UNU, DOI, TREI, Agatha Christie

...................................................................................................
                                                           4.

                             Poirot îl privea.  Poate că exagera declarând că tânărul avea o figură de asasin, dar era sigur că avea un aer periculos. Ceea ce se remarca mai ales la acest chip emaciat era maxilarul enorm şi, de asemenea, ochii, care păreau ai unui iluminat sau ai unui fanatic. Avea haine de proastă calitate şi mânca cu o voracitate pe care Poirot o considera revelatoare, ba chiar simbolică.
    "Are el anumite idei, gândi Poirot, dar este un lup înfometat".
    Cu aceeaşi voce aspră, Raikes întrebă din nou:
    - În sfârşit, pot afla şi eu ce înseamnă această vizită?
    - Vă displace?
    - Nici măcar nu ştiu cine sunteţi!
    - Scuzaţi-mă!
    Poirot îşi scoase portofelul din buzunar şi-i întinse lui Raikes, peste masă, cartea sa de vizită. Bărbatul îşi aruncă o privire peste ea şi i-o restitui detectivului. În privirea lui se putea citi acum mai mult mânie şi ostilitate decât teamă.
    - Deci, spuse el, dumneavoastră sunteţi Hercule Poirot. Am auzit vorbindu-se despre dumneavoastră...
    - Sunt destul de cunoscut, remarcă Poirot cu obişnuita-i modestie.
    - Sunteţi poliţist, continuă Raikes. De genul costisitor. Unul dintre aceia la care apelezi când nu te uiţi la cheltuieli, când consideri că poţi plăti orice preţ ca să-ţi salvezi pielea!
    - Dacă nu vă beţi cafeaua, zise Poirot, se va răci.
    Vorbea blând, dar cu o voce sigură.
    Raikes îl examină cu o oarecare stupoare.
    - Cafeaua din ţara asta este întotdeauna foarte proastă. Dar dacă n-o bei caldă este mizerabilă!
    Raikes aprobă cu o vorbă şi reluă:
    - În sfârşit, unde vreţi să ajungeţi? Ce căutaţi aici?
    Poirot dădu din umeri.
    - Vroiam să vă văd.
    - Într-adevăr?
    Domnul Raikes îşi puse coatele pe masă.
    - Dacă cumva căutaţi bani, domnule Poirot, aţi greşit adresa! Oamenii cu care lucrez eu nu pot cumpăra ceea ce doresc să obţină. Întoarceţi-vă la cel care vă plăteşte!
    Poirot oftă.
    - Deocamdată nu mă plăteşte nimeni!
    - Nu-mi spuneţi basme!
    - Chiar dacă nu mă credeţi, acesta-i adevărul. Timpul meu este preţios, dar pentru moment îl risipesc fără recompensă. Să spunem că o fac pentru a-mi satisface o curiozitate personală...
    - Şi tot pentru "a vă satisface curiozitatea personală" vă aflaţi, fără îndoială, deunăzi la blestematul ăsta de dentist?
    Poirot clătină negativ din cap.
    - Se pare că uitaţi că, atunci când te afli în anticamera unui dentist, înseamnă că ai nevoie să-ţi îngrijeşti dantura. Era şi cazul meu.
    - Într-adevăr? Veneaţi la consultaţie?
    - V-o mărturisesc.
    - Ei bine, domnule Poirot, vă rog să mă scuzaţi, dar nu vă cred!
    - E dreptul dumneavoastră! răspunse Poirot. Dar, în cazul acesta, aş putea să vă întreb ce căutaţi dumneavoastră înşivă în salonul de aşteptare?
    Domnul Raikes se strâmbă.
    - Veneam, ca şi dumneavoastră, să-mi îngrijesc dantura.
    - Sufereaţi?
    - Aşa cum spuneţi!
    - Cu toate acestea aţi plecat fără să-l fi văzut pe dentist!
    - Ei, şi? Mă priveşte!
    Se făcu un moment de tăcere pe care Raikes o întrerupse pentru a spune cu o voce din care dispăruse orice urmă de ironie:
    - Nu credeţi că am vorbit destul fără să spunem nimic? Vă aflaţi acolo pentru a-i asigura protecţie clientului dumneavoastră barosan. Nu i s-a întâmplat nimic? Atunci de ce vă plângeţi? Scumpul dumneavoastră domn Alistair Blunt este perfect sănătos. Nu aveţi nimic care să mă incrimineze? Deci?
    - Unde v-aţi dus, atunci când aţi ieşit brusc din salonul de aşteptare?
    - Am părăsit casa.
    - Ah!
    Poirot se uita spre plafon.
    - Dar, spuse el, nimeni nu v-a văzut ieşind.
    - Ce importanţă are?
    - Ar putea avea. Nu uitaţi că cineva a murit în această casă la câteva minute după aceea!
    - Vreţi să vă referiţi la dentist?
    - Exact!
    Raikes îl privi drept în ochi pe Poirot.
    - Aţi vrea să mă acuzaţi că l-aş fi ucis? întrebă el. Asta-i intenţia dumneavoastră? Ei bine, ar fi mai bine să renunţaţi! Tocmai am citit rezumatul anchetei care a avut loc ieri. Sărmanul de el s-a sinucis fiindcă a comis o eroare profesională care avea să aibă drept consecinţă moartea unuia dintre pacienţii săi.
    Poirot părea să nu fi auzit.
    - Puteţi dovedi că aţi ieşit din casă la ora la care pretindeţi? întrebă el. Aveţi pe cineva care să fie în măsură să spună unde vă aflaţi între orele 12:00 şi 13:00?
    Ochii lui Raikes priveau fix în aceia ai lui Poirot.
    - Ţineţi neapărat ca s-o fi făcut eu? Probabil că Blunt ţine la ideea asta!
    Poirot oftă agasat.
    - Vă rog să mă scuzaţi, spuse el, dar pare să devină o obsesie a dumneavoastră! De ce reveniţi mereu la Alistair Blunt? Nu lucrez pentru el şi nici n-am lucrat niciodată. Nu mă interesează domnul Blunt şi securitatea persoanei sale ci moartea unui om cinstit care lucra bine în profesiunea pe care şi-o alesese!
    Raikes dădu din cap.
    - Sunt dezolat, răspunse el, dar nu vă cred. Că o recunoaşteţi sau nu, sunteţi un poliţist în slujba lui Blunt şi mi-e de ajuns.
    Trăsăturile chipului său deveniră dure şi, aplecat peste masă, adăugă:
    - În orice caz, vârâţi-vă bine în cap ideea că nu-l veţi salva! Va trebui să dispară, el şi tot ceea ce el reprezintă! Ne îndreptăm spre o ordine nouă care ne va debarasa de toţi aceşti financiari corupţi, de toţi aceşti bancheri, care par să fi ţesut peste lume o gigantică pânză de păianjen. Trebuie să fie înlăturaţi. Personal, nu am împotriva lui Blunt nimic altceva decât că reprezintă tipul de om pe care-l detest. Este un mediocru, dar căruia nu-i poţi veni de hac decât cu dinamita. Face parte dintre acei oameni care zic: "Nu aveţi dreptul să vă atingeţi de ordinea stabilită!" Zău?... Ei bine, vom mai vedea noi asta! În lumea pe care ne-o dorim nu există loc pentru oameni ca Blunt, pentru indivizi care trăiesc din cultul unui trecut pe care-l detestăm! Aceştia sunt încă numeroşi în Anglia, fosile înţepenite care sunt simbolurile decrepite ale uneiepoci depăşite! Îi vom suprima şi vom crea o lume nouă! Auziţi, o lume nouă!
    Poirot se ridicase.
    - Văd, domnule Raikes, zise el, că sunteţi un idealist.
    - Ei şi?
    - Şi că în această calitate nu vă puteţi preocupa deloc de moartea unui biet dentist!
    - Într-adevăr, ce importanţă are? pronunţă Raikes pe un ton plin de dispreţ.
    - Nu are nici una pentru dumneavoastră, răspunse încetişor Poirot, dar pentru mine are. Tocmai în asta constă diferenţa între mine şi dumneavoastră!
    Când Poirot se întoarse acasă, George îl informă că era aşteptat de o doamnă.
    - Mi s-a părut cam nervoasă, adăugă el.
    Cum doamna nu-şi dăduse numele, Poirot încercă să ghicească cine ar putea fi, dar se înşelă în pronosticul făcut. Nu-şi imagina, într-adevăr, că o va găsi în salonul său pe domnişoara Nevill Gladys, fosta secretară-asistentă a defunctului domn Morley.
    Ea se ridică la intrarea lui:
    - Dragă domnule Poirot, zise ea, foarte agitată, sunt dezolată că vă plictisesc, şi vă mărturisesc că am ezitat foarte mult înainte de a veni. Ştiu că minutele dumneavoastră sunt preţioase şi că aveţi multe de făcut, dar sunt atât de nenorocită...
    Poirot îi cunoştea pe englezi. Îi propuse o ceaşcă de ceai. Domnişoara Nevill reacţionă conform aşteptării lui.
    - Foarte amabil din partea dumneavoastră, domnule Poirot. După-amiaza nu este prea înaintată, dar oricând poţi să bei o ceaşcă de ceai, nu-i aşa?
    Poirot, care considera de fapt că oricând te poţi lipsi de o ceaşcă de ceai, minţi hotărât şi, după câteva minute, datorită priceperii fidelului George, Poirot îi servea vizitatoarei sale prima ceaşcă de ceai. Imediat după aceea, aşa cum sperase şi Poirot, domnişoara Nevill, graţie fericitului efect al miraculoasei băuturi, îşi regăsea un pic calmul şi echilibrul.
    - Domnule Poirot, spuse ea, îmi cer din nou scuze că vă inoportunez. Am venit să vorbesc cu dumneavoastră referitor la anchetă. M-a dezamăgit profund!
    Poirot declară cu blândeţe că ar fi fost surprins dacă nu s-ar fi întâmplat aşa.
    - Nu mă dusesem acolo pentru a face o depoziţie, continuă domnişoara Nevill, ci pentru că eu consideram că cineva trebuia s-o însoţească pe domnişoara Morley. Mai era şi domnul Reilly, dar domnişoara Morley nu prea-l apreciază. Am considerat deci că este de datoria mea să-i fiu alături...
    - Aţi făcut foarte bine!
    - Era ceva normal. Am lucrat mai mulţi ani cu domnul Morley şi tristul său sfârşit a însemnat o încercare dureroasă pentru mine. Adaug că ancheta n-a rezolvat nimic!
    - Lucru care nu mă surprinde deloc.
    Domnişoara Nevill se aplecă spre Poirot.
    - Ştiţi, domnule Poirot, că poliţia se înşeală complet?
    - Cum aşa?
    - Este imposibil ca lucrurile să se fi petrecut cum pretinde ea! Este exclus ca domnul Morley să se fi înşelat asupra dozei de anestezic injectat în gingia unui bolnav.
    - Credeţi?
    - Sunt sigură de asta! Se întâmplă ca unii bolnavi să suporte mai greu anestezicul, dar de vină este temperamentul lor, cel mai adesea cauza o constituie vreo boală de inimă de care suferă aceştia. Dar o eroare în dozarea anestezicului este un lucru aproape imposibil. Obişnuinţa medicului este atât de mare încât nici măcar nu mai trebuie să fie atent la ceea ce face. În mod automat, aproape fără să-şi dea seama, el ia în seringă cantitatea exactă de anestezic necesar.
    Poirot aprobă dând din cap.
    - M-am gândit şi eu la asta, spuse el.
    Domnişoara Nevill continuă:
    - La dentist, doza nu se schimbă niciodată. Farmacistul poate comite erori pentru că preparatele sale nu sunt întotdeauna identice, medicul se poate înşela în timp ce scrie reţeta. Pentru un dentist, însă, este cu totul altceva!
    - N-aţi vrut să faceţi aceste declaraţii în faţa curţii? zise Poirot.
    Gladys Nevill ezită puţin înainte de a răspunde.
    - Nu, spuse ea în cele din urmă. Şi asta pentru că poate mi s-ar fi interpretat greşit depoziţia. Eu ştiu că domnul Morley ar fi fost incapabil să-l asasineze pe unul din pacienţii săi, dar dacă aş fi spus ceea ce tocmai v-am spus dumneavoastră, nu s-ar fi conchis că eroarea aceasta fusese comisă intenţionat?
    - Foarte adevărat, zise Poirot.
    - Iată de ce am venit să vă găsesc, domnule Poirot. Poliţia oficială ar putea să nu priceapă şi, cu toate acestea, trebuie totuşi ca cineva să ştie că lucrurile nu s-au petrecut cum se spune!
    - Aveţi dreptate, declară Poirot. Necazul e că asta nu interesează pe nimeni.
    Ea îl privi stupefiată.
    - Mi-ar plăcea, reluă el, să-mi vorbiţi despre acea telegramă pe care aţi primit-o, cea care v-a făcut să părăsiţi Londra în ziua cu pricina.
    - Sinceră să fiu, domnule Poirot, răspunse ea, nu ştiu ce să cred despre telegramă. Este o poveste foarte stranie! Nu numai că persoana care a expediat-o mă cunoştea bine, dar o cunoştea şi pe mătuşa mea şi ştia unde locuieşte.
    - Să fi fost deci trimisă de unul dintre prietenii dumneavoastră?
    - Nu văd pe care dintre ei l-aş putea acuza, rezonabil vorbind.
    - Atunci?
    Era evident faptul că întrebare o jena pe tânără.
    - La început, zise ea în sfârşit, când am aflat că domnul Morley s-a sinucis, m-am întrebat dacă nu cumva el mi-a trimis acea telegramă.
    - Nu pentru că era vorba de dumneavoastră ci doar pentru că vroia să fie singur?
    - Da. Numai că, reflectând mai atent, am considerat că este o presupunere lipsită de logică, chiar dacă el avea intenţia să se sinucidă într-adevăr. Chiar că nu mai ştiu ce să cred. În schimb, Frank, este un prieten de-al meu, după cum ştiţi, şi-a băgat mai întâi în cap o idee complet absurdă. Crede că eu mi-am trimis telegrama ca să-mi pot petrece ziua cu altcineva. Ca şi cum aş fi capabilă de aşa ceva!
    - Mai există şi un "altcineva"?
    Domnişoara Nevill roşi.
    - Bineînţeles că nu! Numai că Frank s-a schimbat mult în ultima vreme. A devenit supărăcios, gelos. Fără îndoială că şi-a pierdut serviciul şi încă nu şi-a putut găsi altă slujbă!... Nu există nimic mai rău pentru un bărbat decât să nu aibă de lucru şi, în ultimele săptămâni, mi-am făcut multe griji pentru Frank!
    - Cred că a fost foarte surprins când a descoperit că în ziua aceea lipseaţi.
    - Da... şi este de înţeles! Venise să mă anunţe că îşi găsise un loc de muncă... Un loc minunat unde avea să câştige zece lire pe săptămână. Nu mai voia să aştepte, voia să-mi împărtăşească numaidecât vestea cea mare... şi mai cred şi că nu era deloc supărat să i-o aducă la cunoştinţă domnului Morley. Era foarte vexat de faptul că domnul Morley nu avea o părere bună despre el şi, în plus, credea că patronul meu încerca să mă îndepărteze de el.
    - Şi se înşela în privinţa asta?
    - Da... Sau, mai bine spus, da şi nu! Evident, Frank a avut mai multe slujbe şi n-a păstrat-o pe niciuna din ele, deci se poate considera că nu a fost prea serios. Dar s-a îndreptat. Cred mult în posibilitatea de a-i schimba pe oameni prin influenţa noastră. Când un bărbat are sentimentul că o femeie se bizuie pe el, încercă să fie demn de ea. Nu sunteţi de aceeaşi părere?
    Poirot îşi stăpâni zâmbetul, dar se feri să comenteze. Cuvintele acestea le mai auzise, fiind pronunţate de sute de femei, care, ca şi Gladys, credeau cu un optimism incurabil în puterea de mântuire a dragostei. Considera că, în proporţie de unu la o mie, nu se înşelau.
    - Aş vrea să-l întâlnesc pe prietenul dumneavoastră, zise el.
    - Aş fi foarte fericită să vi-l prezint, spuse ea imediat, dar în prezent nu este liber decât duminica. Toată săptămâna lucrează în afara Londrei.
    - E vorba de noua lui slujbă, nu? Cu ce se ocupă de fapt?
    - Nu ştiu exact. Cred că are un post de secretar. Depinde de un minister. Eu îi scriu la adresa din Londra şi de acolo scrisorile mele îi sunt trimise mai departe.
    - Nu vi se pare curios?
    - Faptul acesta m-a mirat mai întâi, dar Frank m-a asigurat că este perfect normal...
    Poirot reflectă câteva minute fără să scoată o vorbă, apoi spuse:
    - Mâine este duminică! Vreţi să-mi faceţi plăcerea să luaţi amândoi masa cu mine la Logan? Aş dori să vorbesc despre această nefericită afacere cu amândoi.

                                                                    7.

                                              Frank Carter era un tânăr de talie mijlocie, îmbrăcat cu o eleganţă ieftină. Avea ochii foarte apropiaţi unul de celălalt, şi un mod curios de a se foi pe scaun atunci când o întrebare îl punea în încurcătură. Lăsa impresia că nu are încredere în Poirot împotriva căruia părea a fi fost pus în gardă.
    - Nu ştiam, domnule Poirot, declară el încă de la început, că vom avea plăcerea să luăm masa cu dumneavoastră. Gladys nu m-a anunţat.
    Poirot zâmbi.
    - Nu e vina ei. Ieri am aranjat această întâlnire! Moartea domnului Morley o preocupa mult pe domnişoara Nevill şi mi-am spus că, poate, dacă am mai discuta împreună...
    Frank Carter îl întrerupse pe detectiv fără să-i pese de convenienţe.
    - M-am săturat până peste cap de moartea domnului Morley! Nu te poţi gândi la altceva, Gladys? După câte ştiu, nu era o persoană chiar atât de remarcabilă!
    - Frank! exclamă ea. Cum poţi vorbi astfel? Era un om foarte cumsecade! Nu mi-a lăsat o sută de lire? Ieri seară am primit scrisoarea!
    - Posibil, replică tânărul cu o evidentă proastă dispoziţie. Nu şi-a făcut decât datoria. Te speteai muncind. Şi cine primea toate beneficiile? Domnul Morley, desigur!
    - Mă plătea cu largheţe.
    - Nu e şi părerea mea. Micuţa mea Gladys, eşti mult prea modestă şi de aceea lumea te exploatează! Încă din prima zi mi-am dat seama de caracterul lui Morley, şi de aceea a făcut tot ce i-a stat în puteri să te determine să-mi dai papucii!
    - Nu ştia...
    - Ştia foarte bine!... Şi de n-ar fi murit, i-aş fi spus eu vreo două vorbe!
    Poirot consideră că era oportun să intervină.
    - Fără îndoială că vă referiţi la acele câteva cuvinte pe care intenţionaţi să i le spuneţi când v-aţi dus la el, chiar în ziua în care a murit?
    - Cine v-a spus că am trecut pe la el?
    - Nu este exact?
    - Era dreptul meu! Vroiam s-o văd pe domnişoara Nevill.
    - Şi vi s-a spus că lipseşte.
    - Da... şi chiar mi s-a părut că nu-i o treabă curată. De aceea i-am şi spus roşcatului care apăruse la uşă că aştept să-l văd pe domnul Morley. Trecuse cam multă vreme de când făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a o asmuţi pe Gladys împotriva mea. Îmi propusesem să-i spun că nu sunt un biet milog lipsit de orice mijloace, că am descoperit o slujbă interesantă şi că era cazul ca Gladys să-i facă o plecăciune pentru a-şi lua rămas bun şi a se ocupa de propriul ei trusou!
    - Dar, în definitiv, nu i-aţi spus nimic din toate astea?
    - Nu!! M-am plictisit să aştept în cripta lui şi am plecat.
    - La ce oră?
    - Nu-mi mai amintesc.
    - La ce oră sosiserăţi?
    - Nu ştiu. Probabil, un pic după ora 12:00.
    - Şi cât aţi rămas? O jumătate de oră?... Mai mult... sau mai puţin?
    - Nu mai ştiu, v-am spus! Nu fac parte dintre acei oameni care stau tot timpul cu ochii pe ceas!
    - Cât timp aţi stat acolo se mai afla cineva în sala de aşteptare?
    - Când am intrat, se afla acolo un tip cam gras şi cu pielea unsuroasă. După plecarea lui, am rămas singur.
    - În cazul acesta, probabil că aţi plecat înainte de 12 şi jumătate, căci la ora aceea a venit o doamnă.
    - Probabil! Pivniţa aceea începuse să mă calce pe nervi.
    Poirot îl privea pe Frank Carter şi reflecta. Avea impresia că spusele tânărului erau lipsite de sinceritate. Cu toate acestea, continuă conversaţia pe tonul cel mai prietenos.
    - Domnişoara Nevill mi-a spus că aţi avut norocul să găsiţi un post bun.
    - Nu e rău plătit!
    - Zece lire pe săptămână, nu-i aşa?
    - Ba da! Un preţ cinstit, nu? Şi asta dovedeşte că, atunci când vreau, ştiu eu să mă descurc! Se umfla în pene.
    - Munca nu este prea grea? întrebă Poirot.
    - Mă descurc!
    - Interesantă?
    - Foarte interesantă. Dar, dacă tot vorbim de meserii, aş fi curios să ştiu cum se descurcă detectivii particulari! Îmi imaginez că li se întâmplă destul de rar să facă pe Sherlock Holmes şi că se ocupă cel mai adesea de divorţuri.
    - Eu refuz întotdeauna astfel de afaceri, zise Poirot.
    - Zău? Şi, atunci, din ce trăiţi?
    - Mă descurc, dragă prietene, mă descurc...
    - Şi apoi, domnule Poirot, zise cu amabilitate Gladys, dumneavoastră sunteţi în fruntea eşalonului! Sunteţi genul de detectiv la care fac apel potentaţii: regele, ministrul de interne, ducesele...
    Poirot se întoarse spre tânără.
    - Mă flataţi, murmură el.
    Surâdea, iar tonul lui nu era prea convins.

                                                                       8.

                                             Poirot se întoarse pe jos acasă. Era gânditor. De îndată ce sosi, îl chemă pe Japp la telefon.
    - Scuză-mă că te deranjez, dragă prietene, dar aş fi vrut să ştiu dacă ai găsit ceva referitor la telegrama primită de Gladys Nevill.
    - Afacerea continuă să te preocupe? Ei bine, pentru că asta te tracasează, află că a existat într-adevăr o telegramă! Lovitura era bine organizată. Mătuşa locuieşte la Richbourne, în Somerset. Telegrama a fost expediată din Richbarn, care este, după cum ştii, un foburg din Londra...
    - E tare, zise Poirot, foarte tare! Dacă domnişoara Nevill ar fi aruncat o privire pe telegramă ca să vadă de unde a fost expediată, cuvântul "Richbarn" semăna destul de bine cu "Richbourne" pentru a o convinge că aceasta venea chiar din Somerset...
    Adăugă, după un moment de tăcere:
    - Ştii ce cred, Japp?
    - Nu!
    - Ei bine, tocmai încep să-mi spun că afacerea asta este condusă de un tip foarte inteligent!
    - Hercule Poirot vrea să fie o crimă, deci este o crimă!
    - Cum îţi explici telegrama?
    - O coincidenţă. Cineva a vrut s-o păcălească pe tânără...
    - De ce?
    - Dragul meu Poirot, lucrurile acestea nu se explică! Un mistificator operează din plăcere. Să spunem, dacă vrei, că suferă de o deviaţie a simţului umorului...
    - În orice caz, este curios faptul că acesta a ales, pentru a-i face această glumă domnişoarei Nevill, exact ziua în care Morley avea să comită greşeala pe care o ştii!
    - Nu spun, preciză Japp, că nu există o relaţie de la cauză la efect între aceste două fapte. Morley este grăbit tocmai fiindcă domnişoara Nevill lipseşte, şi pentru că este grăbit, comite o greşeală!
    - Nu cred una ca asta, zise Poirot.
    - Bănuiam eu! Dar vezi unde te conduce raţionamentul dumitale? Dacă s-a vrut îndepărtarea domnişoarei Nevill într-un scop determinat, asta înseamnă foarte probabil că Morley însuşi i-a trimis telegrama. De aici rezultă că el l-a omorât în mod voluntar pe Amberiotis şi nu din greşeală!
    Poirot tăcea. Japp insistă:
    - Deci, Poirot, ce spui?
    - Spun, răspunse Poirot, că este posibil ca Amberiotis să nu fi fost omorât de Morley.
    - Imposibil. Nimeni nu a venit să-l vadă la Savoy. A luat masa în camera sa, iar medicii sunt categorici: nici o urmă de drog în stomac. Nu a fost înghiţit, ci injectat. Şi atunci? Nu, Poirot, afacerea este limpede...
    - Asta vor să ne facă să credem!
    - Comisarul principal este mulţumit în felul acesta!
    - Şi nu-i mai trebuie nicio explicaţie nici în legătură cu dispariţia domnişoarei Sainsbury Seale?
    - Asta-i altceva! Ancheta continuă. Trebuie să fie pe undeva femeia asta! Omul nu dispare aşa...
    - Ba s-ar zice că da!
    - Moartă sau vie, se află undeva! Şi, în ce mă priveşte, consider că n-a murit.
    - De ce nu?
    - Fiindcă i-am fi găsit deja trupul.
    - Toate cadavrele se recuperează aşa de repede?
    - Vrei, fără îndoială, să insinuezi că a fost asasinată şi că o vom descoperi într-o bună zi, în adâncurile vreunei cariere, hăcuită mărunt precum carnea tocată, făcută bucăţi?
    - Nu insinuez nimic, dragă prietene. Numai că mi se pare că există efectiv persoane dispărute şi a căror urmă nu se mai găseşte niciodată.
    - Se întâmplă foarte rar. Multe femei dispar, de acord, dar sfârşim aproape totdeauna prin a le regăsi. În nouă cazuri din zece este vorba de o poveste de dragoste. Se aflau pe undeva în compania unui bărbat. Nu cred însă să fie şi cazul cu Mabelle a noastră cu doi L şi E.
     - Nu se ştie niciodată, zise Poirot cu prudenţă. Totuşi, consider ca şi dumneata că-i puţin probabil. În orice caz, este sigur c-o vei găsi zilele astea?
    - Absolut sigur. Semnalmentele sale sunt publicate în presă şi difuzate la radio.
    - Evident, asta ne-ar putea ajuta...
    - Nu te mai necăji, prietene, conchise Japp. O s-o găsim pe frumoasa dumitale cu desuurile sale de lână cu tot!
    Poirot puse receptorul la loc.
    George, care intrase în vârful picioarelor, după cum obişnuia, aranja pe o măsuţă o cană cu ciocolată fierbinte şi o farfurie cu prăjituri.
    - George, zise Poirot, iată-mă perplex!
    - Într-adevăr, domnule? Sunt dezolat!
    Poirot îşi turnă o ceaşcă de ciocolată. Învârti apoi îndelung, fără să scoată o vorbă, linguriţa în lichidul consistent. George, atent şi respectuos, nu se mişca. Se întâmpla uneori ca Hercule Poirot să-şi discute anchetele cu valetul său ale cărui păreri îi erau preţioase. După anumite semne, care ar fi rămas neobservate unui servitor mai puţin perspicace, George îşi dăduse seama că un astfel de moment se apropia.
    - Presupun, George, zise Poirot, că ai aflat de moartea dentistului meu.
    - Domnul Morley, domnule? Da, domnule. E foarte trist, domnule. S-a împuşcat, cred?
    - Asta-i părerea generală. Dacă nu s-a sinucis, a fost asasinat.
    - Da, domnule.
    - Şi, dacă a fost ucis, se pune problema să aflăm cine a făcut-o.
    - Foarte adevărat, domnule.
    - Adaug, George, că numărul persoanelor care ar fi putut să-l omoare este limitat. Nu pot fi vinovate decât persoanele care se aflau în casă în momentul morţii sale sau cele care s-ar fi putut afla acolo.
    - Cu siguranţă, domnule.
    - Iată care sunt aceste persoane: o bucătăreasă şi o cameristă, doi servitori devotaţi, pe care i-aş scoate de pe lista suspecţilor fără să ezit, o soră care-l iubea mult şi pe care n-o văd omorându-l, dar care-l moşteneşte, consideraţie financiară pe care nu ne putem permite s-o neglijăm, un asociat, inteligent şi capabil, care ar fi putut acţiona dintr-un motiv pe care-l ignorăm; un tânăr valet destul de obtuz, care are capul îmbâcsit de romane poliţiste; şi, în sfârşit, un grec cu antecedente cam suspecte.
    George tuşi uşor.
    - Cu străinii aceştia, domnule...
    - Sunt cu totul de părerea ta, George. Grecul era vinovatul cel mai indicat. Numai că se întâmplă ca acest grec să moară şi el, în aparenţă ucis de domnul Morley, fără ca noi să putem spune dacă acesta l-a suprimat în mod voluntar sau dacă este doar vorba de o eroare nefericită.
    - Este posibil, domnule, ca cei doi bărbaţi să se fi omorât reciproc. Putem presupune că aveau atât unul cât şi celălalt idei asasine, pe care le-au pus şi unul şi celalalt în practică, deşi fiecare ignora intenţiile celuilalt.
    Hercule Poirot aprobă printr-o succesiune de mormăieli:
    - Foarte ingenios, George, zise el apoi. Dentistul îl asasinează pe nefericitul gentleman care s-a aşezat pe fotoliul din faţa lui şi nu-şi dă seama că exact în momentul respectiv victima sa se gândeşte la clipa foarte apropiată în care îşi va scoate revolverul din buzunar pentru a-l executa. Lucrurile s-ar fi putut petrece în felul acesta, dar îţi mărturisesc că ipoteza nu mă încântă. Şi, în plus, lista suspecţilor noştri nu-i închisă. Mai există două persoane care se puteau afla în casă în momentul indicat. Au fost văzuţi plecând toţi pacienţii care l-au precedat pe monsieur Amberiotis, cu excepţia unuia singur, un tânăr american care a părăsit salonul de aşteptare pe la 12 fără 20, dar pe care nimeni nu l-a văzut ieşind din casă. Trebuie deci să-l includem printre posibilii suspecţi. Mai trebuie, de asemenea, să figureze pe listă un anume domn Frank Carter, care nu era pacient, dar care a venit puţin după ora 12 cu speranţa să-l vadă pe Morley. Nici pe el nu l-a văzut nimeni retrăgându-se. Acestea-s faptele, bunul meu George. Ce crezi despre ele?
    - La ce oră a fost comisă crima, domnule?
    - Între ora 12 şi 12:25, dacă vinovatul este domnul Amberiotis. Dacă-i altcineva, după ora 12:25, căci, mai devreme, domnul Amberiotis ar fi văzut cadavrul.
    George reflectă. Poirot îl încurajă din priviri.
    - Deci, George?
    - Mă frapează un lucru, domnule...
    - Da?
    - Faptul că va trebui să vă căutaţi un alt dentist.
    - George, exclamă Poirot, te întreci pe tine însuţi! Este un lucru evident de care nu-mi dădusem seama încă.
    Încântat, George părăsi încăperea.
    Poirot îşi bău ciocolata cu înghiţituri mici, continuând să reflecteze la faptele pe care le trecuse în revistă. Afacerea se prezenta aşa cum tocmai o rezumase în aspectele ei generale. Asasinul, oricare i-ar fi fost mobilurile, era neapărat una din persoanele despre care vorbise.
    Nici nu-şi formulase bine gândul şi Poirot îşi dădu seama brusc că lista era incompletă: uitase un nume. Era, fără îndoială, puţin probabil ca acesta să fie numele asasinului.
    Dar omul era în casă în momentul crimei, deci trebuia să fie trecut pe listă.
    Sub celelalte nume, Hercule Poirot îl scrise şi pe acela al domnului Barnes.
    - Domnule, zise George, o doamnă doreşte să vă vorbească la telefon!
    Acum câte zile, Hercule Poirot se înşelase încercând să ghicească numele doamnei care-i venise în vizită. De data aceasta pronosticul său fu excelent: vocea care-i ajunse la ureche era exact cea pe care o aştepta.
    - Monsieur Hercule Poirot?
    - Eu însumi, doamnă.
    - Jane Olivera la aparat. Nepoata domnului Alistair Blunt.
    - Omagiile mele, domnişoară Olivera.
    - V-ar fi posibil să veniţi până la locuinţa unchiului meu? Aţi afla aici lucruri care, cred eu, v-ar interesa.
    - Este posibil. La ce oră v-ar conveni?
    - Se poate la ora şase şi jumătate?
    - Contaţi pe mine!
    - Sper că nu v-am deranjat de la activitatea dumneavoastră?
    - Absolut deloc, domnişoară Olivera. Aşteptam telefonul dumneavoastră.
    Hercule Poirot puse receptorul la loc, surâzând. Se întreba de ce pretext se folosea Jane Olivera pentru a-l determina pe Alistair Blunt să-l convoace la el acasă.
    Nu fu lăsat să aştepte şi, de îndată ce sosi, fu introdus în marea bibliotecă ale cărei ferestre dădeau spre Tamisa. Instalat în faţa biroului său, Alistair Blunt se juca distrat cu un coupe-papier. Avea aerul obosit al bărbatului pe care femeile din familie îl inoportunează de câtva timp.
    Jane Olivera stătea în picioare aproape de şemineu împreună cu o femeie de o oarecare vârstă, mărunţică şi grasă care, în momentul intrării lui Poirot, declară cu însufleţire că "nu era posibil să nu se ţină seama de opinia sa în privinţa respectivă".
    Alistair Blunt îi răspunse că avea foarte multă dreptate şi se ridică pentru a-l întâmpina pe Poirot.
    - Cum presupun că veţi discuta acum tot felul de orori, adăugă doamna, cred că mă voi retrage.
    - În locul tău, mamă, zise Jane Olivera, aş proceda la fel.
    Urmând sfatul fiicei sale, Julia Olivera ieşi din încăpere cu măreţie, prefăcându-se că nu a remarcat prezenţa lui Poirot.
    - Domnule Poirot, zise Alistair Blunt, foarte amabil din partea dumneavoastră că v-aţi deranjat. Cred că o cunoaşteţi pe domnişoara Olivera, nu? Dânsa m-a rugat să vă chem...
    - Este vorba, explică Jane Olivera, de această femeie care a dispărut. Domnişoara nu-mai-ştiu-cum Seale...
    - Domnişoara Sainsbury Seale.
    - Exact! Un nume cum nu se poate mai pretenţios! Să lăsăm asta! Cine vorbeşte, unchiule, tu sau eu?
    - Cred că ţie îţi revine sarcina!
    Jane Olivera se întoarse spre Poirot:
    - Este posibil, domnule Poirot, zise ea, ca ceea ce vă povestesc să fie lipsit de importanţă, dar mi s-a părut că trebuie să vă aduc la cunoştinţă.
    - Vă ascult.
    - Ultima dată când unchiul meu s-a dus la dentist, nu deunăzi, ci acum trei luni, l-am însoţit. Era în "Rolls-ul" său, cu care trebuia apoi să-mi continui drumul la nişte prieteni în Regent's Park, pentru ca apoi şoferul să se întoarcă la dentist după unchiul meu. Maşina s-a oprit la numărul 58, în Queen Charlotte Street, unchiul meu a coborât şi, chiar în momentul acela, o doamnă a ieşit din casă, cu coafura în dezordine, ştiţi... genul artist. A venit drept spre unchiul meu şi, cu o voce cam piţigăiată, i-a spus: "Ah! domnule Blunt! Sunt singură că nu vă mai amintiţi de mine"! Bineînţeles, am remarcat imediat după figura pe care o făcea unchiul meu că persoana nu se înşela deloc şi că unchiul meu nu-şi amintea s-o mai fi văzut!
    Alistair Blunt oftă.
    - Atâţia oameni mă abordează cu această frază-pretext!
    - Unchiul meu, continuă Jane Olivera, aştepta urmarea cu o figură pe care i-o cunosc bine, un aer de o credulitate politicoasă care nu l-ar înşela nici pe un copil de trei ani. Cu o lipsă totală de convingere el declară că-şi aminteşte foarte bine de dânsa, iar aceasta continuă: "Eram o foarte bună prietenă a scumpei dumneavoastră soţii"!
    - Şi asta mi se spune destul de des, remarcă Alistair Blunt cu o voce plictisită. Urmarea se modifică puţin. Este vorba întotdeauna de ceea ce se cheamă "tapat". De data aceea am scăpat cu 5 lire donate nu ştiu cărei Misiuni din Zeanana. Nu era scump!
    - O cunoscuse într-adevăr pe soţia dumneavoastră? întrebă Poirot.
    - Greu de spus, răspunse Blunt. Faptul că această doamnă se interesa de Misiunile din Zeanana îmi dă dreptul să cred că, dacă ar fi cunoscut-o pe soţia mea, aceasta s-ar fi petrecut în India, unde ne aflam împreună acum zece ani. Oricum, însă, nu putea fi foarte bună prietenă de-a Rebeccăi. Altfel aş fi cunoscut-o şi eu. Fără îndoială, o fi întâlnit-o pe soţia mea în vreun salon...
    - Eu personal cred că n-o văzuse în viaţa ei pe mătuşa mea, zise Jane Olivera. Doar că îi trebuia un pretext pentru a ţi se adresa...
    - Foarte posibil.
    Se simţea foarte multă indulgenţă în tonul său.
    - În orice caz, reluă Jane Olivera, eu consider că felul în care-ncerca să ţi se facă cunoscută este tare ciudat!
    Blunt dădu din umeri.
    - Îmi vroia contribuţia la lista de subscripţii, asta-i tot!
    - A mai încercat să ia legătura cu dumneavoastră după aceea? întrebă Poirot.
    - Nu, spune Blunt. N-am mai auzit vorbindu-se despre ea şi-i uitasem chiar şi numele când Jane i-l descoperi în ziar.
    Jane Olivera conchise cam fără convingere:
    - Oricum, domnule Poirot, m-am gândit că este un amănunt pe care trebuia să-l cunoaşteţi.
    Poirot se ridică.
    - Vă mulţumesc, domnişoară Olivera; mă voi retrage pentru că ştiu, domnule Blunt, că sunteţi foarte ocupat.
    - Vă conduc, zise Jane.
    Hercule surâse pe sub mustaţă.
    Coborâră unul lângă celălalt scara mare. La parter, Jane Olivera îl invită pe Poirot să intre într-o cameră mică ce dădea într-un hol. După ce uşa fu închisă, ea îl privi drept în ochi pe detectiv şi spuse:
    - Ce vroiaţi să spuneţi adineauri când aţi afirmat că aşteptaţi telefonul meu?
    Poirot îşi ridică mâinile, îndepărtându-le una de cealaltă:
    - Exact ceea ce am spus, răspunse el, zâmbind. Aşteptam telefonul dumneavoastră şi aţi telefonat!
    - Ştiaţi că o să telefonez în legătură cu această doamnă Sainsbury Seale?
    Poirot dădu negativ din cap.
    - Aceasta, explică el, era un pretext. La nevoie aţi fi găsit altceva.
    - Dar de ce naiba îmi atribuiţi intenţia de a vă telefona?
    - Vreţi să-mi spuneţi de ce aţi vrut să-mi daţi mie această mică informaţie referitoare la doamna Sainsbury Seale şi nu aţi comunicat-o, cum era şi normal, la Scotland Yard?
    - Foarte bine, domnule Ştiu-Tot, foarte bine! Ce ştiţi exact?
    - Ştiu că persoana mea vă preocupă de când aţi aflat că i-am făcut, deunăzi, o vizită cuiva care locuieşte la Holborn Palace Hotel.
    Ea îl privea cu o stupoare neprefăcută. Chipul ei îşi schimbă culoarea. Niciodată n-ar fi crezut Poirot că o piele atât de brună ar putea să pară atât de verde.
    - M-aţi chemat aici, continuă el, foarte calm, pentru că vroiaţi să ştiţi ce am "în guşă". Scuzaţi-mi expresia! Vă interesează de fapt ce ştiu despre domnul Howard Raikes.
    - Nu ştiu despre cine vorbiţi!
..................................................................................................

    „Gândiți-vă cât timp pierdeți cu oameni care nu vă înțeleg, câtă afecțiune risipiți pentru oameni care nu simt - iar pentru acei foarte puțini, care vă sunt adevărați frați, nu găsiți decât câteva minute, câteva zâmbete, câteva vorbe goale. Tot ce e mai bun în noi îl dăm oamenilor care n-au ce face cu darurile noastre.”
                                    Mircea Eliade

UNU, DOI, TREI, Agatha Christie

...............................................................................................
                                                    3.

                         Alistar Blunt îl privi surprins pe Poirot.
    - Cu siguranţă, răspunse el. Detaliul acesta ar prezenta vreun interes?
    - Poate, făcu Poirot. Am impresia că ar putea fi foarte important!
    Japp şi Poirot,  părăsind reşedinţa financiarului, coborau treptele scării, când un automobil se opri la marginea trotuarului. Era o maşină "Sport", condusă de o tânără care, pentru a se extrage de la postul său de pilotare, a trebuit să facă o adevărată gimnastică laborioasă şi meritorie. Cei doi bărbaţi se îndepărtau deja când, în sfârşit, ea se eliberă din cochilia sa. Îi strigă cu un "Ei!" răsunător. Ei îşi continuară drumul, negândindu-se că lor li se adresa tânăra. Ea îi strigă din nou. De data aceasta, se opriră şi se întoarseră. Tânăra venea spre ei. Înaltă, subţire, numai mâini şi picioare, cu părul castaniu închis şi pielea bronzată, avea un chip lipsit de frumuseţe, dar inteligent şi energic.
    - Vă cunosc, spuse ea, adresându-se lui Hercule Poirot. Sunteţi Hercule Poirot, detectivul.
    Vocea ei era gravă şi caldă, cu un uşor accent american.
    Poirot se înclină cu curtoazie şi, răspunzând întrebării mute a tinerei, îl prezentă pe inspector.
    Ea făcu nişte ochi mari, în care Poirot avu impresia că ghiceşte o licărire speriată, şi, cu o voce chinuită, întrebă:
    - Ce căutaţi aici?... Sper... că nu i s-a întâmplat nimic unchiului Alistair?
    - De ce credeţi că i s-ar fi putut întâmpla ceva? zise repede Poirot.
    - Nu i s-a întâmplat nimic? Atunci, totul este perfect!
    Japp repetă la rândul său întrebarea lui Poirot:
    - De ce, domnişoară?...
    Ea zise, aproape mecanic:
    - Olivera, Jane Olivera...
    - De ce, domnişoară Olivera, credeţi că i s-ar fi putut întâmpla ceva domnului Blunt?
    Ea râse, cu un râs care suna fals, şi răspunse:
    - Când întâlneşti poliţişti în pragul unei case, îţi spui, fără să vrei, că în pod sunt bombe!... Unchiul meu v-a chemat?
    Întrebarea îi era adresată lui Poirot, dar Japp fu cel care răspunse:
    - Nu. Noi am vrut să-l vedem. În legătură cu o sinucidere care a avut loc azi dimineaţă.
    - O sinucidere?
    - Da. Aceea a domnului Morley, dentistul din Queen Charlotte Street, nr. 58.
    - Oh!
    Ea pălise. Rămase câteva secunde nemişcată, privind drept înaintea ei, cu fruntea întunecată de grijă, apoi spuse, într-un fel destul de neaşteptat:
    - Dar este stupid!
    După care, întorcându-le spatele brusc, se îndepărtă fără ceremonie, urcând în grabă treptele şi intrând în casa acărei cheie o avea.
    Japp, foarte mirat, privea această retragere care semăna cu o fugă.
    - Curioasă reflecţie, zise el în sfârşit.
    - Curioasă, făcu şi Poirot, dar şi interesantă.
    Japp se dezmetici, îşi privi ceasul şi opri un taxi care tocmai trecea.

                                                                9.

                                   În holul slab luminat din Glengowrie Court Hotel, domnişoara Sainsbury Seale îşi lua ceaiul. Sosirea unui ofiţer de poliţie, în uniformă, o tulbura un pic, dar nu-i displăcea. Poirot remarcă uimit că pantoful continua să fie privat de catarama sa.
    - Într-adevăr, domnule ofiţer, zise ea cu o voce melodioasă, plimbându-şi privirile în jurul ei, nu ştiu unde ne-am putea instala ca să fim liniştiţi! Este ora ceaiului, înţelegeţi? De fapt, mi-aţi permite să vă ofer câte o ceaşcă de ceai, dumneavoastră şi... prietenului dumneavoastră?
    - Nu, mulţumesc, doamnă, zise Japp. Vi-l prezint pe monsieur Hercule Poirot.
    - Chiar nu vreţi să acceptaţi o ceaşcă de ceai? Atunci poate că ne-am putea instala în salon, deşi, la ora aceasta, este de obicei cam multă lume... Iată, acolo, în colţişorul acela. Cei de acolo pleacă...
    Locul, un mic patrulater puţin mai ferit privirilor, părea relativ calm. Trecând înaintea lor, ea îi conduse. Până acolo, Poirot culese de pe jos o eşarfă şi o batistă pe care ea le scăpase şi pe care i le restitui în timp ce se aşezau.
    - Mulţumesc, spuse ea, şi scuzaţi-mă! Sunt atât de dezordonată! Şi acum, inspectore, sau, mai bine zis, inspector-şef, nu-i aşa?, vă rog, puneţi-mi ce întrebări doriţi! Afacerea asta este de-a dreptul lamentabilă! Sărmanul domn Morley! Presupun că-l preocupa ceva! Trăim vremuri atât de grele!
    - Vi s-a părut că ar avea o înfăţişare preocupată, azi dimineaţă, domnişoară Sainsbury Seale?
    Ea reflectă un moment.
    - Oh, Doamne, zise ea în sfârşit, n-aş putea afirma aşa ceva! Numai că, având în vedere împrejurările, cred că aş fi fost incapabilă să remarc ceva! Nu mă simt stăpână pe mine când intru în cabinetul unui dentist!
    Ea cârâi uşor şi, sclifosindu-se, îşi pipăi cu mâna buclele, despre care Poirot tocmai remarcase în sinea lui că sunt asemenea unor cuiburi de păsări.
    - Ne puteţi spune, întrebă Japp, care erau persoanele care se aflau cu dumneavoastră în salonul de aşteptare?
    - Să vedem... Când am sosit, nu era acolo decât un tânăr. Probabil că suferea groaznic căci murmura ceva strângând din dinţi. Lăsa impresia că se stăpâneşte cu greu, şi răsfoia cu un deget nervos paginile unei reviste pe care părea incapabil s-o citească. Apoi, brusc, s-a ridicat dintr-un salt şi a ieşit. Da, probabil că se simţea într-adevăr foarte rău!
    - Ştiţi unde s-a dus? A părăsit casa?
    - N-am absolut nicio idee. Presupun că şi-a spus că nu mai poate aştepta şi că trebuie să-l vadă numaidecât pe dentist. Dar nu s-a dus la domnul Morley, căci nici nu plecase bine când valetul veni după mine şi mă conduse în cabinetul domnului Morley.
    - Înainte de plecare v-aţi mai întors în salonul de aşteptare?
    - Nu. Îmi aranjasem părul şi-mi pusesem pălăria chiar în cabinetul domnului Morley. Ştiu că există doamne care-şi lasă pălăria în salonul de aşteptare, dar eu nu procedez aşa niciodată. Una din prietenele mele, care are acest prost obicei, şi-a găsit într-o zi pălăria într-o stare jalnică. Cineva, un copil desigur, se aşezase pe ea. Şi era o pălărie nouă!
    - O adevărată catastrofă, zise politicos Poirot.
    - Cea vinovată este mama, reluă domnişoara Sainsbury Seale. Copiii trebuie să fie supravegheaţi. Ei n-au intenţii rele. Numai că, dacă nu eşti atent la ceea ce fac...
    Japp aduse discuţia pe făgaşul care-l interesa.
    - Tânărul acesta suferind, întrebă el, este unicul bolnav pe care l-aţi remarcat în cursul vizitei?
    - Da. Cu excepţia unui domn care cobora treptele scării chiar în momentul în care eu soseam. Pleca. Era un domn cu o alură destul de bizară, care părea străin...
    Japp tuşi uşor.
    - Eu eram acela, zise Poirot cu multă demnitate.
    - Doamne! exclamă domnişoara Sainsbury Seale, privindu-l cu atenţie pe domnul cel mărunţel. Iertaţi-mă! Sunt atât de mioapă şi parterul acesta este atât de întunecos! Am o excelentă memorie a fizionomiilor, dar trebuie să recunoaştem că aici nu se vede aproape deloc! Nu fiţi supărat! Vă rog!
    După ce Poirot o linişti pe domnişoara Sainsbury Seale, Japp îi mai puse o întrebare.
    - Sunteţi sigură, domnişoară, că domnul Morley n-a făcut în faţa dumneavoastră aluzie la vreo discuţie neplăcută pe care trebuia s-o aibă în cursul dimineţii?
    - Absolut sigură.
    - Nu v-a vorbit despre un pacient numit Amberiotis?
    - Nu. De fapt, n-a pronunţat alte cuvinte decât pe acelea pe care dentiştii sunt obligaţi să le spună când se ocupă de un pacient.
    Frazele acelea erau cunoscute de Poirot, care şi le amintea: "Clătiţi-vă gura, vă rog! Deschideţi-o puţin mai mult, vă rog!... Nu vă doare?"
    Japp o informă, în acest timp, pe domnişoara Sainsbury Seale, că va trebui să depună mărturie la anchetă. Ea păru să se obişnuiască cu această idee care mai întâi o înspăimântase. O întrebare pusă de Japp o determină, un pic după aceea, să-şi spună povestea vieţii sale.
    Întoarsă din India, în urmă cu 6 luni, după ce stătuse prin diverse hoteluri şi pensiuni, ea se fixase la Glengowrie Court, a cărei atmosferă familială îi plăcea. În India, trăise mai ales la Calcutta, lucrând cu diverşi misionari şi dând lecţii de dicţie.
    - Să vorbeşti o engleză foarte pură şi să articulezi cuvintele într-un mod ireproşabil, explică ea, umflându-se în pene, este în ochii mei un lucru esenţial. Trebuie să spun că în tinereţe jucam în diverse piese de teatru. Nu aveam decât roluri modeste, dar aveam mari ambiţii. Vroiam să joc repertoriul cunoscut. În cele din urmă am făcut turnee în toată lumea: Shakespeare, Bernard Shaw...
    Continuă după un suspin studiat:
    - Nenorocirea, în ce ne priveşte pe noi, femeile, este inima! Suntem la buna ei plăcere. M-am căsătorit dintr-o nesăbuinţă. Ne-am despărţit aproape imediat. Fusesem decepţionată crunt. Mi-am reluat numele de domnişoară şi, atunci, graţie unor fonduri obţinute de la prieteni, am deschis un curs de dicţie. Am contribuit mult la crearea unei excelente companii de actori amatori. Trebuie să vă arăt notiţele mele...
    Japp cunoştea în ce consta pericolul. Îşi anunţă deci plecarea.
    În timp ce-şi lua rămas bun, domnişoara Sainsbury Seale îi atrase atenţia asupra unui ultim punct.
    - Dacă, întâmplător, numele meu ar trebui să apară în ziare în calitate de martoră, de exemplu, aţi vrea să vă asiguraţi că va fi scris corect, Mabelle Sainsbury Seale, Mabelle cu doi "L" şi "E", iar Seale, S, E, A, L, E... Normal, dacă faptul îi interesează, să reamintească apariţia mea în "Cum vă place" pe scena din Oxford Repertory Theatre...
    Japp îşi căută scăpare în fugă.
    În taxi, scoase un oftat de uşurare şi îşi şterse fruntea.
    - Dacă ar fi necesar, declară el, nu ne va fi greu să-i verificăm spusele. Numai dacă nu ne-a povestit de la început până la sfârşit basme bune de adormit copiii, ceea ce nu cred...
    - Oamenii care mint, adăugă Poirot, nu dau atâtea detalii şi poveştile lor par mai adevărate.
    - Mă temeam să nu refuze să vină la anchetă, reluă Japp. În general, fetele bătrâne au oroare de acest gen de exhibiţii. Dar faptul că a jucat cândva teatru a decis-o să accepte fără ezitare. Să fie oarecum vedetă, undeva, este o tentaţie căreia nu-i poate rezista!
    - Chiar crezi că vei avea nevoie de ea la anchetă?
    - Nu ştiu încă. Depinde. În orice caz, sunt mai convins ca oricând, Poirot, că nu-i vorba de o sinucidere.
    - Şi mobilul?!
    - N-am deocamdată nicio idee. Cine ştie dacă Morley nu a sedus-o cândva pe fiica lui Amberiotis?
    Poirot încercă să şi-l imagineze pe Morley făcând-o pe Făt-Frumos pe lângă o tânără şi frumoasă grecoaică cu ochii mari şi languroşi. Tabloul nu era verosimil, iar Poirot îi reaminti lui Japp că Reilly le spusese că asociatul lui nu ştia să profite de bucuriile vieţii.
    - Ştiu, făcu Japp. Dar în cursul unei croaziere se poate întâmpla orice! De altfel, vom cunoaşte mai bine situaţia după ce vom vorbi cu cetăţeanul Amberiotis.
    La Savoy, funcţionarul de la recepţie îl privi pe Japp într-un fel destul de bizar când poliţistul îi ceru să-i anunţe domnului Amberiotis vizita sa.
    - Regret mult, domnule, zise el, dar mă tem că nu-l puteţi vedea pe monsieur Amberiotis.
    - Ei bine, te înşeli foarte tare! replică poliţistul cu o voce aspră.
    În acelaşi timp, întredeschizându-şi portofelul, îl lăsă pe funcţionar să întrezărească legitimaţia care-i atesta funcţia.
    - Nu m-aţi înţeles, domnule, reluă omul. Monsieur Amberiotis a murit acum o jumătate de oră.
    Hercule Poirot avu impresia că se închide o uşă.
    Încetişor, dar definitiv.

                                                  III. Cinci, şase, în codruri vreascuri culeg....
                                                                                   1.

                                24 de ore mai târziu Japp îl chema pe Poirot la telefon. Vorbea cu amărăciune.
    - Faliment pe toată linia! zise el.
    - Cum aşa?
    - Morley s-a sinucis cu adevărat. Ştiu şi de ce.
    - De ce?
    - Mi s-a înmânat chiar acum raportul medicului referitor la moartea lui Amberiotis. Renunţ la jargonul medical. În stil vulgar, vom spune că a murit ca urmare a administrării unei doze excesive de adrenalină şi de procaină. Inima nu i-a rezistat şi nu minţea bietul om când afirma, ieri după-amiază, că nu se simte bine. Cu asta totul se explică! Anestezicul de care se servesc dentiştii pentru anestezii locale este pe bază de adrenalină şi procaină. Morley s-a înşelat asupra dozei, şi-a dat seama de eroarea sa, după plecarea lui Amberiotis, şi, de frica scandalului, s-a sinucis!
    - Cu un revolver despre care nu se ştie că i-ar aparţine?
    - Revolverul acesta putea fi foarte bine în posesia lui de multă vreme, fără ca el să fi spus cuiva. Nu spunem întotdeauna totul despre noi oamenilor alături de care trăim! Dacă ţi-aş spune tot ce li se ascunde uneori acestor oameni, ai fi stupefiat!
    - Aşa este, admise Poirot.
    - Oricum, reluă Japp, afacerea-i clasată. Totul se explică foarte logic.
    - Nu-ţi voi ascunde, dragă prietene, replică Poirot, faptul că explicaţia asta este departe de a-mi da satisfacţie deplină. Este adevărat că anumiţi bolnavi reacţionează foarte neaşteptat la anesteziile locale, este exact că, în anumite cazuri, adrenalina în combinaţie cu procaina a putut produce efecte toxice. Este o problemă de temperament. Dar nici dentiştii, nici medicii nu împing, în general, conştiinţa profesională până la a se sinucide, dacă li se întâmplă vreun accident bolnavilor lor!
    - De acord! zise Japp. Numai că trebuie să facem o distincţie! Când anestezicul a fost administrat în doză normală, nu i se poate reproşa nimic doctorului, care nu avea cum să prevină reacţia deosebită a bolnavului său. Dar, în cazul de care ne ocupăm, greşeala profesională este evidentă. Nu am încă cifrele, pentru că analizele acestea cantitative necesită foarte mult timp, dar pot să afirm că doza era cu mult superioară celei normale!
    - Dar, obiectă Poirot, nu era decât o greşeală, nu era o crimă.
    - Adevărat! Există însă erori care te distrug. Din punct de vedere profesional, Morley era terminat. N-ai mai găsi pe nimeni care să-şi pună viaţa în mâinile unui dentist capabil să injecteze o doză mortală de otravă, chiar dacă oricui îi poate fi permisă o clipă de neatenţie!
    - Recunosc că o eroare de felul acesteia este grozav de supărătoare.
    - Reţine că-i vorba de un lucru ce se poate întâmpla. Medicii ori farmaciştii care nu s-au înşelat nicicând, ani şi ani de zile, au, într-o bună zi, o secundă de neatenţie şi produc o adevărată catastrofă! Şi trebuie să suporte consecinţele acestui fapt. Morley era un tip sensibil. Când i se întâmplă una ca asta, un medic are de obicei, alături de el, un farmacist ori un asistent cu care împarte responsabilitatea. Morley, însă, era singurul răspunzător.
    Poirot încă nu era convins.
    - Nu crezi că ar fi lăsat în urma lui un mesaj? Măcar pentru a-şi explica eroarea şi a declara că nu vrea să supravieţuiască unui om pe care l-a omorât din greşeală. Consider că ar fi putut scrie în grabă câteva cuvinte pentru sora lui...
     - Dacă lucrurile s-au petrecut aşa cum cred eu, răspunse Japp, este normal să nu fi făcut aşa ceva. Şi-a dat seama brusc de ceea ce s-a întâmplat, şi-a pierdut stăpânirea de sine şi, fără să mai stea pe gânduri, s-a sinucis!
    Cum Poirot tăcea, Japp continuă:
    - Te cunosc, amice! Dacă ţi-ai băgat în cap ideea că eşti în prezenţa unei crime, nu vrei să renunţi şi trebuie să fie o crimă! Recunosc că, de data aceasta, eu sunt cel care te-am condus pe cărarea războiului. M-am înşelat, îţi mărturisesc cu umilinţă!
    - Continuu să cred, zise Poirot, că există altă explicaţie.
    - Pot exista chiar mai multe, nu mă îndoiesc de asta, replică Japp, iar eu m-am gândit la câteva. Dar toate mi se par fantastice! Putem presupune că Amberiotis l-a omorât pe Morley, după care acesta s-a întors la el, la hotel, şi s-a sinucis, cuprins de remuşcări. Dacă crezi că această ipoteză este posibilă, eu personal, nu sunt deloc de această părere! Scotland Yard-ul mi-a comunicat informaţiile de care dispune despre Amberiotis. Foarte interesant. Era un mic hotelier grec, care, după ce a făcut un pic de politică în ţara sa, începuse să facă spionaj în Germania şi în Franţa. Meseria nu-l îmbogăţea atât de repede cum îşi dorea el şi se presupune că s-a apucat şi de şantaj. Era, în general vorbind, un tip lipsit de scrupule. Anul trecut s-a aflat în India şi se crede că, acolo, i-a sustras unui prinţ indigen sume considerabile. Numai că, tipul fiind şiret, nu s-a putut găsi nicio probă care să-l incrimineze. Dacă vrei o altă ipoteză, mai am una de rezervă! Dintr-un motiv sau altul, Amberiotis are asupra lui Morley un ascendent şi îl şantajează. Oferindu-i-se ocazia, Morley profită pentru a-i injecta în gingii o doză masivă de adrenalină şi de procaină. Se bizuie pe faptul că moartea duşmanului său va trece drept un accident nefericit. După plecarea lui Amberiotis, este cuprins de remuşcări şi se sinucide. Este şi asta o teorie, deşi, în ce mă priveşte, mi-e greu să-l văd pe Morley în rolul unui asasin. Pentru mine, unica explicaţie valabilă este, ţi-o repet, cea pe care ţi-am spus-o: Morley, suprasolicitat de activitatea sa, a comis o greşeală. Cam aceasta va fi concluzia anchetei. I-am vorbit despre afacerea asta comisarului principal, iar acesta este categoric...
    - Foarte bine, spus Poirot cu un oftat. Foarte bine...
    - Îţi înţeleg sentimentele, conchise cu amabilitate Japp. Dar nu poţi să dai de fiecare dată peste o crimă frumoasă! Aşa că îţi spun: "Pe curând!" şi-mi cer scuze repetând în contul meu această frază devenită clasică: "Scuză-mă că te-am deranjat!"... La revedere, dragul meu Poirot!
    Acestea fiind spuse, el puse receptorul în furcă.

                                                         2.

                                   Hercule Poirot era instalat în faţa biroului său. Un birou modern. În materie de mobilă, Poirot iubea tendinţa modernă, din cauza liniilor sale sobre şi nete pe care le prefera curbelor, oricât de graţioase ar fi fost ele, specifice stilului vechi. În faţa lui se afla o foaie de hârtie pătrată pe care, sub rubrici bine delimitate, scrisese câteva observaţii.
    Mai întâi, acestea: Amberiotis. Spionaj. De ce se afla în Anglia? În India, anul trecut. În timpul unei perioade de tulburări şi agitaţii. Poate că era un agent revoluţionar.
    Urma apoi un nume cu un semn de întrebare: Howard Raikes?
    Şi apoi o frază: "Dar este stupid!"
    Poirot reflectă. Afară, pe marginea pervazului se aşezase o pasăre care ţinea în ciocul ei o rămurică necesară construirii cuibului său. Şi Poirot cam aducea cu o pasăre, cu capul lui ţuguiat, în formă de ou.
    Lăsă un spaţiu alb pe pagina respectivă şi scrise sub ultimul rând: Domnul Barnes?
    Apoi, mai jos: Biroul lui Morley? Urme pe covor. Posibilităţi.
    Privi pentru o clipă cu multă atenţie acest ultim rând, apoi se ridică şi ceru să i se aducă pălăria şi bastonul, după care ieşi.

                                                      3.

                                 Trei sferturi de oră mai târziu, Hercule Poirot lăsa în urmă staţia de la Metropolitan, ajungea în Ealing Broadway şi termina pe jos parcursul pe care-l avea de făcut până la Castlegarden Road nr. 88.
    Era o casă mică, izolată de celelalte şi despărţită de stradă printr-o grădină îngrijită admirabil, pe care Poirot o contemplă cu o vie satisfacţie.
    - Iată cel puţin ce înseamnă o simetrie perfectă! murmură el pentru sine. Domnul Barnes era acasă. Veni numaidecât în mica sufragerie unde detectivul fusese introdus. Era un om cu o talie sub cea mijlocie, aproape complet chel şi ai cărui ochi clipeau în spatele ochelarilor cu sticla groasă. Ţinea în mână cartea de vizită a lui Poirot, care-i fusese înmânată de cameristă.
    - Monsieur Poirot, zise el cu o voce piţigăiată, sunt foarte onorat de vizita dumneavoastră.
    Detectivul se scuză.
    - Vă rog să mă iertaţi că m-am prezentat la dumneavoastră pe neaşteptate...
    - Nu vă scuzaţi, răspunse domnul Barnes, aţi făcut foarte bine şi aţi ales foarte bine ora. Ora şapte fără un sfert, în această perioadă a anului, reprezintă aproape certitudinea de a-i găsi pe oameni la ei acasă!
    Îi indică cu mâna un scaun vizitatorului său.
    - Luaţi loc, domnule Poirot. Probabil că avem a ne spune multe lucruri. Îmi imaginez că este vorba de Queen Charlotte Street, numărul 58?
    - Aveţi dreptate, zise Poirot. Dar v-aş putea întreba ce anume vă face să presupuneţi că este vorba despre acest caz?
    - Scumpul meu domn Poirot, am părăsit Ministerul de Interne de câtăva vreme deja, dar n-am ruginit complet. Există afaceri care nu au nevoie de publicitate şi pentru care este preferabil să nu apelezi la poliţie. Este inutil să atragi atenţia asupra lor!
    - Vreţi să-mi permiteţi încă o întrebare? De ce consideraţi că afacerea nu are nevoie de publicitate?
    - Mă înşel? Ei bine, regret!
    Aplecându-se înainte şi agitându-şi ochelarii pe care tocmai şi-i scosese, domnul Barnes adăugă:
    - Când este vorba de spionaj, monsieur Poirot, nu plevuşca este importantă. Cei care ar trebui prinşi sunt peştii mari. Dar, pentru a reuşi, trebuie să fii foarte atent să nu sperii plevuşca!
    - Mi se pare, domnule Barnes, zise cu simplitate Poirot, că dumneavoastră ştiţi mult mai multe lucruri decât mine!
    - Nu ştiu absolut nimic, replică domnul Barnes. Nu fac decât să subliniez câteva fapte şi atât.
    - Cum ar fi?
    - Cum ar fi, de exemplu, prezenţa lui Amberiotis la Morley. Uitaţi că eu am stat în faţa lui, în salonul de aşteptare, unul sau două minute. Nu mă cunoştea. Întotdeauna am fost unul din acei oameni care trec neobservaţi... Uneori este foarte util... Dar, eu l-am remarcat... şi am ghicit perfect ce căuta aici!
    - Adică?
    Ochii domnului Barnes clipiră într-un ritm accelerat.
    - Vedeţi dumneavoastră, domnule Poirot, spuse el, noi, englezii, suntem nişte oameni extrem de obositori. Suntem conservatori până-n măduva oaselor! Bombănim, protestăm, dar nu avem în fond nici un chef să înlocuim instituţiile noastre cu altele de creaţie mai recentă! Suntem cu totul ataşaţi sistemului nostru democratic, iar agitatorii străini, pe care-i interesează ţara noastră, sunt foarte contrariaţi din cauza aceasta. Ceea ce-i supără este faptul că avem, şi este un lucru aproape excepţional la ora actuală în Europa, finanţe solide! Şi atâta vreme cât lucrurile vor rămâne astfel, nu va fi nimic de făcut pentru ei în Anglia... iată de ce ar fi atât de interesant pentru ei să-i elimine pe oameni ca Alistair Blunt!
    Domnul Barnes îşi trase o clipă sufletul şi continuă:
    - Blunt este unul dintre acei oameni care-şi plătesc datoriile şi trăiesc fără a-şi ciunti capitalul, şi asta, indiferent că dispun de sume enorme de bani ori câştigă foarte puţin. El consideră că bugetul naţional prezintă similitudini cu bugetul unui particular. De aceea, va fi împotriva aventurilor costisitoare, împotriva experienţelor utopice... şi acesta-i un motiv pentru care unii au decis că ar fi bine să dispară.
    - Ah! făcu Poirot.
    Domnul Barnes continuă:
    - Cunosc problema. Există în rândurile acestea unii "foarte buni", care visează la o lume mai bună şi alţii mult mai puţin buni, care nu sunt, de fapt, decât nişte puşlamale, sosite, adesea, de foarte departe. Şi unii şi ceilalţi sunt de acord asupra mai multor puncte de vedere şi, mai ales, asupra acestuia: "Blunt trebuie să dispară". Şi asta pentru că este unul dintre susţinătorii fermi ai acestei vechi ordini sociale pe care trebuie s-o distrugă! Unde-i adevărul? Nu ştiu. Înainte de a distruge, n-ar trebui să fim siguri că vom putea reconstrui şi face mai bine? Lucrul acesta ar merita să fie discutat, dar, pentru moment, nu dezbaterea aceasta ne interesează. Noi nu ne ocupăm de teorii abstracte, ci de fapte. Dacă vor fi suprimate fundaţiile, casa se va prăbuşi...
    Se apleacă spre Poirot şi adăugă, cu voce scăzută:
    - Iată de ce vor să-l omoare pe Blunt. Ştiu asta. Şi am convingerea că ieri dimineaţă au fost pe punctul de a reuşi. Poate mă înşel, dar asta m-ar surprinde teribil. Au fost precedente. Spunând aceasta, cită trei nume: acela al unui cancelar al Administraţiei financiare, a cărui politică era deosebit de inspirată; acela al unui industriaş puternic căruia lumea îi admira vederile largi; şi, în sfârşit, acela al unui tânăr politician care avea priză la mulţimi. Primul a murit pe masa de operaţie, al doilea în urma unei maladii îngrijite prea târziu, al treilea fusese călcat de un automobil.
     - În cele trei cazuri, continuă domnul Barnes, nu s-a riscat absolut nimic. În ce-l priveşte pe cancelarul Administraţiei financiare, medicul însărcinat cu anestezia a comis o mică greşeală. Lucrurile acestea se mai întâmplă. În al doilea caz, medicul curant, care nu era un specialist, s-a înşelat asupra diagnosticului. Şi, în al treilea, era vorba de o mamă înnebunită care "alerga" la căpătâiul copilului său bolnav. Avocatul i-a făcut pe juraţi să plângă, iar aceştia au achitat-o pe doamna în discuţie. Reluă după o scurtă tăcere:
     - Toate acestea n-au părut nimănui suspecte iar astăzi sunt lucruri deja uitate, dar poate v-ar interesa să ştiţi ce s-a întâmplat cu eroii acestor trei aventuri. Primul, medicul care a făcut anestezia, posedă acum un magnific laborator de cercetări pentru instalarea căruia a cheltuit o avere. Al doilea s-a pensionat. Trăieşte acum pe malul mării, pe o proprietate frumoasă, care-i aparţine, şi are un iaht. Cât despre acea doamnă, copiii săi primesc o excelentă educaţie şi, în timpul vacanţelor, se întâlnesc la ţară, pe superbul domeniu cumpărat de mama lor... Adăugă, dând uşor din cap: În toate profesiunile, poate fi găsit întotdeauna un om accesibil la tentaţie. Împrejurările au vrut însă ca Morley să nu fie.
    - Asta ar fi explicaţia morţii sale, după părerea dumneavoastră?
    - Aşa cred, răspunse domnul Barnes. Un om ca Blunt nu este uşor de întâlnit şi de atins. Este păzit, protejat. Accidentul de maşină este foarte hazardat şi nu reuşeşte întotdeauna. Dar un om este practic lipsit de apărare când se află pe scaunul dentistului. După părerea mea, Morley nu a vrut să marşeze. Şi, pentru că ştia prea multe, ei l-au suprimat.
    - Cine, "ei"?
    - Oamenii care sunt în fruntea organizaţiei care se află în spatele tuturor faptelor pe care tocmai vi le-am relatat. Desigur, nu a existat decât un executant.
    - Şi anume?
    - Aş putea să-mi asum riscul unei presupuneri, dar nu va fi decât o supoziţie şi m-aş putea înşela.
    - Reilly? zise calm Poirot.
    - Într-adevăr, la el ar fi normal să ne gândim, declară domnul Barnes. Nu cred că i s-a cerut domnului Morley să facă el însuşi treaba. Aş bănui mai curând că acesta trebuia, în ultimul minut, sub un pretext oarecare, de exemplu invocând o bruscă indispoziţie, să-l roage pe Blunt să se lase îngrijit de asociatul său. Reilly ar fi intervenit şi lumea ar fi vorbit de un accident deplorabil. Tânărul dentist, urmărit în justiţie, cum este firesc, s-ar fi arătat atât de nefericit şi atât de copleşit de remuşcări încât ar fi scăpat cu o condamnare uşoară, iar ceva mai târziu l-am fi regăsit trăind undeva din venituri foarte confortabile şi renunţând la profesia sa. Să nu credeţi că inventez un roman foileton, lucrurile acestea se întâmplă!
    - Ştiu asta, spuse Poirot.
    Domnul Barnes puse mâna pe o carte cu coperţi închise la culoare care se afla pe masă.
    - Am citit o mulţime de romane de spionaj, reluă el. Povestesc aventuri fantastice dar care, este destul de curios s-o remarcăm, nu sunt mai extraordinare decât autenticele istorii de spionaj. Există în viaţă aventurieri cu chip adorabil, există oameni bizari care vorbesc cu un puternic accent străin, există bande internaţionale şi şefi a căror putere nici măcar nu este bănuită. Dacă ar fi deja publicate unele din întâmplările adevărate pe care le cunosc, sunt convins că nimeni nu ar vrea să le creadă.
    - Ce rol joacă Amberiotis în teoria dumneavoastră? întrebă Poirot.
    - Nu prea ştiu, mărturisi domnul Barnes. Poate că era sortit să devină ţap ispăşitor. A jucat deseori dublu şi este posibil să se fi dorit să se termine cu el cu această ocazie. Este doar o sugestie...
    - Admiţând că aţi intuit bine, zise Poirot, ce se va întâmpla acum?
    Domnul Barnes îşi scărpină nasul, dar răspunse fără să ezite:
    - Vor încerca iar. Evident, Blunt este protejat, dar gărzile sale de corp ar face bine să-şi sporească vigilenţa. Nu trebuie să se aştepte ca un om înarmat să apară brusc dintr-un tufiş sau la vreun atac produs la un colţ de stradă. Duşmanii lui sunt de o altă natură. Să-i fie frică de oameni care nu inspiră neîncredere, de prietenii lui, de bătrânii servitori, de farmacistul care-i prepară siropul, de negustorul de vinuri de la care îşi cumpără vinul de Porto pe care-l preferă! Habar n-aveţi de ce sunt în stare oamenii să facă pentru a-şi asigura un mic venit de vreo patru mii de lire!
    - Chiar atât de mult?
    - Poate chiar mai mult!
    Se făcu un moment de tăcere.
    - M-am gândit la Reilly chiar de la început, zise Poirot.
    - Fiindcă este irlandez şi fiindcă în Irlanda există mai multe asociaţii revoluţionare?
    - Nu atât din cauza aceasta cât pentru faptul că pe covorul din cabinetul lui Morley există nişte urme care sugerează că corpul acestuia a fost târât. Dacă Morley ar fi fost omorât de unul dintre bolnavii săi, fapta s-ar fi petrecut chiar în cabinet şi n-ar mai fi fost cazul să fie deplasat cadavrul. Iată de ce m-am gândit numaidecât că n-a fost asasinat în cabinetul său, ci alături, în birou. Ceea ce ne face să credem că n-a fost omorât de unul dintre bolnavii săi, ci de unul dintre apropiaţii săi.
    - Bine gândit, remarcă Barnes.
    Poirot se ridică.
    - Vă mulţumesc cu multă sinceritate, zise el, luându-şi rămas bun. Am impresia că ceea ce mi-aţi spus îmi va fi extrem de folositor.

                                                                        4.

                                      Înainte de a se întoarce acasă , Poirot se opri la Glengowrie Court Hotel.
    A doua zi dimineaţa, ca urmare a acestei vizite, îl chemă pe Japp la telefon.
    - Bună ziua, dragă prietene, zise el. Ancheta are loc astăzi?
    - Da. Vei asista la ea?
    - Nu cred!
    - Îmi imaginez că nu va prezenta niciun interes.
    - Vei cere să se înfăţişeze ca martor domnişoara Sainsbury Seale?
    - Adorabila Mabelle, cu doi L şi E în final, care ar putea la fel de bine să se numească Mabel, B, E, L, ca toată lumea? Femeile mă vor ului întotdeauna! Nu, nu am citat-o. Nu-i nevoie!
    - Ţi-a dat vreun semn de viaţă?
    - Nu. De ce?
    - Mă întrebam doar! Pentru că, poate ai fi interesat să afli că domnişoara Sainsbury Seale a părăsit Glengowrie Court Hotel alaltăieri seara, chiar înainte de ora cinei, şi că, de atunci, nu a mai apărut.
    - Ce spui? Să fi fugit?
    - Este o explicaţie verosimilă.
    - Dar de ce? Este o femeie foarte cumsecade şi căreia nu i se poate reproşa nimic! Am cerut prin cablu informaţii referitoare la ea - asta înainte de a cunoaşte cauza morţii lui Amberiotis, căci altfel nu mă mai deranjam s-o fac - şi Calcutta mi-a răspuns ieri seara. Nimic de reproşat. Tot ceea ce ne-a relatat este adevărat. Poate că a trecut puţin cam repede peste povestea cu mariajul ei, dar nu-i grav. S-a căsătorit cu un student hindus şi a băgat apoi de seamă că el mai are o mulţime de relaţii sentimentale. Atunci şi-a reluat numele de domnişoară şi s-a ocupat de opere de binefacere. Foarte bine văzută de misionari, ea a-nceput să dea lecţii de dicţie şi este adevărat că a participat la crearea unui teatru de amatori. Pe total, este ceea ce eu aş numi o femeie redutabilă, dar despre care nu se poate presupune că ar fi amestecată într-o crimă. Şi acum îmi spui că a plecat! Chiar că nu mai înţeleg nimic!
    Japp tăcu câteva minute, apoi adăugă:
    - Poate că s-a săturat de hotelul acela? În locul ei, n-aş fi aşteptat atât de mult ca să-mi fac bagajul!
    - Bagajele ei au rămas acolo, răspunse Poirot. Nu a luat nimic cu sine.
    Japp strivi între dinţi o înjurătură.
    - La ce oră a plecat? întrebă el apoi.
    - Pe la ora şapte fără un sfert.
    - Ce cred oamenii din pensiune despre asta?
    - Situaţia îi îngrijorează. Directoarea este neliniştită.
    - De ce nu a prevenit poliţia?
    - Pentru că, dragul meu, unei femei i se poate întâmpla să-şi petreacă noaptea şi altundeva decât la ea acasă, chiar dacă asta ar părea neverosimil, şi pentru că la întoarcerea ei ar fi destul de supărată să constate că a fost alertată poliţia pentru că a dormit în altă parte. Doamna Harrison - este directoarea de la Glengowrie - a telefonat la spitale, temându-se de un accident. Tocmai se pregătea să facă apel la poliţie când am sosit eu şi m-a primit de parcă aş fi fost Mesia. I-am spus că-mi asum răspunderea şi că afacerea va fi încredinţată unui ofiţer de poliţie care este discreţia însăşi.
    - Presupun că la mine te referi?
    - Exact.
    Japp mormăi câteva mulţumiri ironice.
    - Ne-am înţeles, zise el, în cele din urmă. Ne întâlnim la Glengowrie după anchetă.

                                                                      5.

                                       - În sfârşit, zise Japp furios, în timp ce o aşteptau pe directoare, de ce naiba a simţit femeia aceea nevoia să dispară?
    - Admiţi că este un lucru curios? spuse Poirot.
    Nu avură timpul necesar de a face alte remarci. Doamna Harisson, directoarea şi proprietara pensiunii Glengowrie Court Hotel, apăru.
    Domnişoarei Harisson aproape că-i dădură lacrimile şi prima întrebare a lui Japp declanşă un veritabil potop verbal. Această doamnă cumsecade era foarte neliniştită.
    Oare ce i se putuse întâmpla domnişoarei Sainsbury Seale? Luase în consideraţie toate ipotezele: pierderea memoriei, o indispoziţie bruscă, hemoragie, accident de circulaţie, agresiune comisă de persoane înarmate urmată de furt, etc.
    Doamna Harisson se întrerupse pentru a-şi trage sufletul şi conchise:
    - O femeie atât de încântătoare!... Şi care părea atât de fericită cu noi!
    La cererea lui Japp, ea îi conduse pe cei doi bărbaţi în camera pe care o ocupase dispăruta. Totul era curat şi ordonat, de la hainele găsite în dulap, până la cămaşa de noapte împăturită pe pernă. Într-un colţ se mai aflau două valize foarte obişnuite şi, aliniate sub o toaletă, nenumărate perechi de pantofi solizi de mers, două pereche de ghete de lac cu toc înalt, pantofi de seară din satin negru, care nu fuseseră purtaţi la drept vorbind, şi o pereche de mocasini.
    Poirot remarcă faptul că pantofii de seară aveau un număr mai mic, de unde se putea presupune fie că domnişoara Sainsbury Seale avea bătături, fie că ţinea mult la eleganţa extremităţilor sale inferioare. În legătură cu asta, se întreba dacă ea avusese timp să-şi coasă la loc catarama pantofului înainte de a ieşi. Spera că da, mai ales că, pentru el, neglijenţa vestimentară era întotdeauna ceva insuportabil.
    Japp examina nişte scrisori găsite într-un birou.
    Poirot trase un sertar de la comodă, constată că era plin de lenjerie de corp şi-l împinse la loc discret, remarcând în sinea lui că domnişoara Seale părea să aprecieze mult lucrurile de lână. Deschise apoi alt sertar care conţinea ciorapi.
    - Ai găsit ceva, Poirot? întrebă Japp.
    Poirot privea atent o pereche de ciorapi, având pe chip un aer tare nefericit:
    - Nu, spuse el. Este numărul "2", mătase artificială, preţ probabil: doi şilingi şi 11 pence!
    - Parcă ai fi un comisar evaluator.
    Surâzând, Japp adăugă:
    - Nici pe aici n-am găsit mare lucru! Două scrisori sosite din India, două sau trei chitanţe eliberate de nişte organizaţii caritabile, nici o urmă a vreunei facturi! Domnişoara Sainsbury Seale este cu siguranţă o persoană foarte bine...
    - Dar, remarcă Poirot, cineva care se îmbracă foarte prost!
    - Fără îndoială, declară Japp, deoarece consideră că asta n-are nicio importanţă!
    Îşi notă o adresă, luată de pe o scrisoare veche de două luni.
     - Poate că persoanele acestea ne-ar putea da relaţii despre ea, zise el. Locuiesc în Hampstead şi par s-o cunoască destul de bine.
    Cei doi bărbaţi mai aflară, tot din gura doamnei Harrison, că nimic nu păruse anormal în felul de a fi al domnişoarei Sainsbury Seale în seara dispariţiei sale şi că se părea că avea intenţia să se întoarcă pentru că, trecând prin hol, i-a spus prietenei sale, doamnei Bolitho, că după cină îi va arăta "pasienţa" despre care-i vorbise. Mai mult, domnişoara Sainsbury Seale nu-i spusese nimic doamnei Harrisson, deşi la Glengowrie exista obiceiul, în caz că cineva nu venea la timp pentru masă, să prevină direcţiunea şi acest lucru lăsa să se înţeleagă că intenţiona să se întoarcă la cina servită între orele 19 şi jumătate şi 20 şi jumătate. Cu toate acestea, nu a mai fost văzută.
    Plecase prin Crowel Road şi dispăruse.
    Părăsind reşedinţa Glengowrie Court, Japp şi Poirot se duseră la Hampstead, la adresa notată de inspector.
    Familia Adams locuia împreună cu numeroasele-i progenituri într-o mică vilă cochetă; erau nişte oameni simpatici. O cunoscuseră pe domnişoara Sainsbury Seale în India şi nu mai conteneau elogiind-o, dar nu o mai văzuseră de o lună, mai exact de la vacanţa de Paşte. La vremea aceea locuia într-un hotel din Russell Square. Poirot îşi notă această adresă, ca şi pe aceea a unei familii prietene a domnişoarei Sainsbury Seale, şi care locuia în Streatham.
    Nu aflară nimic de la hotelul din Rusell Square unde lumea nu-şi amintea de domnişoara Sainsbury Seale decât ca de o doamnă care nu făcea zgomot şi care trăise multă vreme în India, şi rezultatul fu identic în Streatham unde prietenii ei n-o mai văzuseră pe domnişoara Sainsbury Seale din luna februarie.
    După verificarea spitalelor, dobândind certitudinea că ipoteza unui accident trebuia înlăturată, Japp şi Poirot fură obligaţi să convină că domnişoara Sainsbury Seale dispăruse în mod indubitabil.
    Părea să se fi evaporat în spaţiu.

                                                                   6.

                                      A doua zi dimineaţă Hercule Poirot se prezentă la Holborn Palace Hotel şi ceru să-l vadă pe domnul Howard Raikes.
    N-ar fi fost surprins dacă ar fi aflat că şi doctorul Howard Raikes a dispărut la rândul său, dar nu se întâmplase una ca asta. Domnul Howard Raikes locuia tot la Holborn Palace, unde în momentul respectiv, aşa cum i se spuse lui Poirot, se pregătea să-şi ia micul dejun.
    Prezenţa lui Poirot nu păru să-i procure domnului Raikes decât o plăcere foarte moderată. În privirea lui se vedea o ostilitate nedeghizată, în timp ce, privindu-şi vizitatorul indezirabil, îl întreba cu o voce aspră "ce avea cu el".
    În vremea asta, însă, Poirot luă un scaun şi se aşeză.
    - Permiteţi?
    Domnul Raikes, cu o ironie evidentă, îl invită pe detectiv "să se simtă că la el acasă". Surâzând, Poirot se prevală de permisiune şi se instală confortabil în faţa domnului Raikes.
    - În sfârşit, zise acesta, ce vreţi de la mine?
    Poirot îi răspunse printr-o întrebare:
    - Vă amintiţi de mine, domnule Raikes?
    - Nu v-am văzut niciodată în viaţa mea.
    - Eroare! replică Poirot. N-au trecut mai mult de trei zile de când am stat, la câţiva paşi departe unul de celălalt, în aceeaşi cameră, timp de cel puţin 5 minute.
    - Nu-mi amintesc.
    - Era în sala de aşteptare a unui dentist.
    Aceste cuvinte părură să facă o anumită impresie asupra tânărului. Îşi reveni imediat, dar îşi schimbă atitudinea. Renunţă la insolenţă şi se arătă circumspect şi prudent.
    - Şi? zise el.
................................................................................................

UNU, DOI, TREI, Agatha Christie

...............................................................................
                                                    2.

                               Îi repetă lui Japp cele câteva cuvinte  ale lui Morley, care-i vorbise despre memoria sa privind fizionomiile şi despre acel bolnav pe care-l recunoscuse.
    Japp rămase sceptic.
    - Evident, conchise el, este posibil. Dar ipoteza aceasta mi se pare puţin trasă de păr. Bolnavii pe care i-ai văzut de dimineaţa nu ţi s-au părut suspecţi?
    - Cu excepţia unuia, răspunse Poirot. Un tânăr care avea, într-adevăr, o figură de asasin!
    - Ce spui?
    - Precizez, dragul meu, că asta-i impresia pe care mi-a făcut-o înainte de intrarea mea în cabinetul lui Morley. Eram nervos, neliniştit şi foarte prost dispus. Totul mi se părea sinistru: salonul de aşteptare, bolnavii, chiar şi covorul de pe scară! Cred că în realitate tânărul suferea cumplit din cauza danturii.
    - Ştiu ce înseamnă asta, zise Japp. Oricum, îl vom audia. Aşa cum vom audia pe toată lumea fie că este vorba de omucidere sau nu! Cred că am putea începe cu doamna Morley, cu care am schimbat deja câteva cuvinte. A suferit un şoc, dar este o femeie care ştie să se stăpânească. Haide s-o vedem!

                                                                   3.

                                    Tristă şi demnă, Georgina Morley ascultă ceea ce aveau să-i spună cei doi detectivi şi răspunse la întrebările lor.
    - Mi se pare incredibil, absolut incredibil, afirmă ea cu tărie, ca fratele meu să se fi sinucis.
    - Vă daţi seama, domnişoară, zise Poirot, că în afara sinuciderii nu mai există decât o singură ipoteză posibilă?
    - Un asasinat?
    Ea reflectă înainte de a adăuga:
    - Da... Şi ipoteza aceasta este aproape la fel de neverosimilă ca cealaltă!
    - Spuneţi "aproape"?
    - Da. În privinţa sinuciderii, înţelegeţi, ştiu. Ştiu care era starea de spirit a fratelui meu azi dimineaţă. Ştiu că nu-l supăra nimic, ştiu că nu avea niciun motiv, dar niciunul, pentru a se sinucide.
    - L-aţi văzut azi dimineaţă?
    - La micul dejun.
    - Era ca de obicei? Nu vi s-a părut preocupat?
    - Era preocupat, dar nu în sensul în care consideraţi dumneavoastră. Era mai curând contrariat.
    - De ce?
    - Avea o dimineaţă foarte încărcată şi secretara lui, care-i era şi asistentă totodată, avea să lipsească.
    - Domnişoara Nevill, nu?
    - Aşa este.
    - Care erau atribuţiile domnişoarei Nevill?
    - Se ocupa de corespondenţă, desigur, ţinea evidenţa programărilor şi completa fişele bolnavilor. Tot ea steriliza instrumentele şi pregătea amalgamurile.
    - Lucra de mult timp împreună cu doctorul Morley?
    - De trei ani. Este o tânără foarte conştiincioasă şi amândoi ţineam la ea.
    - Fratele dumneavoastră mi-a spus, dacă-mi amintesc bine, adăugă Poirot, că asistenta i-a fost chemată în provincie pentru a fi alături de o rudă bolnavă.
    - Aşa este. A primit o telegramă prin care era informată că mătuşa ei suferise un atac cerebral. De aceea a plecat spre Somerset azi dimineaţă cu primul tren.
    - Şi asta-l contraria atât de mult pe fratele dumneavoastră?
    - Da.
    În răspuns se simţea o oarecare ezitare. Domnişoara Morley se grăbi să adauge:
    - Să nu credeţi că fratele meu era lipsit de inimă! Nu... Doar că, pentru o clipă, şi-a imaginat că...
    - Că?
    - Oh, Doamne, că a fost doar un pretext! Înţelegeţi-mă bine! Sunt sigură că bănuiala lui era nejustificată. Gladys nu era capabilă de un asemenea gest şi i-am spus şi lui Henry acelaşi lucru. Însă ea s-a logodit cu un tânăr destul de discutabil, iar Henry considera că această situaţie era foarte neplăcută. Era convins că tânărul o determinase pe Gladys să obţină astfel o zi de concediu.
    - Este posibil?
    - Sunt sigură că nu! Gladys, vă repet, este o tânără conştiincioasă.
    - Dar această propunere este de genul acelora pe care tânărul i-ar putea-o face?
    Domnişoara Morley suspină înainte de a răspunde:
    - Da, e ceva ce-ar putea face.
    - Şi cu ce se ocupă tânărul?... Şi cum se numeşte?
    - Carter, Frank Carter. Este, sau mai curând era, funcţionar la o companie de asigurări. Şi-a pierdut postul acum câteva săptămâni şi nu pare să fi fost capabil de a-şi găsi altul. Henry afirma, şi cred că pe bună dreptate, că nu este decât un derbedeu. Gladys i-a încredinţat chiar o parte din economiile ei, iar fratele meu a fost foarte indignat de acest lucru.
    - Fratele dumneavoastră, întrebă Japp, a încercat s-o convingă pe domnişoara Nevill să rupă logodna?
    - Într-adevăr, aşa a făcut.
    - Atunci este posibil ca acest Frank Carter să-i poarte pică domnului Morley?
    Domnişoara Morley îşi îndreptă statura sa uriaşă, de dragon.
    - Dacă vreţi să spuneţi prin aceasta că el l-a asasinat pe Henry, zise ea, ipoteza aceasta nu stă-n picioare! Este adevărat că fratele meu o pusese în gardă pe Gladys împotriva tânărului Carter, dar ea nu ţinuse seamă de asta. Este nebună după acest bărbat.
    - Mai vedeţi pe cineva care ar fi putut să aibă ceva împotriva fratelui dumneavoastră?
    Domnişoara Morley dădu negativ din cap.
    - Se înţelegea bine cu domnul Reilly, asociatul lui?
    - Cât de bine te poţi înţelege cu un irlandez, răspunse domnişoara Morley.
    - Adică?
    - Ştiţi la fel de bine ca mine că irlandezilor le place să se certe şi că au un caracter imposibil. Iar domnului Reilly îi plăcea să abordeze subiecte din actualitatea politică.
    - Doar atât?
    - Doar atât! Ar mai fi multe de spus împotriva domnului Reilly, dar, pe plan profesional, nu i s-ar putea reproşa nimic. Cel puţin aşa pretindea fratele meu.
    - Dar în ce-l priveşte pe el, personal, ce ar fi de spus? întrebă Japp.
    Domnişoara Morley răspunse după o scurtă ezitare:
    - Bea, zise ea în sfârşit, dar vă rog ca lucrul acesta să rămână între noi.
    - Fratele dumneavoastră a făcut vreo observaţie în această privinţă?
    - Doar câteva aluzii! Înţelegeţi, nu-i aşa? Mâna unui dentist nu trebuie să tremure, şi o respiraţie mirosind a alcool nu-ţi inspiră încredere.
    Japp dădu aprobator din cap.
    - Ne puteţi da informaţii privind situaţia financiară a fratelui dumneavoastră? zise el după aceea.
    - Henry câştiga bine şi avea economii. Pe de altă parte, tata ne lăsase, fiecăruia dintre noi, câteva venituri modeste.
    Japp tuşi uşor:
    - Nu ştiţi dacă fratele dumneavoastră a făcut vreun testament?
    - Ba da. Şi vă pot spune ceea ce conţine. Lasă o sută de lire lui Gladys Nevill. Restul îmi revine mie.
    Când Japp se pregătea să mai pună o întrebare, cineva bătu la uşă. Imediat după aceea, prin uşa întredeschisă, se ivi capul tânărului Alfred:
    - S-a întors domnişoara Nevill. Întreabă dacă poate intra...
    - Spune-i că o aşteptăm, Alfred.
    - S-a-nţeles! zise în grabă valetul înainte să dispară.
    Doamna Morley oftă şi exclamă plină de năduf:
    - Băiatul ăsta mă scoate din sărite!

                                                              4.

                                       Înaltă, blondă, cu o constituţie destul de delicată, Gladys Nevill părea să aibă cam 28 de ani. În ciuda emoţiei care o tulbura, se vedea că este o tânără inteligentă, care putea fi o funcţionară preţioasă patronului său.
    Pretextând că doreşte să arunce o privire pe documentele lui Morley împreună cu ea, Japp îi ceru să coboare în biroul alăturat cabinetului dentistului.
    - Nu pot crede aşa ceva! repeta ea mereu. Mi se pare imposibil ca domnul Morley să se fi sinucis!
    Ea afirma şi că era sigură de faptul că acesta nu avusese, în zilele precedente, nicio supărare deosebită, nicio grijă care să merite a fi menţionată.
    - Domnişoară Nevill, zise Japp, aţi fost chemată astăzi în provincie...
    Ea îl întrerupsese:
    - Da! Era o glumă, iar faptul că există oameni care se pretează la astfel de glume este deplorabil!
    - Nu vă înţeleg!
    - Dar este foarte simplu. Mătuşa mea nu este bolnavă şi nicicând nu s-a simţit mai bine. A fost foarte surprinsă să mă vadă. Şi mulţumită, desigur!... În ce mă priveşte, pot spune că eram furioasă! Telegrama aceea mă nelinişteşte...
    - Aţi putea să mi-o arătaţi?
    - Nu, pentru că am aruncat-o când mă întorceam de la gară. Textul era foarte scurt. "Mătuşa dumneavoastră a avut un atac noaptea trecută. Veniţi cât mai repede posibil!".
    Tuşind discret, Japp îşi drese vocea şi întrebă:
    - Sunteţi sigură că telegrama aceasta nu v-a fost trimisă de prietenul dumneavoastră, domnul Carter?
    - Frank? De ce ar fi făcut una ca asta? Vă gândiţi cumva că a fost un aranjament între noi? Nu, inspectore, acestea sunt lucruri pe care nu le-ar face niciunul dintre noi!
    Indignarea ei, care părea sinceră, persistă în ciuda cuvintelor liniştitoare pronunţate de Japp, dar, când acesta începu să-i pună întrebări referitoare la pacienţii pe care Morley îi văzuse în acea dimineaţă, tânăra îşi regăsi calmul său obişnuit.
    - Numele lor sunt trecute toate în registrul de programări pe care l-aţi examinat deja. Îi cunosc aproape pe toţi. La ora 10:00, domnul Soames. Venea pentru placa sa. La ora 10:30, lady Grant. Este o doamnă mai în vârstă care locuieşte în Lowndes Square. La ora 11:00, monsieur Hercule Poirot. Dânsul vine regulat... Ah, dar sunteţi aici, monsieur Poirot! Vă rog să mă scuzaţi! Afacerea asta m-a tulburat aşa de mult... La ora 11:30, domnul Alistair Blunt, bancherul. Totul era gata şi domnul Morley nu avea de ce să-l reţină prea mult... Apoi, Sainsbury Seale, care telefonase pentru programare. Se pare că suferea mult şi domnul Morley făcuse tot posibilul pentru a o primi spre sfârşitul programului. Este o femeie care creează încurcături şi care te înnebuneşte cu limbajul ei! La 12:00, domnul Amberiotis. Este un bolnav nou care a telefonat de la Savoy. Domnul Morley avea mulţi străini printre pacienţii săi, mai ales americani. La 12 şi jumătate, domnişoara Kirby, care venea special pentru tratament, de la Worthing...
    - La sosirea mea, zise Poirot, se afla în salonul de aşteptare un domn care avea înfăţişarea unui militar. Cine putea fi?
    - Fără îndoială unul dintre bolnavii domnului Reilly. Vreţi să mă duc să verific în registrul său de programări?
    - Vă rog!
    După o absenţă de câteva minute, tânăra se întoarse ţinând în mână un mic registru asemenea celui aparţinând lui Morley.
    - La ora 10:00, zise ea, verificându-i, Betty Heath. Este o micuţă de nouă ani. La ora 11:00, colonelul Abercrombie.
    - Abercrombie! murmură Poirot. Chiar aşa!
    - La ora 11:30 domnul Howard Raikes, şi la prânz, domnul Barnes. Doar atât!... Desigur, domnul Reilly are mult mai puţin de lucru decât avea domnul Morley.
    - Îi cunoaşteţi pe aceşti bolnavi?
    - Colonelul Abercrombie vine de multă vreme şi toţi copiii doamnei Heath sunt îngrijiţi de domnul Reilly. Despre domnul Raikes şi domnul Barnes nu ştiu nimic, deşi numele lor mi se par cunoscute. Într-adevăr, eu primesc comunicările telefonice...
    - Domnul Reilly ne va vorbi despre ei. Aş fi dorit să-l văd cât mai repede posibil.
    După ieşirea domnişoarei Nevill, Japp se întoarse spre Poirot.
    - Toţi bolnavii din dimineaţa asta, exceptându-l pe Amberiotis, veneau aici de multă vreme. Am impresia că voi avea o discuţie interesantă cu acest Amberiotis. Se pare că a fost ultimul care l-a văzut pe Morley în viaţă şi trebuie să ştim cu siguranţă dacă Morley mai trăia la plecarea acestui pacient!
    - Ar mai rămâne de stabilit mobilul crimei, remarcă Poirot.
    - Ştiu. Lucrul acesta, sunt sigur, ne va da mari dureri de cap. Dar este posibil ca Scotland Yard-ul să ştie ceva despre domnul Amberiotis!... La ce te gândeşti?
    - Tocmai mă întrebam...
    - Ce anume?
    Un surâs se ivi pe chipul lui Poirot:
    - De ce inspectorul-şef Japp?
    - Ce spui?
    - Spun: "De ce inspectorul-şef Japp?..." Oare acum, un ofiţer cu gradul şi funcţia dumitale este trimis să facă ancheta într-o afacere de sinucidere?
    - De fapt, explică Japp, asta se datorează faptului că eram în apropiere. Mă ocupam de afacerea fraudelor descoperite la Laventham, în Wingmore Street. Acolo mi s-a telefonat.
    - Dar de ce dumneata?
    - Evident, din pricina lui Alistair Blunt! De îndată ce a aflat că Blunt s-a dus în dimineaţa aceasta la Morley, inspectorul divizionar a prevenit Scotland Yard-ul. Domnul Blunt este unul dintre acei oameni cărora poliţia le acordă o protecţie discretă...
    - Pentru că el consideră că există indivizi care n-ar fi supăraţi să-l vadă mort?
    - Exact. Anumiţi extremişti de stânga, mai întâi, şi, de asemenea, prietenii noştri cu cămaşă neagră! Blunt şi grupul său reprezintă vechea gardă conservatoare a finanţelor şi constituie cel mai ferm sprijin pentru actualul guvern. Este posibil ca sub povestea asta să se ascundă altceva şi de aceea s-a cerut o anchetă serioasă...
    - Aveam eu o oarecare bănuială, zise Poirot. Şi părerea mea personală este că suntem în faţa unei "afaceri" în care lucrurile "n-au ieşit tocmai cum trebuie". Presupun că victima trebuia să fie Alistair Blunt. Numai de n-am fi la începutul unei campanii...
    Adulmecă în jurul lui foarte sugestiv şi adăugă:
    - N-ai impresia că miroase a bani?
    - Oare nu te hazardezi un pic? răspunse Japp.
    - Poate! Însă am impresia că săracul Morley nu era decât un pion pe tabla de şah. Poate că ştia ceva, poate că i-a spus ceva lui Blunt, poate s-a crezut că i-ar putea spune ceva...
    Cum Gladys Nevill intră în încăpere, Poirot îşi întrerupse ipotezele.
    - Domnul Reilly, zise ea, este foarte ocupat momentan cu o extracţie. Va veni aici peste zece minute.
    - Perfect! spuse Japp. Până atunci îl vom revedea pe tânărul Alfred.

                                                               5.

                                        Alfred era stăpânit de sentimente diferite. Afacerea, în ansamblul ei, îl amuza, dar era nervos şi se temea ca nu cumva să i se reproşeze lui tot ceea ce se întâmplase.
    Nu era în serviciul domnului Morley decât de două săptămâni, dar în aceste 15 zile comisese atâtea prostii şi i se făcuseră atâtea reproşuri justificate încât încrederea în sine îl abandonase complet.
    - Nu era în apele lui, spuse tânărul, răspunzând unei întrebări puse de Japp, dar n-aş fi crezut pentru nimic în lume că avea să se sinucidă!
    Poirot interveni:
    - Trebuie să ne spui tot ce-ţi poţi aminti în legătură cu ceea ce s-a petrecut azi dimineaţă. Eşti un martor extrem de important şi ne poţi fi de mare ajutor.
    Chipul tânărului se împurpură, iar pieptul i se bombă cu mândrie. Îi făcuse deja lui Japp o rapidă relatare a evenimentelor dimineţii. Acum avea să dea o versiune dezvoltată. Îşi dădea seama de propria lui importanţă şi această constatare îl reconforta.
    - Vă voi spune tot ceea ce ştiu, răspunse el. Puneţi-mi întrebări...
    - Să începem cu începutul, zise Poirot. Ai remarcat cumva, în dimineaţa aceasta, ceva anormal?
    - Nu. A fost o dimineaţă obişnuită.
    - Au venit în casă persoane străine?
    - Nu, domnule.
    - Nici măcar printre pacienţi?
    - Ah, nu mă gândeam la ei! Toţi aveau programare, dacă cumva asta doriţi să ştiţi. Erau toţi trecuţi în registru.
    - N-a putut pătrunde nimeni în casă pe furiş?
    - Cu siguranţă că nu! Ar fi trebuit să aibă cheia.
    - Dar, în orice caz, se putea pleca fără ca persoana să atragă atenţia?
    - Asta, da! N-ai decât să răsuceşti mânerul uşii de la stradă şi-ai ieşit! Aşa cum v-am spus deja, aproape toţi pacienţii renunţă la a mai fi conduşi. Adesea îi văd coborând scara în timp ce conduc pe cineva la ascensor...
    - Bine... Vorbeşte-ne despre bolnavii din dimineaţa asta... Dacă nu-ţi mai aminteşti numele, spune-ne cum arătau!
    Alfred îşi acordă o clipă de gândire înainte de a începe.
    - A fost mai întâi, zise el, o doamnă, însoţită de o fetiţă, care venea la domnul Reilly, şi o anume doamnă Soap, sau cam aşa ceva, pentru domnul Morley.
    - Foarte bine!
    - Apoi a mai fost o doamnă bătrână, puţin cam afectată, care a venit într-o "Daimler". La plecarea acesteia, a sosit un individ înalt care părea să fie un ofiţer în civil şi, aproape imediat după aceea, aţi venit dumneavoastră...
    - Exact, zise Poirot.
    - Apoi, a apărut americanul...
    - Americanul? întrebă Japp.
    - Da, domnule, un bărbat tânăr. Era chiar un american, îţi puteai da seama după accentul său. A sosit mai devreme. Şi ce-i mai interesant este faptul că nu a aşteptat!
    - Cum aşa?
    - Aşa cum vă spun! Am venit după el când m-a sunat domnul Reilly, la ora 11:30, sau, poate, un pic mai târziu, pe la douăsprezece fără douăzeci - şi el dispăruse. Şi-a pierdut, fără îndoială, răbdarea şi a plecat...
    - Atunci, făcu Poirot, probabil că a ieşit imediat după mine.
    - Da, domnule. Când aţi plecat, tocmai îl condusesem sus pe un domn care sosise într-un "Rolls". Şi, pardon, este o maşină pe care o are domnul Blunt! Era ora 11:00 şi jumătate. Coborând din nou, v-am condus până la uşă şi am introdus-o pe o doamnă, domnişoara Berry Seal, sau ceva în genul ăsta! Acestea fiind îndeplinite, am dat o raită pe la bucătărie, aşa, ca să iau o gustare, şi nici nu intrasem aici de două minute când văd că se declanşează semnalizatorul la cabinetul domnului Reilly. Urc din nou şi constat, aşa cum v-am spus, că americanul o ştersese. M-am dus să-i spun domnului Reilly, care a tras câteva înjurături cum i se mai întâmplă!
    - Continuă, zise Poirot.
    - Ce s-a petrecut după aceea?... Să ne gândim puţin!... Ah! da!... Domnul Morley m-a chemat. De data aceasta era pentru domnişoara Seal. M-am dus s-o anunţ. Domnul Blunt cobora scara în momentul în care eu urcam cu ascensorul împreună cu această domnişoară cum s-o-fi-chemând. Când am coborât iar, au sosit doi domni. Era unul mărunţel, cu o voce ascuţită, care venea la domnul Reilly. Pe celălalt îl condusesem la domnul Reilly imediat după ce sosise.
    - Şi, întrebă Japp, pe străinul acesta, domnul Amberiotis, nu l-ai văzut plecând?
    - Nu, domnule. Cu siguranţă că a ieşit singur! Ca şi celălalt domn pe care, de asemenea, nu l-am văzut ieşind...
    - Începând de la 12:00, unde te-ai aflat?
    - În ascensor, domnule. Acolo aştept să fiu chemat cu semnalizator, sau să se sune de la intrare!
    - Şi presupun, zise Poirot, că te pregăteai să citeşti?
    Alfred roşi.
    - Nu văd niciun rău în asta! răspunse el. Nu este ca şi când aş face altceva!
    - Evident, făcu Poirot. Şi ce citeai?
    - O carte poliţistă americană, domnule: "Moartea vine la ora 11:45". O chestiune nemaipomenită, plină cu gangsteri!
    Poirot zâmbi şi-i puse o nouă întrebare:
    - De unde te aflai, ai fi auzit dacă s-ar fi închis uşa de la intrare?
    - Dacă cineva ar fi ieşit?... Asta n-o prea cred! Poate că l-aş fi auzit, dar fără să-i dau atenţie! Înţelegeţi, ascensorul este chiar în fundul holului, acolo unde culoarul face un colţ. Acolo se află soneria de la intrare şi semnalizatoarele!
    - Apoi? întrebă Japp.
    Alfred se încruntă într-un ultim efort de a-şi chema amintirile.
    - Nu mai rămâne, spuse el, decât ultima vizitatoare, domnişoara Shirty. Pândea semnalizatorul domnului Morley, care întârzia să se aprindă şi trebuie să vă spun că, pe la ora 1:00, doamna, care continua să aştepte, începuse să se enerveze!
    - Nu ţi-a venit ideea să urci la cabinetul domnului Morley şi să-l întrebi dacă nu cumva uitase de dânsa?
    Alfred făcu o mişcare energică cu capul pentru a sugera că o asemenea iniţiativă ar fi comportat riscuri.
    - Nici nu poate fi vorba de una ca asta! exclamă el. Mai întâi că celălalt domn se mai afla probabil acolo, şi apoi eu trebuia să aştept să mă cheme patronul. Desigur, dacă aş fi ştiut că s-a sinucis... Dădu din cap cu tristeţe.
    - Semnalizatorul, spuse Poirot, se declanşa înainte sau după plecarea pacienţilor?
    - Depinde! Deseori, soneria se declanşa când pacientul se pregătea să coboare scările. Dacă acesta chemase, ea funcţiona în timpul coborârii. Nu era ceva constant. Adesea domnul Morley aştepta 2-3 minute înainte de a cere să-i fie introdus pacientul următor, dar, când era grăbit, nici nu ieşea bine un pacient din cabinet, şi doctorul suna pentru a-l primi pe următorul...
    Se făcu un moment de tăcere, după care Poirot îl întrebă pe tânărul funcţionar dacă a fost surprins de moartea patronului său.
    - Chiar că puteţi spune că am rămas cu gura căscată, răspunse Alfred. După câte ştiu, nu avea absolut niciun motiv să se omoare.
    Brusc fu frapat de o idee. Cu ochii căscaţi de uimire adăugă:
    - Nu cumva o fi fost omorât?
    Poirot răspunse, fără a-i lăsa lui Japp timpul necesar pentru a vorbi:
    - Te-ar surprinde?
    - Pe cinstea mea, domnule, nu prea ştiu! Nu văd cine i-ar fi putut dori moartea domnului Morley. Era un om foarte... foarte obişnuit. Chiar credeţi că a fost asasinat?
     - Trebuie să luăm în consideraţie toate posibilităţile, zise grav Poirot, şi de aceea îţi semnalam mai înainte că eşti un martor foarte important şi că trebuie să te străduieşti să-ţi aminteşti foarte exact tot ceea ce s-a petrecut în această dimineaţă.
    Chipul încordat al tânărului era o dovadă evidentă a bunăvoinţei sale.
    - Într-adevăr, făcu el în cele din urmă, nu-mi mai amintesc de nimic altceva!
    Tonul era lugubru.
    - Îţi mulţumesc, Alfred. Eşti foarte sigur că, cu excepţia bolnavilor, nimeni altcineva nu a mai venit în casă în dimineaţa asta?
    - Niciun străin, domnule, sunt sigur de asta! Desigur, nu mă refer la prietenul domnişoarei Nevill, care a trecut pe aici şi care a cam făcut scandal văzând că ea nu este...
    - Cam când a venit? întrebă repede Japp.
    - Puţin după ora 12:00. Când i-am comunicat că domnişoara Neville va lipsi în ziua respectivă, a părut stupefiat şi a afirmat că va aştepta pentru a-l vedea pe domnul Morley. I-am răspuns că patronul va fi ocupat până la ora mesei, dar el a spus: "Nu face nimic! Voi aştepta."
    - Şi când a plecat?
    Întrebarea îl lăsă pe tânărul Alfred stupefiat.
    - La naiba! exclamă el. Nu mă gândeam la asta! L-am văzut intrând în salon, dar, când m-am întors, nu mai era acolo! Probabil că se strecurase să aştepte şi, fără îndoială, a plecat spunându-şi că se va întoarce mai târziu.

                                                              6.

                                 - Crezi că ai făcut bine menţionând şi posibilitatea unui asasinat în faţa acestui puşti? îl întrebă Japp pe Poirot, după plecarea lui Alfred.
    - Aşa cred, răspunse Poirot. Ideea asta va acţiona asupra memoriei sale, stimulând-o, şi-i vor reveni în minte lucruri pe care probabil le-a văzut sau le-a auzit. Pe de altă parte, va fi mai vigilent cu ceea ce s-ar putea întâmpla în casă...
    - Aşa cred şi eu, admise Japp. Totuşi, n-ar fi de dorit să se vorbească prea devreme despre crimă...
    - Părerea lui Alfred, dragă prietene, nu-i luată în seamă de nimeni! Citeşte romane poliţiste, nu se gândeşte decât la crime şi la criminali, şi tot ceea ce ar putea spune el va fi pus pe seama imaginaţiei sale debordante.
    - Poate că ai dreptate, declară Japp. Să mergem să-l vedem pe Reilly. Poate că are să ne spună ceva.
    Situat la etajul I, cabinetul domnului Reilly era la fel de încăpător ca acela al lui Morley, dar nu tot atât de bine luminat, şi mai puţin luxos.
    Asociatul domnului Morley era un tânăr înalt şi brunet. O şuviţă de păr îi aluneca pe frunte. Avea privirea pătrunzătoare şi vocea plăcută.
    - Sperăm, domnule Reilly, declară Japp de îndată ce prezentările fură făcute, că veţi aduce puţină lumină în toată afacerea asta!
    - Tare mă tem că vă voi dezamăgi, răspunse Reilly. Unicul lucru pe care vi l-aş putea spune este că sinuciderea lui Henry Morley este de neconceput! A mea ar fi fost explicabilă, dar a sa, nu!
    - Dumneavoastră aţi avea motive să vă luaţi viaţa? întrebă Poirot.
    - Da, căci nu duc lipsă de necazuri! Începând cu cele băneşti! Nu am reuşit nicicând să-mi potrivesc cheltuielile în funcţie de venituri. Morley, în schimb, era un om chibzuit, care ştia să se organizeze. Situaţia lui financiară era excelentă! Dacă veţi face cercetări, veţi vedea că nu avea datorii.
    - Supărări din dragoste, atunci? sugeră Japp.
    - Morley, nici pomeneală! Nu ştia să se bucure de viaţă. Era, sărmanul, complet sub papucul sorei sale.
    Japp îl rugă pe Reilly să-i vorbească despre bolnavii pe care-i văzuse în cursul dimineţii.
    - Toţi sunt nişte oameni foarte de treabă, răspunse Reilly. Micuţa Betty Heath este o copilă încântătoare şi, de altfel, sunt medicul familiei sale. Colonelul Abercrombie este şi el o veche cunoştinţă de-a mea...
    - Şi domnul Howard Raikes?
    Reilly se strâmbă:
    - Cel care n-a mai avut răbdare să aştepte? Ei bine, n-am mai auzit niciodată vorbindu-se despre el mai înainte, şi nu ştiu nimic despre el. Dăduse telefon pentru a fi programat şi insistase ca să fie primit în dimineaţa asta.
    - De unde a telefonat?
    - De la hotelul Palace. Cred că este american.
    - Asta-i şi părerea tânărului Alfred.
    - O fi ştiind el ceva! Nu degeaba stă tot timpul la cinema!
    - Celălalt pacient era domnul Barnes, nu-i aşa?
    - Da. Este un tip mărunţel şi meticulos care mă amuză grozav. Un funcţionar pensionat care locuieşte prin Ealing.
    Japp îl întrebă pe Reilly ce părere are despre domnişoara Nevill. Dentistul surâse.
    - Frumoasa şi blonda secretară? spuse el. Vă pierdeţi timpul anchetând în această direcţie. Am certitudinea că relaţiile sale cu Morley erau de o corectitudine ireproşabilă!
    - Dar, replică Japp, ai cărui obraji se coloraseră puţin, n-am pretins nicicând altceva.
    Reilly îşi ceru scuze.
    - Credeam, explică el, că vă gândiţi la acel vechi adagiu franţuzesc: "Caută femeia!"
    Pronunţase cuvintele în limba franceză.
    - Mă veţi scuza, domnule Poirot, adăugă el, pentru faptul că mă exprim în limba dumneavoastră. Am un accent bun, nu-i aşa? Este meritul călugărilor care m-au crescut...
    Japp puse capăt acestei vorbării care începuse să-l agaseze, printr-o întrebare pusă pe un ton destul de aspru:
    - Îl cunoaşteţi pe logodnicul domnişoarei Nevill? Un oarecare Frank Carter, dacă nu mă înşel...
    - Morley nu avea o părere prea bună despre el, răspunse Reilly. O sfătuise pe domnişoara Nevill să renunţe la el.
    - Se poate crede că această intervenţie nu a fost privită cu ochi buni de Carter?
    - Foarte probabil!
    Continuând să surâdă, Reilly adăugă, după o clipă de tăcere:
    - Vă rog să mă scuzaţi, dar ancheta dumneavoastră se referă la o sinucidere sau la un asasinat?
    Replica lui Japp nu se lăsă aşteptată:
    - Dacă ar fi un asasinat, i-aţi găsi o explicaţie?
    - Categoric nu! exclamă Reilly bine dispus. Nu mi-ar displace ca asasinul să fie Georgina, care nu-i decât o femelă posomorâtă, obsedată de ideea că toată lumea bea prea mult, dar există în sufletul ei prea multe sentimente frumoase pentru ca această ipoteză să fie luată în consideraţie. Evident, aş fi putut urca până la cabinetul lui Morley pentru a-l omorî pe acesta, dar n-am făcut-o şi nici nu-mi pot imagina că cineva ar dori s-o facă. Este adevărat că nu pot accepta nici ideea sinuciderii lui! Adăugă pe un ton indiferent: De fapt, sfârşitul lui mă îndurerează. Nu mă judecaţi după aparenţe... Sunt cam nervos din fire... În fond ţineam mult la Morley şi-mi va lipsi!....

                                                                           7.

                                              Japp puse receptorul telefonic în furcă şi îşi întoarse chipul necăjit spre Poirot.
    - Domnul Amberiotis, spuse el, nu se simte bine. Ar prefera să nu fie deranjat de nimeni în această după-amiază.
    Adăugă, însă, aproape imediat:
    - Ei bine, eu îl voi deranja, totuşi!... Şi ar greşi dacă şi-ar imagina că va putea să mi se strecoare printre degete. Am la Savoy un om care-l va ţine sub observaţie pentru eventualitatea că va încerca să ne facă vreo figură.
    - Crezi cumva că l-a omorât pe Morley?
    - Habar n-am. Dar este ultimul care l-a văzut în viaţă şi, până acum, nu a mai venit niciodată la cabinetul doctorului. L-a părăsit pe Morley, după cum afirmă, la 12:25. Morley era în viaţă, spune Amberiotis şi, se pare, foarte sănătos. Este posibil să fie adevărat, dar şi contrariul este la fel de posibil. Dacă Morley era sănătos în acel moment, trebuie să stabilim ce s-a petrecut după aceea. Îi mai rămâneau cinci minute libere înaintea programării următoare. Să fi venit să-l vadă cineva în timpul celor cinci minute? Carter sau Reilly, de exemplu? Trebuie să examinăm această ipoteză. Şi chiar foarte atent căci răspunsul ne va permite, sau nu, să afirmăm că la 12:30, sau cel mai târziu la ora 13 fără 25, Morley era mort. Aşa cred, cel puţin. Altfel l-ar fi alertat pe Alfred prin semnalizator, fie a-i cere s-o introducă pe domnişoara Kirby, fie pentru a-i transmite că nu o poate primi. Nu, ori a fost asasinat, ori cineva i-a spus ceva care l-a determinat să-şi ia viaţa!
    Aruncă o privire la ceas, apoi continuă:
    - Voi vedea toate persoanele cu care avea Morley întâlnire azi dimineaţă. Este posibil să-i fi spus vreuneia dintre aceste persoane o frază care să ne dea o urmă. Alistair Blunt mi-a transmis că-mi va putea acorda câteva minute la ora 16 şi un sfert.
    Vom începe deci cu el. După aceea, am putea s-o vedem pe această domnişoară Sainsbury Seale, apoi pe Amberiotis, pe care nu vreau să-l contactez decât după ce voi obţine alte câteva indicii. Voi încheia cu acest american care, după câte spui, are o figură de criminal.
    Poirot zâmbi şi rectifică:
    - Dacă mă gândesc bine, figura lui era mai curând a unui om pe care-l dor dinţii!
    - Asasin sau martir, replică Japp, domnul Raikes mă interesează. Purtarea lui este bizară ca să nu spunem mai mult!... De altfel, înţeleg să mă informez şi despre telegrama primită de domnişoara Nevill, referitoare la mătuşa sa, despre logodnic... pe scurt, despre toţi şi toate.

                                                                         8.

                                              Alistar Blunt ra puţin cunoscut de marele public. Pe de o parte pentru că ducea o viaţă liniştită şi retrasă, dar mai ales pentru că, vreme de mai mulţi ani, fusese mai curând un prinţ consort decât un suveran.
    Rebecca Sanseverato, născută Arnholt, era, în momentul sosirii sale la Londra, o femeie de 45 de ani, pe care viaţa o dezamăgise cu cruzime. Ea aparţinea aristocraţiei banilor. Mama ei era o Rotherstein, tatăl ei conducea banca ce-i purta numele, una dintre cele mai puternice din Statele Unite. Cum cei doi fraţi ai săi, precum şi un văr, îşi găsiseră moartea într-un accident de aviaţie, Rebecca moştenise singură o avere imensă. La mulţi ani după aceea, ea se căsătorise cu unul dintre cele mai mari nume din Europa, prinţul Felipe di Sanseverato, o puşlama cu titlu, a cărui purtare imorală era notorie şi care avea să o facă foarte nefericită. Totul se terminase cu un divorţ în al treilea an al căsniciei. Rebecca obţinuse ca fetiţa născută din această căsătorie să-i fie încredinţată ei. Copilul muri. Tânăra femeie hotărî atunci să se consacre afacerilor. Avea finanţele în sânge. Se asocie cu tatăl ei, iar la moartea acestuia luă efectiv conducerea reţelei de "holdinguri" asupra căreia dominase el în timpul vieţii. Venind la Londra, ea îl primi la Claridge, unde locuia, pe unul dintre tinerii asociaţi ai Băncii Londrei, care avea să-i prezinte diferite documente.
    Şase luni mai târziu, lumea afla cu stupoare că Rebecca Sanseverato se căsătorea cu Alistair Blunt, deşi acesta era cu vreo 20 de ani mai tânăr decât ea. Urmară glumele obişnuite. Prietenele ei nu scăpară ocazia să proclame că Rebecca îşi pierdea complet capul când se îndrăgostea. O dovedise deja cu Sanseverato şi o lua de la început cu tânărul Blunt. Lui nu-i păsa, cu siguranţă, decât de banii ei, iar ea se îndrepta spre o nouă catastrofă.
    Nu se întâmplă nimic din toate acestea. Spre surpriza generală, Rebecca a fost fericită cu cel de-al doilea soţ. Oamenii care preziseră că Blunt îi va delapida averea soţiei sale se înşelau. El o iubea pe Rebecca şi îi era fidel. Nici după zece ani de la moartea soţiei sale, el nu s-a recăsătorit. Geniul său în afaceri îl egala pe acela al dispărutei. Nu se înşela niciodată în judecăţile sale şi nici în previziunile sale, integritatea lui era proverbială şi administra cu o abilitate extraordinară interesele colosale reprezentate de grupurile Arnholt şi Rotherstein.
    Ieşea puţin în societate şi trăia simplu, nu-şi părăsea reşedinţa sa din Londra, o clădire magnifică situată pe Chelsea Embankment, decât pentru câteva zile, în tovărăşia câtorva prieteni, într-una din casele sale de la ţară situate fie în Kent, fie în Norfolk. Îi plăcea golful, deşi juca destul de prost, şi părea interesat de arta grădinăritului.
    Inspectorul-şef Japp şi Hercule Poirot fură introduşi într-un salon luxos şi confortabil, unde Alistair Blunt veni să li se alăture aproape imediat. Japp îşi prezentă însoţitorul.
    - Vă cunosc după reputaţie, domnule Poirot, zise Blunt, dar mi se pare totuşi că v-am văzut, nu de mult, undeva.
    - Nu mai căutaţi să vă amintiţi, răspunse Poirot. Ne-am întâlnit azi dimineaţă în salonul de aşteptare al sărmanului Morley.
    - Într-adevăr! exclamă Blunt. Ştiam eu că vă întâlnisem undeva.
    Se întoarse spre Japp.
    - Cu ce vă pot ajuta? întrebă el. Am fost dezolat să aflu de moartea lui Morley.
    - Şi surprins?
    - Foarte surprins. Desigur, îl cunoaştem puţin, dar nu-mi părea un om care să-şi ia viaţa!
    - În dimineaţa asta vi s-a părut sănătos şi bine dispus?
    - Dumnezeule, sigur că da!
    Surâzând, Alistair Blunt adăugă:
    - Dacă trebuie să vă spun tot adevărul, vă mărturisesc că-mi este îngrozitor de frică de dentist şi de această odioasă freză mică pe care o plimbă printre dinţii pacienţilor. De aceea, când intru în cabinetul său, nu remarc niciun lucru. Dar când totul s-a sfârşit, când trebuie să plec, se schimbă lucrurile! Nu, v-o repet, Morley era în dimineaţa asta ca de obicei. Amabil şi grăbit...
    - L-aţi văzut des mai înainte?
    - Este a treia sau a patra vizită. Până anul trecut, n-am avut necazuri cu dinţii.
    - Cine vi l-a recomandat pe domnul Morley? întrebă Poirot.
    Blunt făcu un efort de memorie, încruntându-şi sprâncenele.
    - Să vedem... Mă cam supăra o măsea şi-mi amintesc foarte bine că cineva mi-a spus că Morley, din Queen Charlotte Street, este un dentist remarcabil. Numai că sunt incapabil să spun cine anume. Regret!
    - Dacă v-aţi aminti numele persoanei, zise Poirot, aţi vrea să fiţi atât de amabil să mi-l comunicaţi?
..............................................................................

    „Și picăturile de sânge știu ce înseamnă acasă. Altfel s-ar rătăci prin corp și-ar uita să se întoarcă la inimă.”
                    Octavian Paler