UNU, DOI, TREI, Agatha Christie

...............................................................................................
                                                    3.

                         Alistar Blunt îl privi surprins pe Poirot.
    - Cu siguranţă, răspunse el. Detaliul acesta ar prezenta vreun interes?
    - Poate, făcu Poirot. Am impresia că ar putea fi foarte important!
    Japp şi Poirot,  părăsind reşedinţa financiarului, coborau treptele scării, când un automobil se opri la marginea trotuarului. Era o maşină "Sport", condusă de o tânără care, pentru a se extrage de la postul său de pilotare, a trebuit să facă o adevărată gimnastică laborioasă şi meritorie. Cei doi bărbaţi se îndepărtau deja când, în sfârşit, ea se eliberă din cochilia sa. Îi strigă cu un "Ei!" răsunător. Ei îşi continuară drumul, negândindu-se că lor li se adresa tânăra. Ea îi strigă din nou. De data aceasta, se opriră şi se întoarseră. Tânăra venea spre ei. Înaltă, subţire, numai mâini şi picioare, cu părul castaniu închis şi pielea bronzată, avea un chip lipsit de frumuseţe, dar inteligent şi energic.
    - Vă cunosc, spuse ea, adresându-se lui Hercule Poirot. Sunteţi Hercule Poirot, detectivul.
    Vocea ei era gravă şi caldă, cu un uşor accent american.
    Poirot se înclină cu curtoazie şi, răspunzând întrebării mute a tinerei, îl prezentă pe inspector.
    Ea făcu nişte ochi mari, în care Poirot avu impresia că ghiceşte o licărire speriată, şi, cu o voce chinuită, întrebă:
    - Ce căutaţi aici?... Sper... că nu i s-a întâmplat nimic unchiului Alistair?
    - De ce credeţi că i s-ar fi putut întâmpla ceva? zise repede Poirot.
    - Nu i s-a întâmplat nimic? Atunci, totul este perfect!
    Japp repetă la rândul său întrebarea lui Poirot:
    - De ce, domnişoară?...
    Ea zise, aproape mecanic:
    - Olivera, Jane Olivera...
    - De ce, domnişoară Olivera, credeţi că i s-ar fi putut întâmpla ceva domnului Blunt?
    Ea râse, cu un râs care suna fals, şi răspunse:
    - Când întâlneşti poliţişti în pragul unei case, îţi spui, fără să vrei, că în pod sunt bombe!... Unchiul meu v-a chemat?
    Întrebarea îi era adresată lui Poirot, dar Japp fu cel care răspunse:
    - Nu. Noi am vrut să-l vedem. În legătură cu o sinucidere care a avut loc azi dimineaţă.
    - O sinucidere?
    - Da. Aceea a domnului Morley, dentistul din Queen Charlotte Street, nr. 58.
    - Oh!
    Ea pălise. Rămase câteva secunde nemişcată, privind drept înaintea ei, cu fruntea întunecată de grijă, apoi spuse, într-un fel destul de neaşteptat:
    - Dar este stupid!
    După care, întorcându-le spatele brusc, se îndepărtă fără ceremonie, urcând în grabă treptele şi intrând în casa acărei cheie o avea.
    Japp, foarte mirat, privea această retragere care semăna cu o fugă.
    - Curioasă reflecţie, zise el în sfârşit.
    - Curioasă, făcu şi Poirot, dar şi interesantă.
    Japp se dezmetici, îşi privi ceasul şi opri un taxi care tocmai trecea.

                                                                9.

                                   În holul slab luminat din Glengowrie Court Hotel, domnişoara Sainsbury Seale îşi lua ceaiul. Sosirea unui ofiţer de poliţie, în uniformă, o tulbura un pic, dar nu-i displăcea. Poirot remarcă uimit că pantoful continua să fie privat de catarama sa.
    - Într-adevăr, domnule ofiţer, zise ea cu o voce melodioasă, plimbându-şi privirile în jurul ei, nu ştiu unde ne-am putea instala ca să fim liniştiţi! Este ora ceaiului, înţelegeţi? De fapt, mi-aţi permite să vă ofer câte o ceaşcă de ceai, dumneavoastră şi... prietenului dumneavoastră?
    - Nu, mulţumesc, doamnă, zise Japp. Vi-l prezint pe monsieur Hercule Poirot.
    - Chiar nu vreţi să acceptaţi o ceaşcă de ceai? Atunci poate că ne-am putea instala în salon, deşi, la ora aceasta, este de obicei cam multă lume... Iată, acolo, în colţişorul acela. Cei de acolo pleacă...
    Locul, un mic patrulater puţin mai ferit privirilor, părea relativ calm. Trecând înaintea lor, ea îi conduse. Până acolo, Poirot culese de pe jos o eşarfă şi o batistă pe care ea le scăpase şi pe care i le restitui în timp ce se aşezau.
    - Mulţumesc, spuse ea, şi scuzaţi-mă! Sunt atât de dezordonată! Şi acum, inspectore, sau, mai bine zis, inspector-şef, nu-i aşa?, vă rog, puneţi-mi ce întrebări doriţi! Afacerea asta este de-a dreptul lamentabilă! Sărmanul domn Morley! Presupun că-l preocupa ceva! Trăim vremuri atât de grele!
    - Vi s-a părut că ar avea o înfăţişare preocupată, azi dimineaţă, domnişoară Sainsbury Seale?
    Ea reflectă un moment.
    - Oh, Doamne, zise ea în sfârşit, n-aş putea afirma aşa ceva! Numai că, având în vedere împrejurările, cred că aş fi fost incapabilă să remarc ceva! Nu mă simt stăpână pe mine când intru în cabinetul unui dentist!
    Ea cârâi uşor şi, sclifosindu-se, îşi pipăi cu mâna buclele, despre care Poirot tocmai remarcase în sinea lui că sunt asemenea unor cuiburi de păsări.
    - Ne puteţi spune, întrebă Japp, care erau persoanele care se aflau cu dumneavoastră în salonul de aşteptare?
    - Să vedem... Când am sosit, nu era acolo decât un tânăr. Probabil că suferea groaznic căci murmura ceva strângând din dinţi. Lăsa impresia că se stăpâneşte cu greu, şi răsfoia cu un deget nervos paginile unei reviste pe care părea incapabil s-o citească. Apoi, brusc, s-a ridicat dintr-un salt şi a ieşit. Da, probabil că se simţea într-adevăr foarte rău!
    - Ştiţi unde s-a dus? A părăsit casa?
    - N-am absolut nicio idee. Presupun că şi-a spus că nu mai poate aştepta şi că trebuie să-l vadă numaidecât pe dentist. Dar nu s-a dus la domnul Morley, căci nici nu plecase bine când valetul veni după mine şi mă conduse în cabinetul domnului Morley.
    - Înainte de plecare v-aţi mai întors în salonul de aşteptare?
    - Nu. Îmi aranjasem părul şi-mi pusesem pălăria chiar în cabinetul domnului Morley. Ştiu că există doamne care-şi lasă pălăria în salonul de aşteptare, dar eu nu procedez aşa niciodată. Una din prietenele mele, care are acest prost obicei, şi-a găsit într-o zi pălăria într-o stare jalnică. Cineva, un copil desigur, se aşezase pe ea. Şi era o pălărie nouă!
    - O adevărată catastrofă, zise politicos Poirot.
    - Cea vinovată este mama, reluă domnişoara Sainsbury Seale. Copiii trebuie să fie supravegheaţi. Ei n-au intenţii rele. Numai că, dacă nu eşti atent la ceea ce fac...
    Japp aduse discuţia pe făgaşul care-l interesa.
    - Tânărul acesta suferind, întrebă el, este unicul bolnav pe care l-aţi remarcat în cursul vizitei?
    - Da. Cu excepţia unui domn care cobora treptele scării chiar în momentul în care eu soseam. Pleca. Era un domn cu o alură destul de bizară, care părea străin...
    Japp tuşi uşor.
    - Eu eram acela, zise Poirot cu multă demnitate.
    - Doamne! exclamă domnişoara Sainsbury Seale, privindu-l cu atenţie pe domnul cel mărunţel. Iertaţi-mă! Sunt atât de mioapă şi parterul acesta este atât de întunecos! Am o excelentă memorie a fizionomiilor, dar trebuie să recunoaştem că aici nu se vede aproape deloc! Nu fiţi supărat! Vă rog!
    După ce Poirot o linişti pe domnişoara Sainsbury Seale, Japp îi mai puse o întrebare.
    - Sunteţi sigură, domnişoară, că domnul Morley n-a făcut în faţa dumneavoastră aluzie la vreo discuţie neplăcută pe care trebuia s-o aibă în cursul dimineţii?
    - Absolut sigură.
    - Nu v-a vorbit despre un pacient numit Amberiotis?
    - Nu. De fapt, n-a pronunţat alte cuvinte decât pe acelea pe care dentiştii sunt obligaţi să le spună când se ocupă de un pacient.
    Frazele acelea erau cunoscute de Poirot, care şi le amintea: "Clătiţi-vă gura, vă rog! Deschideţi-o puţin mai mult, vă rog!... Nu vă doare?"
    Japp o informă, în acest timp, pe domnişoara Sainsbury Seale, că va trebui să depună mărturie la anchetă. Ea păru să se obişnuiască cu această idee care mai întâi o înspăimântase. O întrebare pusă de Japp o determină, un pic după aceea, să-şi spună povestea vieţii sale.
    Întoarsă din India, în urmă cu 6 luni, după ce stătuse prin diverse hoteluri şi pensiuni, ea se fixase la Glengowrie Court, a cărei atmosferă familială îi plăcea. În India, trăise mai ales la Calcutta, lucrând cu diverşi misionari şi dând lecţii de dicţie.
    - Să vorbeşti o engleză foarte pură şi să articulezi cuvintele într-un mod ireproşabil, explică ea, umflându-se în pene, este în ochii mei un lucru esenţial. Trebuie să spun că în tinereţe jucam în diverse piese de teatru. Nu aveam decât roluri modeste, dar aveam mari ambiţii. Vroiam să joc repertoriul cunoscut. În cele din urmă am făcut turnee în toată lumea: Shakespeare, Bernard Shaw...
    Continuă după un suspin studiat:
    - Nenorocirea, în ce ne priveşte pe noi, femeile, este inima! Suntem la buna ei plăcere. M-am căsătorit dintr-o nesăbuinţă. Ne-am despărţit aproape imediat. Fusesem decepţionată crunt. Mi-am reluat numele de domnişoară şi, atunci, graţie unor fonduri obţinute de la prieteni, am deschis un curs de dicţie. Am contribuit mult la crearea unei excelente companii de actori amatori. Trebuie să vă arăt notiţele mele...
    Japp cunoştea în ce consta pericolul. Îşi anunţă deci plecarea.
    În timp ce-şi lua rămas bun, domnişoara Sainsbury Seale îi atrase atenţia asupra unui ultim punct.
    - Dacă, întâmplător, numele meu ar trebui să apară în ziare în calitate de martoră, de exemplu, aţi vrea să vă asiguraţi că va fi scris corect, Mabelle Sainsbury Seale, Mabelle cu doi "L" şi "E", iar Seale, S, E, A, L, E... Normal, dacă faptul îi interesează, să reamintească apariţia mea în "Cum vă place" pe scena din Oxford Repertory Theatre...
    Japp îşi căută scăpare în fugă.
    În taxi, scoase un oftat de uşurare şi îşi şterse fruntea.
    - Dacă ar fi necesar, declară el, nu ne va fi greu să-i verificăm spusele. Numai dacă nu ne-a povestit de la început până la sfârşit basme bune de adormit copiii, ceea ce nu cred...
    - Oamenii care mint, adăugă Poirot, nu dau atâtea detalii şi poveştile lor par mai adevărate.
    - Mă temeam să nu refuze să vină la anchetă, reluă Japp. În general, fetele bătrâne au oroare de acest gen de exhibiţii. Dar faptul că a jucat cândva teatru a decis-o să accepte fără ezitare. Să fie oarecum vedetă, undeva, este o tentaţie căreia nu-i poate rezista!
    - Chiar crezi că vei avea nevoie de ea la anchetă?
    - Nu ştiu încă. Depinde. În orice caz, sunt mai convins ca oricând, Poirot, că nu-i vorba de o sinucidere.
    - Şi mobilul?!
    - N-am deocamdată nicio idee. Cine ştie dacă Morley nu a sedus-o cândva pe fiica lui Amberiotis?
    Poirot încercă să şi-l imagineze pe Morley făcând-o pe Făt-Frumos pe lângă o tânără şi frumoasă grecoaică cu ochii mari şi languroşi. Tabloul nu era verosimil, iar Poirot îi reaminti lui Japp că Reilly le spusese că asociatul lui nu ştia să profite de bucuriile vieţii.
    - Ştiu, făcu Japp. Dar în cursul unei croaziere se poate întâmpla orice! De altfel, vom cunoaşte mai bine situaţia după ce vom vorbi cu cetăţeanul Amberiotis.
    La Savoy, funcţionarul de la recepţie îl privi pe Japp într-un fel destul de bizar când poliţistul îi ceru să-i anunţe domnului Amberiotis vizita sa.
    - Regret mult, domnule, zise el, dar mă tem că nu-l puteţi vedea pe monsieur Amberiotis.
    - Ei bine, te înşeli foarte tare! replică poliţistul cu o voce aspră.
    În acelaşi timp, întredeschizându-şi portofelul, îl lăsă pe funcţionar să întrezărească legitimaţia care-i atesta funcţia.
    - Nu m-aţi înţeles, domnule, reluă omul. Monsieur Amberiotis a murit acum o jumătate de oră.
    Hercule Poirot avu impresia că se închide o uşă.
    Încetişor, dar definitiv.

                                                  III. Cinci, şase, în codruri vreascuri culeg....
                                                                                   1.

                                24 de ore mai târziu Japp îl chema pe Poirot la telefon. Vorbea cu amărăciune.
    - Faliment pe toată linia! zise el.
    - Cum aşa?
    - Morley s-a sinucis cu adevărat. Ştiu şi de ce.
    - De ce?
    - Mi s-a înmânat chiar acum raportul medicului referitor la moartea lui Amberiotis. Renunţ la jargonul medical. În stil vulgar, vom spune că a murit ca urmare a administrării unei doze excesive de adrenalină şi de procaină. Inima nu i-a rezistat şi nu minţea bietul om când afirma, ieri după-amiază, că nu se simte bine. Cu asta totul se explică! Anestezicul de care se servesc dentiştii pentru anestezii locale este pe bază de adrenalină şi procaină. Morley s-a înşelat asupra dozei, şi-a dat seama de eroarea sa, după plecarea lui Amberiotis, şi, de frica scandalului, s-a sinucis!
    - Cu un revolver despre care nu se ştie că i-ar aparţine?
    - Revolverul acesta putea fi foarte bine în posesia lui de multă vreme, fără ca el să fi spus cuiva. Nu spunem întotdeauna totul despre noi oamenilor alături de care trăim! Dacă ţi-aş spune tot ce li se ascunde uneori acestor oameni, ai fi stupefiat!
    - Aşa este, admise Poirot.
    - Oricum, reluă Japp, afacerea-i clasată. Totul se explică foarte logic.
    - Nu-ţi voi ascunde, dragă prietene, replică Poirot, faptul că explicaţia asta este departe de a-mi da satisfacţie deplină. Este adevărat că anumiţi bolnavi reacţionează foarte neaşteptat la anesteziile locale, este exact că, în anumite cazuri, adrenalina în combinaţie cu procaina a putut produce efecte toxice. Este o problemă de temperament. Dar nici dentiştii, nici medicii nu împing, în general, conştiinţa profesională până la a se sinucide, dacă li se întâmplă vreun accident bolnavilor lor!
    - De acord! zise Japp. Numai că trebuie să facem o distincţie! Când anestezicul a fost administrat în doză normală, nu i se poate reproşa nimic doctorului, care nu avea cum să prevină reacţia deosebită a bolnavului său. Dar, în cazul de care ne ocupăm, greşeala profesională este evidentă. Nu am încă cifrele, pentru că analizele acestea cantitative necesită foarte mult timp, dar pot să afirm că doza era cu mult superioară celei normale!
    - Dar, obiectă Poirot, nu era decât o greşeală, nu era o crimă.
    - Adevărat! Există însă erori care te distrug. Din punct de vedere profesional, Morley era terminat. N-ai mai găsi pe nimeni care să-şi pună viaţa în mâinile unui dentist capabil să injecteze o doză mortală de otravă, chiar dacă oricui îi poate fi permisă o clipă de neatenţie!
    - Recunosc că o eroare de felul acesteia este grozav de supărătoare.
    - Reţine că-i vorba de un lucru ce se poate întâmpla. Medicii ori farmaciştii care nu s-au înşelat nicicând, ani şi ani de zile, au, într-o bună zi, o secundă de neatenţie şi produc o adevărată catastrofă! Şi trebuie să suporte consecinţele acestui fapt. Morley era un tip sensibil. Când i se întâmplă una ca asta, un medic are de obicei, alături de el, un farmacist ori un asistent cu care împarte responsabilitatea. Morley, însă, era singurul răspunzător.
    Poirot încă nu era convins.
    - Nu crezi că ar fi lăsat în urma lui un mesaj? Măcar pentru a-şi explica eroarea şi a declara că nu vrea să supravieţuiască unui om pe care l-a omorât din greşeală. Consider că ar fi putut scrie în grabă câteva cuvinte pentru sora lui...
     - Dacă lucrurile s-au petrecut aşa cum cred eu, răspunse Japp, este normal să nu fi făcut aşa ceva. Şi-a dat seama brusc de ceea ce s-a întâmplat, şi-a pierdut stăpânirea de sine şi, fără să mai stea pe gânduri, s-a sinucis!
    Cum Poirot tăcea, Japp continuă:
    - Te cunosc, amice! Dacă ţi-ai băgat în cap ideea că eşti în prezenţa unei crime, nu vrei să renunţi şi trebuie să fie o crimă! Recunosc că, de data aceasta, eu sunt cel care te-am condus pe cărarea războiului. M-am înşelat, îţi mărturisesc cu umilinţă!
    - Continuu să cred, zise Poirot, că există altă explicaţie.
    - Pot exista chiar mai multe, nu mă îndoiesc de asta, replică Japp, iar eu m-am gândit la câteva. Dar toate mi se par fantastice! Putem presupune că Amberiotis l-a omorât pe Morley, după care acesta s-a întors la el, la hotel, şi s-a sinucis, cuprins de remuşcări. Dacă crezi că această ipoteză este posibilă, eu personal, nu sunt deloc de această părere! Scotland Yard-ul mi-a comunicat informaţiile de care dispune despre Amberiotis. Foarte interesant. Era un mic hotelier grec, care, după ce a făcut un pic de politică în ţara sa, începuse să facă spionaj în Germania şi în Franţa. Meseria nu-l îmbogăţea atât de repede cum îşi dorea el şi se presupune că s-a apucat şi de şantaj. Era, în general vorbind, un tip lipsit de scrupule. Anul trecut s-a aflat în India şi se crede că, acolo, i-a sustras unui prinţ indigen sume considerabile. Numai că, tipul fiind şiret, nu s-a putut găsi nicio probă care să-l incrimineze. Dacă vrei o altă ipoteză, mai am una de rezervă! Dintr-un motiv sau altul, Amberiotis are asupra lui Morley un ascendent şi îl şantajează. Oferindu-i-se ocazia, Morley profită pentru a-i injecta în gingii o doză masivă de adrenalină şi de procaină. Se bizuie pe faptul că moartea duşmanului său va trece drept un accident nefericit. După plecarea lui Amberiotis, este cuprins de remuşcări şi se sinucide. Este şi asta o teorie, deşi, în ce mă priveşte, mi-e greu să-l văd pe Morley în rolul unui asasin. Pentru mine, unica explicaţie valabilă este, ţi-o repet, cea pe care ţi-am spus-o: Morley, suprasolicitat de activitatea sa, a comis o greşeală. Cam aceasta va fi concluzia anchetei. I-am vorbit despre afacerea asta comisarului principal, iar acesta este categoric...
    - Foarte bine, spus Poirot cu un oftat. Foarte bine...
    - Îţi înţeleg sentimentele, conchise cu amabilitate Japp. Dar nu poţi să dai de fiecare dată peste o crimă frumoasă! Aşa că îţi spun: "Pe curând!" şi-mi cer scuze repetând în contul meu această frază devenită clasică: "Scuză-mă că te-am deranjat!"... La revedere, dragul meu Poirot!
    Acestea fiind spuse, el puse receptorul în furcă.

                                                         2.

                                   Hercule Poirot era instalat în faţa biroului său. Un birou modern. În materie de mobilă, Poirot iubea tendinţa modernă, din cauza liniilor sale sobre şi nete pe care le prefera curbelor, oricât de graţioase ar fi fost ele, specifice stilului vechi. În faţa lui se afla o foaie de hârtie pătrată pe care, sub rubrici bine delimitate, scrisese câteva observaţii.
    Mai întâi, acestea: Amberiotis. Spionaj. De ce se afla în Anglia? În India, anul trecut. În timpul unei perioade de tulburări şi agitaţii. Poate că era un agent revoluţionar.
    Urma apoi un nume cu un semn de întrebare: Howard Raikes?
    Şi apoi o frază: "Dar este stupid!"
    Poirot reflectă. Afară, pe marginea pervazului se aşezase o pasăre care ţinea în ciocul ei o rămurică necesară construirii cuibului său. Şi Poirot cam aducea cu o pasăre, cu capul lui ţuguiat, în formă de ou.
    Lăsă un spaţiu alb pe pagina respectivă şi scrise sub ultimul rând: Domnul Barnes?
    Apoi, mai jos: Biroul lui Morley? Urme pe covor. Posibilităţi.
    Privi pentru o clipă cu multă atenţie acest ultim rând, apoi se ridică şi ceru să i se aducă pălăria şi bastonul, după care ieşi.

                                                      3.

                                 Trei sferturi de oră mai târziu, Hercule Poirot lăsa în urmă staţia de la Metropolitan, ajungea în Ealing Broadway şi termina pe jos parcursul pe care-l avea de făcut până la Castlegarden Road nr. 88.
    Era o casă mică, izolată de celelalte şi despărţită de stradă printr-o grădină îngrijită admirabil, pe care Poirot o contemplă cu o vie satisfacţie.
    - Iată cel puţin ce înseamnă o simetrie perfectă! murmură el pentru sine. Domnul Barnes era acasă. Veni numaidecât în mica sufragerie unde detectivul fusese introdus. Era un om cu o talie sub cea mijlocie, aproape complet chel şi ai cărui ochi clipeau în spatele ochelarilor cu sticla groasă. Ţinea în mână cartea de vizită a lui Poirot, care-i fusese înmânată de cameristă.
    - Monsieur Poirot, zise el cu o voce piţigăiată, sunt foarte onorat de vizita dumneavoastră.
    Detectivul se scuză.
    - Vă rog să mă iertaţi că m-am prezentat la dumneavoastră pe neaşteptate...
    - Nu vă scuzaţi, răspunse domnul Barnes, aţi făcut foarte bine şi aţi ales foarte bine ora. Ora şapte fără un sfert, în această perioadă a anului, reprezintă aproape certitudinea de a-i găsi pe oameni la ei acasă!
    Îi indică cu mâna un scaun vizitatorului său.
    - Luaţi loc, domnule Poirot. Probabil că avem a ne spune multe lucruri. Îmi imaginez că este vorba de Queen Charlotte Street, numărul 58?
    - Aveţi dreptate, zise Poirot. Dar v-aş putea întreba ce anume vă face să presupuneţi că este vorba despre acest caz?
    - Scumpul meu domn Poirot, am părăsit Ministerul de Interne de câtăva vreme deja, dar n-am ruginit complet. Există afaceri care nu au nevoie de publicitate şi pentru care este preferabil să nu apelezi la poliţie. Este inutil să atragi atenţia asupra lor!
    - Vreţi să-mi permiteţi încă o întrebare? De ce consideraţi că afacerea nu are nevoie de publicitate?
    - Mă înşel? Ei bine, regret!
    Aplecându-se înainte şi agitându-şi ochelarii pe care tocmai şi-i scosese, domnul Barnes adăugă:
    - Când este vorba de spionaj, monsieur Poirot, nu plevuşca este importantă. Cei care ar trebui prinşi sunt peştii mari. Dar, pentru a reuşi, trebuie să fii foarte atent să nu sperii plevuşca!
    - Mi se pare, domnule Barnes, zise cu simplitate Poirot, că dumneavoastră ştiţi mult mai multe lucruri decât mine!
    - Nu ştiu absolut nimic, replică domnul Barnes. Nu fac decât să subliniez câteva fapte şi atât.
    - Cum ar fi?
    - Cum ar fi, de exemplu, prezenţa lui Amberiotis la Morley. Uitaţi că eu am stat în faţa lui, în salonul de aşteptare, unul sau două minute. Nu mă cunoştea. Întotdeauna am fost unul din acei oameni care trec neobservaţi... Uneori este foarte util... Dar, eu l-am remarcat... şi am ghicit perfect ce căuta aici!
    - Adică?
    Ochii domnului Barnes clipiră într-un ritm accelerat.
    - Vedeţi dumneavoastră, domnule Poirot, spuse el, noi, englezii, suntem nişte oameni extrem de obositori. Suntem conservatori până-n măduva oaselor! Bombănim, protestăm, dar nu avem în fond nici un chef să înlocuim instituţiile noastre cu altele de creaţie mai recentă! Suntem cu totul ataşaţi sistemului nostru democratic, iar agitatorii străini, pe care-i interesează ţara noastră, sunt foarte contrariaţi din cauza aceasta. Ceea ce-i supără este faptul că avem, şi este un lucru aproape excepţional la ora actuală în Europa, finanţe solide! Şi atâta vreme cât lucrurile vor rămâne astfel, nu va fi nimic de făcut pentru ei în Anglia... iată de ce ar fi atât de interesant pentru ei să-i elimine pe oameni ca Alistair Blunt!
    Domnul Barnes îşi trase o clipă sufletul şi continuă:
    - Blunt este unul dintre acei oameni care-şi plătesc datoriile şi trăiesc fără a-şi ciunti capitalul, şi asta, indiferent că dispun de sume enorme de bani ori câştigă foarte puţin. El consideră că bugetul naţional prezintă similitudini cu bugetul unui particular. De aceea, va fi împotriva aventurilor costisitoare, împotriva experienţelor utopice... şi acesta-i un motiv pentru care unii au decis că ar fi bine să dispară.
    - Ah! făcu Poirot.
    Domnul Barnes continuă:
    - Cunosc problema. Există în rândurile acestea unii "foarte buni", care visează la o lume mai bună şi alţii mult mai puţin buni, care nu sunt, de fapt, decât nişte puşlamale, sosite, adesea, de foarte departe. Şi unii şi ceilalţi sunt de acord asupra mai multor puncte de vedere şi, mai ales, asupra acestuia: "Blunt trebuie să dispară". Şi asta pentru că este unul dintre susţinătorii fermi ai acestei vechi ordini sociale pe care trebuie s-o distrugă! Unde-i adevărul? Nu ştiu. Înainte de a distruge, n-ar trebui să fim siguri că vom putea reconstrui şi face mai bine? Lucrul acesta ar merita să fie discutat, dar, pentru moment, nu dezbaterea aceasta ne interesează. Noi nu ne ocupăm de teorii abstracte, ci de fapte. Dacă vor fi suprimate fundaţiile, casa se va prăbuşi...
    Se apleacă spre Poirot şi adăugă, cu voce scăzută:
    - Iată de ce vor să-l omoare pe Blunt. Ştiu asta. Şi am convingerea că ieri dimineaţă au fost pe punctul de a reuşi. Poate mă înşel, dar asta m-ar surprinde teribil. Au fost precedente. Spunând aceasta, cită trei nume: acela al unui cancelar al Administraţiei financiare, a cărui politică era deosebit de inspirată; acela al unui industriaş puternic căruia lumea îi admira vederile largi; şi, în sfârşit, acela al unui tânăr politician care avea priză la mulţimi. Primul a murit pe masa de operaţie, al doilea în urma unei maladii îngrijite prea târziu, al treilea fusese călcat de un automobil.
     - În cele trei cazuri, continuă domnul Barnes, nu s-a riscat absolut nimic. În ce-l priveşte pe cancelarul Administraţiei financiare, medicul însărcinat cu anestezia a comis o mică greşeală. Lucrurile acestea se mai întâmplă. În al doilea caz, medicul curant, care nu era un specialist, s-a înşelat asupra diagnosticului. Şi, în al treilea, era vorba de o mamă înnebunită care "alerga" la căpătâiul copilului său bolnav. Avocatul i-a făcut pe juraţi să plângă, iar aceştia au achitat-o pe doamna în discuţie. Reluă după o scurtă tăcere:
     - Toate acestea n-au părut nimănui suspecte iar astăzi sunt lucruri deja uitate, dar poate v-ar interesa să ştiţi ce s-a întâmplat cu eroii acestor trei aventuri. Primul, medicul care a făcut anestezia, posedă acum un magnific laborator de cercetări pentru instalarea căruia a cheltuit o avere. Al doilea s-a pensionat. Trăieşte acum pe malul mării, pe o proprietate frumoasă, care-i aparţine, şi are un iaht. Cât despre acea doamnă, copiii săi primesc o excelentă educaţie şi, în timpul vacanţelor, se întâlnesc la ţară, pe superbul domeniu cumpărat de mama lor... Adăugă, dând uşor din cap: În toate profesiunile, poate fi găsit întotdeauna un om accesibil la tentaţie. Împrejurările au vrut însă ca Morley să nu fie.
    - Asta ar fi explicaţia morţii sale, după părerea dumneavoastră?
    - Aşa cred, răspunse domnul Barnes. Un om ca Blunt nu este uşor de întâlnit şi de atins. Este păzit, protejat. Accidentul de maşină este foarte hazardat şi nu reuşeşte întotdeauna. Dar un om este practic lipsit de apărare când se află pe scaunul dentistului. După părerea mea, Morley nu a vrut să marşeze. Şi, pentru că ştia prea multe, ei l-au suprimat.
    - Cine, "ei"?
    - Oamenii care sunt în fruntea organizaţiei care se află în spatele tuturor faptelor pe care tocmai vi le-am relatat. Desigur, nu a existat decât un executant.
    - Şi anume?
    - Aş putea să-mi asum riscul unei presupuneri, dar nu va fi decât o supoziţie şi m-aş putea înşela.
    - Reilly? zise calm Poirot.
    - Într-adevăr, la el ar fi normal să ne gândim, declară domnul Barnes. Nu cred că i s-a cerut domnului Morley să facă el însuşi treaba. Aş bănui mai curând că acesta trebuia, în ultimul minut, sub un pretext oarecare, de exemplu invocând o bruscă indispoziţie, să-l roage pe Blunt să se lase îngrijit de asociatul său. Reilly ar fi intervenit şi lumea ar fi vorbit de un accident deplorabil. Tânărul dentist, urmărit în justiţie, cum este firesc, s-ar fi arătat atât de nefericit şi atât de copleşit de remuşcări încât ar fi scăpat cu o condamnare uşoară, iar ceva mai târziu l-am fi regăsit trăind undeva din venituri foarte confortabile şi renunţând la profesia sa. Să nu credeţi că inventez un roman foileton, lucrurile acestea se întâmplă!
    - Ştiu asta, spuse Poirot.
    Domnul Barnes puse mâna pe o carte cu coperţi închise la culoare care se afla pe masă.
    - Am citit o mulţime de romane de spionaj, reluă el. Povestesc aventuri fantastice dar care, este destul de curios s-o remarcăm, nu sunt mai extraordinare decât autenticele istorii de spionaj. Există în viaţă aventurieri cu chip adorabil, există oameni bizari care vorbesc cu un puternic accent străin, există bande internaţionale şi şefi a căror putere nici măcar nu este bănuită. Dacă ar fi deja publicate unele din întâmplările adevărate pe care le cunosc, sunt convins că nimeni nu ar vrea să le creadă.
    - Ce rol joacă Amberiotis în teoria dumneavoastră? întrebă Poirot.
    - Nu prea ştiu, mărturisi domnul Barnes. Poate că era sortit să devină ţap ispăşitor. A jucat deseori dublu şi este posibil să se fi dorit să se termine cu el cu această ocazie. Este doar o sugestie...
    - Admiţând că aţi intuit bine, zise Poirot, ce se va întâmpla acum?
    Domnul Barnes îşi scărpină nasul, dar răspunse fără să ezite:
    - Vor încerca iar. Evident, Blunt este protejat, dar gărzile sale de corp ar face bine să-şi sporească vigilenţa. Nu trebuie să se aştepte ca un om înarmat să apară brusc dintr-un tufiş sau la vreun atac produs la un colţ de stradă. Duşmanii lui sunt de o altă natură. Să-i fie frică de oameni care nu inspiră neîncredere, de prietenii lui, de bătrânii servitori, de farmacistul care-i prepară siropul, de negustorul de vinuri de la care îşi cumpără vinul de Porto pe care-l preferă! Habar n-aveţi de ce sunt în stare oamenii să facă pentru a-şi asigura un mic venit de vreo patru mii de lire!
    - Chiar atât de mult?
    - Poate chiar mai mult!
    Se făcu un moment de tăcere.
    - M-am gândit la Reilly chiar de la început, zise Poirot.
    - Fiindcă este irlandez şi fiindcă în Irlanda există mai multe asociaţii revoluţionare?
    - Nu atât din cauza aceasta cât pentru faptul că pe covorul din cabinetul lui Morley există nişte urme care sugerează că corpul acestuia a fost târât. Dacă Morley ar fi fost omorât de unul dintre bolnavii săi, fapta s-ar fi petrecut chiar în cabinet şi n-ar mai fi fost cazul să fie deplasat cadavrul. Iată de ce m-am gândit numaidecât că n-a fost asasinat în cabinetul său, ci alături, în birou. Ceea ce ne face să credem că n-a fost omorât de unul dintre bolnavii săi, ci de unul dintre apropiaţii săi.
    - Bine gândit, remarcă Barnes.
    Poirot se ridică.
    - Vă mulţumesc cu multă sinceritate, zise el, luându-şi rămas bun. Am impresia că ceea ce mi-aţi spus îmi va fi extrem de folositor.

                                                                        4.

                                      Înainte de a se întoarce acasă , Poirot se opri la Glengowrie Court Hotel.
    A doua zi dimineaţa, ca urmare a acestei vizite, îl chemă pe Japp la telefon.
    - Bună ziua, dragă prietene, zise el. Ancheta are loc astăzi?
    - Da. Vei asista la ea?
    - Nu cred!
    - Îmi imaginez că nu va prezenta niciun interes.
    - Vei cere să se înfăţişeze ca martor domnişoara Sainsbury Seale?
    - Adorabila Mabelle, cu doi L şi E în final, care ar putea la fel de bine să se numească Mabel, B, E, L, ca toată lumea? Femeile mă vor ului întotdeauna! Nu, nu am citat-o. Nu-i nevoie!
    - Ţi-a dat vreun semn de viaţă?
    - Nu. De ce?
    - Mă întrebam doar! Pentru că, poate ai fi interesat să afli că domnişoara Sainsbury Seale a părăsit Glengowrie Court Hotel alaltăieri seara, chiar înainte de ora cinei, şi că, de atunci, nu a mai apărut.
    - Ce spui? Să fi fugit?
    - Este o explicaţie verosimilă.
    - Dar de ce? Este o femeie foarte cumsecade şi căreia nu i se poate reproşa nimic! Am cerut prin cablu informaţii referitoare la ea - asta înainte de a cunoaşte cauza morţii lui Amberiotis, căci altfel nu mă mai deranjam s-o fac - şi Calcutta mi-a răspuns ieri seara. Nimic de reproşat. Tot ceea ce ne-a relatat este adevărat. Poate că a trecut puţin cam repede peste povestea cu mariajul ei, dar nu-i grav. S-a căsătorit cu un student hindus şi a băgat apoi de seamă că el mai are o mulţime de relaţii sentimentale. Atunci şi-a reluat numele de domnişoară şi s-a ocupat de opere de binefacere. Foarte bine văzută de misionari, ea a-nceput să dea lecţii de dicţie şi este adevărat că a participat la crearea unui teatru de amatori. Pe total, este ceea ce eu aş numi o femeie redutabilă, dar despre care nu se poate presupune că ar fi amestecată într-o crimă. Şi acum îmi spui că a plecat! Chiar că nu mai înţeleg nimic!
    Japp tăcu câteva minute, apoi adăugă:
    - Poate că s-a săturat de hotelul acela? În locul ei, n-aş fi aşteptat atât de mult ca să-mi fac bagajul!
    - Bagajele ei au rămas acolo, răspunse Poirot. Nu a luat nimic cu sine.
    Japp strivi între dinţi o înjurătură.
    - La ce oră a plecat? întrebă el apoi.
    - Pe la ora şapte fără un sfert.
    - Ce cred oamenii din pensiune despre asta?
    - Situaţia îi îngrijorează. Directoarea este neliniştită.
    - De ce nu a prevenit poliţia?
    - Pentru că, dragul meu, unei femei i se poate întâmpla să-şi petreacă noaptea şi altundeva decât la ea acasă, chiar dacă asta ar părea neverosimil, şi pentru că la întoarcerea ei ar fi destul de supărată să constate că a fost alertată poliţia pentru că a dormit în altă parte. Doamna Harrison - este directoarea de la Glengowrie - a telefonat la spitale, temându-se de un accident. Tocmai se pregătea să facă apel la poliţie când am sosit eu şi m-a primit de parcă aş fi fost Mesia. I-am spus că-mi asum răspunderea şi că afacerea va fi încredinţată unui ofiţer de poliţie care este discreţia însăşi.
    - Presupun că la mine te referi?
    - Exact.
    Japp mormăi câteva mulţumiri ironice.
    - Ne-am înţeles, zise el, în cele din urmă. Ne întâlnim la Glengowrie după anchetă.

                                                                      5.

                                       - În sfârşit, zise Japp furios, în timp ce o aşteptau pe directoare, de ce naiba a simţit femeia aceea nevoia să dispară?
    - Admiţi că este un lucru curios? spuse Poirot.
    Nu avură timpul necesar de a face alte remarci. Doamna Harisson, directoarea şi proprietara pensiunii Glengowrie Court Hotel, apăru.
    Domnişoarei Harisson aproape că-i dădură lacrimile şi prima întrebare a lui Japp declanşă un veritabil potop verbal. Această doamnă cumsecade era foarte neliniştită.
    Oare ce i se putuse întâmpla domnişoarei Sainsbury Seale? Luase în consideraţie toate ipotezele: pierderea memoriei, o indispoziţie bruscă, hemoragie, accident de circulaţie, agresiune comisă de persoane înarmate urmată de furt, etc.
    Doamna Harisson se întrerupse pentru a-şi trage sufletul şi conchise:
    - O femeie atât de încântătoare!... Şi care părea atât de fericită cu noi!
    La cererea lui Japp, ea îi conduse pe cei doi bărbaţi în camera pe care o ocupase dispăruta. Totul era curat şi ordonat, de la hainele găsite în dulap, până la cămaşa de noapte împăturită pe pernă. Într-un colţ se mai aflau două valize foarte obişnuite şi, aliniate sub o toaletă, nenumărate perechi de pantofi solizi de mers, două pereche de ghete de lac cu toc înalt, pantofi de seară din satin negru, care nu fuseseră purtaţi la drept vorbind, şi o pereche de mocasini.
    Poirot remarcă faptul că pantofii de seară aveau un număr mai mic, de unde se putea presupune fie că domnişoara Sainsbury Seale avea bătături, fie că ţinea mult la eleganţa extremităţilor sale inferioare. În legătură cu asta, se întreba dacă ea avusese timp să-şi coasă la loc catarama pantofului înainte de a ieşi. Spera că da, mai ales că, pentru el, neglijenţa vestimentară era întotdeauna ceva insuportabil.
    Japp examina nişte scrisori găsite într-un birou.
    Poirot trase un sertar de la comodă, constată că era plin de lenjerie de corp şi-l împinse la loc discret, remarcând în sinea lui că domnişoara Seale părea să aprecieze mult lucrurile de lână. Deschise apoi alt sertar care conţinea ciorapi.
    - Ai găsit ceva, Poirot? întrebă Japp.
    Poirot privea atent o pereche de ciorapi, având pe chip un aer tare nefericit:
    - Nu, spuse el. Este numărul "2", mătase artificială, preţ probabil: doi şilingi şi 11 pence!
    - Parcă ai fi un comisar evaluator.
    Surâzând, Japp adăugă:
    - Nici pe aici n-am găsit mare lucru! Două scrisori sosite din India, două sau trei chitanţe eliberate de nişte organizaţii caritabile, nici o urmă a vreunei facturi! Domnişoara Sainsbury Seale este cu siguranţă o persoană foarte bine...
    - Dar, remarcă Poirot, cineva care se îmbracă foarte prost!
    - Fără îndoială, declară Japp, deoarece consideră că asta n-are nicio importanţă!
    Îşi notă o adresă, luată de pe o scrisoare veche de două luni.
     - Poate că persoanele acestea ne-ar putea da relaţii despre ea, zise el. Locuiesc în Hampstead şi par s-o cunoască destul de bine.
    Cei doi bărbaţi mai aflară, tot din gura doamnei Harrison, că nimic nu păruse anormal în felul de a fi al domnişoarei Sainsbury Seale în seara dispariţiei sale şi că se părea că avea intenţia să se întoarcă pentru că, trecând prin hol, i-a spus prietenei sale, doamnei Bolitho, că după cină îi va arăta "pasienţa" despre care-i vorbise. Mai mult, domnişoara Sainsbury Seale nu-i spusese nimic doamnei Harrisson, deşi la Glengowrie exista obiceiul, în caz că cineva nu venea la timp pentru masă, să prevină direcţiunea şi acest lucru lăsa să se înţeleagă că intenţiona să se întoarcă la cina servită între orele 19 şi jumătate şi 20 şi jumătate. Cu toate acestea, nu a mai fost văzută.
    Plecase prin Crowel Road şi dispăruse.
    Părăsind reşedinţa Glengowrie Court, Japp şi Poirot se duseră la Hampstead, la adresa notată de inspector.
    Familia Adams locuia împreună cu numeroasele-i progenituri într-o mică vilă cochetă; erau nişte oameni simpatici. O cunoscuseră pe domnişoara Sainsbury Seale în India şi nu mai conteneau elogiind-o, dar nu o mai văzuseră de o lună, mai exact de la vacanţa de Paşte. La vremea aceea locuia într-un hotel din Russell Square. Poirot îşi notă această adresă, ca şi pe aceea a unei familii prietene a domnişoarei Sainsbury Seale, şi care locuia în Streatham.
    Nu aflară nimic de la hotelul din Rusell Square unde lumea nu-şi amintea de domnişoara Sainsbury Seale decât ca de o doamnă care nu făcea zgomot şi care trăise multă vreme în India, şi rezultatul fu identic în Streatham unde prietenii ei n-o mai văzuseră pe domnişoara Sainsbury Seale din luna februarie.
    După verificarea spitalelor, dobândind certitudinea că ipoteza unui accident trebuia înlăturată, Japp şi Poirot fură obligaţi să convină că domnişoara Sainsbury Seale dispăruse în mod indubitabil.
    Părea să se fi evaporat în spaţiu.

                                                                   6.

                                      A doua zi dimineaţă Hercule Poirot se prezentă la Holborn Palace Hotel şi ceru să-l vadă pe domnul Howard Raikes.
    N-ar fi fost surprins dacă ar fi aflat că şi doctorul Howard Raikes a dispărut la rândul său, dar nu se întâmplase una ca asta. Domnul Howard Raikes locuia tot la Holborn Palace, unde în momentul respectiv, aşa cum i se spuse lui Poirot, se pregătea să-şi ia micul dejun.
    Prezenţa lui Poirot nu păru să-i procure domnului Raikes decât o plăcere foarte moderată. În privirea lui se vedea o ostilitate nedeghizată, în timp ce, privindu-şi vizitatorul indezirabil, îl întreba cu o voce aspră "ce avea cu el".
    În vremea asta, însă, Poirot luă un scaun şi se aşeză.
    - Permiteţi?
    Domnul Raikes, cu o ironie evidentă, îl invită pe detectiv "să se simtă că la el acasă". Surâzând, Poirot se prevală de permisiune şi se instală confortabil în faţa domnului Raikes.
    - În sfârşit, zise acesta, ce vreţi de la mine?
    Poirot îi răspunse printr-o întrebare:
    - Vă amintiţi de mine, domnule Raikes?
    - Nu v-am văzut niciodată în viaţa mea.
    - Eroare! replică Poirot. N-au trecut mai mult de trei zile de când am stat, la câţiva paşi departe unul de celălalt, în aceeaşi cameră, timp de cel puţin 5 minute.
    - Nu-mi amintesc.
    - Era în sala de aşteptare a unui dentist.
    Aceste cuvinte părură să facă o anumită impresie asupra tânărului. Îşi reveni imediat, dar îşi schimbă atitudinea. Renunţă la insolenţă şi se arătă circumspect şi prudent.
    - Şi? zise el.
................................................................................................

UNU, DOI, TREI, Agatha Christie

...............................................................................
                                                    2.

                               Îi repetă lui Japp cele câteva cuvinte  ale lui Morley, care-i vorbise despre memoria sa privind fizionomiile şi despre acel bolnav pe care-l recunoscuse.
    Japp rămase sceptic.
    - Evident, conchise el, este posibil. Dar ipoteza aceasta mi se pare puţin trasă de păr. Bolnavii pe care i-ai văzut de dimineaţa nu ţi s-au părut suspecţi?
    - Cu excepţia unuia, răspunse Poirot. Un tânăr care avea, într-adevăr, o figură de asasin!
    - Ce spui?
    - Precizez, dragul meu, că asta-i impresia pe care mi-a făcut-o înainte de intrarea mea în cabinetul lui Morley. Eram nervos, neliniştit şi foarte prost dispus. Totul mi se părea sinistru: salonul de aşteptare, bolnavii, chiar şi covorul de pe scară! Cred că în realitate tânărul suferea cumplit din cauza danturii.
    - Ştiu ce înseamnă asta, zise Japp. Oricum, îl vom audia. Aşa cum vom audia pe toată lumea fie că este vorba de omucidere sau nu! Cred că am putea începe cu doamna Morley, cu care am schimbat deja câteva cuvinte. A suferit un şoc, dar este o femeie care ştie să se stăpânească. Haide s-o vedem!

                                                                   3.

                                    Tristă şi demnă, Georgina Morley ascultă ceea ce aveau să-i spună cei doi detectivi şi răspunse la întrebările lor.
    - Mi se pare incredibil, absolut incredibil, afirmă ea cu tărie, ca fratele meu să se fi sinucis.
    - Vă daţi seama, domnişoară, zise Poirot, că în afara sinuciderii nu mai există decât o singură ipoteză posibilă?
    - Un asasinat?
    Ea reflectă înainte de a adăuga:
    - Da... Şi ipoteza aceasta este aproape la fel de neverosimilă ca cealaltă!
    - Spuneţi "aproape"?
    - Da. În privinţa sinuciderii, înţelegeţi, ştiu. Ştiu care era starea de spirit a fratelui meu azi dimineaţă. Ştiu că nu-l supăra nimic, ştiu că nu avea niciun motiv, dar niciunul, pentru a se sinucide.
    - L-aţi văzut azi dimineaţă?
    - La micul dejun.
    - Era ca de obicei? Nu vi s-a părut preocupat?
    - Era preocupat, dar nu în sensul în care consideraţi dumneavoastră. Era mai curând contrariat.
    - De ce?
    - Avea o dimineaţă foarte încărcată şi secretara lui, care-i era şi asistentă totodată, avea să lipsească.
    - Domnişoara Nevill, nu?
    - Aşa este.
    - Care erau atribuţiile domnişoarei Nevill?
    - Se ocupa de corespondenţă, desigur, ţinea evidenţa programărilor şi completa fişele bolnavilor. Tot ea steriliza instrumentele şi pregătea amalgamurile.
    - Lucra de mult timp împreună cu doctorul Morley?
    - De trei ani. Este o tânără foarte conştiincioasă şi amândoi ţineam la ea.
    - Fratele dumneavoastră mi-a spus, dacă-mi amintesc bine, adăugă Poirot, că asistenta i-a fost chemată în provincie pentru a fi alături de o rudă bolnavă.
    - Aşa este. A primit o telegramă prin care era informată că mătuşa ei suferise un atac cerebral. De aceea a plecat spre Somerset azi dimineaţă cu primul tren.
    - Şi asta-l contraria atât de mult pe fratele dumneavoastră?
    - Da.
    În răspuns se simţea o oarecare ezitare. Domnişoara Morley se grăbi să adauge:
    - Să nu credeţi că fratele meu era lipsit de inimă! Nu... Doar că, pentru o clipă, şi-a imaginat că...
    - Că?
    - Oh, Doamne, că a fost doar un pretext! Înţelegeţi-mă bine! Sunt sigură că bănuiala lui era nejustificată. Gladys nu era capabilă de un asemenea gest şi i-am spus şi lui Henry acelaşi lucru. Însă ea s-a logodit cu un tânăr destul de discutabil, iar Henry considera că această situaţie era foarte neplăcută. Era convins că tânărul o determinase pe Gladys să obţină astfel o zi de concediu.
    - Este posibil?
    - Sunt sigură că nu! Gladys, vă repet, este o tânără conştiincioasă.
    - Dar această propunere este de genul acelora pe care tânărul i-ar putea-o face?
    Domnişoara Morley suspină înainte de a răspunde:
    - Da, e ceva ce-ar putea face.
    - Şi cu ce se ocupă tânărul?... Şi cum se numeşte?
    - Carter, Frank Carter. Este, sau mai curând era, funcţionar la o companie de asigurări. Şi-a pierdut postul acum câteva săptămâni şi nu pare să fi fost capabil de a-şi găsi altul. Henry afirma, şi cred că pe bună dreptate, că nu este decât un derbedeu. Gladys i-a încredinţat chiar o parte din economiile ei, iar fratele meu a fost foarte indignat de acest lucru.
    - Fratele dumneavoastră, întrebă Japp, a încercat s-o convingă pe domnişoara Nevill să rupă logodna?
    - Într-adevăr, aşa a făcut.
    - Atunci este posibil ca acest Frank Carter să-i poarte pică domnului Morley?
    Domnişoara Morley îşi îndreptă statura sa uriaşă, de dragon.
    - Dacă vreţi să spuneţi prin aceasta că el l-a asasinat pe Henry, zise ea, ipoteza aceasta nu stă-n picioare! Este adevărat că fratele meu o pusese în gardă pe Gladys împotriva tânărului Carter, dar ea nu ţinuse seamă de asta. Este nebună după acest bărbat.
    - Mai vedeţi pe cineva care ar fi putut să aibă ceva împotriva fratelui dumneavoastră?
    Domnişoara Morley dădu negativ din cap.
    - Se înţelegea bine cu domnul Reilly, asociatul lui?
    - Cât de bine te poţi înţelege cu un irlandez, răspunse domnişoara Morley.
    - Adică?
    - Ştiţi la fel de bine ca mine că irlandezilor le place să se certe şi că au un caracter imposibil. Iar domnului Reilly îi plăcea să abordeze subiecte din actualitatea politică.
    - Doar atât?
    - Doar atât! Ar mai fi multe de spus împotriva domnului Reilly, dar, pe plan profesional, nu i s-ar putea reproşa nimic. Cel puţin aşa pretindea fratele meu.
    - Dar în ce-l priveşte pe el, personal, ce ar fi de spus? întrebă Japp.
    Domnişoara Morley răspunse după o scurtă ezitare:
    - Bea, zise ea în sfârşit, dar vă rog ca lucrul acesta să rămână între noi.
    - Fratele dumneavoastră a făcut vreo observaţie în această privinţă?
    - Doar câteva aluzii! Înţelegeţi, nu-i aşa? Mâna unui dentist nu trebuie să tremure, şi o respiraţie mirosind a alcool nu-ţi inspiră încredere.
    Japp dădu aprobator din cap.
    - Ne puteţi da informaţii privind situaţia financiară a fratelui dumneavoastră? zise el după aceea.
    - Henry câştiga bine şi avea economii. Pe de altă parte, tata ne lăsase, fiecăruia dintre noi, câteva venituri modeste.
    Japp tuşi uşor:
    - Nu ştiţi dacă fratele dumneavoastră a făcut vreun testament?
    - Ba da. Şi vă pot spune ceea ce conţine. Lasă o sută de lire lui Gladys Nevill. Restul îmi revine mie.
    Când Japp se pregătea să mai pună o întrebare, cineva bătu la uşă. Imediat după aceea, prin uşa întredeschisă, se ivi capul tânărului Alfred:
    - S-a întors domnişoara Nevill. Întreabă dacă poate intra...
    - Spune-i că o aşteptăm, Alfred.
    - S-a-nţeles! zise în grabă valetul înainte să dispară.
    Doamna Morley oftă şi exclamă plină de năduf:
    - Băiatul ăsta mă scoate din sărite!

                                                              4.

                                       Înaltă, blondă, cu o constituţie destul de delicată, Gladys Nevill părea să aibă cam 28 de ani. În ciuda emoţiei care o tulbura, se vedea că este o tânără inteligentă, care putea fi o funcţionară preţioasă patronului său.
    Pretextând că doreşte să arunce o privire pe documentele lui Morley împreună cu ea, Japp îi ceru să coboare în biroul alăturat cabinetului dentistului.
    - Nu pot crede aşa ceva! repeta ea mereu. Mi se pare imposibil ca domnul Morley să se fi sinucis!
    Ea afirma şi că era sigură de faptul că acesta nu avusese, în zilele precedente, nicio supărare deosebită, nicio grijă care să merite a fi menţionată.
    - Domnişoară Nevill, zise Japp, aţi fost chemată astăzi în provincie...
    Ea îl întrerupsese:
    - Da! Era o glumă, iar faptul că există oameni care se pretează la astfel de glume este deplorabil!
    - Nu vă înţeleg!
    - Dar este foarte simplu. Mătuşa mea nu este bolnavă şi nicicând nu s-a simţit mai bine. A fost foarte surprinsă să mă vadă. Şi mulţumită, desigur!... În ce mă priveşte, pot spune că eram furioasă! Telegrama aceea mă nelinişteşte...
    - Aţi putea să mi-o arătaţi?
    - Nu, pentru că am aruncat-o când mă întorceam de la gară. Textul era foarte scurt. "Mătuşa dumneavoastră a avut un atac noaptea trecută. Veniţi cât mai repede posibil!".
    Tuşind discret, Japp îşi drese vocea şi întrebă:
    - Sunteţi sigură că telegrama aceasta nu v-a fost trimisă de prietenul dumneavoastră, domnul Carter?
    - Frank? De ce ar fi făcut una ca asta? Vă gândiţi cumva că a fost un aranjament între noi? Nu, inspectore, acestea sunt lucruri pe care nu le-ar face niciunul dintre noi!
    Indignarea ei, care părea sinceră, persistă în ciuda cuvintelor liniştitoare pronunţate de Japp, dar, când acesta începu să-i pună întrebări referitoare la pacienţii pe care Morley îi văzuse în acea dimineaţă, tânăra îşi regăsi calmul său obişnuit.
    - Numele lor sunt trecute toate în registrul de programări pe care l-aţi examinat deja. Îi cunosc aproape pe toţi. La ora 10:00, domnul Soames. Venea pentru placa sa. La ora 10:30, lady Grant. Este o doamnă mai în vârstă care locuieşte în Lowndes Square. La ora 11:00, monsieur Hercule Poirot. Dânsul vine regulat... Ah, dar sunteţi aici, monsieur Poirot! Vă rog să mă scuzaţi! Afacerea asta m-a tulburat aşa de mult... La ora 11:30, domnul Alistair Blunt, bancherul. Totul era gata şi domnul Morley nu avea de ce să-l reţină prea mult... Apoi, Sainsbury Seale, care telefonase pentru programare. Se pare că suferea mult şi domnul Morley făcuse tot posibilul pentru a o primi spre sfârşitul programului. Este o femeie care creează încurcături şi care te înnebuneşte cu limbajul ei! La 12:00, domnul Amberiotis. Este un bolnav nou care a telefonat de la Savoy. Domnul Morley avea mulţi străini printre pacienţii săi, mai ales americani. La 12 şi jumătate, domnişoara Kirby, care venea special pentru tratament, de la Worthing...
    - La sosirea mea, zise Poirot, se afla în salonul de aşteptare un domn care avea înfăţişarea unui militar. Cine putea fi?
    - Fără îndoială unul dintre bolnavii domnului Reilly. Vreţi să mă duc să verific în registrul său de programări?
    - Vă rog!
    După o absenţă de câteva minute, tânăra se întoarse ţinând în mână un mic registru asemenea celui aparţinând lui Morley.
    - La ora 10:00, zise ea, verificându-i, Betty Heath. Este o micuţă de nouă ani. La ora 11:00, colonelul Abercrombie.
    - Abercrombie! murmură Poirot. Chiar aşa!
    - La ora 11:30 domnul Howard Raikes, şi la prânz, domnul Barnes. Doar atât!... Desigur, domnul Reilly are mult mai puţin de lucru decât avea domnul Morley.
    - Îi cunoaşteţi pe aceşti bolnavi?
    - Colonelul Abercrombie vine de multă vreme şi toţi copiii doamnei Heath sunt îngrijiţi de domnul Reilly. Despre domnul Raikes şi domnul Barnes nu ştiu nimic, deşi numele lor mi se par cunoscute. Într-adevăr, eu primesc comunicările telefonice...
    - Domnul Reilly ne va vorbi despre ei. Aş fi dorit să-l văd cât mai repede posibil.
    După ieşirea domnişoarei Nevill, Japp se întoarse spre Poirot.
    - Toţi bolnavii din dimineaţa asta, exceptându-l pe Amberiotis, veneau aici de multă vreme. Am impresia că voi avea o discuţie interesantă cu acest Amberiotis. Se pare că a fost ultimul care l-a văzut pe Morley în viaţă şi trebuie să ştim cu siguranţă dacă Morley mai trăia la plecarea acestui pacient!
    - Ar mai rămâne de stabilit mobilul crimei, remarcă Poirot.
    - Ştiu. Lucrul acesta, sunt sigur, ne va da mari dureri de cap. Dar este posibil ca Scotland Yard-ul să ştie ceva despre domnul Amberiotis!... La ce te gândeşti?
    - Tocmai mă întrebam...
    - Ce anume?
    Un surâs se ivi pe chipul lui Poirot:
    - De ce inspectorul-şef Japp?
    - Ce spui?
    - Spun: "De ce inspectorul-şef Japp?..." Oare acum, un ofiţer cu gradul şi funcţia dumitale este trimis să facă ancheta într-o afacere de sinucidere?
    - De fapt, explică Japp, asta se datorează faptului că eram în apropiere. Mă ocupam de afacerea fraudelor descoperite la Laventham, în Wingmore Street. Acolo mi s-a telefonat.
    - Dar de ce dumneata?
    - Evident, din pricina lui Alistair Blunt! De îndată ce a aflat că Blunt s-a dus în dimineaţa aceasta la Morley, inspectorul divizionar a prevenit Scotland Yard-ul. Domnul Blunt este unul dintre acei oameni cărora poliţia le acordă o protecţie discretă...
    - Pentru că el consideră că există indivizi care n-ar fi supăraţi să-l vadă mort?
    - Exact. Anumiţi extremişti de stânga, mai întâi, şi, de asemenea, prietenii noştri cu cămaşă neagră! Blunt şi grupul său reprezintă vechea gardă conservatoare a finanţelor şi constituie cel mai ferm sprijin pentru actualul guvern. Este posibil ca sub povestea asta să se ascundă altceva şi de aceea s-a cerut o anchetă serioasă...
    - Aveam eu o oarecare bănuială, zise Poirot. Şi părerea mea personală este că suntem în faţa unei "afaceri" în care lucrurile "n-au ieşit tocmai cum trebuie". Presupun că victima trebuia să fie Alistair Blunt. Numai de n-am fi la începutul unei campanii...
    Adulmecă în jurul lui foarte sugestiv şi adăugă:
    - N-ai impresia că miroase a bani?
    - Oare nu te hazardezi un pic? răspunse Japp.
    - Poate! Însă am impresia că săracul Morley nu era decât un pion pe tabla de şah. Poate că ştia ceva, poate că i-a spus ceva lui Blunt, poate s-a crezut că i-ar putea spune ceva...
    Cum Gladys Nevill intră în încăpere, Poirot îşi întrerupse ipotezele.
    - Domnul Reilly, zise ea, este foarte ocupat momentan cu o extracţie. Va veni aici peste zece minute.
    - Perfect! spuse Japp. Până atunci îl vom revedea pe tânărul Alfred.

                                                               5.

                                        Alfred era stăpânit de sentimente diferite. Afacerea, în ansamblul ei, îl amuza, dar era nervos şi se temea ca nu cumva să i se reproşeze lui tot ceea ce se întâmplase.
    Nu era în serviciul domnului Morley decât de două săptămâni, dar în aceste 15 zile comisese atâtea prostii şi i se făcuseră atâtea reproşuri justificate încât încrederea în sine îl abandonase complet.
    - Nu era în apele lui, spuse tânărul, răspunzând unei întrebări puse de Japp, dar n-aş fi crezut pentru nimic în lume că avea să se sinucidă!
    Poirot interveni:
    - Trebuie să ne spui tot ce-ţi poţi aminti în legătură cu ceea ce s-a petrecut azi dimineaţă. Eşti un martor extrem de important şi ne poţi fi de mare ajutor.
    Chipul tânărului se împurpură, iar pieptul i se bombă cu mândrie. Îi făcuse deja lui Japp o rapidă relatare a evenimentelor dimineţii. Acum avea să dea o versiune dezvoltată. Îşi dădea seama de propria lui importanţă şi această constatare îl reconforta.
    - Vă voi spune tot ceea ce ştiu, răspunse el. Puneţi-mi întrebări...
    - Să începem cu începutul, zise Poirot. Ai remarcat cumva, în dimineaţa aceasta, ceva anormal?
    - Nu. A fost o dimineaţă obişnuită.
    - Au venit în casă persoane străine?
    - Nu, domnule.
    - Nici măcar printre pacienţi?
    - Ah, nu mă gândeam la ei! Toţi aveau programare, dacă cumva asta doriţi să ştiţi. Erau toţi trecuţi în registru.
    - N-a putut pătrunde nimeni în casă pe furiş?
    - Cu siguranţă că nu! Ar fi trebuit să aibă cheia.
    - Dar, în orice caz, se putea pleca fără ca persoana să atragă atenţia?
    - Asta, da! N-ai decât să răsuceşti mânerul uşii de la stradă şi-ai ieşit! Aşa cum v-am spus deja, aproape toţi pacienţii renunţă la a mai fi conduşi. Adesea îi văd coborând scara în timp ce conduc pe cineva la ascensor...
    - Bine... Vorbeşte-ne despre bolnavii din dimineaţa asta... Dacă nu-ţi mai aminteşti numele, spune-ne cum arătau!
    Alfred îşi acordă o clipă de gândire înainte de a începe.
    - A fost mai întâi, zise el, o doamnă, însoţită de o fetiţă, care venea la domnul Reilly, şi o anume doamnă Soap, sau cam aşa ceva, pentru domnul Morley.
    - Foarte bine!
    - Apoi a mai fost o doamnă bătrână, puţin cam afectată, care a venit într-o "Daimler". La plecarea acesteia, a sosit un individ înalt care părea să fie un ofiţer în civil şi, aproape imediat după aceea, aţi venit dumneavoastră...
    - Exact, zise Poirot.
    - Apoi, a apărut americanul...
    - Americanul? întrebă Japp.
    - Da, domnule, un bărbat tânăr. Era chiar un american, îţi puteai da seama după accentul său. A sosit mai devreme. Şi ce-i mai interesant este faptul că nu a aşteptat!
    - Cum aşa?
    - Aşa cum vă spun! Am venit după el când m-a sunat domnul Reilly, la ora 11:30, sau, poate, un pic mai târziu, pe la douăsprezece fără douăzeci - şi el dispăruse. Şi-a pierdut, fără îndoială, răbdarea şi a plecat...
    - Atunci, făcu Poirot, probabil că a ieşit imediat după mine.
    - Da, domnule. Când aţi plecat, tocmai îl condusesem sus pe un domn care sosise într-un "Rolls". Şi, pardon, este o maşină pe care o are domnul Blunt! Era ora 11:00 şi jumătate. Coborând din nou, v-am condus până la uşă şi am introdus-o pe o doamnă, domnişoara Berry Seal, sau ceva în genul ăsta! Acestea fiind îndeplinite, am dat o raită pe la bucătărie, aşa, ca să iau o gustare, şi nici nu intrasem aici de două minute când văd că se declanşează semnalizatorul la cabinetul domnului Reilly. Urc din nou şi constat, aşa cum v-am spus, că americanul o ştersese. M-am dus să-i spun domnului Reilly, care a tras câteva înjurături cum i se mai întâmplă!
    - Continuă, zise Poirot.
    - Ce s-a petrecut după aceea?... Să ne gândim puţin!... Ah! da!... Domnul Morley m-a chemat. De data aceasta era pentru domnişoara Seal. M-am dus s-o anunţ. Domnul Blunt cobora scara în momentul în care eu urcam cu ascensorul împreună cu această domnişoară cum s-o-fi-chemând. Când am coborât iar, au sosit doi domni. Era unul mărunţel, cu o voce ascuţită, care venea la domnul Reilly. Pe celălalt îl condusesem la domnul Reilly imediat după ce sosise.
    - Şi, întrebă Japp, pe străinul acesta, domnul Amberiotis, nu l-ai văzut plecând?
    - Nu, domnule. Cu siguranţă că a ieşit singur! Ca şi celălalt domn pe care, de asemenea, nu l-am văzut ieşind...
    - Începând de la 12:00, unde te-ai aflat?
    - În ascensor, domnule. Acolo aştept să fiu chemat cu semnalizator, sau să se sune de la intrare!
    - Şi presupun, zise Poirot, că te pregăteai să citeşti?
    Alfred roşi.
    - Nu văd niciun rău în asta! răspunse el. Nu este ca şi când aş face altceva!
    - Evident, făcu Poirot. Şi ce citeai?
    - O carte poliţistă americană, domnule: "Moartea vine la ora 11:45". O chestiune nemaipomenită, plină cu gangsteri!
    Poirot zâmbi şi-i puse o nouă întrebare:
    - De unde te aflai, ai fi auzit dacă s-ar fi închis uşa de la intrare?
    - Dacă cineva ar fi ieşit?... Asta n-o prea cred! Poate că l-aş fi auzit, dar fără să-i dau atenţie! Înţelegeţi, ascensorul este chiar în fundul holului, acolo unde culoarul face un colţ. Acolo se află soneria de la intrare şi semnalizatoarele!
    - Apoi? întrebă Japp.
    Alfred se încruntă într-un ultim efort de a-şi chema amintirile.
    - Nu mai rămâne, spuse el, decât ultima vizitatoare, domnişoara Shirty. Pândea semnalizatorul domnului Morley, care întârzia să se aprindă şi trebuie să vă spun că, pe la ora 1:00, doamna, care continua să aştepte, începuse să se enerveze!
    - Nu ţi-a venit ideea să urci la cabinetul domnului Morley şi să-l întrebi dacă nu cumva uitase de dânsa?
    Alfred făcu o mişcare energică cu capul pentru a sugera că o asemenea iniţiativă ar fi comportat riscuri.
    - Nici nu poate fi vorba de una ca asta! exclamă el. Mai întâi că celălalt domn se mai afla probabil acolo, şi apoi eu trebuia să aştept să mă cheme patronul. Desigur, dacă aş fi ştiut că s-a sinucis... Dădu din cap cu tristeţe.
    - Semnalizatorul, spuse Poirot, se declanşa înainte sau după plecarea pacienţilor?
    - Depinde! Deseori, soneria se declanşa când pacientul se pregătea să coboare scările. Dacă acesta chemase, ea funcţiona în timpul coborârii. Nu era ceva constant. Adesea domnul Morley aştepta 2-3 minute înainte de a cere să-i fie introdus pacientul următor, dar, când era grăbit, nici nu ieşea bine un pacient din cabinet, şi doctorul suna pentru a-l primi pe următorul...
    Se făcu un moment de tăcere, după care Poirot îl întrebă pe tânărul funcţionar dacă a fost surprins de moartea patronului său.
    - Chiar că puteţi spune că am rămas cu gura căscată, răspunse Alfred. După câte ştiu, nu avea absolut niciun motiv să se omoare.
    Brusc fu frapat de o idee. Cu ochii căscaţi de uimire adăugă:
    - Nu cumva o fi fost omorât?
    Poirot răspunse, fără a-i lăsa lui Japp timpul necesar pentru a vorbi:
    - Te-ar surprinde?
    - Pe cinstea mea, domnule, nu prea ştiu! Nu văd cine i-ar fi putut dori moartea domnului Morley. Era un om foarte... foarte obişnuit. Chiar credeţi că a fost asasinat?
     - Trebuie să luăm în consideraţie toate posibilităţile, zise grav Poirot, şi de aceea îţi semnalam mai înainte că eşti un martor foarte important şi că trebuie să te străduieşti să-ţi aminteşti foarte exact tot ceea ce s-a petrecut în această dimineaţă.
    Chipul încordat al tânărului era o dovadă evidentă a bunăvoinţei sale.
    - Într-adevăr, făcu el în cele din urmă, nu-mi mai amintesc de nimic altceva!
    Tonul era lugubru.
    - Îţi mulţumesc, Alfred. Eşti foarte sigur că, cu excepţia bolnavilor, nimeni altcineva nu a mai venit în casă în dimineaţa asta?
    - Niciun străin, domnule, sunt sigur de asta! Desigur, nu mă refer la prietenul domnişoarei Nevill, care a trecut pe aici şi care a cam făcut scandal văzând că ea nu este...
    - Cam când a venit? întrebă repede Japp.
    - Puţin după ora 12:00. Când i-am comunicat că domnişoara Neville va lipsi în ziua respectivă, a părut stupefiat şi a afirmat că va aştepta pentru a-l vedea pe domnul Morley. I-am răspuns că patronul va fi ocupat până la ora mesei, dar el a spus: "Nu face nimic! Voi aştepta."
    - Şi când a plecat?
    Întrebarea îl lăsă pe tânărul Alfred stupefiat.
    - La naiba! exclamă el. Nu mă gândeam la asta! L-am văzut intrând în salon, dar, când m-am întors, nu mai era acolo! Probabil că se strecurase să aştepte şi, fără îndoială, a plecat spunându-şi că se va întoarce mai târziu.

                                                              6.

                                 - Crezi că ai făcut bine menţionând şi posibilitatea unui asasinat în faţa acestui puşti? îl întrebă Japp pe Poirot, după plecarea lui Alfred.
    - Aşa cred, răspunse Poirot. Ideea asta va acţiona asupra memoriei sale, stimulând-o, şi-i vor reveni în minte lucruri pe care probabil le-a văzut sau le-a auzit. Pe de altă parte, va fi mai vigilent cu ceea ce s-ar putea întâmpla în casă...
    - Aşa cred şi eu, admise Japp. Totuşi, n-ar fi de dorit să se vorbească prea devreme despre crimă...
    - Părerea lui Alfred, dragă prietene, nu-i luată în seamă de nimeni! Citeşte romane poliţiste, nu se gândeşte decât la crime şi la criminali, şi tot ceea ce ar putea spune el va fi pus pe seama imaginaţiei sale debordante.
    - Poate că ai dreptate, declară Japp. Să mergem să-l vedem pe Reilly. Poate că are să ne spună ceva.
    Situat la etajul I, cabinetul domnului Reilly era la fel de încăpător ca acela al lui Morley, dar nu tot atât de bine luminat, şi mai puţin luxos.
    Asociatul domnului Morley era un tânăr înalt şi brunet. O şuviţă de păr îi aluneca pe frunte. Avea privirea pătrunzătoare şi vocea plăcută.
    - Sperăm, domnule Reilly, declară Japp de îndată ce prezentările fură făcute, că veţi aduce puţină lumină în toată afacerea asta!
    - Tare mă tem că vă voi dezamăgi, răspunse Reilly. Unicul lucru pe care vi l-aş putea spune este că sinuciderea lui Henry Morley este de neconceput! A mea ar fi fost explicabilă, dar a sa, nu!
    - Dumneavoastră aţi avea motive să vă luaţi viaţa? întrebă Poirot.
    - Da, căci nu duc lipsă de necazuri! Începând cu cele băneşti! Nu am reuşit nicicând să-mi potrivesc cheltuielile în funcţie de venituri. Morley, în schimb, era un om chibzuit, care ştia să se organizeze. Situaţia lui financiară era excelentă! Dacă veţi face cercetări, veţi vedea că nu avea datorii.
    - Supărări din dragoste, atunci? sugeră Japp.
    - Morley, nici pomeneală! Nu ştia să se bucure de viaţă. Era, sărmanul, complet sub papucul sorei sale.
    Japp îl rugă pe Reilly să-i vorbească despre bolnavii pe care-i văzuse în cursul dimineţii.
    - Toţi sunt nişte oameni foarte de treabă, răspunse Reilly. Micuţa Betty Heath este o copilă încântătoare şi, de altfel, sunt medicul familiei sale. Colonelul Abercrombie este şi el o veche cunoştinţă de-a mea...
    - Şi domnul Howard Raikes?
    Reilly se strâmbă:
    - Cel care n-a mai avut răbdare să aştepte? Ei bine, n-am mai auzit niciodată vorbindu-se despre el mai înainte, şi nu ştiu nimic despre el. Dăduse telefon pentru a fi programat şi insistase ca să fie primit în dimineaţa asta.
    - De unde a telefonat?
    - De la hotelul Palace. Cred că este american.
    - Asta-i şi părerea tânărului Alfred.
    - O fi ştiind el ceva! Nu degeaba stă tot timpul la cinema!
    - Celălalt pacient era domnul Barnes, nu-i aşa?
    - Da. Este un tip mărunţel şi meticulos care mă amuză grozav. Un funcţionar pensionat care locuieşte prin Ealing.
    Japp îl întrebă pe Reilly ce părere are despre domnişoara Nevill. Dentistul surâse.
    - Frumoasa şi blonda secretară? spuse el. Vă pierdeţi timpul anchetând în această direcţie. Am certitudinea că relaţiile sale cu Morley erau de o corectitudine ireproşabilă!
    - Dar, replică Japp, ai cărui obraji se coloraseră puţin, n-am pretins nicicând altceva.
    Reilly îşi ceru scuze.
    - Credeam, explică el, că vă gândiţi la acel vechi adagiu franţuzesc: "Caută femeia!"
    Pronunţase cuvintele în limba franceză.
    - Mă veţi scuza, domnule Poirot, adăugă el, pentru faptul că mă exprim în limba dumneavoastră. Am un accent bun, nu-i aşa? Este meritul călugărilor care m-au crescut...
    Japp puse capăt acestei vorbării care începuse să-l agaseze, printr-o întrebare pusă pe un ton destul de aspru:
    - Îl cunoaşteţi pe logodnicul domnişoarei Nevill? Un oarecare Frank Carter, dacă nu mă înşel...
    - Morley nu avea o părere prea bună despre el, răspunse Reilly. O sfătuise pe domnişoara Nevill să renunţe la el.
    - Se poate crede că această intervenţie nu a fost privită cu ochi buni de Carter?
    - Foarte probabil!
    Continuând să surâdă, Reilly adăugă, după o clipă de tăcere:
    - Vă rog să mă scuzaţi, dar ancheta dumneavoastră se referă la o sinucidere sau la un asasinat?
    Replica lui Japp nu se lăsă aşteptată:
    - Dacă ar fi un asasinat, i-aţi găsi o explicaţie?
    - Categoric nu! exclamă Reilly bine dispus. Nu mi-ar displace ca asasinul să fie Georgina, care nu-i decât o femelă posomorâtă, obsedată de ideea că toată lumea bea prea mult, dar există în sufletul ei prea multe sentimente frumoase pentru ca această ipoteză să fie luată în consideraţie. Evident, aş fi putut urca până la cabinetul lui Morley pentru a-l omorî pe acesta, dar n-am făcut-o şi nici nu-mi pot imagina că cineva ar dori s-o facă. Este adevărat că nu pot accepta nici ideea sinuciderii lui! Adăugă pe un ton indiferent: De fapt, sfârşitul lui mă îndurerează. Nu mă judecaţi după aparenţe... Sunt cam nervos din fire... În fond ţineam mult la Morley şi-mi va lipsi!....

                                                                           7.

                                              Japp puse receptorul telefonic în furcă şi îşi întoarse chipul necăjit spre Poirot.
    - Domnul Amberiotis, spuse el, nu se simte bine. Ar prefera să nu fie deranjat de nimeni în această după-amiază.
    Adăugă, însă, aproape imediat:
    - Ei bine, eu îl voi deranja, totuşi!... Şi ar greşi dacă şi-ar imagina că va putea să mi se strecoare printre degete. Am la Savoy un om care-l va ţine sub observaţie pentru eventualitatea că va încerca să ne facă vreo figură.
    - Crezi cumva că l-a omorât pe Morley?
    - Habar n-am. Dar este ultimul care l-a văzut în viaţă şi, până acum, nu a mai venit niciodată la cabinetul doctorului. L-a părăsit pe Morley, după cum afirmă, la 12:25. Morley era în viaţă, spune Amberiotis şi, se pare, foarte sănătos. Este posibil să fie adevărat, dar şi contrariul este la fel de posibil. Dacă Morley era sănătos în acel moment, trebuie să stabilim ce s-a petrecut după aceea. Îi mai rămâneau cinci minute libere înaintea programării următoare. Să fi venit să-l vadă cineva în timpul celor cinci minute? Carter sau Reilly, de exemplu? Trebuie să examinăm această ipoteză. Şi chiar foarte atent căci răspunsul ne va permite, sau nu, să afirmăm că la 12:30, sau cel mai târziu la ora 13 fără 25, Morley era mort. Aşa cred, cel puţin. Altfel l-ar fi alertat pe Alfred prin semnalizator, fie a-i cere s-o introducă pe domnişoara Kirby, fie pentru a-i transmite că nu o poate primi. Nu, ori a fost asasinat, ori cineva i-a spus ceva care l-a determinat să-şi ia viaţa!
    Aruncă o privire la ceas, apoi continuă:
    - Voi vedea toate persoanele cu care avea Morley întâlnire azi dimineaţă. Este posibil să-i fi spus vreuneia dintre aceste persoane o frază care să ne dea o urmă. Alistair Blunt mi-a transmis că-mi va putea acorda câteva minute la ora 16 şi un sfert.
    Vom începe deci cu el. După aceea, am putea s-o vedem pe această domnişoară Sainsbury Seale, apoi pe Amberiotis, pe care nu vreau să-l contactez decât după ce voi obţine alte câteva indicii. Voi încheia cu acest american care, după câte spui, are o figură de criminal.
    Poirot zâmbi şi rectifică:
    - Dacă mă gândesc bine, figura lui era mai curând a unui om pe care-l dor dinţii!
    - Asasin sau martir, replică Japp, domnul Raikes mă interesează. Purtarea lui este bizară ca să nu spunem mai mult!... De altfel, înţeleg să mă informez şi despre telegrama primită de domnişoara Nevill, referitoare la mătuşa sa, despre logodnic... pe scurt, despre toţi şi toate.

                                                                         8.

                                              Alistar Blunt ra puţin cunoscut de marele public. Pe de o parte pentru că ducea o viaţă liniştită şi retrasă, dar mai ales pentru că, vreme de mai mulţi ani, fusese mai curând un prinţ consort decât un suveran.
    Rebecca Sanseverato, născută Arnholt, era, în momentul sosirii sale la Londra, o femeie de 45 de ani, pe care viaţa o dezamăgise cu cruzime. Ea aparţinea aristocraţiei banilor. Mama ei era o Rotherstein, tatăl ei conducea banca ce-i purta numele, una dintre cele mai puternice din Statele Unite. Cum cei doi fraţi ai săi, precum şi un văr, îşi găsiseră moartea într-un accident de aviaţie, Rebecca moştenise singură o avere imensă. La mulţi ani după aceea, ea se căsătorise cu unul dintre cele mai mari nume din Europa, prinţul Felipe di Sanseverato, o puşlama cu titlu, a cărui purtare imorală era notorie şi care avea să o facă foarte nefericită. Totul se terminase cu un divorţ în al treilea an al căsniciei. Rebecca obţinuse ca fetiţa născută din această căsătorie să-i fie încredinţată ei. Copilul muri. Tânăra femeie hotărî atunci să se consacre afacerilor. Avea finanţele în sânge. Se asocie cu tatăl ei, iar la moartea acestuia luă efectiv conducerea reţelei de "holdinguri" asupra căreia dominase el în timpul vieţii. Venind la Londra, ea îl primi la Claridge, unde locuia, pe unul dintre tinerii asociaţi ai Băncii Londrei, care avea să-i prezinte diferite documente.
    Şase luni mai târziu, lumea afla cu stupoare că Rebecca Sanseverato se căsătorea cu Alistair Blunt, deşi acesta era cu vreo 20 de ani mai tânăr decât ea. Urmară glumele obişnuite. Prietenele ei nu scăpară ocazia să proclame că Rebecca îşi pierdea complet capul când se îndrăgostea. O dovedise deja cu Sanseverato şi o lua de la început cu tânărul Blunt. Lui nu-i păsa, cu siguranţă, decât de banii ei, iar ea se îndrepta spre o nouă catastrofă.
    Nu se întâmplă nimic din toate acestea. Spre surpriza generală, Rebecca a fost fericită cu cel de-al doilea soţ. Oamenii care preziseră că Blunt îi va delapida averea soţiei sale se înşelau. El o iubea pe Rebecca şi îi era fidel. Nici după zece ani de la moartea soţiei sale, el nu s-a recăsătorit. Geniul său în afaceri îl egala pe acela al dispărutei. Nu se înşela niciodată în judecăţile sale şi nici în previziunile sale, integritatea lui era proverbială şi administra cu o abilitate extraordinară interesele colosale reprezentate de grupurile Arnholt şi Rotherstein.
    Ieşea puţin în societate şi trăia simplu, nu-şi părăsea reşedinţa sa din Londra, o clădire magnifică situată pe Chelsea Embankment, decât pentru câteva zile, în tovărăşia câtorva prieteni, într-una din casele sale de la ţară situate fie în Kent, fie în Norfolk. Îi plăcea golful, deşi juca destul de prost, şi părea interesat de arta grădinăritului.
    Inspectorul-şef Japp şi Hercule Poirot fură introduşi într-un salon luxos şi confortabil, unde Alistair Blunt veni să li se alăture aproape imediat. Japp îşi prezentă însoţitorul.
    - Vă cunosc după reputaţie, domnule Poirot, zise Blunt, dar mi se pare totuşi că v-am văzut, nu de mult, undeva.
    - Nu mai căutaţi să vă amintiţi, răspunse Poirot. Ne-am întâlnit azi dimineaţă în salonul de aşteptare al sărmanului Morley.
    - Într-adevăr! exclamă Blunt. Ştiam eu că vă întâlnisem undeva.
    Se întoarse spre Japp.
    - Cu ce vă pot ajuta? întrebă el. Am fost dezolat să aflu de moartea lui Morley.
    - Şi surprins?
    - Foarte surprins. Desigur, îl cunoaştem puţin, dar nu-mi părea un om care să-şi ia viaţa!
    - În dimineaţa asta vi s-a părut sănătos şi bine dispus?
    - Dumnezeule, sigur că da!
    Surâzând, Alistair Blunt adăugă:
    - Dacă trebuie să vă spun tot adevărul, vă mărturisesc că-mi este îngrozitor de frică de dentist şi de această odioasă freză mică pe care o plimbă printre dinţii pacienţilor. De aceea, când intru în cabinetul său, nu remarc niciun lucru. Dar când totul s-a sfârşit, când trebuie să plec, se schimbă lucrurile! Nu, v-o repet, Morley era în dimineaţa asta ca de obicei. Amabil şi grăbit...
    - L-aţi văzut des mai înainte?
    - Este a treia sau a patra vizită. Până anul trecut, n-am avut necazuri cu dinţii.
    - Cine vi l-a recomandat pe domnul Morley? întrebă Poirot.
    Blunt făcu un efort de memorie, încruntându-şi sprâncenele.
    - Să vedem... Mă cam supăra o măsea şi-mi amintesc foarte bine că cineva mi-a spus că Morley, din Queen Charlotte Street, este un dentist remarcabil. Numai că sunt incapabil să spun cine anume. Regret!
    - Dacă v-aţi aminti numele persoanei, zise Poirot, aţi vrea să fiţi atât de amabil să mi-l comunicaţi?
..............................................................................

    „Și picăturile de sânge știu ce înseamnă acasă. Altfel s-ar rătăci prin corp și-ar uita să se întoarcă la inimă.”
                    Octavian Paler

UNU, DOI, TREI, Agatha Christie

                                                                  1

    Unu, doi, de pantofi şireturi leg
    Trei, patru, şi încet trag a mea uşă.
    Cinci, şase, în codru vreascuri culeg,
    Şapte, opt, şi frumos şi drept le-aşed.
    Nouă, zece, am o grasă găinuşă.
    Unsprezece, doisprezece, bărbaţii merg la săpat
    Treisprezece, paisprezece, iar fetele - la curtat.
    Cincisprezece, şaisprezece, la gătit merg unele,
    Şaptesprezece, optsprezece, iar la servit - altele.
    Nouăsprezece, douăzeci, farfuria goală mi-e!
             (Vechi cântec popular englezesc)

                                                  I. Unu, doi, de pantofi şireturi leg
                                                                1.

                                 Dispoziţia domnului Morley era înfiorătoare în ziua aceea,  la ora micului dejun.
    Critică şunca prăjită, vru să ştie de ce cafeaua părea un fel de noroi lichid şi declară că biscuiţii erau mai răi ca oricând.
    Domnul Morley era un om mărunţel, cu maxilarul proeminent şi bărbia agresivă.
    Sora lui, care se ocupa de bunul mers al gospodăriei - o femeie înaltă, care semăna cu un dragon - îl privi cu un aer gânditor şi-l întrebă dacă nu cumva, şi de data aceasta, apa de baie fusese rece. Posac, el îi răspunse negativ şi îşi aruncă privirea pe ziare. În clipa următoare, proclamă că guvernul, a cărui incompetenţă o deplânsese până atunci, devenea de-a dreptul nefast.
    Domnişoara Morley, cu vocea ei profundă, răspunse că era într-adevăr păcat. Miniştrii avuseseră, după părerea ei, o oarecare utilitate, indiferent de culoarea politică, şi insistă ca fratele ei să-i explice de ce politica prezentului cabinet era inoperantă, stupidă şi periculoasă.
    Domnul Morley îi dădu satisfacţie, luă încă o ceaşcă din cafeaua pe care mai devreme o considerase odioasă, după care mărturisi în sfârşit motivul real al proastei lui dispoziţii.
    - Toate tinerele sunt la fel! Nu se gândesc decât la ele şi nu te poţi bizui pe ele!
    - Te referi la Gladys?
    - Da. Tocmai m-a informat că mătuşa ei a avut un atac şi că, din acest motiv, este obligată să se ducă în Somerset.
    - Este foarte neplăcut, dar ea nu are nicio vină!
    Domnul Morley dădu din cap cu un aer posomorât:
    - Şi cine-mi garantează că mătuşa ei a avut cu adevărat un atac şi că nu este vorba de o păcăleală pusă la cale cu tânărul acela atât de puţin recomandabil de care nu se desparte toată ziua? Probabil că au hotărât să-şi ia o zi de vacanţă, asta-i!
    - Mi-e greu să cred aşa ceva despre Gladys. Mi s-a părut întotdeauna că este foarte conştiincioasă.
    - Desigur! Însă...
    - Este o tânără inteligentă şi care-şi iubeşte munca. Tu însuţi mi-ai spus-o!
    - Da, Georgina, aşa ţi-am spus. Dar asta era pe vremea când încă nu începuse să-l frecventeze pe individul acela dubios. În ultimul timp s-a schimbat mult. E de nerecunoscut. Visează, se gândeşte la altceva, este nervoasă...
    Dragonul oftă profund:
    - Ce vrei, Henry? Toate fetele sfârşesc prin a se îndrăgosti! N-ai ce face!
    Domnul Morley replică pe un ton dur:
    - Asta nu trebuie să le împiedice să-şi facă datoria! Am o secretară şi am nevoie de ea! Mai ales astăzi! Am câţiva bolnavi foarte importanţi... şi lucrul acesta mă agasează teribil!
    - Sunt perfect de acord cu tine. A propos, tinerelul pe care l-ai angajat face progrese?
    - Nu prea. Nu-i în stare să reţină ca lumea un nume iar manierele lui sunt deplorabile! Dacă nu se schimbă, voi fi obligat să-l dau afară şi să angajez pe altcineva. Cred că metodele actuale de educaţie sunt deficitare. Par să formeze doar nişte tineri aiuriţi care nici măcar nu pricep ceea ce le spui, darmite să-şi amintească ceva!
    Se uită la ceas apoi reluă:
    - Plec. Am o dimineaţă foarte încărcată şi trebuie să-mi fac timp să mă ocup şi de doamna Sainsbury Seale. Suferă. O sfătuisem să meargă la Reilly, dar nici nu vrea să audă de el!
    - O înţeleg!
    - Reilly este foarte capabil. Îşi cunoaşte meseria...
    - Îi tremură mâna, răspunse domnişoara Morley. Pentru mine nu este decât un beţivan!
    Morley zâmbi şi, când se sculă de la masă, era din nou bine dispus.
    - Ca de obicei, zise el, voi reveni pe la ora unu şi jumătate ca să ciugulesc ceva.

                                                               2.

                                          La Savoy, domnul Amberiotis îşi explora dinţii cu o scobitoare şi surâdea.
    Afacerile îi mergeau bine.
    Norocul îl favoriza, ca întotdeauna. Nu-şi pierduse zadarnic timpul când îi spusese acelei toante câteva cuvinte amabile! De altfel, merita pe deplin ceea ce i se întâmpla. Întotdeauna fusese un om cumsecade şi ştiuse să se arate generos. Pe viitor ar putea deveni încă şi mai darnic. Imagini fericite i se perindau prin faţa ochilor. Micul Dimitri... Sau Constantopoulos, acest minunat Constantopopulos care se zbătea atât cu restaurantul lui... Ce grozavă surpriză pentru ei!
    Scobitoarea atinse un punct sensibil şi domnul Amberiotis se strâmbă. Plăcutele anticipaţii dispărură. Un viitor mai apropiat şi destul de neliniştitor îl solicita pe domnul Amberiotis. Cu precauţie, el exploră cu vârful limbii o cavitate. Apoi îşi scoase din buzunar un carnet; ora 12, strada Queen Charlotte nr. 58.
    Încercă să-şi regăsească optimismul de mai înainte. Zadarnice eforturi. Pentru moment, viitorul era cuprins în aceste câteva cuvinte: "Queen Charlotte Street, nr. 58, ora 12."

                                                                 3.

                                          La Glengowire Court Hotel, în South Kensington, micul dejun fusese luat. Stând în hol, domnişoara Sainsbury şi doamna Bolitho conversau ca două vechi prietene.
    Locurile lor, în sala de mese, fiind apropiate, cele două se împrieteniseră în urmă cu opt zile, adică a doua zi după sosirea domnişoarei Sainsbury Seale.
    - Ştii, dragă, că nu mă mai doare! Chiar deloc! Cred că voi telefona...
    - Nu vei face aşa ceva! exclamă doamna Bolitho. Du-te la dentist şi termină o dată!
    Doamna Bolitho era o femeie voinică, cu vocea gravă şi care părea născută pentru a comanda. Domnişoara Sainsbury Seale era o femeie de vreo 40 de ani, al cărei păr încărunţea în bucle aranjate neglijent. Hainele ei îţi dădeau o impresie bizară. Era genul "artist"; lornionul îi cădea mereu şi vorbea fără încetare.
    - Dar, reluă ea, dacă-ţi spun că nu mă mai doare!
    - Da! Numai că nu ai dormit aproape deloc toată noaptea.
    - Aşa este! Însă acum sunt convinsă că nervul este mort.
    - Motiv în plus ca să te duci la dentist!... Numai din cauza fricii nu ne ducem în astfel de cazuri. Ei bine, trebuie să te arăţi hotărâtă şi să sfârşeşti o dată!
    Domnişoara Sainsbury Seale fu tentată să-i răspundă: "E uşor să vorbeşti! Se vede că nu-i vorba de dinţii dumitale!", dar se mulţumi să-i zică:
    - Cred, scumpă prietenă, că ai dreptate. De altfel, domnul Morley lucrează cu multă blândeţe.

                                                               4.

                                        Adunarea consiliul directorial tocmai se terminase. Totul se petrecuse cum nu se poate mai bine. Raportul era excelent. Toată lumea avea de ce să fie mulţumită. Cu toate acestea, domnul Samuel Rotherstein, căruia nu-i scăpa nimic, remarcase ceva în atitudinea preşedintelui.
    De două sau trei ori, Alistair Blunt vorbise pe un ton aspru fără nicio justificare.
    Vreo supărare ascunsă? Dacă te gândeai bine, nu. Nu era cazul cu Alistair Blunt. Atunci, ficatul?... Domnul Rotherstein suferea de ficat din când în când. Însă Alistair nu se plânsese niciodată de al său. Avea o sănătate înfloritoare!
    Şi totuşi avea ceva. O dată sau de două ori îşi trecuse mâna peste faţă, mângâindu-şi îndelung bărbia într-un fel care nu-i era caracteristic. Şi, în mai multe rânduri în cursul şedinţei, păruse că se gândeşte la altceva.
    Ieşind din sala consiliului, se întâlniră în faţa scării.
    - Vă pot conduce cu maşina mea? întrebă Rotherstein.
    Blunt dădu negativ din cap.
    - Maşina mea mă aşteaptă, explică el.
    Îşi privi ceasul, apoi adăugă:
    - Am oră la dentist.
    Misterul se lămurise.

                                                              5.

                                         Hercule Poirot coborî din taxi, plăti şi sună la casa cu numărul 58 din Queen Charlotte Street.
    După o scurtă aşteptare uşa fu deschisă şi în cadrul ei apăru valetul, un tânăr cu părul roşu şi faţa plină de pistrui.
    - Domnul Morley? întrebă Hercule Poirot.
    Nutrea în adâncul inimii speranţa ridicolă că domnul Morley era plecat sau bolnav, sau că nu dădea consultaţii în ziua respectivă. Dar valetul îi făcu loc să treacă.
    Hercule Poirot intră şi uşa se închise în urma lui. Grea precum destinul.
    - Numele dumneavoastră, domnule, vă rog?
    Poirot i-l spuse şi trecu în sala de aşteptare, o cameră mobilată cu gust, dar care i se păru extrem de tristă, cu perdelele ei de velur albastru, cu mobilele în stil vechi şi cu fotoliile sale pe a căror tapiserie erau imprimate flori şi nişte păsări roşii.
    Un domn aştepta deja. Alură militară, piele gălbuie, mustaţă arogantă. Privi spre Poirot ca şi cum acesta ar fi fost o insectă dăunătoare. S-ar fi spus că regreta faptul de a nu fi avut la el nu un revolver, ci un flacon cu un praf insecticid.
    Poirot îl privi cu dispreţ şi-şi spuse în sinea lui că există pe lumea asta atâţia oameni dezagreabili şi ridicoli, încât n-ar fi rău dacă ar fi suprimaţi de îndată ce se nasc.
    Domnul respectiv luă în primire ziarul "Times", îşi răsuci fotoliul în aşa fel încât să nu-l mai vadă pe Poirot şi începu să citească. La rândul său, Poirot începu să citească "Punch". Era plin de bunăvoinţă dar, cu toate acestea, nici o glumă nu-l făcu să râdă.
    Valetul apăru în pragul uşii, pronunţând numele colonelului Arrowbumby.
    Domnul respectiv se ridică şi ieşi din sala de aşteptare.
    Poirot tocmai îşi spunea că numele acela era de-a dreptul grotesc când uşa se deschise din nou şi un tânăr de vreo 30 de ani îşi făcu apariţia.
    În timp ce noul venit lua de pe masă o revistă ilustrată, Poirot îl examina pe furiş.
    Nu i se părea un tip simpatic. Ba chiar înfăţişarea acestuia părea periculoasă. "Dacă ar fi un asasin, gândi Poirot, n-aş fi deloc surprins!" În orice caz semăna cu un asasin mai mult decât oricare dintre cei pe care Poirot îi arestase în cursul carierei sale.
   Valetul îşi făcu din nou apariţia şi întrebă:
    - Domnul Peerer?
    Poirot conchise, pe bună dreptate, că despre el trebuie să fie vorba. Se ridică deci şi-l urmă pe tânărul ghid până la un ascensor care-l depuse la etajul al II-lea. Un culoar, o uşă, o anticameră, încă o uşă şi Poirot ajunse în cabinetul dentistului.
    Auzi curgând apa şi se întoarse.
    Domnul Morley, ca orice profesionist conştiincios, se spăla pe mâini înainte de a-şi lua pacientul în primire.

                                                                        6.

                                            Există şi momente umilitoare în viaţa oamenilor de seamă. Se zice că nimeni nu este erou pentru valetul său. S-ar mai putea adăuga faptul că nimeni nu dă dovadă de prea mult curaj în faţa dentistului. Hercule Poirot era perfect conştient de asta. În general avea o părere bună despre propria lui persoană. Era Hercule Poirot şi se considera superior majorităţii contemporanilor săi. Dar deocamdată se simţea tare insignifiant. Era un om ca toţi ceilalţi, un biet om terorizat de ideea de a lua loc pe scaunul dentistului.
    Domnul Morley, după ce se spălă, i se adresă pe un ton încurajator:
    - Nu este prea cald în anotimpul acesta...
    Cu gesturi domoale, îl conduse pe Poirot spre locul voit: în faţa fotoliului. Cu o mână expertă îi aşeză rezemătoarea sub cap, într-o poziţie comodă.
    Inspirând profund, Hercule Poirot se aşeză, lăsându-şi capul în seama degetelor delicate ale domnului Morley care-l aşezau în poziţia cea mai adecvată.
    - Staţi bine aşa? întrebă domnul Morley, cu o oribilă bună dispoziţie.
    Cu o voce sepulcrală, Poirot dădu un răspuns afirmativ.
    Domnul Morley trase aproape o măsuţă, luă cu o mână o oglindă minusculă şi cu cealaltă un instrument ascuţit şi se pregăti să oficieze.
    Hercule Poirot, cu mâinile crispate pe braţele fotoliului, închise ochii şi deschise gura.
    - Vă doare vreun dinte? se interesă dentistul.
    Cam confuz, căci nu-i lucru uşor să te explici ţinând totodată gura larg deschisă, Hercule Poirot reuşi să comunice că nu-l durea nici un dinte, dar că ţinea să-şi facă un examen, aşa cum obişnuia, din şase în şase luni. Era, deci, posibil să nu aibă nevoie de îngrijiri deosebite, dar poate că n-ar strica dacă dentistul ar examina mai atent al doilea molar de jos, din partea stângă...
    Domnul Morley îşi făcea investigaţiile cu grijă.
    - Plomba aceasta s-a cam deteriorat, dar nu-i nimic grav... Constat cu plăcere că gingiile dumneavoastră sunt în perfectă stare...
    Urmă un moment de tăcere. Domnul Morley dădea uşoare lovituri inchizitoriale într-un dinte. Alarmă falsă. Trecu la maxilarul inferior. Nimic la primul molar. Nimic la al doilea. În schimb, la al treilea... "A descoperit ceva, nemernicul!" gândi Poirot.
    - Măseaua aceasta nu v-a durut în ultima vreme? Mă miră...
    Examenul medical luă sfârşit, în cele din urmă. Domnul Morley se îndreptă satisfăcut şi dădu verdictul:
    - Nimic grav. Una sau două plombe de refăcut şi ceva îngrijiri molarului de sus. Ne vom ocupa imediat de toate acestea.
    Atinse un comutator electric şi Poirot auzi un bâzâit uşor. Dentistul - cu freza pregătită - îşi începea munca lui înspăimântătoare.
    - Dacă vă doare, spuneţi-mi!
    Poirot se strâmbă, gemu uşor de câteva ori, dar, per total, avu un comportament onorabil. De îndată ce-şi ridica mâna pentru a întrerupe supliciul, acesta înceta. Apoi începea din nou după ce Poirot îşi clătea gura. Conversaţia fu reluată în timp ce domnul Morley pregătea amalgamul cu care avea să umple micuţa cavitate:
    - În dimineaţa asta, explică dentistul, sunt obligat să fac eu totul. Domnişoara Nevill a fost chemată în provincie. Vă mai amintiţi de dânsa, nu?
    Deşi minţea, Poirot răspunse că da.
    - S-a dus să vadă o rudă care s-a îmbolnăvit, continuă domnul Morley. Lucrurile acestea se întâmplă întotdeauna exact când eşti mai ocupat! Sunt deja în întârziere în raport cu programările. Bolnavul care v-a precedat nu a fost punctual şi tot programul mi-a fost decalat, fapt cu atât mai supărător cu cât trebuie să mă mai ocup şi de o doamnă care, din câte afirmă, suferă îngrozitor. Îmi rezerv mereu, dimineaţa, un sfert de oră pentru aceste urgenţe. Dar astăzi îmi va veni tare greu să-mi găsesc timpul acesta.
    Aruncând o privire rapidă substanţei pe care o pilise într-un mic mojar, domnul Morley continuă:
    - Am remarcat un lucru, domnule Poirot: oamenii importanţi, cei care ocupă funcţii deosebite, sunt întotdeauna punctuali şi nu se lasă niciodată aşteptaţi. Regii, de exemplu, sunt punctualitatea întruchipată. La fel şi marii bancheri. Voi vedea în această dimineaţă pe unul dintre aceştia. Unul foarte mare, Alistair Blunt!
    Îi pronunţase numele cu emfază.
    Poirot avea în gură nişte tampoane de vată şi sub limbă - un mic tub de sticlă. Neputând să vorbească, scoase un mârâit neinteligibil.
    Alistair Blunt! În ziua de azi nu contau decât astfel de nume! Nu mai era vorba de duci, conţi, prim miniştri! Domnul Alistair Blunt nu revendica nici un titlu. Era un om ale cărui trăsături nu erau cunoscute marelui public, un om despre care ziarele vorbeau rar, un englez despre care oamenii de rând nu ştiau decât foarte puţine lucruri, dar care se afla la conducerea celei mai mari bănci a regatului. Un om extrem de bogat care-şi putea impune voinţa în faţa guvernanţilor. Un om care ducea o viaţă discretă, care nu vorbea niciodată în public şi care dispunea de puteri practic nelimitate.
    În timp ce-i plomba măseaua domnului Poirot, domnul Morley vorbea despre extrem de bogatul său pacient pe un ton plin de respect:
    - Întotdeauna este foarte punctual. De cele mai multe ori renunţă la maşină şi se întoarce acasă pe jos. Un bărbat fermecător şi cu gusturi foarte simple. Îi place golful şi iubeşte grădinile frumoase. Nu v-ar veni nicicum să credeţi că, dacă ar vrea, ar putea cumpăra jumătate din Europa! La prima vedere, este un om obişnuit ca dumneavoastră ori ca mine!
    Poirot nu aprecia prea mult apropierea aceasta. Domnul Morley era un dentist excelent, dar la Londra se mai găseau şi alţii la fel de buni, în schimb, în toată lumea nu exista decât un singur Hercule Poirot.
    Poirot îşi clăti din nou gura. Domnul Morley reluă conversaţia, în timp ce refăcea plomba celei de-a doua măsele:
    - Acesta-i răspunsul pe care-l dăm noi tuturor acestor dictatori continentali: Hitler, Musolini şi ceilalţi! Nouă ne place simplitatea. Gândiţi-vă la rege! Este un democrat autentic. Evident, pentru un francez ca dumneavoastră, obişnuit cu instituţiile republicane...
    Poirot protestă în măsura în care-i permitea situaţia:
    - Nu francez!... Belgian!
    Domnul Morley, introducând aer cald în cavitate, îi ceru cu blândeţe să tacă, apoi continuă:
    - Nu ştiam că sunteţi belgian. Regele Leopold era un bărbat remarcabil, întotdeauna am auzit susţinându-se lucrul acesta. În ce mă priveşte, pot spune că sunt foarte ataşat regalităţii. Are bun simţ, înţelegeţi!? Dacă ne gândim numai ce bine reţin regii chipurile şi numele! De altfel, cred că este o aptitudine naturală. Eu uit numele, însă un chip îmi rămâne întipărit pentru totdeauna în minte. Aşa mi-am regăsit zilele trecute un fost pacient al cărui nume nu-mi spunea nimic, dar pe care sunt sigur că l-am văzut deja. M-am întrebat în ce împrejurare s-a întâmplat şi sunt convins că-mi voi aminti într-una din zile! Vreţi să vă clătiţi gura, vă rog?
    Două minute mai târziu, Poirot părăsea fotoliul dentistului, considerându-se din nou un om liber.
    - Sper, domnule Poirot, îi spuse dentistul în momentul în care detectivul se pregătea să plece, că n-aţi descoperit în casa mea vreun criminal?
    - Până în clipa asta, răspunse surâzând Poirot, eram gata să consider criminal pe oricine! Acum văd lucrurile cu totul altfel!
    - Evident, dar trebuie să recunoaşteţi că dentiştii nu mai sunt la fel de înspăimântători ca odinioară! Să chem ascensorul?
    - Nu, mulţumesc. Voi coborî pe scară.
    Poirot plecă. Când nu mai avea de coborât decât câteva trepte, îl văzu pe colonel părăsind casa.
    Mai indulgent acum, Poirot îşi spuse că, gândindu-se mai bine, era posibil ca acesta să nu fie un om rău. Un "ochitor" redutabil, fără îndoială, care a ucis probabil mulţi tigri. Un ostaş. Unul din pionierii Imperiului.
    Poirot intră în salonul de aşteptare pentru a-şi recupera pălăria şi bastonul lăsate aici. Tânărul încă se mai afla acolo, ceea ce-l surprinse puţin. Lângă el, un alt pacient citea ziarul "Field". Poirot îl privi din nou cu atenţie pe tânăr. Regăsi iar pe chipul acestuia aerul acela feroce care-l frapase şi mai înainte, fizionomia unui om care ar putea deveni criminal, dar îşi spuse că totuşi nu poate fi vorba de un veritabil asasin.
    Probabil că, după intervenţia dentistului, tânărul va coborî scara cu un pas uşor, cu surâsul plăcut al cuiva care nu-i doreşte nimănui răul.
    Valetul intră şi-l chemă pe domnul Blunt.
    Bărbatul care citea ziarul "Field" îl puse pe masă şi se ridică. Era un tip mai în vârstă, nici slab, nici gras. Foarte bine îmbrăcat. Acesta ieşi în spatele valetului.
    Domnul Blunt era bogat şi puternic. Dar, ca orice muritor, era şi el obligat să se ducă la dentist. Şi încercarea aceasta îi era la fel de penibilă ca oricărui om!
    Poirot îşi luă bastonul şi pălăria şi se îndreptă spre uşă. Tocmai când vroia s-o închidă în urma sa, ochii lui îi întâlniră din nou pe aceia ai tânărului. Îşi spuse că, într-adevăr, tânărul suporta probabil o groaznică durere de dinţi!
    În vestibul, Poirot se opri în faţa oglinzii pentru a-şi pieptăna mustaţa care suferise puţin de pe urma vizitei sale în cabinetul doctorului Morley. Tocmai reuşise să şi-o aranjeze când, ieşind din ascensor, valetul apăru în fundul holului, fluierând cât putea de tare. Zărindu-l pe Poirot, se opri brusc şi se precipită să-i deschidă uşa.
    Un taxi se opri în faţa uşii. Prin portieră se zări piciorul unei femei. Poirot îl privi cu interes. O gleznă frumoasă. Ciorapi fini. Un picior mic, dar un pantof nu prea reuşit.
    Erau nişte pantofi noi, de piele, cu o enormă cataramă strălucitoare. Poirot dădu din cap. Pantofii erau lipsiţi de şic şi păreau tare provinciali.
    În timp ce femeia ieşea din taxi, îşi prinse cu stângăcie picioarele în portieră, smulgând catarama celuilalt pantof, care se rostogoli cu un zgomot metalic pe trotuar.
    Poirot se aplecă imediat, o luă de jos şi, înclinându-se plin de curtoazie, i-o restitui doamnei.
    Vai! Aceasta părea să aibă mai curând 50 decât 40 de ani, purta un pince-nez, avea părul vopsit şi o îmbrăcăminte care nu i se potrivea deloc! Îi mulţumi lui Poirot în timp ce-şi scăpa, rând pe rând, mai întâi lornionul, apoi poşeta. Politicos, Poirot le luă de jos şi i le dădu.
    După ce-şi recuperă bunurile, ea urcă treptele imobilului din Queen Charlotte Street nr. 58. Poirot se apropie de şoferul care contempla dezgustat bacşişul insignifiant cu care-l gratificase doamna.
    - Sunteţi liber?
    - Da.
    - Şi eu, zise Poirot. Ba chiar eliberat!
    Remarcă privirea neliniştită a şoferului şi adăugă:
    - Liniştiţi-vă, nu sunt beat. Vin de la dentist şi şase luni nu voi mai avea nevoie de serviciile sale. Gândul că m-am eliberat pentru atâta vreme este consolator!

                                                          II. Trei, patru, şi încet trag a mea uşă....
                                                                                      1.

                                      Era ora trei fără un sfert, când sună telefonul.
    Hercule Poirot, care-şi făcea siesta după un prânz excelent, nu făcu nicio mişcare. Aşteptă să-şi facă apariţia credinciosul său George care ridică receptorul.
    - O clipă, domnule, zise George, îndepărtând receptorul de urechea lui.
    - Cine este? întrebă Poirot.
    - Inspectorul-şef Japp, domnule!
    - Ah!
    Poirot duse receptorul la ureche:
    - Ce se petrece, prietene Japp? spuse el.
    - Dumneata eşti, Poirot?
    - Fără îndoială.
    - Mi s-a spus că azi dimineaţă ai fost la dentist. Aşa este?
    - Scotland Yard-ul este într-adevăr bine informat!
    - La un anume Morley, din Queen Charlotte Street, numărul 58?
    - Da. De ce?
    Tonul lui Poirot se schimbase. Nu mai glumea acum.
    Japp reluă:
    - Vizita dumitale era autentică? Nu era efectuată în interes profesional?
    - Absolut deloc! Ca să fiu sincer, află că mi-a plombat trei măsele!
    - Ce impresie ţi-a făcut? Felul lui de-a fi nu ţi s-a părut un pic bizar?
    - Nici vorbă! De ce?
    Japp răspunse pe un ton egal:
    - Fiindcă, la puţin timp după plecarea dumitale, s-a sinucis cu un foc de pistol.
    - Ce spui?
    - Te uimeşte?
    - Sincer să fiu, da!
    - Ei bine, şi pe mine mă cam deranjează anumite lucruri!... Aş vrea să-ţi vorbesc. N-ai putea veni până aici?
    - Unde anume?
    - În Queen Charlotte Street.
    - Perfect! Sosesc.

                                                                           2.

                                            Uşa de la numărul 58 îi fu deschisă  lui Poirot de un poliţist.
    - Domnul Poirot? întrebă respectuos omul.
    - În persoană.
    - Inspectorul şef este sus. La etajul al doilea. Ştiţi unde?
    - Am fost acolo azi dimineaţă!
    În încăpere se aflau trei oameni. La intrarea lui Poirot, Japp îşi ridică privirea.
    - Fericit să te văd, Poirot! Ne pregătim să-l ridicăm. Vrei să-l priveşti, înainte?
    Fotograful care îngenunchease lângă cadavru se ridică. Poirot se apropie de corpul întins lângă şemineu. Domnul Morley mort nu se deosebea prea mult de cel cunoscut de Poirot în timpul vieţii. Avea o mică gaură neagră, puţin mai jos de tâmpla dreaptă. Pe duşumea se afla un revolver, aproape de mâna lui dreaptă.
    Poirot clătină uşor din cap.
    - Puteţi să-l luaţi, le spuse Japp oamenilor săi.
    Japp şi Poirot rămaseră singuri.
    - Treaba de rutină s-a terminat, declară Japp. Amprente digitale, etc.
    - Şi? făcu Poirot luând loc.
    - Şi, reluă Japp, este posibil să se fi omorât. Este chiar probabil. Singurele amprente găsite pe armă sunt ale sale. Dar ipoteza aceasta nu mă satisface decât pe jumătate.
    - De ce?
    - Mai întâi, fiindcă mi se pare că nu avea un motiv să se omoare. Era sănătos, câştiga bine şi, din spusele oamenilor, nu avea duşmani. Nu i se cunoaşte nici vreo intrigă, din câte ştim. Nu era schimbat în ultima vreme. Nu era nici abătut, nici trist. Iată de ce te-am chemat. L-ai văzut dimineaţă. N-ai remarcat nimic?
    - Absolut nimic! Mi s-a părut cât se poate de normal!
    - Mărturiseşte că este cam ciudat! Şi apoi, oare un om îşi ia viaţa în mijlocul zilei, în plină activitate? De ce n-a aşteptat până seara?
    - La ce oră a avut loc drama?
    - Nu ştiu exact. Se pare că nimeni nu a auzit zgomotul detonaţiei. De altfel, asta nu are nimic surprinzător. Între culoar şi camera asta există două uşi, amândouă capitonate. Se temea, desigur, să nu se audă strigătele pacienţilor aflaţi pe scaun.
    - Posibil.
    - Pe de altă parte, traficul de pe stradă este destul de intens, aşa că este destul de normal faptul că nimeni nu a auzit nimic.
    - Cine a găsit corpul?
    - "Valetul", Alfred Biggs, în jurul orei unu şi jumătate. În treacăt fie spus, nu este prea inteligent. Se pare că persoana care avea oră la dentist la 12:30 a considerat că Morley o lăsase să aştepte exagerat de mult. Atunci a chemat valetul care s-a dus să bată la uşa cabinetului. Neprimind niciun răspuns, nu a îndrăznit să intre. Morley îi dăduse câteva avertismente serioase şi se temea să nu comită vreo gafă. S-a întors în sala de aşteptare iar bolnava, căci este vorba de o femeie, a plecat furioasă, la ora unu şi un sfert. Nu pot să nu-i dau dreptate. Aştepta de vreo trei sferturi de oră şi probabil că i se făcuse foame.
    - Îi ştii numele?
    Japp făcu o grimasă:
    - Dacă ar fi să ne luăm după valet, este vorba de domnişoara Shirty, dar, după registrul de programări, numele său este Kirby.
    - Cum proceda Morley pentru a-i introduce pe bolnavi?
    - Când era gata să primească un pacient, apăsa pe acest buton, atenţionându-l pe valet, care se ducea să anunţe persoana aşteptată.
    - La ce oră s-a servit de soneria aceasta pentru ultima oară?
    - La 12:05. Valetul l-a condus pe bolnavul care se afla în sala de aşteptare. După registrul de programări, este vorba de un anume domn Amberiotis, stabilit la hotelul Savoy.
    Un surâs fugar se ivi pe buzele lui Poirot:
    - Mă întreb cum s-o fi descurcat valetul cu numele acesta!
    - Fără îndoială că l-a stâlcit! O să-l rugăm să ne spună când vom avea chef să râdem...
    - Şi la ce oră a plecat de acolo acest domn Amberiotis?
    - Valetul nu l-a însoţit, aşa că nu ştie nimic. Mulţi dintre pacienţi nu cheamă ascensorul pentru a coborî, aşa că se retrag fără a fi conduşi.
    Poirot arătă, făcând un semn cu capul, că este la curent cu procedeul acesta.
    - Dar, continuă Japp, am telefonat la Savoy şi domnul Amberiotis este categoric. La ieşire şi-a privit ceasul. Era ora 12:25!
    - Nu ţi-a spus nimic important?
    - Nimic. Declară că Morley era perfect calm, perfect normal...
    - Ei bine, zise Poirot, un lucru pare limpede. Între ora 12:25 şi ora 13:30 s-a întâmplat ceva, probabil mai aproape de ora 12:25 decât de unu şi jumătate.
    - Da. Căci, altfel...
    - Altfel Morley ar fi cerut să-i fie introdusă în cabinet bolnava următoare...
    - Concluziile medicului legist, în măsura în care te-ar interesa, concordă cu ceea ce ne-ai spus. El a examinat corpul la ora 14:20. Nu vrea să-şi asume responsabilitatea, asta a devenit o modă printre aceşti domni, dar declară că Morley nu putea să moară după ora unu. După părerea lui, decesul a avut loc mai devreme. Dar nu vrea să fie mai precis.
    - Deci, spuse meditativ Poirot, la ora 12:25, dentistul nostru este un om normal, care crede că viaţa este frumoasă şi care-şi practică meseria cu talentul său obişnuit. După ora 12:25, este cuprins de disperare, de descurajare, de tot ce vrei... şi se omoară!
    - Bizar! Trebuie să admitem că este bizar!
    - Arma era a lui?
    - Nu. El nu avea revolver şi nu a avut niciodată. Sora lui declară că nu a avut aşa ceva în casă. Evident, este posibil ca el să fi cumpărat unul. Nu este neverosimil, mai ales dacă avea intenţia să-şi pună capăt vieţii. Este un punct în legătură cu care ne vom lămuri repede.
    - Mai este ceva ce te deranjează? întrebă Poirot.
    Japp îşi scărpină nasul:
    - Da, răspunse el. Felul în care era întins pe jos. N-aş spune că un tip nu poate să cadă în poziţia aceea, dar, cu toate acestea, poziţia cadavrului nu mi s-a părut normală. Pe de altă parte, pe covor existau nişte urme care mă fac să presupun că ceva a fost târât...
    - Foarte interesant!
    - Da, numai de n-o fi făcut-o blestematul ăsta de puşti! Nu ştiu de ce am impresia că a încercat să mişte corpul, când l-a găsit. Desigur, el jură că nu a făcut aşa ceva, dar tare mă tem că o face doar pentru că îi este frică. Pare a fi unul din acei farsori pe care trebuie să-i cerţi fără-ncetare şi care sfârşesc prin a minţi fără să clipească.
    Poirot examină încăperea. Atenţia îi fu atrasă rând pe rând de lavaboul plasat aproape de uşă, de fişierul sprijinit de perete, de fotoliul şi accesoriile sale aflate în faţa ferestrei şi de locul de pe covor unde, cu puţin înainte, se afla întins cadavrul.
    Lângă şemineu se afla o uşă. Răspunzând la întrebarea mută a lui Poirot, Japp o deschise şi spuse:
    - Este un mic birou.
    Era o încăpere minusculă, fără altă uşă, mobilată sumar: un birou, câteva scaune, o masă, pe care se afla o lampă de spirt şi o tavă pentru ceai.
    - Aici lucra secretara lui, explică Japp. Domnişoara Nevill. Lipseşte astăzi.
    - Este exact ceea ce mi-a spus şi el, adăugă Poirot. Iată un punct pe care trebuie să-l reţinem împotriva teoriei sinuciderii.
    - Faptul că ea nu era prezentă?
    Japp reflectă o clipă.
    - Dacă nu este o sinucidere, reluă el, înseamnă că a fost asasinat. Dar de ce? Ipoteza crimei pare la fel de neverosimilă ca şi cealaltă. Se pare că tipul era perfect inofensiv şi nu văd cine ar fi vrut să-l omoare.
    - Să ne întrebăm mai curând cine a putut s-o facă.
    - Răspuns, zise Japp: foarte mulţi oameni. Sora lui ar fi putut coborî din apartamentul situat deasupra şi l-ar fi putut omorî. Un servitor ar fi putut face acelaşi lucru. Şi asociatul său, Reilly, putea să-l omoare. De asemenea, tânărul Alfred. Acest lucru putea fi făcut şi de către unul dintre bolnavii săi, şi, în mod deosebit, din pricina orei, acest Amberiotis.
    - Aşa este, spuse Poirot. Dar trebuie să găsim motivul.
    - Revenim la problema noastră iniţială: de ce? Amberiotis este la Savoy. Ce motiv avea un grec bogat să-l asasineze pe un simplu dentist britanic?
    Poirot dădu din umeri:
    - Există zile, zise el, în care moartea este lipsită de simţ artistic şi pare să facă o alegere greşită. Un grec misterios, un bancher bogat, un detectiv celebru. Trei personaje al căror asasinat n-ar fi surprins pe nimeni. Străinii misterioşi se ocupă deseori de spionaj, bancherii bogaţi fac uneori operaţii care-i conduc cu paşi siguri la moarte, iar criminalii sunt adepţii suprimării detectivilor celebri...
    - În timp ce sărmanul Morley nu reprezenta pentru nimeni un pericol, adăugă Japp.
    - Mă întreb şi eu! zise brusc Poirot.
    Japp îşi ridică privirea.
    - Ştii ceva?
    - Nu. Mi-am adus aminte de ceva.
...................................................................