. Ar fi vrut să se uite în jos, de teamă să nu se împiedice în țăruși, însă preferă să n-o scape din ochi pe această vecină imprevizibilă.
    Furia o părăsi pe Sinsemilla la fel de subit cum o cuprinsese. Își aranjă pe umăr bretelele combinezonului lung până la pământ, apoi, își adună poalele largi cu amândouă mâinile și le agită, ca și cum ar fi vrut să le scuture de orice urmă de iarbă uscată. Își trase de pe față părul lung, revărsându-și-l peste umeri. Arcuindu-și spinarea și rotind capul, femeia se întinse languroasă, de parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn dulce.
    Ajungând la o distanță care îi conferea siguranță, poate vreo patru metri de la gard, Micky se opri s-o privească pe mama lui Leilani, fiind aproape fascinată de comportamentul bizar al acesteia.
    Din pragul ușii, mătușa Gen spuse:
    - Micky, dragă, am adus desertul la masă, așa că vino și tu.
    Acestea fiind zise, femeia intră înăuntru.
    Căindu-se pentru hoția dinainte, norul eliberă luna furată, iar Sinsemilla își ridică spre cer brațele firave, ca și cum s-ar fi bucurat de lumina selenară. Cu fața scăldată de razele argintii, se răsuci lent pe loc, după care făcu niște pași lateral, mișcându-se în cerc. Apoi, începu să danseze, unduindu-se grațios, în ritmul unui vals lent numai de ea auzit, cu fața ridicată spre lună, ca și cum astrul ar fi fost un admirator princiar care o ținea în brațe.
    Scurte triluri de râs se revărsau dinspre Sinsemilla. Nu un râs straniu și dement, cum s-ar fi aștepta Micky. Ci o veselie feciorelnică, dulce și muzicală, aproape sfioasă.
    Într-un minut, râsul pieri, iar valsul se încheie. Femeia îngădui partenerului ei invizibil s-o escorteze până la treptele ușii din spate, pe care se așeză în foșnete de broderie, aidoma școlărițelor de odinioară revenite la scaunele de pe marginea sălii de dans, după terminarea cotilionului.
    Pe urmă, degetele i se răsfirară în evantai peste față. Capul îi atârna între umeri. Urmă o nouă porție de plâns, acum înăbușit, inefabil de melancolic, atât de stins, încât tânguirea i se părea lui Micky de-a dreptul fantomatică.
    Încleștând mâna pe balustradă, Sinsemilla se ridică tremurând de pe trepte. Intră în casă, în lumina cadranului de ceas, în umbrele bucătăriei ei.
    Micky își frecă genunchii cu palmele, ca să se curețe de firele de iarbă uscată care i se lipiseră de piele.
    Căldura de august, parcă lichidă, aidpma fierturii din oala unui canibal, tot mai scoate din Micky o fină peliculă de transpirație, iar noaptea calmă n-avea suflu ca să mai răcorească un pic supa de vară.
    Chiar dacă trupul fierbe încetișor, mintea își are propriul termostat. Frisoanele care o cutremurau pe Micky păreau suficient de reci, încât să-i poată îngheța pe frunte picăturile de sudoare.
    Leilani e ca și moartă.
    Respinse gândul neliniștitor imediat ce îi încolți în minte. Și ea crescuse într-o familie mizerabilă, părăsită de tatăl ei, lăsată în grija unei mame crude, incapabile de iubire, maltratată psihic și fizic deopotrivă - și totuși supraviețuise.
    Situația lui Leilani nu era nici mai bună, nici mai rea decât a lui Micky la vârsta ei, ci doar diferită. Greutățile îi întăresc pe cei pe care nu-i distrug, or, deja, la nouă ani, Leilani era indestructibilă.
    Cu toate astea, lui Micky îi era groază să se întoarcă în bucătăria Genevei, unde aștepta fata. Dacă Sinsemilla nu era o născocire, cum o fi atunci tatăl vitreg ucigaș, doctorul Doom, cu cele unsprezece victime ale lui?!
    Ieri, în această curte, în timp ce Micky se cocea pe șezlong, amuzată și un pic dezorientată de prima ei întâlnire cu autoproclamata mutantă periculoasă, Leilani spusese câteva lucruri ciudate. Acum, unul dintre ele îi veni în minte.
    Fata întrebase dacă Micky credea în viața de apoi, iar când Micky îi întorsese întrebarea, Leilani răspunsese doar „n-am încotro”. La momentul respectiv, replica păruse stranie, dar totuși nu prea sumbră ca sens. Retrospectiv însă cuvintele fetei purtau o încărcătură mult mai grea decât oricare dintre marfarele cu care Micky își imaginase că putea fugi când, în timp ce zăcea fără să doarmă în alt timp și loc, acestea, trecuseră, noaptea, cu uruitul lor ritmic și fluieratul lor tânguitor.
    Aici, acum, întunericul fierbinte de august. Luna, stelele și misterele de dincolo. Niciun tren cu care să se poată evada, nici pentru Leilani și nici pentru Micky, măcar.
     „Crezi în viața de apoi?
    N-am încotro.”
    Și unde era fratele lui Leilani, Lukipela, la care se referea fata atât de misterios? Să fi fost el cumva cea de a douăsprezece victimă a lui Preston Maddoc?
    „Crezi în viața de apoi?
    N-am încotro.”
    - Doamne Sfinte, șopti Micky, ce-o să mă fac?

                                                         10.

                            Optsprezece vehicule încărcate cu de toate, de la papiote de ață până la diverse aparate, mașini frigorifice transportând înghețată sau carne, camioane pline cu țevi, fier pentru construcții, autoutilitare, trailere cu autocisterne pline cu combustibil, chimicale, zeci de tractoare mamut, cu farurile stinse, dar cu reflectoarele de pe cabină și cu luminile de poziție aprinse încercuiesc insulele de pompe, la fel cum, în alte ere geologice, dinozaurii s-au apropiat periculos de mult de mlaștinile care i-au înghițit cu miile, cu milioanele.
    Din ascunzișul lui, în Ford-ul Explorer de pe platforma inferioară a trailerului, se uită la toți oamenii aceia, bărbați și femei, care se îngrijesc de autovehiculele lor, unii dintre ei adevărate figuri pitorești, purtând cizme artizanale, pălării de cowboy, dar cei mai mult, totuși în tricouri de bumbac imprimate cu nume de produse pentru mașini, gustări la modă, beri sau baruri stil country-western.
    Neinteresat de zarva și farmecul romantic al călătoriilor și misterul locurilor exotice întruchipate de acești țigani de autostradă, câinele s-a făcut covrig pe scaunul din dreapta volanului și moțăie.
    Odată făcut plinul, autotrailerul pleacă de la pompă, însă șoferul nu revine pe șosea. În schimb, virează și intră cu vehiculul într-o parcare imensă, intenționând, probabi, să facă un popas ca să mănânce sau să se odihnească.
    Băiatul n-a mai văzut niciodată un spațiu atât de mare destinat parcării automobilelor; există aici un motel spațios, un loc pentru furgonetele-locuință, un restaurant, un magazin de cadouri și, conform unui indicator de pe autostradă, întrezărit mai devreme, „servicii complete”, indiferent la se s-o fi referit această sintagmă.
    Pe urmă, trec prin dreptul unui vehicul cunoscut, care se află sub un felinar, într-un con de lumină galbenă. Este mai mic decât camioanele gigantice parcate unul lângă celălalt pe asfalt. Cabină albă, pereți din prelată neagră. Camionul cu șei din Colorado.
    Cu câteva clipe în urmă, abia așteptase să investigheze acest loc. Acum, nu-și mai dorește decât să plece mai departe - și asta, repede de tot.
    Autotrailerul pătrunde în spațiul larg dintre două camioane uriașe.
    Frânele pneumatice scârțâie și suspină. Huruitul motorului încetează. După ce cele două Ford-uri Explorer gemene se foiesc ușor pe platformele lor, ca niște cai care se trezesc pentru scurt timp din somnul lor dulce, liniștea care se așterne este mai profundă chiar și decât pe pajiștile înalte din Colorado.
    Exact în momentul în care nu mai există dubii că mormanul de blană alb cu negru de pe scaunul din dreapta este de fapt un câine, care s-a ridicat să cerceteze locul, băiatul spune îngrijorat:
    - Trebuie s-o ștergem de-aici!
    Șovăielnic, deschide încetișor portiera din dreptul șoferului și coboară din Explorer, pe platforma autotrailerului.
    Ciulește urechile.
    Deoarece nu face parte din tagma urmăritorilor care își vânează prada, nici nu știe măcar care zgomote ar trebui să-i trezească bănuieli.
    Platforma din spate a autotrailerului nu este cu mult mai lată decât Ford-ul Explorer, ceea ce înseamnă că, fiind prea îngustă, este periculos pentru un câine să țâșnească afară din mașină.
    Deși, din moment ce a putut sări de pe acoperișul verandei din ferma familiei Hammond, e limpede că dulăului nu i-ar fi greu să facă un salt peste tot camionul, poate, strecurându-se printre stâlpii verticali dintre cele două platforme și aterizând direct în parcare; în fine, însă, chiar dacă are agilitatea de a realiza o asemenea performanță, îi lipsește totuși încrederea necesară.
    Privind în jos de pe scaunul unde e cocoțat, câinele înclină capul în stânga, pe urmă în dreapta, scâncește patetic, își înăbușă un schelălăit, ca și cum și-ar fi dat seama că nu trebuie să se dea de gol, după care se uită implorator la stăpânul său.
    Băiatul ridică animalul din Explorer, așa cum făcuse și mai devreme, când îl așezase pe scaun. Se opintește vizibil. Se clatină pe picioare, dar își păstrează echilibrul și pune jos, pe platformă, povara zdrențăroasă.
    În timp ce băiatul închide încetișor portiera Ford-ului, dulăul pornește spre capătul din spate al autotrailerului, călcând pe platforma ușor înclinată. Apoi, se postează pe caldarâm, așteptându-și străpânul.
    Are urechile ciulite și capul ridicat. Coada stufoasă, de obicei, ca un panaș semeț, e acum pleoștită.
    Deși domesticit, câinele acesta rămâne totuși într-o oarecare măsură, un animal de pradă, ceea ce băiatul nu e; e înzestrat cu instinctul supraviețuirii. Prudența lui trebuie luată în serios. Evident, miroase în noapte ceva amenințător sau, oricum, dubios.
    În acel moment, nu intră și nici nu ies vehicule din parcare. Prin preajmă, nu se vede niciun camionagiu.
    Deși sunt prin preajmă cel puțin două sute de oameni, locul acesta, în momentul respectiv, pare la fel de pustiu ca un crater lunar.
    Băiatul își aduce aminte de casa lui, pe care, probabil, n-o va mai revedea niciodată. Îl cuprinde o nostalgie plăcută, transformată prea repede într-un năvalnic dor de casă, ceea ce în mod inevitabil îi amintește de cumplita moarte a familiei sale.
    Brusc, se clatină pe picioare, de parcă valul de durere care îi răvășește sufletul l-ar fi izbit fizic.
................................................................................