4-5
Sorbi paharul cu țuică până la fund și aprecie cu satisfacție:- E excelentă!
- Totdeauna puteai să bei o ţuică bună la Mircea, confirmă Sachelarie.
- Avea o inimă de aur, regretă Pandele. Apoi vocile se amestecară.
- Ce om!
- Ce suflet!
- Cât spirit de sacrificiu!
- Unic!
- Ce mai, era un generos, concluzionă cu emfază Dorneanu. Un om cu adevărat delicat, suflet de elită de o nobilă factură, modest. Îmi întâlni privirea ironică şi îşi drese vocea puţin, încurcat. Evident, nimeni nu e perfect. Poate avea unele lipsuri, insignifiante desigur.
- Ca de exemplu când Dumnezeu să-l ierte trişa la cărţi, sugeră Pandele cu faţa îmbujorată.
- Ce naiba, mă? îl mustră blajin Marin. Creştin eşti tu? Ţi-o fi ciupit un pol, doi acolo şi ce mare lucru?
- Chiar, interveni Sachelarie. De altfel, nici nu cred că trişa. Cine ştie ce vi s-o fi părut vouă...
- Acum fie-i ţărâna uşoară, dar cărţile le măsluia, se simţi obligat să restabilească adevărul Dorneanu. Avea o chestie a lui cu damele. Mă şi miram că nu vă prindeți. Totdeauna vă lua banii cu brelan sau cu care de dame. Ce avea cu damele n-am înţeles niciodată. Şi după o pauză, cu tâlc: Că-l ştiţi cum arăta.
Sachelarie, clipind mărunt din ochi, nu se dumeri:
- Nouă de ce nu ne-ai spus?
- Ei, asta-i! Doar nu trişa din patimă. Mircea, monument de cinste şi corectitudine! şi râse teatral, ca şi cum asociaţia ar fi fost ridicolă. Era mica lui farsă.
Doamna Ionescu, cu figura calmă, impenetrabilă (nu m-am putut împiedica să remarc încă o dată cât de bine o prinde negrul), ajutată de o fetiţă, aşeză mai multe platouri pe masă.
Invitaţii se năpustiră ca lăcustele, grăbiţi să-şi umple farfuriile. Pande le observă, sâsâind, în şoaptă:
- Ăştia-s nehaliţi rău.
Dar luă cu mână smerită farfuria pe care i-o întinse cu indiferenţă Elvira Ionescu.
O urmărea cu ochi lucioşi, cu o undă de înfrigurare abia stăpânită, gata să sară la cel mai mic gest al ei.
- Ei, să fie de sufletul răposatului! Închină primul pahar de vin o femeie planturoasă din capul mesei, cu o geantă cât o valiză, strategic căscată pe genunchi.
Marin bău pe nerăsuflate câteva pahare la rând, ignorându-l pe Sachelarie care încerca să-l tempereze.
- Lasă-mă, dom'le în pace!
Muşcă dintr-o bucată de brânză presărată din belşug cu piper, care-i aduse lacrimi în ochi.
Sachelarie, crezând că plânge, păru impresionat. Îl luă de după umeri:
- Lasă, Marine! Aşa a fost să fie. Bietul Mircea! Prieten ca el nu găseşti doi într-o viaţă.
- Aşa-i, frate Sache, consimţi Marin înduioşat acum de-a binelea şi alungând iuţeala piperului cu alt pahar de vin.
Dorneanu se asocie spontan şi fără legătură:
- Vai, da! Ai dreptate. Animus meminisse hor. Prietenia, floare rară! Cu câtă gingăşie ştia s-o ofere Mircea. Dar părăsi brusc tonul de exaltare. Unde a dispărut friptura? Ce Dumnezeu, abia s-a adus tava...
Doamna cu geanta deschisă pe genunchi surâdea candid.
- Aveam unul în facultate care făcea spiritism, începu Pandele.
- Ei, ştii că-mi placi? se indignă Dorneanu. O fi şparlit răposatul antricoatele.
- Nu, dom'le, se apără inginerul. Mă gândeam, ce-ar fi dacă am evoca spiritul lui Mircea.
Jurisconsultul îl compătimi:
- Aiurezi, băieţaş. Totuşi nu înţeleg chestia cu friptura. E fenomenală!
Doamna Ionescu, neobosită, aduse alt rând de platouri. Măsură rece grupul celor patru, le puse în faţă tacâmuri curate şi se grăbi să iasă.
Marin, cu capul pe masă, tresărea din când în când.
- S-a îmbătat, remarcă Dorneanu, privindu-l. De fapt, nu-i o surpriză. Animalul n-are stil.
- Exagerezi, sâsâi Pandele. E un tip cumsecade. Anul trecut ţi-a dat 8000 de lei fără să clipească. Nici măcar chitanţă nu ţi-a cerut.
- Confuzi noțiunile, amice. N-am afirmat că e avar ca - fie vorba între noi - defuncta gazdă a cărei colivă o ingerăm azi. Am spus doar că n-are stil. Il y a de la difference.
Îmi venea să râd. Nu trecuseră zece minute de când Dorneanu nu găsea cuvinte și culori să zugrăvească generozitatea şi delicateţea lui Ionescu. Şi acum, dintr-o dată, fără jenă, simplu, cu o naturaleţe deconcertantă, aproape că-l înjura.
- Parcă tu ai stil! se îndoi inginerul cu bun simţ. Rumegi bucatele mortului şi-l bârfeşti.
- Fan-tas-tic! se holbă Dorneanu, izbindu-şi palmele. Fantastic! Acum erau chiftelele pe masă. Ce naiba, doar nu-s beat, şi se ciupi ostentativ de braţe. Care-i misterul?
Pandele suflă:
- St! Nu fă scandal!
- Sunt de acord, dar fă-mă să înţeleg misterul.
- Asta-i. Aşa o fi Mircea, Dumnezeu să-l odihnească. Strângător și pe lumea ailaltă.
Dorneanu îl măsură ironic:
- Ai mai auzit u de cazuri din astea?
- Nu, mărturisi inginerul.
Fetiţa care o ajuta pe doamna Ionescu începu să strângă masa, farfuriile şi tacâmurile, platourile goale.
Dorneanu se uită după ea fluierând a pagubă. Recapitulă, ridicând câte un deget:
- Chiftele, ţâri, telemea de paişpe şi marşul! Ura şi la gară! Ce să mai discutăm? Mitocanul se cunoaşte şi când moare.
- Crezi că a trecut meniul în testament? se interesă încet Pandele.
- Cât era de neam prost şi zgârâie-brânză...
Fata se întoarse, aducând o farfurie uriaşă cu plăcinte.
- Fetiţo, adu-ne o sticlă de vin! dispuse Marin cu limba împleticită.
- De unde?! se miră fata. S-a terminat.
- Parastas de calici, suspină Sachelarie.
- Totdeauna şi-a mâncat de sub unghie, îşi aminti Dorneanu.
- Nu te ierta nici de cinci bani. Cică dacă nu-i ai te dă jos din tramvai.
- Ascultaţi-mă pe mine! Asta ţine acum visteria lui Sân' Petru...
Pandele se ridică:
- Mă duc eu pe la bucătărie, poate mai găsesc ceva. Dorneanu îmi făcu cu ochiul:
- S-a dus după madam Ionescu, Dacă n-ajunge şi ăsta la cimitir, mare minune.
- Ce vrei să spui? l-am întrebat.
Dorneanu râse încetişor:
- Cândva, nu foarte de mult, amicul Pandele i-a declarat Elvirei Ionescu că de dragul ei ar fi în stare să facă moarte de om.
- De unde ştii?
- I-a trimis ea o epistolă decentă şi foarte "honnete femme", de altfel în care, referindu-se la declaraţia inginerului, bate câmpii pe patru pagini despre prietenia pe care i-o poate acorda, titularul inimii fiind, pasă-mi-te, ipochimenul de Ionescu.
- Când s-au întâmplat toate acestea?
- Înainte de-a pleca la "Dor de munte". Pandele păstra scrisoarea la el. În dreptul inimii, mai adăugă ironic Dorneanu.
- Ţi-a citit-o şi dumitale?
- Aş! Înseamnă că habar n-ai ce-i aia sentiment delicat. Am dat eu peste ea întâmplător la cabană. O ţinea în portefeuille.
Mi-l amintii pe Pandele acolo, pe marginea prăpastiei, contemplând bucăţelele de hârtie alungate de vânt.
Inginerul se întoarse la masă cu un aer plouat. Dorneanu îl observă cu coada ochiului, dar se abţinu de la orice comentariu.
Între timp, oaspeţii, ameţiţi, începură să fredoneze cu ochii înlăcrimați, dar cu dispoziţie evidentă: "O, tu, ce eşti pierdută în neagra veşnicie". De fapt se organiză un cor în care o parte din comeseni susţineau un fel de fond muzical, mârâind pe nas cu buzele strânse.
Mi-am luat rămas bun de la doamna Ionescu care, în bucătărie, cu mânecile suflecate lângă un maldăr de vase murdare, privea în gol, fără expresie, căzută parcă în transă.
- Cum a putut? mă întrebă ea cu ochii îngheţaţi, fără să întoarcă capul.
- Cine?
- El! Cum a putut să vină? Azi! Aici! Cum?
- De fapt ce ştiţi dumneavoastră, doamnă? Repet o întrebare pe care v-am mai pus-o. Mă privi cu mânie rece, stăpânită.
- Nimic, domnule căpitan. Vorbeam şi eu aşa.
Părăsii casa familiei Ionescu. Înăuntru rămaseră cei patru prieteni. Unul singur era criminalul. Ceilalţi erau simpli pioni manipulaţi asemenea unor păpuşi neînsufleţite şi docile sau lângă pulpana cărora se manipula cu abilitate diabolică.
În stradă am întors capul. Nu mi-am putut stăpâni un fior. La una din ferestre, "el", palid, cu ochii lucizi, mă privea.
Capitolul XVI
”OMUL ȘI UMBRA”
Soarele pătrundea timid prin ferestrele largi ale biroului.
În anul acela, toamna întârziase mult deasupra oraşului, vopsind cu rugină străzi şi bulevarde, parcurile şi coşurile ţigăncilor. Bucureştenii, mai puţin gălăgioşi (în anotimpul rece, acustica oraşului pierde considerabil în intensitate), cu mină de elevi în prima zi de şcoală, afişau cele dintâi revere înguste, care alături de cocurile "turn" constituiau ultima noutate în materie de modă.
Comentam înălţimea exagerată a coafurilor feminine cu căpitanul Voicu şi-l necăjeam, argumentând pozitiv.
Voicu, încercând, ca toţi oamenii scunzi, stupide complexe de inferioritate, îmi demonstra conştiincios şi ştiinţific aspectele inestetice şi nesănătoase ale edificiilor capilare.
Urmăream distrat firele de praf zburdând în soare şi-l aţâţam din când în când cu câte o replică. (Voicu explica acum detailat părţile componente ale firului de păr, lansându-se în triste profeţii.)
- Astea le ştii de la "Sfatul medicului"?
- Te credeam om serios, domnule! mă compătimi Voicu, şi cu aer decepţionat se cufundă între paginile unui dosar.
Intră ofiţerul de serviciu, anunţându-l pe locotenentul Dornea. Îi făcui semn să-şi înceapă raportul. Vorbea neobişnuit de tare, şi, neavizat fiind, puteai crede auzindu-l dintr-o cameră vecină că e furios şi pus pe scandal. Mai târziu te obişnuieşti.
Nu-l văzusem de câteva zile şi eram nerăbdător să-l ascult.
Îşi scoase o notiţă din buzunar şi-mi raportă telegrafic:
15 noiembrie
Ora 16,00: Persoana a ieşit de la Institut, a intrat la Expres-Lido, unde a luat masa, apoi s-a dus direct acasă. N-a discutat cu nimeni pe parcurs, n-a salutat pe nimeni. Probabil că a dormit vreo două ceasuri. A aprins lumina abia la ora 18,30.
Ora 19,00: S-a dus la croitor (Cooperativa de îmbrăcăminte din staţia Italiană), unde a întârziat trei sferturi de oră.
Ora 20,30: A intrat la cinematograful "Capitol" de pe bulevard. N-a stat la coadă la bilete.
Ora 23,00: S-a întors acasă pe jos. N-a părăsit locuinţa decât dimineaţă, când s-a dus la slujbă.
16 noiembrie
Ora 16,30: A luat masa la restaurantul "Postăvarul".
Ora 17-19: S-a plimbat pe Calea Victoriei privind vitrinele; a intrat prin magazine. Şi-a cumpărat o pereche de pantofi de la "Romarta".
Ora 19,30: A cinat la "Berăria Central" din piaţa Sf. Gheorghe. Autobuzul 37 l-a dus până acasă.
Terminând de citit, Dornea tăcu pentru câteva clipe.
- Până aici, nimic interesant, am comentat.
- Nimic, tovarăşe căpitan. În schimb, ieri...
Şi Dornea începu să povestească pe îndelete.
- A plecat de acasă la ora 18. Părea grăbit şi am crezut la un moment dat că o să urce în 17, sosit în staţie chiar atunci. A avut o scurtă ezitare, dar pesemne s-a răzgândit. Şi-a cumpărat "Informaţia Bucureştiului" de la un vânzător de ziare ambulant. Şi acum începe comedia...
Dornea lăsă "suspens", calculându-şi artistic pauza.
- Zi! l-am îmbiat amuzat.
- Mai întâi şi-a împăturit cu grijă ziarul şi l-a băgat în buzunar, ca unul care-şi citeşte gazeta acasă, sub plapumă, înainte de culcare. După vreo două sute de metri, ocheşte un coş de gunoi agăţat de un stâlp şi când ajunge în dreptul lui scoate jurnalul din buzunar şi-l zvârle înăuntru. Mai face câţiva paşi şi se opreşte, aşteptând schimbarea semaforului, ca să poată traversa.
- Cum ai procedat?
Dornea raporta înfierbântat, retrăind intens filmul celor relatate.
- "Persoana e ingenioasă", mi-am zis. Găseam că procedeul e inteligent şi grosolan în acelaşi timp. Grosolan, pentru că e greu de justificat gestul, când ai cumpărat gazeta doar cu zece minute înainte şi nici măcar n-ai răsfoit-o. Dar tocmai în asta, am conchis, rezidă şi abilitatea cursei, pentru că este imposibil să nu stârneşti astfel curiozitatea urmăritorilor, atent să sesizeze semnificaţia fiecărei mișcări.
- În consecință.
- În consecință, am trecut pe lângă coș ignorându-l, mai ales că individul care se angaja intenţionat în traversare putea trage cu coada ochiului, traficul aglomerat impunând oarecare aşteptare pe marginea trotuarului. În afară de aceasta, locotenentul Dănilă, conform dispoziţiilor dumneavoastră, era în spatele meu ca o a doua "umbră" permanentă. El avea să stabilească ce e cu gazeta.
- Da, cred că ai judecat bine.
- Staţi să vedeţi, se repezi Dornea, figura mare acum urmează. Abia trec de coş, şi un moşneag prăpădit, numai zdrenţe, îşi vâră mâna înăuntru până la cot, scoate ziarul şi pleacă tacticos.
- Interesant!
- Ca să fiu sincer, m-am cam enervat. Existau două ipoteze: Ori jurnalul avea într-adevăr o destinaţie (parolă sau mesaj) şi deci bătrânul făcea parte dintr-o bandă (cu riscul ca moşneagul, parcurgând un anumit traseu stabilit anterior, să mă fi detectat, ba să-l fi detectat chiar şi pe Dănilă), ori pur şi simplu întâmplarea ne juca o festă de mare umor. Bătrânul, vrând să economisească 30 de bani, ridicase gazeta aruncată la gunoi de către un cetățean oarecare.
Niciuna din ipoteze nu mă încânta. Prima, nu mai e cazul s-o dezvolt. În cea de-a doua (ipoteza bătrânului econom) urmăritul dobândea în mod stupid convingerea că e "filat".
Dornea adăugă cu sinceritate:
- Mi-am dorit din toată inima ca individul să fie atât de deştept, încât să realizeze coincidenţa, că moşneagul nu este, nu poate fi lucrător de miliţie.
La urma urmelor, era o chestiune elementară. Un lucrător de miliţie ar fi aşteptat să vadă cui îi e adresat "mesajul", şi nu s-ar fi grăbit să-l ridice înainte de a-i fi cunoscut destinatarul, eventuală verigă într-o eventuală bandă:
- Ba, am rostit pe gânduri, să sperăm că este atât de deştept. Pe urmă?
- Semaforul şi-a schimbat culoarea, şi am traversat. În faţa unui magazin cu încălţăminte ortopedică a zăbovit trei minute. Când, la rândul meu, am trecut prin dreptul cooperativei, mi-am dat seama că orice comunicare prin gest cu interiorul era imposibilă. Vitrina era strâmtă, iar exponatele sunt etalate pe un fond de placaj care împiedică orice privire dinăuntru sau dinafară.
- Cel mult, am sugerat, felul în care produsele erau dispuse în vitrină să fi conţinut vreo comunicare. O anumită pereche de pantofi, prestabilită, aranjată la stânga ori la dreapta de exemplu, poate să însemne ceva, în virtutea unei înţelegeri. Să te interesezi cine lucrează acolo. Continuă!
- A coborât fără grabă Bulevardul Republicii. Trebuie să vă spun, tovarăşe căpitan, că n-a întors capul o singură dată, n-a uzat de niciun tertip ca să-şi verifice spatele: nici şireturi desfăcute, nici ţigări aprinse prin ganguri care îngăduie căutături iscoditoare în lături, nici priviri golăneşti aruncate peste umăr picioarelor unei femei frumoase.
- Îngrijorător.
Dornea se foi pe scaun.
- De la Universitate, am luat-o spre Sala Dalles. După Sabena, a cotit-o brusc într-o curte interioară care, îngustându-se într-un gang, dă în strada Vasile Conta. Cred că i-am sesizat intenţia. Dacă mă grăbeam, m-ar fi aşteptat desigur la ieşirea din gang şi m-aş fi desconspirat. Întârziind, îi pierdeam urma. Mi-am scos bascul, am ridicat gulerul pardesiului, și, încercând un mers nou puteam păcăli o privire superficială, m-am strecurat pe lângă o pereche mai în vârstă, care traversa pasajul. Am avut timp să-l văd pe individ urcând treptele Complexului şi dispărând într-unul din blocuri. La ce etaj nu ştiu. Când am intrat în hol, ascensorul cobora chemat de o femeie. Am predat urmărirea sergentului-major Stoichiţă. Persoana n-a părăsit blocul până azi-dimineaţă, când s-a dus direct la serviciu.
- Şi locotenentul Dănilă?
- Dănilă a luat urma moşului. După ce l-a plimbat pe la vreo treizeci de coşuri de gunoi, colecţionând cele mai jalnice obiecte, bătrânul s-a dus acasă, în Pantelimon. Un amărât pe care-l ştie tot cartierul. N-are familie, bea de stinge şi nu pierde nici un parastas. Bellu e „fieful" lui. Personal, consider că n-are niciun amestec în afacerea asta...
Care să fi fost semnificaţia ziarului acela blestemat? Mesaj? Truc? Capriciu? Gest inconştient? Greu de presupus.
Existenţa unui complice nu era exclusă. În acest caz, aruncarea unei gazete, mai bine-zis a unei anumite gazete („Informaţia Bucureştiului.") într-un anumit coş de gunoi, într-o anumită zi, la o anumită oră etc. dobândea valoare de mesaj.
Cine era destinatarul? Criminalul înnoptase într-un bloc de pe Vasile Conta, deci nu acasă. Un complice (al câtelea?), ori un al doilea cotlon, refugiu încă nedepistat de oamenii noştri?
Capitolul XVII
UN CONCERT NEOBIȘNUIT
1.
Dornea îmi prezentă al doilea raport:
- L-am așteptat t în cofetăria din faţa I.D.G.H.I.B.-ului aproape două ore. A întârziat din cauza unei şedinţe. (Cu acest prilej Dornea consumase mi-a povestit ulterior douăsprezece sonde de oranjadă, exasperând personalul unităţii şi stimulând pariuri.) Lângă debitul de ţigări din apropiere a staţionat tot timpul un Fiat 1500 alb, aparţinând unui corp diplomatic. La volan, un individ cu ochelari negri răsfoia distrat un magazin ilustrat. Nu i-aş fi acordat vreo importanţă, dar m-a pus pe gânduri faptul că exact în momentul în care omul nostru a ieşit pe poarta instituţiei şi diplomatul a pornit maşina.
- O coincidenţă poate, am sugerat eu.
- Aşa cred, fu de acord Dornea. Pentru orice eventualitate, mi-am notat numărul turismului.
Îmi întinse o foaie smulsă dintr-un blocnotes.
- Să-i rugăm pe băieţii de la evidenţă să vadă ce-i cu el. Continuă!
- Persoana a luat-o agale pe Magheru. De la o Ţigăncuşă a cumpărat nişte ghiocei, tocmindu-se cu chef câteva minute. Să juri că ai de-a face cu un tip cumsecade, ieşit de la slujbă şi nu prea grăbit să ajungă acasă, comentă Dornea. Masa a luat-o la Lacto-barul de lângă cinematograful Republica. Din fericire, s-a aşezat chiar lângă vitrină. M-am amestecat deci printre ceilalţi amatori la un bilet în plus. După jumătate de ceas a ieşit din Expres. În Piaţa Palatului, cuprins de o hotărâre bruscă, a grăbit pasul, coborând aproape în fugă pe Ştirbei Vodă. S-a oprit abia în Cişmigiu.
Dornea îşi umplu un pahar cu apă.
- În parc era puţină lume. Rar câte un trecător, cu drum probabil cotidian, câţiva pensionari aruncând priviri îngrijorate spre cerul mohorât. Omul nostru a întins un jurnal pe scândurile jilave ale unei bănci şi s-a aşezat privind ţintă înainte. M-am postat după cotul pe care îl face şirul de scaune, ascuns de trunchiul unui salcâm. Individul a fumat două ţigări şi tacticos, de parcă gestul lui ar fi fost cum nu se poate mai firesc, a scos din buzunar o muzicuţă şi a început să cânte.
Aici Dornea repetă fără să-şi dea seama stupefacţia pe care o încercase în parc.
- A cântat exact trei minute şi jumătate copacilor, băncilor pustii şi statuilor o melodie fistichie pe care n-am auzit-o în viaţa mea. Mă întrebam dacă n-a înnebunit subit. În jur nu era nimeni.
- Chiar nimeni?
- Nimeni, tovarăşe căpitan. Adică mai încolo, pe o alee vecină, cumva oblică, o femeie privea neclintită lacul. Nu părea să fi băgat ceva în seamă, poate nici nu ajunsese până la ea straniul concert.
- Cel puţin din curiozitate ar fi trebuit să întoarcă capul. La cât ai apreciat distanţa care îi despărţea?
- Aproximativ o sută de metri.
- Cum arăta?
- Nimic deosebit, tovarăşe căpitan. Cam la cincizeci de ani, modest îmbrăcată, cu o basma verde.
- Dacă era cârnă şi cu picioare frumoase, era desigur mai interesantă, am insinuat.
- Distanţa era prea mare ca să sesizez asemenea amănunte.
- Ei, şi cum s-a terminat?
Dornea îşi ridică nedumerit sprâncenele.
- Omul s-a sculat, a cotit pe câteva alei şi în faţă la "Spicul" a făcut semn unui getax care l-a dus până acasă. Din stradă l-am văzut trăgând perdelele la ferestre.
- Concluzia dumitale?
Dornea tăcu.
Nu puteam scăpa de obsesia unui gând: Individul își bătea joc de noi.
2.
Situată pe colț la întretăierea Căii Victoriei cu strada Nuferilor, bodega Codlea a intrat în competiţie cu cele mai căutate restaurante din Bucureşti. Motivul? Aici se poate bea o sticlă de vin fără a fi nevoit să cheltuieşti a doua zi trei lei pentru antinevralgice.
Curiozitatea m-a îndemnat să intru. Din păcate, tocmai atunci "vinul cel bun" se isprăvise, aşa că am cerut o ţuică.
Sorbeam cu înghiţituri mici la "botul calului" (pentru cei grăbiţi responsabilul montase în perete o policioară îngustă şi lungă), când uşa se deschise făcând loc unui grup de petrecăreţi. Am recunoscut pe cei patru prieteni de la cabană.
Pandele mă observă primul:
- Ia te uită! Vorbeşti de lup şi lupul... după uşă.
- Qui s'aime se rencontre, decretă Dorneanu.
Întinzându-mi mâna cu obişnuitul său gest regal. Marin, beat ca de obicei, îşi schimonosi trăsăturile; semn că încearcă să-mi zâmbească.
Sachelarie se grăbi să dea unele explicaţii la proverbul lui Pandele.
- Într-adevăr, chiar adineauri vorbeam de dumneata.
- Foarte încântat. Şi cu ce ocazie, mă rog?
- Ocazie? Ne jigneşti! De cei dragi îţi aminteşti întotdeauna pentru simplul motiv că nu-i poţi uita niciodată.
Pandele ţinea morţiş să mă încredinţeze că a rămas acelaşi.
Nici Dorneanu nu se schimbase.
- Honni soit qui mal y pense! Hai să bem ceva. Şi imprimându-şi vocii un timbru baritonal, comandă: Băiete! O sticlă de borvis.
Sachelarie aprecie repede conţinutul paharului meu:
- Tot ţuică? Înseamnă că ai rămas la aceleaşi bune obiceiuri.
Marin se hotărî să deschidă gura:
- Mai înseamnă că dumnealui e perseverent, de o perseverenţă învecinată cu încăpăţânarea... Greşesc, căpitane?
N-am apucat să-i răspund. Ceilalţi, socotind cele cincisprezece cuvinte rostite de Marin drept un record neobişnuit, se hotărâseră să serbeze evenimentul. Mi-am amintit o scenă asemănătoare petrecută în seara sosirii mele la "Dor de Munte".
Aveam din nou senzaţia că se angajează într-un joc ale cărui reguli nu le cunoșteam.
M-am uitat prin fereastra supraîncărcată de reclame ademenitoare, încercând să ghicesc care dintre trecători e Dornea.
Sachelarie propuse ca în cinstea revederii noastre să bem ţuică. În curând o sticlă de un litru contrasta vizibil alături de apa minerală.
- Unul dintre noi patru va trebui să comită o crimă! Vorbise Pandele, aparent distrat.
Dorneanu bătu repede în lemn:
- Doamne fereşte! Ce-ţi veni, frate?
- Numai aşa, completă Pandele, prietenul nostru, simpaticul căpitan Anghel, se va hotărî să ne acorde oarecare atenţie.
Au izbucnit cu toţii în râs.
- Chiar, făcu Sachelarie, s-ar părea că intenţionat ne ocoleşte.
- Da, da, aşa s-ar părea.
Pentru toţi era clar că prezenţa mea reuşea să stimuleze graiul ex-doctorului. Am recurs la cel mai banal pretext:
- Am o groază de probleme pe cap.
- Ce vorbeşti, domnule? Şi eu care credeam că ai rezolvat misterul chiar acolo, la cabană....
Dorneanu ridică paharul cu apă minerală, sorbi ceremonios și izbucni dintr-o dată:
- Care mama dracului mi-a turnat țuică?!! Tu, Sache?
Se cutremura la nesfârșit, de parcă ar fi băut gaz. Ceilalți râdeau cu lacrimi.
- Uite-așa ne petrecem timpul făcu Sachelarie într-un târziu, o glumă, un pahar, un pocher așa...
- Apropo, l-am întrebat, cum aţi rezolvat problema celui de al patrulea?
Răspunse Pandele:
- Jucăm cu o mână moartă, până când te vei hotărî dumneata să o înlocuieşti.
O ţigăncuşă intră oferind clienţilor buchete mici de flori. După ce se asigură că e privit îndeajuns, Dorneanu îşi alese cu grijă o garoafă albă, o prinse la butonieră şi cu un gest capabil să sugereze cele mai distinse maniere de la curtea lui Ludovic al XV-lea oferi fetei douăzeci şi cinci de bani. Cum vânzătoarea cerea să i se restituie marfa, Pandele propuse o chetă. În cele din urmă, plictisit, Marin scoase o bancnotă de trei lei şi îi făcu semn să ne lase. Sachelarie o prinse de mână:
- Ai un pol de la mine dacă îmi ghiceşti în palmă.
Fata se smuci şi, eliberându-se, dispăru pe uşă, bodogănind.
- Pentru jumătate din sumă îţi spun eu tot, se oferi Pandele.
- Nu, zău! făcu Dorneanu, întinzându-şi palma. Ştii să ghiceşti?
- Bineînţeles. Ghicesc trecutul, prezentul şi viitorul. În ceea ce te priveşte, trecutul ţi-l cunoaştem, prezentul îl ştim cu toţii, cât despre viitor... Uite, domnule, unde era craiul! Pică cu aşternut, Dorneanule!
- Serios? Se vede aşa ceva în palmă?
- Pe onoarea mea! Se vede clar. Pat de fier, pătură cazonă şi gratii la fereşti.
Dorneanu îşi retrase mâna înjurând. Uitase bunele sale maniere. Eu însă n-am uitat că la întoarcere, în tren, acelaşi Pandele susţinea că Dorneanu n-ar fi în stare să comită nici cea mai neînsemnată contravenţie. Să-şi fi schimbat între timp părerile?
Sachelarie, îşi oferi palma, surâzând:
- Zi! Dar să te ferească sfântul să-mi citeşti aceeaşi istorie, că stricăm prietenia. Hai, dă-i drumul!
Abordând o mină serioasă, Pandele îi cercetă palma cu atenție.
- Ei?
- Interesant! Foarte interesant! Acum înţeleg în sfârşit norocul tău la cărţi. Scrie aici o poveste despre cineva care ştie să aranjeze al naibii de bine fulurile.
- Altceva nu mai scrie? se interesă Marin.
Sachelarie se supără de-a binelea.
- Sper că-i una din glumele tale obişnuite; deşi asemenea afirmaţii nici măcar în glumă nu se fac. Îşi turnă un pahar de şi îl goli fără protocolul obişnuit.
Pandele ridică din umeri, zicându-mi:
- E rândul dumitale, căpitane.
- E rândul meu să fac aceeaşi remarcă. Sper că e o glumă. Ar fi de tot hazul, zău aşa, să mă vadă şeful îndeletnicindu-mă prin cârciumi cu asemenea practici. Dacă treaba te amuză, încercă la dumnealui.
- Marin refuză scurt.
- Sunt convins că nu-l amuză. Şi ca să pună capăt discuţiei schimbă subiectul: Mult o să mai bem din poşirca asta? Ospătar! O sticlă de coniac!
Cum "prietenii" erau puşi pe chef, mă pregăteam să plec. Privirea mi-a fost atrasă de apariția unui individ, prost îmbrăcat, cu o pălărie pleoştită pe cap şi un topor la subsuoară, care ezita în cadrul uşii. Se hotărî în cele din urmă şi, trecând prin dreptul meu, îmi făcu un semn imperceptibil cu ochiul, apoi se îndreptă spre tejghea.
"Cine naiba o mai fi?" Privindu-l atent, era cât pe-aci să izbucnesc în râs.
Tăietorul de lemne, care acum număra cu grijă câteva monede legate într-o batistă, pentru o cinzeacă de drojdie, era... locotenentul de miliţie Dornea.
Intervenţia lui Pandele mă izbi ca un ciocan în moalele capului.
- Ei, taică! Ia de aici un pahar de ţuică. Om necăjit, căpitane. Bate, săracul, tot oraşul pentru o bucată de pâine.
Oare îl recunoscuse?
Capitolul XVIII
EXERCIȚII DE LOGICĂ
- Te ascult, căpitane!
Eram pentru a treia oară în biroul colonelului Tunsu după întoarcerea mea din concediu.
- În ultima sa declaraţie, începui eu, Vasiliu susţine că prima întâlnire cu Mircea Ionescu a avut loc în anii copilăriei. L-a văzut în câteva rânduri însoţit de un marinar.
Primul lup de mare "în carne şi oase" a reţinut în mod firesc atenţia lui Vasiliu, copil pe atunci. După douăzeci şi cinci de ani, tabloul din locuinţa lui Ionescu un marinar cu barbă, mustaţă şi lulea îi declanşează spontan imagini de mult uitate. Vasiliu remarcă asemănarea dintre omul din fotografie şi gazdă, adăugând că i-a văzut cândva plimbându-se împreună pe strada copilăriei sale, strada "Fără Nume". Ionescu contestă vehement, afirmând că marinarul nu-i este tată, că nu-l cunoaşte şi că abia cu opt ani în urmă a călcat pentru prima oară în Bucureşti.
Ulterior, tabloul a dispărut, Mircea Ionescu justificând că ar fi fost reclamat de o rudă îndepărtată. De altfel, continuai, din discuţia cu doamna Ionescu reiese clar că Vasiliu spune adevărul.
Magnetofonul se afla alături, iar banda care înregistrase întreaga convorbire cu tânăra văduvă fusese fonotecată, reţinând pasajele care ne interesau.
I-am dat drumul. Glasul blând, catifelat al femeii se auzi timid:
- "Acolo atârna un tablou cu fotografia unui marinar. Asemănarea dintre Mircea şi omul din fotografie..."
- După cum vedeţi, tovarăşe maior, doamna Ionescu confirmă declaraţia lui Vasiliu referitoare la dispariţia portretului. În acelaşi timp, nu-şi poate explica desele plimbări ale soţului ei pe strada "Fără Nume".
- După Vasiliu, reflectă colonelul, preferinţa lui Ionescu pentru această stradă începe încă din copilărie.
- Mi-aş permite să adaug, intervenii eu, că acum douăzeci şi cinci de ani, primele plimbări pe aceeaşi stradă le-a făcut însoţit de un marinar. Un marinar a cărui existenţă în viata sa, Ionescu o accepta şi o respingea.
- Să vedem de ce-o respingea. Ce era, sau ce devenea compromiţătoare relaţia marinar-Ionescu, ori faptul că acesta din urmă a fost văzut pe o anumită stradă? Să procedăm prin eliminare. Aparent, s-ar zice că totul pledează pentru prima ipoteză. Ştim doar că Ionescu s-a lepădat de omul cu barbă, mustaţă şi lulea. Totuşi, îi păstrează fotografia în casă, pe perete, ba mai mult, este afectat când aceasta dispare. Concluzia?
- Concluzia se impune: Ionescu respinge orice legătură cu marinarul numai atunci când cineva afirmă că au fost văzuți pe o anumită stradă. Aşadar, compromiţătoare devine orice legătură cu strada respectivă.
- Compromiţătoare, periculoasă sau de nedorit, pentru că are sensul cel mai larg. De ce nu dorea să se ştie că acum douăzeci şi cinci de ani a trecut, de câteva ori, pe strada "Fără Nume"?
- Pentru a nu fi amestecat în cine ştie ce întâmplare petrecută în cartier.
Am retractat imediat.
- Explicaţia cade. În asemenea situaţie, firesc era să nu mai calce pe acolo niciodată. Ori lunea trecută Ionescu a fost văzut, în câteva rânduri, pe aceeaşi stradă.
- Atunci?
- Înseamnă că pe strada "Fără Nume" se află "ceva". Ceva căutat şi de altul, sau alţii.
- Ai început bine. Continuă! mă încurajă colonelul.
- "Ceva" care poate fi controlat dacă mai există sau nu... O casă, o grădină... A! Înţeleg! Acum înţeleg. Tatuajul! Desenul prin tatuaj indică locul de pe strada "Fără Nume" unde se află acel ceva.
Am deschis blocnotesul la pagina unde doamna Ionescu reprodusese desenul tatuajului.
Colonelul îl privi minute în şir, răsucindu-l pe toate părţile.
- Fără îndoială, desenul reprezintă determinarea unui obiect, sau a unui loc faţă de alte obiecte sau locuri. Priveşte! Sunt şase şiruri de câte douăzeci de puncte, dispuse relativ simetric. Un singur punct este înlocuit cu semnul X.
- Îmi permit să vă amintesc, tovarăşe colonel, că doamna Ionescu a reprodus desenul din memorie, precizând chiar că nu ştie numărul exact al punctelor.
- Nu are importanţă pentru ceea ce încercăm noi să deducem. Aşadar, semnul X precizează locul sau obiectul căutat. Un loc sau un obiect, în funcţie de alte aproximativ o sută douăzeci de locuri şi obiecte asemănătoare.
- Asemănătoare?!
- În mod cert. Dacă locurile sau obiectele, care-l încadrează pe cel căutat, ar fi deosebite, desenatorul era obligat să le indice prin alte semne, spre a uşura munca celui ce urmează să ajungă la obiectiv.
- Aş avea o remarcă, tovarăşe colonel.
- Dă-i drumul.
- Presupunând că eu am ascuns ceva în grădină, unde, să zicem, sunt o sută douăzeci de repere formate din pomi, movile şi tufişuri. Mi-e suficient să însemnez locul în funcţie de celelalte fără a preciza natura reperelor.
- Perfect adevărat, cu condiţia ca dumneata să fi făcut însemnarea.
- Credeţi că tatuajul de pe şoldul lui Ionescu a fost făcut de altcineva?
Colonelul Tunsu comandă două cafele, una fără zahăr, cealaltă numai cu o linguriţă îmi reţinuse preferinţa aşteptă până când ceştile fură aşezate pe birou, apoi zise:
- Mărturiseai zilele trecute că ţi se pare neobişnuit procedeul de a nota ceva prin tatuaj. Tot dumneata ai conchis că în felul acesta se excludea posibilitatea de a pierde înscrisul. Câţi ani avea Mircea Ionescu când a fost zărit pe strada "Fără Nume"?
- Dacă în zilele premergătoare crimei împlinise 34, înseamnă acum douăzeci şi cinci de ani avea 9.
- Admiţând că plimbările de atunci şi cele de acum slujesc aceluiaşi scop, şi noi am căzut de acord, în mod logic, la 9 ani Ionescu căpătase toate datele problemei. Cum împrejurările nu favorizau apropierea de ţintă, aminteşte-ţi raţionamentul dumitale, intervine problema timpului. Într-un viitor apropiat sau îndepărtat, după cum observăm foarte îndepărtat, Mircea Ionescu trebuia să găsească clipa prielnică. Se pune întrebarea: Pe ce-i însemni unui copil locul acelui ceva, ca să nu-l uite, sau să nu-l piardă.
Lucrurile începeau, în sfârșit, să se clarifice.
- Înseamnă că plimbările de acum douăzeci şi cinci de ani, am conchis, nu aveau alt scop decât să-i întipărească copilului, în memorie, împrejurimile, eventual curtea sau casa cu pricina.
- Exact! Aşadar, cel care i-a lăsat lui Ionescu desenul era obligat, având în perspectivă scurgerea multor ani, să-i precizeze natura reperelor, dacă bineînţeles reperele sunt diferite. Bun! Hai să vedem ce-ar putea fi acel "ceva". Am căzut de acord că desenul reprezintă un loc, sau un obiect în funcţie de alte locuri sau obiecte. Ca să ne fie mai uşor, contopim locul cu obiectul şi-l numim obiectiv. Alături de Ionescu, pentru cucerirea obiectului, intră în competiţie şi omul nostru. Stahia, ca toţi marii infractori, s-a specializat de mult într-un anumit domeniu: relicve, obiecte de artă şi bijuterii vechi. Aşadar, "obiectivul" începe să capete o tentă de vechime.
- Aş adăuga, am intervenit, că în toate cele trei dicţionare folosite de Ionescu sunt subliniate un grup de cuvinte din aceeaşi familie: pietre preţioase. În dicţionarul german găsim subliniat şi cuvântul aur.
- Limpede! Problema: cum a ajuns criminalul în posesia informaţiei cu privire la "obiectiv" nu interesează deocamdată. Să rămânem credincioşi obiceiului de a urma drumul cel mai scurt între două puncte, mai ales că acest drum, după cum ai băgat de scamă, conţine date suficiente. Mai interesantă mi se pare istoria cu dispariţia tabloului. Deşi cred că şi aici e mâna omului nostru spera, probabil, că prin cercetări îndelungate şi amănunţite va ajunge la desenul cu pricina nu este exclusă intrarea în competiţie a concurentului nr. 3.
- Asta ar fi culmea!
- Oricum, notează-i ipoteza!
Îşi aprinse o ţigară, urmărind cu interes flacăra brichetei.
- Mă întreb, făcu colonelul, ce l-ar fi putut împiedica pe Ionescu, timp de peste douăzeci şi cinci de ani, să se apropie de obiectiv. Cunoşti strada "Fără Nume"?
- Am trecut pe acolo chiar astăzi. Câteva instituţii, sediile a trei ambasade, şi în rest case particulare.
- Ambasade şi instituţii, reluă colonelul. Iată câteva locuri greu de răscolit!
- Într-adevăr, nu-l văd pe Ionescu, un Ionescu fricos și laș, forțând intrarea unei ambasade sau răscolindu-i grădina.
- Așadar, urmează linia dreaptă, căpitane! Astăzi am fost informat de secţia de paşapoarte că grupul de prieteni, inclusiv Ionescu şi Vasiliu au depus actele încă de acum două luni pentru o călătorie în apus. Am sugerat să le fie eliberate, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ştii când are loc plecarea? Peste trei zile.
- Ce ordonaţi, tovarăşe colonel?
- În primul rând să se tripleze urmărirea criminalului. În al doilea rând să se supravegheze strada "Fără Nume", deşi, aşa cum îl cunosc.
Sună telefonul. Colonelul ridică receptorul, ascultă, apoi spuse:
- Bine. Întoarceţi-vă la omul nostru şi aveţi grijă să nu-l mai scăpaţi din ochi! Ai înţeles foarte bine, locotenent Dornea!
Închise.
- Du-te în strada Poenari, 26. Profesorul Iorgulescu a murit în împrejurări care dau de bănuit, cu atât mai mult cu cât acum două zile omul nostru a fost văzut pe aceeaşi stradă.
Capitolul XIX
LACRIMI GRĂITOARE
1.
Albă și pătrată, cub imaculat aruncat în mijlocul unei grădiniţe îngrijite, vila profesorului Iorgulescu părea sora geamănă a celorlalte imobile din Strada Poenari.
Dintr-o coastă ţâşnea neaşteptat faţă de simetria perfectă a construcţiei o terasă ca un sertar deschis, graţie acestui artificiu arhitectural, cubul de gheaţă câştigând farmec şi căldură.
Ne primi unul din oamenii noştri, trimişi de ofiţerul de serviciu. În holul mare, boltit, o scară interioară asemenea unui mese uriaşe ducea la etajul superior.
O femeie în vârstă stătea incomod pe un taburet, în poziţia caracteristică oamenilor simpli care, intimidaţi, ocupă un sfert de scaun, sugerând astfel inconştient provizoratul şi dezacordul lor faţă de o situaţie neplăcută. De altfel, cum ne văzu se ridică în picioare, răsucind nervos un nasture de la bluză.
- E femeia de serviciu a profesorului, ne şopti sergentul. Cam slabă de minte.
Urcarăm scara. Dormitorul era o cameră spaţioasă, cu mobilă joasă, de culoare deschisă, amplificând senzaţia de lărgime. Un goblen enorm acoperea peretele din faţa patului. Goblenul şi un vas mare de un roşu intens aşezat jos pe parchet, singure, biciuiau colorând austeritatea albă a interiorului.
Alături, în baie, în cada plină cu apă, se afla cadavrul palid al profesorului. În palma deschisă avea o rană.
Echipa care ne însoţea se puse pe treabă. Intrară în funcţiune aparatele de fotografiat, dispozitivele de iluminat, peliculele adezive pentru ridicarea urmelor de mâini, trusa medicului legist.
Aparent, nimic nu tulburase ordinea desăvârşită care domnea în toată casa, iar cele câteva mobile împrăştiate cu gust prin ungherele dormitorului, neclintite, păreau să confirme această impresie. Din prag observam animaţia din jurul cadavrului, şi în aşteptarea opiniei medicului legist reflectam că este foarte posibil să nu fie vorba despre o crimă. La urma urmelor, profesorul era un om în vârstă, iar faptul că un criminal preferă să se plimbe pe o anumită stradă nu exclude eventualitatea unei morţi naturale în acelaşi perimetru. Am coborât în hol, intenţionând să pun câteva întrebări menajerei. Ca şi mai înainte, femeia stătea chinuit pe o bucăţică de scaun şi, văzându-mă, se sculă, ca împinsă de un resort. Avea ochi goi, lipsiţi de expresie, ori poate albastrul lor spălăcit le răpea orice consistenţă. Erau ochi muţi, ermetici, ca nişte obloane în spatele cărora nu puteai ghici ce se petrece. Doar zvâcnetul buzelor şi nările palide trădau o stare de frământare lăuntrică.
- De când lucrezi la profesorul Iorgulescu?
- De două săptămâni.
Cu un oftat adânc, îşi destinse spatele rigid.
Avea o voce neaşteptat de puternică, surprinzătoare pentru trupul acela puţintel, voalată, uşor răguşită; o răguşeală specifică, explicată doar de boală cronică sau de fumatul intens.
- Aşteptai pe cineva?
- Nu, se apără ea, eu? Ferească Dumnezeu.
Sergentul Pană pătrunse în încăpere, însoţind un bărbat la vreo 60 de ani, masiv, foarte înalt, îmbrăcat cu multă grijă.
Faptul că în locul menajerei îi deschisese uşa un lucrător de miliţie îl speriase şi nu încerca de loc să-şi disimuleze neliniştea. Îşi plimba ochii prin hol, căutând ceva, ori pe cineva.
L-am măsurat pe noul venit, fără să rostesc vreun cuvânt. Descumpănit, acesta riscă un bună-ziua înghițit pe jumătate.
- Îl caut pe profesorul Iorgulescu, începu necunoscutul. Nu ştiu.
- Profesorul Iorgulescu a murit! L-am întrerupt, lămurind brutal lucrurile dintr-un bun început şi observând atent reacţiile vizitatorului.
Am crezut pentru o clipă că muntele din faţa mea avea să se prăvale. Aşa crezu şi Pană, care, cu un gest prompt, împinse un fotoliu la îndemâna necunoscutului. Dar omul nu căzu; se nărui doar înlăuntrul său, umerii i se pleoştiră, iar hainele îi deveniră dintr-o dată prea largi. Se aşeză cu greutate, în timp ce cu gesturi automate îşi căuta ţigările prin buzunare.
Declanşasem un atac direct, frontal, cedând unui impuls nedefinit. Metoda este eficace, dar nu lipsită de riscuri, împrejurările concrete putând confirma oportunitatea ei.
Vizitatorul scoase în cele din urmă un portţigaret elegant, cu monogramă de aur.
Reuşii să descifrez un M.I. artistic înlănţuite. La un semn discret, Pană luă femeia, încremenită în nemişcarea sa, şi părăsiră holul.
- Cine sunteţi dumneavoastră?
- Mă numesc Ion Mihăilescu, medic primar la Spitalul de boli contagioase nr. 5. Profesorul Iorgulescu este...
Se opri brusc în faţa unui gând care-i crispă trăsturile. Reluă cu oarecare greutate:
- În sfârșit, era prietenul meu cel mai bun. Sunt copleşit. Mai îngână, parcă, sfiindu-se: De ce-a murit?
- Nu suntem încă în măsură să vă dăm vreo informaţie, am spus pe tonul cel mai sec şi oficial cu putinţă.
Mă întrebam de unde răsărise şi ce amestec o fi având în toată istoria asta? Părea sincer tulburat, iar cu degetele frământa spasmodic braţele fotoliului.
- Pot să-l văd? ocolii răspunsul.
- Trebuia să vă întâlniţi azi cu profesorul Iorgulescu?
- Nu în mod special. Eram doar în trecere. De altfel, ne-am văzut şi aseară.
- Şi? Vă rog să continuaţi.
- Nu pot să ascund că m-a izbit la el o oarecare nelinişte. Era distrat şi nervos. Suntem prieteni de peste patruzeci de ani. N-am avut niciodată secrete unui faţă de celălalt. Era firesc, am urmat împreună liceul şi facultatea. Timpul a transformat comunitatea de gusturi şi preocupări într-o prietenie trainică. Ultimele cuvinte le rostise cu emoţie. Cum astăzi trebuia să plec într-o delegaţie peste hotare am trecut aseară pe la el ca să-mi iau rămas bun. Improvizasem o mică petrecere şi chiar de la primul pahar mi-am dat seama că Radu e preocupat de ceva, că ceva îl frământă.
- Bănuiesc că l-aţi întrebat ce anume.
- Nu a fost nevoie. Ştiam că o să-mi spună fără să-l întreb şi, într-adevăr, după multe ezitări, mi-a povestit o întâmplare cu totul neobişnuită, aproape neverosimilă. Acum zece zile... Dar mai întâi trebuie să vă pun la curent cu o anumită perioadă din viata lui. În timpul războiului, Radu a fost arestat de Gestapo şi trimis într-o uzină subterană.
Devenii foarte atent.
- Unde?
- Undeva, în munţii Făgăraş. Spre sfârşitul războiului, nemţii au aruncat uzina în aer. Mulţi ani Radu a crezut că e singurul supravieţuitor.
- Interesant!
Remarca îmi scăpase fără să vreau.
Doctorul se ridică străbătând îngândurat odaia, apoi, rezemându-se de cadrul ferestrei, continuă:
- Acum câteva zile, prietenul meu l-a reîntâlnit pe unul din deţinuţii cu care împărţea celula.
Eram numai ochi şi urechi. Ceva îmi spunea că mobilul celor trei crime se ascunde aici. Doctorul îşi umezi buzele, apoi spuse:
- Radu i-a amintit atunci despre întâia lor cunoştinţă, însă omul din faţa sa a contestat cu vehemenţă, susţinând că se înşeală.
- Unde s-au întâlnit?
- În curtea unei instituţii cu care colabora. Îmi scapă numele.
- Continuaţi! Poate că prietenul dumneavoastră într-adevăr se înşelase.
- Aceeaşi remarcă am făcut-o şi eu. Radu a acceptat presupunerea, dar nu înţelegea în nici un chip ce căuta acelaşi om, în aceeaşi noapte, prin faţa casei sale. Se sculase un ceas sau două după miezul nopţii şi întâmplător şi-a aruncat ochii pe fereastră. Strada fiind puternic luminată, nu i-a fost greu să distingă trăsăturile fostului său tovarăş de celulă. O clipă mai târziu, omul dispăruse.
- Când s-a întâmplat asta?
- Acum zece zile. Reţin data, pentru că a doua zi Radu a fost victima unui accident, sau poate a unei tentative de crimă. Aştepta împreună cu alţii să traverseze strada, când, deodată, cineva care venea în fugă l-a îmbrâncit pe caldarâm. Cei din apropiere au avut prezenţa de spirit să-l tragă repede înapoi, aşa că s-a ales doar cu câteva zgârieturi.
- A văzut cine l-a împins?
- Nu. Nici el, nici cei care îl înconjurau.
Făcu o pauză. Trase cu patimă ultimul fum şi stinse ţigara, strivind-o îndelung de marginea scrumierei.
- Concluzia dumneavoastră?
- Vă mărturisesc că am privit lucrurile cu destulă uşurinţă. Radu muncise enorm în ultima vreme. Era literalmente epuizat. Nu intenţiona să se odihnească cu adevărat decât după ce va fi sfârşit de scris ultima pagină. Ştiam că e surmenat şi i-am atras în repetate rânduri atenţia să se menajeze. De cele mai multe ori, suprasolicitarea intelectului dă naştere la anxietăţi, obsesii, care se manifestă prin dispoziţii inegale, idei fixe, sau teamă nejustificată. Pacientului începe să i se năzare, sau cum se spune în popor, să i se căşuneze din senin. De aceea n-am luat prea în tragic relatările lui. Pentru că s-a plâns şi de insomnii, i-am prescris câteva barbiturice inofensive în doză minimă. Radu a împăturit reţeta cu oarecare ironie. Nu era de loc convins că i se năzare. L-am sfătuit să se adreseze miliţiei.
- De ce?
- Am făcut-o mai mult într-o doară. La drept vorbind, nu puteam contesta un oarecare coeficient de bizar în întreaga poveste. Prea multe coincidenţe, gravitând în jurul aceluiaşi fenomen, converg, de obicei, spre un adevăr care nu e întâmplător. Mă îndoiam însă de realitatea acestor coincidenţe. Radu, la care descifram primele simptome ale asteniei, putea lua drept certe nişte simple impresii. Când l-am sfătuit să sesizeze organele miliţiei, am făcut-o şi cu oarecari intenţii curative.
- Adică?
- Împărtăşirea unor astfel de necazuri unui for competent linişteşte în general. Încerci o senzaţie de uşurare, de parcă ai azvârli o parte din povara pe care o duci singur. Creşte substanţial sentimentul de securitate. Dormi altfel când ştii că sectoristul se plimbă la colţul străzii.
- Cum a primit profesorul Iorgulescu sugestia dumneavoastră?
- Urma să vă telefoneze cât de curând.
- Spuneaţi că azi-dimineaţă trebuia să părăsiţi ţara. Ce s-a întâmplat.
- Da, trebuia să plec la un congres medical care se ţine la Londra. Nişte formalităţi în legătură cu referatul ce urmează să-l susţinem ne-a amânat plecarea cu trei zile. Ieşind de la minister am trecut pe la Radu. N-aş putea să vă explic de ce. Poate am fost mânat de o presimţire... Oricum, nu mă aşteptam la o crimă.
- Ce vă face să credeţi că este vorba de o crimă?
- Prezenţa dumneavoastră aici ar fi un prim indiciu, replică Mihăilescu. Dacă mai adaug şi temerile lui Radu... Radu mi-a descris individul ca pe un tip deosebit de periculos, fără scrupule. Se înfiora doar evocându-l. Din păcate, am pus totul pe seama surescitării sale.
Îl ascultam pe Mihăilescu, dar gândurile mi se întorceau cu încăpăţânare la zilele, lunile, poate anii petrecuţi de victimă, sub pământ, undeva în Făgăraş. Mă întrebam în ce împrejurări ajunsese profesorul acolo, ce drame îngrozitoare se vor fi consumat şi care sunt firele misterioase ce leagă tragediile neştiute şi îngropate acum mai bine de douăzeci de ani de moartea lui Iorgulescu.
Doctorul Mihăilescu tăcu, tamponându-şi fruntea asudată.
- Profesorul nu şi-a justificat repulsia faţă de individ? Încercaţi să vă amintiţi!
- Nu. Toată povestirea lui a fost incoerentă, vorbea când despre cele petrecute acum douăzeci de ani, când despre evenimentele din ultimele zile. Încerca cu tot dinadinsul o analogie şi excludea categorie posibilitatea unei coincidenţe. Nici eu n-am insistat. Am considerat că nu are sens în starea în care se afla.
- Înţeleg.
- Mi-aş permite o sugestie: cred că ar fi bine să-i cercetaţi biroul. Avea obiceiul, încă din şcoală, să ţină un jurnal. N-ar fi exclus să găsiţi ceea ce vă interesează.
Asta da, era într-adevăr o idee. La urma urmelor, un om care notează cu conştiinciozitate orice, chiar şi coordonatele lipsite de importanţă ale unei zile banale (nu ţi se poate întâmpla zilnic ceva formidabil) este imposibil să nu fi descris de îndată ce-a avut posibilitatea, măcar în rezumat, cele întâmplate în împrejurări atât de deosebite.
M-am ridicat în picioare, semn că întrevederea noastră luase sfârşit. I-am mulţumit, luându-mi îngăduinţa să-l mai deranjez.
2.
Relatările doctorului Ion Mihăilescu erau de maximă importanţă. În declaraţia lui faptele concrete erau puţine. Tentativa de crimă prin îmbrâncirea lui Iorgulescu în faţa unui tramvai mi se părea fantezistă şi prea riscantă. În acelaşi timp, semăna foarte puţin cu "stilul" de lucru al omului meu, ale cărui combinaţii, frizând precizia matematică individului îi plăcea să rişte, recurgând uneori la soluţii disperate, ţinând să epateze prin ingeniozitate şi îndrăzneală, la care adăuga o oarecare doză de umor cinic.
Aşteptam cu nerăbdare constatările medicului legist şi ale specialiştilor noştri, care urmau să determine cauza şi condiţiile morţii profesorului.
Trebuia căutat jurnalul, şi aceasta fără întârziere. Nu puteam stabili corelaţia între cele petrecute acum douăzeci de ani şi evenimentele ultimelor săptămâni. Purtătorul căror secrete îngrozitoare a fost Iorgulescu, de-a plătit cu viaţa? Şi în ce chip misterios se leagă oare destinul său de al celorlalte două victime Ionescu şi Vasiliu?
Chiar dacă m-am angajat pe o pistă falsă, asociind în mod artificial fapte străine unul de celălalt? Fumul de ţigară plutea în încăpere, căzând în straturi groase pe mobile şi obiecte.
Îl simţeam apăsându-mi umerii. Am deschis larg ferestrele. O dată cu aerul proaspăt pătrunseră în odaie dangăt de tramvaie, strigătele şi exclamaţiile unor puşti care jucau fotbal pe un teren viran din apropiere, un glas cu intonaţii specifice, automatizate:
- Borcane, sticle goale cumpăăăr...
Sergentul Pană deschise uşa:
- Maria Cioarec, femeia de serviciu, preciză el, citind nedumerirea pe figura mea, întreabă dacă poate să plece acasă.
- Adu-o aici!
Maria Cioarec se strecură în odaie, făcu câţiva paşi şi se opri nehotărâtă, mutându-şi centrul de greutate de pe un picior pe celălalt. Lumina îi cădea pe faţă necruţătoare, scoţându-i crud în evidenţă paloarea nesănătoasă. M-au reţinut din nou ochii decoloraţi, imobili, privind cu fixitate neînsufleţită de obiect.
- Maria Cioarec, câţi ani ai?
- Cincizeci şi patru, acum la Crăciun.
- Căsătorită? continuai eu şirul întrebărilor.
- Îs văduvă de război, şi-şi duse în gest reflex colţul şorţului la ochi.
- Spuneai că lucrezi aici de două săptămâni.
- Da, mai înainte am fost la un tovarăş doctor. Au fost mulţumiţi de mine, şi dumnealui şi doamna, dar era casa grea, cu copii mulţi, mai ţi-neau şi nişte cumnaţi...
Nu mai sunt nici eu tânără. Când am auzit de domnul profesor Dumnezeu să-l ierte c-are nevoie de o menajeră, am venit la dumnealui.
- De unde ai ştiut că profesorul are nevoie de o femeie de serviciu?
- M-a învăţat o vecină să cumpăr gazeta. Am citit anunţul şi am venit la domn' profesor.
- Te-ai angajat internă? Mina opacă a femeii mă făcu să, completez: Dormi noaptea aici, sau ai o cameră în oraş?
- A! se dumeri femeia. Da, dorm aici, la domnul profesor, în odăiţa de sub scară, dar am şi căsuţa mea, în Rahovei.
- L-a vizitat cineva aseară?
Femeia se gândi o clipă.
- Da, a fost domnul acela gras care a plecat!
- Pe la ce oră?
- Păi să fi fost vreo opt ceasuri. Pe la zece s-a dus. Am servit după aceea cina, dar domnul profesor n-a luat decât un pahar cu lapte.
- Deci după plecarea doctorului Mihăilescu nu l-a mai văzut nimeni, am spus, vrând să precizez, o anumită situaţie.
Femeia ridică neputincioasă din umeri:
- De, eu aşa ştiu.
- Dumneata la ce oră te-ai culcat?
- Am strâns în bucătărie, am făcut cafea pentru domnul profesor, şi m-am culcat. Cred că era unsprezece.
Telefonul sună. Instinctiv, femeia întinse mâna să ridice receptorul. I-o luai înainte. După o pauză de câteva secunde, un ţăcănit uşor aduse tonul.
- Aşteptai vreun telefon? am întrebat-o intrigat.
- Nu. Cine să-mi dea mie telefon? se căină.
Ceva, în toată această atitudine defensivă, pe care Maria Cioarec n-o abandonase de la începutul discuţiei, ceva, nedesluşit încă, începuse să mă irite. M-am surprins la un moment dat pândindu-i modulaţiile vocii. Cu pas elastic, fără zgomot, Dornea intră în hol. Se aşeză pe un taburet pitic, care, sfidând orice legi ale rezistenţei nu se nărui.
Femeia îl privi scurt. I-am cerut să-mi povestească în amănunt cum descoperise de dimineaţă cadavrul lui Iorgulescu.
- Venisem din piaţă, începu ea. Am lăsat cumpărăturile la bucătărie şi am urcat scările spre dormitor să văd ce face domnul profesor. Nu încep curăţenia decât după ce pleacă dumnealui. Am bătut la uşă, dar n-a răspuns. Am intrat. Uşa de la baie era deschisă. Atunci l-am văzut.
Femeia îşi acoperi ochii cu mâinile, ca şi cum s-ar fi aflat din nou în faţa cadavrului.
Dornea îmi atrase atenţia. Era foarte agitat, şi-mi făcea tot felul de semne. Să se fi întâmplat ceva?
Parcă împrumutând starea de spirit a lui Dornea, Maria Cioarec deveni extrem de nervoasă. Clătina capul de la stânga la dreapta şi-şi frângea mâinile, apucând de câte un deget şi trăgându-l cu nădejde în lături, în timp ce cu degetul gros făcea pârghie. Încheieturile cedau, pocnind oribil, ca şi cum cineva din cameră ar fi spart nuci.
"Ce dracu, au înnebunit cu toţii?"
În sfârşit, Dornea îmi întinse un bileţel. M-am stăpânit să nu sar de pe scaun.
"Asta-i femeia din Cişmigiu. Pe omul nostru l-am pierdut."
Eram descumpănit. Mă aflam în faţa unei complice, şi în mod legitim mă întrebam dacă este singurul. Era foarte posibil ca ambii să facă parte dintr-o bandă.
Simţeam că mă cuprinde ameţeala.
- Pot să plec acasă? îngână scâncit femeia.
- Da, îndată. Mai trebuie să precizăm ceva, apoi eşti liberă.
Încercam să câştig timp, căutând o ordine în vălmăşagul de gânduri. Am întrebat la întâmplare:
- Cine-l vizita mai des pe profesorul Iorgulescu?
Maria Cioarec pomeni despre nişte studenţi, se complică într-o istorie încâlcită cu nişte vecini, care era prea clar ce făceau, pentru ca în cele din urmă să înceapă să plângă, jurându-şi nevinovăţia.
De sub fereastra dinspre stradă, uitată deschisă, o tuse uscată, bătrânească, răzbătea până la urechile noastre. Pesemne cineva mai în vârstă se chinuia să-şi stăpânească o criză, rămânând locului. În casă, femeia plângea tare, în hohote. Mă simţeam tulburat, o tulburare greu de definit. Încercam, da, asta era, încercam o indispoziţie fizică, pe care deocamdată n-o puteam localiza. Ba da, timpanul. Îl simţeam atât de concret, atât de material, de parcă l-aş fi pipăit. Dornea, agasat, se îndreptă spre fereastră, cu intenţia de-a o închide. Cred că aveam fulgere în priviri, căci s-a oprit derutat la mijlocul drumului. Printre suspine, femeia. Îmi răspundea la întrebări lipsite de importanţă.
Şi dintr-o dată am ştiut! Dintr-o dată am avut revelaţia unui truc formidabil, de o ingeniozitate remarcabilă. Mă frapase în complexul zgomotelor de afară şi din casă ceva, o cadenţă, un ritm, o ordine. Bătrânul care tuşea sub fereastră şi Maria Cioarec plângându-şi inocenţa discutau, comunicau între ei prin Morse. Suspine mai lungi, ori întrerupte, sughiţuri, tuse sacadată, astmatică sau profundă din plămâni, iată tot atâtea combinaţii de linioare şi puncte. Am notat discret grupele de semne pe care le interceptam. Afară se aşternu liniştea. Femeia oftă adânc.
- Cred că ar fi bine să te odihneşti puţin! am sfătuit-o.
- Pot să plec acasă?
- Deocamdată rămâi. S-ar putea să mai avem nevoie de dumneata.
Ieşi, însoţită de Dornea. Mi-am aruncat ochii pe însemnările înregistrate în timpul ciudatului dialog. Textul, în limba engleză, spunea:
”Nu știi nimic Totul O.K.”
Dornea se întoarse, închizând uşa cu atenţie în urma lui.
- Ei, ţi-a plăcut?
- Ce să-mi placă, tovarăşe căpitan? îngână Dornea.
- Omul nostru. Nu l-ai auzit?
- Nu, răspunse el candid.
- Hai să ţi-l arăt!
L-am tras la fereastră. La capătul aleii, gata să dispară după colţ, o siluetă cocârjată înainta anevoie, sprijinindu-se într-un baston. Îl urma îndeaproape locotenentul Dănilă.
- Cine-i persoana?
- Omul nostru.
- A! scăpă o exclamaţie Dornea, privind în partea opusă. Formidabil! Uite şi "diplomatul". Am spus eu că e ceva la mijloc.
Un bărbat distins, între două vârste, extrem de elegant, cu ochelari mari, negri, urcă cu pas uşor cele câteva trepte ale vilei profesorului Iorgulescu. Dornea holbă ochii cât pumnul.
- Ăsta ştiu că are tupeu! Repede, tovarăşe căpitan! Să nu ne scape!
Până să luăm o hotărâre, "diplomatul" pătrunsese deja în hol și se instalase comod într-un fotoliu, lângă cămin. Aprinse o ţigară, din care trase adânc, cu voluptate. Am recunoscut parfumul greu, insinuant, al ţigărilor "Snagov".
- Ei, ce s-aude, băieţi? ni se adresă "diplomatul" cu o expresie pe care Dornea încearcă şi azi s-o arboreze când stă de vorbă cu domnişoare sub cincizeci de ani.
Îşi scoase ochelarii întunecaţi. Sunt convins că norocul nostru a fost că eram bine proptiţi în pervazul ferestrei. Cu ochii cenuşii, subţiaţi, colonelul Tunsu ne privea.
- Ce chestie! scăpă Dornea fără să-şi dea seama.
Colonelul se făcu că nu aude.
- Aţi descifrat "convorbirea"?
- Permiteţi să raportez, tovarăşe colonel!
Amplu, neomiţând niciun detaliu, l-am informat despre evenimentele petrecute în timpul dimineţii, despre conţinutul declaraţiei doctorului Mihăilescu şi a Mariei Cioarec, încheind cu convorbirea cifrată.
- Trebuie să găsim jurnalul profesorului. N-ai vrea să te ocupi dumneata de problema aceasta, tovarăşe locotenent?
Dornea, încă năuc, bâigui un "am înţeles" şi dispăru pe scări. De pe palier mai întoarse o dată capul, ca şi când ar fi vrut să se asigure de ceva. Am rămas singur cu şeful. Nu-mi puteam lua ochii de la el.
- Crezi în fantome, căpitane?
- Nu, tovarăşe colonel, am îngânat, negăsind altceva mai inteligent.
- Bine faci. Eram gata s-o cred, judecând după figura dumitale.
Am simţit cum roşesc până dincolo de vârful urechilor.
- Să urcăm sus! sugeră Tunsu. Aş vrea să văd cadavrul.
În dormitor, echipa operativă îşi strângea materialele, gata de plecare. Medicul legist ne comunică diagnosticul său, confirmându-mi presupunerile: Moarte prin electrocutare.
Colonelul intră în baie. Luând în mână şnurul subţire al soneriei, exclamă surprins:
- Ia te uită! E din sârmă. Cine a putut ă facă o astfel de instalaţie? Şi când a fost făcută?
Îmi arătă dulăpiorul farmaceutic, prins în faianţa unuia dintre pereţi.
- Vezi dacă are praf pe tăblia superioară.
Mi-am plimbat degetul deasupra; era praf cu ghiotura.
- Bun! spuse colonelul. Încearcă şi pe întrerupătorul de la doză.
M-am urcat pe marginea căzii şi, cu greutate, am reuşit să-l ating.
- Ei? făcu Tunsu curios.
- Niciun fir de praf, tovarăşe colonel.
Zării în ochii lui un licăr fugar ca o părere.
- Ce concluzie tragi, căpitane?
- Dacă pe dulăpior, deşi mult mai la îndemână, praful n-a fost şters de mult, este exclus, ca din exces de curăţenie, cineva să se fi căţărat până la întrerupător.
- Deci?
- Deci s-a umblat la întrerupător de curând cu scopul de a-i înlocui şnurul. În concluzie, electrocutarea profesorului Iorgulescu nu este incidentală.
- Cred că aici nu mai e nimic de făcut. Dă, te rog, dispoziţii pentru transportarea cadavrului la morgă. Bietul om! A fost un mare savant.
Înainte de a ieși, adăugă:
- Ocupă-te de femeie! Sunt convins că știe lucruri interesante.
Capitolul XX
CUM TE NUMEȘTI, MARIA CIOAREC?
Îmi rodeam unghiile (obicei nfernal de care nu reuşesc să mă dezbăr) meditând unde ar putea fi jurnalul lui Iorgulescu. Faptul că Dornea îl căuta încă nu mi se părea de bun augur. Însemna că fuse ascuns. Ascuns ori distrus.
Am cerut să fie introdusă Maria Cioarec.
Femeia intră cu paşi nehotărâţi. Aceeaşi expresie rătăcită îi imobiliza obrazul, fulgerat rar de câte un suspin nervos. În mână ţinea o cârpă de praf. Cum mă văzu, se porni din nou pe plâns.
- Ce aveţi cu mine? Ce v-am făcut?
- Ia loc. Cum te numeşti?
Îşi ridică surprinsă sprâncenele.
- Nu v-am spus? Maria Cioarec.
- Mai gândeşte-te.
O umbră uşoară, aproape imperceptibilă îi înecă trăsăturile.
- Nu înţeleg... Cum să mă cheme?
Scoase din sân un plic galben, uzat şi mi-l puse în faţă, bolborosind fără şir:
- Aici toate actele sunt o femeie cinstită.
Dădui plicul la o parte, privind un desen în cărbune agăţat deasupra căminului. Un instantaneu Mangalia veche, cu fesuri, şalvari şi pomeţi înalţi sub priviri înguste şi piezişe. Mă întrebam cât dureze toată comedia.
- Mă luaţi drept alta, suspină femeia. Asta e să mă bată Dumnezeu dacă mint.
Dădu drumul unui bocet oribil, sinistru şi prelung, sugerând înmormântări rurale cu tânguiri organizate.
Mi-am desprins ochii de pe desen.
- Din nefericire, partenerul dumitale nu-i aici. N-are cine să-ţi dea replica. Adăugai pe un ton mai blând: Poate nu mai tuşeşte, ori poate lacrimile dumitale nu-l mai impresionează.
Femeia mă privi fix.
Uşa se deschise şi Dornea năvăli ţinând cu amândouă mâinile un caiet gros cu scoarţe cafenii. Îi făcui semn să se apropie.
- L-am găsit în bibliotecă ascuns după nişte incunabule, îmi explică el în şoaptă. Am impresia însă că lipseşte ceva. Uitaţi-vă!
Într-adevăr, luat în mână, caietul (pe copertă, cu caractere gotice, era scris "Însemnări") se deschidea automat la mijloc, acolo unde fuseseră smulse mai multe pagini.
Maria Cioarec urmărea scena în tăcere.
Observându-i obrazul pământiu, umflat de plâns, calculam că există o singură şansă de a pune mâna pe fragmentul sustras. Să fie la ea, asupra ei.
Sunt vorbe pe care nu le abandonezi când fugi. Ori îţi "Însemnările" profesorului se găsea probabil cheia, explicaţia misteriosului mobil al celor trei crime. Dacă paginile rupte din manuscris nu se aflau la Maria Cioarec, nici nu mai trebuiau căutate. Însemna că reuşise să le distrugă.
O măsuram din cap până în picioare. Părul sau lenjeria intimă rămân în principiu ascunzătorile clasice la femei. Dar Maria Cioarec căutase desigur ceva inedit. Un inedit condiționat evident de timpul scurt pe care îl avusese la dispoziție.
Ochii îmi alunecară pe cârpa de praf. O ţinea în poală, accesoriu firesc al activităţii ei în casa profesorului. Femeia îmi urmărise privirea şi atunci, pe chipul ei, am văzut că nu mă înşelam.
Am cerut cârpa. Mi-o întinse răsucindu-şi umeri cu indiferenţă moale. Surâse.
Primul surâs al Mariei Cioarec. Un surâs incert, echivoc, care-i lumină totuşi trăsăturile. M-am gândit că trebuie să fost cândva frumoasă.
Am apucat cârpa. Un ghemotoc de hârtii mototolite se rostogoli pe masă.
Netezindu-le, fără să-mi pot stăpâni tremurul uşor al mâinilor, şoptii:
- Deci te cheamă Maria Cioarec...
- Nu, spuse ea brusc. Mă cheamă Elena Racliş.
Fără nicio reacţie, cu automatism profesional notai numele în carnet.
Mă privi surprinsă. Se aşteptase probabil la altceva. Îşi lăsă capul pe spatele fotoliului. Sub bărbia îngustă se vedea pielea gâtului atârnând ca o zdreanţă udă. Mă întrebă cu aer absent, căutând pe fereastră, undeva sus:
- Ştii cine a fost Stahia? Habar n-ai!
Râse din gât, iar ochii, până atunci opaci, prinseră o strălucire ciudată, dementă.
- Eşti prea tânăr, domnule căpitan, prea tânăr. Aş putea să-ţi fiu mamă.
Îşi strâmbă gura cu dispreţ.
- Mamă. Când aveam patru ani, maică-mea a întins-o cu un grec, căpitan de vas. Nu era cine ştie ce frumoasă, dar avea pe dracu-n ea. N-am mai văzut-o niciodată. Nici eu, nici taică-meu. Bătrânul ţinea o prăvălie în Constanţa, lângă cazinou. A mierlit-o repede.
Îşi apăsă mâinile pe pântece, îndoindu-se puţin din mijloc şi răsuflă adânc.
- Cine e Stahia?
- Pe el l-am cunoscut mai târziu... Aveam vreo 18 ani şi-l părăsisem pe Vanghelatu. Bietul Vanghelatu. Un pungaş amărât care găinărea prin port. N-avea fantezie, n-avea "stil". Am auzit că mai trăieşte pe undeva, prin Moldova, paracliser la nu ştiu ce biserică. În toamna lui '29 l-am cunoscut pe Stahia. Era în tandem cu ai lui Suveică, ăla care a murit la cutremur. Dădea gaură la Carlton. Dar asta a fost mai târziu. Îşi duse mâna la frunte, căutând parcă o ordine în vălmăşagul de gânduri. Stahia... Doamne, ce ochi avea! L-am iubit de atunci, din seara aceea de octombrie, când l-am văzut prima oară, în pardesiu negru cu fular de mătase alb şi melonul dat pe ceafă. Am fost femeia lui. Şi el m-a păstrat. Îi purtam noroc. Eram tânără şi nebună..
Îşi apăsă din nou pântecele. Vorbea din ce în ce mai greu, cu fraze frânte, aproape fără înţeles. Un zâmbet nostalgic îi aluneca pe ochi, pe buzele arse, pe obrajii scofâlciţi.
- Aţi lucrat împreună?
Continuă, ca şi cum nu m-ar fi auzit:
- Bijuteriile doamnei Bianchini. Călătorea în vagonul spre Geneva. Trebuia sărit din mers. Banca Agricolă, doi saci cu bani, potera pe urmele noastre. Paris, pe urmă Canada. Îşi trecu limba peste buzele arse. Canada! Ce vremuri! Margaret, micuţa irlandeză. "The cat" pisica. Se strecura şi prin urechea unui ac. Zâmbi. Dacă renunţa la sombrero şi cizmele "gaucho". Avea o chitară cu panglici. A ucis-o Stahia! Ca şi pe Bergante sicilianul, ca şi pe Caillard, ca şi pe O'Connor. Pe irlandeză am găsit-o într-un hotel din Vancouver, împuşcată în gură. Nu-i plăceau complicii în viaţă Europa, Berlin, lingouril, războiul.
Tăcu un timp şi am crezut că nu va mai spune nimic. Apoi, brusc, îşi înfipse unghiile în stofa fotoliului și începu să vorbească repede, gâtuit și sacadat, cu chipul strâmbat de ură:
- El a fost crucea vieții mele. După război a apărut, dar știam că trăiește. Nopțile! Doamne, nopţile lungi gemând de amintiri! Nopţile în care auzeam distinct clinchetul fiecărei monede ascunsă, banca aceea mică din Zurich, nopţile în care cu mâinile îngropate până la subsuori în aur plăsmuiam, trează ori doborâtă de coşmaruri! Apoi dimineţile reci, pământii şi anonime, bătând la maşină într-o instituţie oarecare. Şi dintr-o dată s-a întors.
Îşi muşcă buzele.
- Da. N-are importanţă ce am crezut. Mi-a cerut să-l ajut. Nu mai aveam chef. Am îmbătrânit. Da, da, sunt o femeie bătrână. Aventura, riscul, bucuria primejdiei, toate astea au murit de mult. Au murit o dată cu tinereţea mea. Oftă. Şi totuşi m-a convins. M-a convins împotriva oricărei raţiuni, împotriva oricărei logici. Şi m-a convins pentru că încă îl mai iubeam, pentru că de fapt n-am încetat niciodată să-l iubesc.
Femeia se ghemui în fotoliu. Broboane de sudoare îi periau tâmplele şi fruntea.
Faţa căpătase o culoare pământie, iar trupul zguduit de spasme se chircise.
- Ce ai, am întrebat-o, ţi-e rău?
Îşi apăsa pântecele cu toate puterile.
- Ce ai luat? Ţi-a dat ceva? Vorbeşte! Cheamă Salvarea! i-am spus lui Dornea.
- Prea târziu, gemu femeia.
- Ce ai luat?
- M-a otrăvit, spuse gâfâind. Mi-au plăcut totdeauna trufele. Am să mor. Dar nu înainte, nu înainte să...
.....................................................................................
