Cursa, Dean Koontz

............................................................................
                                                6 - 11

                           Cu toate că Palmer stătea la o masă de citit, în fața sa nu se afla nicio revistă, niciun ziar, nicio carte. Individul arăta de parcă ar fi știut deja totul.
    Palmer nu se ridică. Billy rămase în picioare.
    - Cum merg treburile în Vineyard Hills? întrebă Palmer.
    - Sunt o grămadă de vii și de coline, răspunse Billy.
    - Mai lucrezi la bar?
    - E întotdeauna nevoie de asta. E a treia profesie ca vechime.
    - Care-i a doua, după târfe? întrebă Palmer.
    - Politicienii.
    Șeriful păru amuzat.
    - Ai mai scris ceva zilele astea?
    - Un pic, minți Billy.
    Una dintre povestirile sale publicate descria un personaj care era un portret ușor modificat al lui John Palmer.
    - Faci cercetări pentru scrierile tale? întrebă Palmer.
    Din locul în care stătea șeriful, vedea calculatorul la care lucrase Billy, nu și ce era pe ecranul acestuia.
    Poate că Palmer putea să afle ce făcuse Billy la calculator. Un calculator public ținea o evidență a solicitărilor utilizatorului?
    Nu. Probaul că nu. Și existau niște legi cu privire la intimitate.
    - Da, zise Billy. Făceam niște cercetări.
    - Un ajutor al meu te-a văzut parcând în fața biroului lui Harry Avarkian.
    Billy nu zise nimic.
    - La trei minute după ce ai plecat de la harry, timpul din aparatul tău de parcare a expirat.
    Se putea să fie adevărat.
    - Am pus două monede de-un sfert de dolar în aparat, zise Palmer.
    - Mulțumesc.
    - Geamul de la portiera șoferului e spart.
    - Un mic incident, zise Billy.
    - Nu-i o încălcare a legii, dar ar trebui să-l repari.
    - Am stabilit o programare pentru vineri, minți Billy.
    - Nu te deranjează? întrebă șeriful.
    - Ce să mă deranjeze?
    - Faptul că discutăm așa, spuse Palmer, uitându-se prin bibliotecă; nu era nimeni în apropierea lor. Doar noi doi.
    - Nu mă deranjează, zise Billy.
    Avea dreptul și motivul să plece. Dar rămase, hotărât să nu lase impresia că ar fi intimidat.
    Cu douăzeci de ani în urmă, pe când avea doar paisprezece ani, Billy Wiles îndurase un interogatoriu dus într-un asemenea mod, încât ar fi putut distruge cariera lui John Palmer de apărător al legii.
    În loc de asta, Palmer fusese promovat de la gradul de locotenent la cel de căpitan, apoi ajunsese șeful poliției. Ulterior candidase la postul de șerif și fusese ales. De două ori.
    Harry Avarkian avea o explicație succintă pentru ascensiunea lui Palmer și pretindea că o aflase de la ajutoarele acestuia: rahatul plutește.
    - Cum se mai simte domnișoara Mandel? întrebă Palmer.
    - La fel.
    Billy se întrebă dacă Palmer știa de apelul la 911. Napolitino și Sobieski nu aveau vreun motiv să întocmească un raport în legătură cu asta, mai ales că se dovedise a fi o alarmă falsă.
    Pe de altă parte, cei doi sergenți lucrau la subsecția din St. Helena. Deși șeriful Palmer colinda prin jurisdicția sa, biroul său se afla aici, în sediul districtului.
    - Ce lucru trist, zise Palmer.
    Billy nu-i răspunse.
    - Măcar va avea parte de cea mai bună îngrijire tot restul vieții, cu atâția bani...
    - O să fie bine. O să iasă din starea asta.
    - Crezi?
    - Da.
    - Cu atâția bani - sper să ai dreptate.
    - Am.
    - Ar trebui să aibă ocazia să se bucure de toți banii aceia.
    Billy, cu fața ca de piatră, nu dădu nici cel mai mic semn că ar fi înțeles aluzia directă a lui Palmer.
    Căscând, întinzându-se, stând relaxat și normal pe scaun, Palmer se vedea, probabil, ca o pisică jucându-se cu un șoarece.
    - Oamenii vor fi fericiți să audă că nu ești terminat, că scrii un pic.
    - Ce oameni?
    - Oamenii cărora le plac scrierile tale, bineînțeles.
    - Cunoști vreunul?
    Palmer ridică din umeri.
    - Nu fac parte din asemenea cercuri. Dar sunt convins de un lucru....
    Pentru că șeriful voia să fie întrebat „ce lucru?” Billy nu-l întrebă nimic.
    Fără să ia în considerație tăcerea lui Billy, Palmer continuă:
    - Sunt sigur că mămica și tăticul tău s-ar fi mândrit cu asta.
    Billy plecă de lângă el și ieși din bibliotecă.
    După aerul condiționat, căldura verii se năpusti asupra lui. Billy simțea că se sufocă atunci când inspira și că e strangulat când expira. Poape că nu era căldura, ci trecutul.

                                                     Capitolul 38

                               În timp ce gonea spre nord pe Șoseaua 29, ieșind din bătaia soarelui și intrând în bătaia soarelui, în timp ce faimoasa și fertila vale se îngusta, la început imperceptibil și apoi perceptibil, Billy se gândea cum s-o protejeze pe Barbara.
    Administrația fondului putea să angajeze pază timp de 24 de ore pe zi până când Billy avea să-l găsească pe țicnit sau până când acesta avea să-i vină de hac. Banii nu reprezentau o problemă.
    Însă nu erau într-un oraș mare. Cartea de telefoane nu conținea pagini întregi cu reclame pentru firme particulare de pază.
    Era riscant să explici paznicilor de ce era nevoie de ei. Adevărul ar fi stabilit o legătură între Billy și trei asasinate de care putea fi făcut țap ispășitor.
    Dacă se îndepărta prea mult de adevăr, paznicii n-ar fi știut cu cine au de-a face. Le-ar fi pus viețile în pericol.
    În plus, majoritatea paznicilor din părțile acelea erau foști polițiști sau polițiști care lucrau în timpul liber. Mulți dintre ei lucraseră - sau lucrau - pentru John Palmer.
    Billy nu voia ca Palmer să afle că Barbara era păzită de paznici plătiți. Șeriful s-ar fi întrebat de ce. Ar fi pus întrebări.
    După câțiva ani în care fusese sub radarul lui Palmer, ajunsese iarăși în raza de acțiune a acestuia. Billy nu îndrăznea să atragă și mai mult atenția asupra sa.
    Nu putea cere prietenilor să facă de gardă la patul Barbarei. Riscul pe care și l-ar fi asumat aceștia ar fi fost prea mare.
    Și nici nu avea prieteni apropiați cărora să îndrăznească să le ceară ceva. Oamenii din viața sa erau doar cunoștințe.
    Reușise să facă astfel încât lucrurile stăteau așa. Nu exista viață care să nu se desfășoare în comunitate. Billy știa asta. Știa. Dar nu semănase așa cum trebuia și acum nu avea ce să secere.
    Vântul prin geamul spart îi vorba despre haos.
    Când Barbara avea să fie în momentele de pericol maxim, doar el singur avea s-o apere. Dacă avea să poată.
    Barbara merita pe cineva mai bun decât el. Cu trecutul lui, nimeni care ar fi avut nevoie de un paznic n-ar fi apelat în primul rând la el, nici în al doilea rând - n-ar fi apelat deloc.
    „Ultima mea crimă: joi, la miezul nopții.”
    Dacă Billy îl înțelesese corect pe țicnit - și era sigur că-l înțelesese - uciderea Barbarei avea să fie punctul culminat, după care va fi trasă cortina „spectacolului” plin de cruzime.
    „Sinuciderea ta: curând după aceea.”
    Mâine seară, cu mult înainte de miezul nopții, va sta lângă patul ei.
    În seara aceasta nu va fi cu ea. Probabil că sarcinile urgente din agenda sa aveau să-l țină ocupat până în zori.
    Dacă greșea, dacă uciderea ei avea să fie surpriza în al doilea act, atunci valea însorită urma să devină pentru el la fel de întunecată ca vidul din spațiul cosmic.
    Mergând iute, împins de dorul de izbăvire, lumina soarelui lovindu-l din stânga și având în față marele monument al văii, muntele St. Helena, care părea să nu se apropie niciun pic, Billy își folosi telefonul celular ca să sune la Whispering Pines, apăsând cifra 1 și provocând formarea unui număr memorat.
    Pentru că Barbara avea o cameră separată cu baie, regulile privind orele de vizită nu se aplicau în cazul ei. Un membru al familiei putea chiar să rămână peste noapte, dacă obținuse din timp aprobarea.
    Billy spera să se oprească la Whispering Pines în drum spre casă și să aranjeze să rămână cu Barbara de joi seara până vineri dimineață. Inventase o poveste justificativă care putea fi acceptată fără să trezească bănuieli.
    Secretara care-i răspunse la telefon îl informă că doamna Norlee, directoarea, avea să fie într-o ședință până la cinci și jumătate, dar că după aceea va putea să-l vadă. Billy stabili o întâlnire.
    Cu puțin înainte de ora patru, Billy ajunse acasă, așteptându-se într-o oarecare măsură să vadă mașini ale poliției, o dubă a medicului legist, un mare număr de ajutoare ale șerifului și pe sergentul Napolitino pe veranda din față, stând în picioare lângă un balansoar pe care se afla cadavrul lui Ralph Cottle, scos din învelitoarea sa. Dar totul era liniștit.
    Billy parcă pe alee, în partea din spate a casei, în loc să folosească garajul.
    Intră în casă și cercetă fiecare încăpere. Nu găsi niciun indiciu că în lipsa sa trecuse pe acolo vreun intrus.
    Cadavrul stătea încă înfășurat ca un cocon, în spatele canapelei.

                                                         Capitolul 39

                                   Deasupra cuptorului cu microunde, în spatele unor uși de dulap, se afla un spațiu adânc care conținea tăvi de copt, două tigăi perforate pentru pizza și alte obiecte înguste depozitate vertical. Billy scoase tigăile - și raful mobil pe care stăteau acestea - și le puse în cămară.
    În spatele spațiului care rămăsese acum liber se afla un panou electric cu două prize. În priza de jos era înfipt un ștechăr, iar firul dispărea printr-o deschizătură făcută în peretele din spate al dulapului.
    Ștecărul alimenta cuptorul cu microunde. Billy îl scoase din priză.
    Apoi se urcă pe o scară și, cu ajutorul unei mașini electrice de găurit, făcu o gaură în partea de jos a dulapului, prin partea de sus a cuptorului. Acest lucru distruse cuptorul cu microunde, dar lui Billy nu-i păsa.
    Folosi burghiul ca și cum ar fi fost un polizor electric, mișcându-l simultan în jurul perimetrului găurii și împingându-l în sus și-n jos, lărgind orificiul. Zgomotul era înfiorător.
    Se produse un ușor miros de izolator închis, dar Billy își termină treaba înainte ca temperatura provocată de frecare să devină o problemă.
    Strânse resturile din cuptorul cu microunde. Puse videocamera în interiorul acestuia.
    După ce introduse fișa de la capătul cablului de transmisie video în cameră, Billy scoase celălalt capăt prin gaura pe care o făcuse în partea de sus a cuptorului. Făcu același lucru cu un fir electric bifurcat la ambele capete.
    Billy puse dispozitivul de înregistrare video pe disc în dulapul în care ținuse anterior tăvile de copt. Introduse capătul liber al cablului de transmisie în aparat, conform instrucțiunilor tipărite.
    Puse capătul electric al camerei în priza de sus a panoului din spatele dulapului. Aparatul de înregistrat fu conectat la priza de jos, în care fusese cuptorul cu microunde.
    Introduse un disc pentru șapte zile. Reglă aparatul conform instrucțiunilor și-l porni.
    Când închise ușa cuptorului cu microunde, suprafața interioară a geamului de supraveghere apăsă marginea de cauciuc a capacului lentilei camerei. Videocamera fusese îndreptată spre ușa din spate a bucătăriei.
    Billy putea să vadă camera din interiorul cuptorului doar dacă își ținea fața aproape de fereastra de supraveghere, deoarece lumina din interiorul cuptorului era stinsă. Țicnitul nu avea s-o descopere decât dacă intenționa să-și facă floricele la microunde.
    Din cauză că geamul conținea un ecranaj fin, laminat între straturile de sticlă, Billy nu știa dacă imaginea camerei avea să fie clară. Trebuia s-o testeze.
    Jaluzelele erau lăsate peste toate ferestrele din bucătărie. Billy le ridică, apoi aprinse lumina din tavan.
    Rămase dincolo de ușa din spate doar o clipă, apoi traversă încăperea, fără să se grăbească.
    Aparatul de înregistrat avea un miniecran, pentru o vizionare rapidă. Când Billyse cățără pe scară și urmări înregistrarea de până atunci, văzu o sliuetă întunecată. Când aceasta traversă încăperea, rezoluția se îmbunătăți și Billy putu să se recunoască.
    Nu-i plăcu să se privească. Pământiu, ursuz și nesigur, decis să acționeze, dar cu un scop care-l împiedica s-o facă.
    Ca să fie cinstit cu el însuși, imaginea era în alb și negru și un pic grăunțoasă. Aparentul său mers clătinat era, de fapt, efectul înregistrării accelerate.
    Ținând seama de toate astea, Billy vedea o siluetă neconvingătoare: o formă și o umbră, dar fără substanță, ca o fantomă. Părea să fie străin în propria casă.
    Porni din nou aparatul. Închise ușa dulapului și luă scara de acolo.
    Se duse în baie și își schimbă pansamentul de pe frunte. Rănile provocate de cârlige erau de-un roșu violent, dar nu arătau mai rău ca înainte.
    Se schimbă, îmbrăcând un tricou negru, blugi negri și pantofi negri. Până la apus erau mai puțin de patru ore, iar după ce avea să treacă și crepusculul, Billy trebuia să se miște cât mai neobservat cu putință printr-o noapte dușmănoasă.

                                                    Capitolul 40

                                Lui Gretchen Norlee îi plăceau costumele de culoare închisă, nu purta bijuterii și-și pieptăna părul pe spate, de la frunte. Privea lumea prin ochelari cu ramă de oțel și-și împodobea biroul cu jucării din pluș. Un ursuleț, o broască, o rață, un Knuffle Bunny și un pisoi de-un albastru-negru erau aranjate pe rafturi, într-o colecție care constase inițial din câini care salutau vizitatorii cu strălucirea limbilor scoase, limbi de catifea roșii și roz.
    Gretchen conducea Căminul Whispering Pines pentru Convalescenți, cămin cu 102 paturi, îl conducea cu o eficiență militară și cu o compasiune deosebită. Atitudinea sa caldă contrazicea posomoreala vocii ei răgușite.
    Nu întruchipa contradicții mai mari decât oricare altă persoană care găsea un echilibru temporar în această lume foarte vremelnică. Contradicțiile ei erau însă imediat vizibile și mai demne de îndrăgit.
    Gretchen își părăsise biroul, ca un semn că privea întâlnirea aceea ca o dovadă de considerație personală, nu ca o problemă de afaceri, și stătea pe un fotoliu în apropierea scaunului pe care stătea Billy.
    - Deoarece Barbara ocupă o cameră separată, poate să aibă companie în afara orelor normale de vizită, fără vreun inconvenient pentru ceilalți pacienți. Nu văd nicio problemă, deși de obicei familia stă peste noapte doar când pacientul s-a întors de la un spital.
    Cu toate că Gretchen avea prea mult bun-simț ca să-și exprime curiozitatea în mod direct, Billy se simți obligat să-i satisfacă această curiozitate cu o explicație, chiar dacă fiecare cuvânt al său era o minciună.
    - Grupul de studiu al Bibliei din care fac parte a discutat ce spune Scriptura despre puterea rugăciunii.
    - Deci faci parte dintr-un grup de studiere a Bibliei, zise ea de parcă ar fi fost intrigată, de parcă el ar fi fost un om pe care nu și l-ar fi putut imagina într-o postură pioasă.
    - Există un studiu medical important care arată că atunci când prietenii și rudele se roagă pentru o ființă dragă care e bolnavă, pacientul își revine foarte des și-și revine mai iute.
    Studiul acela controversat provocase discuții înflăcărate, după ce fusese publicat în ziare. Amintindu-și de pălăvrăgeala bețivilor - nu a unui grup de studiere a Bibliei - despre studiul acela, Billy se inspirase ca să inventeze o poveste care să-i justifice intențiile.
    - Cred că am citit despre studiul ăla, zise Gretchen Norlee.
    - Sigur că mă rog pentru Barbara în fiecare zi.
    - Bineînțeles.
    - Dar consider că rugăciunea are mai mult înțeles dacă implică și un soi de sacrificiu.
    - Sacrificiu, zise Gretchen, gânditoare.
    Billy zâmbi și-i replică:
    - Nu intenționez să sacrific un miel.
    - Aha. Asta o să placă echipei administrative.
    - Dar o rugăciune lângă pat, sinceră, nu reprezintă un impediment.
    - Înțeleg ce vrei să spui.
    - Sigur că rugăciunea va fi mai plină de înțeles și mai eficientă dacă se face cu un anumit cost personal - cum ar fi renunțarea la somn într-o noapte.
    - Nu am interpretat niciodată lucrurile astfel, zise Gretchen.
    - Îmi place ca din când în când să stau cu ea toată noaptea cufundat în rugăciune, zise Billy. Dacă n-o ajută pe ea, pe mine mă ajută.
    Auzindu-se ce spunea, Billy își zise că suna la fel de ciudat ca un evanghelist de la televizor care proclama ca o virtute a abstinenței faptul că ești prins gol, cu o târfă, pe bancheta din spate a limuzinei.
    Evident, Gretchen Norlee îl auzea altfel decât se auzea el însuși. Ochii ei se umeziseră de înțelegere, în spatele ochelarilor cu ramă de oțel.
    Noua sa îndemânare îl scârbi și-l îngrijoră pe Billy. Când un mincinos devine prea priceput în înșelătorii poate să-și piardă abilitatea de a discerne adevărul și poate fi el însuși înșelat mai ușor.
    Billy se aștepta să plătească un preț pentru că-și bătea jos de o femeie amabilă precum Gretchen Norlee, pentru că totul se plătește.

                                                  Capitolul 41

                               În timp ce Billy mergea pe coridorul principal către camera Barbarei din aripa de vest, doctorul Jordan Ferrier, medicul ei, ieși din încăperea unui alt pacient. Cei doi aproape se ciocniră.
    - Billy!
    - Bună ziua, domnule doctor.
    - Billy, Billy, Billy!
    - Simt că urmează o lecție.
    - M-ai evitat.
    - M-am străduit, recunoscu Billy.
    Doctorul Ferrier arăta mai tânăr decât cei patruzeci și doi de ani pe care-i avea. Avea părul nisipiu, ochi verzi, era veșnic vesel și era un intermediar consacrat al morții.
    - Am depășit cu mai multe săptămâni termenul pentru analiza noastră semianuală.
    - Analiza semianuală e ideea dumneavoastră. Eu sunt foarte mulțumit de o analiză la fiecare zece ani.
    - Hai s-o vedem pe Barbara.
    - Nu, spuse Billy. Nu vreau să discut în fața ei.
    - Bine, spuse doctorul Ferrier, și îl luă pe Billy de braț și-l conduse în sala în care se odihnea în pauze personalul căminului.
    Erau singuri în încăpere. Automatele pentru gustări și băuturi răcoritoare zumzăiau, gata să distribuie tratații cu multe calorii, multe grăsimi și multă cofeină lucrătorilor sanitari care cunoșteau consecințele lăcomiei lor, dar aveau bunul simț să nu exagereze cu respectarea regulilor.
    Ferrier trase un scaun de plastic alb lângă o masă cu tăblie portocalie. Văzând că Billy nu se așază, doctorul oftă, împinse scaunul sub masă și rămase în picioare.
    - Acum trei săptămâni am terminat o evaluare a Barbarei.
    - Eu fac câte una în fiecare zi.
    - Billy, nu sunt dușmanul tău.
    - E greu de spus, în perioada asta a anului.
    Ferrier era un medic muncitor, inteligent, talentat și bine intenționat. Din nefericire, univarsitatea care îl pregătise îl infectase cu ceea ce se numea „etică utilitaristă.”
    - Barbarei nu-i merge mai bine, zise doctorul Ferrier.
    - Dar nici nu-i merge mai rău.
    - Orice șansă de a recupera funcțiile cognitive superioare....
    - Uneori vorbește, îl întrerupse Billy. Știți că vorbește.
    - Dar e logică? E coerentă?
    - Uneori, zise Billy.
    - Dă-mi un exemplu.
    - Nu pot așa, brusc. Trebuie să caut în carnetul cu notițe.
    Ferrier avea ochi expresivi. Știa să și-i folosească.
    - Billy, Barbara a fost o femeie minunată. Nimeni n-o respectă mai mult decât mine. Dar acum duce o viață lipsită de sens.
    - Pentru mine e plină de sens.
    - Nu tu ești cel care suferă. Ea este.
    - Nu pare să sufere, zise Billy.
    - Nu putem să știm exact, nu-i așa?
    - Așa e.
    Barbara îl plăcuse pe Ferrier. Acesta era unul dintre motivele pentru care Billy nu-l înlocuise.
    Pentru că Barbara percepea, la un nivel profund, ce se întâmpla în jurul ei. În acest caz, putea să se simtă mai în siguranță știind că era îngrijită de Ferrier, nu de un doctor străin pe care nu-l întâlnise niciodată.
    Uneori, această ironie a sorții era un polizor care ascuțea sentimentul de nedreptate al lui Billy până avea o lamă de brici.
    Dacă Barbara ar fi știut despre atracția lui Ferrier către bioetică, dacă ar fi știut că medicul credea că deține înțelepciunea și dreptul de a hotărî dacă un prunc cu sindromul Down, un copil cu handicap sau o femeie în comă se bucură de o viață care merita trăită, atunci și-ar fi schimbat medicul. Dar ea nu știuse.
    - A fost o persoană vibrantă, implicată, zise Ferrier. N-ar fi vrut să zacă așa, an după an.
    - Nu zace pur și simplu, zise Billy. Nu-i pierdută în fundul mării. Plutește în apropiere de suprafață. E chiar aici.
    - Billy, îți înțeleg durerea. Crede-mă, o înțeleg. Dar tu nu ai cunoștințele medicale necesare ca să-i evaluezi starea. Nu e chiar aici. Nu va fi niciodată.
    - Îmi amintesc ce-a spus ziua trecută: „Vreau să știu ce zice... marea, ce continuă să zică.”
    Ferrier îl privi în aceeași măsură cu tandrețe și cu frustrare.
    - Acesta e cel mai bun exemplu al tău de coerență?
    - „Prima oară nu se pune”, zise Billy.
    - Facem rău altor pacienți irosind resursele limitate pentru cazuri fără speranță.
    - Barbara nu-i fără speranță. Uneori râde. E chiar aici și dispune de o mulțime de resurse.
    - Care ar face mult bine dacă ar fi folosite cum se cuvine.
    - Nu vorbeam de bani.
    - Știu. Nu ești tipul de om care să cheltuie un bănuț pentru tine. Dar ai putea să dirijezi aceste resurse către oameni care au un potențial mai mare decât ea de a avea o viață de un nivel acceptabil, oameni care merită mai mult să fie ajutați.
    Billy îl tolera pe Farrier și pentru că medicul fusese atât de eficient în declarațiile de dinainte procesului încât fabricantul de supă vichyssoise preferase să se ajungă la o înțelegere cu mult înainte de a ajunge în fața tribunalului.
    - Mă gândesc doar la Barbara, continuă Ferrier. Dacă aș fi în situația ei, n-aș fi vrut să trăiesc așa, an după an.
    - Și v-aș respecta dorința, zise Billy. Dar nu știm ce dorește ea.
    - Nu trebuie să facem nimic ca s-o lăsăm să plece, îi reaminti Ferrier. Trebuie doar să rămânem pasivi. Să-i scoatem tubul de hrănire.
    Barbara, în comă, nu avea reflexul de a-și astupa căile respiratorii și nu putea să înghită cum trebuia. Hrana i-ar fi ajuns în plămâni.
    - Să scoatem tubul de hrănire și să lăsăm natura să-și urmeze cursul.
    - Să lăsăm înfometarea...
    - Nu, doar natura.
    Billy o menținea pe Barbara în îngrijirea lui Ferrier și pentru că medicul era ferm în credința sa în bioetica utilitariană. Alt doctor ar fi avut un acces de credință, dar ar fi ascuns-o... și s-ar fi crezut înger - sau agent - al milei.
    De două ori pe an, Ferrier își susținea argumentația, dar n-ar fi acționat fără aprobarea lui Billy.
    - Nu, zise Billy. Nu. Nu vom face asta. Vom continua ca și până acum.
    - Patru ani înseamnă un timp îndelungat.
    - Moartea e și mai îndelungată, zise Billy.

                                                      Capitolul 42

                                      Soarele de la ora șase, dinspre vii, umplea fereastra cu vară, viață și dărnicie.
    Ochii Barbarei Mandel urmăreau, sub pleoapele-i palide acțiunile unui vis plin de viață.
    Billy spuse, stând pe scaunu-i înalt, de bar, de lângă patul ei:
    - L-am văzut azi pe Harry. Zâmbește și acum când își amintește că ai zis că-i o păpușă Muppet. Spune că realizarea cea mai mare din viața sa e că n-a fost dat afară din barou.
    Nu-i mai spuse nimic altceva despre ziua aceea. Restul nu i-ar fi ridicat moralul.
    Din punct de vedere al apărării, cele două puncte slabe ale încăperii erau ușa către hol și fereastra. Baia adiacentă nu avea fereastră.
    Fereastra avea un oblon și un zăvor. Ușa nu putea fi încuiată.
    Patul Barbarei avea roți, ca orice pat de spital. Billy putea s-o scoată de acolo joi noaptea, când se apropia miezul nopții - pentru că ucigașul se aștepta s-o găsească în încăperea aceea - și s-o ducă în altă cameră, una mai sigură.
    Barbara nu era legată de un sistem de întreținere a vieții sau de monitoare. Pompa pentru alimentare atârna într-un rastel fixat de marginea patului.
    Din postul de gardă al asistentelor medicale - aflat la mijlocul coridorului principal - nu se vedea după colț, în aripa de vest. Dacă avea noroc, Billy putea s-o mute pe Barbara în penultimul moment, fără să fie văzut, apoi să se întoarcă în încăpere ca să-l aștepte pe țicnit.
    Asta presupunând că se va ajunge la acel moment hotărâtor. Ceea ce însemna o presupunere sănătoasă, dacă nu optimistă.
    Billy o lăsă singură pe Barbara și se duse în aripa de vest. Se uită în camerele altor pacienți, controlă un dulap cu materiale, o cameră de baie, imaginându-și toate posibilitățile.
    Când se întoarse în camera Barbarei, aceasta vorbea:
    - ...leoarcă de apă... acoperit cu noroi... schilodit de pietre...
    Billy își uitase carnețelul și stiloul. Chiar dacă nu le-ar fi uitat, n-ar fi avut timp să stea și să noteze propozițiile ei.
    - Iute! zise ea.
    Billy, care stătea lângă patul ei, puse mâna, liniștitor, pe umărul Barbarei.
    - Dă-i gură, șopti ea, insistent.
    Billy se aștepta, oarecum, ca ochii ei să se deschidă și să se ațintească asupra lui, dar nu făcură asta.
    Când Barbara redeveni tăcută, Billy se ghemui să caute calbul care alimenta mecanismul saltelei reglabile. Dacă trebuia s-o mute pe Barbara în noaptea următoare, trebuia să-l scoată din priză.
    Pe podea, chiar sub pat, se afla o poză făcută cu o cameră digitală. Billy ridică fotografia și o examină la o lumină mai bună.
    - ...se târa și se târa... șopti Barbara.
    Billy răsuci poza pe toate părțile înainte să-și dea seama că reprezenta o călugăriță, o insectă, ce părea moartă, albă pe scânduri vopsite în alb.
    - ...se târa și se târa... și l-a despicat...
    Brusc, vocea ei șoptită se smuci ca o călugăriță pe moarte prin încăperile spiralate ale urechilor lui Billy, provocându-i un fior.
    În timpul orelor de vizită, familia și prienii pacienților intrau pe ușa din față și se duceau unde doreau, fără să fie nevoie să fie trecuți într-un registru.
    - ...mâinile mortului... șopti Barbara.
    Din cauză că Barbara necesită mai puțină atenție decât pacienții conștienți, cu miliardele lor de reclamații și de cereri, asistentele nu treceau pe la ea la fel de frecvent ca pe la ceilalți pacienți.
    - ...pietre mari... roșu furios...
    Un vizitator tăcut putea să stea aici o jumătate de oră fără să fie zărit lângă marginea patului - sau intrând, sau plecând.
    Billy nu voia s-o lase singură pe Barbara, vorbind către o cameră goală, așa cum trebuie să fi făcut în nenumărate ocazii anterioare. Seara lui Billy, deja cu program complet, se complicase prin adăugarea unei sarcini mai urgente.
    - ...lanțuri atârnând... treribil...
    Billy vârî poza în buzunar.
    Se aplecă și o sărută pe Barbara pe frunte. Fruntea ei era rece, întotdeauna era rece.
    Se duse la fereastră și coborî jaluzele.
    Nedorind să plece, rămase în ușa deschisă, uitându-se la ea.
    Barbara spuse ceva ce-l împresionă, deși Billy nu știa de ce.
    - Doamna Joe, spuse ea. Doamna Joe.
    Billy nu cunoștea nicio doamnă Joe sau Joseph, sau Johanson sau Jonas, nu cunoștea pe nimeni cu un nume asemănător celui rostit de Barbara. Și totuși, cumva... avea impresia că știe pe cineva.
    Călugărița fantomatică se smuci din nou în urechea sa. De-a lungul șirei spinării.
    Rugându-se la fel de adevărat ca în rugăciunile despre care pomenise în minciunile spuse lui Gretchen Norlee, Billy o lăsă singură pe Barbara în ultima noapte în care aceasta putea fi în siguranță.
    Pe cerul prea uscat ca să îndure vreo urmă de nor rămăseseră mai puțin de trei ore de lumină a zilei, soarele avea o strălucire termonucleară, iar aerul stătea nemișcat, de parcă anticipa o vijelie cataclismică.

                                                             Capitolul 43

                                  Curtea îngrădită din fața casei nu avea iarbă care trebuia tunsă, ci un covor bogat de lacrimi-de-copil (plantă perenă, originară din nordul Italiei) și, sub crengile grațioase ale arborilor de piper, flori-de-dantelă (plantă din America Centrală, cu flori albe).
    Un tunel de arbori, împodobil cu vițe de caprifoi, umbrea aleea din față. Orchestre de trompete stacojii tăcute își îndreptau corolele către soare.
    Tunelul cu arcadă de zăbrele, o prevestire a crepusculului, ducea într-o curte interioară însorită, în care se găseau ghivece pline cu valeriană de-un roșu granat.
    Casa era un bungalow spaniol. Modest, dar elegant. Fusese întreținut cu delicatețe.
    Pe ușa roșie din fața casei fusese pictată silueta neagră a unei păsări. Aripile loveau aerul pentru ridicare, pasărea era într-un unghi ascendent.
    Chiar în timp ce Billy ciocănea, ușa se deschise, ca și cum ar fi fost așteptat și se anticipase sosirea sa.
    - Bună, Billy, zise Ivy Elgin, fără să pară surprinsă, de parcă l-ar fi zărit prin fereastra ușii.
    Numai că ușa nu avea fereastră.
    Ivy era desculță și purta un pantalon scurt, criot să se simtă bine în el, și un tricou larg, roșu, fără nicio reclamă pe el. Chiar dacă ar  fi fost înfășurată într-o mantie cu glugă, Ivy tot ar fi fost o lumânare pentru orice molie în stare să zboare.
    - Nu eram sigur că ești acasă, zise Billy.
    - Sunt liberă miercurea, zise ea și se dădu la o parte din ușă.
    Billy rămase ezitând în partea însorită a pragului și zise:
    - Da. Dar ai și tu viața ta.
    - Curăț fistic în bucătărie.
    Ivy se întoarse și intră în casăă, lăsându-l s-o urmeze ca și cum ar mai fi fost acolo de o mie de ori. Era prima vizită a lui Billy.
    Lumina soarelui care pătrundea prin perdelele grele și o veioză cu abajur cu ciucuri, din mătase de culoarea safirului, ajutau umbrele din camera de zi.
    Billy privi podeaua de brad negru, mobila cu mohair albastru închis, covorul persan. Lucrătura părea de prin anii 1930.
    Billy bocănea un pic pe podeaua de lemn tare, dar Ivy nu scotea niciun sunet. Traversase încăperea de parcă tăplipe picioarelor sale ar fi fost despărțite printr-o fâșie de aer de scândurile de brad, deplasându-se ca o silfidă care ar fi mers pe un iaz fără să încrețească netezimea apei.
    Bucătăria din spatele casei se potrivea cu dimensiunile camerei de zi și a sufrageriei alăturate.
    Lambriuri de lemn, uși de dulapuri cu geamuri franțuzești, podea din lespezi albe cu romburi negre incrustate și o eleganță inefabilă îl făcură pe Billy să se gândească la Bayou (curs de apă din zona Louisianei) și la farmecul New Orleansului.
    Două ferestre dintre bucătărie și veranda din spate erau deschise, pentru aerisire. În una din ferestre stătea o pasăre mare, neagră.
    Nemișcarea totală a făpturii sugera că era împăiată. Apoi pasărea își înclină capul.
    Cu toate că Ivy nu spuse nimic, Billy se simți invitat să se așeze la masă. Când se așeză, tânăra îi puse în față un pahar cu gheață. Apoi luă o carafă de pe masă și-i turnă ceai.
    Pe mușamaua cu pătrate albe și roșii se găseau un alt pahar cu ceai, o farfurie cu cireșe proaspete, o tavă de copt plină cu nuci necojite și un castron plin pe jumătate cu fistic dezghiocat.
    - Ai o locuință drăguță, zise Billy.
    - A fost casa bunicii mele, spuse Ivy, luând trei cireșe din farfurie. Ea m-a crescut.
    Ivy vorbea încet, ca de obicei. Nici la tavernă nu ridica glasul niciodată, dar întotdeauna se făcea auzită.
    Deși nu-i plăcea să-și bage nasul în treburile altora, Billy se pomeni întrebând cu o voce îmblânzită, ca să se potrivească glasului ei:
    - Ce s-a întâmplat cu mama ta?
    - A murit la naștere, zise Ivy, în timp ce înșira cireșele pe pervazul ferestrei, lângă pasăre. Iar tatăl meu a plecat, pur și simplu.
    Ceaiul fusese îndulcit cu nectar de piersici și avea o urmă de mentă.
    Ivy se întoarse la masă, se așeză și continuă că decojească nucile. Pasărea se uita la Billy, ignorând cireșile.
    - E un animal de casă? întrebă Billy.
    - Aparținem unul celuilalt. Rareori trece de fereastră, iar când o face, respectă regulile mele privind curățenia.
    - Cum îl cheamă?
    - Nu mi-a spus încă. Probabil că până la urmă o să-mi spună.
    Billy nu se simțise niciodată în viața lui, simultan, în largul său și oarecum dezorientat. Altfel nu s-ar fi pomenit punând o întrebare ciudată:
    - Care a apărut prima, pasărea cea adevărată sau cea de pe ușa din față?
    - Au sosit împreună, zise Ivy, dându-i un răspuns la fel de ciudat ca și întrebarea.
    - Ce e? O cioară?
    - E de neam mai nobil, răspunse Ivy. E un corb și vrea să credem că nu-i mai mult de atât.
    Billy nu știu ce să zică, așa că nu spuse nimic. Se simțea bine tăcând și se părea că și tânăra se simțea bine.
    Billy își dădu seama că pierduse simțământul de urgență cu care părăsise Whispering Pines. Timpul nu mai părea că se scurge. De fapt, aici timpul părea că nu contează.
    În cele din urmă, pasărea se întoarse către cireșe, folosindu-și pliscul ca să desprindă cu iuțeală și eficiență carnea de pe sâmburi.
    Degetele lungi și sprintene ale lui Ivy păreau că lucrează încet, dar tânăra adăuga tot timpul fistic dezghiocat în castron.
    - Casa asta e atât de liniștită, zise Billy.
    - Pentru că zidurile n-au fost inundate cu ani de discuții inutile.
    - N-au fost?
    - Bunica mea era surdă. Comunicam prin semne și prin cuvinte scrise.
    Dincolo de veranda din spate se întindea o grădină cu flori în care toate corolele erau roșii, albastru închis sau purpuriu regal. Chiar dacă vreo frunză se mișca, chiar dacă vreun greier își făcea de lucru, chiar dacă o albină dădea târcoale vreunui trandafir, niciun sunet nu pătrundea prin ferestrele deschise.
    - Poate ai vrea să asculți muzică, zise Ivy, dar eu prefer să nu ascult.
    - Nu-ți place muzica?
    - Îmi ajunge cea din tavernă.
    - Mie îmi place zydeco. Și swing western. Texas Top Hands. Bob Wills și Texas Playboys.
    - Oricum, întotdeauna există muzică, dacă stai suficient de liniștit ca s-o auzi, zise Ivy.
    Probabil că Billy nu stătuse suficient de liniștit.
    Billy scoase din buzunar fotografia călugăriței moarte și o puse pe masă, apoi spuse:
    - Am găsit asta pe podeaua din camera Barbarei, la Whispering Pines.
    - Poți s-o păstrezi, dacă vrei.
    Billy nu știu ce să înțeleagă din vorbele respective.
    - Ai vizitat-o?
    - Stau cu ea, uneori.
    - Nu știam.
    - Barbara a fost bună cu mine.
    - N-ai început să lucrezi la tavernă decât la un an după ce-a intrat în comă.
    - O cunoșteam dinainte.
    - Adevărat?
    - A fost bună cu mine pe când bunica murea în spital.
    Barbara fusese asistentă medicală, o asistentă bună.
    - Cât de des o vizitezi?
    - O dată pe lună.
    - Ivy, de ce nu mi-ai spus niciodată că o vizitezi?
    - Atunci ar fi trebuit să discutăm despre ea, nu-i așa?
    - Să discutăm despre ea?
    - Să vorbim despre cum se simte, cum suferă... Asta ți-ar fi adus liniștea?
    - Liniștea? Nu. Cum să-mi aducă?
    - Amintirea felului cum era înainte de comă îți aduce liniște?
    Billy se gândi înainte să răspundă.
    - Uneori.
    Ivy își ridică privirea de la fistic, iar ochii ei minunați de culoarea coniacului priviră în ochii lui.
    - Atunci nu discuta despre ce-i acum. Doar amintește-ți.
    După ce termină două cireșe, corbul se opri să-și întindă aripile. Deschise aripile în tăcere și le strânse în tăcere.
    Când Billy se uită din nou la Ivy, tânăra își îndreptase atenția la mâinile care dezghiocau fistic.
    - De ce ai luat poza cu tine când ai vizitat-o? întrebă el.
    - Iau cu mine pretutindeni fotografiile cele mai recente ale făpturilor moarte.
    - De ce?
    - Hieroscopie, îi reaminti ea. Le citesc. Apoi prezic.
    Billy sorbi din ceai.
    Corbul se uita la el cu ciocul căscat, de parcă țipa. Nu scoase niciun sunet.
    - Ce prezic despre Barbara? întrebă Billy.
    Seninătatea și alte câteva calități ale lui Ivi dispărură în timpul în care aceasta își socoti răspunsul sau în care ezită pentru că gândurile ei erau împărțite între lumea aceasta și cealaltă lume..
    - Nimic.
    - Chiar nimic.
    Ivy îi dăduse răspunsul. Nu avea altul.
    Călugărița care stătea pe masă, în poză, nu-i spuse nimic lui Billy.
    - De unde ai luat ideea să citești viitorul în făpturi moarte? întrebă Billy. De la bunica ta?
    - Nu. Ea nu era de acord cu mine. Era o catolică credincioasă, de modă veche. Pentru ea, a crede în ocultims era un păcat. Îți pune sufletul nemuritor în pericol.
    - Dar n-ai fost de acord.
    - N-am fost și nu sunt, spuse Ivy, mai încet decât de obicei.
    După ce corbul termină cea de-a treia cireașă, sâmburii goi fură lăsați unul lângă altul pe pervazul ferestrei, de parcă ar fi fost o recunoaștere a regulilor casei privind curățenia și ordinea.
    - N-am auzit niciodată vocea mamei mele, zise Ivy.
    Billy nu știa cum să interpreteze această declarație, apoi își aminti că mama ei murise la naștere.
    - Am știut de când eram foarte mică faptul că mama mea trebuia să-mi spună ceva teribil de important.
    Billy remarcă pentru prima oară ceasul de pe perete. Nu avea vreo limbă pentru secunde, minute sau oră.
    - Casa asta a fost întotdeauna foarte tăcută, zise Ivy. Atât de tăcută... Aici înveți să asculți.
    Billy ascultă.
    - Morții au lucruri de spus, zise Ivy.
    Corbul își privi stăpâna cu ochi de antracit șlefuit.
    - Peretele este aici mai subțire, zise ea. Peretele dintre lumi. Un spirit poate vorbi prin el, dacă dorește foarte mult.
    În timp ce punea cojile goale deoparte și lăsa miezul nucilor în castron, Ivy scotea cea mai ușoară simfonie de sunete, mai tăcută chiar decât gheața topită ce aluneca în paharele cu ceai.
    - Uneori, noaptea sau în momente deosebit de tăcute ale după-amiezii sau crepusculului, când orizontul înghite soarele și-l liniștește pe deplin, știu că ea mă strigă. Aproape că-i aud sunetul glasului... nu și cuvintele. Încă nu.
    Billy se gândi la Barbara vorbind din abisul somnului nenatural, la cuvintele ei fără înțeles pentru oricare altul, dar pline de-un înțeles enigmatic pentru el.
    O găsea pe Ivy Elgin la fel de tulburătoare pe cât era de fermecătoare. Billy își atrase singur atenția că, deși uneori inocența ei părea să se apropie de imaculare, în inima ei, ca și în inima oricărui bărbat sau a oricărei femei, trebuia să existe o încăpere în care nu pătrundea lumina, unde nu se putea obține o tăcere liniștitoare.
    Cu toate acestea, indiferent ce credea el despre viață și moarte, în ciuda oricăror motive impure pe care le-ar fi avut Ivy - dacă avea așa ceva - Billy simțea că Ivy era sinceră în credința ei că mama sa încerca să ajungă la ea, că va continua să încerce și că până la urmă va reuși.
    Mai mult, Ivy îl impresionase, nu prin rațiune, ci prin judecata subconștientului său adaptabil, dar Billy nu putea s-o caracterizeze ca fiind o simplă excentrică. În casa ei, pereții dintre lumi puteau să fie teribil de subțiri, roși de atât de mulți ani de tăcere.
    Prezicerile ei, bazate pe hieroscopie, erau rareori corecte în toate amănuntele. Ivy dădea vina pentru asta pe incompetența ei în citirea semnelor și nu accepta sugestia că hieroscopia în sine era nefolositoare.
    Billy nu înțelegea încăpățânarea ei. Dacă cineva nu poate să citească viitorul din starea aparte a fiecărei ființe moarte, atunci s-ar putea să fie adevărat că morții n-au nimic să ne spună și că un copil care așteaptă să audă vocea mamei pierdute n-o s-o audă niciodată, indiferent cât de bine ascultă sau cât de tăcut și de atent este.
    Iar Ivy studia fotografii cu oposumi călcați pe autostrăzi, călugărițe moarte sau păsări căzute din cer.
    Ieșea în tăcere din casă, curăța fără zgomot fistic, vorbea încet cu corbul sau nu vorbea deloc, iar uneori liniștea devenea o tăcere perfectă.
    O asemenea tăcere se întinsese acum peste ei, dar Billy o întrerupse.
    Interesat mai puțin de analiza lui Ivy, cât de reacția ei, privind-o mai atent decât o făcuse chiar și pasărea, Billy spuse:
    - Uneori ucigașii psihopați păstrează amintiri care să le amintească de victime.
    Ca și cum comentariul lui Billy n-ar fi fost mai straniu decât o referire la căldură, Ivy sorbi o gură de ceai, apoi reveni la curățatul fisticului.
    Billy bănui că orice i-ar fi spus lui Ivy nu i-ar fi provocat acesteia o reacție de surpriză, de parcă ea ar fi știut întotdeauna care ar fi fost cuvintele încă dinainte de a fi rostite.
    - Am auzit de un caz, continuă Billy, în care un ucigaș în serie a jupuit fața unei victime și a păstrat-o într-un borcan cu formaldehidă.
    Ivy adună cojile de pe masă și le puse în coșul de gunoi de lângă scaunul ei. Nu le aruncă, ci le așeză în coș, astfel încât să nu zăngăne.
    Privind-o pe Ivy, Billy nu-și dădu seama dacă aceasta mai auzise despre hoțul de fețe sau era un lucru nou pentru ea.
    - Dacă ai fi găsit acel trup fără față, ce-ai fi citit în el? Nu despre viitor, ci despre el, despre ucigaș.
    - Teatru, spuse ea, fără ezitare.
    - Nu cred că am înțeles ce vrei să spui.
    - Îi place teatrul.
    - De ce spui asta?
    - Drama scoaterii feței, zise ea.
    - Nu înțeleg.
    Ivy luă o cireașă din farfuria plată.
    - Teatrul e o înșelătorie, zise ea. Niciun actor nu se joacă pe sine însuși.
    Billy zise „bine” și așteptă.
    - În fiecare rol, un actor își asumă o identitate falsă, spuse Ivy și-și vârî cireașa în gură.
    După o clipă, scuipă sâmburele în palmă și înghiți fructul.
    Indiferent dacă Ivy voise sau nu să spună că sâmburele fusese realitatea finală a cireșei, Billy asta înțelese.
    Din nou, Ivy îl privi în ochi.
    - Individul nu voia fața pentru că era o față. O voia pentru că era o mască.
    Ochii ei erau mai degrabă frumoși decât descifrabili, dar Billy nu credea că perspicacitatea ei o înfiora și pe ea așa cum îl înfiorase pe el. Poate că atunci când îți petreci viața ascultând vocile morților nu te mai înfiorezi ușor.
    - Vrei să spui că uneori, atunci când e singur și are chef de așa ceva, individul scoate fața din borcan și o poartă?
    - Poate că da. Sau poate că a vrut-o pentru că îi amintește de o dramă importantă din viața lui, de un spectacol favorit.
    Spectacol.
    Cuvântul îi fusese transmis de Ralph Cottle. Ivy putea să-l fi repetat știind despre ce-i vorba sau din întâmplare. Billy nu-și dădea seama.
    Ivy continua să-l privească în ochi.
    - Billy, crezi că orice față e o mască?
    - Tu așa crezi?
    - Bunica mea cea surdă, blândă și amabilă ca o sfântă, își avea secretele ei. Erau secrete nevinovate, chiar fermecătoare. Masca ei era transparentă ca sticla - dar bunica mea purta o mască.
    Billy nu-și dădea seama ce-i spune Ivy, ce voia să-i sugereze prin ce-i zisese. Nu credea că ar fi obținut un răspuns mai direct dacă ar fi întrebat-o, pur și simplu.
    Asta nu însemna că Ivy voia să-l mintă. Conversația ei era în mod frecvent mai degrabă plină de aluzii decât directă, iar acest lucru nu era intenționat, ci pentru că așa era ea din fire. Tot ce spunea Ivy suna limpede în ureche, ca nota unui clopot, dar uneori era semiopac, din punct de vedere al interpretării.
    Deseori tăcerea ei părea să spună mai mult decât cuvintele pe care le rostea, iar acest lucru părea logic din partea unei fete crescute de o surdă iubitoare.
    Dacă Billy o înțelesese măcar pe jumătate, Ivy nu-l mințea în niciun fel. Dar atunci de ce îi sugerase că orice față, inclusiv a ei, era o mască?
    Dacă Ivy o vizitase pe Barbara doar pentru că Barbara fusese cândva amabilă cu ea, și dacă luase fotografiile făpturilor moarte la Whispering Pines doar pentru că le lua cu ea pretutindeni, atunci fotografia călugăriței nu avea nicio legătură cu capcana în care nimerise Billy, iar Ivy nu avea știință de țicnit.
    În care caz, Billy trebuia să se ridice, să plece și să facă tot ceea ce trebuia neapărat să facă. Dar rămase la masă.
    Ochii ei priviră din nou în jos, spre fistic, iar mâinile ei se întoarseră la munca liniștită și folositoare de dezghiocare.
    - Bunica mea era surdă din naștere, zise Ivy. N-au auzit niciodată un cuvânt rostit și nu știa cum să alcătuiască vorbe.
    În timp ce-i privea degetele agile, Billy bănuia că zilele lui Ivy erau pline de muncă folositoare - îngrijirea grădinii, întreținerea casei frumoase în starea de curățenie perfectă în care era, gătit - și că tânăra evita cu orice preț leneveala.
    - Nici n-a auzit pe cineva râzând, dar știa să râdă. Avea un râs minunat și molipsitor. N-am auzit-o plângând până am împlinit opt ani.
    Billy înțelese că hărnicia silită a lui Ivy ca o reflecare a propriei sale hărnicii și o aprobă. O plăcea pe Ivy, chiar dacă se întreba dacă poate să aibă încredere în ea.
    - Când eram mică nu înțelegeam pe delin ce înseamnă că mama mea a murit născând, zise Ivy. Credeam că, într-un fel, eu am ucis-o și că sunt vinovată.
    Corbul din fereastră își întinse din nou aripile, la fel de tăcut ca mai înainte.
    - Aveam opt ani când mi-am dat seama că n-am nicio vină, spuse Ivy. Când i-am transmis prin semne bunicii mele ce pricepusem, am văzut-o pentru prima oară plângând. Pare caraghios, dar presupusesem că atunci când o să plângă o să fie plânsul unui mut perfect, doar lacrimi și convulsii smucite, în tăcere. Dar suspinele ei erau la fel de normale ca și râsul ei. În ceea ce privea cele două sunete, bunica nu era o femeie deosebită de cei care puteau auzi și vorbi, făcea parte din comunitatea lor.
    Billy crezuse că Ivy îi vrăjea pe bărbați cu frumusețea și cu sexualitatea ei, dar vraja pe care o arunca ea avea un izvor mai profund.
    Își dădu seama ce voia să dezvăluie abia când auzi cuvintele pe care le rosti:
    - Când aveam paisprezece ani, i-am împușcat pe mama și pe tatăl meu.
    Ivy zise, fără să se uite la el:
    - Știu.
    - Mortal.
    - Știu. Te-ai gândit vreodată că unul din ei ar vrea să-ți vorbească prin zid?
    - Nu. Nu m-am gândit niciodată. Și, Doamne, sper să n-o facă niciodată.
    Ivy dezghioca, el o privea, iar după un timp ea zise:
    - Trebuie să pleci.
    Dupăt tonul ei, se înțelegea că Billy poate să rămână, dar că ea pricepea că el e obligat să plece.
    - Da, zise el și se ridică de pe scaun.
    - Ai necazuri, Billy, nu-i așa?
    - Nu.
    - Asta-i o minciună.
    - Da.
    - Și doar atât o să-mi spui.
    Billy nu zise nimic.
    - Ai venit aici căutând ceva. Ai găsit ce căutai?
    - Nu-s sigur.
    - Uneori poți să asculți atât de atent sunetele cele mai slabe încât nu le mai auzi pe cele puternice.
    Billy se gândi un timp la cele auzite, apoi spuse:
    - Mă conduci până la ușă?
    - Acum știi drumul.
    - Trebuie să încui în urma mea.
    - Ușa se încuie când o închizi.
    - Nu-i suficient. Trebuie să tragi zăvorul, înainte să se la întunericul. Și să închizi ferestrele.
    - Nu mi-e teamă de nimic, zise ea. Nu mi-a fost niciodată.
    - Mie mi-a fost întotdeauna.
    - Știu, zise ea. Ți-e frică de douăzeci de ani.
    În timp ce pleca, Billy făcu mai puțin zgomot mergând pe podeaua de lemn tare decât făcuse la venire. Închise ușa din față, verifică dacă se încuiase și merse de-a lungul aleii umbrite de arbori până în stradă, lăsând-o pe Ivy Elgin cu ceaiul și fisticul ei, având în spate corbul care o privea, în tăcerea bucătăriei în care ceasul nu avea limbi.

                                                        Capitolul 44

                                    Steve Zillis închiriase o casă cu un singur nivel, o casă cu un stil arhitectonic nedefinit, pe o stradă unde filosofia predominantă printre vecini părea să fie neglijarea proprietății.
    Singura clădire bine întreținută era cea aflată imadiat la nord de casa lui Zillis. Acolo locuia Celia Reynolds, prietena lui Jackie O Hara.
    Femeia pretindea că-l văzuse pe Zillis cuprins de furie, ciopârțind în curtea din spatele casei scaune, pepeni și manechine.
    Garajul lipit de casă se afla în partea de sud a clădirii, în afara razei vizuale a Celiei Reynolds. Billy, care condusese aruncând frecvent priviri în oglinzile retrovizoare și văzând că nu-i urmărit, parcă plin de curaj pe alee.
    Între Zillis și vecinul dispre sud al acestuia se înălța un zid de peste douăzeci și cinci de metri, alcătuit din eucalipți netunși, care asigurau intimitate.
    Când Billy coborî din Explorer, singura sa deghizare era o șapcă albastră de baseball. O trăsese pe frunte.
    Cutia sa cu scule îi oferea legitimitate. Un bărbat cu o cutie de scule, mergând sigur de sine, va fi considerat un instalator și nu va provoca niciun fel de bănuieli.
    Billy, ca barman, avea o figură bine cunoscută în anumite cercuri. Dar nu se aștepta să rămână vizibil prea mult timp.
    Merse printre eucalipții mirositori și garaj. După cum spera, găsi o ușă laterală de mărmirea unui om.
    Intrarea era închisă doar printr-o încuietoare simplă, potrivită unei proprietăți neglijate și unei chirii reduse. Nu exista zăvor.
    Billy folosi carnetul său de șofer laminat în plastic ca să forțeze încuietoarea. Duse cutia cu scule în garajul încins și aprinse lumina.
    În drumul de la Whispering Pines către casa lui Ivy Elgin, Billy trecuse pe lângă tavernă. Mașina lui Steve era în parcare.
    Zillis locuia singur. Drumul era liber.
    Billy deschise garajul, aduse mașina înăuntru, închise ușa. Acționa normal, nu ca și cum s-ar fi grăbit să nu fie văzut.
    De obicei, în seara de miercuri era multă treabă la tavernă. Steve nu avea să ajungă acasă decât joi dimineața, după ora două.
    Cu toate acestea, Billy nu putea să piardă șapte ore ca să intre în casă și s-o scotocească. Trebuia să scape până în zori de două cadavre, bine condimentate cu dovezi împotriva lui.
    În garajul împănat cu pânze cu păianjeni și praf nu era dezordine. După zece minute, Billy găsise păianjeni, nu și o cheie de rezervă pentru ușa ce dădea din garaj în casă.
    Voia să evite să lase semne de intrare forțată. Iar forțarea unei broaște nu-i un lucru atât de ușor cum se vede în filme. După cum nu-i nici seducerea unei femei, uciderea unui bărbat sau orice altceva.
    Billy, care instalase broaște noi în casa sa, învățase nu numai cum să facă treabă bună, ci și cât de des e făcută prost. Speră să găsească treabă făcută de mântuială și o găsi.
    Poate că ușa fusese montată invers și meșterii, în loc s-o monteze din nou, ca să se potrivească broasca, montaseră broasca pe dos, cu partea interioară către garaj.
    În loc să aibă în față o tăblie ce nu putea fi demontată, avea o placă în care erau două șuruburi. Garnitura pentru gaura cheii avea un inel de extragere.
    Billy deschise ușa în mai puțin timp decât pierduse căutând o cheie de rezervă. Înainte să treacă mai departe, puse încuietoarea la loc. Curăță orice semn a ceea ce făcuse și șterse toate amprentele de pe fierăria ușii.
    Puse sculele înapoi în cutie și luă din aceasta revolverul. Pentru a ușura o plecare în grabă, puse sculele în Explorer.
    Pe lângă trusa de scule, adusese și o cutie cu mănuși de cauciuc. Își vârî mâinile într-o pereche.
    Îi mai rămăsese o oră de lumină a zilei. Făcu un tur al casei, aprinzând luminle din tavan, în timp ce mergea.
    Multe rafturi din cămară era goale. Proviziile lui Steve eraun un clișeu al burlăciei: supă în cutii, carne în conserve, cartofi prăjiți, fulgi de porumb, sărățele Cheez Doodles.
    Farfuriile și cratițele murdare strânse în chiuvetă erau mai numeroase decât cele curate din dulapuri - majoritatea acestora fiind goale.
    Billy găsi într-un sertar o colecție de chei de rezervă pentru mașină, pentru lacăte, probabil și pentru casă. Încercă vreo câteva la ușa din spate și găsi una care se potrivea. O puse în buzunar, înainte de a pune celelalte chei înapoi în sertar.
    Steve Zillis disprețuia mobila. În bucătărie, singurul scaun nu se potrivea cu mama cu tăblie pătată de plastic.
    Camera de zi conținea doar o canapea deșelată, un divan cu pielea crăpată, un televizor și un DVD-player pe un suport rotativ. Pe podea erau îngrămădite reviste, iar lângă ele se afla aruncată o pereche de șosete murdare.
    Cu excepția lipsei afișelor, decorul era cel al unui cămin studențesc. Adolescența săracă era patetică, dar nu era un delict.
    Dacă o femeie ar fi vizitat vreodată locuința aceea, nu s-ar mai fi întors, nici n-ar fi dormit acolo. Faptul că Steve putea să înnoade codițe de cireșe cu limba nu era suficient pentru a-i asigura o viață de-un romantism fierbinte.
    Dormitorul pentru oaspeți nu conținea mobilă, ci doar patru manechine. Toate erau femei, goale, fără peruci, chele. Trei erau stricate.
    Unul zăcea pe spate, pe podea, în centrul încăperii. Ținea două cuțite de bucătărie. Fiecare cuțit fusese înfipt în gâtul lui, de parcă s-ar fi înjunghiat singur de două ori.
    Între picioare îi fusese făcută o gaură. Tot între picioare era o stinghie cu vârf ca de lance dintr-un gard de fier forjat.
    La capătul picioarelor, manechinul avea o altă pereche de mâini, în loc de labe ale picioarelor. Ambele picioare fuseseră îndoite ca să permită mâinilor suplimentare să apuce șipca de fier.
    O a treia pereche de mâini creștea, de la încheieturi, din sâni. Încercau să prindă aerul, lacome și dornice, de parcă manechinul ar fi fost nesătul.

                                                          Capitolul 45

                                   Dacă ai putea să scotocești în voie, ai descoperi în destule case dovezi de perversitate, secrete bizare.
    Manechinele acelea păreau să reprezinte mai mult decât niște dovezi de perversitate, având în vedere grija cu care fuseseră modificate și timpul irosit pentru asta. Reprezentau o exprimare nu a dorinței, ci a unei pofte nesățioase, a unei nevoi rapace care nu putea fi satisfăcută niciodată pe deplin.
..............................................................................

Inscripție pe o ușe, Tudor Arghezi

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,
Ca un inel sticlind în dreapta ta.
Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept și biruie-n furtună.

Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ți fie drag
Și casa trebuie să-ți fie zilnic sfântă.

Cursa, Dean Koontz

.....................................................................................
                                               5 - 11

                           Billy se întrebă dacă trebuia să recunoască deschis această modificare și să-i întrebe ce intenționau. Nu voia să pară vinovat.
    - Steve, spuse el. Aveam nevoie de telefonul lui Steve Zillis.
    - El fiind....?
    - E barman la tavernă.
    - Face și schimbul dumneavoastră când sunteți bolnav? întrebă Napolitino.
    - Nu. Lucrează în tura următoare. De ce?
    - De ce trebuia să-l sunați?
    - Voiam să-l avertizez că lipsesc, că o să aibă de curățat mizeria când o să vină, pentru că Jackie o să se ocupe singur de bar.
    - Jackie? întrebă Napolitino.
    - Jackie O Hara. E proprietarul tavernei. Îmi ține locul. Jackie nu face ordine în mod continuu în barul de lucru, în barul de jos, așa cum ar trebui. Acolo se aglomerează tot felul de chestii murdare, iar tipul care urmează după el trebuie să muncească frenetic vreo cincisprezece minute ca să aibă zona de lucru utilizabilă din nou.
    De fiecare dată când Billy dădea un răspuns mai lung, mai explicativ, simțea un tremur în glas. Nu credea că-și imaginează, credea că și sergenții auzeau asta.
    Poate că oricine vorbea așa când avea de-a face, o anumită perioadă de timp, cu polițiști în misiune. Poate că starea aceea de nesiguranță era ceva normal.
    Dar gesticulația nu era normală, mai ales pentru Billy. Acesta se pomeni că în timpul răspunsurilor mai lungi își folosea prea mult mâinile, și că nu putea să le controleze.
    Cu un gest de apărare și încercând să se comporte natural, își vârî mâinile în buzunarele pantalonilor de doc. Degtele sale găsiră în fiecare buzunar câte trei cartușe de calibrul 38, muniția de rezervă.
    - Deci doreați să-l avertizați pe Steve Zillis că o să aibă parte de mizerie, zise Napolitino.
    - Exact.
    - Nu știați numărul de telefon al domnului Zillis?
    - Nu-l sun prea des.
    Acum nu mai practicau un joc nevinovat de-a întrebarea și răspunsul. Nu coborâseră încă atât de mult încât să ajungă la nivelul unui interogatoriu, dar erau pe scara rulantă care ducea în jos.
    Billy nu înțelegea prea bine de ce se întâmpla asta - exceptând faptul că răspunsurile și comportarea sa nu fuseseră atât de devinovățitoare pe cât crezuse el.
    - Numărul domnului Zillis nu-i în cartea de telefoane?
    - Cred că da. Dar uneori e mai comod să suni la 411.
    - Cu condiția să nu formați din greșeală 911, zise Napolitino.
    Billy decise că ar fi mai bine să nu răspundă, decât să-și reproșeze ulterior că fusese idiot, așa cum făcuse mai înainte.
    Dacă situația avea să se deterioreze atât de mult încât polițiștii aveau să decidă să-l percheziționeze, atunci aveau să-i găsească în buzunare cartușele.
    Se întrebă dacă avea să poată explica prezența gloanțelor printr-o minciună convingătoare și găsită ușor. În clipa aceea nu-i venea niciuna în minte.
    Însă nu putea să creadă că o să se ajungă la așa ceva. Ajutoarele de șerif veniseră pentru că fuseseră îngrijorate că ar fi putut să fie în pericol. Trebuia doar să le convingă că era în siguranță, iar ele aveau să plece.
    Ceva din ceea ce le spusese - sau nu le spusese - le lăsase o urmă de îndoială. Dacă putea să găsească vorbele potrivite, cuvintele magice, sergenții aveau să plece.
    Se supără din nou din cauza limitelor limbajului.
    Cu toate că schimbarea atitudinii lui Napolitino părea foarte certă, o parte din Billy susținea că își imagina această schimbare. Străduința de a-și ascunde teama îi afectaseră receptivitatea, îl făcea un pic paranoic.
    Billy se autosfătui să stea liniștit, să aibă răbdare.
    - Domnule Wiles, zise Napolitino, sunteți sigur că ați format choar dumneavoastră 911?
    Cu toate că Billy putea face o analiză gramaticală a acestei propoziții, nu reuși s-o priceapă. Nu înțelegea intenția din spatele întrebării și, ținând seama de tot ceea ce spuseseră polițiștii până atunci, nu știa ce răspuns așteptau aceștia de la el.
    - Există posibilitatea ca apelul la 911 să fi fost făcut de altcineva din casa dumneavoastră? insistă Napolitino.
    Pentru o clipă, Billy crezu că polițiștii știau de țicnit, apoi înțelese. Înțelese.
    Întrebarea sergentului Napolitino fusese formulată ținând seama de o eventuală constatare ulterioară a procedurii polițienești. Ceea ce dorea să întrebe sergentul putea fi formulat mai direct astfel: „Domnule Wiles, țineți pe cineva cu forța în casa dumneavoastră, iar femeia aceea s-a eliberat cât să formeze 911, apoi i-ați smuls telefonul din mână și ați închis, sperând că legătura nu fusese stabilită?”
    Dar, pentru a formula întrebarea mai direct decât o făcuse, sergentul Napolitino ar fi trebuit să-l informeze mai întâi pe Billy că are dreptul constituțional să tacă și să fie asistat de un avocat în timpul interogatoriului.
    Billy Wiles devenise suspect.
    Erau pe marginea prăpastiei.
    Mintea lui Billy nu calculase niciodată atât de febril opțiuni și consecințele acestora, conștient că fiecare secundă de ezitare îl făcea să pară și mai vinovat.
    Din fericire, nu fu nevoit să mimeze o expresie de stupefacție. Fălcile îi căzuseră din încheieturi,
    Neavând încredere în capacitatea sa de a imita convingător furia sau chiar indignarea, Billy își exprimă surpriza sinceră:
    - Doamne, nu credeți că... Credeți că eu... Dumnezeule! Sunt ultimul om care s-ar fi așteptat să fie confundat cu Hannibal Lecter.
    Napolitino nu spuse nimic.
    Nici Sobieski.
    Ochii lor erau ficși ca axa unui giroscop care se rotea.
    - Sigur că trebuia să țin seama și de această posibilitate, zise Billy. Înțeleg. Chiar înțeleg. E în regulă. Intrați înăuntru, dacă vreți. Aruncați o privire.
    - Domnule Wiles, ne invitați să căutăm în casa dumneavoastră un intrus sau vreun alt individ?
    Cu degetele pe cartușele din buzunare, privind cu ochii minții forma ca o umbră a lui Cottle, în spațiul pentru genunchi al biroului...
    - Căutați orice, le spuse el amabil, ca și cum ar fi fost ușurat că, în cele din urmă, pricepuse ce doreau de la el. Dați-i drumul.
    - Domnule Wiles, eu nu vă cer să percheziționăm locuința. Înțelegeți cum stau lucrurile?
    - Sigur. Știu despre ce-i vorba. E în regulă. Dați-i drumul.
    Dacă polițiștii erau invitați să intre, orice dovadă găsită de ei putea fi folosită la tribunal. Dacă intrau neinvitați, fără un mandat sau fără un motiv serios care să-i facă să creadă că înăuntru se găsea cineva în pericol, tribunalul avea să respingă orice dovadă găsită.
    Sergenții aveau să considere cooperarea lui Billy, oferită cu bucurie, ca sugerând extrem de mult nevinovăția acestuia.
    Dacă era deschis, relaxat, suficient de încurajator, polițiștii aveau să decidă că nu ascundea nimic. Aveau să plece fără să se ostenească să cerceteze locuința.
    Napolitino se uită la Sobieski, iar Sobieski dădu din cap.
    - Domnule Wiles, din moment ce v-ați simți mai bine dacă am face asta, o să arunc iute o privire prin casă.
    Sergentul Napolitino ocoli partea din față a mașinii și se îndreptă către treptele verandei, lăsându-l pe Billy cu Sobieski.

                                                          Capitolul 30

                                  „Vinovăția se împrăștie de teamă să nu fie împrăștiată”, a zis cineva, poate Shakespeare, poare O.J. Simpson. Billy nu-și amintea cine fixase atât de bine chestia asta în cuvinte, dar își dădu seama de adevărul aforismului și-l simți pe deplin.
    Când ajunse la casă, sergentul Napolitino urcă treptele din față și traversă veranda, pășind peste sticla de jumătate de litru și whisky-ul vărsat care nu se evaporase.
    - Face prea mult pe Joe Friday, zise Sobieski.
    - Poftim?
    - Vince. E inexpresiv. Se uită la tine cu ochii ăia goi, cu mutra aia parcă turnată din beton, dar în realitate nu-i atât de dur pe cât crezi.
    Sobieski părea că își manifestă încrederea în Billy, destăinuindu-i numele de botez al lui Napolitino.
    Fiind foarte atent la orice tentativă de înșelătorie și manipulare, Billy bănui că sergentul nu-i acorda încredere decât în măsura în care un păianjen ar fi salutat cu blândețe și fraternitate o insectă care ar fi căzut în capcana sa.
    Vince Napolitino dispăru prin ușa din față a casei, care rămăsese deschisă.
    - Vince are încă prea multă academie în el, continuă Sobieski. După ce o să se mai adapteze, n-o să se mai vadă atât de mult.
    - Își face meseria, zise Billy. Înțeleg asta. Nu-i cine știe ce.
    Sobieski rămăsese pe alee pentru că îl mai bănuia un pic pe Billy de vreun delict. Altfel, cele două ajutoare ale șerifului ar fi cercetat casa împreună. Sergentul Sobieski stătea acolo ca să-l înhațe pe Billy dacă acesta ar fi încercat să fugă.
    - Cum te simți?
    - Bine, zise Billy. Mă simt prost că v-am dat atâta bătaie de cap.
    - Mă refeream la stomacul tău, spuse Sobieski.
    - Nu știu. Probabil am mâncat ceva stricat.
    - Nu poate fi vorba de chili-ul lui Ben Vernon. Chestia aia e atât de iute încây vindecă orice boală cunoscută de știință.
    Dându-și seama că un om nevinovat, care nu are niciun motiv de teamă, nu s-ar uita îngrijorat la casă, așteptând ca Napolitino să termine percheziția, Billy se întoarse și privi spre vale, la viile ce se micșorau în lumina aurie, către munții ce se ridicau într-o ceață albastră.
    - Crabii sunt de vină, zise Sobieski.
    - Poftim?
    - Crabii, creveții, homarii - dacă sunt un pic vechi, produc un adevărat prăpăd.
    - Aseară am mâncat lasagna.
    - Asta pare ceva nevătămător.
    - Poate nu și lasagna mea, spuse Billy, încercând să fie pe potriva aparentei nonșalanțe a lui Sobieski.
    - Hai, Vince, zise sergentul, cu o urmă de nerăbdare. Știu ce vrei, compadre. Nu trebui să-mi dovedești nimic. Ai o mansardă? îl întrebă el pe Billy.
    - Mda.
    - O să vrea să verifice mansarda, oftă sergentul.
    Dinspre vest apăru un stol de păsări mici, coborând jos și apoi ridicându-se, coborând din nou jos. Erau ciocănitori, neobișnuit de active pe o asemenea căldură.
    - Cauți așa ceva? întrebă Sobieski.
    Ajutorul de șerif îi oferi capătul deschis al unui pachet cu pastile cu mentă pentru împrospătarea respirației.
    Pentru o clipă, Billy fu uimit, până își dădu seama că ținea încă mâinile în buzunare, pipăind gloanțele.
    Scoase mâinile din buzunarele pantalonilor de doc.
    - Cred că-i cam târziu pentru așa ceva, zise el, dar acceptă pastila cu mentă.
    - Cred că-i o deformație profesională, zise Sobieski. Ca barman, ai de-a face cu băutura toată ziua.
    În timp ce sugea pastila, Billy spuse:
    - De fapt, nu beau prea mult. M-am trezit la trei dimineața, n-am reușit să scap de gânduri, fiind preocupat de lucruri pe care nu le pot controla, și am crezut că o dușcă, două, o să mă dea gata.
    - Avem cu toții nopți din astea. Eu le zic bâțâilei albastre. Însă nu poți să scapi de ele cu băutură. O cană cu ciocolată fierbinte te poate vindeca de insomnie, dar n-are efect când e vorba de bâțâieli albastre.
    - Cu toate că băutura n-a avut efect, mi s-a părut a fi un mod potrivit de a-ți petrece noaptea. Apoi dimineața.
    - Reziști bine.
    - Oare?
    - Nu pari pilit.
    - Nu sunt. Am redus treptat doza în ultimele ore, încercând să o elimin, ca să evit să mă aleg cu o mahmureală.
    - Ăsta-i trucul?
    - E unul din ele.
    Era ușor de discutat cu sergentul Sobieski, mult prea ușor.
    Ciocănitorile coborâră din nou în direcție lor, se îngrămădiră brusc, se ridicară și se îngrămădiră iarăși, treizeci, patruzeci de păsări care zburau de parcă ar fi avut o singură minte.
    - Sunt o adevărată belea, zise Sobieski, referindu-se la păsări.
    Ciocănitorile, având ciocuri ascuțite, preferau casele, grajdurile și bisericile din districtul Napa ca să sfredelească modele complicate ca niște dantele în cornișele, arhitravele, streșiline, frontspiciile și colțarele de lemn.
    - N-o să-mi deranjeze niciodată locuința, zise Billy. E din cedru.
    Mulți oameni găsesc munca distructivă a ciocănitorilor atât de frumoasă, încât căptușelile de scânduri de pe fațade, care fuseseră vătămate, nu erau înlocuite decât atunci când le dărâmau timpul și vremea.
    - Nu le place cedrul? întrebă Sobieski.
    - Nu știu. Dar cedrul meu nu le place.
    După ce și-au săpat dantelăria, ciocănitorile plasează ghinde în multe găuri, sus pe clădire, acolo unde soarele le poate încălzi. După câteva zile, păsările se întorc să asculte ghindele. Dacă aud zgomot în unele, nu și în altele, ciocănesc cu pliscul și deschis ghindele zgomotoase, ca să mănânce larvele care trăiau în interiorul lor.
    Cam atât despre sanctuarul unei case.
    Ciocănitorile și sergenții își fac meseria.
    Și-o fac încet, fără milă.
    - Nu-i o locuință prea mare, zise Billy, permițându-și să pară un pic nerăbdător, așa cum își imagina că ar fi făcut un om nevinovat.
    Când sergentul Napolitino se întoarse, nu ieși prin ușa din față. Apăru venind de-a lungul laturii  de sud a casei, din direcția garajului separat.
    Nu se apropie ținând o mână pe pistol. Poate ăsta era un semn bun.
    Ca și cum vederea lui Napolitino le-ar fi speriat, păsările fugiră într-un colț îndepărtat al cerului.
    - Aveți un atelier de tâmplărie drăguț, îi spuse sergentul lui Billy. Puteți să faceți orice în el.
    Modul în care vorbise sergentul cel tânăr sugera că Billy ar fi putut să folosească fierăstrăul electric ca să dezmembreze un cadavru.
    - Aveți o vedere nemaipomenită de aici, adăugă Napolitino, uitându-se spre vale.
    - E drăguță, spuse Billy.
    - E un paradis.
    - Este, fu de acord Billy.
    - Am fost surprins văzând că aveți toate jaluzele lăsate.
    Billy se relaxase prea devreme. Răspunse, doar pe jumătate coerent:
    - Când e așa de cald, le las, soarele....
    - Erau lăsate și în partea casei în care nu bate soarele.
    - Într-o zi atât de senină, când te doare capul din cauza whiski-ului, îți dorești un întuneric liniștitor, zise Billy.
    - I-a tras cu pileala toată dimineața, micșorând treptat doza, îi spuse Sobieski lui Napolitino, încercând să rămână treaz și să evite mahmureala.
    - Ăsta-i trucul? întrebă Napolitino.
    - Unul dintre ele, răspunse Billy.
    - Înăuntru e plăcut și răcoare.
    - Răcoarea ajută și ea, zise Billy.
    - Rosalyn spunea că vi s-a stricat aerul condiționat.
    Billy uitase de minciuna aceea măruntă, un fir mititel în tapiseria enormă a înșelătoriei sale.
    - S-a stricat pentru câteva ore, apoi a pornit, după care s-a stricat din nou. Nu știu ce are, poate e ceva la compresor.
    - S-a anunțat că mâine o să fie arșiță, spuse Napolitino, încă privind spre vale. Ar fi bine să chemați pe cineva să vi-l repare, dacă indivizii nu-s deja ocupați până la Crăciun.
    - O să arunc ceva mai târziu o privire, zise Billy. Mă pricep să repar tot felul de lucruri.
    - Să nu umblați prin aparat până nu vă treziți complet.
    - N-o să umblu. O să aștept.
    - Mai ales când e vorba de aparatură electrică.
    - O să-mi fac ceva de mâncare. Asta ajută. Poate că o să-mi fie de folos și în privința stomacului.
    În cele din urmă, Napolitino se uită la Billy.
    - Îmi pare rău că v-am ținut aici, în soare, deși vă durea capul.
    Sergentul părea sincer și era pentru prima oară împăciuitor, dar ochii săi erau reci, negri și simpli ca țevile unei perechi de pistoale.
    - Toată treaba e din vina mea, zise Billy. Voi n-ați făcut altceva decât să vă faceți meseria. Am spus deja de șapte ori că-s un idiot. Îmi pare rău că v-am făcut să vă pierdeți vremea.
    - Suntem aici „ca să slujim și să apărăm”, spuse Napolitino, zâmbind subțire. Așa scrie și pe ușa mașinii noastre.
    - Mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi scris „cea mai bună mașină care poate fi cumpărată cu banii ajutoarelor de șerif”, zise sergentul Sobieski, făcându-l pe Billy să râdă, dar obținând doar o privire ușor plictisită din partea lui Napolitino. Billy, poate că-i timpul să încetezi cu pileala și să treci pe mâncare.
    - Ai dreptate, spuse Billy, dând din cap.
    În timp ce mergea către casă, simțea că polițiștii îl priveau. Nu se uită în urmă.
    Inima sa fusese relativ calmă. Acum începu din nou să bubuie.
    Nu-i venea să creadă că avusese noroc. Se temea că norocul n-o să dureze.
    Când ajunse pe verandă, luă ceasul de pe balustradă și-l puse la mână.
    Se aplecă să ridice sticla de jumătate de litru. Nu văzu capacul. Probabil că se rostogolise în afara verandei sau sub un balansoar.
    Se duse la masa de lângă scaunul său și puse cele trei sărățele în cutia goală, care conținuse un timp revolverul său de calibrul 38. Apoi luă paharul de coca-cola.
    Se aștepta să audă motoarele mașinilor de poliție pornind. Nu porniră.
    Fără să se uite în urmă, Billy duse înăuntru paharul, cutia și sticla. Închise ușa și se rezemă de ea.
    Afară, ziua rămase liniștită și motoarele tăcute.

                                                          Capitolul 31

                                       O superstiție subită îl avertiză pe Billy că atâta timp cât avea să aștepte cu spatele rezemat de ușă, sergenții Napolitino și Sobieski nu aveau să plece.
    Se duse în bucătărie, trăgând cu urechea. Aruncă în coșul de gunoi cutia cu sărățele.
    Tot trăgând cu urechea, turnă ultimul strop de whisky din sticlă în chiuvetă, apoi vărsă coca-cola din pahar. Puse sticla în coșul de gunoi și paharul în chiuvetă.
    Pentru că nici de data asta nu auzise vreun motor pornind, curiozitatea începu să-l roadă zdravăn.
    Casa cu jaluzelele trase devenea tot mai claustrofobică. Poate din cauză că Billy știa că în ea se află un cadavru, avea impresia că locuința se redusese la dimensiunile unui sicriu.
    Se duse în camera de zi și fu tentat să ridice una dintre jaluzele, să le ridice pe toate. Dar nu voia ca sergenții să creadă că le ridicase ca să-i urmărească și că prezența lor îl îngrijora.
    Trase cu grijă de marginea unei jaluzele, îndepărtând-o de rama ferestrei. Din locul în care era nu putea să vadă aleea.
    Billy se mută la altă fereastră, încercă din nou și-i văzu pe cei doi stând în mașina lui Napolitino, acolo unde îi lăsase. Nici unul dintre ei nu era cu fața spre casă.
    Sergenții păreau adânciți în conversație. Nu păreau că discută despre baseball.
    Billy se întrebă dacă Napolitino se gândise să caute în atelierul de tâmplărie o scândură de nuc, tăiată doar pe jumătate, cu un nod în ea. Sergentul n-ar fi găsit scândura aceea, pentru că nu exista.
    Când Sobieski își întoarse capul spre casă, Billy dădu drumul imediat jaluzelei. Speră că fusese îndeajuns de iute.
    Billy nu putea să facă nimic până când polițiștii aveau să plece. Doar să-și facă griji. Deși avea o mulțime de motive să fie îngrijorat, era ciudat că ceața fricii ce-l cuprinsese se condensă iute pe ideea bizară că trupul lui Ralph Cottle nu mai zăcea sub biroul din camera de lucru, unde îl lăsase.
    Ca să mute cadavrul, ucigașul trebuise să se întoarcă în casă în timp ce ambele ajutoare de șerif discutau cu Billy pe alee, înainte ca acesta să se fi întors el însuși în locuință. Țicnitul dăduse dovadă că are curaj, dar un asemenea gest ar fi dovedit imprudență, dacă nu chiar nechibzuință de cel mai rău soi.
    Dar dacă trupul fusese mutat, trebuia să-l găsească. Nu-și putea permite să aștepte până când avea să apară surprinzător, într-un moment nepotrivit și incriminator.
    Billy luă revolverul de calibrul 38 de sub perna canapelei.
    Când scoase butoiașul și verifică dacă toate cele șase cartușe erau întregi și la locul lor, se convinse că era vorba de o bănuială normală, nu un semn că începuse să-l cuprindă paranoia.
    Merse de-a lungul coridorului și neliniștea care începuse să sune ușor prin nervii lui crescu, iar când trecu pragul în camera de lucru ajunsese un semnal zgomotos de alarmă.
    Trase scaunul din drum.
    Îmbrățișat din trei părți de spațiul pentru genunchi, în faldurile moi ale costumului său uzat și jerpelit, Ralph Cottle arăta ca un miez de nucă în coaja fructului.
    Billy nu și-ar fi imaginat, cu un minut în urmă, că putea să se simtă ușurat găsind un cadavru în casa sa.
    Bănuia că mai multe dovezi subtile, dar directe, care făceau legătura între el și Cottle, fuseseră plasate pe cadavru. Chiar dacă ar fi avut timp să examineze cu meticulozitate leșul, tot ar fi ratat ceva care să-l incrimineze.
    Cadavrul trebuia distrus sau îngropat undeva unde să nu fie descoperit niciodată. Billy nu hotărâse cum să scape de el. Dar în timp ce încerca să facă față evenimentelor crizei curente, ce curgeau unul după altul, colțurile întunecate ale minții sale alcătuiau scenarii macabre.
    Când găsi trupul așa cum îl lăsase, descoperi și ecranul calculatorului aprins, așteptându-l. Încărcase discheta pe care o găsise în mâinile moarte ale lui Cottle, dar Rosalyn Chan sunase ca să-l întrebe dacă sunase la 911 înainte să apuce să vadă ce conțineau fișierele de pe dischetă.
    Trase din nou scaunul în fața biroului. Se așeză în fața calculatorului, strângându-și picioarele sub scaun, cât mai departe de cadavru.
    Discheta conținea trei fișiere tip document. Primul avea eticheta DE CE, fără semn de întrebare.
    Când accesă documentul, descoperi că acesta era scurt:

    Pentru că și eu sunt un pescar de oameni.

    Billy citi rândul de trei ori. Nu știa ce să priceapă din el, dar rănile provocate de cârlige în fruntea sa îl arseră iarăși.
    Recunoscuse referirea religioasă. Isus fusese numit pescar de oameni.
    Cea mai simplă interpretare era că ucigașul era un fanatic religios care credea că aude vocea divinității cerându-i să omoare, dar interpretările facile erau de obicei greșite. Un raționament inductiv avea nevoie de mai multe amănunte, nu doar de unul singur, pentru a generaliza.
    În afară de asta, țicnitul avea o înclinație spre duplicitate, o capacitate de a zăpăci, un talent de a înșela, și era un geniu pentru enigmele executate cu dibăcie. Prefera căile ocolitoare celor directe, drumurile oblice celor drepte.

    DE CE.
    Pentru că și eu sunt un pescar de oameni.

    Înțelesul adevărat, deplin al acestei declarații nu putea fi descoperit după o sută de citiri, în timpul limitat pe care putea să-l dedice atunci Billy analizei sale.
    Al doilea document avea eticheta CUM. Se dovedi a fi la fel de misterios ca primul.

    Cruzime, violență, moarte.
    Mișcare, rapiditate, impact.
    Carne, sânge, oase.

    Deși fără ritm sau rimă, textul părea o strofă dintr-o poezie. Ca în cele mai obscure poeme, înțelesul nu era la suprafață.
    Billy avea senzația bizară că aceste trei rânduri erau trei răspunsuri și că de-ar fi știut întrebările, ar fi știut și identitatea ucigașului.
    Chiar dacă impresia era a unei intuiții demne de încredere sau a unei amăgiri, Billy nu avea timp în momentul acela să se gândească bine. Trupul lui Lanny aștepta o decizie finală, ca și cel al lui Cottle. Billy era pe jumătate convins că dacă s-ar fi uitat la ceasul de la mâna sa ar fi văzut limbile care arătau orele și minutele rotindu-se ca și cum ar fi indicat secundele.
    Al treilea document de pe dischetă avea eticheta CÂND, iar când Billy îl accesă, mortul din spațiul pentru genunchi îl apucă de picior.
    Dacă Billy ar fi putut să respire, ar fi țipat. Dar când aerul care rămăsese prins în pieptul lui țâșni pe gâtul lui, Billy își dăduse seama că explicația era mai puțin supranaturală decât păruse la început.
    Nu mortul îl apucase. Din cauza agitației, Billy își întinsese picioarele peste cadavru. Le trase din nou sub scaun.
    Pe ecran, documentul cu eticheta CÂND oferea un mesaj care necesita mai puțină interpretare decât documentele: DE CE și CUM.

    Ultima mea crimă: joi, la miezul nopții.
    Sinuciderea ta: curând după aceea.

                                                 Capitolul 32

                             „Ultima mea crimă: joi, la miezul nopții.
    Sinuciderea ta: curând după aceea.”
    Billy Wiles își privi ceasul. Era miercuri, câteva minute după ora amiezii.
    Dacă țicnitul se ținea de cuvânt, spectacolul sau ce era acela avea să se încheie peste treizeci și șase de ore. Iadul era veșnic, dar orice iad de pe pământ era finit, prin definiție.
    Referirea la „ultima” crimă nu însemna neapărat că urma o singură crimă. În intervalul de o zi și jumătate care abia trecuse, țicnitul omorâse trei persoane, iar în ziua și jumătate care urma nu avea să fie mai puțin ucigaș.
    „Cruzime, violență, moarte. Mișcare, rapiditate, impact. Carne, sânge, oase.”
    Dintre cele nouă cuvinte din al doilea document, unul i se păru lui Billy mai pertinent decât celelalte. Rapiditate.
    Mișcarea începuse atunci când primul bilet îi fusese lăsat sub ștergătorul Explorerului. Impactul avea să vină odată cu ultima crmă, ceea ce avea să-l facă să se gândească la sinucidere.
    Între timp, noi provocări îi erau aruncate lui Billy, într-un ritm tot mai accelerat, dezechilibrându-l. Cuvântul „rapiditate” părea să-i promită că acum avea să urmeze coborârea cea mai lungă și mai iute a trenulețului din parcul de distracții.
    Billy nu refuza să creadă nici promisiunea creșterii vitezei, nici nu respingea afirmația plină de siguranță că se va sinucide.
    Sinuciderea era un păcat de moarte, dar Billy știa că era un om superficial, slab din anumite puncte de vedere, cu metehne. În momentul acela nu era capabil să se sinucidă, dar sufletul și mintea sa puteau fi amândouă zdrobite.
    Nu-i era greu să-și imagineze ce l-ar fi adus pe marginea prăpastiei. Nu-i era deloc greu.
    Moartea Barbarei Mandel nu l-ar fi împins la sinucidere. De patru ani se pregătise pentru decesul ei. Se obișnuise cu ideea de a trăi fără speranța că ea își va reveni.
    Dar modul în care ar fi fost ucisă Barbara putea să provoace o tensiune fatală în arhitectura mintală a lui Billy. Fiind în comă, Barbara putea să nu fie conștientă de ceea ce îi făcea asasinul. Însă Billy își putea imagina - presupunând că Barbara ar fi fost supusă durerii, unor abuzuri mârșave, unor înjosiri grosolane - că povara ororii ar fi fost atât de mare, încât s-ar fi prăbușit sub greutatea ei.
    „Acesta a fost un om care a bătut o profesoară tânără și drăguță până a omorât-o și care jupuia fețele femeilor.”
    Mai mult, dacă țicnitul intenționa să aranjeze astfel circumstanțele încât să se creadă că Billy îi omorâse nu numai pe Giselle Winslow, Lanny și Ralph Cottle, dar și pe Barbara, atunci Billy nu avea să dorească să fie timp de luni întregi elementul de senzație din presă sau personajul principal al unui proces, sau să îndure bănuielile constante cu care ar fi fost privit, chiar dacă tribunalul l-ar fi considerat nevinovat.
    Țicnitul ucidea din plăcere, dar și având un țel și un plan. Indiferent de scopul lui, planul putea fi acela de a convinge poliția că Billy comisese crimele care conduceau către asasinearea Barbarei în patul ei din Whispering Pines, iar intenția sa fusese de a stabili că în district era un ucigaș în serie, înlăturând astfel bănuielile care-l priveau și îndreptându-le asupra unui psihopat inexistent.
    Dacă țicnitul era deștept - și era - autoritățile aveau să înghită teoria asta de parcă ar fi fost o linguriță cu înghețată de vanilie. La urma urmei, din punctul lor de vedere, Billy avea motive serioase să scape de Barbara.
    Îngrijirea ei medicală era plătită din venitul obținut din investiții al unui fond de șapte milioane de dolari, stabilit în urma unei sentințe judecătorești și plătit de corporația responsabilă de coma ei. Billy era conducătorul celor trei împuterniciți care administrau fondul.
    Dacă Barbara ar fi murit în timp ce era în comă, Billy ar fi fost singurul moștenitor al averii ei.
    Billy nu dorea banii, nu voia nicio centimă din ei și nu i-ar fi păstrat dacă i-ar fi revenit. Intenționa să doneze banii, dacă tristul eveniment ar fi avut loc.
    Însă n-ar fi crezut nimeni că asta intenționa.
    Mai ales că țicnitul ar fi terminat să-i însceneze ceea ce-i înscena.
    Apelul la 911 păruse să sublinieze că avea această intenție. Făcuse ca Billy să fie în atenția Departamentul Șerifului într-un context pe care polițiștii aveau să-l țină minte.... și să se întrebe ce însemnase.
    Billy combină cele trei documente și le imprimă pe o singură foaie de hârtie:

    Pentru că și eu sunt pescar de oameni.
    Cruzime, violență, moarte.
    Mișcare, rapiditate, impact.
    Carne, sânge, oase.
    Ultima mea crimă: joi, la miezul nopții.
    Sinuciderea ta: curând după aceea.

    Billy decupă textul cu foarfeca, intenționând să-l împăturească și să-l pună în portofel, ca să-l aibă la îdemână.
    După ce termină, își dădu seama că hârtia părea identică celei pe care fuseseră imprimate primele patru mesaje primite de la ucigaș. Dacă discheta din mâinile lui Cottle fusese făcută pe calculatorul său, se putea ca și primele patru bilete să fi fost compuse tot acolo.
    Ieși din Microsoft Word, apoi intră în software. Cercetă directorul cu fișiere.
    Lista de documente nu era lungă. Folosise programul doar pentru scrierea de ficțiuni.
    Recunoscu cuvintele cheie ale titlului singurului său roman și ale povestirilor pe care le teminase, precum și ale poveștilor pe care nu le finalizase. Doar un document îi era necunoscut: MOARTE.
    Când încărcă acel document, descoperi în el textul primelor patru mesaje primite de la țicnit.
    Ezită, încercând să-și amintească cum să procedeze. Apoi apăsă pe taste și obținu data la care fusese creat documentul, care se dovedi a fi vinerea anterioară, la ora zece și nouă minute.
    În ziua aceea, Billy plecase de la serviciu cu cincisprezece minute mai devreme decât de obicei. Trecuse pe la oficiul poștal ca să expedieze niște chitanțe.
    Cele două bilete lăsate sub ștergătorul de parbriz, cel lipit pe fanta pentru cheia de contact a Explorerului, chiar și cel găsit pe frigiderul său în dimineața aceea fuseseră pregătite pe calculatorul lui cu trei zile înainte de trimiterea primului bilet, fuseseră compuse înainte să înceapă coșmarul, luni seară.
    Dacă Lanny n-ar fi distrus primele două bilete ca să-și salveze slujba, dacă Billy le-ar fi oferit poliției ca dovezi, poliția i-ar fi controlat calculatorul, mai devreme sau mai târziu. Și ar fi ajuns la concluzia inevitabilă că Billy scrisese el însuși biletele.
    Țicnitul se pregătise pentru orice situație. Fusese prevăzător. Și avusese încredere că scenariul său avea să funcționeze așa cum intenționase el.
    Billy șterse documentul intitulat MOARTE, care ar fi putut fi folosit ca dovadă împotriva sa, în funcție de felul în care aveau să se desfășoare evenimentele în continuare.
    Bănuia că ștergerea din director nu înlăturase fișierul de pe hard disk. Trebuia să găsească o cale să întrebe despre asta pe cineva pasionat de calculatoare.
    După ce închise calculatorul, își dădu seama că nu auzise motoarele mașinilor de poliție pornind.

                                                         Capitolul 33

                               Trăgând jaluzeaua la o parte de la fereastra camerei de lucru, Billy descoperi aleea goală, în razele potopitoare ale soarelui. Fusese atât de absorbit de dischetă, încât nu auzise motoarele mașinilor pornind. Sergenții plecaseră.
    Se așteptase să descopere pe dischetă o altă provocare: o alegere între două victime nevinovate, un termen scurt ca să ia o decizie.
    Nu se îndoia că avea să apară una în scurt timp, dar pentru moment era liber să se ocupe de alte treburi urgente. Avea destule.
    Se duse în garaj și se întoarse cu o bucată de funie și cu o folie de plastic cu care acoperise mobila atunci când zugrăvise interiorul casei, în primăvară. Despături folia pe podeaua camerei de zi, în fața biroului.
    După ce trase trupul lui Cottle afară din spațiul pentru genunchi și-l târî în jurul biroului, îl rostogoli peste folia de plastic.
    Perspectiva de a întoarce pe dos buzunarele mortului îl scârbea. Dar făcu ce avea de făcut.
    Billy nu căuta dovezi plasate care urmau să-l incrimineze. Dacă țicnitul „asezinase” cadavrul, făcuse treaba asta în mod subtil. Billy nu avea să găsească nimic.
    Însă intenționa să scape de cadavru astfel încât să nu fie găsit niciodată. Din motivul acesta nu-și făcea griji că lăsa amprente pe folia de plastic.
    Haina costumului avea două buzunare interioare. În primul, Cottle ținuse sticla de whisky pe care o vărsase pe jos. Billy scoase din al doilea o sticlă de rom, pe care o puse la loc.
    În alte două buzunare ale hainei, exterioare, se găseau țigări, o brichetă ieftină cu gaz și un pachet de bomboane Life Savers. În buzunarele din față ale pantalonilor găsi șaizeci și șapte de cenți în monede, un pachet de cărți de joc și un fluier din plastic, în formă de canar.
    Portofelul lui Cottle conținea șase bancnote de un dolar, una de cinci și paisprezece bancnote de zece dolari. Acestea din urmă proveneau, probabil, de la țicnit.
    „Zece dolari pentru fiecare an al nevinovăției tale, domnule Wiles.”
    Fiind un om cumpătat, Billy nu dori să îngroape banii împreună cu cadavrul. Se gândi să-i pună în cutia milei de la biserica unde parcase - și fusese atacat - noaptea trecută.
    Prudența fu mai puternică decât cumpătarea. Billy lăsă banii în portofel. Așa cum faraonii morți erau trimis în lumea cealaltă cu sare, grâu, vin, aur și slujitori eutanasiați, așa și Ralph Cottle avea să treacă dincolo de Styx având bani de cheltuială.
    Printre cele câteva obiecte din portofel se aflau două demne de interes, primul fiind un instantaneu ros și murdar, care-l înfățișa pe Cottle tânăr. Cottle arăta frumos și viril, fiind complet diferit de omul zdrobit din ultimii săi ani de viață, dar putea fi recunoscut. Alături de el era o femeie tânără și drăguță. Cei doi zâmbeau. Păreau fericiți.
    Al doilea obiect era o legitimație din 1983, de membru al Societății Americane a Scepticilor. RALPH THURMAN COTTLE, MEMBRUDIN 1978.
    Billy păstră poza și legitimația, apoi puse toate celelalte lucruri în buzunarul de la șold al lui Cottle.
    Înfășură bine cadavrul în folie. Îndoi capetele și înfășură pachetul cu metri întregi de bandă adezivă.
    Spera că trupul, fiind în interiorul straturilor multiple de poliuteran opac,putea să treacă drept un covor înfășurat într-un înveliș protector de plastic. Însă arăta ca un cadavru într-o folie de plastic.
    Luă funia și meșteri un mâner bine legat la un capăt al leșului ambalat, mâner de care putea să-l tragă.
    Nu intenționa să scape de Cottle înainte de lăsarea întunericului. Spațiul pentru bagaje din Explorerul său era înconjurat de ferestre. Mașinile de teren era vehicule utile, dar dacă vrei să transporți cadavre la lumina zilei e mai bine să folosești o mașină cu un portbagaj spațios.
    Din cauză că începea să aibă impresia că prin casa lui se circula ca într-o autogară, Billy târî cadavrul din camera de lucru în camera de zi, unde îl puse în spatele canapelei. În locul acela nu putea fi văzut de la ușa din față sau din pragul bucătăriei.
    Se duse la chiuveta din bucătărie și-și frecă zdravăn mâinile, folosind de mai multe ori săpun lichid și apă aproape clocotită.
    Apoi își făcu un sendviș cu șuncă. În timp ce mânca lacom se minună că putea să aibă poftă de mâncare după treaba macabră pe care tocmai o încheiase.
    Nu și-ar fi închipuit că dorința sa de a supraviețui rămăsese atât de puternică în timpul anilor săi de izolare. Se întrebă ce alte calități - bune sau rele - avea să redescopere sau să descopere în el însuși în următoarele treizeci și șase de ore.
    „Există cineva care-și amintește drumul către ușa ta: poți să fugi de Viață, dar de Moarte nu.”

                                                          Capitolul 34

                                Telefonul începu să sune tocmai când Billy termina sendvișul cu șuncă.
    Billy nu voia să răspundă. Nu primea multe telefoane de la prieteni, iar Lanny era mort. Știa cine trebuia să fie. Se săturase.
    Când auzi la doisprezecelea țârâit, Billy își trase scaunul de lângă masă.
    Țicnitul nu spusese niciodată nimic la telefon. Nu voia să i se audă glasul. Nu avea să spună nimic, doar o să-l asculte pe Billy, într-o tăcere batjocoritoare.
    La al șasprezecelea țârâit, Billy se ridică de la masă.
    Apelurile acelea aveau doar scopul de a-l intimida. Nu avea niciun rost să răspundă.
    Billy rămase lângă telefon, uitându-se la el. La al douăzeci și șaselea țârâit, ridică receptorul.
    Indicatorul digital nu dezvăluia identitatea celui care sunase.
    Billy nu spuse alo. Ascultă doar.
    După câteva secunde de tăcere de la celălalt capăt al liniei, un clinchet mecanic fu urmat de un sâsâit. Pocnituri și râcâituri punctau sâsâitul: sunetul unei benzi audio fără înregistrare pe ea, care trece prin dreptul capului de citire.
    Când se auziră cuvintele, erau spuse de o serie de voci, unele de bărbat, unele de femeie. Nicio persoană nu rostea mai mult de trei cuvinte, de cele mai multe ori spunea doar unul.
    Judecând după nivelul inegal al volumui și după alte amănunte, țicnitul își construise mesajul extrăgând fragmente din înregistrări audio existente, probabil cărți înregistrate, cu mai multe persoane care citeau textul.
    - Vreau... să ucid... o roșcată frumoasă. Dacă tu... spui... distruge-o pe târfă... o s-o ucid... iute. Altfel... ea va... suferi... multe... chinuri. Tu... ai... un minut... ca... să... spui... lichideaz-o pe târfă. Alegerea... îți... aparține.
    Apoi, din nou, pocnituri și râcâituri de bandă neînregistrată.
    Șarada fusese construită perfect. Nu mai permitea unui om ezitant să mai ezite.
    Până atunci Billy fusese cooptat moral doar prin faptul că alegerea victimelor fusese stabilită în urma inacțiunii sale, iar în cazul lui Cottle în urma refuzului său de a acționa.
    În cazul alegerii dintre o profesoară drăguță și o femeie în vârstă care se ocupă de acțiuni de caritate, moartea părea la fel de tragică în ambele cazuri - dacă nu erai în favoarea celor tineri și împotriva celor bătrâni. Luarea unei decizii active avea ca rezultat o tragedie nici mai mică, nici mai mare decât cea provocată de lipsa acțiunii.
    Când victima posibilă poate fi un bărbat necăsătorit „a cărui lipsă n-o să fie simțită prea mult de lume” sau o mamă tânără cu doi copii, moartea mamei pare o tragedie mai mare. În acest caz, alegerea fusese stabilită astfel încât refuzul lui Billy de a se duce la poliție asigura supraviețuirea mamei, răsplătind lipsa de acțiune și profitând de slăbiciunea lui.
    I se cerea încă o dată să aleagă între două rele și, prin asta, să devină colaboratorul țicnitului. De data asta, lipsa de acțiune nu mai era o opțiune viabilă. Dacă nu spunea nimic, o condamna pe roșcată la tortură, la o moarte hidoasă și îndelungată. Dacă răspundea, avea să-i ofere roșcatei un anumit grad de milostenie.
    Nu putea s-o salveze.
    În ambele cazuri, finalul era moartea.
    Dar o moartea avea să fie mai curată decât cealaltă.
    Banda audio, care se derula în continuare, emise încă trei cuvinte:
    - ...treizeci de secunde...
    Billy simți că nu poate să respire, dar putea. Simțea că avea să se sufoce dacă încerca să înghită în sec, dar nu se sufocă.
    - ...cincisprezece secunde...
    I se uscase gura. Limba îi deveni țeapănă. Nu credea că-i în stare să vorbească, dar reuși să spună:
    - Lichideaz-o pe târfă.
    Țicnitul puse telefonul în furcă. Billy făcu același lucru.
    Erau colaboratori.
    Șunca, pâinea și maioneza pe care le mestecase se învârtiră în stomacul lui.
    Dacă ar fi bănuit că țicnitul voia să comunice prin telefon, ar fi putut să se pregătească să înregistreze mesajul. Acum era prea târziu.
    Dar înregistrarea unei înregistrări n-ar fi convins poliția, dacă nu se descoperea și cadavrul unei roșcate. Iar dacă se găsea un asemenea cadavru, atunci dovezi bine plasate aveau să facă legătura dintre el și Billy.
    Aerul condiționat funcționa bine, dar aerul din bucătărie părea înăbușitor, sufocant, i se înțepenea în gât, zăcea greu în plămânii lui.
    „Lichideaz-o pe târfă.”
    Fără să-și amintească momentul în care părăsise casa, Billy se pomeni coborând treptele verandei din spate. Nu știa unde se ducea.
    Se așeză pe trepte.
    Se uită la cer, la copaci, la curte.
    Se uită la mâinile sale. Nu le recunoscu.

                                                 Capitolul 35

                        Părăsi orașul pe o rută ocolitoare și nu văzu pe nimeni urmărindu-l.
    Neavând în explorer niciun cadavru înfășurat ca un buritto, Billy își permise să riște să depășească limita de viteză în cea mai mare parte a drumului către capătul dinspre sud al districtului. Un vânt fierbinte pătrundea prin geamul spart al portierei din partea șoferului, în timp ce trecu de marginea orașului Napa, la ora unu și cincizeci și două de minute după-amiaza.
    Napa este un oraș bizar, destul de pitoresc, fiind astfel în mod natural, nu ca urmare a eforturilor politicienilor și corporațiilor care conspirau să-l reconstruiască sub forma unui parc tematic după modelul Disneylandului - o soartă pe care o au multe localități din California.
    Harry Avarkian, avocatul lui Billy, avea biroul în centrul orașului, în apropiere de tribunal, pe o stradă mărginită de măslini bătrâni. Îl aștepta pe Billy și-l salută cu o îmbrățișare de urs.
    Harry, care avea vreo cincizeci de ani, era înalt și solid, cu aspect de unchi, cu figură mobilă și care zâmbea iute, arăta ca un tip ce făcea reclamă la un medicament minune pentru creșterea părului. Avea capul acoperit cu păr negru sârmos, atât de des încât părea că frizerul trebuia să-l tundă zilnic, mai avea o mustață de morsă și asemenea tufe de păr negru, creț, pe dosul mâinilor mari, că părea că se pregătea să hiberneze iarna.
    Lucra la un birou vechi, așa că atunci când Billy se așeză în fața lui, relația lor nu părea a fi cea dintre avocat și client, ci a unor prieteni care făceau o afacere împreună.
    După obișnuitul „ce mai faci” și după discuțiile despre căldură, Harry întrebă:
    - Deci ce-i atât de important încât nu se putea rezolva prin telefon?
    - Nu-i ceva ce n-aș fi putut discuta la telefon, îl minți Billy, iar ceea ce spuse în continuare fu destul de adevărat. A trebuit să vin aici pentru alte lucruri și mi-am imaginat că aș putea să stau de vorbă personal cu tine despre ceea ce mă tulbură.
    - Atunci dă-i drumul la întrebări și să vedem dacă mă pricep cât de cât la legislație.
    - E în legătură cu fondul pentru îngrijirea Barbarei.
    Harry Avarkian și Gi Minh „George” Nguyen, contabilul lui Billy, erau ceilalți doi din comitetul alcătuit din trei membri care gestiona fondul.
    - Acum două zile am revăzut declarația de venituri pe trimestrul al doilea, zise Harry. Venitul era de paisprezece la sută. Este excelent, ținând seama de piață. După ce scădem cheltuielile făcute pentru Barbara, vedem că avem o creștere continuă a capitalului de bază.
    - Am investit cu cap, spuse Billy, aprobator. Dar stau noaptea trez, întrebându-mă dacă există o cale să umfle cineva sacul.
    - Sacul? Adică banii Barbarei? Dacă vrei să-ți faci griji în legătură cu ceva, fii preocupat de faptul că un asteriod poate să lovească pământul.
    - Sunt îngrijorat și n-am ce face.
    - Billy, am redactat documentele fondului și limitările sunt mai strâmte decât un cur de țânțar. Și cât timp o să păzești tu seiful, n-o să umfle nimeni un bănuț.
    - Mă refeream la cazul în care mi s-ar întâmpla ceva.
    - Ai doar treizeci și patru de ani. Din punctul meu de vedere, abia ai trecut de pubertate.
    - Mozart a murit înainte de treizeci și patru.
    - Nu mai suntem în secolul al optsprezeclea și tu nu cânți la pian, așa că această comparație n-are nicio logică, zise Harry, după care se încruntă. Ești cumva bolnav?
    - M-am simțit și mai bine, recunoscu Billy.
    - Ce-i cu bandajul ăla pe fruntea ta?
    Billy îi spuse povestea cu nodul din scândura de nuc.
    - Nu-i nimic grav.
    - Arăți palid pentru vremea asta de vară.
    - N-am prea pescuit. Harry, n-am cancer sau ceva de genul ăsta, dar mă poate lovi oricând un camion.
    - Te-au hăituit în ultimul timp niște camioane? A trebuit să te ferești de ele? De când ai trecut la pesimiști?
    - Cum stau lucrurile cu Dardre?
    Dardre era sora Barbarei. Cele două erau gemene, dar nu identice. Nu semănau de fel și erau complet diferite ca fire.
    - Tribunalul nu numai că a scos-o din priză, dar i-au luat și bateriile.
    - Știu, dar...
    - E Puștoaica Stimulativă a Răului, așa e, dar e deja istorie ca brânza cu iarut pe care am mâncat-o la prânz acum o săptămână.
    Cicily, mama Barbarei și a lui Dardre, fusese o consumatoare de droguri. Nu știuse niciodată cine era tatăl fetelor și gemenele fuseseră trecute în certificatul de naștere cu numele de fată al mamei lor.
    Cicily ajunsese într-un ospiciu pe când fetele aveau doi ani. Copiii fuseseră luați din custodia mamei și plasați într-o familie, care să le îngrijească. Cicily murise la unsprezece luni după aceea.
    Până la cinci ani, surorile trecuseră prin aceleași familii adoptive. După aceea fuseseră despărțite.
    Barbara n-o mai văzuse niciodată pe Dardre. De fapt, la vârsta de douăzeci și unu de ani o căutase și încercase să restabilească o relație cu sora sa, dar fusese refuzată.
    Deși nu era la fel de autodistructivă ca Cicily, Dardre moștenise gustul mamei sale pentru chimicalele ilegale și viața de petreceri. Considera că sora ei cea curată și trează era plictisitoare și antipatică.
    La opt ani după aceea, după ce presa acordase atenție deosebită cazului respectiv, iar compania de asigurări dăduse milioane pentru îngrijirea pe termen lung a Barbarei, Dardre își fabricase o afecțiune profundă față de sora ei. Fiind singura rudă cunoscută a Barbarei, declanșase o acțiune judecătorească pentru a fi declarată singurul administrator al fondului.
    Din fericire - la sfatul lui Harry și imediat după logodna lor - Billy și Barbara întocmiseră și semnaseră în biroul lui Harry testamente simple, numindu-se unul pe celălalt unic moștenitor și executor testamentar.
    Trecutul lui Dardre, tactica și lăcomia sa fățișă treziseră disprețul judecătorului. Acțiunea judecătorească fusese respinsă.
    Dardre încercase să găsească alt tribunal ca să reia cazul. Nu avusese succes. Billy și Harry nu mai auziseră de ea de doi ani.
    Acum Billy zise:
    - Dar dacă aș muri...
    - Ai ales împuterniciți de rezervă, care să-ți ia locul. Dacă o să fii călcat de un camion, unul dintre ei îți va lua locul.
    - Înțeleg. Dar...
    - Dacă tu, eu și George Nguyen o să fim călcați de camioane, adică, de fapt, dacă noi trei vom fi călcați de trei camioane, există candidați dornici să fie împuterniciți, acceptabili din punctul de vedere al tribunalului, și care sunt gata să preia îndatoririle. Până la instalarea lor în funcție, treburile de zi cu zi ale fondului vor fi în mâinile unei firme care asigură administrarea fondului.
    - Te-ai gândit la toate.
    Harry zise, mișcându-și mustața imensă când zâmbi:
    - Dintre toate realizările mele, cel mai mândru sunt de faptul că nu am fost încă exclus din barou.
    - Dar dacă mi se întâmplă ceva...
    - Mă scoți din minți.
    - ...există cineva în afară de Dardre, care să ne dea motive de îngrijorare?
    - Cine?
    - Oricine.
    - Nu.
    - Ești sigur?
    - Da.
    - Nu-i nimeni care să poată lua banii Barbarei?
    Harry zise, aplecându-se în față, cu brațele pe birou:
    - Despre ce-i vorba?
    Billy ridică din umeri.
    - Nu știu. În ultimul timp am fost... cam speriat.
    După ce tăcu un timp, Harry spuse:
    - Poate că ar fi timpul să revii la viață.
    - Am o viață a mea, replică Billy, pe un ton cam tăios, având în vedere că Harry îi era prieten și că era un tip decent.
     - Poți să ai grijă de Barbara, poți să fii credincios amintirii ei, dar să ai totuși viața ta.
    - Ea nu-i o amintire. E vie. Harry, ești ultima persoană căreia aș vrea să-i trag un pumn în gură.
    Harry oftă.
    - Ai dreptate. Nimeni nu-ți poate spune ce să simtă inima ta.
    - Ce naiba, Harry, nu ți-aș da niciodată un pumn în gură.
    - Par speriat?
    Billy zise, râzând ușor:
    - Tu pari așa cum ești. Arăți ca un Muppet.
    Umbra blândă a măslinilor luminați de soare se mișcă de pe geamul ferestrei, pătrunzând în cameră.
    După un timp, HarryAvarkian spuse:
    - Există cazuri în care unii oameni au ieșit din comă botulinică, având majoritatea facultăților intelectuale intacte.
    - Rar sunt asemenea cazuri, recunoscu Billy.
    - Rar nu-i același lucru cu niciodată.
    - Încerc să fiu realist, dar nu vreau cu adevărat să fiu.
    - Îmi plăcea supa vichyssoise, zise Harry. Acum, dacă o văd pe rafturile magazinului, mi se face greață.
    Într-o sâmbătă, pe când Billy lucra în tavernă, Barbara deschisese la cină o cutie de supă. Supă vichyssoise. Își făcuse și un sendiș cu brânză.
    Duminică dimineața, Billy se dusese la ea în apartament, pentru că nu-i răspunsese la telefon. O găsise inconștientă, pe podeaua din baie.
    La spital i se administraseră antitoxine - suficient de prompt ca să fie salvată de la moarte. Iar acum dormea. Și dormea.
    Nu se putea aprecia cu precizie întinderea vătămării creierului decât după ce se trezea - dacă avea să se trezească vreodată.
    Fabricantul supei - o companie cu reputație - scosese imediat din magazine întreaga producție de vichyssoise. Dintre cele peste trei mii de cutii, doar șase au fost găsite contaminate.
    Niciuna din cele șase cutii nu prezenta semne de umflare. Într-un fel, suferința Barbarei scutise cel puțin șase persoane de o soartă similară.
    Billy nu reușise niciodată să găsească oarecare consolare în acest lucru.
    - E o femeie frumoasă, zise Harry.
    - E slabă și zveltă, dar mie mi se pară încă frumoasă, zise Billy. Și undeva, în interiorul ei, e vie. Spune diferite chestii. Ți-am mai spus. E vie și gândește.
    Se uită la umbrele măslinilor proiectate pe birou de lentilele ferestrelor.
    Nu se uită la Harry. Nu voia să vadă mila din ochii avocatului.
    După un timp, Harry mai zise din nou ceva despre vreme, iar Billy îi spuse:
    - Ai auzit că savanții de la Princeton - sau, poate, de la Havard - încearcă să facă un porc cu creier de om?
    - Fac rahaturi din astea peste tot, replică Harry. Nu învață niciodată nimic. Cu cât sunt mai deștepți, cu atât sunt mai tâmpiți.
    - Ce oroare!
    - Ei nu văd oroarea. Doar gloria și banii.
    - Ce glorie poate fi văzută la Auschwitz? Dar unii au văzut-o.
    Urmă o tăcere mutuală, după care Billy îl privi pe Harry în ochi.
    - Știu să înveselesc lumea, nu-i așa?
    - N-am mai râs așa de tare de pe vremea lui Abbott și Costello.

                                                    Capitolul 36

                             Billy se opri la un magazin de aparatură electronică din Napa și cumpără o cameră și un dispozitiv de înregistrare video. Echipamentul putea fi folosit în modul obișnuit sau putea fi reglat încât să obțină o serie de instantanee, luate la interval de câteva secunde.
    Sistemul respectiv, dispunând de un disc făcut special, putea să ofere - în al doilea mod de folosire - supraveghere înregistrată timp de o săptămână, similară cerei oferite de echipamentele medii din magazinele de specialitate.
    Considerând că fereastra spartă a Explorerului nu-i permitea să țină în vehicul lucruri de valoare, plăti obiectele și stabili să se întoarcă după ele peste o jumătate de oră.
    De la magazinul de aparatură electronică se duse să caute un automat cu ziare. Găsi unul în fața farmaciei.
    Articolul principal se referea la Giselle Winslow. Profesoara fusese ucisă în primele ore ale dimineței de marți, cu mai puțin de douăzeci și patru de ore în urmă.
    Poza ei din ziar era diferită de cea vârâtă în cartea din poala lui Lanny Olsen, dar ambele erau fotografii ale aceleiași femei atrăgătoare.
    Billy merse cu ziarul în mână până la sediul principal al bibliotecii districtului. Avea calculator acasă, dar nu mai avea de mult timp acces la internet; biblioteca i le oferea pe amândouă.
    Era singur în grămada de calculatoare. Alți vizitatori stăteau la mesele de citit și scotoceau prin maldăre de cărți. Poate că, la urma urmei, îmbrățișarea „atlernativei față de cărți” nu se dovedise a fi viitorul bibliotecilor.
    Pe când scrisese ficțiune, Billy folosise World Wide Web pentru cercetări. Mai târziu, rețeaua îi oferise distracții și evadare. În ultimii doi ani nu mai navigase deloc pe net.
    Între timp, lucrurile se schimbaseră. Accesul era mai rapid. Căutarea se făcea ușor și iute.
    Billy tastă un șir de caractere, care să reprezinte un element de căutare în rețea. După ce nu obținu niciun rezultat, modifică șirul de caractere, apoi îl modifică din nou.
    Legile referitoare la vârsta de la care se consuma alcool difereau de la stat la stat. În multe juristicții, Steve Zillis n-ar fi avut voie să servească ba bar decât după ce ar fi împlinit 21 de ani, așa că Billy scoase „barman” din șirul de căutare.
    Steve lucra în tavernă doar de cinci luni. El și Billy nu făcuseră niciodată schimb de biografii.
    Billy își amintea vag că Steve fusese la un colegiu. Nu-și amintea care. Adăugă „student” la șirul de căutare.
    Poate cuvântul „crimă” era prea limitativ. Îl înlocui cu „mârșăvie”.
    Avu un rezultat. din Denver Post.
    Articolul fusese publicat cu cinci ani și opt luni în urmă. Deși Billy se autoavertiză să nu vadă în această descoperire mai mult decât conținea de fapt, informația i se păru relevantă.
    În anul acela, în noiembrie, dispăruse o studentă de optsprezece ani de la Universitatea Colorado din Denver, numită Judith Sarah Kesselman. Cel puțin la început nu existase niciun semn că ar fi avut loc vreun delict.
    În ceea ce părea a fi primul articol din ziar despre tânăra care lipsea, un alt student de la UCD, Steve Zillis, era citat că spusese că Judith era „o fată minunată, care punea suflet și era prietenă cu toți.” Era îngrijorat pentru că „Judi e prea responsabilă ca să dispară două zile fără să spună nimănui ce planuri are.”
    Alt șir de caractere de căutare, legat de Judith Sarah Kesselman, avu ca urmare o grămadă de rezultate. Billy se pregăti să descopere că trupul fusese găsit fără față.
    Parcurse articolele, citindu-le cu atenție la început. Când materialele începură să se repete, se mulțumi să le parcurgă în grabă.
    Prieteni, rude și profesori ai lui Judith Kesselman erau citați deseori. Steve Zillis nu mai fusese menționat vreodată.
    Judecând după mărturia materialelor disponibile lui Billy, nu se descoperise niciodată vreo urmă a lui Judith. Fata dispăruse fără urmă, de parcă ar fi trecut din acest univers în altul.
    Frecvența relatărilor din presă scăzuse constant în timpul Crăciunului din anul acela. Scăzu brusc odată că noul an.
    Presa preferă cadavre femeilor dispărute, preferă sângele misterului. Există întotdeauna violență nouă și ațâțătoare.
    Ultimul articol data de la a cincea aniversare a dispariției lui Judith. Orașul ei natal era Laguna Beach din California și articolul apăruse în Orange County Register.
    Un reporter, care înțelegea durerea nerezolvată a familiei Kesselman, scrisese în mod mișcător despre speranța acesteia că Judith era încă vie. Cumva. Undeva. Și că într-o zi se va întoarce acasă.
    Fata avusese talent muzical. Cântase bine la pian și la chitară. Îi plăcuse muzica gospel. Și câinii. Și plimbările lungi pe plajă.
    Presa oferise două fotografii ale ei. În ambele arăta poznașă, amuzantă, blândă.
    Cu toate că Billy n-o cunoscuse pe Judith Kesselman, nu putu să suporte soarta figurii ei proaspete. Evită să se uite la fotografiile ei.
    Imprimă anumite articole, ca să le revadă ulterior. Le împături împreună cu ziarul pe care-l luase din automat.
    În timp ce părăsea biblioteca, trecând pe lângă mesele de citit, un bărbat zise:
    - Billy Wiles. Nu te-am văzut de mult timp.
    La una dintre mese, pe un scaun și zâmbind cu gura până la urechi, stătea șeriful John Palmer.

                                                           Capitolul 37

                                    Deși purta uniformă, fără pălărie șeriful semăna mai mult a politician decât a polițist. De fapt, din cauză că postul său era unul obținut prin alegeri, era atât polițist, cât și politician.
    Îngrijit de părea afectat, ras neted ca o piersică de sticlă, cu dinții de-un alb perfect, cu trăsături potrivite pentru o monedă romană, șeriful arăta cu zece ani mai tânăr decât era - și pregătit pentru camerele de luat vederi.
.....................................................................................