Răzbunarea sluților, Rodica Ojog-Braşoveanu

.........................................................................................
                                                    3-8

                                Cam aceasta era starea de spirit a Cireşicăi Tamaş  înainte ca Mărgescu să apară în viaţa ei. Eveniment pe care-l percepu ca pe o eliberare şi ca pe un energizant.
    De la el învăţă că ura poate fi concretizată, că în lumea asta ticăloasă, dacă nu există justiţie, ea poate fi inventată de către noi înşine, autori şi instrumente în acelaşi timp.
    Cei din jur înregistrară imediat schimbarea. Ciorica începuse să zâmbească, ba chiar se şi împlinise puţin la obraz. Când o mai văzură şi cu o fulguială de roşu pe buze şi cu laţele tunse la coafor (o făcea de obicei singură, cu foarfecă de croitorie), familia diagnostică în unanimitate, "bleaga noastră s-a îndrăgostit", tanti Vica având grijă să completeze: "Numai să nu fi nimerit vreun derbedeu, să-şi bată joc de ea..."
    Cireşica simţea, auzea şi le surâdea cu satisfacţia călăului care-şi ascute securea în prezenţa victimelor. Cea mai vizată era Diana al cărei secret cumplit îl păstra bine zăvorât. Se putea afirma că pentru a-l dezvălui, Cireşica trăieşte fiecare zi într-o aşteptare febrilă. Presimţea că momentul e aproape. Trepida de nerăbdare. Exulta.

                                                      28.

                                    Când se trezi de dimineaţă, Clotilda realiză imediat că a intrat de-a binelea în convalescenţă. Fireşte că era foarte slăbită, dar se simţea mult mai bine, avea chef de viaţă şi, pentru prima oară, după patru săptămâni, poftă de mâncare. Se săturase până în gât de supiţe uşoare, de sucuri şi ceaiuri, şi tânjea după ceva picant, o mâncare tradiţională de cârciumă, la care puţine gospodine se încumetă. Gândindu-se la un posibil menu, opta anticipând deliciul pentru o ciorbă de burtă fierbinte, fierbinte şi pentru vreo patru-cinci mititei bine condimentaţi. Erau feluri pe care din cauza siluetei nu şi le permisese ani de-a rândul, dar acum, când fluturau hainele pe ea, avea de gând să profite.
    Cum astea nu erau însă bucate pe care să le prepari cumsecade acasă şi cum nici la Tanţa - care se învoise pentru câteva ore, fiind citată ca martor într-un proces - nu putea apela, telefonă la Clopoţei şi-i făcu comanda direct lui Nea Chirică, bucătar "eminent".
    Tot ce ieşea din mâna lui era savuros, fiindu-i la fel de la îndemână preparatele culinare autohtone, europene în general, ca şi "exoticele" extremului orient.
    La 12,00 o trimise pe Ioana să ridice comanda. În mod normal, ar fi venit cu sufertaşele un picolo sau o debarasoare, dar din cauza epidemiei de gripă care dăduse iama în personal, restaurantul se descurca destul de greu, iar Clotilda nu voia să le creeze şi ea probleme. De Patrick nici nu se punea problema să fie solicitat. Nu că ar fi refuzat-o, nici gând, însă în afară de faptul că la prânz, Băiatul avea ore de echitaţie, bătrâna încerca să-l deranjeze cât mai puţin cu putinţă.
    Înainte de a pleca spre restaurant, Ioana intră în camera Clotildei spre a-i face eventuale mici servicii şi totodată ca să ceară indicaţii privind adresa localului şi a mijloacelor de transport. Era îmbrăcată în blugi cu un pulovăr opulent, cu ochiuri largi, lucrat de ea însăşi, peste care urma să-şi pună o canadiană de fâş albastru.
    Clotilda îi admiră silueta:
    - Te avantajează genul lejer. Să ştii că arăţi foarte bine.
    - Mulţumesc, răspunse Ioana imperturbabilă ca totdeauna. De fapt, menajez costumul albastru, e ţinuta mea cea mai bună.
    Martineasca o măsură printre gene. Se gândi pentru o clipă cum ar fi dacă şi-ar ceda toată avuţia, în speţă garderoba ei de star - doar încălţămintea cincizeci de perechi - contra tinereţii Ioanei. După o scurtă şovăială, decise că nu, hotărât nu!
    Trăgând linia, avusese o viaţă frumoasă din orice parte ai fi privit-o, şi acesta era un bun al ei pe care nu i-l mai putea lua nimeni.
    "Oricum, conchise, n-aş lua-o de la capăt, fără să ştiu ce loz trag. Ce mare scofală - big deal! - să ai douăzeci de ani, o liotă de mucoşi, un animal de bărbat care te bate şi să mai şi tragi la şaibă pentru un salariu de mizerie?..."
    - Să-mi spuneţi doar cum ajung acolo. Există metrou?
    Clotilda surâse. Deşi locuia în Bucureşti de când se ştia, ea una încă nu pusese piciorul în metrou, iar ultimul tramvai îl luase ca studentă; taxiuri şi şofer personal chiar sub Ceauşescu! Fata era însă modestă, învăţată de mică să "cruţe banul", gospodina bună economiseşte, ceea ce pentru Martineasca, şi nu numai pentru ea, echivala cu mizeria.
    - Nici vorbă de metrou, vreau să te întorci cu mâncarea caldă. Mititeii reci sau încălziţi nu mai fac doi bani. Ar mai fi în garaj Fiatul răposatului, îl mai foloseşte din când în când soţul meu, dar trebuie să ştii să conduci. Aşa că ai să iei un taxi, facem o comandă şi-i spui şoferului să te aştepte până iei mâncarea.
    - Am carnet de conducere, spuse Ioana.
    Clotilda o privi surprinsă:
    - Ia te uită! Eşti plină de surprize! Bravo!
    - Asta nu înseamnă că am avut vreodată maşină. M-am străduit să fac şcoala de şoferi pentru că a devenit o condiţie obligatorie pentru a obţine anumite posturi.
    - Foarte bine. Atunci să-ţi dau cheile... Dacă eşti drăguţă, adu-mi caseta de argint de pe consolă...

                                                               29.

                                   Incredibil, dar era pentru prima oară când Ioana intra într-un restaurant.
    Maică-sa era săracă lipită, făceau economie până şi la hârtia igienică, iar bărbaţi dispuşi să cheltuiască pentru ea, nu întâlnise. Mai exact, avusese oferte, dar preţul distracţiei, fix şi ne-negociabil (jos chiloţii contra unui grătar nenorocit şi a unui pahar de vin) nu rima cu planurile ei de viitor.
    Nu participase nici la "absolvire". Banchetul avusese loc la cel mai elegant restaurant din Slatina, iar colegii se pregăteau de luni de zile pentru eveniment. Din start, Ioana ştiuse că trebuie să renunţe. Chiar dacă, absurd, ar fi făcut rost de bani - tacâm plus cota parte a fiecărui elev, contribuţie pentru masa profesorilor invitaţi - n-ar fi avut ce îmbrăca. Maică-sa insistase totuşi să meargă:
    - E o amintire unică, draga mea. O dată în viaţă termini liceul. Şi-aşa nu prea ai avut parte de multe bucurii, aşa a fost soarta cu noi, mai hapsână...
    Ioana o întrerupsese cu brutalitate:
    - Şi ce să pun pe mine? Blugii şi tenişii? N-am un lucru ca lumea!
    - Ai tinereţea, Ioano!
    - Da' ce, ălelalte au patruzeci de ani? Hai să nu visăm, mamă!
    Maică-sa, mereu în pat, nici nu şi-o amintea altfel decât zăcând, chiar când mai mergea la serviciu - o mustra moale:
    - Nu-i bine ce faci, Ioana, lasă-ne măcar visele... Nu crezi c-ai putea scoate ceva din rochia mea roşie?
    Ioana se roşi de furie:
    - Care, aia cu care te-ai logodit tu?
    - Da' ce-are, mamă? E ştofă bună, cum se făcea odată, n-am pus-o de zece ori, trebuie s-o încerci. Cred că trebuie lărgită puţin, dar nu-i o problemă, mi-am cusut totdeauna cu rezerve.
    - Ca să-ţi ajungă o sută de ani!
    - Cel puţin uită-te la ea.
    - Nu! urlă Ioana. De-ajuns că sunt ca o cerşetoare în fiecare zi, că n-am încotro, dar decât să mă duc la petrecere tot ca o sărăntoacă, mai bine îmi dau foc!
    Maică-sii îi dăduseră lacrimile. Ioana ştia că se necăjeşte, dar parcă în adâncul ei sălăşluia un drac care-i dădea ghes să fie răutăcioasă, să scormonească rana, ca şi cum obida ar fi fost mai suportabilă zgândărind suferinţa bătrânei. Se răzbuna aşa pe nefericita zăcaşă pentru toate neajunsurile îndurate. Dar, ce vină avea biata femeie că aşa se născuse, predestinată să facă parte din echipa învinşilor şi că nu putea oferi mai mult?
    Ea, Ioana, va forţa cu orice preţ uşile celeilalte tabere. Doar avea de partea ei tinereţea şi îndrăzneala. Maică-sa însă, bolnavă la toate încheieturile, îngenuncheată de viaţă, nu mai avea nimic în afară de suferinţă şi sărăcie!
    O mângâiase stângace pe tâmplă:
    - Iartă-mă, mamă, şi înţelege-mă. La banchet, toate or să fie păpuşi, şi-au comandat toalete la Bucureşti, altele chiar în străinătate, nu mă pot duce cu o rochie demodată, cusută acum treizeci de ani de tine şi mama-mare. Pe urmă, ce poşetă pui? Ce pantofi? Hai să ne gândim la altceva. Ţine minte că o să ne fie şi nouă bine, ne vom bucura de zile senine!...
    Bătrâna nu le mai apucase, iar Ioana tânjea.

                                                                  30.

                                  Bucătarul, Nea Chirică, ătea spre şaptezeci de ani, avea o mutră simpatică de maimuţică, parcă mereu încreţită a râs, iar trupul uscăţiv, cât să încapă într-o valiză, putea aparţine ca greutate şi contur unui băiat de paisprezece ani. Îl agrea toată lumea, urâţenia lui era simpatică şi te cucerea imediat, întreaga fiinţă emanând un aer de bunătate, niciodată dezminţită. O primi cordial pe Ioana, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea, şi îi oferi o farfurie cu clătite fierbinţi, celebrele canelone cu tocătură de carne picantă şi sos de roşii la fel de condimentat.
    Ioana refuză din deprinderea de a fi mereu uscată şi în rezervă.
    - Trebuie să mai aştepţi vreun sfert de oră, o avertiză Nea Chirică, să mai dea ciorba un clocot... Dacă vrei, du-te în salon să aştepţi. Nu-i nimeni, deschidem de prânz după ora 1.
    Era într-adevăr pustiu. O debarasoare de vreo optsprezece ani monta mesele cu tacâmuri, solniţe, şervete etc., în vreme ce un ospătar, tot tânăr, îşi făcea de lucru cu paharele de pe o volantă de serviciu.
    Ioana începu să se plimbe cu mâinile la spate prin local, înghiţind cu lăcomie amănuntele. Privi îndelung tabliurile, încercând să le înţeleagă, desluşi sub "pijamale" pianul, bateria şi un contrabas, pipăi feţele de masă din damasc, apoi, părăsind sala, continuă să investigheze garderoba, oficiile sanitare - Ladies şi Gentlemen...
    Peste tot domnea bunul gust, o curăţenie desăvârşită, nici urmă de gândac, iar florile abundau, prezente în două glastre mici chiar şi pe etajerele de sub oglinzile WC-urilor... Se simţea de la distanţă prosperitate, bună organizare şi o mână de fier care conducea.
    Ioana n-avea nicio experienţă în materie de restaurante, avea în schimb ochiul gospodinei, capabil să denunţe cel mai mic cusur al unui interior, oricât de bine camuflat ar fi fost. Fără să-şi dea seama, Martineasca crescu în ochii ei cu un lat de palmă. O femeie care conduce o astfel de afacere, nu-i o muieruşcă de toată ziua, şi dacă acum a îmbătrânit, nu este vina ei.
    Cu acelaşi pas uşor şi neauzit de felină, pătrunse într-o încăpere mică din spatele vestiarului. La prima vedere, o săliţă debara, depozit de obiecte gospodăreşti - mături, cârpe, găleţi, ligheane, navete goale, rezerve de detergenţi. Ia să vedem dacă şi aici ţine aceeaşi ordine de farmacie, îşi spuse curioasă Ioana, gândindu-se la multe gospodării unde casa pare de cristal, dar bucătăria mai ales - ţucal. Nici gând, debaraua era meticulos aranjată...
    Se opri locului cu un picior în aer. Parcă auzise ceva. Da, un zgomot cumva ritmic, o respiraţie grea. Nu se zărea fundul debaralei, camuflat de un şir de navete puse una peste alta. De felul ei, Ioana era o fată curajoasă; curioasă devenise pe parcurs, când învăţase să se apere, culegând şi depozitând cât mai multe informaţii despre cei din jur. Avansă câţiva paşi şi rămase ţintuită de surpriză.
    În spatele navetelor, pe o margine de masă, un bărbat poseda o femeie ale cărei picioare îi înlănţuiseră spatele. Parcă simţind o prezenţă străină, bărbatul întoarse capul. Era Patrick.
    Ioana se răsuci pe călcâie şi se topi ca o umbră.

                                                                  31.

                                          Când priveşti înapoi peste umăr, obişnuia să afirme Luiza Miclea, vezi doar evenimentele mari care ţi-au marcat existenţa, celelalte zile topindu-se într-o masă anonimă, pastelată, gri incert sau neguroasă, după cum s-a prezentat în ansamblu viaţa unui individ ori a altuia. În consecinţă, puţini oameni realizează intervenţia la un moment dat a unui amănunt de viaţă aparent lipsit de importanţă, dat uitării în genere şi rămas acolo pentru vecie, dar care a declanşat un şir de evenimente ce au schimbat şi determinat cursul existenţei subiectului dat. Deşi toate acestea reprezentau pentru Luiza un truism, ca şi pentru mulţi alţii de altfel, reflectând la viaţa ei, nu reperă niciodată momentele decisive care aveau s-o împingă pe un anume drum al ei şi numai al ei, inexorabil şi fatal.
    Primul moment se petrecuse cu aproape zece ani în urmă, când Monica, nepoată-sa, unicul copil al unicei sale fiice, terminase liceul.
    În urma unei tragedii caracteristice acelor vremuri, fetiţa rămăsese orfană, şi Luiza preluase tutela Monicăi care abia împlinise un an. Copilul constituia singura motivaţie pentru care nu-şi curmase zilele. Era singură, debusolată, iar fetiţa îi impusese o responsabilitate care o ajută să regăsească nordul.
    Monica era o fetiţă gingaşă, sensibilă, nu prea frumoasă, dar care ştia să se facă iubită. Graţia şi candoarea elevelor de pension de odinioară constituiau principalele sale elemente de seducţie şi, realmente, de mic copil, nimeni nu-i rezistase. O iubeau colegii, profesorii, prietenele bunică-sii, poştaşul şi vânzătorii din cartier. Prin însăşi prezenţa ei aducea lumină în suflete, după cum se exprimau cunoscuţii.
    Încă din primii ani de liceu, îşi descoperise vocaţia pentru o carieră didactică. Visa să fie profesoară şi după bacalaureat, fapt hotărât, urma să dea examen la Filologie.
    Atunci intervenise primul moment fatidic care avea să determine soarta ei şi a bunică-sii. Se aflau acasă, în salonul cu amintiri... O după-amiază de Florar, cu ferestrele deschise prin care pătrundea toată splendoarea de miresme şi culoare ale primăverii dezlănţuite. Venise la ele în vizită Cella Demian, prietenă din copilărie cu Luiza, binecunoscută actriţă a teatrului bucureştean şi totodată profesoară la Academia de Film şi Teatru. Chiar lângă fereastră, Monica improviza discret la pian un potpuriu Mozart-Chopin. Silueta graţioasă, înscrisă pe fundalul vegetal oferea un tablou încântător.
    Luiza şi Cella trăncăneau la o cafea şi o vişinată, în timp ce ochii actriţei nu se dezlipeau de fată.
    - S-a făcut frumuşică, constată cu glas tremurând de duioşie Luiza, observându-i direcţia privirii.
    - Răpitoare! o corectă Cella.
    - Să nu exagerăm, oricum, mulţumesc.
    - Ştiu ce vorbesc! Are magnetism, captează, nu-ţi poţi lua ochii de la ea. Rar am văzut asemenea prezenţă predestinată scenei. Trece rampa, fără să scoată o silabă.
    - Crezi? întrebă îndoită Luiza. Nu ne-am gândit niciodată. Ea vrea să se facă profesoară. E foarte timidă.
    Cella se indignă:
    - Rahat, profesoară! Sunt destule şi fără ea şi când ai asemenea atuuri, e păcat să le abandonezi în lada cu amintiri...
    Cum era o fire impulsivă şi tranşantă, abordă subiectul imediat:
    - Ascultă, Monico, tu te-ai gândit vreodată să devii actriţă?
    Fata rămase cu mâinile suspendate deasupra claviaturii.
    - Da, da, actriţă, ce ţi se pare ciudat?
    Monica începu să râdă:
    - Niciodată, îmi cunosc vârful nasului...
    - Nu sunt deloc convinsă. Ştii vreun text pe dinafară? Poezie, proză indiferent... Sau mai bine, citeşte-mi ceva!
    Monica luă câteva lecţii cu Cella şi se prezentă la concurs. Îl luă din prima şi printre primele. Fusese remarcată chiar din anul întâi şi, în scurt răstimp, apăruse în câteva filme. Şi tot din primele zile de studenţie, rivalitatea dintre ea şi superba Diana Tamaş devenise notorie. Monica primi situaţia cu seninătate şi fără să-i acorde importanţă. O considera prietenă pe Diana, structural nu putea pizmui, nu putea gândi rău.
    Diana o ura însă cu ferocitate.

                                                               32.

                                     Al doilea moment determinant  în destinul Luizei, de data asta însă un episod cu desăvârşire necunoscut de ea, îl constitui întâlnirea dintre Cireşica şi Emil. Aceasta se petrecuse cam cu un an în urmă, la Clubul Curaj, având drept motto: Ţi-ai pierdut curajul? Vino la noi! Noi vrem şi putem să ţi-l redăm!
    Era, de fapt, o asociaţie a marilor nefericiţi, amalgam de personaje, acoperind întregul spectru social contemporan, cu complexe ţinând de cele mai diverse domenii.
    Cel mai adesea ele erau de ordin fizic, alcătuind - definea Emil fără să se excludă - o adunătură de monştri. Printre vitregiţii de soartă - cocoşaţi, pitici, malformaţi din naştere ori diformi, sluţi, urâţi ca foamea - cei mai numeroşi erau obezii.
    De remarcat că printre membri se aflau şi persoane fără vreun handicap evident, figuri anonime, cu alte cuvinte, oameni aparent normali. Acestora li se spunea "ghinioniştii", iar complexul lor se datora eşecurilor sistematice care le punctaseră existenţa. Ocazii pierdute, examene insurmontabile, interviuri ratate, eforturi lipsite de rod şi, mai ales în dragoste, succes zero, incapacitatea de a-şi găsi un partener, cât de modest.
    În mare, tratamentul se baza pe terapia în grup, unde fiecare era încurajat să-şi povestească propria mizerie, având prilejul să constate că prăpastia nu are fund şi că există totdeauna alţii şi mai nefericiţi. Medicaţia consta în a-i orienta pe pacienţi spre alte satisfacţii, a-i determina să-şi descopere vocaţii, domenii sau măcar felii unde ar putea izbuti, sau chiar străluci, devenind - de ce nu? - unicate.
    În paralel, pentru că oamenii aceştia sufereau fără excepţie de o cumplită singurătate, organizatorii iniţiaseră programe de divertisment din care nu lipseau "seratele" date cu ocazia aniversării sau onomasticii vreunuia dintre membri şi, în primul rând, petreceri de Crăciun, Revelion şi Paşte, marile sărbători ale anului, când solitudinea e cel mai greu de îndurat.
    În vreme ce Emil frecventa când şi când Clubul (se simţea cumva umilit de genul acesta de paliativ care doar îi bandaja suferinţa, iar "societatea handicapaţilor" îi amplifica sentimentul), Cireşica era o prezenţă constantă. Se cunoscură mai îndeaproape de un Sfântul Gheorghe cu vreo opt sărbătoriţi, nimerindu-se să stea alături la masă.
    Niciunul din ei nu era o natură sociabilă, dar soarta relativ comună şi câteva pahare de vin îi făcuseră mai vorbăreţi. Aflară câte ceva unul despre celălalt, familie, ocupaţie, preocupări şi hobby-uri, apoi brusc, Cireşica devenise interesantă pentru Emil care începu s-o privească mai atent.
    Fata era sora celebrei Diana Tamaş, actriţa de la Arlechino, îl cunoştea pe Dragoş Mateiescu, pomeni de Monica Miclea (Ionescu în buletin, dar numele acesta era prea comun pentru scenă, aşa că-l împrumutase pe Miclea de la bunică-sa, transformându-l în pseudonim).
    Numele Monicăi venind în discuţie, fireşte că fusese evocată şi moartea tragică a acesteia. După ton şi o anumită rezervă intervenită brusc, cu fraze întrerupte şi surâsuri îngăduitoare adresate parcă naivităţii interlocutorului, Emil simţise, ba chiar avusese convingerea, că Cireşica ştie mult mai multe decât se ştia în general despre nenorocirea întâmplată cu cinci ani în urmă.
    Devenise mai amabil, se arătase cucerit de conversaţia şi spiritul Cireşicăi şi făcuseră chiar schimb de numere de telefon. În scurt timp, deveniseră prieteni. Prieteni în adevăratul sens al cuvântului, adică strict camarazi, fără ca vreunul dintre ei să se fi simţit înfiorat de prezenţa celuilalt.
    Emil nu se înşela. Cireşica se afla, într-adevăr, în posesia unor date esenţiale privind moartea Monicăi, date pe care însăşi Poliţia le ignora, doar trei persoane mai având cunoştinţă de ele: Diana, Patrick şi Dragoş. Aceştia, la rândul lor, ignorau că şi Cireşica e în cunoştinţă de cauză.
    Simpla întâmplare sau mâna fermă a destinului făcuse ca la petrecerea de Sfântul Gheorghe, Emil şi Cireşica să fie aşezaţi alături. Într-un context obişnuit, cunoştinţe doar de bună ziua ale clubului, nu ar fi devenit niciodată prieteni, continuând să treacă indiferenţi unul pe lângă celălalt.
    Se consumase astfel al doilea moment decisiv pentru destinul Luizei. Nu numai al ei. Poate că aceasta fusese opţiunea Sfântului Gheorghe, cel omorâtor de balauri.

                                                                33.

                                          Patrick se întoarse prost dispus acasă. Prost dispus pentru că, îşi mărturisea deschis, îi era teamă. Se întreba ce atitudine să ia faţă de Ioana, dar mai cu seamă dacă nu cumva fata îi povestise deja Clotildei cele surprinse la Clopoţei.
    La un moment dat se enervă: în definitiv, ce mare tragedie că i-am pus-o unei fătuci, o piţipoancă de trei parale, care întâmplător e nostimă? Un simplu divertisment, o halbă de bere băută în picioare când ţi-e sete şi pe care o uiţi chiar înainte de a face nota.
    Clotilda nu formula în general întrebări şi, înţeleaptă, nu-l pusese niciodată să-şi gireze fidelitatea jurând pe cele sfinte. Îşi putea închipui că Patrick nu-i un mucenic desprins de pe zidul vreunei biserici, îl bănuia, stând în firea lucrurilor, de unele aventuri, dar dacă ochii nu văd şi urechile nu aud, inima nu plânge. O singură pretenţie avea, subliniată ferm, bătând şaua şi referindu-se, vezi Doamne, la alte cupluri, şi anume ca Patrick să nu aibă aventuri cu prietenele ei sau cu personalul de acasă ori de la restaurant.
    Simplul gând că s-ar chicoti în spatele ei, că ar deveni subiect savuros de bârfă sau că vreo amărâtă de debarasoare ar privi-o batjocoritor "ştiind ea ce ştie, începând cu modelul de chiloţi preferat de domnişorul Patrick", o scotea din minţi.
    Avea un orgoliu drăcesc, lesne inflamabil şi n-ar fi ezitat o clipă având de ales între un stop cardiac (preferându-l) şi o grea umilinţă. Îşi mai spunea, şi pe bună dreptate, recunoştea Patrick, că nu are pretenţii nesăbuite, acordându-i, chiar dacă tacit, o libertate absolută, cerând în schimb doar discreţie şi comiterea "abaterilor" nu în bătătura casei, ci pe altă uliţă.

                                                               34.

                                        Intră în dormitorul Clotildei cu inima  ât un purice. O singură privire şi înţelese că fata nu trăncănise. Luă o gură de aer aspirând-o adânc cu impresia că i-a ajuns până în călcâie şi îi mulţumi în gând Ioanei care, dintr-o dată, nu i se mai păru chiar atât de antipatică.
    "Nu-i o dulceaţă de fetiţă, dar cel puţin nu-i intrigantă. Ar merita o primă..."
    Clotilda îl aştepta în capul oaselor, cu un pic de roşu în obraji şi cu una dintre perucile ei naturale, foarte asemănătoare pieptănăturii ei cotidiene. Nu se putea prezenta în faţa lui Patrick eu părul nespălat de o lună, slinos şi periat zadarnic de trei ori pe zi de Ioana, căci tot se aduna în codiţe de şobolan. De chemat coafeza nici nu putea fi vorba, căci obligatoriul spălat prealabil prezenta încă prea multe riscuri.
    Bătrâna îi întinse o mână parfumată şi splendid manichiurată, învăluindu-l într-o privire plină de dragoste. Patrick îi sărută degetele, ca un marchiz, apoi fruntea, exclamând încântat:
    - Arăţi splendid, Mami!
    - Atât cât se poate în situaţia mea. În realitate, mă simt mult mai bine şi am mâncat grozav. Felicită-l pe Chirică, totul a fost de nota zece!
    - Şi Mami a mea, flămândă ca un căpcăun! Ăsta-i semn bun. Vrei ceva special pentru diseară?
    - Dacă e cazul, îl anunţ eu pe Chirică...
    Îl scrută atentă, adică şi mai atentă ca de obicei, fiindcă niciodată nu-l privea cu indiferenţă. Era "allegreto" de fel, dar azi, vioiciunea lui părea excesivă, jucată, cumva artificială, aducând mai degrabă a nelinişte ascunsă.
    - Ce are Băiatul meu? S-a întâmplat oare ceva ce eu nu ştiu? Spune drept, ce-mi ascunzi? Ce poate fi atât de rău?
    Patrick izbucni în râs; şi chiar şi lui i se păru că sună fals.
    - Mami, boala te-a sensibilizat. Nu s-a întâmplat nimic rău, şi îi acoperi mâna cu sărutări.
    Bătrâna îi strânse degetele şi le duse la buze. Le sărută, apoi îşi culcă obrazul pe mâna lui.
    - Nu vreau să devin obositoare... Tot ce-mi doresc e ca tu să ştii că eu sunt cea mai devotată prietenă a ta, pot înţelege foarte multe...
    "Dar nu totul, o întrerupse Patrick în gând, am reţinut nuanţa."
    - ...şi nu încerc decât să te scutesc de orice necazuri, să înlătur orice obstacol din drumul tău...
    - Ştiu, Mami, şopti tânărul, strecurând lacrimi în voce. Te iubesc...
    Bătrânei îi dădură pe bune lacrimi de recunoştinţă. Depăşi momentul, interesându-se pe un ton cotidian:
    - Cum merge localul?
    - Perfect, Mami, ieri şi alaltăieri a mers mai slab din cauza vremii, dar la prânz a fost full!
    - A!, îşi aminti Clotilda, cât pe-aci să uit! A sunat Fulguleţ. Te roagă să treci pe la ea dacă ai timp.
    - Nu ţi-a spus ce vrea?
    - Tu ştii că eu nu o întreb niciodată. E mama ta, şi ca să fim oneşti, nu te prea deranjează. Eu zic să te repezi...
    La câteva secunde după ce închise uşa în urma lui, Patrick o deschise din nou, vârându-şi doar capul:
    - Diseară mă întorc mai devreme. Între timp, să nu uiţi că te iubesc.
    Clotilda se topi de plăcere.
    Deşi era acasă, Ioana nu se arătă. Patrick părăsi locuinţa îngândurat.
    "Ori nu va pomeni în veci de incident, demonstrându-mi că-i o mare cucoană, ori va încerca un şantaj." Deocamdată însă, putea fi liniştit. Indiferent de strategia pe care o va aborda, pentru moment îl păsuia, aşa că un scandal imediat era puţin probabil.

                                                                  35.
             
                                     Fulguleţ şi primi fiul cu efuziunea rezervată doar întâlnirilor în doi. Pe Clotilda nu voia s-o facă geloasă, iar pe de altă parte, grimasa de dezaprobare vădită de pe faţa lui Ioan Sârbu o indispunea.
    - Ce atâta izmeneală, când v-aţi văzut abia alaltăieri! Noi am fost opt copii acasă, dacă ne-ar fi drăgălit mama aşa, pe toţi, nu mai apuca să pună nici de mămăligă.
    Nu era de la ţară, ci fiu de funcţionari, târgoveţi de când se pomeneau, dar îi plăcea să acuze accente grosiere cu tentă rurală, mai ales în discuţiile de principiu. Nu se ştia de ce, dar i se părea că morala făcută în fraze cu iz sătesc capătă mai multă greutate.
    - De-aia vă şi omorâţi de dragul ei, observase nevastă-sa. Sunteţi opt fraţi, şi ea tot singură la Alba stă, de nu vă vedeţi cu anii.
    Tandreţea nu se mai manifestă însă în prezenţa lui Sârbu, mama şi fiul devenind încă o dată complici şi dorindu-şi ca "tiranul" să lipsească cât mai mult de acasă. Mai greu le venea în concedii, când Sârbu se ducea cel mult după ziar, restul zilei petrecându-şi-l, adâncit în colecţia lui filatelică, aşa cum se petreceau lucrurile şi acum.
    Doar că azi se dusese să plătească impozitele, îi explică Fulguleţ lui Patrick, o treabă care lua totdeauna câteva ore bune, fiind binecunoscute cozile de la Circa Financiară.
    - De aceea te-am chemat, pentru că nu ştiu când voi mai prinde un moment în care să putem discuta. Nu te speria, nu-i nicio urgenţă, dar lucrurile trebuie puse la punct din timp. Când o fi să fie, să nu ne dăm cu capul de ziduri, ca bârzăunii, neştiind încotro s-o apucăm!
    - În regulă, mamă, care-i problema?
    Îi surâse cu o dantură strălucitoare şi inima lui Fulguleţ se umflă de mândrie: "Nu cred că am văzut în viaţa mea, pe viu, nu la cinema, un bărbat atât de chipeş! Cui s-a nimerit?" Nimănui în mod special, dar confiscase tot ce-i mai bun de la întregul neam.
    Până şi genele absolut extraordinare le moştenise de la o soră de-a lui Sârbu, singurul ei bun, pentru că altfel era o slută cum rar puteai întâlni. Şi din nou, la gândul că de mândreţea asta de bărbat se bucura o babă înstărită, dar nu putred de bogată, oricât de cumsecade ar fi fost ea, se simţea cuprinsă de o revoltă verde ca otrava care-i umplea ura cu amar, iar gheare ascuţite i se înfigeau în grumaji.
    - Scumpule, tu te-ai gândit la ce ţi-am spus alaltăieri, la dejun?
    Patrick avu un gest de sâcâială:
    - Mamă, nici nu-mi face plăcere, dar oricum e prematur să discutăm. Clotilda se simte mult mai bine şi dacă merge tot aşa, în curând doctorul îi va permite să iasă.
    - Dacă! Să nu ne ascundem după deget şi să nu fim ipocriţi. Are totuşi şaizeci şi cinci de ani, la vârsta asta, convalescenţele sunt capricioase, iar eu când am văzut-o, m-am speriat. Arăta exact ca o mumie, care printr-o minune dumnezeiască mai vorbeşte şi se mai mişcă. Să ştii, eu nu văd deloc situaţia în roz şi rareori mă înşel.
    Patrick stinse cu un gest brusc ţigara, răsucind-o în scrumieră:
    - Practic, mamă, ce vrei să fac? Ce pot să fac?
    - Să ne gândim în linişte şi să găsim o formulă pentru a te asigura. Tu eşti generos, dar viaţa nu-i aşa. În definitiv, ţi-a mâncat cinci ani până acum şi cine ştie câţi or mai fi...
    Patrick o întrerupse iritat:
    - Ce înseamnă "mi-a mâncat?" Am profitat şi eu, nimeni nu m-a împiedicat să plec.
    - Se pune problema că tu meriţi mult mai mult, iar ea a profitat de un chilipir.
    - Mamă, eu ţin sincer la Clotilda...
    - Nu mă îndoiesc, şi eu ţin la femeia mea de serviciu, la poştaş şi la încă o grămadă de lume! Ba chiar şi la Clotilda.
    Patrick se enervă:
    - Degeaba încerci să ancorezi în derizoriu. Ţin îndeajuns de mult la ea încât să nu pomenesc cuvântul testament. Mai ales acum, dar, de fapt, niciodată.
   - Dacă te-ar iubi, s-ar fi gândit prima la o modalitate de a te asigura. Şi nici nu trebuie să vorbeşti despre testament.
    Patrick se interesă ironic:
    - Dar despre ce? Despre şansele României de a intra în NATO?
    - Te rog să fii serios şi înţelege că mă gândesc doar la interesele tale. Pentru mine, nu cer nimic, tu eşti viaţa mea. Sunt în stare de orice, numai ca să-ţi fie ţie bine!
    - Chiar şi de crimă?
    Fulguleţ sublinie cu glasul şi privirea de gheaţă:
    - Chiar! Să sperăm că nu vom ajunge până acolo.
    Fiu-său o privi sincer îngrozit:
    - Mă înspăimânţi!
    - Ai fi şi mai înspăimântat dacă te-ai trezi la patruzeci de ani, şi chiar mai devreme, sărac, "matur" şi obligat să-ţi iei o slujbă, oricât de umilă, ca să ai de o pâine. Ăsta e coşmarul care mă urmăreşte. De-aia vreau să te ştiu cât de cât la adăpost. Dacă ţi-ar lăsa ţie averea, ai rămâne cu o bază, pentru că eu încă nu m-am resemnat, continuu să sper că vei da lovitura "dincolo", unde într-adevăr se poate vorbi despre averi şi avuţie.
    Patrick o privi lung, printre gene:
    - Mamă, te-ai gândit vreodată că mişună Occidentul de alde mine - toate filmele lor gem de superbi şi magnifici - şi care pescuiesc în aceeaşi baltă, după o casă de bani?
    Fulguleţ i-o reteză răspicat:
    - Îţi interzic să gândeşti aşa! Încrederea neabătută în sine însuşi, siguranţa de sine garantează cincizeci la sută din succes. I-am văzut şi eu pe frumoşii de la TV. Nimeni nu-i ca tine, nimeni nu are cât ţi-a pus ţie Dumnezeu în traistă. Să-ţi intre bine în cap că tu eşti unic!
    Fiu-său începu să râdă, flatat şi amuzat în acelaşi timp. În realitate, opoziţia lui era generată în primul rând de o reacţie organică imediată, repulsia pentru atitudinile tranşante, aşa-zisele discuţii bărbăteşti, cu cărţile pe faţă, abordând îndeobşte teme profund neplăcute. În felul lui, era un băiat bun, având oroare să fie grosolan sau dezagreabil chiar faţă de disponibilizatul care venea zilnic să-i facă pantofii. Or, ideea de a antama o discuţie cu Clotilda privind felul în care aceasta va dispune de bunuri în caz de deces îl oripila! Nu, hotărât, n-avea curajul s-o facă!
    - Nu trebuie să i-o trânteşti de-a dreptul, îl dădăci maică-sa. Eşti băiat deştept şi când vrei, ai şi tact. Întâi, pregăteşti terenul...
    - Ca de exemplu!
    Sincer nu vedea cum poţi aborda un subiect atât de delicat, fără să tai în carne vie.
    - M-am gândit mult. O modalitate ar fi următoarea! Pentru câteva zile, renunţi la aerul tău de carnaval şi devii mai gânditor, chiar mai distrat. Pe urmă, te laşi surprins consultând gazetele, ceea ce va constitui o noutate, tu neurmărind decât publicaţiile sportive.
    - Mersi, maman, zâmbi Patrick.
    - Asta ca să vezi că te cunosc bine. E un adevăr, scumpule, nu te interesează nimic dincolo de sfera intereselor tale şi nu te condamn, pentru că eu sunt la fel.
    - Zi mai departe! Consult deci presa.
    - Da, dar nu oricum! Cu un pix în mână...
    - Ce naiba să fac cu el?
    - Vei încercui diferite oferte de serviciu. Pe urmă, abandonezi ziarul pe care ea îl citeşte zilnic...
    - O interesează pagina economică.
    - Exact, dar îl răsfoieşte în întregime. Te asigur că va da peste notaţiile tale. Important este ca în aceste zile să pleci mai devreme de acasă, aşa cum ai proceda dacă ai umbla după o slujbă. Fireşte, va fi intrigată şi va începe să te înghesuie cu întrebările.
    - Constat că ai gândit un întreg scenariu, râse tânărul.
    - Ai răbdare! Nu-i spui de la început ce ai de gând, dar într-un final, cedezi tirului de întrebări şi recunoşti că ai început să-ţi cauţi un serviciu. Dacă ei îi e teamă că ar putea fi neglijată, îi dai toate asigurările că te vei strădui să nu se simtă frustrată. În momentul în care te va întreba de ce-ţi cauţi slujbă, ce-ţi lipseşte, ai şi adus discuţia pe pârtie şi o să vezi că partida e câştigată.
    - Văd unde baţi!
    - O vede şi unul legat la ochi! declară Fulguleţ triumfătoare. Din clipa asta, te poţi desfăşura. Vezi, Doamne, anii trec, tu nu ai nimic pe care să te poţi bizui, trebuie să-ţi faci un rost, să te îngrijeşti de o pensie pentru bătrâneţe, că nu ştii când trec anii şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă. Chiar dacă bănuieşte ceva, nu-ţi poate reproşa nimic, e cât se poate de firesc ca, apropiindu-te de treizeci de ani, să începi să te gândeşti la viitorul tău.
    Patrick se interesă prudent:
    - Şi dacă mă felicită pentru înţelepciune şi mă îndeamnă chiar ea la iobăgie?
    Ochii lui Fulguleţ sclipiră şi întinse mâna peste masă râzând:
    - Pui pariu cu mine că n-o să-i convină?
    - De ce?
    - Pentru că aşa, simplu plaisirist, flâneur pe uliţele Bucureştilor, fără niciun venit personal, eşti cu totul la mâna ei. Orice act de independenţă materială din partea ta o sperie pentru că întredeschide uşiţa coliviei de aur, din care păsărică îşi poate lua zborul. Nu va dori în ruptul capului să piardă controlul asupra ta, financiar şi implicit fizic. La birou poţi sta trei ore, opt, sau paisprezece!
    - Şi dacă totuşi e de acord?
    Privirea lui Fulguleţ deveni oţel:
    - O vom face să-şi muşte mâinile până la subsuori! Vei "lucra" paişpe şi şaişpe ore pe zi, va ploua cu delegaţii de câteva zile sau chiar de-o săptămână în provincie! Eu te voi ajuta, mă voi afla tot timpul în spatele tău.
    - Cum crezi că va reacţiona?
    - Păi, e simplu! Dacă nu vrea să te piardă, şi cu siguranţă nu vrea, o să-ţi ia capul în poale şi o să te dezmierde: "Lasă puiule, nu trebuie să tragi la galere, are grijă Mami de viitorul tău". Pe urmă, altfel discutăm.
După cum altfel aveau să se taie şi cărţile.

                                                                     36.

                                      Doru Pavel, din pricina înfăţişării prea particulare - din orice parte l-ai fi privit, aducea a ocnaş, după mulţi ani de tăiat la sare - juca relativ puţin, fiind distribuit cu parcimonie. Venea totuşi zilnic la teatru, pentru a păstra contactul, cum se spune, dar mai ales, ca s-o vadă pe Diana Tamaş care avea zilnic spectacol. Dragostea lui nu mai constituia de mult un secret, fiind percepută în diverse variante, de la "e nebun, nu-şi vede lungul nasului, nici măcar Goya, în coşmarurile lui n-a imaginat în acelaşi pat un monstru cu un înger", până la (cabiniere şi maşinişti) "vai de lume, când te naşti cu aşa năpastă, să te ferească Dumnezeu!"
    Fireşte, Diana era cât se poate de conştientă de dragostea tânărului, şi lucrul ăsta n-o deranja. I se părea normal ca toată lumea s-o iubească şi, cochetă fiind, o flatau omagiile aduse frumuseţii ei, indiferent de expeditor. Se simţise, de pildă, minunat când o profesoară de curs mediu îi relatase că toţi elevii, băieţi în clasa a X-a, îşi comandaseră ecusoane "dublu face", cu fotografia ei şi a Madonnei. În acelaşi sens, accepta cu bunăvoinţă de regină dragostea lipsită de orice speranţă a lui Doru, floarea zilnică pe care i-o lăsa în cabină când ea nu era de faţă.
    O găsea totdeauna, după primul act şi în momente de sinceritate, îşi mărturisea ei înseşi că, obiceiul o dată curmat, i-ar lipsi; pentru a spune lucrurilor pe nume, în prezenţa lui se simţea vag şi pervers excitată, urâţenia virilă a lui Doru acţionând asupra ei ca un drog. Mai aprecia că Doru e un adorator discret, lipsit de agresivitate şi pretenţii, şi că se mulţumea, ba chiar se simţea fericit - dar aici, se înşela fioros - doar îngăduindu-i s-o divinizeze.
    Departe de a-l socoti vreun prezumtiv rival, el însuşi având îngenuncheată la picioare, oştire de pipiţe, Dragoş se arăta uneori iritat de situaţie:
    - De ce nu-l trimiţi la naiba?! De ce-l încurajezi?
    Diana râsese ca de un banc bun:
    - Tu vorbeşti?! Cine stă un ceas după spectacol ca să dea autografe unor şcolăriţe de cinşpe ani?!
    - Spune-mi că te deranjează, şi nu mai dau o singură semnătură!
    - Nu fi prost! Dragostea şi admiraţia fanilor e una dintre componentele cele mai plăcute ale meseriei noastre. De ce să te frustrezi de ele? De ce să-i împiedici pe oameni să viseze? Tu îţi dai seama că în fiecare noapte, eşti întruchiparea lui Făt-Frumos în mii, zeci de mii de dormitoare? Că în îmbrăţişarea lui Costică, blonda Nuţi simte braţele tale?!
    - Ai o imaginaţie bolnavă!
    - Aşi! Sunt convinsă că în sinea ta îmi dai dreptate. Nu trebuie s-o declari deschis, e suficient să ţi-o mărturiseşti ţie însuţi...
    Dragoş căzuse în genunchi. Nu era o figură de stil teatrală - Diana era îndeajuns de actriţă ca s-o simtă - ci un gest sincer şi spontan:
    - Diana, de ce nu vrei să ne căsătorim? Am spulbera orice neînţelegere, am înlătura orice suspiciune! De câte ori nu ne-am spus că suntem făcuţi unul pentru celălalt?
    Ochii albaştri ai actriţei priviseră departe, scufundaţi în infinit:
    - Unul pentru celălalt... Oare echivalează cu unul alături de celălalt?
    - Speculaţii! Mai bine spune-mi deschis că nu mă iubeşti!
    - Mai dă-mi o şansă! O singură şansă!
    - Adică să întâlneşti un milionar în dolari şi să descoperi că el ţi-e perechea?
    - Poate că da, sau poate că nu, oricum voi fi încercat. Dă-mi ocazia unei vieţi împreună cu tine, fără regrete.
    Dragoş declarase cu mâna pe clanţa uşii:
    - Nu am încotro, pentru că te iubesc, cât timp voi rezista însă nu ştiu. Ştiu sigur doar că o dată plecat, nu mai întorc niciodată capul peste umăr.
    În urma lui, Diana începu să-şi pilească o unghie care agăţa.
    "Se vor găsi o sută în locul tău!"
    Din păcate, trebuia să ţină seama de povestea cealaltă, fiorosul lor secret care-i lega mai crâncen, mai definitiv decât orice "Isaiia dănţuieşte"!
    "Dacă Dragoş, adus la disperare vorbeşte, cădem toţi într-o prăpastie de unde nu ne vom mai ridica niciodată".

                                                                    37.

                                   Doru se uită atent la bărbatul masiv care trecu pe lângă el ca un bolid. Avea impresia că tocmai ieşise din cabina Dianei şi se simţea nedumerit. Tipul era de o grăsime respingătoare, galbenă şi avea genul acela special de neglijenţă care-ţi dă senzaţia că persoana şi-a petrecut noaptea în hainele de pe el; o persoană pe care doar dacă o vezi la televizor, simţi nevoia să deschizi geamurile şi să aeriseşti.
    "Ce poate să caute un mastodont ca ăsta la Diana?! Probabil, mi s-a părut.."
    Îşi roti ochii prin interiorul familiar. După poziţia fotoliilor îşi dădu seama că Diana avusese o vizită care se prelungise până la intrarea ei în scenă. Era prea tipicară ca să nu le fi pus la locul lor, dacă ar mai fi avut o singură clipă la dispoziţie, fără a o mai aştepta pe cabinieră. Scoase floarea - azi, un crin roz - din interiorul canadienei şi o puse în glastra de porţelan din colţul mesei de machiaj. Turnă apă cu ibricul, atent să nu picure pe de lături, apoi petrecu vreo cinci minute căutând poziţia cea mai de efect a vasului.
    Vasul lui, "vasul lui Doru", cum spunea Diana, şi el se simţea fericit că exista ceva din el aici, într-un fel că făcea parte din decorul femeii pe care o diviniza.
    Iar de la o vreme, devenise şi fetişist, îi plăcea să atingă obiectele ei, să-i îmbrăţişeze hainele, să-şi înfunde nasul într-un top de dantelă sau în bikinii cu sfoară din sertarul comodei. Nu se simţea deloc pervers, dacă stai să te gândeşti, toţi îndrăgostiţii sunt fetişişti! Străbunicii păstrau până la adânci bătrâneţi şi pe ascuns, spre a evita gelozia partenerului legitim, o mănuşă, o floare presată, un dagherotip sau medalion, o batistă care aparţinuse cândva personajului adorat...
    Doru se uită la ceas. Încă douăzeci de minute până la pauză. Ochii i se opriră asupra plicului alb, rezemat de oglinda mesei de machiaj. Nu prizonier în ţipla unui buchet sau coş de flori, ci simplu şi solitar; în principiu, alt soi de comunicare decât cea provenită în mod obişnuit din partea vreunui admirator. Doru simţea că arde de curiozitate. Nu era iscoditor din fire, dar îl interesa până la patologic - o recunoştea el însuşi - tot ce o privea sau avea câtuşi de mică tangenţă cu Diana.
    Buzele chinuite îi tremurau de nehotărâre, întinse de câteva ori mâna spre plic şi o retrase precipitat, ca ars, de tot atâtea ori.
    O voce baritonală, bine pozată, inconfundabilă şi pe care o detesta din adâncul sufletului, îi opri inima în loc:
    - Vrei să-i mănânci?! Sau poate să-i speli?
    Dragoş Mateiescu intrase neauzit. Cu mâna pe clanţă, încordat şi cu privire scăpărând de răutate, părea gata să se arunce asupra lui. Abia atunci, Doru sesiză că rămăsese cu buzele şi nasul înfundate în chiloţii Dianei. Pentru moment, se pierdu cu firea, îi mototoli mecanic şi, fâstâcit, lăsă să-i scape din mână ghemotocul de dantelă.
    Junele-prim al Teatrului Arlechino îi înregistra cu satisfacţie starea de confuzie şi intră în cabină, închizând uşa în urma lui.
     - La banii ei, îşi permite o servitoare, nu-i cazul să-i speli tu pârţurile!
    - Eşti ordinar! găsi Doru, cu faţa vânătă de ruşine.
    - Tu eşti un lăbar, nenorocitule, tu care faci onanie mirosindu-i chiloţii! Sunt prea gentleman, ca să-ţi explic de ce, dar îţi închipui că ai măcar o singură şansă ca să ajungi la Diana?
    - Atunci, de ce ţi-e frică de mine? Ce-ţi pasă că o iubesc?!
    - O plictiseşti, îi deranjezi existenţa!
    - Să mi-o spună ea!
    - Să zicem că-i prea miloasă. Numai un vierme netrebnic ar profita de slăbiciunea ei!
    Din momentul în care Doru Pavel era silit să se înfrunte cu un comportament dur, devenea brusc puternic, juca pe teren propriu. Arboră deci, unul din rânjetele lui fioroase:
    - Din ce piesă-i tirada asta? Ei da, sunt un vierme netrebnic! Ce-ţi pasă?
    - Îmi pasă că infectezi aerul din jur!
    Pierzându-şi stăpânirea de sine, Dragoş se aruncă înainte, ţintind grumajii lui Doru. Din nefericire, habar n-avea cu cine are de-a face. De mic copil, din pricina fizicului ingrat, Doru fusese dispreţuit, ostracizat, nu o singură dată maltratat până la sânge. Puternic şi revendicativ din fire, învăţase să îndure şi să se apere. De la treisprezece ani, făcea box şi arte marţiale, devenind, dacă nu un campion, cel puţin, un adversar redutabil pentru oricine, cât de voinic, dar mai puţin "cult" în materie. Era cazul lui Dragoş, atletic şi deloc fricos, dar cu alt soi de studii, ţinând de strălucitorul Hollywood: înot, echitaţie, spadă, surfing, curling...
    În consecinţă, din două mişcări fu pus la pământ sub etajera cu cărţi. Dintâi, îşi scutură capul încercând să realizeze pe ce lume trăieşte, apoi sări în picioare, gata să se repeadă din nou.
    Doru îl opri cu un zâmbet flegmatic:
    - Stai blând, primăvăraticule, îţi fac portretul zob, şi nu mai ai cui da autografe! O să plângă fanele că ce artist frumos erai!
    - Quasimodo! urlă Dragoş cu pumnii ridicaţi, avântându-se fără a mai ţine seama de glasul raţiunii care-l îndemna la ponderaţie.
    Cert lucru, Doru era un luptător mult mai versat. Dar nu-i mai păsa de nimic, se simţea însufleţit de o singură dorinţă, arzătoare, sfâşietoare - să-l vadă mort pe ticălos! Un upercut bine plasat îl trimise temporar în lumea îngerilor.
    Relaxat, ba chiar simţindu-se "afurisit de bine", Doru umplu din nou ibricul cu apă şi-l turnă în creştetul lui Dragoş. Zvonul aplauzelor marcând sfârşitul actului îi crea un moment de panică.
    Ce avea să spună Diana? Era bine să-l găsească aici, lângă "leşul" lui Dragoş, sau era de preferat s-o întâlnească după consumarea clipelor fierbinţi de consternare şi mânie?
    Mânie, dacă-l iubea pe Dragoş, ipoteză de care Doru se îndoia. Dacă ar fi fost îndrăgostită, aşa cum înţelegea el dragostea, n-ar fi acceptat cu atâta dezinvoltură flirturile şi concesiile specifice junelui-prim de succes, făcute admiratoarelor. Dragoste fără gelozie nu există, or, Diana surprinsese neclintit de liniştită clişeul când o puştoaică i se lipise realmente de buze, într-un sărut a la Basic Instinct! Nici măcar nu tresărise.
    Doru se decise pentru prima variantă, măcar o singură dată să fie surprins şi el în avantaj, stăpân pe situaţie, găsindu-se totodată în situaţia de a nu mai avea de ales.
    Diana intră în cabină val-vârtej, urlând după macheur:
    - Teo, unde dracu' eşti? Mi-a căzut geana, era s-o înghit! Cu ce naiba ai lipit-o, cu scuipat?!
    O singură privire îi fu de-ajuns ca să reconstituie cele petrecute în cabină. Ocoli trupul lui Dragoş al cărui zbucium de pleoape semnaliza că-i pe cale să-şi revină şi se aşeză pe scaunul din faţa mesei de machiaj. Prin oglindă, îi îndreptă o privire ascuţită lui Doru.
    - Eşti mândru, nevoie mare, aşa-i?
    - A sărit la mine! L-am avertizat să-şi vadă de treabă, dar a tăbărât cu pumnii. N-am avut încotro, te rog să mă crezi!
     - Ca şi cum n-aş fi avut destule pe cap şi fără prostiile voastre! Ce zi, Dumnezeule, ce zi!... Ce mai stai?! Pleacă odată, m-am săturat de toţi!
    Doru ieşi în vârful picioarelor, fericit c-a scăpat doar cu atâta. Îi fusese teamă de un scandal monstruos, cu consecinţe, aşa că zărindu-l pe macheur, îl apostrofă bine dispus:
    - Domnişoara Diana are nevoie de tine. Ai grijă, e capsată rău!
    Mai tândăli vreo zece minute prin culise, după care-şi zise că-i timpul să plece acasă. Se întâmplaseră destule pentru o singură zi, iar ca să încerce s-o îmbuneze pe Diana era prea devreme, şi ea prea agitată. Părăsi teatrul fredonând în minte o melodie parazit care-l urmărea agasant încă de când se trezise dimineaţa: C'etait le temps des fleurs...

                                                                     38.

                                - A avut baftă, animalul! scrâşni Dragoş. Dacă nu alunecam...
    Stătea pe canapea, cu un prosop ud în jurul capului Simţea că-i pocneşte de durere. Nuţi, cabiniera, o femeie de vârstă incertă, care-l adora, aşa cum îl adora de altfel întreg personalul auxiliar feminin de la Arlechino, se învârtea în jurul lui, ca o cloşcă. Ea îi aranjase compresa, îi găsise un tranchilizant şi îi aranjase un taburet sub picioare.
    - Cine te-a pus să faci pe cocoşul? se interesă Diana încercând să nu mişte obrazul.
    Ţinea ochii închişi, percepând atingerea degetelor uşoare şi răcoroase ale macheurului ca pe mângâierea unor aripi de fluture. Dragoş se enervă:
    - Era vorba despre tine...
    - Credeam că despre Ceauşeasca! Sunteţi amândoi nişte caraghioşi.
    Dragoş dădu să se ridice în capul oaselor ca să riposteze, dar durerea ascuţită din ceafă îi smulse un geamăt, trântindu-l la loc. Cabiniera se grăbi să-i potrivească puişorul de pernă:
    - Să vă fac o cafeluţă tare, domnu' Dragoş?
    Diana se răţoi:
    - Alo, ce-i aici, braserie? N-aveţi impresia că suntem prea mulţi? Mersi, Teo, poţi să pleci... Dragoş, du-te la voi, e mai linişte, vin şi eu la pauză! Nuţi, peruca!... Te-ai zăpăcit?! Chiar v-aţi pus în minte cu toţii să mă înnebuniţi? Auzi, mi-o aduce pe Mary Stuart în Tramvaiul...

                                                                  39.

                                         În sfârşit, singură! Binecuvântatul ei sfert de ceas pe care ştiuse să-l impună chiar de la debutul în teatru. Cincisprezece minute de singurătate absolută, răgaz să viseze, să plutească, să se adune. O ţigară (nu mai mult de două-trei pe zi), o gură din ceaşca de şocolată rece consumată de-a lungul mai multor ore. Un sfert de oră, un nimic, după care se simţea însă complet remontată, proaspătă ca o violetă de pădure plouată de rouă.
    În sinea ei, Diana îşi închipuia cu convingere, şi doar anecdotic în societate, că seamănă cu Napoleon care, după cum se ştie, avea capacitatea de a adormi profund în orice împrejurări, zece minute fiindu-i suficiente pentru a se simţi cu totul refăcut.
    Când ajunse la jumătatea ţigării, întinse leneş mâna după plicul rezemat de oglindă. Îl observase încă de la intrarea ei în cabină, la pauză, dar deşi continua să primească omagiile admiratorilor cu aceeaşi plăcere proaspătă de la debut, se simţea mai puţin impresionată, iar curiozitatea vizavi de conţinut şi expeditor era considerabil moderată.
    Mai puţin comun, plicul nu prezenta nici un înscris, şi amănuntul îi atrase atenţia: "unul care probabil se vrea original..."
    Luă coupe-papierul şi-l deschise atent, cu pedanteria care o caracteriza.
    Adevărată maniacă a ordinii, până şi hârtiile destinate coşului de gunoi nu erau făcute cocoloş, ci împăturite în pătrate perfecte; greu de imaginat ce avea să devină, o dată cu trecerea anilor, care îndeobşte supradimensionează obsesivul din individ. Deocamdată însă se mulţumea să-i terorizeze pe cei din jur, victime de primă linie fiind Dragoş şi cabinierele.
    Dar... ce drăcie o mai fi şi asta?! Din plic, căzură trei firicele de miozotis. Codiţele erau încă pline de sevă, dar petalele fuseseră trecute prin flacără. Trei flori arse. Şi un bilet cu majuscule tipărite: NU MĂ UITA. M.
    - Diana!
    Tresări. Vocea din difuzor o chema în scenă.

                                                                   40.

                                              După plecarea lui Patrick, Clotilda adormi fericită. Îi era recunoscătoare pentru gentileţea şi înţelegerea lui. În adâncul sufletului, amplifica, evaluând în aur orice gest de duioşie. Îşi aminti cu un amestec de nostalgie, orgoliu, dar şi cu o adiere de amărăciune că odinioară, era nevoie de cel puţin un briliant ca să-i creeze pe jumătate o stare de spirit asemănă toare.
    "Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea", vorbele acestea reveneau, mereu în mintea Clotildei, după ce Patrick intrase în viaţa ei. De ce oare am fost zămisliţi astfel încât să nu putem aprecia decât imposibilul sau ireparabilul? La extazul Clotildei contribuia din plin şi faptul că percepea corect situaţia ei de mare excepţie.
    Câte femei de şaizeci şi cinci de ani (raţionamentul fiind valabil în general şi pentru promoţiile sărite din patruzeci şi cinci-cincizeci) mai au un bărbat tânăr şi chipeş care să ţină la ele, câte mai ştiu ce este dragostea adevărată?
    Decise că Patrick merită un cadou superb, care să-l bucure, şi se gândi că cel mai potrivit ar fi să-i schimbe Toyota cu un Jaguar. Adormi cu un zâmbet care-i dădea la iveală proteza.

                                                                     41.

                                                Prin crăpătura perdelei, Ioana urmări plecarea lui Patrick. Junele avea fără îndoială clasă, toate mişcările emanau o eleganţă dezinvoltă. Felul în care se instală la volan sau în care îşi aprinse ţigara înainte de a demara ţinea de un anume complex de date aparţinând privilegiaţilor, fascinant pentru oamenii de rând - tinereţe fericită şi sportivă, siguranţa proprie unui look seducător, prosperitate, plus ce mai ţesea imaginaţia despre existenţa nevăzută a unui asemenea personaj: mondenităţi la vârful cel mai înalt, peisaj populat doar de VIP-uri, dragoste consumată pe tavă de aur în decoruri exotice sau pe un yacht luxos... Imaginile înfipseră un ac în inima Ioanei şi o dată maşina dispărută din câmpul ei vizual, se depărtă de fereastră.
    Era ora patru şi se afla singură acasă. Se simţea ca atare, pentru că Martineasca dormea şi, oricum, rareori se mai dădea jos din pat. Lipsea şi Tanţa care, fiind joi, adică după-amiaza ei liberă, se repezise la ţară, ca să participe la parastasul unei rude.
    Nici Patrick n-avea să se întoarcă prea curând. Îi promisese nevesti-sii că nu va întârzia, dar asta însemna cam zece seara, nu orele mici de după miezul nopţii, ca de obicei.
    Lăsă uşa de la dormitor întredeschisă pentru a o auzi pe bătrână în caz că ar avea nevoie de ea şi pătrunse cu pas hotărât în camera "domnişorului". Rămase lângă uşă câteva momente bune, plimbându-şi cu atenţie privirea. Era desigur curioasă, dar şi prudentă. Înainte de a începe să cotrobăiască, voia să-şi întipărească bine în minte poziţia obiectelor, micile amănunte fixe şi parcă sacre ale oricărui locatar, o abatere de la amplasamentul ştiut trădând o vizită în "contumacie".
    Ioana fusese un copil modest, trăind în condiţii de sărăcie tangente chiar cu mizeria şi nu avusese acces la casele prospere din Slatina. Fără îndoială că funcţionau şi acolo mentalităţi de clasă, parcă mai dure în provincie decât în Metropolă. Ca peste tot, oamenii simt nevoia să dispreţuiască, să se simtă superiori unii altora, dar nu-i mai puţin adevărat că nici persoana ei nu îmbia la apropiere. Nu avea niciun fel de prieteni - bogaţi sau calici.
    În acest sens, Ioana nu dispunea nici de cele mai elementare cunoştinţe privitoare la decorul unei case, nu făcea diferenţieri generate de cultură sau informaţie, în schimb, avea instinct. Se născuse cu acest simţ şi putea adulmeca bogăţia de la zece paşi, iar când se oprea, de pildă, în faţa unei vitrine, indiferent de profil şi unde preţurile nu erau afişate, ochea fără greş, pentru visele ei, obiectele cele mai preţioase şi, fireşte, cele mai scumpe.
    Tot aşa, în camera lui Patrick, sobră şi aerată, trase în piept aerul de "bogătani" şi aprecie la justa valoare mobila englezească, bine scoasă în evidenţă de decorul jaguar.
    Întreaga încăpere era tapisată cu imitaţia acestei blăni, la fel mocheta, divanul, până şi coşul pentru hârtii de sub birou. Pe blatul de marmură al căminului, impresiona un jaguar turnat în bronz care-şi arăta colţii. Toată această ambianţă reprezentase cadoul Clotildei la aniversarea unui an de căsătorie. Îi plăcea să-l surprindă venind în întâmpinarea tuturor dorinţelor sale chiar neexprimate, iar de data aceasta ţinuse seama de slăbiciunea Băiatului pentru feline. În acelaşi timp, îl compensa somptuos pentru faptul că, fiind astmatică, nu suporta în casă pisici, sau vreun animal cu blană.
    Atenţia Ioanei se concentră asupra unui dulăpior cubic, rezemat pe labe de jaguar din alamă, ceva mai mare decât o noptieră şi despre care descoperise cu admiraţie proletară că ascunde un mic frigider burduşit cu sticle de băuturi scumpe şi cuburi de gheaţă. Rămânea biroul florentin cu gheare de leu, unde un singur sertar era încuiat cu cheia îşi aminti cu un surâs interior cuvintele unei bătrâne din Slatina care le fusese vecină: "Lasă casa cu uşile vraişte, nimănui n-o să-i pese, zăvoreşte-o cu şapte lacăte, să vezi cum te calcă hoţii. Tot aşa, şopteşte-i cuiva ceva şi toate urechile se ciulesc; strigă ceva în gura mare, nimeni nu te ascultă..."
    Era o broască simplă, iar Ioana - îndemânatică. Scoase o agrafă din părul adunat la ceafă, meşteri câteva secunde şi încuietoarea cedă. Un conţinut sărac, (fata luă la mână una câte una hârtiile lipsite de importanţă), mai de soi fiind un binoclu de câmp.
    Decepţionată, îşi zise că "trecutul" lui Patrick, viaţă intimă şi un eventual material compromiţător, rămăsese depozitat în casa părintească, iar de Fulguleţ - Ioana cunoştea îndeajuns de bine oamenii - nu se putea trece. Poate peste cadavrul ei.
    Aranjă totul în ordinea găsită şi, ca să fie cu conştiinţa împăcată, îşi trecu degetele pe sub fundul sertarului. Nu văzuse niciodată, dar citise în multe cărţi despre tainiţe camuflate în mobilele vechi. Cu o tresărire de satisfacţie, dădu peste o mică limbă metalică, mobilă. Sertarul era dublu... Înregistră o mişcare uşoară în spate şi se răsuci fulgerător, palidă ca o moartă, cu inima cuprinsă de panică.
    În spatele ei, Patrick, ţeapăn şi impenetrabil, o privea cu mâinile încrucişate la piept, într-o poziţie  ostentativ contemplativă.

                                                                      42.

                                     Se întorsese pe neaşteptate acasă, , fără intenţii subterane, ci numai pentru a se schimba. Intervenise o modificare de program, fiind invitat la un cocktail care presupunea cel puţin costum şi cravată, dacă nu chiar smoking. Dar oricum, la Don Carlos, cel mai elegant, en vogue şi snob local, recent deschis în Capitală, ţinuta era obligatorie.
    Când dădu peste Ioana cotrobăind în biroul lui, rămase ţintuit locului de surpriză. Pe moment amuţi, dar concomitent înregistră şi un sentiment de triumf: "M-ai surprins tu în vecini, cu pantalonii pe vine, dar şi eu te-am prins scotocind dulapurile ca o hoaţă! Să vedem care stă mai bine!"
    La rândul ei, pentru moment, Ioana rămase ca paralizată. Nu era obişnuită să fie pusă în încurcătură, nimeni nu o prinsese cu vreo greşeală, deşi avea destule la activ.
    Mai grav, nu erau greşeli, noţiunea excluzând intenţia. Or, ea comisese ticăloşii mai mari sau mai mici în deplină cunoştinţă de cauză şi cu un scop anume. Era însă abilă şi, fără să-şi dea seama, o excelentă actriţă în viaţa de toate zilele. Astfel, sub masca de desăvârşită onestitate şi incoruptibilitate, care-i conferea o oarecare superioritate din start, Ioana îşi putea permite să-şi plimbe nasul pe sus, să dispreţuiască şi să condamne.
    Iat-o acum, dintr-o dată vulnerabilă, surprinsă într-un flagrant delict şi tocmai de omul care înregistra în inventarul ei cele mai odioase minusuri. Confuză, se îndreptă spre uşă, dar făcând un pas înapoi, Patrick o baricadă.
    - Dă-te la o parte!
    - Nu, domnişoară, nu înainte de a lămuri câteva lucruri. Ia loc te rog.
    - Şi dacă nu vreau?
    - Comunic întregii familii că eşti o hoaţă şi o spioană. Spioană, poate îţi sună mai nobil.
    Prizonieră în menghinea marelui dezastru, fata îşi redobândi curajul. Săltă bărbia îndărătnică, iar ochii îi fulgerară albastru oţel pe faţa de cretă:
    - Cred că aş avea şi eu ceva de povestit!
    Patrick îşi aprinse nonşalant o ţigară, zicându-şi că nu-i stătea deloc rău când era furioasă. Cu o expresie mai dulce, ar fi putut deveni chiar o prezenţă agreabilă şi, oricum, ieşită din comun.
    - A, te referi la mica întâmplare din debaraua de la Clopoţei? În primul rând, nu cred că o fiinţă înzestrată cu atâtea însuşiri evanghelice ar avea inima să supere o doamnă nevinovată şi suferindă. Presupunând însă că ai face-o, ce-ţi închipui că ar urma? Un mic scandal, deşi nevastă-mea e prea doamnă ca să se preteze la aşa ceva, apoi câteva zile de atmosferă rece şi încordată, după care totul va reintra în normal. Situaţia însă ar fi mult mai gravă în ce te priveşte, dacă eu nu mi-aş ţine gura.
    Ioana îl privi cu îndrăzneală în luminile ochilor:
    - Ce vrei?
    Patrick se distra grozav în sinea lui, abia aştepta să-i povestească tărăşenia lui Dragoş. Totodată, se simţea fericit, eliberat de spaima că Martineasca ar fi putut afla ceva. Nu avu însă timp să-şi consume fericirea căci în secunda următoare, rămase cu gura căscată de uimire. Ioana începuse să se descheie la bluză.
    - Hotărât, nu eşti o femeie de toate zilele! Şi mai ai şi o părere excepţională despre tine. Ce te determină să crezi că te doresc?
     - Eu te doresc, declară fata cu ochi care păreau dilataţi de patimă. Te-am dorit din clipa în care te-am văzut.
   - Hm, făcu Patrick aiurit, nu aveai deloc aerul.
    Cu toate succesele sale, nu mai trăise o situaţie asemănătoare şi nu s-ar fi simţit mai perplex nici dacă răposata Maica Tereza ar fi început să se dezbrace în faţa lui.
    - De aceea, continuă Ioana în sutien şi cu fusta pe glezne, am cotrobăit aici în cameră. Mă interesează totul, vreau să ştiu totul despre tine.
    Deşi flatat, Patrick rămase în rezervă:
    - De ce te-aş crede?
    Ioana ridică din umeri:
    - Nu mă crede, eu mă ofer oricum.
    - Dacă-ţi închipui că aventura de la Clopoţei reprezintă pentru mine un stil de viaţă...
    - Nu-mi închipui nimic, ştiu doar că nu sunt mai prejos de feţişoara aia de doi bani.
    I se aruncă pe neaşteptate de gât şi începu să-l sărute sălbatic. Patrick se simţi luat de val: "La urma urmelor, de ce nu?"
    Se mai aflau încă pe covor, trăgând amândoi din aceeaşi ţigară.
    - Să fie limpede, fără niciun fel de obligaţii! A fost un simplu moment din viaţa noastră.
    - Nicio obligaţie, repetă fata în şoaptă, lipindu-şi trupul fierbinte de al lui.
    Vibra ca un arc, nesătulă, cerşind mereu dragoste. Patrick o luă din nou. Îl fulgeră un gând care se topi în aceeaşi clipă: "Am aşa o impresie în organism că mi-am complicat viaţa".

                                                                     43.

                                         Murise un mare regizor care, deşi ajuns la o vârstă înaintată, continua să fie activ şi, fenomen mai rar, tot atât de apreciat ca în epoca sa de mari realizări artistice, hiritisite cu premii răsunătoare în ţară şi în străinătate.
    Cimitirul era full, aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, lumea venind gârlă să vadă pe viu şi îndeaproape artiştii şi, în general, personalităţile marcante. Asemenea înmormântări devin evenimente mondene, vezi şi eşti văzut, remarci şi eşti remarcat, şi, în consecinţă, chiar şi cei mai ciufuţi şi indiferenţi dintre actori, ca de exemplu Diana Tamaş, nu pregetă să participe.
    Şi pentru că Dragoş avea o filmare în provincie, actriţa veni însoţită de Doru Pavel şi tot împreună plecară. Era o zi mohorâtă de toamnă în care totul părea că plânge. Înfiorată de umezeala rece, Diana se strânse la braţul lui Doru. Se simţea deprimată, dornică să se îndepărteze cât mai repede de locurile acestea lugubre şi n-avea chef de inevitabilele comentarii îndoliate cu colegii, filosofie de doi bani - ce ţi-e şi cu viaţa asta, domnule, când te gândeşti că aşa şi pe dincolo, pentru ca tot în patru scânduri să ajungi etc.
    - Hai s-o virăm, şopti Diana, nu mai suport. În fond, am făcut act de prezenţă, panegiricul nu mă interesează.
    Doru o califică în sinea lui drept cinică, dar cum o adora necondiţionat, îndulci duritatea calificativului. "Adică, de ce mă deranjează?! E sinceră, nu afişează sentimente pe care nu le are. Aş fi preferat-o ipocrită?"
    - Am spus-o de nenumărate ori, declară Diana furioasă pe ea însăşi, dar de data asta mă ţin de cuvânt! Nu mă mai prinde nimeni la genul ăsta de festivaluri!
    Doru Pavel se opri, încercând să se orienteze. Nu era familiarizat cu Cimitirul Bellu şi îşi zise că indiferent unde s-ar afla, trebuia să ajungă întâi la aleea centrală.
    - Cred că pe aici, mormăi mai mult pentru el.
    Glasul Dianei scăpă necontrolat:
    - Ce înseamnă, crezi? Nu eşti sigur? Asta ar fi culmea să ne mai şi rătăcim aici, printre morminte!
    Îi era frig - dârdâia cu nasul în gulerul mantoului de blană - lehamite de toate, iar atmosfera o terifia, producându-i rău fizic.
    - Îmi pare rău... N-am pomenit aşa ceva! Nici ţipenie de om, nici măcar vreun gropar sau o căndelăreasă...
    Tot bâjbâind, intrară pe o alee lungă, paralelă cu cea principală.
    - Asta a fost! răsuflă uşurat Doru Pavel.
    Se temea de Diana când era nervoasă şi o evita, fiindu-i frică de cuvinte grele, necugetate - actriţa nu se cenzura - peste care un minim de demnitate l-ar fi împiedicat să treacă.
    Chiar la intrarea în alee îi opri monumentul Monicăi Miclea. Nici unul din ei nu-l mai văzuse, iar priveliştea neaşteptată îi lăsă fără grai.
    - Ce chestie apocaliptică! suflă Doru. N-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva!
    Monumentul impresiona oricum, dar la prima vedere, după cum mărturiseau toţi vizitatorii cimitirului, avea efect de şoc. Izbea măreţia lucrării de marmură, "desfrâul" de plante, flori şi panglici, aranjamentul lor meticulos, dar sentimentul cel mai tulburător era generat de ceea ce fiecare privitor intuia că se petrece dincolo de acest spectacol sepulcral.
    Edificiul fusese desigur născocit de o suferinţă cumplită excluzând resemnarea, trezind în schimb convingerea că moartea nu constituie un fenomen definitiv, ci doar o schimbare de domiciliu, că totul se va relua exact de acolo de unde s-a întrerupt, doar că de pe "continente" diferite. Într-un cuvânt, comunicarea dintre cei adormiţi şi cei neadormiţi continuă, dar cu mijloace specifice.
    - Cine să fie? şopti Diana uitându-se ca hipnotizată la bustul de bronz fixat la căpătâiul sarcofagului.
    Era evident că aparţinea unei femei foarte tinere, iar sculptorul izbutise să sugereze prin poziţia îndrăzneaţă a capului cu bărbia ridicată şi o coamă sălbatică de păr parcă bătută de vânt, superbă cutezanţă şi avânt, încredere şi năvalnică dragoste de viaţă. Toate acestea curmate nemilos, aripi arse înainte de a apuca să se deschidă.
    Diana nu-şi lua ochii de la trăsăturile dăltuite în marmură încercând să le identifice. Fata îi amintea de cineva...
    Dom se apropie şi desluşi printre ghivecele de flori înscrisul de pe capac. Exclamă stupefiat:
    - Fantastic!... E mormântul bietei Monica!... Monica Miclea, colega noastră!...
    Diana se cutremură. Nu se gândise niciodată la familia Monicăi, îi era însă limpede un fapt! Cine întreţine la cimitir un asemenea "spectacol", şi asta după cinci ani, pentru acel cineva suferinţa a rămas la fel de vie şi de strivitoare ca în prima zi.
    "Doamne, cât m-ar urî, dacă ar şti..."

                                                                    44.

                                     Pregătindu-se s-o viziteze pe Luiza Miclea (în sfârşit, fixaseră o întâlnire la ea acasă, pentru dimineaţa aceea), Emil Mărgescu îşi făcu socoteala că "vendeta mea personală", aşa cum o considera el a fi, introducea încă două persoane.
    Prima, Cireşica Tamaş, belferiţa pe care o cunoscuse la Clubul Curaj, sora actriţei, nu-i făcuse vreo impresie specială. O amărăşteancă banală, comună până la confuzie cu milioane de surate, exceptând desigur fizicul care se remarca printr-o sluţenie ieşită din comun. O pereche de izmene i-ar fi rezolvat mintenaş toate problemele, de la coşuri până la gărgăunii care-i asediau creierii. Avea un exemplu sub nas, pe soră-sa Cecilia, aşa că se considera expert în diagnosticare şi medicaţie. Fata însă ştia ceva şi merita luată în calcul.
    A doua, şi de departe mai de nădejde şi mai cu capul pe umeri, i se părea în ciuda excentricităţilor, Luiza Miclea Femeia aceasta suferise cum numai câtorva le este hărăzit, dar izbutise să supravieţuiască, reclădindu-şi existenţa şi adaptând-o durerii; exprimată fanatic şi teatralist, suferinţa ajunsese singura ei raţiune de a exista şi o trăia cu voluptate. Voluptatea suferinţei...
    Luiza ştia ce voia, luptase cu dârzenie pentru a-şi atinge scopul - descoperirea misterului legat de sinuciderea Monicăi - după care ar fi putut muri senină şi cu inima împăcată. Când o fi şi o fi să se reîntâlnească cu cei dragi şi cu Monica în primul rând, să le poată oferi satisfacţia postumă de a fi răzbunat o nelegiuire odioasă. Luiza era dispusă să continue lupta, dar nu mai ştia cum. Emil i-o va arăta.
    "Uite o persoană care n-are preţ, gândi el, care nu poate fi cumpărată, orice şi oricât i-ai oferi", simţind că încearcă pentru fosta cântăreaţă o stimă sinceră. Spre ea se îndrepta acum după prealabilul telefon prin care confirmase întrevederea.
    Că avea emoţii e puţin spus. Mâinile i se răciseră, inima se zăpăcise complet, iar o crampă ca o gheară i se înfipsese în capul pieptului. Duodenul! Înghiţi la repezeală o pastilă de Ox Bill. Dar nimic n-avea importanţă, venise Ziua cea Mare! Cu atât mai importantă cu cât viaţa ei fusese astfel mutilată, încât nu mai era loc de surprize. Dar azi, în sfârşit, avea să afle ceva, chiar nesemnificativ sau puţin, dar în stare să ridice cât de cât vălul care camufla tragedia de acum cinci ani.
    Înfăşurată într-un kimono cu ibişi şi trei andrele înfipte în cocul vopsit negru corb, Luiza părea că aspiră, în acea dimineaţă, la ipostaza de Cio Cio San. Cel puţin aşa îşi închipui grăsanul, care nu prea le avea cu muzica şi mai ales cu opera.
    Aşezat pe canapeaua din salonul ei cu mobilă stil amestecată, "salonul cu amintiri", Emil o privea cu îngăduinţă, ceea ce pentru el reprezenta un maximum de cadou afectiv pus la dispoziţia semenilor. Pe cât de fioroasă i se păruse Luiza pe aleile cimitirului, o vrăjitoare adevărată, pe atât de inofensivă o găsea acum; o bătrână tenace, cândva puternică, azi însă pe cale de a fi ruinată de vârstă şi suferinţă, care-şi ascunde durerea în spatele unor măşti groteşti, pline de vopseluri, aidoma personajelor fantasmagorice de carnaval sud-american. Nu era însă proastă şi sub masca hâdă ascundea un suflet.
    Într-o anumită privinţă, se înşela profund, căci Luiza era însă departe de bătrâna slabă şi inofensivă închipuită de el.
    Dar amănuntul care trezi din prima clipă şi definitiv simpatia lui Emil, era comportamentul firesc al Luizei. Nu-i citise pe figură surpriza-oroare când dăduse ochii cu el, deschizându-i uşa, nu evita să-l privească sau să-l atingă, întinzându-i mâna cu naturaleţe, nu detectă nici urmă de silă, tratându-l ca pe un om absolut normal.
    Deşi abia unsprezece dimineaţa, bătrâna nu se sfii să pună pe masă o sticlă de Martell, bolurile aferente, lămâie şi zahăr pentru cine consumă. Îi plăcuse mereu să tragă câte un păhărel, dar după moartea tragică a fiică-sii şi mai ales a Monicăi, apela la alcool ca la un anestezic. Bea până i se făcea somn şi, o dată amorţită, totul devenea suportabil.
     Pe de altă parte, gămanul era incapabil să refuze orice i s-ar fi pus dinainte într-o farfurie sau un pahar. Ciocniră sobru, adică fără să-şi atingă paharele, ci doar ridicându-le. Luiza trase o gură zdravănă, apoi îndreptă spre grăsan o privire ascuţită.
    - Domnule Mărgescu...
    - Spuneţi-mi, vă rog, Emil.
    - A, da? Perfect. Uite, dragă Emil, mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu directă şi sinceră. Aşa sunt eu! Mai înainte de toate, să-mi spui de ce m-ai fiert atâta, amânând cunoştinţa noastră?
    - La fel de direct şi sincer vă răspund: din două motive. Întâi că am complexe din cauza fizicului şi evit pe cât posibil să fac cunoştinţe noi. Nu vreau să intru în amănunte...
    - Nici nu-i nevoie, dar e o prostie. Să trecem peste asta. Al doilea!
    - Nu voiam să mă prezint la dumneavoastră cu mâna goală. Trebuia să vă aduc un minimum de material privitor la... la...
    - Moartea Monicăi. Nu mi-e frică de cuvinte.
    - Nici azi nu am probe categorice, ci doar bănuieli pertinente.
    - Decât nimic, bune şi bănuielile.
    - ...Am prins însă o pistă care pledează în favoarea acestor presupuneri... Mai înainte de toate însă, ar fi trebuit să vă spun că am iubit-o pe nepoata dumneavoastră, că am idolatrizat-o! Mai mult de atât nu se poate iubi.
    - Mă aşteptam, declară liniştită Luiza
    Surpriza o constituia doar făptura matahalei (ea îşi imaginase un delicat aristocrat a la Ashley). Avea însă suficientă forţă de disimulare pentru a nu lăsa să se citească nimic pe faţa ei.
    - A fost o dragoste fără speranţă, din start imposibilă, dar eu, într-un fel, mă simţeam fericit. Aveam o zeiţă la care să visez, s-o urmăresc din umbră, să ştiu că există. Am fost la toate spectacolele ei, am asistat în gară sau la aeroport la toate deplasările şi întoarcerile ei. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată...
    - Am iubit şi eu, tinere, suspină Luiza.
    - Altceva am vrut să spun. Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată un sentiment de... mulţumire i-aş zice pentru simplul fapt că trăiţi în acelaşi oraş cu X, că respiraţi acelaşi aer, că poate se gândeşte la dumneavoastră, că anumite performanţe, când e cazul, i-ar putea ajunge la urechi. Şi asta chiar dacă nu vă vedeţi cu deceniile şi nu comunicaţi.
    - Cred că înţeleg ce vrei să spui deşi nu m-am gândit niciodată cum să formulez chestia asta. Sentimentul e prea confuz.
    - La cu totul altă scară, dar din aceeaşi familie s-au situat sentimentele mele. Eram fericit că Monica există, gata să fac oricând şi orice pentru ea şi, fără să obţin nimic concret în schimb, aş fi fost neconsolat dacă ar fi părăsit ţara.
    - Şi uite că a părăsit tot pământul!... Ai cunoscut-o personal?
    - Da şi sunt fericit să pot afirma că într-un fel deveniserăm prieteni.
    Bătrâna îşi muşcă buza şi rujul gras se lipi de proteză. Şi azi o durea discreţia Monicăi, pe care Luiza o cataloga chiar "secretoşenie". Faţă de cine? Tocmai faţă de bunică-sa, singura rudă şi singurul om (acum constata că existase şi un al doilea - Emil) căruia îi păsa cu adevărat de ea! Încă de copil, Monica se comporta asemeni unui manechin însufleţit, mânca, dormea, zâmbea, mulţumea, toate pe acelaşi ton egal, nu ştiai niciodată când era supărată. Şi abia acum realiza Luiza că, întrebată, n-ar fi putut oferi numele vreunei prietene, colege de şcoală, iubit, orice bărbat din viaţa ei. Aşa se şi explica faptul că nu auzise de Emil...
    - Ciudat, foarte ciudat mi se pare altceva. Că mie nu mi-a vorbit de dumneata nu mă surprinde, era o fire închisă şi din cauza asta n-am putut oferi anchetatorilor indicii privind anturajul, amicii sau duşmanii, eventualii ei curtezani. Poliţia însă are mijloace de investigaţie şi, în fond, asta-i meseria lor, să scormonească şi să găsească. Te întreb atunci, cum de nu te-au căutat pe dumneata să dai o declaraţie, o informaţie cât de măruntă?!
    Emil Mărgescu surâse mefistofelic:
    - Dumneavoastră ce credeţi?
    - Ce pot să cred? rosti indignată Luiza. Că s-a dat rasol! O anchetă superficială, grăbită, hai să închidem mai repede dosarul! Le-am şi spus-o răspicat! Domnilor, nepoata mea n-a trăit pe Lună şi nici în pădure! A avut colegi, spectatori, o grămadă de lume care a cunoscut-o, e imposibil să nu transpire nimic, că doar n-o fi trecut prin viaţă şi prin teatru aşa ca o ploaie de vară! Ca o fantomă care nu face umbră şi nu lasă urme! Replica lor devenită leitmotiv? Invariabilul "nimeni nu ştie nimic".
    Emil o asculta dând aprobator din cap:
    - Exact aceleaşi întrebări mi le-am pus şi eu. Azi, am dobândit convingerea că dosarul a fost clasat în urma unor presiuni venite de foarte de sus. Vinovaţii au avut pile mari!
    Bătrâna tresări:
    - Vinovaţi?! De ce crezi că au fost mai mulţi? Eu mă gândeam la un monstru, un soi de Don Juan însurat! A profitat de ea o vreme şi pe urmă a părăsit-o.
    - Sunt convins că nu a fost vorba despre aşa ceva.
    - Atunci?
    - Există trei oameni care ştiu foarte multe despre sinuciderea Monicăi, trei persoane cărora nici măcar nu li s-au luat declaraţii.
    - Cine? spuse Luiza de-abia respirând.
    - Doi colegi de teatru, Diana Mareş şi Dragoş Mateiescu, şi un al treilea, un fel de playboy, un macho cum spun puştii, în realitate un peşte ordinar însurat cu o babă pe care o tapează în mod "legitim". Are un restaurant şi e plină de bani.
    - Clotilda! şuieră cu ochii măriţi de groază Luiza şi simţi că i se face rău.

                                                                        45.

                                          O gură de coniac, o pastilă şi un pahar cu apă o ajutară să-şi revină. Îşi făcea vânt, gest maşinal înlocuind aprinsul ţigării la alţii, cu Liliacul. Adică, evantaiul folosit în spectacolul cu Liliacul.
    Deşi ostenit, evantaiul rămăsese superb şi fastuos. Nici nu putea fi proaspăt, având în vedere că împlinise patruzeci de ani. Cândva, în prima tinereţe, Luiza Miclea flirtase cu ideea de a face operetă. Nu ţinuse. Genul, i se explicase, pretindea fie diafan, vaporos, romantic, fie nostim, picant, nas în vânt, "ce frumoasă-i viaţa!", şi nu tragedie greacă. De pe atunci, parcă prefigurându-i destinul, Luiza era gravă şi sepulcrală.
    Emil o privea îngrijorat:
    - Cred că ar fi bine să vă întindeţi. Putem continua discuţia altă dată.
    Bătrâna alungă cu un gest scurt ideea, ca pe un tăun enervant:
    - Am tot timpul să mă întind... Spune-mi, tinere, eşti sigur de ceea ce afirmi? Mă refer la cei trei...
    - Nu ştiu în ce măsură sunt vinovaţi, dar categoric deţin informaţii pe care nici Poliţia nu le are. Sau dacă le are, ele nu figurează în dosar. Au fost escamotate.
    - De ce eşti atât de convins?
    - O bună bucată de timp înainte de nenorocire, alcătuiau împreună cu Monica o gaşcă. Practic, erau nedespărţiţi. Bizar, căci stilul contravenea total felului ei obişnuit de a fi. Eu o urmăresc de mult, de când a intrat la Arlechino şi chiar mă surprindea viaţa austeră pe care o ducea, incredibilă pentru o actriţă tânără şi de succes. Nu agape cu colegii, nu restaurante sau alte petreceri, doar repetiţii şi spectacole, pe urmă, direct acasă. Nu prieteni, nu anturaj.
    - Ai dreptate, aşa era ea.
    - Şi, dintr-o dată, a devenit mondenă, a început să se îmbrace mai bătător la ochi, ieşea seară de seară. Totdeauna în compania celor trei.
    - Printre alte localuri, frecventau mai ales Clopoţeii, restaurantul care-i aparţine...
    Luiza îl întrerupse, urmărindu-şi un gând al ei:
    - ...Am observat şi eu schimbarea, dar îmi părea bine că, în sfârşit, a început să se bucure de viaţă. Mie-mi spunea că are filmări de noapte... Asta mă doare cel mai tare, de ce trebuia să mă mintă, de ce n-a avut încredere în mine? Cu ce am greşit în faţa ei? Am iubit-o şi pe fiică-mea, Mihaela, când s-a prăpădit am vrut să-mi iau zilele, dar m-a reţinut existenţa copilului. Iar pe copilul ăsta l-am divinizat... Apropo, dumneata de ce nu te-ai dus la Poliţie să le povesteşti ce mi-ai spus şi mie?
    Emil surâse cu amărăciune:
    - Bineînţeles că m-am dus. Mi-au înregistrat declaraţia îndeplinind o simplă formalitate. Ofiţerul respectiv părea plictisit de moarte, sictirit. Aveam impresia că-l deranjez şi boul de mine i-a cerut chiar scuze. Ca să vă daţi seama de "atmosferă", am insistat asupra faptului că ultimul week-end, week-end-ul din care nu s-a mai întors, l-a petrecut împreună cu Diana, Dragoş şi Patrick. Au plecat, cu Toyota peştelui.
    - Eşti sigur?
    - Ca de soarele de afară! Înainte de plecare, m-a rugat să-i fac câteva cumpărături, ultimele, adăugă cu glasul înecat de plâns. N-am să le uit niciodată! Şase sticle de vin vechi, cel mai scump pe care-l găsesc, şi un tort cu blat de bezea... Era foarte emoţionată, fericită aş zice, şi am întrebat-o încercând să-mi ascund teama: "Te măriţi cumva?" Mi-a răspuns în doi peri: "Îmi dai idei?"... Iar ultimele cuvinte au fost: "Să-mi ţii pumnii, Emil!... Adică... Prostii! Pe luni!" Din ascunzătoarea mea - nu mă arătam niciodată, ştiam că-i e ruşine cu mine - i-am urmărit cum se urcă toţi patru în maşină. Bărbaţii în faţă, femeile în spate. A fost ultima dată când am văzut-o... Şi atunci, vă întreb...
    - Ce anume! rosti Luiza cu faţa plină de dâre negre din pricina rimelului întins de lacrimi.
    - Toate acestea le-am povestit şi la Poliţie. Le-au taxat drept "fleacuri lipsite de importanţă"... Ce probă de rea-credinţă mai mare vreţi?
    - În concluzie?
    Emil se aplecă înainte, atât cât îi permitea pântecul uriaş, şi vrând să dea greutate cuvintelor, le apăsă aproape silabisind:
    - Nu ştiu cine i-a dat brânci pe fereastră, fizic, sau cine este autorul moral, dar ei, Diana, Dragoş şi Patrick, cu siguranţă ştiu.
    - Fii pe pace, nu-ţi vor spune niciodată adevărul!
    Mărgescu avu un rânjet rău:
    - Doar că eu mai am un atu.
    Se gândea la Cireşica.

                                                                    46.

                                              „Nu cer mare lucru, declara doamna Simina Tamaş, n-am pretenţii extraordinare de la fetele mele, dar măcar o dată pe săptămână, pretind să luăm dejunul împreună, toată familia!"
    Înainte, masa avea loc duminica, dar după 1990, hotărâră sâmbăta ca fiind ziua cea mai potrivită. nimeni nu lucra, iar Diana care avea duminica totdeauna încărcată - două matinee şi seara al treilea spectacol - putea participa şi ea. Tanti Vica, sora domnului Tamaş, văduvă încă din tinereţe şi fără copii, se identificase total cu familia lui frate-său, devenind membru cu drepturi egale din toate punctele de vedere.
    După mai multe schimburi de locuinţă, reuşise să găsească un apartament de două piese, cam pitic, dar frumuşel, chiar la colţul străzii, însă şansa cea mai mare era că cele două cumnate se înţelegeau de minune şi ţineau sincer una la cealaltă. "Surori să fi fost, zicea doamna Simina spre satisfacţia lui bărbatu-său, şi nu m-ar fi fost mai aproape..."
    În afirmaţie se strecura însă şi o umbră de amărăciune. Când spunea surori, automat şi inevitabil se gândea la Cireşica şi Diana despre care se exprima oleacă altfel: "Duşmance să fi fost, şi tot nu s-ar fi vrăjmăşit mai aprig!"
    Adevărat că se şi potriveau cumnatele! Simina, structură pozitivă, vedea partea frumoasă a lucrurilor, calităţile oamenilor, un ceva bun sau de bine, chiar şi acolo unde el nu există deloc, cum s-ar spune doar trandafirul, fără spini. Vica, ochi mai ager şi mai cârtitoare, vedea şi spinii, se văita când se înţepa, dar tot ea se consola că nu-i mare lucru şi că trece. Tradus, şi gură, şi inimă, ambele mari! Mai presus de toate însă, Vica avea două însuşiri care asigură succesul în societate, constituind totodată drumul cel mai direct spre sufletele semenilor. Era veşnic bine dispusă, descoperind negreşit partea hazlie a oricărui fapt de viaţă cotidian.
    Genul acesta de oameni sunt de obicei şi tonici, iar amănuntul le conferă un capital de seducţie  rezistibilă.
    Al doilea, era o generoasă, nimic nu-i putea echivala plăcerea de a face o bucurie cât de mică, avea o inegalabilă ştiinţă a cadourilor. Darurile ei nu se aruncau sau n-ajungeau la femeia de serviciu, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, când o obligaţie stringentă forţează mâna meschină, dar degetele tot nu se pot dezlipi.
    Însă dincolo de cadouri - îmi dai, sărut mâna, primesc, nu-mi dai, nu zduhnesc - tanti Vica pusese nu o dată umărul la greutăţile familiei, contribuind cu sume generoase, fără să accepte vreodată restituirea lor.
    - Asta înţeleg eu prin ajutor şi asta înţeleg eu prin familie şi prieteni. Să-mi dai când am nevoie, ăsta-i rostul rubedeniei şi să n-aud de împrumuturi, cât am în ce înfige furculiţa! Familie doar de nunţi şi parastase, mersi! Ăia-s doar jigănii cu acelaşi nume...
    Gurmand, domnul Simion Tamaş se şi aşezase la masă, ciocnind o ţuiculiţă cu soră-sa. Simina pândea cuptorul, în vreme ce Diana pe care o amuza partea artistică a gospodăriei şi numai atât, ornamenta o salată de boeuf. Cireşica se afla în camera ei, nu-şi arătase încă nasul. Avea un fierbător electric, aşa că-şi putea bea cafeaua de dimineaţă fără a trece pe la bucătărie.
    - Dar alde Ciorica, se miră la un moment dat tanti Vica, la ce-o fi zăbovind în iatac, ca o lehuză? Aşteaptă s-o poftim cu lăutari?
    Domnul Tamaş, o cadră de bărbat odinioară, deşi cam prea dulceag chiar pentru contemporanii săi,  cu ceva angelic a la vestitul Leonard, la fel de frumos pe dinăuntru după cum îl arăta şi chipul, o mustră cu blândeţe:
    - Tot am vrut să-ţi spun, mai cruţ-o şi tu, Vico. Pe fată o cheamă Cireşica, nici aşa, ştii... Are şi ea un suflet.
    Soră-sa, masivă, cu un obraz încăpător unde trăsăturile se lăfăiau nestingherite, se holbă din spatele ochelarilor pe care îi punea doar când îşi aducea aminte:
    - Eşti într-o ureche? Tu crezi că eu vreau să supăr fata? Ţin la ea ca la copilul meu, îi sunt naşă!
    - Ştiu, ştiu...
    - Păi dacă ştii, de ce vorbeşti? Aşa am fost noi în familie, pişcă-limbă şi toţi cu porecle! Tanti Puricuţa, nenea Crau-Crau că şi ăla semăna cu un corb, Mieluţa, Mac-Mac, vărul din Tulcea... Ce nu-ţi place la Ciorica?
    Sfios şi niciodată bătătarnic, Simion Tamaş se înghesui între umeri:
    - Nu-i vorba de mine. Nu... nu ştiu dacă ei îi face plăcere, adică sigur nu cred. Asta am vrut să spun...
    De fapt, altceva voia să spună, că prea se potriveşte, fiindcă fata prea seamănă cu o cioară, o pasăre nu tocmai simpatică. O ştii tu şi ţi-e de-ajuns, nu trebuie să ţi se vâre mereu degetul în ochi. În străfundul sufletului său, domnul Tamaş încerca unele remuşcări faţă de Cireşica. Întâi că o zămislise aşa cum se arăta, deşi pruncul nu e cozonac, pui atâta făină, atâta nucă şi ouă, şi ce pui, aia iese! Chiar aşa, ei puseseră după puteri, el fusese un bărbat chipeş şi nici Simina nu era de lepădat, mulţi ar fi vrut s-o drăgălească. Baiul era că în sluţenia fiică-si vedea băţul divin, osândă pentru cine ştie ce păcate personale sau străbune. Nu-şi mai ierta faptul că în copilăria fetelor, evita, discret îşi zicea el, să se arate cu Cireşica, fălindu-se însă peste tot, pe uliţă, la serviciu, la neamuri în provincie, sau în concedii, doar cu Diana.
    Când îşi mai şi amintea că trufia figurează prima pe lista păcatelor fundamentale, îl apuca tremuriciul.
    Iar dacă se gândea la suferinţa Cireşicăi, care nu era fată proastă, inima i se chircea de durere. Ar fi fost dispus să sacrifice orice, mâna dreaptă, sănătatea, viaţa, dacă ar fi putut cumva să compenseze sau măcar să aline nefericirea Cireşicăi. Dar, din păcate, ştia că nu există soluţie omenească posibilă. În astfel de momente, se întreba pe cine iubeşte mai mult. Pe Diana, prin excelenţă aducătoare numai de bucurii şi satisfacţii, soarele radios şi mândria familiei, sau pe Cireşica, posesoarea unui fizic ingrat, lucru de care, în nici un caz nu ea era vinovată.
    Simion Tamaş trăia un adevăr adesea controversat: îi iubim pe cei mai răi, totodată îi iubim şi pe cei mai nefericiţi... Aşa-i, cugeta Simion Tamaş, doar că-s două zicători şi fiecare se potriveşte în altă parte. Una-i dragostea dintre bărbat şi femeie, şi alta-i dragostea pentru puii tăi.
    Cireşica pătrunse neauzită în sufragerie. Vica, încă sub impresia celor discutate, trase adânc aer în piept, reprimându-şi comentariul. "Ah, sistemul ei de a se mişca pisiceşte, de parcă tot ar spiona şi conspira! Totul e antipatic la fetiţa asta! Măcar laţele să şi le fi ţesălat!..."
    Fata mormăi un bună dimineaţa silnic şi îşi dădu drumul pe scaunul ei, statornicit în stânga lui taică-său. Arăta ca după somn, recte cum îi stătea ei mai rău. Chip boţit, ochi urduroşi, părul subţire şi gras adunându-se în şuviţe unsuroase. Peste cămaşa de noapte îşi trăsese un capot cărămiziu, izbutind de minune să accentueze tenul tuciuriu, împingându-l spre hepatic.
    - Cum am dormit? se interesă domnul Tamaş cu un zâmbet cam prea festiv şi un ton slugarnic care voia să intre în voie.
    - Ca de obicei, şi tot ca de obicei luă o felie de pâine şi scociorându-i miezul începu să frământe cocoloaşe, alt tic dezgustător care enerva întreaga familie.
    - Adică bine, presupuse optimist Vica.
    Cireşica îşi ridică ochii de pasăre, complet lipsiţi de gene:
    - De unde ştii că dorm bine?
..........................................................................................

Răzbunarea sluților, Rodica Ojog-Braşoveanu

..................................................................................
                                             2-8

                           Vizitatorul își îndrepta privirea în direcția indicată e capul întors al căndelăresei. La capătul aleii, se ivea cu braţul plin de flori o siluetă neguroasă care avansa cu paşi grăbiţi, ca la o întâlnire abia aşteptată sau pe care ţi-e teamă că ai putea-o rata.
    În contextul locurilor de veci, pălăria neagră cu gardini largi, a la Zorro şi pelerina lungă ale cărei poale fluturate de vânt sugerând un vultur cu aripile desfăşurate, făceau din Luiza Miclea un personaj imediat remarcabil şi plin de mister, din familia Contelui de Monte Cristo.
    O dată ajunsă la mormânt, intra imediat într-o transă, totul părea să se topească în jurul ei, nici măcar un elefant îmbrăcat în pijama, trecând pe alee, nu i-ar fi atras atenţia. Pur şi simplu, nu l-ar fi văzut. Începea astfel ceremonia cotidiană.
    Cu infinită răbdare, meticulozitate şi gesturi delicate, de chirurg, Luiza lua fiecare vas la mână, înlocuia florile trecute, schimba apa, născocea aranjamente noi, spăla sarcofagul nu ca pe un simplu obiect, ci cu o gingăşie pe care ar fi simţit-o numai atingând o fiinţă iubită. În timpul acesta, vorbea neîntrerupt, se mira, surâdea, făcea mereu paşi înapoi, verificând rezultatul fiecărei operaţiuni.
    Nu exista vizitator care, contemplând ansamblul, să nu încerce să aprecieze cam cât o costa pe fosta cântăreaţă lugubrul paradis edificat zilnic peste osemintele nepoată-sii. Fără îndoială că îşi avea deja combinaţiile ei, bineînţeles că se aproviziona direct de la sursă, totuşi nimeni nu-ţi oferă pe gratis codri de flori! La preţul pieţii, intrau milioane acolo, dar reducând chiar până la un sfert cheltuielile, tot nu se puteau încadra în limitele unui buget de pensionară. Şi nici ţinuta ei nu era ieftină căci deşi teatrală, respecta moda.
    "Lume nebună!" conchidea trecătorul şi, impresionat, îşi vedea de drum mai departe. Iar seara, când deschidea televizorul, nu se mai gândea la ea. Era deja uitată.

                                                          13.

                                     Vasăzică, Monica murise de peste cinci ani și se împlineau... stai puțin... da, da, exact doi de când...
    Ca mai toată lumea, Luiza avea un calendar propriu, paralel cu cel care atârnă îndeobşte pe peretele din bucătărie. Astfel, când ne referim la evenimente consumate mai demult, le localizăm în funcţie de datele importante care ne-au punctat existenţa.
    Acestea sunt de obicei fericite sau dramatice ("numai ce murise mama" sau "tocmai mă măritasem, ori îl născusem pe ăl mare, pe Costel..."). Ori mai puţin diurne: "ţin bine minte pentru că eram în curăţenie după zugrăvit, şi asta s-a întâmplat în '92..."
    Pentru Luiza, acum doi ani însemna ridicarea gărduleţului de fier forjat împrejurul monumentului Monicăi. Atunci a băgat ea de seamă că mai vine cineva să viziteze mormântul. Era prea familiarizată cu peisajul ca să nu observe că la două-trei zile apărea pe blatul de marmură al sarcofagului câte un buchet de flori. Iniţial se simţi extrem de tulburată - uite că se mai gândeşte cineva la fetiţa mea - apoi, intrigată.
    Cine să fie necunoscutul, căci în ruptul capului nu credea că ar putea fi vorba despre o femeie.  Presimţea aici un roman tragic a la Dama cu camelii.
    Începuse să investigheze printre căndelărese şi femeile de serviciu, dar niciuna nu-i putuse oferi vreo pistă. Aşa, multă lume se opreşte la mormânt, se uită ca la vetrină, dar nu poţi şti care lasă şi flori. Mai toate însă abordară aceeaşi ipoteză: pesemne că persoana necunoscută vizitează mormântul mai pe seară, spre ora închiderii cimitirului, când personalul e deja plecat acasă. Nu avusese mai mult succes nici cu paznicii de noapte care o şi luară peste picior explicându-i că "după ceasurile şaptişpe treizeci, mult optişpe, doar fantomele mai bântuie meleagul".
    Ajunsă în această fază şi tânjind cu toată făptura după o fiinţă din intimitatea Monicăi cu care ar putea discuta şi depăna amintiri cooperând în suferinţă, începuse să dea sistematic un anunţ la ziar. Un anunţ zilnic, mai puţin obişnuit pentru rubrica "Decese", redactat în binecunoscuta manieră teatralistă:
    Nobila persoană care în virtutea unei sacre amintiri depune flori la mormântul adoratei noastre, în veci de neuitat Monica M., cu ochii storşi de lacrimi este conjurată s-o contacteze de urgenţă pe Luiza. Telefon...
    Spre surpriza bătrânei - se aşteptase la tot felul de farse, dar uite că mai rămăsese ceva sfânt în sufletul românului - bancurile proaste lipsiră cu desăvârşire.
   Trecuse cam un an de la primul anunţ, când într-o dimineaţă de primăvară precoce, primi întâiul telefon. O voce de bariton, clară şi nespus de catifelată, aprecie urechea exersată a fostei coriste de Operă, îi spori bătăile inimii ca o presimţire. Personajul o abordă direct, fără preambuluri:
   - Doamna Luiza? Eu sunt persoana pe care o căutaţi. Mă numesc Emil.
    Luiza simţi că i se înmoaie picioarele şi începu să se bâlbâie:
    - O, dumneavoastră... Îmi pierdusem orice nădejde. Va să zică aţi iubit-o pe Monica... Când ne putem vedea?
    - E o situaţie mai deosebită, acordaţi-mi un răgaz.
    Din clipa aceea începuseră eschivele: "N-a venit timpul (timp, pentru ce?), nu mă simt pregătit,... e o situaţie specială pe care nu v-o pot explica..."
    Între timp, Luiza îşi storcea creierii, făcea apel la întreaga ei fantezie, întindea pasienţe şi iarăşi o lua de la capăt, încercând să ghicească raţiunea pentru care Emil se ascundea.
    "În definitiv, nu-i cer decât o întâlnire în care să povestim şi să ne amintim. E ultima plăcere care mi-a mai rămas, să stau de vorbă cu un om care a iubit-o, să plângem împreună..."
    Fiecare telefon al lui Emil o făcea să se simtă tot mai dezamăgită şi, totodată, din ce în ce mai curioasă.
    Situaţia mai prezenta un aspect care sporea la maximum interesul bătrânei faţă de necunoscut, dincolo de cooperarea întru căinarea aceleiaşi persoane. Monica murise în condiţii învăluite de mister, care nu fuseseră niciodată elucidate de Poliţie.
    "Diagnosticul" fusese sinucidere, iar dosarul, parcă prea repede clasat.
    În fapt, Monica se aruncase de la etaj, în miezul unei nopţi de august. Avea douăzeci şi trei de ani şi era actriţă la Teatrul Arlechino.
    Moştenise talentul artistic al bunică-sii - se împăuna aceasta - şi lansată încă de pe băncile Academiei, i se prefigura o carieră strălucită. Clasicul răvaş de adio al sinucigaşului conţinea doar câteva cuvinte, rămase bătute în cuie în mintea Luizei: Nu mai rezist. Fără tine viaţa mea nu înseamnă nimic.
    Urma iniţiala numelui mâzgălită în grabă.
    Conţinutul lapidar aşternut pe pagina de gardă smulsă dintr-o carte denota hotărârea pripită, faptul că Monica cedase unui impuls de moment. Sinuciderile premeditate au altă "regie". Mai era limpede că îşi luase zilele din pricina unei iubiri nefericite. Investigaţiile Poliţiei nu descoperiră niciodată subiectul, dezvoltându-se astfel ipoteza că individul trebuie să fi fost însurat. Doar o persoană căsătorită, care vrea cu orice preţ să-şi păstreze căminul, indiferent ce face pe de lături, evoluează cu atâta prudenţă, nelăsând nici o urmă.
    Şi aici, Luiza scrâşnea neputincioasă din dinţi, cu o nuanţă de ciudă pe răposata. Aşa a fost Monica, misterioasă de mică. Eşti tu la prima dragoste (convingerea nestrămutată a bătrânei), eşti fericită (cel puţin la început), totul în jurul tău "cântă, râde şi dansează", cum nu simţi tu nevoia să te confesezi bunică-tii, să-ţi împărţi bucuria, să pomeneşti de EL - primul semn - măcar o dată la zece fraze?! Faptul că era însurat constituia, desigur, un impediment serios în calea confidenţei, dar pasiunea nu se lasă zăgăzuită şi, eludând amănuntul infam, tot faci trimiteri, tot simţi nevoia să comentezi, să vorbeşti despre EL...
    Desigur că Luiza îşi pusese întrebarea dacă nu cumva Emil, necunoscutul de la telefon e de fapt EL, Armand Duval, dar instinctul îi şoptea că marele amant, adevăratul EL, n-ar fi avut curajul s-o caute. Pe de altă parte, avea convingerea că Emil deţine mult mai multe amănunte despre drama Monicăi decât Poliţia.
    Un bărbat care iubeşte stă de veghe, pândeşte drumurile iubitei, caută să obţină cât mai multe informaţii despre rival. Iar faptul că Emil o adorase pe Monica constituia pentru bătrână o certitudine.
    Până una alta, mergea zilnic la cimitir unde petrecea cel puţin două ore. Se întorcea acasă relaxată, ca după o întrevedere reală cu nepoată-sa. Încercase şi ceva spiritism, dar "sportul" ăsta nu era de ea. Fie că nu dăduse peste persoanele indicate, intermediari cu har între cele două lumi, fie că funcţiona un soi de incompatibilitate.
    Luiza fusese toată viaţa o directă, îi plăcuse vorba desluşită şi răspicată, aşa că n-o convingeau plimbările paharului, bâţâitul mesei sau curentul transmis prin mâinile înlănţuite ale participanţilor la şedinţă. Interpretări, senzaţii, impresii - nu dădea doi bani pe ele.
    În realitate, Luiza se aşteptase ca la asemenea şedinţe să stea de vorbă cu Monica aşa cum ar fi făcut-o la telefon, să-i audă efectiv glasul şi să schimbe impresii.
    În restul zilei, Luiza întindea pasienţe, asculta discuri cu muzică de operă în interpretări simandicoase şi întreţinea relaţii relativ susţinute cu Clotilda şi Fulguleţ. Cu cea din urmă vorbea aproape zilnic la telefon şi se vedeau de două-trei ori pe săptămână. Adesea, Luiza rămânea la dejun sau la cină, nefiind o persoană dificilă.
    Practic, mânca puţin şi nici atunci nu ştia ce pune în gură, deci nicio problemă pentru comoda Fulguleţ. Totuşi, în revanşă, Luiza o invita o dată pe lună să dejuneze la Capşa, un fel de "hai să ne simţim mondene". Consumau feluri sofisticate ("ardei umpluţi sau chiftele putem mânca şi acasă"), iar cântăreaţa lăsa bacşişuri princiare, conform teoriei că acolo unde te-ai certat cu chelnerul sau n-ai dat suficient bacşiş să nu te mai duci, că-ţi scuipă în mâncare.
    Sobrul şi etern cârtitorul Ioan Sârbu cel Drept nu era de acord cu aceste escapade, considerându-le "prea emancipate". Conform mentalităţii lui, două femei nu aveau ce căuta singure într-un restaurant, ci doar, cel  mult, într-o cofetărie. Închidea totuşi ochii pentru că Fulguleţ, această minune de gingăşie, o prea delicată floare, cerea atât de puţin în viaţa de toate zilele, încât, pentru un singur capriciu, nu merita să fie criticată. Trebuia să ai inimă de gâde să-ţi asumi riscul unei cumplite migrene, aşa cum se întâmpla totdeauna când Fulguleţ era împiedicată să procedeze după capul ei.
    Serile Luizei se asemănau între ele, ca trase la xerox. Mânca ceva pe sponci, deschidea sau nu televizorul (mai degrabă radioul, au emisiuni cu mult mai interesante), apoi se retrăgea în "salonul cu amintiri": un recamier, câteva fotolii miniatură din catifea, de iatac sau de budoir li se spunea pe vremea bunică-sii de la care îi şi rămăseseră, o vitrină cu porţelanuri şi cloisonneuri de valoare, iar pe pereţi şi toate suprafeţele plane, puzderie de fotografii îngrijit înrămate. Cândva, o femeie de serviciu, căreia Luiza îi "explicase" pozele exclamase aiurită:
    - Ce de-a morţi pe acilea! Pe toate zidurili, başca în bibliotecă că să nu-mi spuneți mie că toți de-a scris acolo, mai şi trăieşte!
    Într-adevăr, pereţii păreau efectiv tapetaţi cu fotografii, bunici şi străbunici, mătuşi, părinţi, neamuri de toate gradele, dar în primul rând, Mihaela, fiică-sa - altă moarte timpurie şi stranie - şi Monica. Şi, în egală măsură, ea însăşi, Luiza, în evoluţii de-a lungul timpului şi în diverse roluri la Operă.
    În salonaşul acesta, Luiza visa, rememora, evoca, făcea conversaţie cu voce tare cu un defunct sau altul, îşi imagina clişee duioase, edulcorate în care răposaţii trăiau, se comportau diurn şi făceau conversaţie.
    Când Ioana o auzi prima dată trăncănind pe un ton diurn cu repauzaţii, reflectă că femeia e într-o ureche; mai degrabă că vrea să fie, căci făcând abstracţie de show-ul din salonul cu amintiri, bătrâna se comporta în rest normal. Bineînţeles, se abţinu de la orice comentariu, simţindu-se mulţumită că serile şi nopţile îi aparţineau. O dată ce ferestrele se înălbăstreau trăgând noaptea de poale, Luiza nu mai solicita niciun fel de serviciu, ziua era încheiată, iar Ioana liberă să facă tot ce pofteşte.
    Şi, într-adevăr, făcea tot ce poftea, dar se părea că fata asta nu avea nicio înclinaţie pentru divertisment sau frivol. Patrick, de pildă, şi "trupa veselă" de la Clopoţei ar fi rămas stupefiaţi, prăpădindu-se totodată de râs, dacă ar fi avut posibilitatea să inventarieze programul unei zile din existenţa Ioanei, o jună de douăzeci şi şapte de ani, liberă de orice servitute şi trăind în Bucureştii contemporani.
    Concret, deretica prin casă - nu prea des şi nu îndelung, căci pe Luiza o enerva vânzoleala - făcea câteva cumpărături zilnic (nu lipsea vodca, bătrâna obişnuind de mulţi ani să-şi anestezieze astfel suferinţa şi regretele unei vieţi ratate), după care timpul îi aparţinea.
    - Dacă ţi-ai terminat treaba, o avertizase Luiza la instructajul de iniţiere, mi-e absolut indiferent ce faci, când pleci şi la ce oră te întorci, că eu nu sunt nici santinelă, nici pedagog de serviciu. Atâta doar că nu admit să-mi aduci golani în casă - de înnoptat aici, exclus! Şi încă ceva! Să nu mă trezesc cu Poliţia pe cap şi nici să-mi vii cu SIDA sau cu vreo boală din alea...
    Nici gând despre aşa ceva! Imediat după ce Luiza îşi lua prânzul frugal, Ioana, dând curs diferitelor anunţuri selectate din ziare, începea să străbată oraşul în căutarea unui serviciu. Nu orice fel - adăpostul oferit de Luiza înlătura pentru moment urgenţa şi necondiţionatul, ci o slujbă unde să poată învăţa ceva şi care s-o propulseze. Îi intraseră în cap calculatoarele şi, la toamnă, atacându-şi economiile, intenţiona să se înscrie la un curs de perfecţionare.
    Serile şi le petrecea în întregime desţelenind limba spaniolă în compania manualului şi a dicţionarului, după care, la zece seara negreşit, stingea veioza. Se închina scurt şi până să adoarmă, ceea ce se întâmpla cam după un sfert de ceas, îşi permitea să viseze. Unul şi acelaşi vis, fără să se plictisească. Ceva a la Vizita bătrânei doamnne...

                                                                   14.

                                         Ei da, atâta răsfăţ îşi permitea şi Luiza de când o primise pe Ioana, să fie servită cu micul dejun la pat. Nu mânca mare lucru - o cafea neagră, un suc de fructe natural, pâine prăjită şi o lingură de miere, dar ca în toate cele, importanţă avea stilul!
    Pentru ca show-ul să fie complet, Luiza îşi semnala intrarea în cotidian cu un soi de uvertură, agitând un clopoţel de bronz. După maximum un minut, Ioana prezenta prompt un mic dejun proaspăt - cafeaua fierbinte cât trebuie, sucul atunci scos de la gheaţă şi felia de pâine din prăjitor. Cum îşi calcula fata asta timpul şi cât era de expeditivă, era ceva uluitor, căci bătrâna nu se trezea niciodată la aceeaşi oră. Nici nu-i trebui mai mult de o săptămână ca să realizeze că Ioana avea calităţi deosebite şi, în curând, simţi că i-ar putea deveni indispensabilă.
    Avea capacitatea de a se face utilă în orice domeniu, puteai spune că are mâini de aur, excelând chiar şi în treburi de bărbat unde, de obicei, se cheamă un specialist. O siguranţă arsă, o garnitură uzată, fierul de călcat defect de ani de zile ori lampa capricioasă din dormitor nu ridicau probleme pentru Ioana, le rezolva pe loc şi cu îndemânare.
    - Ca să nu mai spun că de când îmi face ea masaje, nu mă mai ţine spondiloza, se pricepe şi la cosmetică, când m-am uitat în oglindă după tratament, pur şi simplu îmi venea să mă scuip de deochi. Este extraordinară!
    - Vezi, şi nu voiai s-o primeşti! îi aminti Fulguleţ.
    - Dragă, eu nu ştiu să mă uit sub pielea omului, calităţi din astea le descoperi în timp. Nu-ţi spun că mi-a dezumflat şi picioarele, în două nopţi, am căpătat glezne de baletistă... A, şi să-ţi mai spun o chestie! Deunăzi, am întrebat-o aşa, într-o doară, dacă se pricepe la cifrăraie. Ştii că avem de completat porcăriile alea cu impozitul global. Eu n-am pretenţii, nu mai ştiu nici tabla înmulţirii, dar îmi spuneau alţii mai versaţi că-i ceva fioros, nu pricepi nimic, şi cea mai mică greşeală te costă! Mă gândeam să apelez la un consilier economic, aşa le zice acum... N-ai să mă crezi, dar Ioana mi-a rezolvat toată bulibăşeala asta în mai puţin de-un ceas.
    Indiferentă şi chiar plictisită, Fulguleţ aprecie vag:
    - Există şi oameni din ăştia, multilaterali...
    Luiza oftă din adâncul sufletului:
    - O fi, dar eu acum, la bătrâneţe, văd altfel lucrurile. Viaţa grea pe care a dus-o, necazurile şi sărăcia au călit-o, au învăţat-o să se descurce singură, fără să apeleze la nimeni, că n-avea la cine, iar bani nici de sămânţă. Nu ştiu dacă noi am făcut bine cocoloşindu-ne copiii, poate altfel ar fi arătat lucrurile, dacă-i lăsam de mici să se izbească de realităţile vieţii. Fata asta o să ajungă departe... Păcat că nu-i mai simpatică. Uneori, te uiţi la ea şi te ia cu frig.
    - Aşa-i, fu de acord Fulguleţ care după ce întrerupse convorbirea telefonică avu un gest semnificativ în dreptul urechii.
    "Luiza s-a sclerozat, a pălit-o fixaţia muncii şi a vieţii stoice. A uitat ce bine îi era când ţinea trei servitoare şi câte patru amanţi ca să acopere toate schimburile! Câţi s-au pricopsit trăgând ca ocnaşii?... Unde, cât de departe o să ajungă Ioana? Trăgând şi asta la galere o să obţină o gospodărie plină de plozi şi electrocasnice în rate, în dormitor un mitocan care râgâie şi care citeşte gazeta cu scobitoarea în colţul gurii, câte un permanent de trei ori pe an şi două cerculeţe de aur în urechi! Ăsta zic şi eu succes!"
    Dacă printr-o minune i-ar fi putut auzi gândurile, expresia Ioanei ar fi rămas la fel de ermetică. Un surâs fugar, poate, i-ar fi alunecat pe buze. Stilul ei era - tace şi face.

                                                                    15.

                                             Clotildei îi plăcuse viaţa de noapte, iar Arhibald Martinescu, bărbatu-său, deşi avocat celebru cu clientelă serioasă, îi ţinea tandem perfect. Vreme de câteva decenii fuseseră consideraţi prinţi ai Bucureştilor by night, cunoscuţi în toate localurile şi barurile simandicoase ale epocii lor. Ieşeau aproape în fiecare seară, Arhibald dovedind o energie, o vitalitate şi un apetit de viaţă cu totul ieşite din comun. Unii îşi închipuiau că oboseala acumulată în timp - nu dăm suficientă importanţă la ceea ce se adună în subteran, ci doar la ceea ce se vede cu ochiul liber - fusese cauza infarctului care-l secerase înainte de a împlini cincizeci de ani.
    Trecuse însă vreme de atunci, iar aceasta îşi pusese amprenta şi asupra Clotildei.
    Îi plăcea şi azi atmosfera specifică de restaurant, iar aroma de local o făcea încă să vibreze. Mai clar îi plăcea, dar nu-i mai convenea.
    Restaurantul în sine oferă un complex de plăceri care ţin de ambianţă, de savoarea gastronomică, de monden, dar şi de ceea ce însemna Clotilda în acest context.
    Îi plăcea să privească, dar în primul rând să fie privită şi admirată. Cândva arăta splendid, se îmbrăca minunat, dansa divin, personalul o adora, căci cei doi lăsau bacşişuri princiare. Se putea afirma că intrând într-un stabiliment sau altul, erau sărbătoriţi de la portarul în uniformă de amiral, garderobieră, fata cu ţigări, şeful de sală până la însuşi bucătarul cu ilic alb cât o clopotniţă, care le pregătea de fiecare dată câte o surpriză.
    Azi, situaţia se schimbase. Existau toaletele costisitoare, erau şi bani, şi apetit, dar nu mai avea look. Ba dimpotrivă, faţă de priveliştea pe care o oferea altădată, Clotilda, poate hipersensibilă, avea impresia că privirile care poposeau asupra ei erau sarcastice, că oamenii şi-o arătau din bărbie şi nu o dată, mai ales seara sau noaptea, constatase că era cea mai vârstnică consumatoare din local. Cel mai prost se simţea când ocupa o masă doar cu Băiatul.
    Patrick părea că nu observă nimic, se bucura şi trăia intens orice moment. Pe Clotilda însă o crispau privirile curviştinelor tinere care le spionau masa, făceau fiţe ca să-i atragă atenţia Băiatului, chicoteau ca nişte tâmpite. De aceea, Clotilda nu se mai aventura pe ringul de dans şi se prefăcea indiferentă când vreo obrăznicătură cu buricul gol şi cu chiloţi dubioşi pe dedesubt, venea să-l invite la dans. Bineînţeles, Patrick avea atâta diplomaţie încât să refuze.
    Oricum, Clotilda evita sistematic ieşirile în doi, antrenând şi alte perechi, în genere oameni maturi, alcătuind un grup în care se integra fără să atragă atenţia; nu se cunoştea cine cu cine era partener. Desigur, achita ea întreaga notă, pentru că altfel n-ar fi găsit muşterii.
    Amatori de local sunt puţini fie că sunt săraci, fie din avariţie, fie din lipsă de vocaţie pentru astfel de mondenităţi.
    - Nu vă înţeleg, se mira Luiza Miclea, vă petreceţi toată ziua într-o locantă, şi tot nu v-ajunge?
    - Când eram tineri, şi mie şi lui Arhibald ne plăcea variaţia. Fiecare local are atmosfera lui, altă muzică, alt specific.
    - Eraţi tineri amândoi, sublinie gros Luiza.
    - Nu înţeleg de ce îţi face plăcere să-mi aminteşti mereu că nu mai sunt o primăvară. Cred că eşti sadică.
    - Ba tu eşti proastă, că la averea pe care o cheltuieşti cu el, nu ştii să-ţi impui condiţiile.
    - Nu-l pot ţine tot timpul într-o cuşcă de aur. E mijlocul cel mai sigur de a-l pierde. Trebuie să-i mai fac şi poftele...
    Chiar aşa se întâmplase şi aseară. Era luni, ziua lor liberă, când ţineau închis la Clopoţei, şi Clotilda o savurase din plin, simţindu-se minunat trândăvind în pat până mai târziu. Seara şi-o imaginase la fel de molcomă, poate vor juca un 66, poate prind un film la televizor. O seară intimă, în peignoir elegant, un bol cu Martell şi - de ce nu - o "şedinţă" de sex. Apoi, somnul dulce în braţele Băiatului. Adora să doarmă aşa, o făcea să se simtă din nou tânără!
    Lucrurile se aşezară însă altfel. Pe la opt seara, Patrick începu să dea semne de nelinişte. Clotilda cunoştea deja simptomele. Se fâţâia fără rost prin casă, de parcă ar fi căutat ceva şi n-ar fi găsit, n-avea astâmpăr, schimba posturile TV cu viteza clipitului, fără a avea răbdare să se uite la ceva.
    Deşi ştia ce avea să urmeze şi n-avea niciun chef de acest ceva, Clotilda se interesă blândă:
   - Pe Băiat îl supără ceva?
    Îl alinta vorbind cu el, ca despre el, aşa cum se procedează de obicei cu copiii foarte mici.
   - Nimic, Mami, totul e perfect.
    Femeia îl apucă de bărbie, silindu-l s-o privească în ochi:
    - Nu mă minţi! Ştii ce-a păţit Pinocchio?
    Patrick surâse, se azvârli pe canapea şi îi cuprinse umerii.
    - E singura noastră seară liberă şi-i abia opt... Mă... mă gândeam... De ce oare n-am profita şi noi? Totdeauna ajungem spre sfârşitul programului. De ce nu ne-am duce şi noi undeva, ca oamenii, o seară numai a noastră, să bem pe îndelete un pahar de vin, să prindem spectacolul de la început? Dar dacă tu n-ai chef, rămânem acasă.
    Se simţea din ton că pentru fiinţa iubită e în stare de orice sacrificiu, dar în acelaşi timp, tot sacrificiu se numea. Clotilda oftă în gând şi se interesă la fel de duioasă:
    - Unde ai vrea să mergem?
    Patrick se însufleţi dintr-o dată, frecându-şi mâinile fericit. Mai avertiză totuşi, de formă:
    - Bagă de seamă, Clo-Clo, tu ai hotărât. Din partea mea, putem sta foarte bine acasă...
    Apoi, direct:
    - Mi-au spus băieţii că s-a deschis pe Rahova, o cârciumă colosală, ceva original, stil Bucureştii de altădată. Clădire, mobilier, muzică, merinde, ţoalele personalului... E ceva ce ţi-ar plăcea şi ţie. De cum mi-au povestit, m-am gândit la tine.
    - Băiatul meu e un scump, se lăsă voit impresionată. Mă duc să mă schimb. Ce zici să îmbrac?
    - Ţinuta e obligatorie... Orice ai îmbrăca, îţi vine nemaipomenit Pune ce vrei, dar cu o condiţie! Să fii mereu cea mai frumoasă şi mai elegantă!

                                                              16.

                                          Toaleta durase o oră, dar chiar şi ochiul sever la Clotildei, după ce contemplă rezultatul în oglinda cu voluri, aprecie că meritase. Raportat la vârstă, poţi avea zile bune şi zile rele din fragedă tinereţe şi până la o sută de ani. Ei bine, Clotilda se simţea într-o zi excelentă şi se bucura că a acceptat să iasă în oraş.
    Pe obrazul odihnit, machiajul aproape că făcuse minuni, peruca admirabilă, cu aspect foarte natural cumpărată de la Paris ascundea părul nu prea proaspăt coafat, rochia cădea desăvârşit.
    La lumină condescendentă de restaurant de clasă, i-ai fi putut da patruzeci şi cinci de ani şi nicio zi în plus. Exclamaţia de admiraţie cu care Patrick o întâmpină când ieşi din dormitor era elocventă. Se felicită pentru că se decisese asupra unei toalete inspirate.
    Rochia foarte modernă - nimic nu îmbătrâneşte mai mult decât demodatul, indiferent cât de bine conservat, dar despre care presimţi că face parte din inventarul persoanei de cel puţin treizeci de ani - sugera sensibil linia interbelicului, căci, după cum se ştie, moda se schimbă, dar revine. Clotilda îşi propusese aşa, ca într-o joacă sau ca la un bal costumat, să se îmbrace în stilul epocii sugerate de restaurant. În consecinţă, se hotărâse pentru o rochie demi-soiree, până la glezne, cu un en coeur foarte adânc şi îngust, gofreuri asimetrice pe un singur şold, subliniate de o panglică importantă din satin duchesse.
    În mers, rochia se despica până deasupra genunchiului, iar efectul nu era deloc neplăcut, deoarece picioarele Clotildei rămăseseră frumoase. Ansamblul era completat perfect de o minunată pelerină de vizon, iar voaleta cu muşte de catifea mari şi rare făcea toţi banii. Evident, nu lipseau perlele cu mare trecere în epocă, solitarul ale cărui focuri îţi luau ochii.
     - Mami, trebuie să te fotografiezi neapărat în ţinuta asta, eşti magnifică!
    Şi Clotilda îşi zise că nu-i o idee rea.
    Ca tuşă finală, se hotărî nu numai să îmbrace, dar să şi poarte toaleta în stilul anilor 30-40. Adică şi pe gerurile cele mai mari, gâtul şi decolteul trebuiau să se ivească goale, răsărite ca nişte lujere de floare din gulerul somptuos al blănii. Un fular sau un şal nu dădeau şic. La fel procedă şi Clotilda.

                                                             17.

                                           Seara fusese un succes.  Clotilda nu mai ţinea minte de când nu se mai simţise atât de fericită. Apariţia ei, imediat remarcată, fusese primită cu aplauze, ceea ce o surprinsese, căci nu era un obicei curent sau despre care măcar să fi auzit, dar nu mai puţin, amănuntul o făcuse să roşească de plăcere. Patrick, mândru ca un păun, o trata ca pe o regină.
    Adevărat că şi publicul consumator era capabil să guste "subţirimile", în majoritate oameni maturi (cei mai tineri - de vârstă mijlocie), străini vârstnici, amatori de original autohton şi ceva juneţe în ţinută conformistă. Nu se zăreau blugi, canadiene, adidaşi, litere şi cifre pe piept, odioasele ghiozdane care saltă un umăr mai sus, sugerând totodată că persoana n-are un domiciliu stabil sau că doarme pe unde apucă şi în consecinţă, cară după el desaga burduşită cu de toate, de la periuţa de dinţi la chiloţii şi ciorapii de schimb.
    În rest, bucătărie fină cu delicioase sortimente astăzi parcă uitate (cine a mai pomenit de vol-au-vent cu ciuperci şi piept de porumbel, de medalion de viţel cu trufe, sau de păstrăvi cu migdale, de minunatele Coupes Jacques sau Meringue glace?!) cu personal stilat şi lăutari de primă clasă. Cum absolut toată lumea dansa, se avântară şi ei pe ring, lăsându-se antrenaţi de patima unor tangouri celebre.
    La întoarcere, în taxi, căzură amândoi de acord că petrecuse o seară extraordinar de reuşită. Clotilda îl apucă  strâns de braţ şi îşi culcă tâmpla pe umărul lui:
    - Sincer, n-aveam niciun chef să ies. Îţi mulţumesc, m-am simţit minunat.
    Patrick îi mângâie mâna:
    - Nu văd ce ne-ar împiedica să repetăm figura asta măcar o dată, de două ori pe lună.
    Clotilda suspină fericită. Peste o vreme, avea s-o evoce ca pe cea mai frumoasă seară petrecută cu Patrick. Şi ultima...

                                                            18.

                                           Peste noapte simţi că i s-a făcut frig. Avea frisoane, gâtul uscat, parcă o menghine îi strivea capul de la o tâmplă la cealaltă. Mai trase un pled peste ea şi moţăi dârdâind până dimineaţa, nevrând să-l trezească pe Băiat.
    "A fost atât de superb, de ce să stric totul acum?"
    Tanţa veni ca de obicei la opt, schimbă apa la flori, pentru că activitatea în sine nu presupunea zgomot, apoi aduse în sufragerie micul dejun al doamnei. Cum Clotilda era o persoană pedant de punctuală, când constată că a trecut un sfert de ceas peste ora la care stăpâna obişnuia să-şi ia prima cafea a zilei, Tanţa se alarmă şi bătu la uşa dormitorului.
    - Cred că n-am să ies azi din casă, nu mi-e bine deloc. Adu-mi termometrul.
    Văzând-o cam lividă şi zgâlţâită de frisoane - i se auzea clănţănitul lucrărilor din gură de la cinci paşi - femeia se sperie:
     - Eşti bolnavă rău cucoană... Domnişorul ştie?
     - Lasă-l să doarmă, e o simplă răceală.
    Termometrul semnaliza însă altceva - 39,4 - iar medicul, chemat de urgenţă, diagnostică o congestie pulmonară.
    "Cu mâna mea mi-am făcut-o, gândi abstract, cuprinsă de febră. Uit mereu că nu mai am... măcar patruzeci de ani!"
    Doar cochetăria absurdă, dorinţa de a părea cât mai tânără şi mai strălucitoare o împiedicase să-şi pună la gât măcar o eşarfă. Mai mult, îşi expusese frigului umed de afară întregul decolteu.
    Medicul consilie o internare, dar Clotilda nici nu voi să audă de spital. Fusese o femeie foarte sănătoasă, nu fusese internată nici o zi în viaţa ei, iar despre "bolniţe" avea o impresie cumplită care depăşea chiar crunta realitate.
     - Cum mi-e scris! Orice mi-o fi dat să se întâmple, să mi se întâmple acasă la mine. Îmi pot permite luxul ăsta, are cine să mă îngrijească. Nu-i aşa, Patrick?
    Bărbatul se simţi încolţit. Dacă insista să meargă la spital, s-ar fi putut deduce că abia aşteaptă să-şi facă de cap şi să respire liber. Dacă o încuraja să rămână acasă - că abia aşteaptă să moară, la vârsta ei, oricând s-ar fi putut ivi un ceva fatal care să impună o intervenţie competentă şi bine utilată din punct de vedere tehnic medical.
     - Cum vrei tu, Mami, aşa e bine. Îţi promit că nu vom ieşi din cuvântul tău.

                                                                       19.

                                                 Era cumplit de bolnavă, nu încăpea nicio îndoială, cu febră mare şi multe lichide (supiţe uşoare de zarzavat, ceaiuri, compot), cu momente de toropeală totală, aproape de inconştienţă, şi coridoare de luciditate, când izbutea să surâdă crispat.
     - Tot răul are un bine. Cel puţin, am să slăbesc câteva kilograme.
    Luiza se enervă:
    - Tot neserioasă ai rămas! Uite la ce-ţi stă gândul!
    Dintre toţi, era cea mai speriată, cea mai sincer afectată. Clotilda rămăsese singura persoană în viaţă din generaţia ei la care ţinea, fiind şi singura dintre martorii propriei existenţe în stare să-şi mai aducă aminte că şi Luiza avusese cândva şaptesprezece ani şi arătase ca o floare andaluză, că avusese momentele ei de glorie; singura care asistase la derularea vieţii ei, un itinerar nemernic, presărat de evenimente tragice.
    Luiza insistase ca Clotilda să se interneze, iar apoi, dinaintea refuzului înverşunat al acesteia, măcar s-o accepte pe Ioana ca infirmieră.
    - N-ai idee ce capabilă e fata asta! Ce mâini uşoare are, ce îndemânatică poate fi! A încercat-o viaţa, se pricepe la orice.
    Cât se simţea de sleită şi cu mintea mai mult tulbure, Clotilda respinse ideea. Îşi mai amintea sentimentul de disconfort încercat în prezenţa fetei, senzaţie care stăruia în ciuda timpului scurs.
    Nici lui Patrick nu-i surâdea perspectiva, ba chiar se simţea speriat la gândul că va da zilnic ochi cu persoana aceea infectă, că va trebui să înnopteze ştiind-o alături, într-o încăpere sau alta. Apartamentul Clotildei, deşi superb, nu era totuşi Versailles-ul, nu puteai să te izolezi într-o aripă şi să faci abstracţie de restul.
    - Nu văd de ce ne-am încurca cu amatori, opină el, oricât de competenţi, de vreme ce ne putem permite asistenţa unui cadru calificat.
    Luiza o ţinea pe a ei:
    - Nu ştii peste cine dai, e plină România de escroci şi impostori! Trebuie să ştii pe cine bagi în casă, pe fata asta o cunoaştem, e rudă cu voi şi, pe urmă, aşa cum am mai spus-o, eu una nu am încredere în profesionişti! Toţi sunt dezumanizaţi, avizi de bani!
    În cele din urmă, Luiza avu câştig de cauză. Cu un săculeţ în care altă femeie şi-ar fi înghesuit doar cosmeticele, Ioana se instală într-o odăiţă lipită de dormitor, boudoire-ul Martineascăi. Era de fapt o cămăruţă, care te ducea cu gândul la o cabină de teatru, în care Clotilda se machia, "atelierul meu de frumuseţe".
    Ioana ştia în felul său să se facă utilă până la indispensabil, iar cei care o antipatizau, şi aceştia erau destul de mulţi, simţeau un sentiment de exasperare pe care-l încearcă oamenii dinaintea unui anumit soi de perfecţiune. Cât ţi-ar fi fost de dezagreabilă, nu-i puteai reproşa nimic. Tot ce făcea era perfect.
    Datorită acestui comportament, Ioana se impuse din prima zi. Cu un firesc ieşit din comun, îşi asumă şi obligaţii care nu-i aparţineau, o îngrijea impecabil pe Clotilda, nu pregeta să participe la toate activităţile casei, ajutând-o pe Tanţa la dereticat şi chiar la bucătărie.
    Femeia aprecia ajutorul substanţial, dar nu mai puţin o deranja "amestecul în treburile interne". Nu-i plăcea să-şi bage nimeni nasul în oalele ei, iar în privinţa asta, Clotilda era o stăpână ideală care arareori îşi arunca ochii în bucătărie sau cămară, indiferentă la cheltuielile "meschine". Puţin îi păsa că la Obor carnea e mai ieftină decât în Piaţa Amzei, că la cutare magazin, untdelemnul costă cu câteva mii de lei mai puţin.
    Ioana decise din prima zi că risipa din casă e inadmisibilă şi luă hăţurile în mână.
    În fiecare dimineaţă îi înmâna o listă Tanţei indicându-i la fix marfa şi magazinul cu preţurile cele mai avantajoase. La întoarcere, trebuia să dea socoteală până la ultima centimă.
    Tanţa îşi permise să mârâie:
    - Lu doamna Clotilda îi place marfa cea mai scumpă, zice că nu se uită la bani dacă e proaspătă şi de prima calitate.
    Ioana parcă nici n-o auzise. Se mulţumi să-i arunce doar o privire opacă, şi Tanţa amuţi.
    Mai târziu, uitându-se speriată în jur de teamă să nu fie auzită - Ioana mai şi păşea ca o pisică - femeia se spovedi lui Patrick. Pe undeva, ei amândoi cam erau complici; Tanţa îl adora, adoraţia aceea particulară, plină de devotament a persoanelor umile faţă de un idol la care abia îndrăznesc să-şi ridice ochii, socotită aprioric o fiinţă superioară lor, iar pe Patrick îl amuza să fie divinizat şi o accepta în preajma lui cu condescendenţă.
     - Nu-ş ce are fata asta, domnişorule, e vrenică şi pricepută, nu zic, dar numai ce se uită la tine şi îţi vâră gheaţă în oase! Să mor dacă nu mi-e frică de ea!
    Erau la micul dejun, masă pe care Patrick o savura în mod deosebit. Ioana ciugulea ceva singură la bucătărie, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles că acolo îi e locul. Tânărul, la rândul lui nu se grăbi s-o invite în sufragerie. O simţea ca un cui în coastă şi de sila ei, zăbovea tot mai mult în oraş. Ca un făcut însă, se ciocneau tot timpul şi oricât de târziu s-ar fi întors acasă, tot o întâlnea, ţeapănă, în capot, intrând sau ieşind din vreo odaie.
    Apoi, dintr-o dată, Patrick realiză că nu mai poate scăpa de ea, efectiv n-o poate ocoli. Avea senzaţia că-l pândeşte şi de câteva ori, întorcând capul brusc, îi întâlnise privirea rece şi impenetrabilă aţintită asupra lui. Pe de altă parte, aprecie că de câte ori intra la Clotilda, fata avea suficient bun-simţ să se retragă. O vizita de trei ori pe zi, ceea ce pentru bătrână era chiar prea mult.
    Se simţea parcă ceva mai bine, dar prea obosită, sleită de puteri ca să-l întâmpine de fiecare dată machiată, pieptănată şi într-o cămaşă de noapte proaspătă. Nimeni nu arată ghiocel fraged, când e zăcaş, dar la vârsta ei, ravagiile bolii erau fatale. La toate acestea, se mai adăuga şi faptul că nu dorea ca Băiatul să perceapă situaţia ei actuală ca pe o corvoadă, şi-l încuraja să trăiască după programul obişnuit, să iasă cât mai mult şi să se distreze.
     - Boala e plictisitoare pentru oricine, aşa că nu văd raţiunea pentru care ne-am plictisi amândoi. Pe urmă, eu dorm cea mai mare parte a zilei, şi pentru câte am nevoie, Ioana şi cu Tanţa îmi sunt tocmai de-ajuns.
    - Eşti sigură, Mami? o întrebă Patrick recunoscător.
    - Cât se poate de sigură. Uite, iar mi s-a făcut somn.
    Încercă să zâmbească, dar în aceeaşi clipă îşi aminti îngrozită că a uitat să-şi pună proteza. Poate că Băiatul n-a observat, şi îşi trase pledul până sub nas, cercetând înfricoşată chipul amantului. Se părea însă că acesta nu băgase nimic de seamă. Îşi luă la revedere sărutându-i fruntea cu tandreţe şi păstrând aceeaşi expresie luminoasă de fericită tinereţe.
    Patrick traversă sufrageria fredonând discret, zicându-şi că avea chef de un suc de portocale. În pragul bucătăriei, se ciocni de Ioana care tocmai dădea să iasă. Îşi cerură scuze în acelaşi timp, iar Ioana se grăbi să dispară ca o umbră. Patrick scoase sucul din frigider şi rămase cu el în mână, privind gânditor în gol.
    Fusese o simplă impresie sau fata se lipise într-un anume fel de trupul lui în timpul coliziunii?
    "Interesant! Ce-o fi vrând şi nebuna asta?"

                                                                   20.

                                        - Vrea pe mă-sa,  îi spuse Dragoş în aceeaşi seară la Clopoţei. Ori ţi-ai luat-o în cap şi ţi se năzare că toate damele dau buzna la fermoarul tău, ori vrea să i-o pui.
    Era cătrănit, se certase cu Diana, colegă de teatru şi de aşternut, şi voia să se îmbete. Când se îmbăta, toate se rezolvau de la sine. Stăteau ca de obicei la masa pe care Clotilda o rezervase cu generozitate lui Patrick şi prietenilor lui şi unde se bea, în general, gratuit. Culanţa Martineascăi avea însă şi avantajele ei. O costau ceva chefurile "căuzaşilor", în schimb, aceştia, mai toţi capete de afiş, făceau atmosferă şi constituiau un punct de atracţie unic pentru clientelă. Marele anonim se simte înălţat el însuşi când are posibilitatea de a respira acelaşi aer cu VIP-uri, şi încă adunate în grup.
    Două lovituri cu aceeaşi piatră, pentru că îl mai şi avea tot timpul sub ochi pe Patrick, fără să pară că o caută. Ba chiar era aplaudată la scenă deschisă, "autentică şi nobilă lady, cum rar se mai întâlneşte".
    Din cauza timpului - o lapoviţă infectă, viscolită - localul nu era plin. Ca mai totdeauna, marginile fuseseră ocupate în primul rând. Patrick îşi trecu reflex ochii prin încăpere. La o masă, un cuplu de vârstă mijlocie se plictisea minunat în doi. Păreau sătui până peste cap unul de celălalt, Patrick întrebându-se, pe bună dreptate, ce căutau ăia la cârciumă? În loc să se plictisească acasă pe gratis, vin s-o facă aicea, pe bani.
    Prin contrast, doi tinerei, vizibil începători, se sorbeau din priviri, atât de departe de ceea ce se petrecea în jurul lor, încât nu ar fi fost mai izolaţi nici pe o insulă, în rest, lume neinteresantă, atât cât puteau ei să cuprindă cu privirea Mai era o masă ocupată, dar muşteriul nu se vedea din pricina ficusului enorm. Plantele trupeşe de casă, febleţea Clotildei...
    Dragoş se interesă convenţional:
    - Cum se mai simte Clo-Clo?
    - Chiar la ea mă gândeam, râse Patrick. Binişor, dar mai face febră.
    - Mă bucur sincer. E o mare cucoană. Ghinionul ei e că te-a întâlnit pe tine.
     - Hai sictir!
    Celălalt nu-l asculta:
    - Ar fi păcat să-i faci vreo figură nasoală. Nu merită!
    - Ce te-a apucat?
    - Las-o să moară liniştită.
    Patrick îl privi surprins:
     - De ce să moară?! Unde te-a fentat Diana, acum le vezi pe toate în bernă? Începi să mă enervezi...
    - Eu te cunosc son, oftă Dragoş, Motănel n-a demonstrat încă ce poate face cu gheruţele. Încă îi îngăduie docil lui Mami să le facă manichiura.
    - Habar n-am despre ce vorbeşti! Mă cunoşti, dar un lucru nu-l ştii: ţin sincer la Clotilda. În cinci ani de când suntem împreună, nu ştiu dacă am tras-o în piept de trei ori.
    Dragoş începu să râdă:
    - Mi-ai amintit de Mary... O ţii minte? Roşcată aia superbă, barmaniţă la Crocodil...
    - O ştiu.
    - Eram în mare amor... S-a dus singură la mare, pentru că eu aveam un turneu prin ţară. Când s-a întors, am întrebat-o: "M-ai înşelat de multe ori, dulceaţo?" Ea, senină, mi-a răspuns: "Nu, scumpule, doar o singură dată..."
    Patrick ridică din umeri.
    - Un exemplu tâmpit, nu văd legătura...
    Îl apucă de braţ:
    - Fii atent la ăla.. Barosanul care s-a ridicat acum de la masă...
    Bărbatul, enorm de gras, azvârli ca din întâmplare o privire spre cei doi şi se îndreptă spre ieşire, cu pasul legănat, specific supraponderalilor.
    - Îl ştiu, spuse Dragoş. Îl văd mereu la spectacol. Stă un act şi se cară... Ce-i cu el?
    Patrick îşi muşcă buza de jos:
    - Tipul e dubios. Vine la noi de câteva seri. Stă cam vreun ceas şi se tirează...
    - Ei şi?
    Pe chipul lui Patrick se aşternu o expresie gen - "nu-mi place".
    - Simt că ceva nu-i în regulă. Nu discută cu nimeni, nu-l sensibilizează nimic. Am pus-o pe Măriuca să-l servească. E primul client care nu s-a uitat la ea nici cu călcâiul. Măriuca sau Neaga Vrăjitoarea, tot un drac!
    - Rahaturi! respinse Dragoş. Pentru tine, întregul Univers se reduce la lenjeria intimă. Ei bine, nu toată lumea e la fel!
    - Degeaba, nu mă convingi! Tipul vine, ne spionează - de câte ori întorc capul stă cu ochii ţintă pe masa noastră - şi acum îmi spui că l-ai observat şi tu. Asta mă îngrijorează cel mai mult... Ce are cu noi?
    Dragoş, care era doar cu gândul la Diana şi aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, numai despre ea ar fi discutat, tranşă plictisit:
    - Cred că devii nevrotic. Ce-i în capul tău, că gagiul e de la SRI? Să zicem că sub Ceauşescu, mai intram la idei, deşi nu aşa arată un agent. Păi pe tip îl observi şilegat la ochi, chiar în mijlocul unui miting! Asta aşa, "ca să vorbim discuţii", ce ar avea cu tine serviciile secrete?
    - Nu la aşa ceva mă gândeam...
    - Dar atunci la ce?... Doar nu la povestea aia veche!
    Patrick nu răspunse, dar actorul îi citi răspunsul în priviri. Enervat, se ridică adunându-şi ţigările şi bricheta:
    - Scoate-ţi-o din cap! Mi-ai stricat definitiv ziua!

                                                                     21.

                                          Când începuse să-i urască pe oameni?
    Emil Mărgescu n-ar fi putut spune cu certitudine. Sigur era însă faptul că totul i se trăgea de la grăsime. De când se ţinea minte, fusese "grasul"; grasul grupului de copii care bătea mingea în cartier, apoi grasul nelipsit din orice clasă de elevi, grasul facultăţii, al institutului, al tuturor comunităţilor permanente sau constituite ad-hoc din care făcuse parte, cum ar fi chiar şi o simplă excursie.
    Obezitatea, gândea Emil, reprezintă o infirmitate, dar cei mai mulţi nu o realizează ca atare, nesfiindu-se să-l ironizeze sângeros pe cel în cauză, frontal sau pe la spate, aşa cum bunul simţ ori educaţia nu le-ar îngădui-o cu vreun şchiop, chior sau alt soi de olog. Şi asta, plecând de la preconceputa prezumţie de culpă: "cine-l pune să bage în el (ea) ca-ntr-un regiment de infanterişti?! E nesimţit, pur şi simplu!"
    În ceea ce-l priveşte - şi asta era o altă certitudine - vinovaţi de drama lui erau, în primul rând, părinţii a căror inconştienţă avea să rămână o enigmă pentru toată lumea! De neînţeles, pentru că amândoi erau "intelectuali" cu sipetul plin de diplome, mama cu doctoratul în farmacie, iar tatăl, culmea! - medic! Stăteai şi te cruceai cum două cadre medicale nu realizau că-şi nenorocesc copiii (mai exista o fiică, altă Godzilla care tânjea zadarnic după un bărbat), îndopându-i demenţial cu merinde! În general, la Mărgeşti, capitolul mâncare ţinea de antologie.
    Întâi de toate Emil fusese alăptat până la doi ani şi jumătate (să aibă copilul calciu!) şi el însuşi se ţinea minte umblând după maică-sa cu scăunaşul, să-i dea sân. Iar lucrurile evoluaseră în acelaşi stil. Patru sticle cu lapte fiert şi răcit adăstau în permanenţă pe blatul de marmură al bufetului, din care Emil şi Cecilia trăgeau câte un gât la diverse intervale, astâmpărându-şi setea. N-ar fi ştiut ce-i apa, dacă organismul n-ar fi reclamat-o după lingurile de şerbet şi îngheţată. Şi tot în permanenţă, pe consola din sufragerie, se aflau trei platouri - gondolă gemând de pricomigdale, bezele şi minciunele din care copiii Mărgescu ciuguleau între două drumuri, din plictiseală şi n-am ce face.
    Dar chiar şi în aceste condiţii, mâncau de cinci ori pe zi, iar pachetele pentru şcoală se puteau constitui foarte bine în bufetul rece al unei mese la iarbă verde.
    Ce se consuma la cele trei mese principale ale zilei, e lesne de imaginat...
    Cu mulţi ani în urmă, o colegă de facultate care petrecuse câteva zile la ei, ajutându-se reciproc la lucrările de diplomă, remarcase consternată:
    - Mă, voi sunteţi nebuni?! Pur şi simplu, crăpaţi, nu mâncaţi! Pe urmă, nu înţeleg ce-i în capul alor tăi, mai ales taică-tău! E medic, ce mama dracului, şi încă o somitate în chirurgie, alături de un Burghele sau Juvara, că pe ăştia îi ştiu şi miliţienii de la circulaţie! Adică, vă pregăteşte, vă dă brânci să fiţi bolnavi?!
    Emil rânjise:
    - Taică-meu e de la ţară, fiu de învăţător.
    - Da a învăţat carte!
    - Mentalitatea însă nu şi-a schimbat-o, adică "gras şi frumos", aşa cum se consideră şi pe el.
    - Nu mă convingi!
    - Ai altă explicaţie? De fapt, sunt sigur că în infrastructura lui, el a rămas peizan. Un peizan cu mâini geniale!
    - Atunci, urbanizează-te tu! Impune-ţi un regim!
    Vocea lui Emil fusese străbătută de o undă de tristeţe:
    - Ai idee ce va să zică pentru un individ care doar la dejun ingurgitează de unul singur o găinuşă dolofană, lăsând la o parte aperitivul, ciorba şi desertul, să treacă pe salată verde şi pesmeciori marinăreşti?! Nu, nici nu-ţi poţi închipui! Aşa că las-o baltă!
    Şi proasta încă nu ştia totul! Pe la opt-nouă ani, apăruseră probleme legate de sex, organele genitale neevoluând în mod corespunzător. Bineînţeles, se adresară doctoriţei Pitiş, somitate în materie de endocrinologie, care diagnosticând drept una din cauze, poate cea mai importantă - obezitatea, recomandă, pe lângă un tratament penibil, o dietă nemiloasă. Din nefericire, părinţii erau miloşi, aşa că Emil urmă doar tratamentul, cu regimul lăsând-o mai moale.
    Tot nemiloasă, având să-l marcheze pentru toată viaţa, fusese şi prima întâlnire intimă cu o femeie. Împlinise douăzeci de ani, era student şi făcea practică la Galaţi.
    Într-o sâmbătă seara, lăsându-se antrenat de colegi, nimerise la "Casa cu trei fete", un mini-bordel camuflat la marginea oraşului, pe Siderurgiştilor.
    Îl "repartizaseră" - era prea emoţionat să mai aibă şi opţiuni proprii - unei căzături, cum avea el s-o eticheteze mai târziu, o slăbănoagă deşirată, cu un "uger" care nu încăpea în niciun sutien. Dar tocmai contrastul fantastic dintre silueta scheletică şi sânii enormi îi împrumuta un farmec pervers, clienţii decretând-o drept cea mai sexy cocotă din judeţ.
    De adevăratul ei nume, Margareta, nu-şi mai amintea nimeni, toată lumea, până şi copiii ştiind-o de Ţâţeta, iar pe seama ei circulau tot felul de legende. Se pretindea că bate la patruj dă ani, doar că nu se cunoaşte, că ar fi văduva unui grec, căpitan de vas care s-ar fi sinucis, nemaiîndurând viciile şi aventurile muierii, că ar fi mare bogătană, cu saci de bani şi bijuterii; dacă mai practică uneori (se mai duce în tragere şi în port) asta-i numai din viciu şi soi rău, iar clienţii şi-i alege.
    Dacă aşa stăteau lucrurile, greu de înţeles de ce îl acceptase pe Emil a cărui înfăţişare dezgustătoare îi determina pe oameni să schimbe locul în autobuz sau să renunţe la el, pentru a nu fi obligaţi să-i suporte vecinătatea. Dar poate şi aici, ori firea perversă a Ţâţetei îşi spusese cuvântul, ori era beată moartă, căci pilea exclusiv tărie, şi pe-aia cu cana de ceai.
    Cum decurseseră lucrurile în realitate, Emil avea să povestească abia peste mulţi ani, doar soră-sii, Cecilia. Fraţii se înţelegeau bine între ei încă din copilărie, iar similitudinea, dusă până la identic a suferinţei lor, îi apropiase şi mai mult. Tocmai cu o asemenea ocazie, când Cecilia îi plângea pe umăr, relatându-i un eşec sentimental, îşi descărcă şi Emil sufletul, în scop "curativ".
    Socotea, ca şi alţii, poate cei mai mulţi, că dezastrul personal consolează şi îndulceşte suferinţa  interlocutorului. Nu eşti singurul, singura care...
    - ...Nu ştiam la ce să mă aştept, nu aveam niciun fel de experienţă, dar de la bun început am simţit că lucrurile nu se petrec cum trebuie. M-a luat tare... Tare de tot!
    Cecilia se interesă printre lacrimi:
    - Ce ţi-a făcut?
    Emil relată crispat, cu adjective apăsate, retrăind filmul:
    - Eram prea emoţionat, dar ce zic eu emoţionat, eram literalmente înspăimântat, nu vedeam nimic în jur... Atât mi-am dat seama, că odaia părea curăţică, decentă, cu un pat dublu. A dibuit în comodă o sticlă cu alcool, a tras un gât lung şi în următoarea secundă, aşa mi s-a părut mie, doar o secundă, halotca era complet goală...
    Cecilia comentă suspinând:
     - Au şmecheriile lor, suficient să tragi de o capsă, de un şiret... rochii speciale, nu de femei cumsecade...
    - S-a azvârlit pe pat, şi-a desfăcut crăcii. Eu stăteam ca boul, înţepenit în mijlocul camerei, nici n-apucasem să duc mâna la cravată. "Ce-aştepţi, băi Gamelă, te-nchini întâi la Îngeraşul? Sau ai uitat unde o ţii?"
    - Fioros! exclamă Cecilia. Trebuia să pleci imediat!
    - Aşa mi-am zis şi eu, rosti întunecat frate-său, dar mai târziu. Atunci, pe moment, parcă eram bătut în cuie, îi priveam hipnotizat sexul. Târfa şi l-a mângâiat cu degetele şi s-a hlizit: "Cam mişto dumneaei, ce zici? Nu face de unul ca tine, dar aud că eşti neînceput, şi chestia mă inspiră astă-seară."
    Cecilia îl privea consternată:
    - Nu pot să înţeleg cum de ai mai putut rămâne?! Cum de ţi-a... mai ars?
    - Uite aşa îţi dă Dumnezeu putere când nu trebuie, rânji Emil. Nu-ţi mai spun cum m-am dezbrăcat, în general, sunt eu însumi surprins că-ţi povestesc ţie asemenea jeguri, dar simţeam nevoia ca măcar o dată să răbufnesc şi să-ţi amintesc că nu eşti singura nefericită de pe lume... Mai mult mi-am sfâşiat hainele decât m-am dezbrăcat. Cu chiu cu vai, rămăsesem în chiloţi...
    - Şi ea ce făcea în tot timpul ăsta? Stătea şi te viziona?! Aşa, ca la cinema?!
    - Da. Şi mai trăgea câte un gât. M-am apropiat de pat, în ţinută de autopsie. Şi chiar aşa mă simţeam, ca dinaintea unei autopsii. S-a holbat la mine şi s-a exprimat cam aşa: "Săraca biata mă-ta, vai de capul ei cine-o fi încălecat-o!..."
    - Cum ai suportat? ţipă fără să vrea Cecilia. Pe tine nu te înţeleg!
    Emil îi prinse braţul:
    - Lasă-mă să termin, nu voi mai avea niciodată curajul să reiau povestea... Mi-a făcut loc lângă ea. Nu intru în detalii de ordin tehnic... La un moment dat, când lucrurile erau deja destul de avansate, m-am trezit că-mi "încalţă" capul cu propriile mele izmene: "Ţi-o fi cald, măi Gamelă, te cred, dar mie îmi place să fac sex cu ochii deschişi...."

                                                                      22.

                                         Trecură câteva minute până când îndrăzni Cecilia să-şi privească fratele:
    - Iartă-mă... Chestia cu chiloţii n-am prea înţeles-o.
    - M-a acoperit! Boarfa... nu suporta să-mi vadă faţa.
    - Ce s-a întâmplat până la urmă?
    Emil răspunse sec:
    - În noaptea aia, am încercat să mă sinucid.
    De fapt, fusese primul accident de acest gen, primul şi cel mai marcant dintr-un serial care avea să-i puncteze întreaga existenţă. La patruzeci de ani, bilanţul provizoriu al lui Emil Mărgescu înregistra numai eşecuri. La un moment dat, avusese o legătură destul de avansată cu fata unei "comersante", cucoană cu pălărie şi televizor color, care făcea borş pentru tot cartierul.
    Fiică-sa, o nepricopsită cu şase clase şi vreo doi ani de puşcărie, era dispusă să-l accepte pentru că se dădea în vânt după o vereghetă şi, la urma urmei, Emil era 'telectual, iar amănuntul în sine o făcea să se prăpădească de satisfacţie. Căsătoria totuşi nu se încheie, borşeriţa opunând un veto absolut: vrea nepoţi frumoşi, nu dovleci din ăştia umflaţi care nu încap în poză...
    Din nefericire, căci ar fi constituit o compensaţie, nici profesional, nu trăsese o carte bună. Cel puţin după 1990, numai pumni în gură încasase. Se părea, şi probabil nu se înşela, că acest ultim deceniu punea un accent deosebit, cu totul excepţional, asupra aspectului fizic. Fără îndoială, frumuseţea constituise totdeauna un mare atu, fasonând destine, dar acum, îşi zicea Emil, look-ul devenise o obsesie ţinând de isterie, o meserie de invidiat, iar tot ce ţinea de înfăţişare căpătase o importanţă supradimensionată. Considera, de pildă, o chestiune absolut aberantă şi idioată ca el, cercetător ştiinţific, disponibilizat, să rateze toate interviurile numai din cauza fotografiei.
    Ce legătură aveau letopiseţele şi hrisoavele (se specializase în istorie medievală) sau Învăţăturile lui Neagoe Basarab, mama lor de învăţături, cu numărul lui de kilograme? Cu chiu cu vai, găsise un post de magazioner (nu te văd clienţii) la o fabrică de încălţăminte.
    Ce să mai vorbim de biata Cecilia, victima unei nedreptăţi strigătoare la cer! Absolvise Filologia şi - real talent - poseda impecabil opt limbi străine, mai toate internaţionale, dar şi două mai sucite ca suedeza şi chineza! Aur curat într-o agenţie de voiaj, de presă, într-un port sau aeroport internaţional, într-o gară importantă, la Ministerul de Externe şi oriunde pofteai. Aşi! Fusese respinsă peste tot şi scotea o coajă de pâine din rarele traduceri pe care i le trimitea o editură particulară şi predând lecţii de limbi străine unor mucoşi infecţi.
    Când nefericita întorcea spatele, cretinii îşi umflau obrajii cu aer pe care-l descărcau apoi cu pumni mărunţi, pârţâind răsunător.
    După astfel de experienţe, amândoi mâncau parcă mai vârtos, mai demenţial, cudisperare, iar ura lor faţă de tot ce-i înconjura, faţă de semeni, faţă de ei înşişi atingea cote înfricoşătoare. Victimă imediat la îndemână şi neajutorată se afla biata Mărgeasca - mamă, căreia îi reproşau dur toată nefericirea lor.
    Ea îi înfundase cu crăpelniţă, transformându-i în pachidermi, nu le educase raţional burţile, nu ştiuse să se împotrivească imbecilităţii răposatului care pe deasupra mai era şi doctor, un idiot sinistru de tristă amintire cărora ei, doi monştri, aveau de ce să-i fie recunoscători!
    Nefericită din pricina nefericirii copiilor, bătrâna înghiţea, tăcea, se retrăgea în camera ei, mulţumită că cel puţin nu o bat, dar a doua zi dimineaţa, oalele de douăsprezece kilograme duduiau din nou pe aragaz; dacă mâncarea nu le ajungea, scandalul era şi mai mare.

                                                              23.

                                        De la Clopoţei, Emil se întoarse acasă pe jos. N-avusese niciodată maşină, căci nu găsise nimic corespunzător, nu încăpea în modele stas, iar de o comandă specială, aşa cum se practica în străinătate pentru cazuri similare, nici nu putea fi vorba.
    Tot din pricina gabaritului evita transportul în comun unde oamenii, neavând ce face, te fixează cu o curiozitate avidă, nudă, fără urmă de bun-simţ. Dacă mai şi dai peste un grup de tineri, aprioric puşi pe glume, nu-ţi mai rămâne decât să te spânzuri de primul copac care îţi iese în cale. "Uite, nene, de ce era foamete în lume!", "plină omenirea de anemici!" şi alte aluzii fine emise spre hazul călătorilor care, în funcţie de buna creştere, râdeau pe faţă sau îşi camuflau zâmbetele privind spre fereastră.
    Noroc că locuia nu prea departe de local, într-un imobil de pe Strada Câmpia Turzii. Taică-său, doctorul Mărgescu, achiziţionase apartamentul prin 1954, epocă de aur pentru medici, când cabinetele particulare încă funcţionau legal. Aici, stătea şi azi, împreună cu Cecilia şi cu maică-sa, fiecare având camera sa, toate dispuse pe o sufragerie living, comună.
    Când intră în casă, soră-sa, ciugulind dintr-un platou cu minciunele, urmărea un serial la televizor. Trupul de dihanie se mişca degajat în kimonoul uriaş în care ar fi intrat comod un aragaz cu patru ochiuri. Cum îşi strânsese părul, capul părea foarte mic, disproporţionat faţă de corp, şi Emil îşi spuse că seamănă cu un Budha.
    - Unde-i mama?
    Cecilia răspunse fără să-şi desprindă ochii de ecran:
    - S-a culcat mai devreme... Vrei să mănânci ceva?
    - Mai târziu, spuse Emil umplându-şi din mers mâna cu minciunele.
    Intră în camera lui şi aprinse lumina Era o încăpere spaţioasă, odinioară cabinetul doctorului Mărgescu. Din vechiul aranjament, mai rămăsese doar dulapul metalic cu uşi de sticlă şi somiera de piele obosită pe care medicul îşi consulta pacienţii. În rest, dezordine şi haos, totul îmbâcsit de miros stătut de ţigară care rezistă oricărei aerisiri.
    Dacă n-ar fi existat mobilele scumpe şi tablourile de calitate, te-ai fi putut lesne închipui în cocioaba unui vagabond. Element insolit, fotografia înrămată a unei tinere, în mod vădit copia mărită a unui instantaneu luat pe Litoral. Chipul drăgălaş emana multă nevinovăţie, dar era totuşi comun şi fără perspectivă; genul de faţă care, o dată prima tinereţe consumată, nu mai spune şi nu mai înseamnă nimic.
    Amănunt notabil, etajera pe care se afla fotografia era singurul obiect din odaie şters de praf şi alături, la fel de surprinzător, se mai afla un vas mic de cristal cu o frezie proaspătă.
    Emil se dezbrăcă, abandonându-şi hainele pe unde apuca. Pantalonii îi lăsă pe jos, gata să intre în ei aşa, încreţiţi, a doua zi, şi conform obiceiului, îşi "spânzură" cravata pe unul din braţele lustrei.
    În general, graşii detestă acest amănunt vestimentar, dar Mărgescu îl considera obligatoriu la costumul clasic, ţinuta lui preferată, având impresia că-i camuflează cât de cât obezitatea. Aşa, cum atârna de lustră, cravata dădea impresia unui ştreang. Se pomeni reflectând că tonajul limitează până şi drumurile spre cimitir.
    "Dacă aş încerca să mă spânzur, s-ar rupe cârligul. Doar crăcanii Podului de la Cernavodă m-ar putea susţine. Asta-i culmea, să fii obligat să iei trenul de Constanţa ca să te poţi spânzura!"
    Râse el însuşi faţă de o asemenea perspectivă şi se apropie de calendarul cu foi trimestriale ţinute într-o sârmă spiralată care adăsta lângă o icoană scumpă. Pipăi în spate, fără să se răsucească (economia de gesturi specifică grăsanilor), după o carioca roşie aflată întotdeauna la îndemână. Foaia lucioasă era presărată de cerculeţe negre şi roşii, subliniind anumite date. Cele roşii îl priveau pe Dragoş, cele negre pe Patrick.
    Emil consultă o hârtiuţă şi desenă trei cercuri, atrăgând atenţia asupra zilelor de miercuri, sâmbătă şi duminică. Erau zilele când Dragoş avea spectacole. Cele negre - zilele când Patrick făcea echitaţie.
    - Domnilor, exclamă cu glas tare, se apropie funia de par!
    Stinse lumina şi se duse la bucătărie. În cuptor, la cald, îl aştepta o tigaie plină cu chiftele, iar pe aragaz o oală cu ciorbă de perişoare. În clipele acestea se simţea fericit, gândul la bucatele gustoase îndepărtând orice idei negre, toate complexele.
    Din sufragerie, se auzi glasul Ceciliei:
    - Emil, când termini, mai adu nişte minciunele...

                                                                          24.

                                                 Oricât de puţin ai fi ţinut la convenţii şi oricât de nepăsătoare ai fi fost în adâncul sufletului, era imposibil să te sustragi obligaţiei de a-i face măcar o vizită. Deşi acuzase toată viaţa o constituţie fragilă, Fulguleţ, camuflat desigur, detesta boala, oamenii bolnavi, spitalul, mirosul de policlinică, halatele albe cu ecuson, seringile, în genere, tot ce ţinea de sectorul sanitar.
    De astă dată însă, nu se putea eschiva, un minimum de bun-simţ o o-bli-ga să-i facă o vizită de curtoazie noră-sii.
    Astfel, respectând protocolul, se anunţă cu o zi înainte şi, în ton cu acelaşi formalism, cumpără un superb crin imperial. Scump, îngrozitor de scump, dar obrazul subţire...
    Dacă şi-ar fi imaginat câte probleme complicate ridica această vizită - pentru Clotilda, bineînţeles - ar fi renunţat Fulguleţ nu era o femeie rea, n-ar fi produs nimănui necazuri în mod gratuit, ci doar cumplit de indiferentă. Feroce şi fără scrupule devenea doar când la mijloc se aflau interesele lui Patrick.
    Tot din convenţionalism, o primi şi Clotilda. Scuzele care ar fi funcţionat în faţa unui străin nu erau valabile şi pentru soacră, o persoană atât de apropiată. Bătrâna era, în primul rând, o mare cochetă, dar independent de aceasta, nu-i convenea s-o întâmpine pe Fulguleţ cu un obraz răvăşit de boală, în ţinută neglijentă, într-un interior mirosind a suferinţă şi a vârsta a treia. Orice, dar să nu-i dea impresia că se află cu un picior în groapă!
    Deşi soacră-sa se anunţase pentru ora 11, începu să se pregătească de la 8 dimineaţa. Ca într-o zi de curăţenie, Ioana făcu lună dormitorul, aerisi îndelung, schimbă patul înfăţându-l în "aşternut de mireasă": perne şi cearşaf de atlas bleu bebe, plapumă din acelaşi material, şi tot bleu, dar presărat cu superbi trandafiri roz. Câteva glastre mici, cu flori delicate - frezii, ghiocei şi zambile de seră - aduceau suflet, graţie şi căldură interiorului.
    Urmă toaleta Clotildei - între timp, moţăise pe balansoarul din salon - care dură două ceasuri. Cu ajutorul Ioanei, se spălă sumar, să nu răcească, şi se farda temeinic, ca de teatru. Pe chipul fetei care o asista şi făcea mici servicii - dă-mi fondul de ten... pensonul pentru obraji... crema anticearcăne, rimelul, rujul etc. - nu se citea absolut nimic, surâs ascuns sau licăr de sarcasm în priviri. Tinerii ironizează sângeros babele vopsite, dar să mai şi asişti din laborator la migăloasele preparative, constituia desigur un spectacol de care nu oricine avea parte.
    O dată obrazul făcut, încercă mai multe peruci, hotărându-se pentru cea mai firească dintre ele, adică aidoma coafurii ei diurne. În sfârşit, îmbrăcată într-un elegant compleu de noapte - cămaşă şi peignoir diafane - se lăsă zdrobită între pernele de atlas. Era mulţumită de rezultat, dar se simţea sleită.
    - V-aţi obosit prea mult, observă şi Ioana.
    După opinia ei, bătrâna arăta îngrozitor, părea împăiată, înspăimântătoare, ridicolă şi jalnică în acelaşi timp. Aşa i se păru şi Tanţei, chemată la un consult în vederea meniului. Fulguleţ trebuia să constate că indiferent de boala stăpânei, casa nu şi-a pierdut ritmul normal, iar fecioru-său continua să fie la fel de bine îngrijit ca şi mai înainte.
    La vederea bătrânei, Tanţa, mai toantă şi nedeprinsă cu subtilităţi diplomaticeşti, îşi duse mâna la gură speriată. După mintea ei, Martineasca, ghilosită ca de bâlci, semăna cu o paparudă. Cum însă Clotilda exclusese de la bun început orice fel de intimităţi cu sluga, femeia se abţinu de la comentarii.
    - Avem oaspeţi azi la dejun. Vreau un meniu îngrijit, nu de cantină. Trei feluri şi un dulce.
    Tanţa înţepată - ce, aşa gătea ea, ca la cantină? - mormăi posacă:
    - Ce să fie?
    - Oricum, să nu lipsească muşchiul de porc împănat şi salata de creveţi cu sos tartar... Astea ştiu că-i plac... Fii atentă ce creveţi cumperi, să nu-mi vii cu ororile alea de pălării vietnameze...
    - Ştiu, cucoană, ăia scumpii, ca nişte viermi graşi şi rozalii.
    Clotilda, şi aşa fără poftă de mâncare, se simţi năpădită de greaţă. Îi făcu semn să plece şi închise ochii. Era stoarsă de vlagă, dar până la 11 mai putea trage un pui de somn.

                                                                 25.

                                          Şi Fulguleţ o găsi la fel de fioroasă, iar roşul de pe obraji, care opintea să sugereze o sănătate exuberantă, îi dădea un aer de clovn bătrân şi falimentar, stârnind mila. Era totuşi suficient de versată ca s-o felicite pentru mina excelentă.
    Clotilda îi mulţumi recunoscătoare, deşi invidioasă în sinea ei. Fireşte că era mai tânără, zece ani înseamnă azi o generaţie, totuşi, găsea că Fulguleţ arăta jignitor de bine. Fără îndoială că şi avea o zi bună; tenul luminos, putea ferici orice femeie care nu avea acelaşi dar de la Dumnezeu, chestiune de "stofă" şi nu de cosmeticiană, era tunsă ca un ştrengar, iar deux-pieces-ul lilas îmbrăca bine silueta gracilă.
    Când se afla într-o dispoziţie excelentă, ceea ce era cazul azi, Fulguleţ putea fi încântătoare. Se interesă îndelung de evoluţia bolii, de medicamentaţie, îi promise ceaiuri care fac minuni şi discutară ca două prietene, mână în mână.
    Clotilda se simţea plăcut uluită, descoperea o nouă persoană şi se surprinse vorbind mai mult şi mai multe decât intenţionase. Cu luciditatea moleşită de boală, făcu o mărturisire neaşteptată:
    - Ştiu că ţi-ai fi dorit altfel de noră, e şi normal... Îţi mulţumesc că iei lucrurile aşa cum sunt.
    Fulguleţ încercă să pară emoţionată:
    - Patrick e fericit, şi asta înseamnă cel mai mult pentru mine. Aşa că, draga mea, eu îţi mulţumesc.
    Clotildei îi dădură lacrimile.
    - Sper că se poartă aşa cum se cuvine, urmă Fulguleţ. Când eşti bolnavă, bărbaţii cam dau bir cu fugiţii. Nici Sârbu al meu nu-i mai breaz, vezi Doamne, nu suportă să mă vadă suferind. Aşa-s toţi, nişte egoişti!
    Clotilda râse fericită:
    - Eu nu sunt de aceeaşi părere. Patrick e un înger!
    Ioana, care tocmai intra cu o tavă pe care se aflau o ceaşcă de ceai şi mai multe medicamente, îşi ridică ochii spre Clotilda. O privire mereu lipsită de comentarii.
    Luau masa doar ei doi, serviţi muţeşte de Tanţa. Clotilda era prea slăbită ca să participe la dejun, problema Ioanei nici măcar nu se pusese.
    Fulguleţ se simţea în al şaptelea cer. Trecuse multă vreme de când nu mai stătuse la masă numai ea cu fecioru-său şi savura din plin momentul. Fără s-o fi declarat răspicat vreodată, ambii se simţeau fericiţi când puteau rămâne singuri şi astfel, deşi departe de a fi un tiran, deplasările lui Sârbu cel Drept în provincie erau aşteptate cu nerăbdare. Dispărea orice umbră de încorsetare impusă de prezenţa tatălui, vorbeau liber, ca între camarazi de aceeaşi vârstă, râdeau ca doi nebuni, iar Patrick îşi istorisea necenzurat năzbâtiile şi eşecurile şcolare.
    Era perfect conştient că în maică-sa are cel mai bun prieten, aşa cum nu va mai întâlni vreodată.
    Necăjit şi jignit până în adâncul sufletului, Ioan Sârbu intuia într-o oarecare măsură "fericirea" trăită în spatele lui, întrebându-se cu amărăciune, de ce ei trei nu puteau alcătui un întreg armonios, cu bucurii comune, cu o permanentă stare de spirit pozitivă şi concomitentă pentru întreaga familie? Nu înţelegea de ce hohotele de râs se opreau brusc la sosirea lui, dar nu-şi dădea seama că dacă se întâmpla ca cei doi să înceapă să râdă el fiind de faţă, tot el, Sârbu, rămânea de lemn, întrebându-se ce i-a apucat.
    "Explicaţi-mi şi mie de ce râdeţi?" şi hohotele se transformau în cascadă. Dar probabil că desăvârşita lipsă de umor, de unde şi aparenţa de uscăciune, ridica o barieră între el şi semenii săi.
    În realitate, Sârbu era un om cumsecade, familist şi sentimental, onest în toate momentele vieţii lui şi sub toate aspectele, dar nu ştia să se manifeste, şi doar nevastă-sa îi intuise dominantele, din păcate lipsite de valoare pentru ea; însuşiri pe care nu dădea doi bani.
    - A fost un dejun delicios, aprecie înmuindu-şi buzele în paharul cu vin. La plecare, am să trec pe la Clotilda să-i mulţumesc.
    Îşi roti ochii prin sufrageria somptuoasă, cu o mulţumire de proprietar. Era avere ţeapănă aici, doar argintăria şi goblenurile mari cât peretele făceau o grămadă de bani.
    Dacă te gândeşti, bătrâna n-are pe nimeni apropiat, normal ar fi ca toate cele expuse la vedere, dar şi cele ce nu se vedeau, să i le lase lui Patrick. În fond, îşi consuma tinereţea alături de ea, când ar fi putut avea cele mai frumoase femei, de oriunde ar fi fost ele. Asta, în cel mai rău caz, fiindcă ea visa la ceva mult mai de soi şi mai substanţial pentru Patrick.
    - Îţi mai tom vin, mamă?
    - Nu, scumpule, e suficient. Vreau să intru la Clo-Clo, ca să-mi iau rămas bun.
    - Cred că doarme. Mi-a spus medicul că are nevoie de mult somn ca să se întremeze... Cum ţi s-a părut că arată?
    "Cu un picior în groapă", îşi cenzură replica Fulguleţ.
    - Destul de bine şi cred că nimeni nu poate cere mai mult. A fost serios bolnavă.
    - Da, săraca... Febra a cedat cel mai greu. Doctorul recomandă o convalescenţă la munte.
    Fulguleţ ridică din umeri:
    - De ce nu? Vă puteţi permite...
    Reflex, privi în jur şi spuse cu glas scăzut:
    - Ascultă, Patrick... voi aţi stat vreodată de vorbă, aşa, mai serios?
    - Ce vrei să spui?
    Fulguleţ îşi supse obrajii, semn că-şi caută cuvintele:
    - Adică, la un caz de Doamne fereşte, că nimeni nu ştie ce aduce ziua de mâine, ce se întâmplă cu tine? Te-a asigurat într-un fel?
    Patrick o măsură perplex. I se părea de un prost gust incalificabil să discuţi de colivă şi succesiune, în casa şi la masa nefericitei care zăcea în odaia alăturată. Dar cum pe maică-sa o adora, o scuză punând totul pe seama vinului şi a păhăruţului de Armagnac sorbit la cafea. Încercă să râdă:
    - Nu te ştiam morbidă...
    Fulguleţ dădu din cap de câteva ori:
    - Ai dreptate, nu-i momentul. Discutăm acasă... Ei, dragul meu, acestea fiind spuse, eu am plecat.
    Patrick se ridică şi trecând în spatele ei, o debarasă de scaun. Concomitent, Ioana îşi desprinse urechea de uşa întredeschisă şi se strecură cu paşi neauziţi în odaia ei.

                                                                         26.

                                       - E de o urâţenie fascinantă! Absolut fas-ci-nan-tă!
    Se credeau singuri în cancelarie, deşi din partea Lalei te puteai aştepta la orice.
    Lala Macovei, profesoara de desen, căreia de altfel, toată lumea, colegi şi elevi, îi spunea Lala Tra-la-la, era o aiurită cu buzele umflate ca după somn, abia smulse din sărutări înfocate. O gură care te bagă în draci, afirmau bărbaţii.
    Badea, de matematică, aruncă încă o privire în lungul mesei şi îşi închise servieta diplomat.
    - Asta-i ultima ta descoperire? Eu nu mă simt deloc fascinat. Ba de câte ori o văd, îmi vine s-o iau la goană.
    - Dar în acelaşi timp, nu-ţi poţi desprinde ochii de figura ei. În asta constă fascinaţia!
    Cireşica Tamaş îşi zise că a auzit destul. Încăperea era în formă de L, pe latura cea mică, ascuns privirii fiind instalat cuierul. Constatase că tivul de la pardesiu atârnă şi zăbovise acolo, printre haine, cât să-l prindă măcar provizoriu.
    Acele de siguranţă nu-i lipseau niciodată din geanta de moaşă, plină de etu-uri, cutiuţe, punguliţe, truse şi seturi. Era o persoană cras neglijentă, dar totodată prudentă, pregătită chiar departe de casă să facă faţă oricărei situaţii. Tuşi o dată, scurt, ca dinaintea unui discurs şi înregistră cu o satisfacţie bine camuflată stupefacţia celor doi.
    Întorseseră capetele ca muşcaţi de şarpe, Lala cu gura căscată de parcă ar fi aşteptat o bucăţică de zahăr, Badea încercând să zâmbească "oarecare" şi izbutind doar o desăvârşită expresie de imbecil.
    Lala, mai spontană, improviză:
   - Unde te-ai ascuns, dragă? Tocmai vorbeam de Barbra Streisand... Gata, ai plecat? Fericito, eu mai am oră cu a XI-a!
    Badea, ca să facă ceva, ridică receptorul şi formă un număr, ceva la întâmplare, căci Cireşica înregistră reflex doar şase taste atinse. Salută şters, abia auzit, aşa cum ar fi procedat într-un compartiment de tren la sfârşit de călătorie, şi părăsi indiferentă cancelaria.
    Urâţenie fascinantă! Cireşica n-avea nicio urmă de îndoială că despre ea vorbeau şi puţin îi păsa. Dar o şocaseră cele două cuvinte puse în tandem, alăturarea lor.
    Nebuna aia mică se crede spirituală, caută cu tot dinadinsul vorbe, fraze care fac carieră. Cât despre Badea - un rumegător care a învăţat bine cele patru operaţii aritmetice.
    Instinctiv, nările i se umflară, iar bărbia îi împinse capul pe spate cu aroganţă.
    Cireşica dispreţuia pe absolut toată lumea şi asta o făcea să se simtă bine. Ştia că-i foarte urâtă, de o urâţenie frapantă şi incurabilă, dar îşi închipuia că în treizeci şi unu de ani reuşise să se obişnuiască cu propriul portret. Incurabilă, pentru că după cum se exprimase unul din medicii de la Institutul de chirurgie plastică, "ăsteia i-ar trebui cel puţin douăzeci de intervenţii, şi tot nu eşti sigur dacă merită. Soluţia? Să se mai nască o dată!"
    Că-i slută aflase încă dinainte de a fi dată la grădiniţă, căci făcea parte dintr-o familie pentru care noţiunea de menajamente era necunoscută, făcându-şi o glorie din a i-o trânti omului verde-n faţă şi răspicat, ca să ştie cum stă.
    Ca de pildă, tanti Vica, sora lui taică-său, care se minuna cât de neinspiraţi pot fi uneori părinţii şi naşii, cînd îşi botează pitoresc sau sonor pruncii ca să aibă de ce râde lumea câte zile îi sunt date nepricopsitului. Şi aici, venea cu o propunere concretă, de natură să prevină gafele de gen cărora ea însăşi le căzuse victimă, optând, în calitate de naşă, pentru numele de Cireşica.
    - Părerea mea e că ar trebui botezaţi mai târziu, când copilul începe să arate cam încotro s-a izbit. Uită-te şi la Cireşica noastră! Neagră şi slabă cum e, cu faţa toată adunată într-un clonţ, doar a cireaşă nu aduce. Mai degrabă a cioară. Şi Ciorica rămăsese.
    Culmea nefericirii, o mai pricopsise ursita şi cu o surioară, Diana, ruptă din soare de frumoasă ce era! Nu exista persoană care, cunoscându-le pe amândouă, să nu fie zguduită de contrastul oferit de cele două surori, un contrast absolut, Diana înscriindu-se perfect între parametrii presupuşi de cele trei etichetări fixe, care o urmăreau pretutindeni, indiferent de circumstanţe sau mediu: zână, păpuşă, îngeraş.
    Şi pe bună dreptate, nu se putea imagina o splendoare blondă cu ochi albaştri mai clasică, o frumuseţe bălaie aliniindu-se tuturor canoanelor, indiferent de epocă.
    Deşi Diana era cu trei ani mai mică (diferind doar clasa), fuseseră concomitent eleve ale aceluiaşi liceu, avuseseră aceiaşi profesori, participau la aceleaşi festivităţi, excursii sau "acţiuni", cum li se spunea până în 1990.
    Pretutindeni şi spontan, Dianei i se conferea statut de divă, iar Cireşica îşi amintea crispată cum urmărea din culise, cu inima ghemuită de invidie, evoluţiile Dianei, vedeta incontestabilă a tuturor serbărilor şcolare. Se ruga fierbinte ca Diana să se bâlbâie, să uite textul, să se împiedice, să ia o notă falsă, orice numai să greşească, şi dacă se putea chiar dezastruos, dând spectacolul peste cap.
    Diana însă se mişca pe scenă cu dezinvoltură, avea teatrul în sânge, după cum comenta asistenţa aplaudând frenetic în picioare.
    În vremea aceasta, Cireşica - regizor de culise (?!), după cum o "înnobilase" instructorul artistic, în realitate, om bun la toate - trudea la cortină, subliniind prin ridicări şi coborâri succesive ovaţiile în rafale destinate Dianei. Dacă cineva ar fi întrebat-o ce sentimente încearcă în clipele acelea faţă de soră-sa, răspunsul, răspunsul din inimă, cenzurat desigur şi nearticulat în cuvinte, ar fi fost unul singur: o ură de moarte.

                                                                        27.

                                            La unsprezece ani, începuse deja s-o urască. Fotografia făcută chiar în vara aceea la Buşteni, îi reproduce fidel înfăţişarea: o fetiţă scheletică, cu totul strâmbă. Chiar şi rochiţa cu platcă şi mâneci bufante e şuie, iar coada de cal căţărată în vârful capului dezvăluie, în toată goliciunea lui, chipul de cioară, peste toate - asimetric. Şi încă nu începuseră coşurile! Pe faţă, pe gât şi spate, un adevărat blestem care o urmărea chiar şi-acum.
    "Sânge stricat", diagnostică Vica, mătuşă-sa, care le ştia pe toate.
    Petreceau vara ca de obicei, la Buşteni, unde bunicii dinspre mamă aveau o gospodărie aşezată. Fetiţele aşteptau cu nerăbdare vacanţa căci se distrau de minune!
    Meme şi Pepe erau îngăduitori şi nu se scumpeau la îngheţate, aveau o grădină de basm, nu le trimitea nimeni la culcare, până când nu adormeau ele însele cu furculiţa în mână şi, pe urmă, îşi făcuseră o grămadă de prietene pe care le regăseau în fiecare an cu plăcere. Şi să nu-l uităm pe Bucur, ciobănescul mioritic, o dulceaţă de căţel, înalt cât un viţeluş. Cu el nu se plictiseau niciodată, se lăsa călărit şi pieptănat cu codiţe în care fetele împleteau flori, legau panglici sau fixau pălăria de pai a lui Pepe...
    Dar cel mai straşnic se distrau pe 1 august, ziua de naştere a bunicii Meme. Era o serbare cu tam-tam, mulţi invitaţi, iar fetiţelor li se permitea să-şi cheme prietenii. Ca de obicei, Diana avea idei şi se gândise că ar fi cel mai potrivit moment pentru o surpriză straşnică.
    Ce surpriză? Să facă o scenă pe care ei, copiii, să joace teatru. Ce teatru? Ei, după o poveste pe care tot Diana - vibra de emoţii şi energie, arzând ca o torţă în zilele acelea - o inventă, un soi de colaj de secvenţe din basmele cunoscute.
    Problemele începură o dată cu distribuţia căci se înţelege de la sine, toţi copiii voiau să fie Zâna Zânelor, Cosânzeana, Albă-ca-Zăpada, Făt-Frumos ori măcar un îngeraş, acolo! Dar căpcăun sau Baba Cloanţa, mersi!
    - Baba Cloanţa-i Cireşica, declarase Diana cu siguranţa faptului de la sine înţeles. Mai rămâne Zmeul Zmeilor...
    Cireşica simţise că înlemneşte, o furie neagră îi cuprinsese întreaga făptură, scuturându-i trupul firav ca într-o criză de friguri. Făcea cunoştinţă cu ura şi totodată cu o dorinţă aprigă, fierbinte, pătimaşă - cei mai mulţi dintre noi nu o încearcă niciodată - de a ucide.
    Cu trecerea anilor, Cireşica avea să înţeleagă că nu răutatea o caracteriza pe Diana, ci lipsa unui elementar bun-simţ psihologic, pe care îl au chiar şi copiii - intuiţia, instinctul - deprinderea cu "totul mi se cuvine, totul mi se datorează"; o îndreptăţeau în acest sens, aplauzele la scenă deschisă în familie, la şcoală, pe stradă.
    Părinţii îşi aveau partea lor de vină, fiindcă iarăşi de la sine înţeles era ca Diana să aibă rochiţele cele mai frumoase, cusute de doamna Virginica, o croitoreasă "eminentă", în vreme ce pe Cireşica o îmbrăcau "de gata", să aibă o cameră a ei şi numai a ei (Cireşica o împărţea cu o mătuşă ştirbă şi mirosind veşnic a pipi). Ce mai, să se ţină totdeauna şi în primul rând seama de dorinţele "lu' aia mică".
    De la bun început, îşi spunea Cireşica, au procedat de parcă ar fi reprezentat o investiţie sigură şi, ce-i drept, Diana nu-i dezamăgise. Azi, era una dintre vedetele incontestabile ale teatrului bucureştean, posterele ei invadau oraşul, fusese cât pe-aci să se mărite cu un fabulos conte italian şi, pur şi simplu, mitralia familia cu daruri scumpe.
    În contrast absolut se situa destinul mohorât al Cireşicăi. Şi în privinţa aceasta, soţii Tamaş aveau propria lor teorie:
    - ...Se întâmplă în multe familii. Unul se naşte cu lingură de argint în gură şi confiscă parcă toate însuşirile şi tot norocul neamului. Părinţii poa' să-ţi dea şi ochii, şi inima, şi ultima suflare, stea în frunte îţi pune doar destinul! Ce-a avut Diana a avut şi Cireşica. La matematică, meditaţii, că nici unul din noi nu ne avem bine cu cifrele, lecţii de engleză şi franceză, lecţii de pian, aceleaşi merinde la masă, acelaşi Moş Crăciun. Doar la balet am dat-o numai pe Diana. Cireşicăi nici nu-i plăcea, dar şi profesoara mi-a zis-o răspicat: "Îmi pare rău, doamnă, dar nu-mi place să iau banii nimănui de pomană. Fetiţa nu are strop de aptitudine, n-are graţie nici cât o umbrelă veche, admiţând că aceasta ar începe să danseze".
    Anii de liceu şi de facultate nu-i aduseră nici ei mai multe satisfacţii. Era un element bun, egal, fără să strălucească însă la vreo disciplină. În această perioadă, căpătă două deprinderi care aveau s-o marcheze profund. Una, de ordin comportamental, un efort permanent de a trece cât mai neobservată, dacă ar fi fost posibil chiar invizibilă şi, în strictă legătură cu aceasta, obiceiul de a privi în pământ, pieziş sau lăturalnic, niciodată în ochii interlocutorului. Fără să şi-o mărturisească, îi era teamă de sila sau dezaprobarea ce le-ar fi putut desluşi în vreme ce semenii o taxau spontan drept vicleană, ascunsă, nesinceră.
    Dar ceea ce îşi pusese definitiv pecetea era ura devenită un obicei, un tic nervos. Ura necondiţionat pe toată lumea, având desigur unele preferinţe. În afara familiei, aflată pe primul loc, subiecţii erau îndeobşte indivizii de succes, indiferent de domeniu, şi "simpaticii", fericiţii cărora li se deschideau toate uşile, fiind pretutindeni întâmpinaţi cu zâmbete şi flori.
    Până a ajunge însă aici, Cireşica străbătuse un drum lung, căutând alinarea, liniştea - ura nu-i un sentiment comod - pe lângă biserică şi în activitatea de dascăl.
    Amândouă o dezamăgiră. Era prea puţin imaginativă pentru a crede în viaţa de apoi, unde ca răsplată pentru o viaţă chinuită va culege merinde gustoase - hot dog şi ananaşi din copaci generoşi în cazul ei - iar în lipsa compensaţiei, n-avea să înţeleagă în veci crunta nedreptate care stăpâneşte lumea. Adică de ce, pe de o parte, doar viaţă de bunătate şi, pe de alta, doar frustrări? De ce unul împărat şi altul sclav pe o plantaţie de bumbac?
    În ceea ce-i privea pe elevi - şi aici se afla pe aceeaşi lungime de undă cu Cecilia Mărgescu, calificându-i identic - îi considera nişte "icre nenorocite", monştri mici, embrionul fiarelor de mâine! Oricât de blândă şi tolerantă s-ar fi străduit să fie, era suficient să întoarcă spatele la tablă ori pe coridoarele şcolii, pentru ca aceştia să-i imite făptura şi mersul strâmb, să scuipe de trei ori peste umăr, parcă alungând piaza rea, dacă o întâlneau înainte de vreo teză; ca aluzie fină la pielea tuciurie, o porecliseră Albă-ca-Zăpada.
..................................................................................

„Viaţa este o aventură îndrăzneaţă sau nimic.” 
                                 Helen Keller