2 - 11
Fură mai ocupați ca de obicei, pentru că marți era o zi friguroasă, dar nu aveau încă nevoie de o chelneriță în primul schimb. O treime dintre clienți își luau prânzul la pahar, iar o altă treime se mulțumea cu alune sau cu cârnați din borcanul cu saramură de la bar. Sau cu covrigeii gratuiți.
În timp ce amesteca băuturi sau turna bere, Billy Wiles era tulburat de o imagine care-i rămăsese în minte: Steve Zillis ciopârțind în bucăți un manechin, ciopârțind, ciopârțind....
În timp ce vremea trecea și nimeni nu pomenea de vreo profesoară împușcată sau de o filantroapă în vârstă ciomăgită, nervii lui Billy se liniștiră. În somnoroasa localitate Vineyard Hills, din pașnica vale Napa, știrea unei crime brutale ar fi călătorit iute. Biletul trebuia să fi fost o farsă.
După o după-amiază potolită, Ivy Elgin sosi la muncă la ora patru, iar în urma ei apărură bărbații însetați, într-o asemenea strae că ar fi dat din coadă, dacă ar fi avut așa ceva.
- Ai găsit ceva mort azi? o întrebă Billy, pomenindu-se că se crispează în timp ce o întreba.
- O insectă, o călugăriță, pe veranda din spatele casei mele, chiar în fața ușii, zise Ivy.
- Ce crezi că înseamnă?
- Că a murit cine se roagă.
- Nu pricep.
- Mă străduiesc încă să-mi imaginez despre ce-i vorba.
Shirley Trueblood apăru la ora cinci, mămoasă, într-o uniformă de-un galben-deschis, cu revere și manșete albe.
După ea sosi Ramon Padillo, care adulmecă mirosul de chili și mormăi:
- Are nevoie de un pic de chimion.
Când Steve Zillis năvăli la ora șase, mirosind a aftershave cu aromă de verbină și a apă de gură cu mentă, zise:
- Cum merge treaba, Kemosabe?
- M-ai sunat azi-noapte? îl întrebă Billy.
- Eu? De ce te-aș fi sunat?
- Nu știu. Am avut un apel, o legătură proastă, dar m-am gândit că s-ar putea să fi fost tu.
- M-ai sunat și tu, la rândul tău?
- Nu. Abia am reușit să aud vocea. Am avut însă impresia că erai tu.
În timp ce alegea trei măsline dolofane din tava cu condimente, Steve zise:
- Oricum, azi-noapte am fost plecat, cu un prieten.
- Ai terminat treaba la două noaptea și după aia ai plecat de acasă?
Steve rânji și-i făcu cu ochiul.
- Era lună plină, iar eu sunt un câine.
Pronunță cuvântul cââine.
- Când termin treaba la două dimineața, mă duc drept în pat.
- Nu vreau să te jignesc, pelerinule, dar ești un pic sărit de pe fix.
- Ce vrei să spui?
Steve ridică din umeri, apoi începu să jongleze cu măslinele alunecoase, cu o dexteritate impresionantă.
- Oamenii se întreabă de ce un tip arătos ca tine trăiește ca o fată bătrână.
- Care oameni? întrebp Billy, privind consumatorii.
- O grămadă de oameni.
Steve prinse prima măslină în gură, apoi pe a doua și pe a treia, și le mestecă zdravăn în aplauzele galeriei din bar.
În timpul ultimei ore a schimbului său, Billy îl urmări pe Steve Zillis mult mai mult decât de obicei. Dar nu văzu nimic care să-i dea de bănuit.
Fie tipul nu era farsorul, fie era mult mai deștept și mai șiret decât părea să fie.
Dar nu mai conta. Nu fusese omorât nimeni. Biletul fusese o glumă. Mai devreme sau mai târziu, avea să afle care era poanta.
Când Billy părăsi cârciuma la ora șapte, Ivy Elgin veni la el, cu o emoție stăpânită în ochii ei de culoarea coniacului.
- Cineva o să moară într-o biserică.
- Cum de te-ai gândit la asta?
- Călugărița. A murit cine se roagă.
- Ce biserică? întrebă el.
- Să așteptăm și o să aflăm.
- Poate n-o să fie într-o biserică. Poate că o să moar un predicator sau un preot local.
Privirea ei amețitoare rămase ațintită în ochii lui.
- Nu m-am gândit la asta. S-ar putea să ai dreptate. Dar cum se potrivește oposumul în treaba asta?
- N-am niciun indiciu. Eu n-am talent pentru hieroscopie, ca tine.
- Știu, dar ești amabil. Ești întotdeauna plin de interes și nu ți-ai bătut joc niciodată de mine.
Deși lucra cu Ivy cinci zile pe săptămână, impactul frumuseții și sexualității ei extraordinare puteau să-l facă să uite că Ivy era, într-un fel, mai mult fetiță decât femeie, dulce și inocentă, virtuoasă, dacă nu chiar pură.
- O să mă gândesc la oposum, spuse Billy. Poate că există în mine un pic de vizionar, despre care nu știam.
Zâmbetul ei putea să te dea cu roțile în sus.
- Mulțumesc, Billy. Uneori darul ăsta... e o povară. Mi-ar fi de folos o mână de ajutor.
Afară, aerul serii de vară era galben ca lămâia, cu raze oblice de soare, iar umbrele care se târau spre est ale ulmilor aveau doar o nuanță de purpuriu care le diferenția de negru.
Când se apropie de Ford Explorerul său, Billy văzu un bilet sub ștergătorul de parbriz.
Capitolul 6
Deși nu găsise nicio blondă moartă, niciun cadavru de bătrână, Billy se opri lângă Explorer, ezitând să înainteze, nedorind să citească acest al doilea mesaj.
Nu voia decât să stea cu Barbara un timp, apoi să se ducă acasă. N-o vedea de șapte ori pe săptămână, dar zilele în care o vizita erau mai multe decât cele în care nu se ducea la ea.
Opririle sale la Whispering Pines reprezentau unul dintre blocurile din care fusese clădită fundația vieții sale simple. Le aștepta așa cum aștepta salariul sau sculptura.
Nu era un om prost, dar nici deștept. Știa că viața retrasă putea să se deterioreze ușor într-una de singurătate.
O linie subțire separa viața retrasă de cea de sihastru plin de teamă. Și mai subțire e linia dintre sihastru și mizantropul plin de amărăciune.
Luarea biletului de sub ștergător, mototolirea lui în pumn și aruncarea lui fără să-l citească ar fi însemnat cu siguranță traversarea primei dintre aceste linii. Și poate că nu ar mai fi existat posibilitatea întoarcerii.
Billy nu avea multe din ce-și dorise în viață. Dar prin firea sa era suficient de prudent ca să recunoască faptul că, dacă arunca biletul, arunca și tot ce-l susținea acum. Viața sa nu ar fi fost doar altfel, ci mai rea.
În această transă a deciziei, nu auzi mașina poliției intrând în parcare. Când smulse biletul de sub ștergător, fu surprins de apariția bruscă a lui Lanny Olsen lângă el, în uniformă.
- Altul, declară Lanny, de parcă s-ar fi așteptat la al doilea bilet.
Vocea sa era tristă. Pe figură avea riduri provocate de spaimă. Ochii îi erau ferestre spre locuri bântuite.
Soarta lui Billy era să trăiască într-o vreme care nega existența grozăveniilor și care dădea numele de mai mică importanță, de oroare, fiecărei grozăvenii, ceea ce redefinea fiecare oroare ca pe un delict, fiecare delicat ca un ultraj, fiecare ultraj ca o simplă neplăcere. Cu toate acestea, Billy fu cuprins de aversiune înainte să știe ce anume îl adusese pe Lanny Olsen acolo.
- Billy, Doamne, Dumnezeule....
- Ce s-a întâmplat?
- Am transpirat. Uită-te la mine ce-am transpirat.
- Poftim? Ce-i asta?
- Nu mă pot împiedica să nu transpir. Și nu-i atât de cald.
Brusc, Billy se simți soios. Își trecu mâna peste față și își privi palma, așteptându-se s-o vadă murdară. În ochii săi, palma părea curată.
- Am nevoie de o bere, zise Lanny. De două beri. Am nevoie să stau jos. Am nevoie să gândesc.
- Uită-te la mine.
Lanny nu voia să-l privească în ochi. Atenția sa era îndreptată asupra biletului din mâna lui Billy.
Hârtia rămăsese împăturită, dar ceva se despături în măruntaiele lui Billy, îmboboci ca o floare lubrică, unsuroasă și cu multe petale. Greața produsă de intuiție.
Întrebarea corectă nu era ce. Întrebarea corectă era cine, iar Billy o puse.
Lanny își linse buzele.
- Giselle Winslow.
- N-o cunosc.
- Nici eu.
- Unde?
- Preda engleza în Napa.
- Blondă?
- Da.
- Și frumoasă, ghici Billy.
- A fost. Cineva a bătut-o până aproape a murit. A fost zdrobită groznic de cineva care se pricepea la asta, se pricepea cum să prelungească treaba.
- Aproape până a murit.
- Individul a dat-o gata strangulând-o cu o pereche de dresuri de-ale ei.
Lui Billy i se muiară picioarele. Se rezemă de Explorer. Nu putea să vorbească.
- Sora ei a găsit-o cu două ore în urmă.
Privirea lui Lanny rămăsese ațintită asupra foii de hârtie împăturite din mâna lui Billy.
- Departamentul Șerifului nu are jurisdicție aici, continuă Lanny. Deci treaba e în curtea poliției din Napa. Oricum, înseamnă ceva. Asta îmi lasă un spațiu de respirat.
Billy își regăsi glasul, dar acesta era răgușit și nu suna cum îl știa el.
- Biletul spunea că o să ucidă o profesoară dacă nu mă duc la poliție, dar eu am venit la tine.
- Individul a spus că o s-o moare dacă nu te duci la poliție și o să-i faci pe polițiști să se implice.
- Dar eu am fost la tine și am încercat. Pentru numele lui Dumnezeu, am încercat, nu-i așa?
În cele din urmă, Lanny îl privi în ochi.
- Ai venit neoficial. Nu te-ai dus la poliție. Te-ai dus la un prieten care s-a nimerit să fie polițist.
- Dar am venit la tine, protestă Billy, cu glas plin de negare și autojustificare.
Greața se cățăra pe pereții stomacului său, dar Billy strânse din dinți și se strădui să se stăpânească.
- Nimic nu sugera că ar fi ceva adevărat, zise Lanny.
- În legătură cu ce?
- Cu primul bilet. A fost o glumă. O glumă proastă. Nu există vreun polițist în viață cu un asemenea instinct încât să simtă ceva adevărat în chestia asta.
- Era căsătorită? întrebă Billy.
O Toyota intră în parcare și se opri la vreo douăzeci și cinci de metri de Explorer.
Cei doi priviră în tăcere șoferul care ieși din mașină și intră în tavernă. La distanța aceea, conversația lor n-ar fi fost auzită. Cu toate acestea, erau circumspecți.
Din tavernă se auzi muzică country, atunci când se deschise ușa. Alan Jackson cânta la tonomat despre inimi zdrobite.
- Era căsătorită? întrebă Billy din nou.
- Cine?
- Femeia. Profesoara. Gisele Winslow.
- Nu, nu cred. Cel puțin pentru moment nu știu de niciun soț. Lasă-mă să văd biletul.
Billy spuse, în timp ce despăturea hârtia:
- Avea copii?
- Contează?
- Contează, zise Billy.
Își dădu seama că mâna lui goală se strânsese pumn. Cel care stătea în fața sa era un prieten, unul dintre aceia pe care și-i permitea ca prieteni. Dar își desfăcu pumnul doar cu mare efort.
- Lanny, pentru mine contează.
- Copii? Nu știu. Probabil că nu. Din câte am auzit, locuia singură.
Două rafale de trafic trecură pe autostrada statală: răpăituri de motoare, ușoara agitație a aerului deplasat.
În tăcerea care urmă, Lanny întrebă, jalnic:
- Ascultă, Billy, s-ar putea să am necazuri.
- S-ar putea? zise Billy, care găsea caraghioasă alegerea aceea a cuvintelor, dar de-un caraghioslâc care nu-l făcea să râdă.
- Nimeni din departament n-ar fi luat biletul ăla afurisit în serios. Dar o să spună ca ar fi trebuit să-l iau.
- Poate că eu ar fi trebuit să-l iau în serios, zise Billy.
Lanny îl contrazise, agitat:
- Asta-i lipsă de prevedere. Rahat! Nu vorbi așa. Trebuie să ne apărăm reciproc.
- De cine să ne apărăm?
- De oricine ar fi. Billy, ascultă-mă, eu n-am un dosar perfect.
- Ce dosar?
- Dosarul meu din poliție, dosarul meu profesional. Am două rapoarte negative.
- Ce-ai făcut?
Ochii lui Lanny se mijiră, se simțea jignit.
- La naiba, nu-s un polițist corupt!
- N-am spus că ești.
- Am patruzeci și șase de ani și n-am primit un bănuț necinstit. Nici n-o să primesc vreodată.
- Bine, bine.
- N-am făcut nimic.
Supărarea lui Lanny putea să fie prefăcută, nu putea s-o justifice. Sau poate că-l speria vreo imagine din mintea sa, pentru că ochii săi mijiți se măriră. Își mesteca buza de jos de parcă ar fi mestecat un gând tulburător pe care ar fi vrut să-l muște, să-l scuipe și să nu-l mai aibă niciodată.
Billy așteptă, deși aruncase o privire la ceasul de la mână.
- Adevărul e că sunt uneori un polițist leneș, zise Lanny. Știi, de plictiseală. Sau poate.... pentru că nu mi-am dorit niciodată cu adevărat viața asta.
- Nu trebuie să-mi dai explicații, îl asigură Billy.
- Știu. Problema e că... indiferent dacă am vrut sau nu viața asta, acum o am. E tot ce am. Vreau o șansă s-o păstrez. O să citesc biletul cel nou, Billy. Te rog să-mi dai hârtia.
Billy îl înțelegea, dar nu avea niciun chef să-i dea hârtia, care acum era udă de transpirația lui. Despăduri biletul și-l citi.
Dacă nu te duci la poliție și nu-i implici pe polițiști, voi ucide un bărbat necăsătorit, a cărui lipsă n-o să fie simțită de nimeni.
Dacă te duci la poliție, o să omor o mamă tânără cu doi copii.
Ai cinci ore să te hotărăști. Decizia îți aparține.
Deși înțelesese de la prima citire fiecare amănunt teribil al biletului, Billy îl mai citi o dată. Apoi cedă hârtia.
Anxietatea, rugina vieții, corodă figura lui Lanny Olsen, în timp ce acesta privea rândurile.
- Ticălosul ăsta e bolnav!
- O să mă duc la Napa!
- De ce?
- Ca să dau amândouă biletele poliției.
- Așteaptă, așteaptă, zise Lanny. Nu știi dacă a doua victimă va fi din Napa. Poate să fie din St. Helena sau din Rutheford....
- Sau din Angwin, sau din Caligosta, îl întrerupse Billy.
Dornic să profite de ocazie, Lanny zise:
- Sau din Yountville sau din Circle Oaks sau din Oakville. Nu știi din ce loc. Nu știi nimic.
- Știu anumite lucruri, spuse Billy. Știu ce e drept.
Lanny spuse, holbându-se la bilet, în timp ce transpirația i se scurgea de pe gene:
- Criminalii adevărați nu joacă asemenea jocuri.
- Ăsta joacă.
În timp ce împăturea biletul și-l vâra în buzunarul de la piept al cămășii de uniformă, Lanny îl imploră:
- Lasă-mă să mă gândesc un minut.
Billy recuperă imediat hârtia din buzunarul lui Lanny și spuse:
- Gândește-te cât vrei. Eu mă duc în Napa.
- Oh, omule, greșești. E rău ce faci. Nu fi prost.
- E sfârșitul jocului, dacă n-o să-l joc.
- Deci o să omori o mamă cu doi copii. O să faci treaba asta așa, pur și simplu?
- O să mă fac că n-ai spus nimic.
- Atunci o să mai spun o dată. O să omori o mamă cu doi copii.
Billy clătină din cap.
- N-o să omor pe nimeni.
- „Decizia îți aparține”, cită Lanny. Și vei alege să lași doi copii orfani?
Ceea ce vedea acum Billy pe figura prietenului său, în ochii acestuia, nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse la masa de pocher sau în alte împrejurări. Părea că se confruntă cu un străin.
- Decizia îți aparține, repetă Lanny.
Billy nu voia ca între ei să apară o gâlceavă. Trăia în partea mai sociabilă a demarcației dintre un om retras și un sihastru, și nu voia să se pomenească trecând de linia aceea.
Lanny, simțind probabil îngrijorarea prietenului său, o lăsă mai moale:
- Îți cer doar să-mi arunci o funie. Acum sunt nisipuri mișcătoare.
- Lanny, pentru Dumnezeu!
- Știu. Mă suge. N-are cum să n-o facă.
- Să nu mai încerci niciodată să mă manipulezi astfel. Nu mă hărțui.
- N-o s-o mai fac. Îmi pare rău. Numai că șeriful e un tip dur. Știi cum e. Cu dosarul meu, n-are nevoie decât de asta ca să-mi ia insigna, și mai am șase ani până o să am dreptul la pensia întreagă.
Cât timp privea în ochii lui Lanny și vedea disperarea din ei - vedea ceva mai rău decât disperarea și nu voia să numească acel ceva - Billy nu putea să ajungă la un compromis cu el. Trebuia să se uite într-o parte și să pretindă că vorbea cu Lanny cel pe care îl cunoscuse înainte de întâlnirea aceea.
- Ce-mi ceri să fac?
Dându-și seama că întrebarea însemna o capitulare, Lanny spuse, cu glas mai împăciuitor:
- Billy, n-o să regreți asta. Totul o să fie bine.
- N-am spus că o să fac ceea ce vrei. Vreau doar să știu despre ce-i vorba.
- Înțeleg. Îți sunt recunoscător. Ești un prieten adevărat. Tot ce-ți cer e o oră, o oră ca să gândesc.
Billy își mută privirea de la tavernă la asfaltul crăpat de la picioarele sale și zise:
- Nu dispun de atât de mult timp. Primul mesaj îmi lăsa șase ore. Acum sunt doar cinci.
- Îți cer doar una. O oră.
- Probabil că știe că ies de la slujbă la ora șapte, deci probabil că în momentul acela a început ceasul să ticăie. Deci termenul e miezul nopții. Apoi, până în zori, o să ucidă una sau alta din victime și eu voi alege, prin acțiune sau prin inactivitate. O să facă desigur ce-o să facă, dar nu vreau să cred că am decis pentru el.
- O oră, promise Lanny, apoi o să mă duc la șeriful Palmer. Trebuie să-mi imaginez modul de abordare care o să-mi salveze curul.
Un țipăt familiar, dar rar auzit în zona aceea, îl făcu pe Billy să-și mute privirea de la asfalt la cer.
Trei pescăruși, albi pe fondul de safir, se îndreptau către partea de răsărit a cerului. Se aventurau rareori atât de departe, în nord, de golful San Pablo.
- Billy, am nevoie de biletele acelea pentru șeriful Palmer.
Billy spuse, privind pescărușii:
- Prefer să le păstrez.
- Biletele sunt dovezi, zise jalnic Lanny. Ticălosul ăla de Palmer o să mă facă praf dacă nu iau dovezile în grijă și n-o să le protejez.
Deoarece seara de vară se decolora către întunericul care făcea întotdeauna pescărușii să se îndrepte către cuibarele lor de pe malul mării, păsările acelea păreau atât de nelalocul lor, încât păreau a fi un semn rău prevestitor. Țipetele lor stridente îi provocară un fior lui Billy.
- Am doar biletul pe care tocmai l-am găsit, zise el.
- Unde-i primul? întrebă Lanny.
- L-am lăsat în bucătărie, lângă telefon.
Billy se gândi să se întoarcă în tavernă și s-o întrebe pe Ivy Elgin ce însemnau păsările.
- Bine, spuse Lanny. Dă-mi-l pe cel pe care-l ai. Palmer o să vrea să vină să discute cu tine. Poți să-i dai primul bilet atunci.
Problema era că Ivy susținea că-i în stare să citească viitorul numai în amănunte legate de făpturi moarte.
Văzând că Billy ezita, Lanny deveni insistent:
- Pentru numele lui Dumnezeu, uită-te la mine! Ce-i cu păsările alea?
- Nu știu, îi răspunse Billy.
- Ce nu știi?
- Nu știu ce-i cu păsările, spuse Billy și apoi, fără niciun chef, pescui biletul din buzunarul său și i-l dădu lui Lanny. O oră.
- Asta-i tot ce am nevoie. O să te sun.
În timp ce Lanny se întorcea să plece, Billy îi puse mâna pe umăr și-l opri.
- Cum adică o să mă suni? Ai spus că o să-l aduci pe Palmer.
- O să te sun mai întâi, de îndată ce o să-mi imaginez cum să aranjez povestea astfel încât să mă pot apăra.
- Să aranjezi.... zise Billy, fiindu-i silă de cuvânt.
Pescărușii care se roteau deveniră tăcuți și cotiră către soarele dinspre apus.
- Când o să te sun, spuse Lanny, o să-ți spun ce am de gând să-i spun lui Palmer, ca să fim pe aceeași lungime de undă. Apoi o să mă duc la el.
Billy își dori să nu-i fi dat biletul. Dar era o dovadă, iar logica îi dictase că trebuia să i-o dea lui Lanny.
- Unde o să fii peste o oră? La Whispering Pines?
Billy clătină din cap.
- O să mă opresc acolo, dar numai pentru cincisprezece minute. Apoi o să mă duc acasă. Sună-mă acolo. Dar mai e ceva.
Nerăbdător, Lanny zise:
- Billy, până la miezul nopții. Îți amintești?
- De unde o să știe psihopatul ăla ce alegere o să fac? De unde o să știe dacă am fost sau nu la poliție? De unde o să știe ce-o să fac în următoarele patru ore și jumătate?
Lanny nu-i dădu niciun răspuns, se încruntă doar.
- Doar dacă mă urmărește, spuse Billy.
Lanny privi vehiculele din parcare, taverna și arcul de cerc al ulmilor care-i înconjurau, apoi zise:
- Totul mergea atât de lin....
- Oare?
- Ca un râu. Și acum a apărut stânca asta.
- Întotdeauna apare o stâncă.
- Asta-i adevărat, zise Lanny și se duse spre mașina sa de poliție.
Singurul copil al mamei Olsen arăta învins, cu umerii pleoștiți și cu fundul căzut.
Billy ar fi vrut să-l întrebe dacă lucrurile erau în regulă în privința relației dintre ei doi, dar ar fi fost o întrebare prea directă. Și nu-i venea în minte o altă formulare a întrebării.
Apoi se auzi spunând:
- E ceva ce nu ți-am spus niciodată și ar fi trebuit să-ți spun.
Lanny se opri și se uită înapoi, privindu-l fără vlagă.
- Toți anii ăștia în care mama ta a fost bolnavă și tu ai avut grijă de ea, renunțând la tot ce ți-ai dorit... asta necesită mai multă putere decât cere munca de polițist.
Lanny se uită din nou la copaci, ca și cum ar fi fost stânjenit, apoi zise, oarecum tulburat:
- Mulțumesc, Billy.
Părea sincer emoționat de faptul că-i fusese recunoscut sacrificiul.
Apoi, de parcă un sentiment pervers de rușine îl împingea să-și nesocotească virtuțile, dacă nu chiar să-și bată joc de ele, Lanny adăugă:
- Dar toate astea nu-mi dau pensie.
Billy îl privi cum se urcă în mașină și pleacă.
În tăcerea lăsată de pescărușii dispăruți, ziua aflată la capătul puterilor își pierdu culoarea, în timp ce colinele, pajiștile și copacii deveniră treptat umbre ale lor înșiși.
În cealaltă parte a șoselei, omul de lemn, înalt de peste zece metri, se străduia să se salveze de roțile mari, strivitoare, ale industriei, sau ale ideologiei brutale, sau ale artei moderne.
Capitolul 7
Figura Barbarei, pe fondul încrețit al pernei, reprezenta disperarea și speranța lui Billy, impasul și speranța sa.
Ea era o ancoră în două privințe, prima fiind benefică. Vederea ei îl menținea pe Billy puternic și stabil în curenții zilei.
Mai nemiloase, amintirile despre ea de pe vremea când Barbara era nu numai în viață, ci și plină de viață, era un lanț care-l încătușa. Iar dacă ea s-ar fi cufundat din comă în neființă, lanțul l-ar fi tras zdravăn, iar Billy s-ar fi cufundat împreună cu ea în apele cele mai întunecate.
Venise aici nu numai să-i țină tovărășie în speranța că ea îi va recunoaște prezența chiar și din închisoarea ei interioară, dar și pentru a învăța de ce să-i pese și de ce să nu-i pese, cum să stea calm și, poate, pentru a găsi o pace relativă.
În seara aceea, pacea era mai relativă decât de obicei.
Atenția sa părăsea deseori fața Barbarei și se îndrepta către ceasul său, către fereastra dincolo de care ziua de-un galben strident se acrea încet într-un crepuscul amar.
Se uită în carnețelul său. Îl răsfoi, citind cuvintele misterioase pe care le rostise Barbara.
Când găsea o secvență care îl intriga în mod deosebit, o citea cu voce tare:
„.... burniță neagră, ușoară...”
„... moartea soarelui... ”
„...sperietoarea unui costum...”
„... ficații de gâște grase...”
„... stradă îngustă, care înalte...”
„... o cisternă pentru păstrat ceața...”
„... forme ciudate... mișcări fantomatice...”
„... clopote cu sunet limpede...”
Spera că dacă Barbara avea să audă spusele ei enigmatice din timpul comei citite de el, avea să fie îmboldită să vorbească, poate pentru a extinde acele declarații și a le face mai inteligibile.
În alte seri, efortul său provocase uneori o replică din partea ei. Dar Barbara nu lămurise niciodată ceea ce spusese anterior. În loc de asta, exprima noi și diferite secvențe de cuvinte la fel de nelămurite.
În seara aceea, Barbara răspunse cu tăcere și, uneori, cu un oftat necolorat de emoție, de parcă ar fi fost o mașină care respira într-un ritm slab cu expirații mai puternice provocate de variații aleatorii ale curentului electric.
După ce citi cu voce tare două secvențe, Billy puse carnetul în buzunar.
Fiind agitat, citise cuvintele ei cu prea multă forță, cu prea mare grabă. La un moment dat se auzise și avusese impresia că pare furios, lucru care nu i-ar fi făcut bine Barbarei.
Se plimbă prin încăpere. Fereastra îl atrase spre ea.
Whispering Pines se afla alături de o vie de pe o pantă ușoară. Dincolo de fereastră se aflau vițe plasate în șiruri, cu frunze de-un verde smarald care urmau să devină stacojii când avea să vină toamna, cu struguri mici și tari, care mai aveau multe săptămâni până la maturitate.
Cărările de lucru dintre șirurile de vițe era pătate cu negru de umbrele ultimelor ore ale zilei și cu purpuriu de la boștina de struguri care fusese împrăștiată ca îngrășământ.
Un bărbat singur stătea pe una dintre cărările acelea, la vreo douăzeci și cinci de metri de fereastră. Stătea locului, cu picioarele depărtate, cu mâinile în buzunarele pantalonilor.
Părea că privește cu atenție căminul pentru convalescenți.
De la distanța aceea, în lumina slabă, nu se puteau zări amănunte ale înfățișării bărbatului. Individul stătea pe cărarea dintre vițe cu spatele către soarele care cobora și care îl contura doar ca o siluetă.
Ascultând zgomotul răsunător de picioare care alergau pe trepte pustii - care era de fapt bubuitul inimii sale - Billy își atrase singur atenția să se ferească de paranoia. Indiferent de necazurile care ar fi putut să vină, avea nevoie de nervi potoliți și de minte limpede, ca să le facă față.
Se îndepărtă de fereastră. Se duse lângă pat.
Ochii Barbarei se mișcară sub pleoape. Specialiștii spuneau că asta indică o stare de vis.
Având în vedere că orice comă e un somn mult mai profund decât un simplu somn, Billy se întrebă dacă visele ei erau mai intense decât visele obișnuite - pline de acțiune febrilă, înțesate cu zgomote de furtună, împănate de culori.
Se întrebă dacă visele ei erau coșmaruri, pline de viață și permanente.
Când o sărută pe frunte, Barbara murmură:
- Vântul e înspre est....
Billy așteptă, dar ea nu mai spuse altceva, cu toate că ochii ei se aținteau când spre o fantomă, când spre alta, sub pleoapele-i închise.
Din cauză că aceste cuvinte nu conțineau nicio amenințare și din cauză că vocea nu-i era întunecată de simțământul că o pândea vreun pericol, Billy preferă să creadă că visul ei - cel puțin cel din acel moment - era unul blând.
Deși nu voia să facă asta, luă de pe noptieră un plic pătrat, de culoare crem, pe care fusese scris curgător numele său. Îl vârî în buzunar, fără să-l citească, pentru că știa că fusese lăsat de Jordan Ferrier, doctorul Barbarei.
Medicul folosea întotdeauna telefonul, când era nevoie să discute probleme medicale. Recurgea la mesaje scrise doar când trecea de la medicină la activitatea diavolului.
Ducându-se din nou la fereastră, Billy descoperi că individul care privea din vie plecase.
După câteva momente, când părăsi Whispering Pines, Billy se aștepta oarecum să găsească un al treilea bilet sub ștergătorul de parbriz. Fu scutit de o asemenea descoperire.
Probabil că bărbatul din vie era un om obișnuit, care făcea o treabă cinstită. Nici mai mult, nici mai puțin.
Billy se duse direct acasă, parcă în garajul separat de locuință, urcă treptele verandei din spate și descoperi ușa bucătăriei descuiată și întredeschisă.
Capitolul 8
Billy nu fusese amenințat în niciunul din bilete. Pericolul cu care se confrunta nu era unul referitor la viața sau trupul său. Ar fi preferat pericolul fizic primejdiei morale pe care o înfrunta.
Cu toate acestea, când descoperi ușa din spatele casei deschisă, se gândi să aștepte în curte până când avea să sosească Lanny împreună cu șeriful Palmer.
Luă în considerare această opțiune doar o clipă. Nu-i păsa că Lanny și Palmer aveau să-l creadă lipsit de curaj, dar nu voia să creadă el acest lucru despre sine însuși.
Intră în casă. Nu-l aștepta nimeni în bucătărie.
Lumina seacă a zilei mai degrabă burnița prin fereastră, decât pătrundea prin aceasta. Billy aprinse precaut luminile, în timp ce umbla prin casă.
Nu găsi niciun intrus în vreo încăpere sau în vreun dulap. Ciudat, dar nu văzu niciun semn de pătrundere nedorită.
Când se întoarse în bucătărie, începuse să se întrebe dacă nu uitase să închidă și să încuie ușa atunci când părăsise casa mai devreme, în cursul zilei.
Această posibilitate fu înlăturată când descoperi cheia de rezervă pe masa din bucătărie, lângă telefon. Cheia ar fi trebuit să fie lipită cu bandă adezivă pe fundul unuia dintre cele douăzeci de bidoane cu baiț pentru lemn și vopsea, depozitate pe un raft din garaj.
Billy folosise cheia de rezervă cu cinci sau șase luni în urmă. Nu era posibil să fi fost supravegheat atât de mult timp.
Probabil că, bănuind existența unei chei de rezervă, asasinul intuise că garajul era locul cel mai potrivit în care aceasta putea fi ascunsă.
Atelierul de tâmplărie al lui Billy, cu utilaje de profesionist, ocupa două treimi din spațiul acela și oferea numeroase sertare, dulapuri și rafturi în care putea fi ascuns un obiect atât de mic. Căutarea cheii durase, probabil, ore în șir.
Dacă asasinul intenționase - după ce vizitase casa - să-și anunțe pătrunderea în locuința lui lăsând cheia de rezervă în bucătărie, logica susținea că ar fi putut să economisească timpul și efortul de căutare a cheii. De ce nu spărsese unul dintre cele patru ochiuri de geam ale ușii din spate?
În timp ce Billy încerca să rezolve această șaradă, își dădu brusc seama că cheia se afla chiar în locul de pe tăblia de granit negru în care lăsase primul mesaj dactilografiat primit de la asasin. Mesajul dispăruse.
Se răsuci, dar nu văzu biletul nici pe podea, nici pe altă masă. Dechise sertarele mai apropiate, dar nu era în niciunul dintre ele....
Brusc, își dădu seama că acolo nu fusese ucigașul lui Giselle Winslow. Intrusul fusese Lanny Olsen.
Lanny știa unde era pusă cheia de rezervă. Când îi ceruse primul bilet, ca dovadă, Billy îi spusese unde se găsea: în bucătărie.
Lanny îl mai întrebase unde avea să-l găsească peste o oră, dacă avea să se ducă direct acasă sau la Whispering Pines.
Billy fu cuprins de o neliniște profundă, de o tulburare și o îndoială generală, care începu să-i distrugă încrederea.
Dacă Lanny intenționase de la început să vină aici și să ia biletul ca dovadă esențială, să-l ia imediat și să nu mai aștepte până când avea să vină cu șeriful Palmer, ar fi trebuit să-i spună. Faptul că-l înșelase sugera că nu slujea și proteja cetățenii, nici nu-și ajuta un prieten, ci era preocupat în primul rând să-și scape pielea.
Billy nu voia să creadă un asemenea lucru. Căuta scuze pentru Lanny.
Poate că, după ce plecase de la tavernă cu mașina sa de poliție, decisese că, la urma urmei, trebuia să aibă amândouă biletele înainte să-l abordeze pe șeriful Palmer. Și poate că nu voise să sune la Whispering Pines pentru că știa cât de importante erau vizitele acelea pentru Billy.
Dar într-un asemenea caz ar fi scris o scurtă explicație pe care ar fi lăsat-o în locul biletului ucigașului, când îl luase.
Dacă nu cumva.... Dacă intenția sa fusese să distrugă ambele bilete în loc să le ducă la Palmer și să susțină ulterior că Billy nu fusese niciodată la el înainte de uciderea lui Giselle Winslow, un asemenea bilet ar fi fost dovada care să-l acuze.
Dar Lanny Olsen păruse un om bun, nu fără greșeală, dar cu fond bun, corect și decent. Își sacrificase visele ca să rămână și să-și îngrijească mama, timp de mulți ani.
Billy puse cheia de rezervă în buzunarul de la pantaloni. Nu intenționa s-o mai lipească de fundul vreunui bidon din atelierul său.
Se întreba câte rapoarte negative se aflau la dosarul lui Lanny, cât de leneș fusese acesta.
Retrospectiv, Billy auzi o disperare substanțial mai mare în glasul prietenului său decât o auzise în momentul discuției:
„Nu mi-am dorit niciodată cu adevărat viața asta... problema e că... indiferent dacă am vrut sau nu viața asta, acum o am. E tot ce am. Vreau o șansă s-o păstrez.”
Chiar și oamenii cei mai buni au un punct în care cedează. Probabil că Lanny se aflase mai aproape de punctul acela decât crezuse Billy.
Ceasul de pe perete arăta opt și nouă minute.
În mai puțin de patru ore, indiferent de alegerea pe care avea s-o facă Billy, cineva avea să moară. Iar Billy voia să i se ia de pe umeri o asemenea responsabilitate.
Lanny trebuia să-l sune pe la opt și jumătate.
Billy nu intenționa să aștepte. Smulse receptorul telefonului de pe perete și formă numărul mobilului personal al lui Lanny.
După cinci țârâituri, fu comutat pe mesageria vocală. Zise:
- Aici Billy. Sunt acasă. Ce naiba ai făcut? Sună-mă acum.
Intuiția îi spuse să nu încerce să-l găsească pe Lanny prin intermediul dispeceratului de la Departamentul Șerifului. Ar fi lăsat urme care ar fi putut avea consecințe pe care nu le putea prevedea.
Trădarea prietenului său - dacă asta fusese - îl obliga pe Billy să facă socoteli prudente de om vinovat, deși nu făcuse nimic rău.
O pișcătură trecătoare a unui amestec de durere și furie ar fi fost ceva de înțeles. Dar în loc de asta îl năpădi un resentiment atât de dens, atât de rapid, că îi înțepeni pieptul și avu dificultăți să înghită.
Distrugerea biletelor și mințitul în privința acestora ar fi înlăturat demiterea lui Lanny din poliție, dar făcea situația lui Billy mai rea. Fără dovezi, i-ar fi fost mai dificil să convingă autoritățile că povestea sa era adevărată și să facă lumină în privința psihologiei asasinului.
Dacă s-ar fi dus acum la poliție, risca să pară un tip care căuta publicitate sau un barman care gustase prea mult din preparatele sale. Sau s-ar fi comportat ca un tip suspect.
Cuprins de un asemenea gând, rămase locului un timp, întorcându-l pe toate fețele. Suspect.
I se uscă gura. Limba i se lipea de cerul gurii.
Se duse la chiuveta din bucătărie și-și turnă un pahar cu apă rece de la robinet. La început abia reuși să bea o gură, apoi goli tot paharul din trei înghițituri.
Prea rece și băută prea iute, apa îi provocă în piept o durere ascuțită, de scurtă durată, și-i împrăștie greața prin măruntaie. Puse paharul pe picurător. Se aplecă deasupra chiuvetei până îi trecu senzația aceea.
Își stropi fața transpirată cu apă rece, își spălă mâinile cu apă fierbinte.
Se plimbă prin bucătărie. Stătu un pic la masă, apoi se plimbă din nou.
La opt și jumătate rămase lângă telefon, uitându-se la el, deși avea toate motivele să creadă că n-o să sune.
La opt și patruzeci de minute își folosi telefonul celular ca să apeleze din nou mobilul lui Lanny, lăsând liber telefonul fix. I se făcu din nou legătura cu mesageria vocală.
Avea impresia că în bucătărie era prea cald. Simțea că se sufocă.
La opt și patruzeci și cinci, Billy ieși afară, pe veranda din spate. Avea nevoie de aer curat.
Lăsă ușa larg deschisă în urma sa, ca să audă telefonul dacă suna.
Cerul, indigo spre est, tremura slab deasupra capului său și spre vest în vibrațiile luminoase ale apusului portocaliu-verzui.
Pădurie înconjurătoare se zburleau negre, deveneau și mai negre. Dacă un privitor ostil s-ar fi plasat printre copaci, ghemuit printre ferigi și filodendroni, doar un câine cu miros pătrunzător ar fi știut că-i acolo.
O sută de broaște râioase, toate nevăzute, începură să cânte în întunericul care se lăsa, dar în bucătărie, dincolo de ușa deschisă, era liniște deplină.
Poate că Lanny avea nevoie de ceva mai mult timp ca să găsească o cale de a aranja adevărul.
Cu siguranță că nu-i păsa numai de el însuși. Nu putea fi redus atât de deplin, atât de iute, la un egoism primitiv.
Era încă polițist, leneș sau nu, disperat sau nu. Mai devreme sau mai târziu avea să-și dea seama că nu avea să se mai suporte el însuși dacă urma să contribuie la alte morți prin obstrucționarea investigațiilor.
Pata de tuș dinspre est umplu curând cerul de deasupra capului lui Billy, în timp ce spre vest firamentul era numai foc și sânge.
Capitolul 9
La ora nouă, Billy părăsi veranda din spate și intră în casă. Închise ușa și o încuie.
Peste trei ore, soarta cuiva va fi hotărâtă, o moarte va fi stabilită și, dacă asasinul urma un model, cineva va fi ucis înainte de ivirea zorilor.
Cheia automobilului de teren zăcea pe masa din bucătărie. Billy o luă.
Se gândi să plece în căutarea lui Lanny Olsen. Ceea ce crezuse mai devreme că-i resentiment fusese o simplă exasperare. Acum știa ce-i un adevărat resentiment, o posomoreală sumbră și amară. Își dorea din tot sufletul o confruntare.
„Apără-mă de dușmanul care are de câștigat și de prietenul care are ceva de pierdut.”
Lanny fusese în schimbul de zi. Acum era în timpul său liber.
Probabil că se ascunsese acasă. Dacă nu era acasă, atunci existau doar o mână de restaurante, baruri și case ale prietenilor, unde putea fi găsit.
Un simțământ de responsabilitate și un soi bizar de speranță a disperării îl ținea pe Billy prizonier în bucătăria sa, lângă telefon. Nu se mai aștepta să-l sune Lanny, dar ar fi putut să-l sune asasinul.
Ascultătorul mut de la capătul liniei din noaptea trecută fusese ucigașul lui Giselle Winslow. Billy nu avea nicio dovadă, dar nu se îndoia că acesta era adevărul.
Poate că avea să sune și în seara aceea. Dacă Billy reușea să-i vorbească, putea realiza ceva, putea afla ceva.
Billy nu-și făcea iluzii că un asemenea monstru putea fi convins să stea la taclale. Un sociopat ucigaș nu stătea la discuții, nici nu putea fi lămurit să cruțe o viață.
Dar faptul că-l auzea pe individ rostind câteva cuvinte putea să fie un lucru prețios. Originea etnică, regiunea din care provenea, gradul de cultură, vârsta aproximativă, plus altele, puteau fi deduse dintr-un glas.
Cu un pic de noroc, criminalul ar fi putut să dezvăluie, fără să vrea, ceva ce ieșea în evidență despre el însuși. Un indice, un mugur mărunt de informație care să înflorească sub o analiză decisă, putea să-i dea lui Billy posibilitatea să ofere ceva credibil poliției.
Înfruntarea cu Lanny Olsen putea fi satisfăcătoare din punct de vedere emoțional, dar nu avea să-l scoată pe Billy din boxa în care îl vârâse asasinul.
Atârnă cheile de la mașina de teren într-un cui.
Seara trecută, într-un moment în care fusese nervos, coborâse jaluzelele la toate ferestrele. Dimineața, înainte de micul dejun, le ridicase pe cel din bucătărie. Acum le coborî din nou.
Rămase în centrul bucătăriei.
Se uită la telefon.
Intenționând să se așeze la masă, puse mâna dreaptă pe speteaza unui scaun, dar nu-l mișcă din loc.
Rămase acolo, privind podeaua din plăci de granit negru lustruite, de la picioarele sale.
Ținea casa imaculată. Granitul era lucios, fără pată.
Negreala de sub picioarele sale părea să nu aibă substanță, de parcă el ar fi stat suspendat în aer, sus, în noaptea însăi, fără aripi, cu șapte kilometri de atmosferă întinzându-se sub el.
Trase scaunul de sub masă. Se așeză. Trecu mai puțin de un minut înainte să se ridice în picioare.
În circumstanțele acelea, Billy Wiles nu știa cum să acționeze, ca să facă. Simpla sarcină de a pierde timpul îl învingea, deși de ani de nu făcea altceva.
Pentru că nu cinase, se duse la frigider. Nu avea poftă de mâncare. Nimic de pe rafturile reci nu-l atrăgea.
Se uită la cheile mașinii de teren care atârnau în cui.
Se duse la telefon și rămase holbându-se la el.
Se așeză la masă.
„Învață-ne să ne pese și să nu ne pese. Învață-ne să stăm liniștiți.”
După un timp, se duse în camera de lucru, unde petrecuse atâtea seri sculptând ornamente arhitecturale într-un colț al bancului de lucru.
Luă mai multe unelte și o bucată de stejar alb la care terminase doar pe jumătate frunza de acantă pe care o sculpta. Se întoarse cu ele în bucătărie.
Camera de lucru avea telefon, dar în seara aceea Billy prefera bucătăria. Camera de lucru avea și o canapea confortabilă și Billy se temea că va tentat să se întindă, că va adormi și nu va fi trezit de apelul asasinului sau de altceva.
Indiferent dacă îngrijorarea sa avea sau nu un motiv real, se așeză la masa din bucătărie, cu lemnul și cu sculele.
Fără menghina de sculptat, putea să lucreze doar detaliile cele mai fine ale frunzei, care era o muncă de gravare asemănătoare sculpturii în fildeș. Lama scotea un sunet găunos din stejar, de parcă ar fi fost os, nu lemn.
La zece și zece minute, cu mai puțin de două ore înainte de termenul final, decise că trebuie să se ducă la șerif.
Locuința sa nu era în niciun oraș, jurisdicția de aici era a șerifului. Taverna era în Vineyard Hills, dar orașul era prea mic ca să aibă propriul departament de poliție. Și acolo, tot șeriful Palmer reprezenta legea.
Billy înhăță cheile din cui, deschise ușa, făcu un pas pe veranda din spate - și se opri.
„Dacă te duci la poliție, o să omor o mamă tânără cu doi copii.”
Nu voia să aleagă. Nu voia să moară cineva.
În tot districtul Napa puteau să fie zeci de mame tinere cu doi copii. Poate o sută, două sute, poate mai multe.
Chiar dacă ar fi dispus de cinci ore, poliția n-ar fi identificat și alarmat posibilele ținte. Trebuia să folosească mijloacele de informare în masă ca să avertizeze publicul. Asta ar fi necesitat zile întregi.
Acum, când mai rămăseseră mai puțin de două ore, nu se putea face nimic substanțial. Poliția ar fi pierdut mai mult de două ore doar interogându-l pe Billy.
Tânăra mamă - evident aleasă dinainte de asasin - ar fi fost omorâtă.
Și dacă se trezeau copiii? Fiind martori, trebuiau eliminați.
Nebunul nu promisese s-o omoare doar pe mamă.
În aerul umed al nopții, un miros de mosc se ridică din stratul gros de pe solul pădurilor și rătăci dinspre copaci către verandă.
Billy se întoarse în bucătărie și închise ușa.
Mai târziu, cioplind detaliile frunzei, se tăie la un deget. Nu-și puse niciun bandaj. Tăietura era mică, avea să se închidă iute.
Când se crestă la încheietura unui deget, era prea adânc implicat în sculptat ca să se deranjeze să se îngrijească. Lucră mai iute și nu observă când se alese cu o a treia tăietură măruntă.
Un privitor - dacă ar fi existat unul - ar fi putut să creadă că Billy voia să sângereze.
Din cauză că mâinile îi erau ocupate, rănile continuau să sângereze. Lemnul era scăldat în sânge.
După un timp, Billy își dădu seama că stejarul era colorat în totalitate. Scăpă sculptura și puse unealta de-o parte.
Rămase un timp, uitându-se la mâinile sale, respirând greu fără niciun motiv. Cu timpul, sângerarea se opri și nu mai reîncepu atunci când Billy își spălă mâinile în chiuvetă.
La ora unsprezece și patruzeci și cinci de minute, după ce se ștersese pe mâini cu o cârpă de vase, își luă o bere Guinness rece și bău direct din sticlă. O termină prea iute.
La cinci minute după prima bere o deschise pe a doua. Turnă într-un pahar, ca să se forțeze să soarbă din ea și s-o facă să dureze mai mult.
Rămase cu berea în fața ceasului de pe perete.
Unsprezece și cincisprezece minute. Numărătoarea inversă.
Oricât ar fi vrut Billy să se mintă, nu putea să se înșele singur. Bine, făcuse o alegere. „Decizia îți aparține.” Chiar și inaactivitatea era o alegere.
Mama cu doi copii nu avea să moară în noaptea aceea. Dacă țicnitul ucigaș se ținea de promisiune, mama va dormi în noaptea aceea și va vedea zorii.
Billy făcea acum parte din treaba aceea. Putea să nege, putea să fugă, putea să-și coboare jaluzelele la ferestre pentru tot restul vieții și să treacă linia de la om retras la sihastru, dar nu putea să fugă de faptul fundamental că făcea parte din treaba aceea.
Ucigașul îi oferise un parteneriat. El nu dorise să participe. Dar acum se dovedea că era ca în unele afaceri, ca în una dintre acele oferte agresive de acțiuni pe care autorii de articole din paginile financiare le numesc preluare ostilă.
Termină a doua Guinness când sosi miezul nopții. Dorea o a treia bere. Și o a patra.
Își spuse că trebuia să aibă capul limpede. Se întrebă pentru ce și nu avu un răspuns credibil.
Își făcuse partea sa de treabă pentru noaptea aceea. Făcuse o alegere. Țicnitul avea să facă fapta.
Nu avea să se mai întâmple nimic în noaptea aceea, cu excepția faptului că Billy nu avea să adoarmă fără bere. Putea să se apuce din nou de sculptat.
Mâinile îl dureau, Nu de la cele trei răni insignifiante. Ci pentru că strânsese uneltele prea puternic. Pentru că ținuse bucata de stejar într-o strânsoare de moarte.
Fără somn nu avea să fie pregătit pentru ziua care-l aștepta. Odată cu dimineața avea să sosească știrea despre un alt cadavru. Avea să afle pe cine alesese pentru moarte.
Billy își puse paharul în chiuvetă. Nu mai avea nevoi de pahar, pentru că nu mai avea nevoie să facă berea să dureze mai mult. Fiecare bere era un pumn și Billy nu dorea altceva decât să fie făcut KO.
Luă a treia bere în camera de zi și se așeză pe scaunul cu spetează rabatabilă. Bău în întuneric.
Oboseala emoțională poate să provoace slăbiciune la fel de mult ca și epuizarea fizică. Nu mai avea pic de vlagă.
Telefonul îl trezi la ora unu și patruzeci și patru de minute. Billy țâșni din scaun ca aruncat de o catapultă. Sticla goală de bere se rostogoli pe podea.
Sperând să-l audă pe Lanny, Billy înhăță receptorul telefonului din bucătărie la al patrulea țârâit.
- Alo.
Niciun răspuns.
Individul care asculta. Țicnitul.
Billy știa din experiență că strategia tăcerii nu ducea nicăieri.
- Ce vrei de la mine? De ce eu?
Individul care-l apelase nu răspunse.
- N-o să particip la jocul tău, zise Billy, dar afirmația era jalnică, pentru că amândoi știau că fusese deja cooptat în joc.
Billy ar fi fost încântat dacă asasinul i-ar fi răspuns măcar cu un râs batjocoritor, dar nu obținu nimic.
- Ești bolnav, ești țicnit!
Pentru că nici asta nu provocă un răspuns, Billy adăugă:
- Ești un gunoi omenesc!
Își spuse că părea slab și lipsit de eficiență, iar pentru vremurile în care trăiau insultele nu erau deloc enervante. Probabil că exista o formație de rock heavy metal care își spunea Bolnavi și Țicniți, și mai mult ca sigur că exista una numită Gunoi Omenesc.
Țicnitul nu se lăsă momit. Închise telefonul.
Billy puse receptorul în furcă și-și dădu seama că-i tremurau mâinile. Și avea palmele umede. le șterse de cămașă.
Îi trecu prin minte un gând pe care nu-l avusese când asasinul îl sunase în noaptea trecută. Se întoarse la telefon, ridică receptorul, ascultă tonul un moment, apoi apăsă tastele *69, provocând un apel automat către numărul de la care fusese sunat.
La celălalt capăt al liniei telefonul sună, sună, sună, dar nimeni nu răspunse.
Recunoscu numărul care apăruse pe afișajul digital al telefonului. Era numărul lui Lanny.
Capitolul 10
Zveltă în lumina stelelor de deasupra stejarilor, biserica se afla pe șoseaua principală, la o jumătate de kilometru de cotitura spre locuința lui Lanny Olsen.
Billy merse spre colțul de sud-vest al parcării. Se opri sub mantia întunecată a unui stejar de California masiv, stinse farurile și opri motorul.
Pereții pitorești dun stucatură albă ca varul cu contraforturi decorative se înălțau către acoperișul de olane de-un portocaliu-cafeniu. Într-o nișă a clopotniței se afla o statuie a Sfintei Fecioare, cu brațele deschise, ca să primească omenirea în suferință.
Aici, orice copil botezat părea a fi un potențial sfânt. Aici, orice căsătorie părea să beneficieze de fericire pe întreaga viață, indiferent de firea miresei sau a mirelui.
Bineînțeles, Billy avea o armă.
Deși era o armă veche, nu una de model recent, rămăsese funcțională. O curățase și o păstrase așa cum se cuvine.
În pachetul cu revolverul fusese și o cutie cu cartușe de calibrul 38. Acestea nu arătau în vreun fel că ar fi fost corodate.
Când luase arma din cutia în care fusese păstrată, i se păruse mai grea decât își amintea că este. Acum, când o luă de pe scaunul din dreapta sa, i se păru încă grea.
Acel Smith&Wesson depășea greutatea normală cu doar aproximativ o sută de grame, dar poate că greutatea suplimentară pe care o simțea el era istoria armei.
Billy ieși din Explorer și încuie ușile.
O mașină izolată trecu pe autostradă. Lumina farurilor acesteia nu se apropie la mai mult de treizeci de metri de Billy.
Presbiteriul se afla în cealaltă parte a bisericii. Chiar dacă preotul suferea de insomnie, tot n-ar fi putut să audă mașina de teren.
Billy trecu pe sub stejar, ieși de sub adăpostul acestuia și pătrunse pe o pajiște. Iarba sălbatică îi ajungea până la genunchi.
Primăvara, cascade de maci curseră pe câmpul acela în pantă, portocalii-roșcați ca un torent de lavă. Acum macii erau morți, dispăruseră.
Billy se opri, ca să i se obișnuiască ochii cu întunericul fără lună.
Ascultă, nemișcat. Aerul era liniștit. Pe autostrada îndepărtată, nici urmă de trafic. Prezența sa făcuse greierii și broaștele să amuțească. Mai că putea să audă stelele.
Având încredere în vederea sa, adaptată la beznă, Billy o luă peste pajiștea ce urca ușor, îndreptându-se către aleea acoperită cu asfalt crăpat și plin de gropi ce ducea către locuința lui Lanny Olsen.
Era îngrijorat din cauza șerpilor cu clopoței. Într-o noapte de vară călduroasă ca aceea, șerpii vânau șoareci și pui de iepuri. Ajunse fără să mie mușcat pe alee și o luă spre coline, trecând pe lângă două case, ambele întunecate și tăcute.
La a doua casă, un câine alergă liber prin curtea înconjurată de gard. Nu lătră, alergă doar de-a lungul parilor înalți, scâncind ca să-i atragă atenția lui Billy.
Locuința lui Lanny se afla la vreo jumătate de kilometru de casa cu câinele. La fiecare fereastră, o lumină de orice fel făcea geamul să scânteieze sau aurea perdelele.
Când ajunse în curte, Billy se ghemui în spatele unui pom. Putea să vadă fațada dinspre vest a casei - adică partea din față a acesteia - și latura dinspre nord.
Exista posibilitatea ca toată chestia să fie de fapt o farsă, iar farsorul să fie Lanny.
Billy nu știa cu certitudine că în orașul Napa fusese ucisă o profesoară blondă. Luase de bune spusele lui Lanny.
Nu văzuse în ziare vreo știre despre omucidere. Probabil că uciderea fusese descoperită prea târziu în cursul zilei ca să apară în ultima ediție. În plus, Billy citea rareori vreun ziar.
Tot așa, nu se uita niciodată la televizor. Uneori asculta buletinul meteorologic la radio, în timp ce șofa, dar în majoritatea cazurilor asculta CD-uri cu muzică zydeco sau swing western.
Te aștepți ca un creator de desene animate să fie farsor. Dar înclinația spre umor a lui Lanny fusese reprimată atât de mult timp, încât nu mai era o înclinație, ci doar un firicel. Lanny era o companie rezonabil bună, însă nu râdea des.
Billy nu intenționa să parieze pe viața sa - sau pe un bănuț - că Lanny Olsen îi jucase o festă.
Îşi aminti cât de transpirat, de îngrozit şi de dezolat fusese prietenul său în parcarea cârciumii, în seara anterioară. La Lanny, ce vedeai era adevărat. dacă ar fi vrut să fie actor, nu creator de desene animate, dacă mama sa nu s-ar fi îmbolnăvit de cancer, Lanny s-ar fi comportat tot ca un poliţist cu un dosar cu probleme.
După ce privi atent împrejurimile şi se asigură că nu-l privea nimeni pe vreo fereastră, Billy traversă peluza, trecu de veranda din faţă şi aruncă o privire spre latura dinspre sud a casei. Şi acolo toate ferestrele luceau uşor.
Billy dădu ocol clădirii, prin spate, rămânând la distanţă, şi văzu că uşa din spate era deschisă. Un triunghi de lumină se întindea ca un covor pe podeaua întunecată a verandei, invitând vizitatorii să treacă pragul bucătăriei.
O invitaţie de felul acesta părea să sugereze o capcană.
Billy se aştepta să-l găsească înăuntru pe Lanny Olsen, mort.
„Dacă nu te duci la poliţie şi nu-i implici pe poliţişti, voi ucide un bărbat necăsătorit, a cărui lipsă n-o să fie simţită de nimeni.”
La înmormântarea lui Lanny nu aveau să fie mii de oameni care să-l jelească, poate că nu aveau să fie nici măcar o sută, deşi unii aveau să-i simtă lipsa. Nu întreaga lume, dar unii aveau să-i simtă lipsa.
Când Billy alesese să salveze mama cu doi copii, nu-şi dăduse seama că-l osândise pe Lanny.
Poate că, dacă ar fi ştiut, ar fi făcut o altă alegere. Condamnarea la moarte a unui prieten ar fi fost mai grea decât să faci acelaşi lucru cu un străin fără nume. Chiar dacă străinul e o mamă cu doi copii.
Nu voia să se mai gândească la asta.
Către capătul curţii se afla ciotul unui stejar bolnav, care fusese tăiat cu mult timp în urmă. Lat de vreun metru, ceva mai înalt de-o jumătate de metru.
În partea de est a buturugii se găsea o gaură provocată de vreme şi de putregai. În gaură fusese vârâtă o pungă de plastic cu fermoar. Punga conţinea cheia de rezervă a casei.
După ce găsi cheia, Billy ocoli cu grijă clădirea, îndreptându-se spre partea din faţă a casei. Reveni la adăpostul prunului.
Nimeni nu stinsese vreo lumină. Nicio figură nu se vedea la vreo fereastră. Nicio perdea nu se mişcase într-un mod care să de bănuit.
O parte a lui voia să telefoneze la 911, să aducă repede ajutoare şi să dezvăluie toată povestea. Bănuia că ar fi fost un gest necugetat.
Nu înţelegea regulile acelui joc bizar şi nu ştia cum definea ucigaşul victoria. Poate că ţicnitul ăla considera că-i amuzant să facă astfel încât un barman nevinovat să fie acuzat de ambele crime.
Billy trăise o dată experienţa de a fi considerat suspect. Experienţa aceea îl remodelase. Profund.
Avea să se opună să fie remodelat din nou. Prima dată pierduse prea mult din sine însuşi.
Părăsi adăpostul prunului. Urcă liniştit treptele verandei din faţă şi se duse direct la uşă.
Cheia se potrivi. Broasca nu zăngăni, balamalele nu scârţâiră, iar uşa se deschise în tăcere.
Capitolul 11
Casa victoriană avea un foiaer victorian cu podea din lemn de culoare închisă. Un hol cu lambriuri de lemn ducea către partea din spate a casei, iar o scară ducea la etaj.
Pe un perete fusese lipită cu bandă adezivă o foaie de hârtie pe care fusese desenată o mână. Semăna cu mâna lui Mickey Mouse: un deget mare, dolofan, trei degete şi o umflătură la încheietură, ce sugera o mănuşă.
Două degete fuseseră strânse în palmă. Degetul mare şi cel arătător formau un pistol îndreptat spre scară.
Billy pricepu mesajul, dar alese să-l ignore pentru moment.
Lăsă uşa casei deschisă, pentru cazul în care ar fi trebuit să plece în viteză.
Pătrunse printr-o arcadă către partea din stânga a foaierului, ţinând revolverul cu ţeava spre tavan. Camera de zi arăta aşa cum fusese pe când trăia doamna Olsen, cu zece ani în urmă. Lanny n-o folosea prea mult.
Acelaşi lucru era valabil şi pentru sufragerie. Lanny mânca de cele mai multe ori în bucătărie sau în camera de lucru, uitându-se la televizor.
Pe hol, lipită de perete, o altă mână de desen animat arăta către foaier şi către scări, în direcţie opusă celei în care merge Billy.
Deşi în camera de zi televizorul era stins, în căminul cu gaze fâlfâiau flăcări, iar în stratul de cenuşă falsă lucea jăratic fals, ca şi cum ar fi fost adevărat.
Pe masa din bucătărie se afla o sticlă de Bacardi, una de plastic de doi litri de coca-cola şi o găletuşă cu gheaţă. Pe o frafurie de lângă coca-cola lucea un cuţitaş cu lamă zimţată şi o lămâie din care fuseseră tăiate câteva felii.
Lângă farfurie se afla un pahar înalt, îmborbonat, plin pe jumătate cu un decoct negru. În pahar plutea o felie de lămâie şi câteva fâşii subţiri de gheaţă care se topea.
...........................................................................
