10-13
- Foarte curând o să-ți spun, Joe cel curios. Rosie s-a măritat cu fratele meu Louis, acum vreo douăzeci și doi de ani. S-au cunoscut la colegiu. Nu m-am mirat că a avut destulă minte ca să se îndrăgostească de o fată ca Rosie. Apoi, desigur, s-a dovedit a fi un tâmpit, când hodoronc-tronc a divorțat de ea peste patru ani. Rosie nu putea să facă copii și Louis își dorea mult copii - deși dacă ar fi avut mai puțin aer în scăfârlie și puțin bun-simț ar fi trebuit să-și dea seama că Rosie e mai prețioasă decât o casă întreagă de plozi.
- Nu mai e cumnata ta de optsprezece ani și totuși ești gata să-ți pui pielea la saramură pentru ea?
- De ce nu? Îți închipui că Rosie s-a prefăcut într-un vampir după ce prostul de Louis a divorțat de ea? Este aceeași bomboană de femeie pe care am cunoscut-o. O iubesc ca pe o soră. Hai că te așteaptă, Joe cel curios.
- Încă ceva. Mai devreme, când mi-ai spus că oamenii aceștia nu știu cu cine au de-a face... n-ai spus cumva „noi suntem baptiști”?
- Exact așa am spus. „Duri” și „baptiști” nu se cam adună în mintea ta... asta era?
- Păi...
- Mama și tata s-au luptat cu Ku-Klux-Klanul în Mississippi pe vremea când Ku-Klux-Klanul era mai colțos ca acum și la fel au făcut bunica și bunicul înaintea lor și nu s-au lăsat doborâți de frică. Când eram copil am înfruntat uraganele din Golful Mexicului, inundațiile din deltă, epidemiile de encefalită și perioadele de sărăcie când nu știam ce vom mânca în ziua următoare, dar am trecut peste toate și am continuat să cântăm tare în corul bisericii de duminică. Poate că pușcașii Marinei Statelor Unite sunt ceva mai duri decât oricare negru baptist din sud, dar nu cu mult.
- Rose are noroc cu o prietenă ca tine.
- Eu am noroc, spuse Mahalia. Ea îmi dă curaj - acum mai mult ca oricând. Hai, Joe. Stai acolo cu ea până închidem localul și găsim o cale să vă scoatem. O să vin după tine când va veni momentul.
- Pregătește-te de bucluc cu mult înainte de asta.
- Du-te.
Joe lăsă ușile să se închidă.
Liftul coborî.
14.
Iat-o, în sfârșit, la celălalt capăt al acelei încăperi lungi pe doctor Rose Marie Tucker, pe unul dintre cele patru scaune pliante de la o masă de lucru scrijelită, aplecată în față, cu brațele pe tăblie, cu mâinile împreunate, așteptând în tăcere, cu o privire gravă și plină de tandrețe.
Iată minuscula supraviețuitoare, păstrătoarea secretelor pe care Joe se zbătuse să le afle, dar de care acum, brusc, se temea.
Pe peretele din dreapta, care dădea spre plajă și spre ocean, erau două uși și niște geamuri mari, dar țărmul nu se vedea, pentru că sticla era protejată de jaluzele metalice Rolladen. Sala de banchete semăna cu un buncăr.
Joe își trase un scaun și se așeză la masă, în fața lui Rose.
La fel ca în cimitir, în ziua precedentă, femeia aceasta emana o forță charismatică atât de puternică, încât statura ei mignonă era o sursă de mirare permanentă.
Din punct de vedere fizic, părea mai impunătoare decât Joe - și totuși încheieturile mâinilor ei erau la fel de firave ca ale unei fetițe de doisprezece ani.
Ochii ei magnetici îl țintuiau, îl înduioșau și înțelepciunea care se citea în ei îl umilea cum n-ar fi putut să-l umilească un bărbat de două ori cât el - și totuși trăsăturile ei păreau atât de fragile, gâtul ei atât de subțire, umerii ei atât de delicați, încât părea vulnerabilă ca un copil.
Joe întinse mâna peste masă, spre ea.
Ea îi apucă mâna.
În el, spaima se lupta cu speranța și, în timp ce se purta această bătălie, nu reuși să vorbească pentru a întreba de Nina.
Mai gravă decât fusese la cimitir, Rose spuse:
- Totul merge groaznic. Ei îi ucid pe toți cei cu care vorbesc. Nu se vor da în lături de la nimic.
Ușurat de obligația de a pune el primul întrebarea fatală despre fiica sa mai mică, Joe își recăpătă glasul.
- Am fost acolo, la casa din Hancock Park, cu soții Delmann... și Lisa.
Rose făcu ochii mari, cuprinsă de panică.
- Vrei să spui când... s-a întâmplat?
- Da.
Mâna ei mică îi strânse tare mâna.
- Ai văzut?
El dădu din cap.
- S-au omorât. Atâta violență... atâta nebunie...
- Nu era nebunuie. Nici sinucidere. Crimă. Dar cum Dumnezeu ai scăpat?
- Am fugit.
- În timp ce ei erau uciși?
- Charlie și Georgine erau deja morți. Lisa încă ardea.
- Deci ea nu era încă moartă când tu alergai?
- Nu. Era încă în picioare, ardea, dar nu țipa, pur și simplu ardea... ardea liniștit.
- Deci ai plecat la timp. S-a petrecut o minune cu tine.
- Cum le-au făcut asta, Rose? Cum?
Coborându-și privirea din ochii lui spre mâinile lor înlănțuite, Rose nu răspunse la întrebarea lui Joe. Spuse apoi mai degrabă pentru ea însăși decât către el:
- Am crezut că așa trebuie începută treaba - aducând vestea familiilor care-i pierduseră pe cei dragi în acel avion. Dar din cauza mea... e atâta sânge...
- Chiar ai fost la bordul avionului 353? întrebă el.
Ea îi întâlni din nou privirea.
- La economic. Rândul șaispreze, locul B, al doilea de la geam.
În glasul ei era adevărul, la fel de sigur cum ploaia și soarele sunt într-un fir verde de iarbă.
Joe spuse:
- Chiar ai plecat de la locul accidentului nevătămată?
- Neatinsă, rosti ea încet, întărind miracolul supraviețuirii ei.
- Și nu erai singură.
- Cine ți-a spus?
- Nu soții Delmann. Nimeni din cei cu care ai vorbit. Toți ți-au rămas credincioși, au păstrat secretele pe care le-ai împărtășit. Modul în care a aflat își are rădăcinile în noaptea aceea. Îi ții minte pe Jeff și Mercy Ealung?
Un zâmbet vag flutură pe buzele ei și apoi dispăru când spuse:
- De la Loose Change Ranch.
- Am fost acolo astăzi după-amiază, spuse el.
- Sunt oameni cumsecade.
- Duc o viață frumoasă, liniștită.
- Și tu ești un bun reporter.
- Când misiunea mă interesează.
Ochii ei erau două lacuri care luminează în bezna de la miezul nopții și Joe nu-și dădea seama dacă tainele scufundate în ele îl vor îneca sau îl vor scoate la surpafață.
Rose spuse:
- Îmi pare rău pentru toți oamenii din avionul acela. Îmi pare rău că au murit înainte de a le veni sorocul. Îmi pare rău pentru familiile lor... pentru tine.
- Nu ți-ai dat seama că îi puneai în pericol, nu?
- Dumnezeule, nu!
- Atunci nu te simți vinovată.
- Ba da.
- Te rog, spune-mi, Rose. Am făcut cale lungă ca s-aud. Spune-mi ce le-ai spus celorlalți.
- Dar ei îi ucid pe toți cărora le spun. Nu i-au ucis doar pe soții Delmann, ci și pe alții, încă șase.
- Nu-mi pasă de pericol.
- Mie-mi pasă. Pentru că acum știu în ce pericol te pun și trebuie să țin seama de asta.
- Nu e niciun pericol. Absolut niciunul. Eu sunt oricum mort, spuse el. Doar dacă nu cumva ceea ce ai să-mi spui îmi va reda viața.
- Ești un om bun. În anii care ți-au mai rămas de trăit poți ajuta mult lumea asta întoarsă cu susu-n jos.
- Nu în starea în care sunt.
Ochii ei, lacurile acelea, erau tristețea întruchipată. Dintr-o dată îl speriară atât demult, încât își dori să le ocolească privirea, dar nu putea.
Conversația lor îi dăduse răgaz să abordeze întrebarea pe care la început o evitase, dar acum știa că trebuie s-o pună înainte de a-și pierde din nou curajul.
- Rose.... unde este fiica mea, Nina?
Rose Tucker ezită. În cele din urmă, își băgă mâna rămasă liberă într-un buzunar interior al sacoului și scoase din el o fotografie Polaroid.
Joe văzu că era o imagine luată în amurg a pietrei de mormânt cu plăcuța de bronz pe care erau scrise numele soției și a fiicelor lui - una din cele făcute de ea în ziua precedentă.
Strângându-i mâna în semn de încurajare, ea îi vârî fotografia în mână.
Privind fotografia, Joe spuse:
- Ea nu e aici. Nu e în pământ. Michelle și Chrissie, da. Dar Nina, nu.
Ea spuse, aproape în șoaptă:
- Deschide-ți inima, Joe. Deschide-ți inima și mintea - și ce vezi?
În sfârșit ea îi oferea darul de metamorfozare pe care îl oferise Norei Vadance, soților Delmann și altora.
El privi fotografia.
- Ce vezi, Joe?
- O piatră de mormânt.
- Deschide-ți mintea.
Cu speranțe pe care nu le putea exprima în cuvinte, dar care îi făceau inima să alerge, Joe cercetă imaginea din mâna lui.
- Granit, bronz... iarbă în jur.
- Deschide-ți inima, șopti ea.
- Cele trei numel ale lor... datele...
- Mai privește.
- ...soare... umbre...
- Deschide-ți inima.
Deși sinceritatea lui Rose era evidentă și nu putea fi pusă la îndoială, mica ei mantra - „Deschide-ți mintea, deschide-ți inima” - începu să pară stupidă, de parcă ea n-ar fi fost om de știință, ci un guru din New Age.
- Deschide-ți mintea, insistă ea cu blândețe.
Granitul. Bronzul. Iarba din jur.
Ea spuse:
- Nu e de ajuns să te uiți. Trebuie să vezi.
Laptele dulce al speranței începu să se brânzească și Joe simți că figura lui devine acră.
Rose spuse:
- Ți se pare fotografia ciudată? Nu pentru ochi... pentru vârfurile degetelor... SImți ceva deosebit când îți atinge pielea?
Joe era cât pe-aci să-i spună că nu o simțea altfel decât era, o fotografie afurisită de Polaroid, lucioasă și rece - dar apoi simți ceva deosebit.
Mai întâi deveni conștient de urzeala complicată a propriei sale pieli, cum nu i se mai întâmplase și nici nu și-ar fi imaginat că este posibil. Simțea fiecare arcuire, buclă și spiră când atingea fotografia și fiecare ridicătură sau șanț minuscul al pielii de pe fiecare buric al degetelor părea să aibă propria sa rețea de terminații nervoase extrem de sensibilă.
Dinspre fotografia Polaroid se revărsau spre el mai multe date tactile decât era capabil să prelucreze sau să înțeleagă.
Era copleșit de netezimea fotografiei, dar și de miile de adâncituri microscopice de pe suprafața clișeului care erau invizibile pentru ochiul liber și de modul în care simțea vopselele, fixativele și alte substanțe chimice din alcătuirea imaginii cimitirului.
Apoi imaginea Polaroid căpătă nu pentru ochiul, ci pentru simțul lui tactil, adâncime, de parcă nu era doar o fotografie bidimensională, ci o fereastră cu vedere spre mormânt, o fereastră prin care putea să întindă mâna. Simțea soarele cald de vară pe degete, simțea granitul, bronzul și un fir de iarbă.
Și mai straniu: acum simțea o culoare, de parcă niște sârme îi treceau prin creier, zăpăcindu-i simțurile și spuse: „albastru” și imediat simți un val orbitor de lumină și auzi rostind de undeva, de departe, „strălucitor”.
Senzațiile de albastru și de lumină deveniră repede experiențe vizuale autentice: sala de banchete începu să se piardă într-o ceață albăstrie-strălucitoare.
Cu răsuflarea tăiată, Joe scăpă fotografia din mână, de parcă ar fi căpătat viață în mâna lui.
Strălucirea albastră se transformă brusc într-un mic punct în centrul câmpului său vizual, ca imaginea de pe ecranul unui televizor când îl închizi din buton. Punctul se micșoră până ce ultima fărâmă de lumină pluti o secundă ca o stea, dar apoi dispăru prin implozie.
Rose Tucker se aplecă peste masă, spre el.
Joe privi în ochii ei autoritari și zări ceva diferit de ceea ce văzuse până atunci. Trisețea și mila mai erau acolo. Erau și înțelegerea și inteligența ca întotdeauna. Dar acum văzu - sau crezu că vede - o parte a ei care galopa pe un cal nebun al obsesiei spre o stâncă peste care voia să-l atragă și pe el.
Ca și cum i-ar fi citit gândurile, ea spuse:
- Joe, ceea ce-ți produce ție teamă nu are nicio legătură cu mine. Tu te temi de fapt să-ți deschizi mintea la ceva ce ai refuzat să vezi toată viața.
- Glasul tău, spuse el, șoapta, propozițiile repetate de tine - „deschide-ți inima, deschide-ți mintea” - ca un hipnotizator.
- Doar nu crezi una ca asta, spuse ea calmă ca întotdeauna.
- E ceva pe fotografia Polaroid, spuse el auzindu-și tremurul disperat al vocii.
- Ce vrei să spui?
- O substanță chimică.
- Nu este.
- Un drog halucinogen. Care se absoarbe prin piele.
- Nu.
- Ceva ce am absorbit prin piele, insistă el, mi-a modificat percepția.
Își frecă mâinile de haina de catifea reiată.
- Nimic de pe fotografie nu putea să-ți intre în sânge atât de repede. Nimic nu te-ar fi putut afecta în câteva secunde.
- Nu știu dacă asta e adevărat.
- Eu știu.
- Nu sunt farmacolog.
- Consultă unul, spuse ea fără răutate.
- Fir-ar să fie!
Era în mod absurd furios pe ea, așa cum se înfuriase pentru scurt timp și pe Barbara Christman.
Cu cât el era mai tulburat, cu atât era ea mai calmă.
- Ceea ce ai trăit tu se numește sinestezie.
- Ce?
Pe tonul omului de știință, Rose spuse:
- Sinestezie. O senzație care se manifestă într-o modalitate atunci când un stimul este aplicat într-o modalitate diferită.
- Aiureli.
- Nicidecum. De exemplu, se cântă câteva măsuri dintr-o melodie cunoscută, dar în loc să le auzi, vezi o anumită culoare sau simți un miros asociat. Este o senzație rară la majoritatea oamenilor, dar asta simt cei mai mulți la primul contact cu aceste fotografii - și este o senzație des întâlnită la mistici.
- Mistici!
Lui Joe îi venea să scuipe pe jos.
- Eu nu sunt mistic, doamnă doctor Tucker. Eu sunt reporter de crime - sau am fost. Pentru mine numai realitatea contează.
- Sinestezia nu este pur și simplu rezultatul unui fanatism religios, dacă asta crezi, Joe. Este o experiență trăită chiar și de necredincioși, argumentată științific și unii oameni cu cunoștințe temeinice cred că este o privire aruncată într-un mod de percepție superior.
Ochii ei, lacuri reci, păreau acum fierbinți și când el îi privi, întoarse iarăși capul, de teamă că focul ei îl va cuprinde și pe el. Nu știa precis dacă vedea răul în ea sau dacă voia doar să-l vadă și era total derutat.
- Dacă ar fi existat pe fotografie un drog ce pătrunde prin piele, spuse ea, cu vorba dulce a unui diavol, efectul ar fi rămas și după ce ți-a scăpat fotografia din mână.
El nu spuse nimic, învârtindu-se în vârtejul lui lăuntric.
- Dar când ai lăsat din mână fotografia, efectul a încetat. Pentru că aici te confrunți cu ceva care nu este nici pe departe la fel de liniștitor ca o simplă iluzie, Joe.
- Unde e Nina? întrebă el.
Rose arătă spre fotografia Polaroid care era acum pe masa unde o lăsase el.
- Privește. Vei vedea.
- Nu.
- Nu te teme.
Furia începu să clocotească în el. Era acea furie sălbatică de care se mai înspăimântase. Și acum se înspăimântă, dar n-o putea stăpâni.
- Unde-i Nina, fir-ar să fie?
- Deschide-ți inima, rosti ea încet.
- Asta-i o tâmpenie!
- Deschide-ți mintea.
- Cât de mult? Până ce o să-mi golesc capul? Așa vrei să ajung?
Ea îi lăsă răgaz să-și revină, apoi spuse:
- Nu vreau nimic de la tine, Joe. M-ai întrebat unde e Nina. Vrei să știi ce s-a întâmplat cu familia ta. Ți-am dat fotografia ca să vezi. Ca să vezi.
Voința ei era mai puternică decât a lui și după un timp el se pomeni că ia fotografia.
- Amintește-ți ce-ai simțit, îl încurajă ea. Lasă-te cuprins de același sentiment.
Dar el nu reuși,deși întoarse fotografia pe toate părțile în mâini. Evocă albastrul și strălucirea, dar ele nu apărură.
Aruncând dezgustat fotografia, Joe spuse:
- Nu știu ce să fac cu asta.
Enervant de răbdătoare, Rose zâmbi cu înțelegere și îi întinse mâna.
El refuză s-o ia.
Deși îl umilea ceea ce observa acum, înclinațiile ei erau spre New Age, mai simțea că, nereușind să se piardă a doua oară în strălucirea albastră a fantasmelor, le scăpare pe Michelle, Chrissie și Nina.
Dar dacă trăirea lui fusese doar o halucinație, produsă de substanțe chimice sau hipnoză, nu avea deci nicio semnificație și trezindu-se iarăși din vis, nu mai putea aduce înapoi ființele iremediabil pierdute.
O rafală de nedumeriri ricoșă prin mintea lui.
Rose spuse:
- E-n regulă. Fotografia impregnată este de obicei suficientă. Dar nu întotdeauna.
- Impregnată?
- E-n regulă, Joe. E-n regulă. Din când în când, o persoană.... o persoană ca tine...și atunci singurul lucru care convinge este contactul galvanic.
- Nu știu despre ce vorbești.
- Atingere.
- Ce atingere?
În loc să-i răspundă, Rose luă instantaneul Polaroid și îl privi ca și cum ar fi văzut clar ceva ce Joe nu vedea deloc. Dacă inima și mintea ei erau prinse într-un vârtej, ea ascundea bine acest lucru, căci părea liniștită ca un iaz într-un amurg fără vânt.
Seninătatea ei îl stârni pe Joe.
- Unde-i Nina, fir-ar să fie? Unde e fetița mea?
Ea băgă calmă fotografia înapoi în buzunarul de la jachetă, apoi spuse:
- Joe, să zicem că eu am făcut parte dintr-un grup de oameni de știință angrenați într-o serie de experimente medicale revoluționare și apoi, să zicem, că pe neașteptate am descoperit ceva care ar putea dovedi că există un fel de viață după moarte.
- S-ar putea ca eu să fiu mult mai greu de convins decât tine.
Blândețea ei era o contrapondere enervantă la duritatea lui:
- Nu este o idee atât de exagerată precum crezi. În ultimele două decenii, unele descoperiri din biologia moleculară și din unele ramuri ale fizicii par să indice tot mai clar existența unui univers creat.
- Ocolești întrebarea mea. Unde o ții pe Nina? De ce m-ai lăsat să cred că e moartă?
Fața ei rămase într-o încremenire aproape stranie. Vocea ei era la fel de calmă, pătrunsă parcă de pacea filosofiei Zen.
- Dacă știința ne-a oferit o cale de a găsi adevărul vieții după moarte, ai vrea să vezi cu adevărat dovada? Majoritatea oamenilor ar spune da imediat, fără a se gândi că acest adevăr îi va schimba pentru totdeauna, va schimba ceea ce ei au considerat întotdeauna important, ceea ce intenționează ei să facă din viețile lor. Și apoi... dacă aceasta ar fi o revelație iritantă? Ai vrea să afli adevărul - chiar dacă ar fi la fel de înfricoșător ca înălțarea, la fel de înspăimântător pe cât este de îmbucurător, la fel de ciudat, total și profund ciudat, ca iluminarea?
- Astea toate sunt niște aiureli pentru mine, doamnă doctor Tucker, niște nimicuri - ca vindecarea cu cristale, spiritele din canale sau omuleții cenușii care răpesc oameni în farfurii zburătoare.
- Nu e de ajuns să privești, trebuie să vezi.
Prin lentilele roșii ale furiei sale defensive, Joe vedea calmul ei ca pe un instrument de manipulare. Se ridică de pe scaun, cu mâinile făcute pumn pe lângă coapse.
- Ce aveai cu tine în avionul de L.A. și de ce ar fi dorit Teknologik și oamenii săi să ucidă trei sute treizeci de oameni ca să te oprească?
- Asta încerc să-ți spun.
- Atunci, spune-mi!
Ea închise ochii și își împleti mâinile ei mici, măslinii, de parcă ar fi așteptat să treacă furtuna ce se stârnise în el - dar seninătatea ei nu făcea decât să întrețină rafalele din sufletul lui.
- Horton Nellor. A fost șeful tău, apoi al meu. Ce rol are în povestea asta? întrebă Joe.
Ea nu spuse nimic.
- De ce s-au sinucis soții Delmann, Lisa și Nora Vadance, căpitanul Blane? Și cum pot fi crime sinuciderile lor, cum spui tu? Cine sunt cei de sus? Ce naiba înseamnă toate astea?
Joe tremura.
- Unde e Nina?
Rose deschise ochii și îl privi brusc cu îngrijorare, liniștea ei fiind în sfârșit tulburată.
- Cine e sus?
- Doi bandiți care lucrează pentru Teknologik sau pentru cine știe ce agenție secretă, lua-o-ar naiba!
Ea își întoarse privirea spre restaurant.
- Ești sigur?
- I-am recunoscut la masă.
Rose se ridică repede și privi tavanul jos de parcă se afla într-un submarin care nu mai putea fi controlat și se scufunda în abis, calculând furioasă imensa presiune ce amenința să-i strivească, așteptând primele semne ale catastrofei.
- Dacă doi sunt înăuntru, cu siguranță că mai sunt și alții afară, spuse Joe.
- Dumnezeule! șopti ea.
- Mahalia încearcă să găsească un mod de a ne strecura afară neobservași după ora închiderii.
- Ea nu înțelege. Trebuie să ieșim de aici, acum.
- A stivuit cutiile din sala de recepție ca să acopere intrarea la lift...
- Nu-mi pasă de bărbații ăia și nici de armele lor blestemate, spuse Rose, ocolind capătul mesei, Dacă vor coborî aici după noi, mă pot descurca. Nu-mi pasă dacă mor în felul ăsta, Joe. Dar ei n-au nevoie de fapt să vină după noi. Dacă știu că suntem în clădirea asta acum, ne pot îndepărta.
- Ce?!
- Ne pot îndepărta, spuse ea speriată, îndreptându-se spre una din ușile care dădeau spre plajă.
Joe o urmă, exasperat, spunând:
- Ce-nseamnă asta... ne pot îndepărta?
Ușa era asigurată de o pereche de zăvoare. Rose îl trase pe cel de sus.
Joe puse mâna pe cel de jos, împiedicând-o să-l tragă.
- Unde e Nina?
- Dă-te la o parte, îi ceru ea.
- Unde e Nina?
- Joe, pentru numele lui Dumnezeu...
Era pentru prima dată când Rose Tucker părea vulnerabilă și Joe avea de gând să profite de momentul acela ca să obțină ceea ce dorea cel mai mult.
- Unde e Nina?
- Mai târziu. Îți promit.
- Acum!
De sus se auzi un zgomot puternic.
Lui Rose i se tăie răsuflarea, se întoarse de la ușă și își fixă din nou privirea pe tavan, de parcă acesta s-ar fi putut prăbuși peste ei.
Joe auzi glasuri ridicate care se certau, filtrate de casa liftului - vocea Mahaliei și vocile a cel puțin doi sau trei bărbați. Era sigur că zgomotul era produs de cutiile și lăzile goale târâte și aruncate din ușa liftului.
Când bărbații cu scurte de piele descoperă liftul și află că există un subsol al clădirii, și-ar putra da seama că lăsaseră o portiță de ieșire, neacoperind plaja. Într-adevăr, s-ar putea ca alții să caute chiar în momentul acela o cale de coborâre de pe stânca aflată la o înălțime de cincisprezece metri, în speranța să le taie calea.
Cu toate acestea, față-n față cu Rose, decis, în mod necugetat, să obțină un răspuns cu orice preț, cumplit de insistent, Joe repetă întrebarea:
- Unde e Nina?
- A murit, spuse ea, smulgându-și cu greu cuvintele de pe buze.
- Pe naiba!
- Te rog, Joe...
Era furios pe ea că-l mințea, la fel cum îl mințiseră atâția în anul care trecuse.
- A murit, pe naiba! Cu neputință. Cu neputință, fir-ar să fie! Am vorbit cu Mercy Ealing. Nina trăia în noaptea aceea și trăiește și acum, pe undeva.
- Și dacă ei află că suntem în clădirea asta, repetă Rose cu o voce care tremura de spaimă, ne pot îndepărta. Așa cum au făcut cu soții Delmann, cu Lisa, cu căpitanul Blane.
- Unde e Nina?
Se auzi motorul liftului și cabina începu să urce.
- Unde e Nina?
Deasupra lor, luminile din sala de banchete se micșorară, probabil pentru că liftul își lua curent din circuitul lor.
În clipa când luminile se micșorară, Rose țipă îngrozită, se împinse în Joe, încercând să-l clintească din loc și îi înșfăcă sălbatic mâna pe care el o apăsa pe zăvorul de jos.
Unghiile ei îi intrară în carne, el șuieră de durere și luă mâna de pe zăvor, iar ea deschise ușa. Înăuntru pătrunse o adiere cu miros de ocean și Rose ieși afară, în noapte.
Joe se repezi după ea, pășind pe o punte de lemn lată de șase metri și lungă de douăzeci, suspendată lângă restaurant, care duduia ca o tobă la fiecare pas al lui.
Cerul și marea erau la apus ca un corb întâlnind o cioară, cu pene line, senzuale și îmbietoare ca moartea.
Rose era deja ca capătul scării.
Urmând-o, Joe găsi două rânduri de trepte care coborau cinci sau șase metri până la plajă.
Neagră cum era Rose și îmbrăcată în aceeași culoare, aproape că se topi în geometria întunecată a treptelor de sub el. Dar când ajunse pe nisipul palid, Rose își recăpătă conturul.
Joe nu încercă s-o oprească pe Rose sau s-o încetinească, ci după ce-o ajunse din urmă, alergă pe lângă ea, scurtându-și pașii ca să nu i-o ia înainte.
Ea era singura lui legătură cu Nina. Era derutat de misticismul ei evident, de brusca ei tranziție de la un calm extatic la o spaimă superstițioasă și era furios că acum îl mințea în privința Ninei, după ce îl făcuse să creadă la cimitir că îi va spune în cele din urmă tot adevărul. Și totuși soarta lui și a ei erau inextricabil legate, pentru că numai ea îl putea duce la fiica lui cea mică.
În timp ce alergau spre nord pe nisipul moale și treceau de colțul restaurantului, cineva se repezi la ei din față, din dreapta, dinspre stâncă, o umbră în noapte, iute și mare, ca fiara fără față care ne urmărește în coșmaruri.
- Păzea, o avertiză Joe pe Rose, dar văzuse și ea atacatorul și se ferea deja.
Joe încercă să intervină când forma aceea întunecată se repezi să-l izoleze de Rose - dar îl atacă un al doilea bărbat care se apropie de el dinspre mare.
Acesta era o huidumă cât un fundaș de fotbal profesionist și amândoi căzură atât de dur, încâtJoe ar fi trebuit să-și piardă răsuflarea, dar nu și-o pierdu de tot - șuiera, dar respira - pentru că nisipul în care aterizaseră era adânc și moale, cu mult deasupra liniei de bătaie a valurilor.
Joe dădu din picioare, își folosi fără milă genunchii, coatele și tălpile, se extrase de sub agresorul său, ridicându-se, când auzi pe cineva strigând la Rose mai departe, pe țărm - „Stai, cățea!” - după care auzi o împușcătură, puternică, seacă.
Nu voia să se gândească la împușcătura aceea, nu voia să și-o imagineze pe Rose cu un glonte în cap și pe Nina pierdută din nou pentru totdeauna, dar nu putea să nu se gândească, căci această eventualitate îi ardea suprafața creierului ca un fier înroșit în foc.
Agresorul lui îl înjură și se ridică din nisip.
Când Joe se întoarse ca să înfrunte amenințarea, era plin de răutatea și furia din cauza cărora fusese eliminat din echipa de box în urmă cu douăzeci de ani și reacționă de parcă acel necunoscut era personal vinovat de artita care făcuse din Frank un infirm, de parcă nemernicul acela ar fi făcut vreo vrajă pentru a umfla și deforma încheieturile lui Frank, de parcă huliganul acela nenorocit ar fi fost singurul criminal care introdusese cumva o pâlnie în urechea căpitanului Blane pentru a turna prin ea un elixir al nebuniei, așa că, Joe îl lovi cu picioarele în testicule și când individul gemu și începu să se încovoaie de durere, îl înșfăcă de cap și în același timp își ridică genunchiul și îl pocni cu el în față, înfingându-i-l tot mai adânc.
Era un balet al violenței și Joe auzi efectiv cum nasul individului se sfărâmă și simți mușcătura dinților lui pe rotulă.
Tipul se prăbuși pe spate, pe plajă, imediat sufocându-se, scuipând sânge și luptându-se să respire și plângând ca un copilaș, dar Joe nu era mulțumit, pentru că devenise sălbatic, mai sălbatic decât orice animal, sălbatic ca stihiile și dădea cu picioarele în locul unde credea că sunt coastele, ceea ce îl durea aproape la fel de mult pe cât îl durea pe cel care primea loviturile, pentru că Joe era încălțat cu adidași, nu cu pantofi duri și de aceea încerca să calce gâtul tipului ca să-i strivească traheea, dar îl călcă pe piept - și ar fi încercat din nou, l-ar fi omorât, fără să-și dea seama prea bine ce face, dar un al treilea agresor îl lovi din spate.
Joe căzu cu fața pe plajă, apăsat de greutatea noului agresor, țintuit de cel puțin o sută de kilograme.
Cu capul într-o parte, scuipând nisip, încercă să-l ridice pe individ de pe el, dar de data asta își pierdu cu adevărat respirația; o dată cu ea își pierdu și toată puterea și rămase neputincios.
În plus, în timp ce gțfția disperat, în lipsă de aer, simți că agresorul îi lipește un obiect rece și dus de o parte a feței și își dădu seama ce era înainte de a auzi amenințarea.
- Dacă vrei să-ți zbor creierii, o s-o fac, spuse necunoscutul și vocea lui răsunătoare avea un timbru criminal. O s-o fac, dobitocule.
Joe îl crezu și nu se mai împotrivi. Se zbătea doar să-și recapete răsuflarea.
Capitularea lui tăcută nu-l mulțumi pe bărbatul furios care stătea peste el.
- Răspunde, ticălosule! Vrei să-ți zbor creierii? Vrei?
- Nu.
- Vrei?
- Nu.
- O să fii cuminte?
- Da.
- Nu mă mai țin nervii.
- Am înțeles.
- Lepădătură! rosti cu năduf necunoscutul.
Joe nu mai spuse nimic, scuipă nisip și respiră adânc, recăpătându-și puterea o dată cu gura aceea de aer, deși încerca să stăvilească revenirea scurtei crize de nebunie care-l apucase.
„Unde e Rose?”
Bărbatul care stătea pe Joe răsufla și el greu, exalând vapori duhnind a usturoi, dându-i răgaz lui Joe să se liniștească, dar totodată recăpătându-și și el puterea. Mirosea a colonie de tei și a fum de țigară.
„Ce s-a întâmplat cu Rose?”
- Acum o să ne ridicăm, spuse tipul. Întâi eu. În timp ce mă ridic, chestia asta rămâne țintită spre capul tău. Rămâi așa cum ești, întins în nisip, până ce mă dau înapoi și îți spun că pot să te ridici.
Ca să-și întărească vorbele, apăsă și mai adânc țeava pistolului în fața lui Joe, răsucind-o înainte și înapoi; partea interioară a obrazului presată de dinți îi produse lui Joe durere.
- Ai înțeles, Carpenter?
- Da.
- Pot să te omor și s-o șterg.
- Nu fac nimic.
- Nimeni nu mă poate atinge.
- Eu nu, în orice caz.
- Fiindcă am o insignă.
- Desigur.
- Vrei s-o vezi? Ți-o înfig în buza aia nenorocită.
Joe nu mai spuse nimic.
Nu strigaseră „Poliția”, ceea ce nu dovedea că erau falși polițiști, ci doar că nu doreau să se expună.
Dacă nu erau efectiv angajați ai companiei Teknologik, aveau în spate o oarecare putere federală, dar nu strigaseră FBI, DEA sau ATF când se iviseră din beznă, deci erau probabil angajații unei agenții clandestine, plătităt din numeroasele miliarde de dolari repartizați de guvern din registrele contabile, din rușinosul Buget Negru.
În cele din urmă necunoscutul se desprinse de Joe, pe un genunchi, apoi se ridică și se dădu înapoi cu câțiva pași.
- Ridică-te.
Rdicându-se din nisip, Joe descoperi ușurat că ochii lui se adaptau rapid la întuneric. Când ieșise din sala de banchet și alergase spre nord pe plajă, nu numai două minute în urmă, bezna i se păruse mai adâncă decât acum. Cu cât rămânea mai mult timp orb din cauza întunericului, cu atât mai puțin probabil era să vadă o ocazie de care să poată profita.
Deși nu mai avea pălăria de Panama și în ciuda întunericului, trăgătorul era ușor de recunoscut: era povestitorul. Cu pantalonii și cămașa lui albe, cu părul alb lung, părea să atragă asupra lui firava lumină din jur, licărind ușor, ca un spectru la o ședință de spiritism.
Joe se uită înapoi spre Santa-Fe-by-the-Sea. Zări siluetele clienților la mese, dar ei probabil că nu vedeau ce se petrece pe plaja întunecată.
Lovit în testicule, pocnit în față, agentul vătămat zăcea încă pe nisipul din apropiere; nu se mai sufoca, dar horcăia de durere și încă scuipa sânge. Se străduia să-și oprească șuvoiul de lacrimi emițând obscenități în loc de gemete.
Joe strigă:
- Rose!
Trăgătorul îmbrăcat în alb spuse:
- Gura!
- Rose!
- Taci și întoarce-te!
Un nou-venit se ivi pe plajă din spatele povestitorului și în loc să se dovedească a fi un alt parazit de la Teknologik, el spuse:
- Am un Desert Eagle 44 magnum la doi centimetri de scăfârlia ta.
Povestitorul păru la fel de surprins ca și Joe, pe care îl năuci această nouă întorsătură a situației.
Bărbatul cu pistolul Desert Eagle spuse:
- Știi cât de puternică este arma asta? Știi ce-am să-ți fac?
Încă simțindu-se victorios, dar în același timp neputincios ca o fantomă, povestitorul uimit spuse:
- Ei, fir-ar să fie!
- O să-ți pulverizeze scăfârlia, o să-ți smulgă capul tău gras de pe ceafă, asta o să-ți facă, rosti nou-venitul. Cu ăsta sfărâmi o ușă. Aruncă pistolul pe nisip, în fața lui Joe.
Povestitorul ezită.
- Imediat!
Reușind să capituleze cu aroganță, povestitorul aruncă pistolul de parcă l-ar fi disprețuit și arma se afundă în nisip, la picioarele lui Joe.
Salvatorul cu arma de calibrul 44 spuse:
- I-al de jos, Joe.
Când Joe ridică pistolul văzu că nou-venitul își folosea arma Desert Eagle drept bâtă.
Povestitorul căzu în genunchi, apoi pe mâini și genunchi, dar nu se prăbuși decât după ce agresorul îl lovi a doua oară, când ară nisipul cu fața, sădindu-și nasul ca un cartof în nisip.
Necunoscutul cu arma - un negru tot în negru - se opri pentru a întoarce capul cu coamă albă într-o parte, ca să se asigure că huliganul care-și pierduse cunoștința nu se sufoca.
Agentul cu fața strivită de genunchi încetă să mai înjure, fiindcă niciun martor din tabăra lui nu-l mai auzea și începu din nou să plângă.
Negrul spuse:
- Hai, Joe.
Mai impresionat ca oricând de Mahalia și de ciudata ei adunătură de amatori, Joe întrebă:
- Unde e Rose?
- Urmează-mă. E cu noi.
Însoțit de hohotele de plâns ale agentului, care se auzeau pe toată plaja în spatele lor, Joe îl urmă repede pe negru spre nord, în direcția pe care el și Rose o luaseră când fuseseră atacați.
Era cât pe-aci să se împiedice de un alt bărbat care zăcea fără cunoștință pe nisip. Era primul care se repezise la ei, cel care trăsese.
Rose era pe plajă, dar în umbra lăsată de stâncă. Joe nu o vedea prea bine în întuneric, dar părea că se ghemuiește ca și cum ar fi tremurat de frig în noaptea aceea blândă de vară.
Joe rămase oarecum surprins de valul de ușurare care-l străbătu la vederea ei, nu pentru că era singura lui legătură cu Nina, ci pentru că era cu adevărat bucuros că era vie și în siguranță.
Era însățită de un bărbat înalt cu haine închise, o siluetă aproape spectrală - excepție făcând șuvițele de păr blond creț care străluceau vag ca niște mănunchiuri de alge fosforescente.
Joe întrebă:
- Rose, ești teafără?
- Doar... un pic lovită, rosti ea cu un glas marcat de durere.
- Am auzit o împușcăturăă, spuse el îngrijorat.
Voia s-o atingă, dar nu era sigur că se cuvenea. Apoi se pomeni că o îmbrățișează și o ține strâns.
Rose gemu de durere și Joe încercă să-i dea drumul, dar el îl îmbrățișă o clipă, pentru a-l face să înțeleagă că, în ciuda suferinței ei fizice, era recunoscătoare pentru grija manifestată de el.
- Sunt teafără, Joe. O să-mi revin.
Se auziră strigăte din depărtare, dinspre stânca de lângă restaurant. Și dinspre plaja de la sud, agentul imobilizat răspunse, strigând cu glasul sfârșit după ajutor.
- Trebuie să plecăm de-aici, spuse blondul. Vin după noi.
- Cine sunteți voi? întrebă Rose.
Joe spuse mirat:
- Nu fac parte din echipa Mahaliei?
- Nu, spuse Rose. Nu i-am mai văzut.
- Eu sunt Mark, spuse bărbatul cu păr blond creț, iar el este Joshua.
Negrul - Joshua - rosti ceva ce semăna cu:
- Suntem amândoi în finafață.
Rose spuse:
- Ei drăcie!
- Cine? Ce? Unde sunteți? întrebă Joe.
- E-n regulă, Joe, spuse Rose. Sunt surprinsă, dar probabil că n-ar trebui să fiu.
Joshua spuse:
- Cred că luptăm de aceeași parte, doamnă doctor Tucker. În orice caz, avem aceiași dușmani.
Departe, la început ușor ca murmurul inimii, dar apoi puternic ca zgomotul produs de copitele unui armăsar cu un călăreț fără cap, se auzi uruitul unui elicopter.
15.
Fără să fi furat altceva decât propria lor libertate, fugeau ca niște hoți de-a lungul stâncilor, care se ridicau și apoi coborau de parcă ar fi oglindit nivelul de adrenalină al lui Joe.
În timp ce se deplasau, cu Mark în frunte și Rose urmându-l, Joe îl auzi pe Joshua vorbind ferm cu cineva.
Privi înapoi și îl văzu pe negru cu un telefon celular.
Auzind cuvântul mașină, își dădu seama că fuga lor era plănuită și coordonată chiar în cursul desfășurării ei.
Tocmai când păreau să fi scăpat, amenințarea elicopterului se transformă într-o realitate luminoasă la sus. Privirea lui arzătoare se boltea de la stâncile nisipoase până la valurile înspumate și din nou înapoi, deplasându-se neîncetat spre ei.
Întrucât nisipul era moale lângă baza stâncilor, lăsau în el urme fără formă. Și totuși urmăritorii aerieni nu se puteau orienta după urmele lăsate de pașii lor. Deoarece nu era niciodată greblat ca niispul de pe plajele publice, nisipul acela era răscolit de urmele multor alte persoane care-l călcaseră înainte.
Joe aruncă o privire înapoi și zări elicopterul zburând pe lângă una dintre scări, iar reflectorul lui se ridică pe trepte și trecu peste balustrade.
Joe își imagină că o echipă de urmăritori plecaseră deja cu mașinile de la restaurant spre nord și porniseră apoi pe jos până la plajă pentru a lucra metodic spre sud.
Până la urmă, dacă Mark îi va ține în continuare pe plajă, vor fi prinși între elicopterul ce se îndrepta spre nord și urmăritorii care se îndreptau spre sud.
Bineînțeles că aceeași idee îi trecu și lui Mark prin cap, pentru că îi conduse brusc spre o scară ciudată din lemn roșu ce se înălța printr-un cadru ca o cutie înaltă. Construcția amintea de primele schele de rachete construite pe vremea când Cape Kennedy se numea Cape Canaveral; nava spațială dispăruse și arhitectura înconjura un gol ciudat.
În itmp ce urcau, distanța dintre ei și elicopter creștea, dar acesta continua să se apropie.
Casa următoare nu avea scară spre țărm, ceea ce făcea și mai vizibilă platforma.
Dacă pilotul sau secundul lui ar fi privit spre dreapta, spre vârful stâncii, în loc să privească nisipul de dedesubt luminat de reflectoare, n-ar mai fi putut evita să fie descoperiți.
Palierul de sus era înconjurat de un gard de fier forjat, cu porți de siguranță și prevăzut cu țepușe ascuțite, îndoite spre interior pentru a împiedica accesul vizitatorilor nedoriți dinspre plaja de dedesubt.
Elicopterul era acum la ceva mai mult de o sută de metri spre sud, înaintând încet, la o înălțime constantă.
Gardul era greu de trecut și în niciun caz într-un minut, două, cât ar fi avut răgaz.
Joshua păși în față cu zdrobitorul de uși, Desert Eagle, trase o rafală în broască și deschise poarta cu piciorul.
Bărbații din elicopter n-ar fi putut auzi împușcătura și era puțin probabil ca zgomotul să fi fost perceput în casă drept altceva decât vacarmul produs de aparatul de zbor.
Într-adevăr, toate ferestrele erau întunecate și era liniște, de credeai că nimeni nu era acasă.
Trecură prin poartă pe un teren întins, care ducea la o vilă în stil mediteranean.
În timp ce urca în urma lui Rose și a lui Mark treptele de piatră spre prima terasă, Joe spera că detectorii sistemului de supraveghere a mișcării nu erau instalați la exteriorul imensei case, ci numai în încăperi. Dacă trecerea lor punea în funcțiune mecanismele montate în copaci sau pe zidurile înconjurătoare, străfulgerarea lor bruscă putea atrage atenția piloților.
El știa cât de greu ar fi, chiar și pentru un singur om care fuge pe picioarele lui să evite ochiul strălucitor al unui elicopter de cercetare al poliției cu un pilot bun și hotărât - mai ales într-un spațiu relativ deschis, cum era acela, care nu oferea nenumăratele ascunzători ale labirintului unui oraș. Ei patru ar fi ușor de imobilizat, de îndată ce ar fi reperați.
Teama lui Joe de un sistem de securitate exterior se dodevi nefondată când urcară în grabă un alt rând de trepte de piatră spre ultima terasă. Proprietatea rămase în aceleași lumini firave, apăsată de straturile de umbre ocrotitoare.
Dincolo de marginea stâncii, elicopterul de cercetare plutea în paralel cu ei, înaintând încet spre nord. Piloții continuau să-și concentreze atenția spre plaja de dedesubt.
Mark îi conduse pe lângă un bazin de înot imens. Pe apa neagră ca țițeiul scânteiau arabescuri argintii, de parcă sub suprafața ei înotau bancuri întregi de pești ciudați, cu aripioare fosforescente.
Treceau încă pe lângă bazin când Rose se împiedică. Era cât pe-aci să cadă, dar își recăpătă echilibrul, apoi se opri, clătinându-se.
- Nu te simți bine? întrebă îngrijorat Joe.
- Ba da, n-am nimic, spuse ea, dar glasul ei era stins și încă părea nesigură pe picioare.
- Te-ai lovit rău mai înainte? insistă Joe când Mark și Joshua se adunară în jurul lor.
- Am căzut în fund, spuse ea. Am câteva vânătăi.
- Rose...
- N-am nimic, Joe. Probabil că m-au obosit alergătura și scările astea nenorocite. Cred că nu sunt într-o formă prea bună.
Joshua vorbea din nou în șoaptă la telefonul celular.
- Să mergem, spuse Rose. Haideți, să mergem.
Dincolo de stâncă, deasupra plajei, elicopterul aproape că depășise proprietatea.
Mark îi conducea din nou și Rose îl urma cu o energie reînnoită. Trecură repede pe sub acoperișul loggiei boltite de lângă zidul din spate, unde nu mai erau în pericol de a fi reperați de piloții elicopterului și apoi spre colțul casei.
În timp ce se deplasau în șir indian pe o alee ce șerpuia printr-un mic pâlc de arbori malaleuca, având coaja zdrențuită, se pomeniră brusc țintuiți de fasciculul puternic al unei lanterne mari.
În fața lui, un paznic le blocă înaintarea, spunând:
- Hei, cine naiba sunteți?
Fără a ezita o clipă, Mark începu să înainteze chiar în timp ce lanterna continua să clipească. Necunoscutul încă vorbea când Mark se ciocni de el. Cei doi icniră în momentul impactului.
Lanterna zbură spre trunchiul unui arbore malaleuca, se izbi de el, sări pe alee și se răsuci pe piatră, producând un vârtej de umbre care se roteau ca o haită de câini în jurul vânatului.
Mark îl învârti pe paznic, îi răsuci brațul, îl împinse de pe alee, prin straturile de flori de pe margine și îl buși atât de tare de zidul casei, încât ferestrele din apropiere zăngăniră.
Joshua luă lanterna de jos și o îndreptă spre locul acțiunii și Joe văzu că fuseseră somați de un gardian de pază în uniformă, supraponderal, de vreo cincizeci și cinci de ani.
Mark îl împinse ca să îngenuncheze și îl înșfăcă de partea din spate a capului apăsându-i fața în jos și într-o parte, ca să nu-i poată descrie mai târziu.
- Nu e înarmat, îl informă Mark pe Joshua.
- Ticăloșilor, spuse furios paznicul.
- N-are un pistol la gleznă? se interesă Joshua.
- Nu, nici așa ceva.
Paznicul spuse:
- Proprietarii sunt niște tâmpiți, pacifiști sau așa ceva. Nu lasă pe nimeni cu arme, nici măcar pe mine. Uite rezultatul!
- Nu-ți facem niciun rău, spuse Mark trăgându-l de lângă casă și silindu-l să se așeze pe pământ, cu spatele lipit de trunchiul arborelui malaleuca.
- Nu mă speriați, spuse paznicul, dar era speriat.
- Câini sunt? întrebă Mark.
- Peste tot, spuse gardianul. Dobermani.
- Minte, spuse Mark sigur pe el.
Chiar și Joe simțea că paznicul îi păcălește.
Joshua îi dădu lanterna lui Joe și spuse:
- Ține-o spre pământ. Apoi scoase o pereche de cătușe dintr-o borsetă prinsă la spate.
Mark îi porunci paznicului să-și întindă mâinile în spate și să le împreuneze în jurul copacului. Trunchiul avea diametru de numai vreo douăzeci și cinci de centimetri, deci gardianul nu trebuia să se contorsioneze și Joshua îi prinse cătușele de încheieturi.
- Polițiștii sunt pe drum, rosti victorios paznicul.
- Călare pe dobermani, fără îndoială, spuse Mark.
- Ticălosule! spuse paznicul.
Mark scoase din borsertă un sul de bandaj bine strâns.
- Mușcă, îi spuse el gardianului.
- Mușcă tu, spuse gardianul îngăduindu-și un ultim behăit de bravură deznădăjduită, după care se conformă.
Joshua îi răsuci de trei ori o fâși de bandă izolantă în jurul capului și peste gură, țintuindu-l bine cu bandajul.
Mark extrase din centura paznicului ceea ce părea a fi o telecomandă.
- Cu asta se deschide poarta?
Paznicul mârâi prin căluș o obscenitate care ajunse la urechile lor ca un mormăit lipsit de sens.
- Probabil că e poarta, spuse Joshua.
Apoi se adresă gardianului:
- Relaxează-te. Nu-ți forța încheieturile. Nu jefuim proprietatea. Zău că nu. Trecem doar prin ea.
Mark spuse:
- La o jumătate de oră după ce vom pleca, vom chema poliția ca să vină să te elibereze.
- Cheamă un câine, îl sfătui Joshua.
Mark luă lanterna paznicului și îi conduse spre fațada casei.
Oricine or fi fost indivizii aceia, Joe se bucura că erau de partea lui.
Proprietatea se întindea pe cel puțin trei pogoane. Uriașa casă era situată la șaptezeci de metri în spatele zidului proprietății dinspre stradă. În mijlocul aleii de intrare lată, șerpuitoare, se afla o fântână de marmură cu patru niveluri: patru cupe late în formă de scoică, fiecare susținută de câte trei delfini în plin elan, dimensiunile cupelor și ale delfinilor micșorându-se pe măsură ce urcau.
- O să așteptăm aici, spuse Mark, conducându-i spre delfini.
Delfinii și cupele se înălțau dintr-un bazin cu un zid de șaizeci de centimetri înălțime, care se termina cu o bordură lată de calcar.
Rose se așez pe margine și apoi o urmară Joe și Mark.
Joshua luă telecomanda obținută de la paznic și porni pe alee spre poarta de intrare, vorbind la telefonul celular.
- De unde ați aflat de mine? îl întrebă Rose pe Mark.
- O întreprindere lansată cu un fond de un miliard de dolari ca a noastră, spuse Mark, prinde foarte repede viteză. Și în plus, specialitatea noastră sunt calculatoarele și tehnologia informațiilor.
- Ce întreprindere? întrebă Joe,
Primi același răspuns confuz pe care îl dăduse Joshua pe plajă.
- In fini fața.
- Și ce-nseamnă asta?
- Mai târziu, Joe, promise Rose. Continuă, Mark.
- Deci, din prima zi am avut fonduri pentru a încerca să urmărim toate cercetările promițătoare din toate disciplinele din întreaga lume, care ne-ar putea duce la revelația la care sperăm.
- Așa o fi, spuse Rose, dar voi ați apărut de doi ani, iar cea mai mare parte a cercetărilor mele din ultimii șapte ani a fost efectuată în cele mai stricte condiții de securitate.
- Doamnă doctor, ați fost o imensă speranță în specialitatea dumneavoastră până la vârsta de treizeci și șapte de ani - apoi, dintr-o dată, v-ați întrerupt aproape total activitatea, cu excepția a câte unei lucrări minore publicată ici și colo, din când în când. Ați fost o Niagara a creativității - și apoi, peste noapte ați secat.
- Ce anume vă indică acest lucru?
- Modelul tipic al omului de știință cooptat de Ministerul Apărării sau de un alt departament al guvernului, cu suficientă putere pentru a produce un blocaj informațional total. Deci, atunci când vedem așa ceva, încercăm să aflăm cu precizie unde lucrați. În cele din urmă v-am găsit la Teknologik, dar nu la vreunul din sediile lor cunoscute și accesibile, ci într-un complex situat la mare adâncime sub pământ, asigurat din punct de vedere biologic, lângă Manassa, Virginia. Ceva ce poartă denumirea „Proiect 99”.
În timp ce asculta cu atenție conversația, Joe observă cum la capătul lungii alei se deschidea rulând pe șine ornamentata poartă electrică.
- Cât de multe știți despre ceea ce facem noi la Proiect 99? întrebă Rose.
- Nu suficient, spuse Mark.
- Cum de știți totuși ceva?
- Când afirm că urmărim cercetările din întreaga lume, nu înseamnă că ne limităm la aceleați publicații și la băncile de date cunoscute la care are acces orice bibliotecă de lucrări științifice.
Rose spuse fără dușmănie:
- E un mod delicat de a spune că încercați să penetrați sistemele de securitate ale calculatoarelor, să le faceți harcea-parcea și să distrugeți codurile.
- Exact, dar n-o facem pentru profit. Nu exploatăm economic informațiile pe care le obținem. Este doar misiunea noastră, este cercetarea pentru a cărei efectuare am fost creați.
....................................................................................
