Râul de foc, Mary Jo Putney

..................................................................................
                                                 6.

                           Rebecca se duse la birou și scoase la iveală inelul care îi aparținuse mamei ei. După ce în studie, gânditoare, îl așeză la loc cu o expresie încruntată. Era și ea la fel de incompletă și de imperfectă ca inelul acela, și cea mai bună dovadă era propria ei operă. Nu mai pictase un tablou cu adevărat măreț de la moartea mamei sale. Toate tablourile pe care le remarcase Kenneth fuseseră pictate înainte.
    Desigur, fusese ocupată cu diverse tablouri în ultimele luni, toate corecte din punct de vedere tehnic.
    Majoritatea le-ar considera niște picturi minunate, dar slăbiciunea ei capitală era reflectată în tablourile ei, motiv pentru care și refuza să le înscrie la Academia Regală. Ar fi fost o farsă să înscrie picturi mai vechi, pe care nu le-ar mai putea replica din punct de vedere calitativ.
    Rebecca se prăbuși pe canapea, simțind covorul persan moale mângâindu-i spatele. Aproape că simțea căldura corsarului ei impregnată încă în covor.
    Portretul lui Kenneth era primul proiect de care fusese cu adevărat entuziasmată de când murise mama ei. Poate va reuși să capete curaj pictându-l.
    Un gând dureros îi trecu prin minte și o opri în loc. Ar putea să picteze și un alt subiect, unul pentru care ar trebui să dea dovadp de extraordinar de mult curaj.
    Înainte de a-și pierde curajul, luă un caiet de desen și începu să schițeze o femeie care cădea în gol.

    Întâlnirea lui Kenneth cu avocatul lui Sir Anthony privea doar chestiuni financiare de rutină, așa că profită de ocazie pentru a face câteva cercetări indirecte privind moartea lui Helen. Nu află însă nimic interesant și nu fu deloc surprins de asta, pentru că se pare că nu era nimic de aflat.
    Deși, când ieși din biroul avocatului, văzu că începuse o ploaie rece se decise să  se întoarcă pe jos la reședința Seaton. Pe drum, se opri la poștă, unde îl aștepta o scrisoare de la Jack Davidson.
    Jack îi descria planurile lui privind lucrările de primăvară la moșie, dându-i niște costuri estimative. Kenneth se opri puțin ca să facă calculele necesare. Cu banii care îi rămăseseră de pe urma vânzării gradului lui și cu ceea ce pusese deoparte din salariu, ar trebui să se descurce, însă nu îi mai rămânea mare lucru. Nu știa ce avea să facă dacă se ivea vreo urgență.
    Aruncă din nou o privire scrisorii. În ultimul paragraf, Jack trecea de la afaceri la planul personal.

    Kenneth, spunea el, nu îți pot mulțumi îndeajuns că m-ai adus la Sutterton. În decursul anilor petrecuți în peninsulă și mai apoi în spital, după bătălia de la Waterloo, uitasem cât de plăcut este să trăiești în comuniune cu pământul, așa cum uitasem cât de fermecătoare poate fi o adevărată englezoaică. Sora ta a fost cât se poate de amabilă și de bună cu mine.

    Aici Jack tăiase o propozișie, continuând prin a spune:

    Este prea devreme pentru a vorbi despre permisiunea de a o curta pe domnișoara Wilding, dar aduc vorba despre asta acum, ca să poți să te gândești la un răspuns pe care să mi-l dai când va sosi momentul în care își voi putea cere în mod onorabil asta.
    Cu respect,
    J, Davidson

    Kenneth zâmbi în timp ce introducea scrisoarea în interiorul hainei. Ghicise deja din scrisorile lui Beth că și ea îl plăcea pe Jack. Se potriveau de minune.
    Expresia îi deveni însă ceva mai sumbră când își continuă drumul. Îi ceruse prietenului lui să vină la Sutterton știind că avea să fie potrivit pentru Beth, însă era riscant să o faci pe pețitorul și nu se așteptase cu adevărat ca lucrurile să meargă. Acum, însă, sentimentele lui erau amestecate, în această privință, și nu din pricina relației în sine, căci, deși în termeni mondeni nu era o asociere strălucită, nici că putea cere un soț mai bun pentru sora lui. Însă cuplul trebuia să aibă suficienți bani pentru a trăi confortabil, iar Beth și Jack depindeau de el.
    Dacă pierdeau Sutterton, Jack avea să fie nevoit să găsească de muncă în altă parte, și aveau să treacă ani buni până să adune destui bani pentru a-și întreține soția.
    Asta însemna că Kenneth  nu își putea permite să renunțe la inverstigația cerută de Lord Bowden. Propriile lui dorințe puteau fi satisfăcute doar în măsura în care nu stăteau în calea misiunii lui.
    Date fiind vremea mohorâtă și gândurile lui negre, Kenneth se bucură când ajunse la reședința Seaton. Își agăță pelerina udă și pălăria în cuier și se îndreptă spre atelierul lui Sir Anthony, pentru a-i da de știre că revenise.

    Când intră în cameră, se pomeni pătrunzând într-o oază de căldură și râsete. Kenneth se opri în prag, fascinat. Știa din carnețelul cu programări că Sir Anthony trebuia să înceapă un portret de grup complicat, care urma să înfățișeze doi conți cu soțiile lor. Ceea ce nu știa era că doamnele erau niște gemene frumoase. Sir Anthony le așezase pe cele două femei jos, puțin îndepărtate una de cealaltă, ca o imagine în oglindă.
    Cei doi soți, unul blond, celălalt brunet, le încadrau pe lateral.
    Kenneth fu intrigat de modul în care aranjarea lor în cadru definea relațiile dintre ei. Gemenele, la fel și totuși diferite, apropiate una de cealaltă și încă mai apropiate de soții lor, iar bărbații, prieteni și cumnați.
    - Când scrii intrările zilnice, asigură-te că ai notat faptul că aceste două doamne, contesa de Strathmore și contesa de Markland, sunt cât se poate de identice, spuse Sir Anthony pe un ton straniu, ridicând privirea, în timp ce Kenneth încerca să analizeze de ce funcționa atât de bine modul în care erau grupați.
    - Este o provocare foarte interesantă pentru un pictor, domnule.
    - Cu atât mai mult cu cât voi face două portrete, unul pentru fiecare familie, spuse Sir Anthony studiindu-și clienții. Cu toate acestea, vom schimba modul de grupare pentru al doilea tablou.
    - Asemănarea perfectă poate fi exagerată, spuse una dintre contese, chicotind.
    - Orice merită făcut merită făcut exagerat, spuse soțul brunet, zâmbindu-i soției lui, și asta e cu atât mai adevărat când e vorba despre femei frumoase.
    Replica provocă un val de râsete din partea prietenilor care veniseră să îi însoțească pe actorii principali ai tabloului. Grupul de prieteni tocmai transformase o zi cenușie într-o adevărată petrecere.
    După ce se asigură că servitorii oferiseră gustări oaspeților, Kenneth se retrase și se îndreptă spre camera lui, pentru a se schimba în hainele de corsar necesare pentru sesiunea de pozat pentru Rebecca. Înainte de a urca scările, se opri în fața unui tabloul pe care nu îl observase până atunci.
    Reprezenta moartea lui Socrate, un subiect clasic popular. Pictura de mari dimensiuni în înfățișa pe nobilul filosof ridicând pocalul cu cucută, în timp ce în jurul lui discipolii îndurerați plângeau. Era un tablou mediocru. Dacă desenul care stătea la baza picturii era bun din punct de vedere tehnic, personajele erau țepene și convenționale, în timp ce culorile și compoziția nu aveau nimic remarcabil. Mai rău însă era faptul că pictura era lipsită de spirit.
    Își aminti însă că execuția era mai bună decât orice ar fi putut realiza el.
    - Vă place tabloul lui Socrate, căpitane? auzi o voce tărăgănată, tocmai când se pregătea să urce scările.
    Kenneth se întoarse și văzu chipul vesel al lui Lord Frazier, prietenul lui Sir Anthony, care tocmai sosise.
    - Da, domnul meu, este un subiect plin de forță, spuse Kenneth plin de tact, observând aerul interesat al lui Frazier. Este opera dumneavoastră?
    - L-am pictat acum cinci ani, spuse Frazier, părând mulțumit, în timp ce își scotea pălăria, scuturând-o de picurii de ploaie. După ce a fost expusă la academie, am primit mai multe oferte cât se poate de generoase pentru el, dar le-am refuzat, desigur. Sunt gentilom, nu negustor, și, de vreme ce Anthony l-a admirat, i l-am dat lui.
    Dacă Sir Anthony își exprimase admirația față de acel tablou, o făcuse din pură politețe față de un prieten, pentru că pictura nu avea nimic deosebit.
    - Bineînțeles că știam de reputația dumneavoastră înainte de a veni aici, dar acesta este primul exemplu al operei dumneavoastră pe care am avut privilegiul să îl văd. Pictați multe tablouri cu subiect istoric? întrebă Kenneth, păstrând gândul anterior pentru el.
    - Desigur, sunt singurele subiecte cu adevărat valoroase pentru un pictor serios. Cunoașteți scrierile lui Sir Joshua Reynolds privind pictura în stil manierist? Discută foarte frumos despre cum arta trebuie să se afle pe un plan superior, purificată de grosolanul element uman, spuse Frazier țuguindu-și buzele. Ce păcat că Anthony trebuie să facă portrete ca să aibă din ce trăi! Este foarte bun la picturile cu subiect istoric, asta când are timp de așa ceva.
    Vălul perfid cu care își îmbrăcase remarca îi confirmă lui Kenneth ceea ce voise să spună Phelps, rândașul. Deși Lord Frazier și Sir Anthony erau prieteni de multă vreme, Frazier nutrea și ceva resentimente față de succesul repurtat de celălalt.
    - Poate că nu sunt la fel de grandioase ca tablourile cu caracter istoric, însă portretele lui sunt foarte bune lucrate ca atare, spuse Kenneth. Cel al lui Lady Seaton din birou este cu adevărat splendid.
    - Îmi amintesc de ziua în care a început tabloul acela, spuse Frazier cu o privire pierdută. Mulți dintre noi eram la  picnic pe pajiștea de la Ravensbeck. După o sticlă de șampanie, Anthony a spus că Helen era atât de frumoasă, încât trebuia neapărat să o imortalizeze. S-a dus imediat să caute vopseluri și pânză, pretinzând că trebuia să lucreze afară, ca să capteze corect lumina, așa cum trebuia. Desigur că am râs cu toții de el, numai un nesăbuit ar alege să lucreze în aer liber, preferând asta condițiilor controlate pe care ți le oferă un atelier. Cu toate acestea, portretul a ieșit chiar bine. Numai câteva zile mai târziu, Helen era moartă, spuse el, scuturând cu regret din cap. Nu pot să nu mă gândesc la comentariul lui Anthony cum că voia să o imortalizeze fără să simt o durere năpraznică.
    - Vă aflați în Țara Lacurilor când a avut loc accidentul lui Lady Seaton?
    - Da. De fapt, ea și Anthony trebuiau să ia cina cu mine în seara aceea. Munca lui Anthony a avut de suferit de la moartea lui Helen, spuse Frazier cu o expresie tulburată. Îmi fac griji că s-ar putea să nu își mai revină niciodată complet în urma acestei pierderi.
    - Chiar așa? întrebă Kenneth cu inocență. Cred că tablourile lui despre bătălia de la Waterloo sunt la fel de bune ca oricare dintre operele sale.
    - Cu siguranță sunt competente, spuse Frazier cu un aer de superioritate, însă, dacă ați fi artist, ați vedea deficiențele subtile ale acestora, lipsa de forță.
    - Dacă suferința i-a afectat într-o asemenea măsură munca lui Sir Anthony, spuse Kenneth încercând să pară impresionat de cunoștințele celuilalt, tragedia este cu atât mai mare.
    - Reacția lui pare ceva mai mult decât suferință, replică Frazier, ca pentru el. Pare aproape.... vinovăție.
    - Ce vreți să spuneți? întrebă Kenneth dintr-odată alert.
    - Nimic, spuse celălalt, pălind subit. Nu ar fi trebuit să spun nimic, continuă el plecându-și capul și netezind o cută inexistentă de pe mânecă. Anthony este liber? Am trecut pe la el să văd dacă nu vrea să mergem împreună la galeria Turner.
    - E ocupat cu o ședință de pozat pentru un portret, dar sunt convins că nu l-ar deranja dacă intrați în atelier să îl salutați.
    - A, nu e nevoie, spuse Frazier punându-și din nou pălăria umedă pe cap. Spune-i doar că am trecut pe la el și că ne vedem în seara asta la club.
    Kenneth se încruntă, uitându-se după Frazier în timp ce acesta se îndepărta, întrebându-se ce naiba voise să spună. Deși îl invidia probabil pentru succesul lui, se retrăsese foarte repede când venise în discuție posibilitatea ca Sir Anthony să se simtă vinovat de ceva.
    Prietenii pictorului îi erau admirabil de loiali. Însă, făcând asta, poate că nu îi erau la fel de loiali lui Helen Seaton.

                                                                Capitolul 13

                                  Din întâmplare, Rebecca se uita pe fereastră, și îl văzu pe Kenneth întorcându-se acasă. Evident că nu îl urmărise, dar se bucura să știe că avea să fie gata în curând pentru ședința de pozat. Efortul depus pentru a începe tabloul cu femeia care se prăbușea o făcuse să tânjească după puțină companie.
    Cum Kenneth nu își făcu însă apariția, se decise să se ducă la parter și să vadă de ce întârzia. Ajunse în capul scărilor, când îl văzu punând punct unei conversații cu Lord Frazier. Se retrase, preferând să nu fie văzută. Desigur că Frazier era mereu politicos cu ea, dar știuse dintotdeauna că nu era interesat de ea, și sentimentul era reciproc. Dintre vechii prieteni ai tatălui ei, George Hampton fusese mereu cea mai bună companie.
    Chipul lui Kenneth căpătase o expresie ciudată în timp ce îl privea pe Lord Frazier plecând. Nu era chiar calculată, poate mai degrabă analitică. Poate că Frazier scosese vreo frază pompoasă despre artă, și Kenneth încerca să decidă dacă avea dreptate sau nu.
    Rebecca zâmbi. Kenneth avea mai mult simț artistic în degetul lui mic decât avea Lord Frazier în rafinata lui persoană.
    Tocmai se pregătea să coboare scările, când ușa de la intrare se deschise din nou, lăsând înăuntru un val de aer rece și umed. Probabil că erau pritenii celor care îi pozau tatălui ei în acel moment. Se opri pentru a-i lpsa pe nou-veniți să intre în atelier.
    - Kenneth! se auzi o voce de contralto exclamând încântată, și o femeie apăru în fața ochilor Rebeccăi, mișcându-se cu grație. Purta o pelerină rubinie care strălucea de stropi de ploaie. Ce surpriză minunată! spuse ea aruncându-se în brațele lui Kenneth și sărutându-l.
    În timp ce făcea asta, gluga pelerinei îi căzu pe umeri.
    Rebecca strânse cu putere balustrada. Femeia era cea mai frumoasă ființă pe care o văzuse vreodată, o brunetă uluitoare cu un chip incredibil de expresiv.
    Iar Kenneth nu o dădea deloc la o parte, ci dimpotrivă. După ce aruncă o privire rapidă, pe furiș, prin hol, o îmbrățișă pe brunetă, șoptindu-i ceva la ureche.
    Frumusețea ei și forța lui Kenneth ar fi modelele perfecte pentru Venus și soțul ei Vulcan. Rebecca ar fi vrut să picteze un asemenea tablou dacă nu și-ar fi dorit mai mult să o înjunghe pe femeie cu pensula.
    - Trebuia să ne spui că ești la Londra, Kenneth, zise bruneta râzând și dându-se un pas înapoi. Sau poate ar trebui să îți spun Lord Kimball acum?
    Rebecca simți cum i se taie răsuflarea și se agăță de balustradă să nu se prăbușească. „Lord Kimball?”
    - Să nu îndrăznești, Catherine, spuse Kenneth ușor. Ne cunoaștem de prea multă vreme pentru astfel de formalități.
    Un domn distins apăru în spatele doamnei și îi lui mâna lui Kenneth înt-a lui.
    - Dumnezeule, de când nu ne-am mai văzut? întrebă el cu un zâmbet larg. De aproape doi ani.
    - Nu-mi mai aminti, Michael, spuse Kenneth bătându-l pe spate pe celălalt bărbat cu mâna rămasă liberă. Când ne-am văzut ultima oară, erai pe jumătate mort, așa că nu prea ți-ai dat seama de nimic.
    - După cum vezi, sunt ca nou, mult mai bine, de fapt, replică nou-venitul, trecându-și brațul pe după mijlocul femeii.
    - Tomai ne-am întors de la botez, spuse Catherine. Îmi pare rău că nu ai putut veni - a fost aproape la fel de cald ca vara în Cornwall. Desenul pe care ni l-ai trimis însă a fost minunat. Arăta de parcă chiar te-ai fi aflat lângă noi acolo, în biserică.
    Rebecca ascultă încremenită cum la parter cei trei își continuau discuția. În mod evident, bărbatul și femeia erau căsătoriți și entuziasmul manifestat de Catherine era al unei prietene, și nu al unei iubite. Cu toate astea, care era faza cu „Lord Kimball”?
    Rebecca simți un ghme în stomac când își dădu seama ce însemna asta. Se uită pe furiș peste balustradă, bucuroasă că vizitatorii erau mult prea ocupați pentru a ridica privirea.
    - Ce vă aduce la reședința Seaton? îi întrebă Kenneth.
    - Niște prieteni își fac portretul și ne-au invitat să le ținem de urât, spuse bărbatul, Michael. Pare o întâmplare fericită, pentru că ne gândeam și noi să îi comandăm un portret lui Catherine, continuă el, aruncându-i soției lui o privire plină de afecțiune. Îmi place cum lucrează Sir Anthony, și asta e o ocazie bună de a-l întâlni.
    - Nu facem niciun portret dacă nu e toată familia în el, spuse Catherine pe un ton ferm. Și tu ai venit tot pentru portret?
    - Eu lucrez pentru Anthony,  răspunse Kenneth fără vreo inflexiune în voce. Sunt secretarul lui.
    Deși în mod evident surprinși, prietenii lui își reveniră repede.
    - Trebuie să te simți în Paradis înconjurat de atâtea opere de artă minunate, zise Catherine cu candoare.
    - Poți să iei cina cu noi mâine? Avem atâtea de discutat, adăugă soțul ei.
    - Nu sunt sigur, spuse Kenneth bâțâindu-se de pe un picior pe altul. O să vă dau de știre. Unde stați?
    - La reședința Ashburton, spuse Michael, luându-i din nou mâna lui Kenneth într-a lui. Dacă nu poți veni mâine, spune-ne când poți. Amy va fi grozav de furioasă dacă nu ne vizitezi cât de curând.
    Plictisită, Rebecca se făcu mică lângă balustradă în timp ce la parter lumea își lua rămas bun. Dincolo de starea de șoc, simțea o durere profundă din cauza a ceea ce tocmai aflase. Credea că avea o relație specială cu Kenneth, mai presus de cuvinte, însă, de fapt, nici măcar nu știa cum îl cheamă sau alte lucruri esențiale. Se înșelase din nou în privința unui bărbat.
    Auzi mult prea târziu pașii care urcau pe scări și îngheță, ca un șoricel care încearcă să se ascundă de un șoim.
    Câteva clipe mai târziu, se ivi capul lui Kenneth, cu ochii aproape la același nivel cu ai ei. Acesta se opri, încremenind, cu o expresie rigidă întipărită pe chip.
    - Bănuiesc că ai auzit conversația cu prietenii mei, spuse el, după o tăcere tensionată de câteva clipe.
    - Lord Kimball? replică ea pe un ton rece ca gheața, simțind cum începe să se înfurie.
    Kenneth tresări auzind inflexiunea vocii ei.
    - Haide să mergem în atelier, e mai bine să discutăm acolo, nu pe scări, și cred că avem amândoi nevoie de o ceașcă cu ceai.
    Kenneth urcă ultimele trepte rămase și o luă de mână, pentru a o ajuta să se ridice. De îndată ce se ridică, ea își trase mâna, îi întoarse spatele și o luă înainte fără o vorbă.
    Când ajunseră în atelier, Kenneth se duse imediat la cămin. Ibricul sfârâia deja în suportul lui.
    Știind că  Kenneth era probabil înghețat după drumurile pe care le avusese de făcut, Rebecca aranjase o tavă cu ceai și prăjituri pe care să le servească împreună. Ce confortabil și romantic! Și cât de nesăbuită fusese!
    În timp ce el turna apa fierbinte în ceainic, ea simți cum devenea tot mai furioasă. Cu ce drept se instalase el așa confortabil în sanctuarul ei? La naiba, la naiba cu toate!
    După ce lăsă ceaiul la infuzat, Kenneth se îndreptă de la mijloc și îi oferi un zâmbet timid, ca și cum ar fi sperat să o tachineze și astfel să o facă să își schimbe dispoziția.
    - Iar arăți de parcă ai fi un pisoi roșcat revoltat.
    - Și poți să mă condamni? sări ea. Ești plin de surprize. Mai întâi aflu că ești artist, acum că ești aristocrat. Ce Dumnezeu cauți în casa asta, Lord Kimball?
    - Lucrez ca secretar, spuse el împăciuitor. Văzând reacția ta când ai aflat de titlul meu, mă poți condamna că nu ți-am spus despre asta?
    Rebecca simțea că îi venea să arunce cu ceva în el. În loc să facă asta, începu să îl dojenească aspru, folosindu-se de ceea ce o durea pe ea cel mai mult în acea clipă.
    - Anul trecut, tata i-a făcut portretul lui Lady Kimball. Tabloul a ieșit foarte bine, după cum probabil știi asta. Soția dumitale este o femeie foarte frumoasă, Lord Kimball.
    Kenneth se holbă la ea o vreme, după care scoase o înjurătură.
    - Dumnezeule, nici nu e de mirare că ești supărată. Femeia despre care vorbești nu este nici doamnă și nici soția mea, Rebecca, este mama mea vitregă.
    Fu rândul Rebeccăi să se holbeze la el. Apoi ea se prăbuși pe divan, amintindu-și că Kenneth îi pomenise despre căsătoria tatălui lui cu o fată de vârsta lui Kenneth. Privind înapoi, își aminti vag că uneori Lady Kimball era însoțită la ședințele pentru portret de un bărbat mai în vârstă cu o statură impunătoare și cu umeri largi. De-abia dacă îl observase, pentru că atenția ei era concentrată asupra frumuseții ursuze a doamnei.
    - Înțeleg, spuse ea pe un ton măsurat, dar asta nu prea explică de ce lucrezi aici ca secretar și nici de ce ți-ai ascuns rangul.
    Kenneth își coborî privirea și începu să îi toarne ceai în ceașcă.
    - Nu e niciun mister la mijloc. Când tatăl meu a murit, acum câteva luni, am moștenit doar datorii. Aveam nevoie de o slujbă, și cineva m-a recomandat tatălui tău, spuse el, și, după ce adăugă zahăr și lapte în ceai, așa cum îi plăcea ei, îi înmână ceașca. Mi-a fost teamă că, dacă m-aș prezenta aici în calitate de lord, asta mi-ar fi afectat șansele de a primi slujba. În plus, prefer să mi se spună „căpitane”. Este titul pe care l-am câștigat prin forțe proprii, în timp ce titlul de viconte l-am dobândit doar accidental, născându-mă cu el.
    - Stai așa de prost din punct de vedere financiar, încât ești nevoit să recurgi la o asemenea slujbă umilă? întrebă ea, deloc convinsă. Îmi amintesc că Lady Kimball purta niște bijuterii minunate în tablou. Cu siguranță unele dintre ele fac parte din colecția famieliei.
    - Fără îndoială, spuse el turnându-și la rândul lui ceai în ceașcă și așezându-se în celălalt capăt al divanului, în timp ce gura i se strâmba într-un rictus amar, însă bijuteriile nu erau menționate în testament, și Hermoine pretinde că tata i-a dat ei întreaga colecție. Sunt convins că minte, căci tatăl meu avea un simț puternic al tradiției și oricum se preocupase ca Hermoine să trăiască mai mult decât confortabil. Cum era atât de cinstit pe cât era de vrăjit de ea, nu i-a trecut prin cap că scumpa lui nevastă va încerca să fure și bijuteriile familiei.
    - Este vreo cale legală de a acționa?
    - Avocatul meu spune că, în condițiile în care dorințele tatălui meu nu sunt menționate în scris, ar fi practic imposibil să recuperăm bijuteriile, spuse el scuturând din cap. Nu am banii necesari pentru a începe o acțiune în justiție, mai ales în condițiile în care sunt foarte mici șanse de succes. Ce păcat! Pe lângă bijuteriile care ar fi trebuit să aparțină viitoarei vicontese, mai erau și câteva pe care mama dorea să i le lase surorii mele mai mici.
    Așadar, avea o soră. Alt lucru important pe care nu îl știuse despre el.
    - Poate că bijuteriile nu mai pot fi recuperate, dar cu siguranță tatăl tău ți-a lăsat vreo proprietate.
    - Într-adevăr, am moștenit reședința familiei, moșia Sutterton din Bedfordshire, încuviință el. Când mama mai era încă în viață, aceasta era bine administrată și prosperă. După ce a murit ea însă, tatăl meu și-a pierdut orice interes în moșie și, cțnd Hermoine i-a cerut să trăiască la Londra, el a contractat o serie de ipoteci pentru a cumpăra o casă în oraș și pentru a plăti alte extravaganție de-ale ei. Când a murit, toate lucrurile de valoare fuseseră deja mutate în casa de la Londra, care i-a rămas lui Hermoine.
    Privirea lui îndurerată alungă și ultimele rămășițe ale mâniei ei.
    - Nu se poate face nimic pentru a salva moșia? întrebă Rebecca.
    - S-ar putea..... s-ar putea face ceva, spuse el lăsând la o parte ceașca de ceai și ridicându-se dintr-odată, căci nu mai putea sta locului. Cercetez acum o posibilitate, însă nu voi cunoaște rezultatul acesteia decât ceva mai încolo.
    Rebecca observă cât de crispat era și își dădu seama că nu îi spunea tot adevărul.
    - Îmi ascunzi ceva important.
    Rebecca văzu cum începe să îi tresalte un mușchi al feței, înainte ca Kenneth să își ferească privirea.
    - Recunosc că am o latură predispusă la a ține secrete. Mi-am dezvoltat-o de îndată ce am crescut îndeajuns pentru a-mi da seama că lucrul care îmi era cel mai drag pe lume, desenul, era ceva de neacceptat pentru moștenitorul unui viconte. În plus, mi-e teamă că faptul că am lucrat ca spion în Spania m-a făcut să devin și mai evaziv.
    - Nu încerca să mă faci să empatizez cu tine, spuse ea, mijându-și ochii. Ascunzi ceva, o chestie care te deranjează.
    - Ar trebui să știu că nu poți minți un artist, spuse el mergând la fereastră și privind lung la ploaia cenușie, parcă îmbătrânit dintr-odată. Ai dreptate, sunt implicat în ceva despre care nu pot vorbi. Îmi pare rău. Te rog să mă crezi că nu mi-aș dori nimic mai mult decât să fiu sincer cu tine, Rebecca.
    - Faptul că spui că nu îți place să comiți un păcat nu te absolvă de vină în cazul în care mergi înainte și îl comiți.
    - Nici nu cred asta, replică el, trecându-și mâna prin părul umed și ciufulindu-l. Uneori trebuie să faci lucruri care nu îți stau în caracter, chiar dacă știi că acestea vor provoca durerere și regrete.
    Rebecca se ridică de pe divan și se apropie de el la fereastră, acolo unde îi putea observa profilul și expresia feței.
    - Ai venit aici ca să ne faci rău mie sau tatălui meu? întrebă ea.
    - Ca soldat, am făcut mult prea mult rău unor oameni cumsecade doar pentru că țările noastre erau în război, spuse el cu răsuflarea întretăiată. Jur că nu voi mai răni niciodată pe cineva nevinovat.
    Fără îndoială, se comporta din nou prostește, dar Rebecca îl crezu. Poate că secretul lui nu avea în mod direct de a face cu familia Seaton. Dacă principalul motiv pentru care se afla la Londra era salvarea familiei sale de la dezastru, ar putea să simtă că nu își îndeplinea îndatoririle față de cel care îl angajase cu toată inima.
    În cazul cuiva atât de scupulos precum Kenneth, o asemenea situație ar putea da naștere unui sentiment de vinovăție. Ori poate se lupta cu propria conștiință dacă să intre sau nu pe ascuns în casa lui Hermoine, pentru a fura bijuteriile, ceea ce, din punctul de vedere al Rebeccăi, ar fi fost o idee minunată.
    - Ai de ascuns vreo soție sau vreo logodnică, și nu este vorba despre Hermoine? întrebă ea, trecându-i deodată prin minte un gând mult mai grav.
    - Nu, nu e vorba despre așa ceva, spuse el imediat.
    Rebecca fu șocată de cât de ușurată se simți auzind asta, ceea ce demonstra cât de mult își dorise ca el să fie liber.
    - Cu siguranță, a existat la un moment dat o femeie care a contat pentru tine, spuse ea, sperând că Kenneth era mult prea absorbit de propriile gânduri pentru a-i observa reacția.
    - A fost.... a fost o asemenea femeie în Spania, spuse el înghițind cu greutate, ceea ce îi făcu mărul lui Adam să se miște sub pielea bronzată. Maria se alăturase unei trupe de gherilă pentru a lupta împotriva francezilor. Am întâlnit-o în momentul în care, datorită muncii mele de spion, am intrat în contact cu gherilele spaniole. Teoretic, mi-a refuzat cererea în căsătorie pentru că nu eram catolic, dar, în realitate, țara ei a contat întotdeauna mai mult.
    Rebecca se gândi la frumusețea aprigă al cărei portret îl văzuse în portofoliul lui Kenneth, Aceea trebuie să fi fost Maria. Și nu fusese doar îndrăgostit de ea, fuseseră iubiți.
    - Ei, Spania a fost eliberată acum, poate a sosit momentul să o ceri din nou de soție pe Maria, spuse ea cu voce plată.
    - A fost capturată și ucisă de francezi, răspunse el, și cicatricea de pe fața lui se făcu și mai albă.
    Rebecca înțelese că el ar fi preferat să nu scoată la iveală acest episod dureros din trecut, dar poate simțise nevoia să compenseze cu asta alte secrete de-ale lui. Omul era ca o enigmă chinezească, făcut din straturi de mister, și, totuși, în mod ciudat, se înțelegeau.
    -  Îmi pare rău, spuse ea încetișor, lăsându-și o mână pe brațul lui și ridicându-i fața spre a ei, după care îi mângâie buzele cu ale ei.
    El se întoarse spre ea și, dintr-odată, ceea ce fusese inițial un sentiment de simpatie se transformă în dorință dezlănțuită.
    Kenneth prelungi sărutul, în timp ce degetele lui lungi în masau Rebeccăi zona sensibilă de la ceafă. Acele de păr îi alunecară și părul i se revărsă pe spate. Ea se lipi de el, mulându-se pe trupul lui ferm, simțind cum pulsau în el forța și dorința.
    El o înconjură cu brațele, și, preț de câteva clipe nebune, pasiunea domni peste ei. Rebecca își plimbă nerăbdătoare mâinile pe spatele lui, peste mușchii impresionanți și peste osatura lui minunată. Michelangelo ar fi ucis ca să poată sculpta un trup ca acesta.
    - N-ar fi trebuit să faci asta, spuse el răgușit, punând capăt sărutului și îndepărtându-și capul de al ei.
    - Nu, nu ar fi trebuit, admise ea, ridicându-se pe vârful picioarelor și mușcându-i ușor buza inferioară.
    Kenneth puse din nou stăpânire pe gura ei cu un geamăt, și își împletiră limbile într-un sărut fierbinte, adânc. Apoi ei îl atinse sfârcul unui sân cu mâna, prin rochie. Rebecca icni în timp ce senzația îi trimise un val de căldură prin corp. Ar trebui să își facă griji în legătură cu unde avea să se ajungă, dar, în clipa de față, puțin îi păsa de ce se cuvenea și ce era înțelept.
    El o luă în brațe și traversă camera, iar ea să agăță de el, lingându-i gâtul și linia maxilarului, înnebunită de gustul și textura lui.
    Apoi el o lăsă jos pe diva și se dădu înapoi, gâfâind.
    - Roșcățico, ești un adevărat pericol.
    Preț de o clipă, ea stătu nemișcată, uluită de șocul produs de despărțire, apoi rânji la el, simțindu-se atât de minunat, de plină de viață.
    - Un pericol, îmi place cum sună asta. Ar cam fi vremea să încep să mă bucur de faptul că nu mai am o reputație de distrus.
    - Poate faptul că mă înnebunești pe mine e ceva plăcut pentru tine, dar eu nu vreau să îmi adaug pe lista de păcate și seducerea fiicei celui pe care îl slujesc, spuse el zâmbind cu mâhnire.
    Rebecca își lăsă picioarele pe podea și se ridică, mișcându-se cu încetinitorul, voit provocator. Deși nu era o frumusețe, putea vedea în ochii lui cât de mult o dorea, și gândul ăsta o îmbăta.
    - Bine, dar nu tu mă seduceai pe mine, ci invers. Și acum, că am stabilit asta, ce-ar fi să continuăm?
    - Nu! spuse el, trecându-și din nou mâna prin părul negru și îndepărtându-se. Dacă ai ști....
    - Așadar, ne-am întors din nou la secrete, spuse ea, simțind cum momentul de relaxare se încheie. Mi-e greu să îmi imaginez ce răutăți poate pune la cale un om atât de încăpățânat de onorabil.
    - Atunci mai bine să nu ne imaginăm, spuse el, dintr-odată vehement. Cu voia lui Dumnezeu, nu se va întâmpla niciodată lucrul de care îmi este teamă.
    Rebecca îi observă mișcările pline de forță în timp ce se plimba încolo și-ncoace prin cameră. Era asemenea unei pisici sălbatice, un războinic cu suflet de artist. Doamne, Dumnezeule, cât își dorea să poată captura acele calități pe pânză! După cât se pare, nu prea reușea să îl captureze fizic.
    - Dacă ți-ai luat această slujbă oferită de tatăl meu temporar, cât timp aștepți un verdic pentru moșia ta, nu o să rămâi prea mult pe aici, spuse ea cu regret. Mai bine m-aș grăbi cu tabloul meu, continuă ea, îndreptându-se spre șevalet și înnodându-și, fără să își dea seama, părul pentru a-și elibera fața.
    Pasiunea întreruptă îi pârjolea venele, ascuțindu-i viziunea și făcând-o nerăbdătoare să înceapă.
    - Când ești gata, Lord Kimball.
    - Numele meu este Kenneth, spuse el îndreptându-se spre divan, dându-și jos haina și cravata și desfăcându-și câțiva nasturi de la cămașă.
    Dar era totodată și viconte. Dintr-odată, Rebeccăi îi veni o idee care ar fi putut reprezenta soluția perfectă pentru problemele lui financiare.
    - Dacă vrei să păstrezi moșia Sutterton, însoară-te cu o moștenitoare, spuse ea, întrebându-se cum avea el să reacționeze. Ai un titlu și.... începu ea, urmărindu-l cu sinceră apreciere, arăți bine. Sigur există o grămadă ne negustori bogați care ar fi dispuși să ți le dea pe mână pe fiicele lor, cu zestre cu tot, numai să facă rost de un viconte pe post de ginere.
    - Nu știu dacă mă crezi sau nu, dar nu m-am gândit niciodată la asta, spuse el holbându-se la ea, de-a dreptul oripilat, și asta poate pentru că este o idee extrem de revoltătoare.
    - Asemenea căsătorii se fac de când lumea și pământul.
    - Hmm, și se mai spune că bărbații au sânge rece, mormăi el. Întoarce-te mai bine la pictatul tău, Roșcățico.
    Rebeccăi începuse să îi placă apelativul, care părea să aibă ceva jucăuș și intim. Privirea i se îndreptă spre pânza de pe șevalet.
    Până acum, tabloul consta doar din câteva contururi grosiere pe care le schițase cu ocazia primei ședințe. Proporțiile de masă și spațiu erau corecte, și astăzi avea să accentueze zonele de umbră și de lumină și poate să înceapă să rafineze puțin detaliile. Își șterse pensula pe paletă și aplică o zonă de umbră de-a lungul feței.
    Tocmai adăuga o altă zonă de umbră, când își dădu seama de corolarul logic la sugestia pe care o făcuse pe jumătate în glumă.
    Ea însăși era o astfel de moștenitoare. Nu numai că era singurul urmaș al tatălui ei, dar avea și o avere considerabilă de la mama ei, în posesia căreia intrase deja.
    În mod evident, Kenneth ura ideea de a se căsători cu o străină doar de dragul averii. Dar poate era dispus să se căsătorească cu ea? Iar, dacă el ar fi interesat, ar fi și ea interesată? Ideea o făcea să se simtă atât entuziasmată, cât și puțin alarmată. Chiar nu voia să renunțe la libertatea ei, dar ura gândul că Kenneth ajunsese sărac din cauza unui tată nesăbuit și a unei mamei vitrege lacome.
    - S-a întâmplat ceva? întrebă Kenneth.
    Rebecca își dădu seama că își coborâse paleta și se holba la el. Bucuroasă că nu îi putea citi gândurile, se aplecă din nou deasupra.
    - Evaluam lumina, spuse ea țâfnoasă.
    Trebuia să se gândească serios la Kenneth, la căsătorie și la ce doare pentru ea însăși. Însă nu acum.
    Acum trebuia să picteze.

    Poziția nemișcată îl ajută pe Kenneth să își revină cât de cât. Era chinuitor cât de bine îl putea citi Rebecca. Din fericire, această păruse să accepte afirmația lui meșteșugit formulată cum că nu avea să rănească niciodată oameni nevinovați. Spera cu disperare că Sir Anthony chiar era nevinovat.
    Senzualitatea ei trufașă era la fel de enervantă ca receptivitatea ei ascuțită. Rebecca era o combinație captivantă de timiditate și îndrăzneală, așa că Kenneth merita o medalie că se oprise când se oprise.
    Se gândi la sugestia ei de a se căsători cu o moștenitoare. Era greu de explicat repulsia lui față de ceea ce devenise o practică des întâlnită. În mod evident, prefera să devină spion decât vânător de zestre.
    Pe măsură ce minutele treceau, liniștea de la început se transformă în plictiseală. Se amuză privind cum părul mătăsos al Rebeccăi începea să se desfacă din nodul în care îl prinsese. În cele din urmă, nodul se destrămă cu totul, și pletele ei strălucitoare îi învăluiră spatele într-o manta lungă până la mijloc, de care și o prințesă ar fi fost mândră.
    Peste câteva clipe, sări în picioare gemând.
    - Gata, Roșcățico, e aproape ora mesei, nu ai deloc milă de mine.
    Rebecca clipi, smulsă de cuvintele lui din transa ei creatoare.
    - Să știi că nu ai voie să-ți iei pauze, spuse ea lăsând jos paleta și întinzându-se ca o pisică. Domnul pe care l-ai întâlnit jos era un prieten din armată? Părea militar.
    - Michael este ofițerul care m-a recomandat pentru avansarea în grad. Chiar nu i-a păsat de mediul din care proveneam, așa că el a fost singurul căruia i-am spus adevărul, spuse Kenneth chicotind. Fiind un vechi absolvent de Eton, Michael m-a disprețuit puțin pentru că absolvisem Harrow, dar a fost dispus să treacă până și asta cu vederea.
    - A părut la fel de înțelegător când a aflat că lucrezi aici ca simplu secretar, spuse Rebecca, înnodându-și din nou părul. Cine este acea Amy despre care vorbea?
    Deși pusese întrebarea pe un ton nepăsător, Kenneth se amuză când detectă o urmă de gelozie în vocea ei.
    - Este fiica lui Catherine, în vârstă de treisprezece ani. Obișnuiam să îi dau lecții de desen, spuse el traversând camera și servindu-se cu o prăjitură cu migdale de pe tava de ceai. Cum titlul meu a devenit cunoscut acum, am putea la fel de bine să profităm de asta, continuă el, întorcându-și privirea spre Rebecca.
    - Și cum să facem asta? întrebă ea precaută.
    - Îl putem folosi pentru a-și restabili reputația. Michael Kenyon este un erou de război, fratele unui duce, și se bucură de o poziție socială impecabilă. Sunt convins că atât el, cât și Catherine vor fi bucuroși să te primească în casa lor și să te facă cunoscută printre prietenii lor. Vei fi din nou respectabilă cât ai zice pește.
    - Și de ce ar fi dispuși să primească în casa lor o străină cu o reputație îndoielnică? întrebă ea mușcându-și buzele, deloc încântată de această posibilitate.
    - În primul rând, ar face-o pentru că le-aș cere eu asta, spuse el terminând prăjitura. Și apoi, după ce te vor întâlni, te vor accepta pentru felul tău de a fi. Cred că îi vei plăcea pe amândoi.
    Rebecca își coborî privirea și începu să șteargă excesul de vopsea de pe pensulă cu o cârpă.
    - Cum ar putea o femeie să placă pe cineva atât de frumos precum Catherine Kenyon? replică ea.
    - Ar putea să o placă pentru că este cea mai caldă și generoasă femeie pe care o vei întâlni vreodată, spuse el blând. Când eram în armată, îi spuneau Sfânta Ecaterina, pentru că era soră de caritate pe câmpul de bătălie.
    - E un model de perfecțiune, comentă Rebecca, aruncându-și încruntată pensula într-un borcan cu terbentină. M-ar disprețui de cum m-ar vedea.
    - Te-ar ajuta dacă ți-aș spune că a purtat fără rușine pantaloni ori de câte ori i-a venit la îndemână și că a adoptat cel mai ciudat cățel cu picioare scurte, dându-i numele de Ludovic cel Leneș?
    - Mda, pare o femeie foarte interesantă, fu de acord Rebecca, cu un zâmbet cam forțat. Însă nu știu dacă vreau să fiu reabilitată. Viața socială este, de obicei, atât de plicticoasă!
    - Asta așa este, admise el luând încă o prăjitură cu migdale, dar la fel de plictisitor este să fii un paria. Gândește-te la plăcerea pe care o vei simți când te vei întâlni cu una dintre groaznicele tale colege de școală în timp ce te afli în casa lui Lord Kenyon și a soției sale în calitate de oaspete de onoare.
    - Încerci să faci apel la latura mea primitivă.
    - Tu ești experta când vine vorba despre făcut apel la latura primitivă, replică el cu un umor sec.
    Rebecca roși și privi spre cârpa de curățat pensule.
    - O să mă gândesc la ce mi-ai sugerat, spuse ea.
    El spera că Rebecca avea să fie de acord. Avea nevoie de prieteni, și, dacă ar ajuta-o să facă rost de ei, și-ar mai ușura și el puțin conștiința.
    Dar nu de-ajuns. Nu de ajuns.

                                                            Capitolul 14

                                  Rebecca își începu ziua următoare cu o tavă de mic dejun în camera ei, nedorind să mai dea ochii cu Kenneth la masă. Dimineața, voința ei era destul de slabă, și ar fi putut fi tentată  să muște puțin din el.
    Mai târziu, după ce fu sigură că tatăl ei își terminase treburile de dimineață cu secretarul lui, coborî în atelierul lui. Învățase destul de repede că, dacă voia să vorbească cu tatăl ei, trebuia să îl prindă înainte de a se apuca de treabă.
.................................................................................

Râul de foc, Mary Jo Putney

...........................................................................................
                                                      5.

                                În timp ce el blestemă în minte, Lavinia se îndreptă de la mijloc fără prea mare grabă.
    - Bună, draga mea, spuse ea, și privirea i se mută de la Rebecca înapoi la Kenneth. Sper că îți merge bine cu munca. Am primit o grămadă de complimente pentru cel mai recent tablou cu mine pe care l-ai pictat. Dacă mi-ai permite să dezvălui numele artistului, ai avea atât de multe comenzi, că nu ai putea să le faci față, spuse ea zâmbind și ieșind plutind din cameră.
    Rebecca o lăsă pe Lavinia să treacă, după care intră în birou și trânti ușa după ea.
    - Tatăl meu se așteaptă ca secretarul lui să fie versatil, căpitane, dar dumneata îi depășești așteptările.
    - Dacă ai auzit conversația de final, știi că i-am respins politicos avansurile, spuse Kenneth pe un ton blând.
    - Nu se poate spune același lucru și despre sărut.
    - Nu aș putea să fiu violent cu doamna.
    - Nu ar fi fost deloc deplasat să o pălmuiești puțin, spuse Rebecca pe un ton obraznic. Lavinia merită o săpuneală.
    - Bazându-mă pe ceea ce spunea Lady Claxton, săruturile ilicite nu ar trebui să șocheze prea mult în această casă, zise el, privind-o îndeaproape. În cursul discuției, a menționat relația mamei tale cu George Hampton.
    Rebecca se crispă, însă Kenneth nu observă nicio urmă de surpriză pe chipul ei. Știuse despre relație.
    - Credeam că te ridici peste nivelul unor astfel de bârfe, căpitane, izbucni ea.
    - Dar eu nu bârfesc, pur și simplu ascult, spuse el ezitând. Te-a supărat ideea că părinții tăi erau atât de.... nonconformiști?
    - Vrei să spui promiscui, replică ea și aruncă o privire portretului mamei ei înainte de a se refugia la fereastră. Cum m-ar fi putut supăra? Așchia nu a sărit prea departe. Mi-am distrus reputația la optsprezece ani. Imoralitatea se moștenește.
    - Nu cred asta, spuse el blând. Chiar ai fugit de acasă din cauza exemplului pe care ți l-au dat părinții tăi sau pentru că erai în căutarea dragostei?
    - Chiar înainte de prima mea ieșire în societate, am întâlnit un tânăr viconte care venise la tata să își facă portretul, spuse ea după o lungă pauză. Am confundat avansurile lui cu ceva serios și am consimțit să fac o plimbare călare cu el în parc. Când am descălecat și am început să ne plimbăm pe jos, a vrut să mă bruscheze, și, când am încercat să opun rezistență, mi-a spus că, de vreme ce crescusem printre artiști, nu aveam niciun drept să o fac pe cuvioasa.
    - Sunt convins că i-ai dat replica.
    - L-am împins în fântână și am plecat, dezgustată atât de el, cât și de tatăl meu, care mă adusese în situația de a fi insultată în acest fel. Poate nu am fost prea rezonabilă, însă eram tânără și cât se poate de rănită, spuse ea, și o veni de la gât începu să i se zbată.
    - Apoi am fost prezentată în societate și l-am întâlnit pe Frederick, care suspina și scria poezii și îmi spunea că mă iubește, ceea ce era ca un balsam pentru inima mea rănită. Părinții mei nu îl plăceau, și probabil nu ar fi ieșit nimic din asta dacă nu aș fi aflat despre relația dintre mama și unchiul George. Deși știam despre escapadele tatei, am fost șocată când am aflat că nici mama nu era departe de el, așa că, trei zile mai târziu, am fugit de acasă. Mi-ar dat repede seama că părinții mei avuseseră dreptate și că ar fi fost o greșeală să mă căsătoresc cu Frederick, continuă ea cu un zâmbet strâmb. Din fericire, am aflat asta înainte de a fi legată de el pentru tot restul vieții.
    Kenneth cugetă în sinea lui că părinții fetei ar fi trebuit să îi ofere fiicei lor mai puțină libertate și mai multe sfaturi bune.
    - Bănuiesc că avantajul în a avea niște părinți liberali a fost faptul că s-au arătat dispuși să te primească înapoi, în ciuda scandalului.
    - Singurele predici pe care mi le-au ținut au fost legate de judecata mea, nu de moralitate, spuse ea încuviințând din cap. Tata mi-a zis că se bucură că am avut atâta minte cât să nu mă mărit cu un asemenea nătărău, iar mama era convinsă că nu aveam să mai fac o asemenea greșeală. Asta a fost tot.
    - Și a avut dreptate, nu ai mai repetat greșeala.
    - Nici nu am de gând să fac asta pe viitor, spuse ea pe un ton care dădea de înțeles că pentru ea subiectul era închis. Am venit să te întreb ce s-a întâmplat cu valul de pânză pe care l-am comandat, am cam rămas fără material.
    - I-am scris ieri furnizorului și am primit un bilet de la el cu poșta de astăzi. Și-a cerut scuze pentru întârziere și a spus că vor livra pânza poimâine. Mai voiai să mă întrebi ceva?
    - A, nu, asta era, spuse ea întorcându-se și pregătindu-se să iasă.
   - Mai este cazul să vin în această după-amiază pentru ședința de pozat sau ești prea supărată pe mine pentru asta?
    - Nici vorbă, spuse ea aruncându-i o privire ironică. Cam toți eroii lui Byron erau asaltați de femei desfrânate precum Lavinia, ceea ce te face corsarul perfect, chicoti ea și ieși, închizând ușa.
    Lui Kenneth îi pieri zâmbetul de îndată ce începu să cântărească lucrurile pe care le aflase.
    Acea Helen Seaton pe care o descrisese Lavinia ar fi putut fi ucisă de mai multe persoane. Detașarea superficială cu care Sir Anthony acceptase aventurile ei ar fi putut la fel de bine ascunde o furie care dospea în tăcere. Poate că amanta lui misterioasă tânjea ca pictorul să fie doar al ei sau poate Helen hotărâse să îl scoată pe George Hampton din viața ei, iar acesta o ucisese într-un acces de gelozie furibundă. Sau poate existaseră și alți amanți necunoscuți.
    Pasiunea și averea erau cele mai evidente motive pentru o crimă, asta în cazul în care chiar fusese o crimă. Kenneth oftă nemulțumit. Cu cât petrecea mai multă vreme la reședința Seaton, cu atât i se părea mai dificil să afle adevărul despre Helen Seaton și cu atât mai mult ura faptul că trebuia să joace acest joc dublu. Devenise confidentul Rebeccăi, deși el se afla aici sub un pretext fals, și asta era un fel de trădare. Dacă ea avea să afle vreodată ce făcea el.... Dar nu era, cu siguranță, un gând pe care să dorească să îl ducă la capăt.

    Rebecca se dojeni în sinea ei în timp ce se retrăgea din nou în atelier, unde se simțea în siguranță. Când o găsise pe Lavinia sărutându-l pe Kenneth, ar fi trebuit să plece în liniște și să revină mai târziu. În loc de asta însă, simțise cum o străfulgerase o gelozie crescândă și, mai rău, lăsase să se vadă asta, deși nu avea niciun drept să fie geloasă pe el. Sărutul acela impulsiv pe care îl împărtășiseră nu însemnase nimic, deși îi stârnise niște senzații ce se împrăștiaseră în tot corpul. Kenneth era angajatul tatălui său, nu pețitorul ei.
    Cu toate acestea, deși se împăcase mereu de minune cu Lavinia, acum îi venea să îi scoată ochii. Rebecca roși când își aminti privirea curioasă a Laviniei. Oare ghicise că secretarul tatălui ei o interesa mai mult decât era normal?
    Rebecca făcu repede un portret al Laviniei, de două ori mai grasă și cu riduri serioase, în speranța că se va simți  mai bine, însă exercițiul acela copilăresc, nu reuși deloc să o înveselească. Își reaminti că Kenneth nu încurajase avansurile Laviniei și se pregăti pentru ședința de pozat din acea după-amiază. Îi luă doar câteva minute să aranjeze divanul, covorul persan și oglinda pe care avea să o foloseacă pentru portretul celuilalt Kenneth.
    Kenneth trebuia să vină după masa de prânz. Rebecca se uită neliniștită prin atelier. Deși avea o grămadă de lucruri de făcut, nu avea chef de nimic.
    Privirea îi căzu asupra tabloului cu Diana, zeița vânătorii. Promisese să în înrămeze și să înlocuiască cu el picturile oribile din camera lui Kenneth. Gândindu-se că ar putea fi o metodă subtilă de a cere scuze pentru proasta ei dispoziție, înrămă tabloul așa cum trebuia, apoi alese încă două tablouri, un peisaj de talie mare din Țara Lacurilor și un studiu cu Gray Ghost pândind o pasăre cu o privire de panteră în ochișorii lui de culoarea chihlimbarului.
    Luă cu ea cele două tablouri mai mici, coborî la parter și bătu la ușa lui Kenneth. Cum nu primi niciun răspuns, intră. Strâmbă din nas când văzu tablourile agățate în camera lui - adevărate insulte pentru orice iubitor de artă. Să fi fost în locul lui Kenneth, le-ar fi aruncat pe fereastră.
    Tocmai agăța tabloul cu Diana, când dădu cu piciorul peste un portofoliu proptit de șifonier. Acesta se deschise, și din el alunecară pe covor mai multe desene. Rebecca se aplecă să închidă mapa, întrebându-se ce făcea căpitanul cu un portofoliu de artist, însă se opri siderată. Deasupra era o scenă de bătălie.
    Soldații se avântau în față cu baionetele întinse, prin fumul care plutea în jur, iar caii se ridicau pe fundal. Atenția îi fu atrasă însă de personajul din centrul paginii. Definită în întregime prin liniile negre ale fundalului, zări silueta unui bărbat în agonie. Fără a face risipă de detalii, conturul sugera lovitura mortală dată de un glonț care sfâșia fragila carne umană.
    Șocul morții, un moment de tăcere eternă proiectat printre ororile iadului. Era o imagine de o forță profundă, viscerală.
    Rebecca se așeză cu picioarele încrucișate pe podea și începu să răsfoiască portofoliul. Acesta conținea portrete în cărbune și creioane colorate, reprezentări de clădiri, de o precizie topografică, și câteva peisaje în tempera minunate.
    Deși nici una dintre acestea nu egala tragismul primei imagini, erau toate executate cu măiestrie.
    Ultima schiță înfățișa doi tineri care se agățau cu disperare unul de celălalt. Legenda adăugată sugera că era vorba despre Romeo și Julieta. Deși erau îmbrăcați în haine medievale, emoția vie care transpărea din imagine o făcu să presupună că erau niște amanți din viața reală, poate aflați în pragul unei despărțiri din cauza războiului.
    Tocmai analiza această imagine, când ușa de deschise și apăru Kenneth. Când o văzu, se opri, înlemnind, și expresia de pe chipul lui se întunecă, apoi trânti ușa și intră în cameră.
    - Ce Dumnezeu faci aici? izbucni el furios, uitând pe dată de respectul tacit pe care-l afișa de obicei.
    Rezistând impulsului de a se ghemui de teamă, Rebecca duse o mână la portofoliul din poala ei.
    - Tu ai desenat imaginile astea?
    - Nu ai niciun drept să îți bagi nasul în lucrurile mele, spuse el smulgându-i portofoliul.
    - Dar nu îmi bag nasul pe nicăieri, protestă ea. Am răsturnat fără să vreau portofoliul în timp ce agățam noile tablouri. Asta e opera ta? repetă ea, întrebându-se de ce oare se supărase Kenneth atât de tare.
    Acesta se opri, de parcă ar fi cântărit dacă spunea sau nu adevărul, apoi încuviință din cap fără tragere de inimă.
    Fiindcă nu se simțea în largul ei pe podea, Rebecca se ridică, însă, din nefericire, prin statura lui, Kenneth încă o domina.
    Simțea o oarecare empatie pentru bieții francezi care dăduseră nas în nas cu el pe câmpul de bătălie, căci imaginea lui inspira pur și simplu teamă.
    - De ce ai ascuns faptul că ești artist? întrebă ea când curiozitatea reuși să biruie precauția.
    - Nu sunt artist, sări el repede.
    - Ba firește că ești, replică ea. Nimeni nu învață să deseneze atât de bine decât după ani întregi de exercițiu. De ce îți ții opera așa în secret și de ce reacționezi ca un taur înfuriat?
    - Îmi cer scuze, spuse el trăgând adânc aer în piept. Nu fac chiar un secret din faptul că desenez, dar sunt un simplu diletant. Ar fi o îngâmfare din partea mea să pomenesc despre desenele mele în prezența ta sau a tatălui tău.
    - Prostii, spuse ea pufnind. Ești foarte talentat. Nu este de mirare că ai reușit să îl impresionezi pe tata cu modul în care înțelegi picturile, continuă ea, zâmbind ușor. Am fost înconjurată de artiști toată viața, însă tu ești singurul pe care l-am întâlnit care să își ascundă opera.
    - Nu sunt artist! spuse el furios, cu o notă de vulnerabilitate în glas.
    Uimită de vehemența lui, Rebecca își puse mâinile pe umerii lui și îl făcu să se așeze pe pat.
    - Care e problema, Kenneth? Te porți foarte ciudat, spuse ea cu mâinile apăsându-i ușor umerii, în timp ce îl privea în ochi aproape de la același nivel.
    Simți cum i se crispează mușchii sub mâinile ei, și Kenneth își feri privirea.
    - Tatăl meu ura interesul meu pentru artă și a încercat să mă facă să renunț bătându-mă, spuse el după o lungă pauză. Nu considera că desenul și pictura merită să se numere printre preocupările unicului său fiu.
    - Și, cu toate astea, nu te-ai dat bătut.
    - N-am putut, spuse el simplu. Era ca o flacără care ardea în interiorul meu. În desenele mele, puteam spune lucruri pe care nu le puteam formula în cuvinte. Astfel, am învățat să ascund sau să distrug orice făceam în acest domeniu, să pretind că nu era important pentru mine.
    - Ce îngrozitor! izbucni Rebecca.
    Nu era de mirare că fusese atât de tulburat de descoperirea ei.
    - Aș fi înnebunit dacă părinții mei ar fi încercat să mă oprească să desenez, mărturisi ea, stăpânindu-și impulsul de a-l săruta pentru a-i alunga umbrele din privire și mulțumindu-se să îi atingă obrazul cu dosul mâinii, după care se îndepărtă de el.
    - În loc de asta, ai avut norocul de a trăi în casa unuia dintre cei mai buni pictori din Anglia, spuse el cu un zâmbet strâmb. În tinerețea mea, visam în secret să studiez la Academia Regală, pentru a deveni artist profesionist. Acum este prea târziu. Am devenit soldat, ceea ce echivalează tocmai cu opusul artei. Văzându-mă înconjurat de atâtea picturi minunate, îmi vine să îmi ard slabele mele eforturi, spuse el aruncând o privire portofoliului.
    - Ești artist, Kenneth, spuse ea cu emfază. Deja știi să desenezi mai bine decât jumătate dintre artiștii profesioniști din Londra, iar, dacă te concentrezi pe asta, ai putea fi un artist remarcabil.
    - Mă pricep la desen și pictez în tempera binișor, admise el, dar astea sunt lucruri cu care se pot lăuda toate tinerele domnișoare și câțiva tineri domni. Am treizeci și trei de ani. Au trecut de mult vremurile când aș fi putut învăța să devin artist adevărat.
    - Cum definești un artist? întrebă ea curioasă.
    - Cineva care face mai mult decât să redea o asemănare, care dă la iveală ceva nou legat de un subiect, care scoate la lumină ce este ascuns la acesta, spuse el încet. Tabloul acesta cu Gray Ghost e tare drăguț și amuzant - și e pictat cu mare dragoste. Cu toate acestea, scoate la iveală și partea lui sălbatică, acea cruzime care sălășuiește în inima oricărei feline grăsuțe căreia îi place să stea tolănită lângă căminul călduț. La fel și în cazul tabloului cu Diana, zeița vânătorii: e înfățișată puternică și mândră de abilitățile ei, dar totodată se observă și acea singurătate ce rezultă din faptul că e diferită. Se vede că tânjește să fie ca alte femei. Îmi amintește puțin de tine.
    Ah, să-l ia naiba! Nu o deranja capacitatea lui de analiză când era vorba despre tablouri cu pisici, însă. când venea vorba despre ea, nu prea îi convenea asta.
    - L-am pictat pe Ghost pur și simplu așa cum l-am văzut eu, spuse ea, trecând cu vederea comentariul privind tabloul cu Diana.
    - L-ai văzut astfel pentru că ai viziune artistică, spuse el, mergând să studieze mai îndeaproape tabloul. Viziunea ta unică, individuală asupra lumii se regăsește în ceea ce faci. Cred că aș putea recunoaște orice a ieșit din mâinile tale.
    Gândul că el ar putea să o recunoască fără greșeală prin opera ei era la fel de intim ca un sărut. Preferând să discute despre el, și nu despre ea, Rebecca scoase câteva imagini din portofoliu.
    - Dai și tu ai această capacitate, spuse ea, indicând un portret în pastel al unei frumoase spanioloaice cu părul negru. Această femeie nu este doar frumoasă, ci și hotărâtă. Feroce de devotată. Chiar periculoasă.
    Chipul lui Kenneth se crispă, confirmându-i parcă descrierea.
    Rebecca ridică apoi imaginea unui soldat rănit de un glonț.
    - Dacă un artist este definit de viziunea lui unică, atunci și tu ești unul. Acest tablou este strălucit și plin de originalitate.
    - Asta este o încercare eșuată, spuse el ridicând din umeri. Am desenat asta azi-noapte, mânat de ceea ce ai spus tu legat de faptul că desenezi lucrurile care te deranjează. Întrucât pentru mine desenul a fost mereu o cale de eliberare, m-am hotărât să văd dacă pot scăpa astfel de vreunul dintre demonii mei mai cuminți.
    - Și a funcționat? întrebă ea, privind desenul.
    Dacă ăsta era un demon cuminte, i-ar fi plăcut la nebunie să vadă unul rău de tot.
    - Să știi că da. Imaginea aceea mi-a pârjolit mintea neîncetat în timpul primei bătălii la care am luat parte. Faptul că am pus-o pe hârtie a făcut ca amintirea ei să pară.... nu neapărat mai puțin clară, spuse el încruntându-se, ci cumva mai îndepărtată.... mai sigură.
    - De asemenea, mi-a oferit mie șansa de a vedea și de a înțelege ceva ce nu voi vedea niciodată în realitate. Dacă asta nu te face artist, atunci ce? replică ea, închizând portofoliul.
    - Capacitatea de a picta în ulei, spuse el cu un zâmbet timid. Niciun alt mediu de lucru nu poate concura cu intensitatea și bogăția culorilor din picturile în ulei. Cărbunele și acuarelele sunt folosite de orice amărât de măzgălitor.
    - Atunci învață să pictezi în ulei, izbucni ea pe un ton caustic. Nu e mare lucru. Din multe puncte de vedere, este mai greu să pictezi cu acuarele, și totuși de pricepi de minune la asta.
    Cicatricea de pe față se făcu și mai albă.
    - Nu crezi că ești în stare să faci asta, spuse ea, văzând că el nu scoate o vorbă.
    - Îmi.... îmi doresc prea mult asta pentru a crede că ar fi cu putință.
    Cuvintele lui spuneau multe despre viața pe care o dusese.
    - O să te învăț, spuse ea scurt, știind că lui Kenneth nu i-ar fi plăcut să știe că îi stârnea milă. De îndată ce depășești convingerea asta nefondată cum că nu ești în stare să pictezi în ulei, te vei descurca minunat. Ai o grămadă de idei prostești legate de ce înseamnă să fii artist, spuse ea cu voce hotărâtă, văzând că el se pregătește să protesteze. Adevărul este că un artist nu este nici mai mult, nici mai puțin decât cineva care creează artă. Ai talent, așa că prețuiește-l. Să fii în atelierul meu la ora două, îi aruncă ea peste umăr, dupe ce se întoarse și se îndreptă spre ușă.
    Pașii ei încetiniră după ce închise ușa și se îndreptă spre scări. Se simțea stoarsă de puteri, și nu doar din cauza empatiei pe care o resimțea pentru ceea ce îndurase Kenneth. Gândurile lui despre ce însemna să fii artist o provocaseră să se gândească la propria ei viață. Fusese atât de norocoasă, atât de norocoasă! Poate că, din multe puncte de vedere, Sir Anthony fusese un părinte cam absent, dar îi respectase și îi încurajase mereu talentul.
    Cum o fi să ai forța și îndemânarea letală a unui războinic și suflet de artist?
    Sărmanul pirat damnat!
    Cu hotărârea întipărită pe chip, deschise ușa atelierului ei. Când avea să termine cu Kenneth Wilding, acesta avea să știe că era artist. Dacă nu, aveau să se străduiască împreună până aveau să-și dea obștescul sfârșit.

                                                                    Capitolul 11

                                           După ce plecă Rebecca, Kenneth se prăbuși pe un scaun, tremurând de parcă ar fi fost scuturat de friguri. Se simțea ca și cum l-ar fi lovit cineva în cap cu un ciocan, deschizându-l.
    Rebecca spusese că avea talent, că era deja artist. Iar Rebecca Seaton nu era genul de femeie care să facă risipă de complimente.
    Își regăsi suflarea și se întrebă dacă ceea ce spusese ea era adevărat. Oare nu era prea târziu?
    Fără să își dea seama, pusese întotdeauna pictura în ulei pe un piedestal, ca o artă de care erau capabili mai degrabă zeii decât niște bieți muritori. Acum, că Rebecca îl făcuse să conștientizeze acest lucru, vedea cât era de absurdă ideea. Bineînțeles că majoritatea artiștilor începeau să picteze în ulei la o vârstă mult mai fragedă. Rebecca începuse încă din pruncie, însă el chiar desena foarte bine și avea un simț aparte pentru compoziție și culoare.
    Poate.... poate ar putea învăța să fie un pictor adevărat - nu unul de talia lui Sir Anthony sau al Rebeccăi, dar îndeajuns de bun pentru a fi uneori satisfăcut de propriile eforturi.
    Perspectiva îl umplea de un sentiment amestecat de teamă și extaz, o senzație apropiată cumva de reacția unui tânăr la niște gânduri cam neortodoxe, își dădu el seama.
    Abia când se ridică își aminti de ce venise el la reședința Seaton: ca să cerceteze o moarte misterioasă. Acum, fiica suspectului se oferise să-l ajute să-și împlinească dorința lui cea mai arzătoare. Însă a accepta acest cadou atâta vreme cât misiunea lui putea distruge persoana pe care tânăra o iubea ar fi fost un gest josnic. Cu toate astea, Dumnezeu să-l ajute, căci nu putea să refuze.
    Pentru prima oară de când acceptase propunerea lui Lord Bowden se gândi să își abandoneze misiunea. Înfuriat, Bowden ar revendica imediat moșia, dar, dacă ar avea șansa de a duce viața după care tânjea, poate că ar reuși să suporte pierderea moșiei. Ar putea continua să lucreze pentru Sir Anthony ca secretar, dedicându-și timpul liber studiului și picturii. Într-o bună zi, poate ar ajunge să se întrețină din meseria de artist. Erau mulți care doreau să își facă portretul, dar nu își puteau permite să apeleze la Sir Anthony Seaton.
    Oricine dusese o viață de soldat obișnuit se putea descurca cu bani puțini și cu un minim de confort, și nu ar trebui să ia prea multe comenzi ca să poată supraviețui.
    Dar ce avea să se întâmple cu Beth? Ea era răspunderea lui, și el nu avea niciun drept să își cumpere fericirea sacrificându-i ei viitorul. Oricât de fires i s-ar părea lui să trăiască într-un pod, mâncând te miri ce, sora lui merita ceva mai bun.
    Strânse din dinți gândindu-se la firea blândă a lui Beth. Era imposibil să dea înapoi acum, la fel cum nu putea să nu accepte oferta Rebeccăi. Avea o singură opțiune, să meargă înainte cu planul și să se roage să nu găsească nimic care l-ar putea implica pe Sir Anthony în cazul morții soției sale.
    Din păcate, nu prea credea în rugăciuni.

    Înainte de a se îndrepta spre atelierul Rebeccăi, Kenneth se opri pe la birou pentru a rezolva câteva treburi. Spre surprinderea lui, Sir Anthony era deja acolo și se uita lung la superbul portret al soției sale, în timp ce servea un pahar de coniac.
    În timp ce Kenneth ezita în prag, Sir Anthony îi aruncă o privire și începu să vorbească pe un ton meditativ:
    - Acum douăzeci și opt de ani, am întâlnit-o pe Helen. Uneori îmi este atât de greu să cred că  nu se mai află printre noi.
    Kenneth intră în birou. După felul în care bolborosea cuvintele, își dădu seama că Sir Anthony nu era la primul pahar.
    - Lady Seaton era o frumusețe. Și fiica dumneavoastră îi seamănă.
    - Aparent, dar temperamentul Rebeccăi e mai apropiat de al meu. În multe privințe, seamănă mai mult cu fratele meu mai mare, continuă el, cu un zâmbet ironic. Lui Marcus nu i-ar plăcea deloc să afle asta.
    - Nu știam că aveți un frate, minți Kenneth, curios să afle și versiunea lui privind cearta dintre frați.
    - Marcus e baron, și încă unul foarte scorțos. Nu prea mă are la inimă, nu m-a avut niciodată, de altfel, spuse Sir Anthony luând o înghițitură mare de coniac. Atât el, cât și tata erau convinși că pentru mine cea mai scurtă cale de a ajunge în iad era să mă fac pictor. În rarele ocazii când am mai dat unul peste celălalt, pur și simplu s-a făcut că nu mă cunoaște.
    Așadar, Kenneth nu era singurul artist în devenire care avusese de îndurat opoziția familiei. Sir Anthony trecuse mai bine peste asta.
    - De ce nu vă are la inimă fratele dumneavoastră?
    - Pentru Marcus, a fi pictor nu e cu nimic mai presus decât a fi negustor, pufni Sir Anthony. Probabil a fost consternat acum cinci ani când am fost înnobilat, și astfel cariera mea de proastă reputație a devenit oficial respectabilă.
    - Majoritatea ar considera că un artist de talia dumneavoastră ar face onoare familiei sale.
    - Au fost.... au fost și alte motive pentru care ne-am îndepărtat, spuse Sir Anthony, îndreptându-și privirea spre chipul soției sale. Helen era logodnica lui Marcus. În clipa în care ne-am cunoscut, parcă am fost luați de val. Ea a încercat să se împotrivească sentimentelor și să facă întocmai ce se cuvenea. Eu, însă, nici măcar nu am încercat. Știam că eram meniți să fim împreună, așa că în două săptămâni am fugit împreună. Nu dura decât o zi să ajungi la Gretna Green, călărind spre nord. Ne-am căsătorit înainte să ne poată opri cineva.
    - Bănuiesc că fratele dumneavoastră nu a fost prea încântat de asta.
    - Din acea clipă, Marcus nu a mai vorbit cu mine. Mi-a trimis doar un bilet când a murit tatăl meu, în care îmi spune că nu sunt bine-venit la înmormântare, continuă Sir Anthony cu un zâmbet fals. Nu îl pot învinovăți, dacă aș fi fost în locul lui, aș fi fost gata de crimă dacă ar fi luat-o cineva pe Helen de lângă mine.
    - O iubea? întrebă Kenneth, gândindu-se dacă acel comentariu al lui Sir Anthony putea fi luat literalmente.
    - Pierderea ei se poate să îi fi rănit mândria, dar nu inima. Pentru el, Helen era o tânără drăduță și docilă, care ar fi fost o nevastă comodă. Nu a cunoscut-o niciodată cu adevărat și slavă Domnului a și înlocuit-o destul de repede. S-a căsătorit în anul acela și a făcut imediat câțiva băieți, ca să se asigure că nu aveam să moștenesc titlul.
    - Lady Seaton nu era drăguță și docilă?
    - Era o mică furie când se supăra, dar asta nu a fost o problemă, pentru că și eu sunt temperamental, spuse Sir Anthony. Era o femeie de foc și umbre. S-ar fi stins încet alături de Marcus, care este întruchiparea onoarei și a tradiției. Este un om de valoare, dar cât se poate de plictisitor.
    - Nu pare să semene deloc cu dumneavoastră, remarcă Kenneth. Probabil nu v-ați supărat că v-a exclus din viața lui.
    - Nu era așa rău, spuse bărbatul mai în vârstă, studiind paharul de coniac. Chiar îl admiram când eram mic. Era un gentilom adevărat, până în vârful degetelor. Eu eram cel ciudat. Tata i-a mulțumit lui Dumnezeu că m-am născut după el și n-am moștenit titlul.
    Kenneth simți cum începe să îl înțeleagă din ce în ce mai bine pe Sir Anthony. Și el fusese un ciudat, și asta îl făcuse să își piardă tatăl, dar cel puțin el și Beth se înțelegeau bine.
    - În mod evident, pe Lady Seaton n-a deranjat-o faptul că erați diferit de majoritatea membrilor aristrocației.
    - Chiar deloc, spuse Sir Anthony îndreptându-și din nou privirea spre portret. Nu știu cum aș fi supraviețuit după moartea lui Helen dacă n-ar fi fost Rebecca. A fost atât de puternică! Ca o stâncă - stabilă, rezistentă.
    Cu siguranță, un bărbat care își iubise atât de mult soția nu ar fi putut să o ucidă, și, dacă exista vreo posibilitate de a dovedi asta, Kenneth putea să își îndeplinească obligația față de Lord Bowden fără a pierde aprecierea Rebeccăi.
    - Nu trebuia să pozezi pentru Rebecca acum? întrebă Sir Anthony, încruntându-se.
    - Ba da, domnule, spuse Kenneth uitându-se la ceas. Am coborât ca să rezolv câteva treburi, dar mai pot aștepta, continuă el, îndreptându-se apoi spre ușă.
    Prinse mânerul ușii, când îl auzi pe Sir Anthony șoptind ceva:
    - Acum ea nu mai e, și să mă ierte Dumnezeu, pentru că a fost vina mea, spuse el.
    Kenneth înlemni preț de o clipă, apoi se dezmetici și ieși din cameră, simțind că i se face rău de la stomac. Dacă ceea ce spusese Sir Anthony era adevărat, Dumnezeu să îi ajute pe toți!

    Până să ajungă în atelier, după ce descoperise portofoliul lui Kenneth, oboseala pe care o simțea înainte dispăruse, și ea deborda de entuziasm. Imaginea cu soldatul muribund demonstra o mână remarcabil de sigură, mai ales pentru un autodidact. Nu e de mirare că se simțise atrasă de el de la început, căci sub acel înveliș plin de mușchi, de soldățoi, Kenneth era un artist, la fel ca ea. Iar interesele comune puteau forma baza unei prietenii profunde.
    Se îndreptă iar spre masa ei de lucru și începu să amestece nuanțele pe care avea să le folosească la picturile din acea după-amiază. Făcuse asta atât de des, încât mintea ei era liberă să se întrebe dacă chiar își dorea ca ea și Kenneth să fie prieteni.
    Preț de o clipă, îi trecu prin cap ideea căsătoriei, dar o respinse imediat. Căsătoria nu era potrivită pentru ea. Chiar dacă Kenneth ar fi fost interesat de ea și dispus să treacă cu vederea reputația ei pătată, nu avea de gând să renunțe niciodată la libertatea ei. Egoismul era esențial pentru un artist și s-ar fi dovedit fatal la o soție.
    Presupunea că ar fi putut deveni iubiți. Lumea artistică londoneză era tolerantă. Dacă ea și Kenneth ar fi discreți, ar putea face ceea ce doresc. Absorbit de treburile lui, tatăl ei nu ar avea obiecții, probabil nici nu ar observa, de altfel.
    Deși fusese educată cu vederi liberale, din propriile ei observații, știa că aventurile erau o treabă complicată. Fără îndoială că Lavinia i-ar putea explica cum să evite să rămână însărcinată, dar existau și alte riscuri. Chiar și o relație clandestină ar fi presupus o despărțire dureroasă, pentru că asta avea să se întâmple.
    Kenneth părea a o găsi atrăgătoare, dar ea avea să îi fie mult mai utilă ca profesoară decât ca amantă cam nepricepută, și asta o știau amândoi.
    Rebecca termină de amestecat culorile și oftă. O relație de prietenie era, în mod evident, cea mai bună alegere. Trebuia pur și simplu să-și reprime gândurile erotice.
    Ca prietenă, îi putea face un cadou lui Kenneth, acela de a-l ajuta să se dezvolte ca pictor.
    Rebecca se ridică zâmbind. Mai avea timp să facă toate pregătirile necesare pentru asta.

    Kenneth sosi costumat în cizme, pantaloni, și o cămașă deschisă la gât, după cum îi ceruse ea, și Rebecca își ținu respirația când îl văzu intrând în cameră. Expresia lui avea acel aer întunecat care îl transforma într-un pirat cât se poate de convingător, un bărbat care trăia după propriile reguli. Dumnezeule mare, cât de mult își dorea să capteze asta pe pânză!
    - Nu trebuie să arăți de parcă urmează să fii linșat, spuse ea încercând să îl facă să se simtă în largul lui. Înainte de a înepe, am ceva pentru tine, adăugă încet, scuturându-și mâinile de praf.
    - Un papagal pe care să îl port pe umăr? întrebă el pe un ton sec.
    - Ar fi o idee, dar Gray Ghost compensează papagalul. Vino cu mine, îi ceru ea, conducându-l spre holul care ducea în cealaltă parte a podului.
    Trecură pe lângă ușile camerelor câtorva servitori înainte ca ea să se oprească și să deschidă în sfârșit o ușă. După aceea, Rebecca se dădu înapoi, și Kenneth putu intra în ceea ce părea o cameră de servitori goală.
    Privi la mobila simplă și la singura fereastră a încăperii, observând apoi șevaletul din centrul camerei. Lângă acesta se afla o masă uzată din lemn de pine, și pe ea - o varietate de pensule de diferite mărimi și o cutie cu recipiente durdulii de vopsea. Kenneth ridică privirea întrebător spre Rebecca.
    - Dacă ai de gând să te apuci serios de pictat, ai nevoie de un atelier, îi explică ea. Aici ești liniștit și ai și lumină bună. Poți folosi orice materiale ai nevoie din camera mea de lucru, spuse ea înmânându-i cheia grea de fier. Este a ta cât timp vei dori.
    - Nu merit asta, spuse el crispat, închizând mâna convulsiv peste cheie și atingându-i palma cu vârfurile degetelor calde. De ce ești atât de bună cu mine, Rebecca?
    Simțind că nu era o întrebare retorică, ea se gândi preț de câteva clipe înainte de a răspunde:
    - Bănuiesc că e un fel de a mulțumi pentru faptul că drumul meu de artist a fost atât de lin sau poate este ceea ce aș fi sperat să găsesc dacă ar fi trebuit să trec peste obstacolele pe care le-ai avut tu în cariera ta de pictor.
    - Nu merit asta, repetă el cu o expresie aproape suferindă. Dacă ai ști....
    În acel moment, lucrurile puteau s-o ia foarte ușor pe o pantă sentimentală destul de periculoasă, și Rebecca se strădui să ignore vena care pulsa la baza gâtului lui. Era surprins și recunoscător că ea îi lua în serios visele.
    Oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi înaintat și și-ar fi ridicat chipul spre el?
    - Când vei termina de pozat pentru mine, îți vei fi câștigat niște lecții de pictură, spuse ea, făcându-și mâna pumn și îndepărtându-se. Vino, continuă ea repede, trebuie să începem.

    Cu emoția pulsându-i în gât, Kenneth o urmă pe Rebecca înapoi în atelier. Petrecură câteva minute repetând poziția din noaptea precedentă, și, în timp ce ea începu să contureze desenul pe pânză, el se gândi la faptul că în doar câteva ore făcuse rost de profesor și de atelier, de cineva cu care putea împărtăși cele mai ascunse dorințe ale lui. Totul avea să fie perfect, asta dacă nu cumva Sir Anthony tocmai dăduse la iveală faptul că se simțea responsabil pentru moarte soției lui.
    Oare ar mai fi spus ceva pictorul dacă i-ar fi forțat mâna? Probabil că nu, căci nu intenționase să fie auzit.
    Cu o sinceritate sinistră, Kenneth recunoscu că nici nu își dorea să afle mai multe. Se prea poate ca o ceartă între două persoane cu temperamente vulcanice să fi condus la o violență neașteptată.
    Aventurile celor doi dădeau o grămadă de motive valide. Poate că George Hampton o convinsese pe Helen să își părăsească soțul și să trăiască liber cu iubitul ei, iar Sir Anthony chiar avusese „intenții criminale” după ce aflase vestea. Sau poate Helen începuse să fie geloasă pe amanta misterioasă, așa cum nu mai fusese în cazul aventurilor pasagere ale soțului ei. Ori poate amanta se hotărâse să scape de rivala ei, Sir Anthony aflase și pusese capăt relației, fără a fi însă în stare să își dea iubita pe mâna legii, dar învinovățindu-se pentru moartea lui Helen.
    De ce nu puteau oamenii ăștia să se culce doar cu partenerii lor?
    Rebecca ridică privirea de la desen, trezindu-l din visare.
    - Expresia periculoasă e bună, însă încearcă să te relaxezi. Dacă nu faci asta, peste vreo jumătate de oră o să simți că te înțeapă mii de ace.
    Kenneth făcu tot posibilul să o asculte. Un subiect mult mai plăcut la care să se gândească era cum i-ar sta Rebeccăi cu părul ridicat sau lăsat liber pe umeri. Sau se putea gândi la cât de generoasă fusese găsindu-i rapid un spațiu numai al lui în care să lucreze, însă acest subiect îl făcea să resimtă deopotrivă vinovăție și plăcere.

    Divanul se lăsă puțin sub greutatea lui Gray Ghost, care apăruse de prin vreun culcuș ascuns de-al lui. În timp ce motanul se întindea de-a lungul coapsei lui Kenneth într-o poziție perfectă, acesta remarcă:
    - Ghost parte născut pentru a poza unui artist.
    - Da, cu siguranță se pricepe să rămână în poziția asta, spuse Rebecca ridicând din sprâncene în timp ce îmbrăca o salopetă pătată de vopsea.
    - Nu am învățat niciodată pe cineva să picteze și nu prea știu de unde să încep, zise ea. După cum am mai spus, arta e un meșteșug, e ca și cum ai face ceasuri sau ai potcovi cai. Un pictor care e și mare meșteșugar nu este neapărat și un mare artist.... însă talentul fără meșteșug nu se transformă niciodată în ceva măreț.
    - Cu explicația asta deja m-ai învățat ceva, spuse Kenneth. Poți porni de la presupunerea că nu știu nimic despre pictura în ulei, ceea ce nici nu e prea departe de adevăr.
    - Prea bine, replică ea, după care se gândi preț de câteva clipe. Minunatele picturi ale vechilor maeștri au fost făcute cu o grijă minuțioasă, iar rezultatul final a fost obținut prin straturi succesive de vopsea. Culorile din straturile inferioare strălucesc uneori prin cele superioare, transparente. Se puteau obține efecte nemaipomenite, dar metoda era foarte înceată. Acum se practică pictura directă, folosindu-se culorile care se doresc de la început. Este mult mai rapid, și ceea ce se pierde în adâncime se câștigă în spontanietate.
    - De aceea poate fi atât de prolific tatăl tău?
    - Da, este unul dintre motive, admise ea. El este și foarte organizat. Înainte să înceapă să lucreze, amestecă nuanțele, semitonurile și iluminatorii de care ar putea avea nevoie. Asta înseamnă că trebuie să se oprească din lucru pentru a amesteca culorile doar în cazuri foarte rare. L-am văzut pictând niște portrete neoficiale extraordinare după doar o singură ședință de pozat.
    - Bănuiesc că și tu folosești aceeași metodă.
    Rebecca încuviință din cap și veni lângă el pentru a-i arăta paleta de culori.
    - Fiecare artist își dezvoltă propriul sistem de a-și organiza culorile pe paletă. De obicei, albul se pune cel mai aproape de degetul mare, pentru că este folosit cel mai mult. Lăsând asta la o parte, modul în care îți organizezi restul culorilor este alegerea personală a fiecăruia. Eu folosesc în general un număr mare de pigmenți puri pe care îi așez pe margine, apoi dispun un alt rând de culori pe paletă, care variază în funție de ceea ce pictez. Aceste culori le amestec pentru tonuri ale pielii și interioare întunecate. Dacă aș picta un peisaj, aș folosi o cu totul altă paletă de culori.
    Kenneth examină paleta, memorând modul în care erau dispuse culorile. Era totul atât de logic, atât de frumos.
    Rebecca se întoarse la șevalet.
    - Mai târziu, îți voi explica în detaliu cum trebuie pregătită pânza, dar pentru moment îți pot spune doar că, de obicei, se începe prin a folosi grund, o culoare omogenă care acoperă întreaga suprafață a pânzei. Acest grund va influența rezultatul final chiar dacă este complet acoperit. Se folosește frecvent maro-închis, pentru că face culoarea mai bogată, însă eu folosesc culori mai deschise, pentru că acestea dau strălucire, spuse ea îndepărtând nerăbdătoare o șuviță roșcată care îi căzuse peste ochi.
    Gestul făcu însă ca întreaga masă de păr să i se reverse pe umeri, și apoi până la mijloc într-o cascadă luxuriantă de bucle castanii, roșii-cafenii și blonde-roșcate. Kenneth simți cum i se oprește răsuflarea. Masa aceea topită de păr era mai provocatoare decât trupul multor femei.
    - Ar fi o crimă să îți tai părul, spuse el pe un ton care încerca să pară detașat. Totuși, văzând cum îți tot care în ochi, probabil că ești tentată să faci asta uneori.
    - Tata nu mă lasă să mă tund. De fiecare dată când are de făcut un subiect care implică mult păr, îi place să mă folosească pe mine ca model, spuse ea, după care, din obișnuință, își răsuci buclele într-un nod cu un gest nepăsător, înfingând coada unei pensule în el, pentru a-l fixa.
    - Grundul este deja aplicat, spuse ea apoi, ridicând paleta de culori în mâna stângă, și am creionat un studiu preliminar care fixează conturul general al picturii. A sosit momentul să începem să pictăm, continuă ea, după care înmuie pensula în puțină vopsea și trasă linii pe pânză, descriind în continuare ce făcea.
    Kenneth asculta cu mare atenție cum cunoștințele Rebeccăi și ale tatălui ei se scurgeau spre el asemenea unui râu de aur. Încercă să memoreze fiecare cuvânt, știind că nu ar fi putut primi lecții mai bune nici măcar de la Școala Academiei Regale.
    Cuvintele Rebeccăi începură să se rărească din ce în ce mai mult, până când, într-un sfârșit, se opri cu totul din vorbit, concentrându-se exclusiv asupra pânzei din fața ei.
    Pe Kenneth nu îl deranja, căci primise deja destul informații la care să poată reflecta.
    Un avantaj al poziției în care era așezat era acela că o putea privi pe Rebecca. Cu intensitatea ei și cu forța delicată, dar plină de hotărâre, era un subiect nemaipomenit pentru un studiu al unui artist surprins în timpul procesului de creație. Poate că într-o bună zi avea să fie capabil să picteze un asemenea portret.
    Și, mai bine, ar fi putut să o picteze dezbrăcată, acoperită doar de mantia strălucitoare a părului ei minunat. Gândul acesta îi distrăgea puternic atenția. Se pomeni imaginându-și cum arăta trupul ei subțire sub vălul protector inform, întrebându-se ce formă aveau sânii ei.
    Kenneth simți cum îl cuprinde un val de căldură. La naiba! Avea să ia foc, nu alta, dacă nu se gândea la Sutterton. Trebuia să îi scrie lui Jack Davidson și să afle ce plănuia acesta să planteze. Ba ar trebui să își ocupe și locul din Parlament, deși nu putea face asta până nu își ducea la bun sfârșit sarcina. Oare pensula aia avea să țină prins părul Rebeccăi până la sfârșitul ședinței de pozat?
    Și, uite așa, mintea continua să îi sară de la o idee la alta. Dacă la început îi fusese ușor să rămână în poziția aceea, apoi devenise ușor inconfortabil, acum era de-a dreptul chinuitor.
    - A sosit vremea pentru o pauză, spuse el când simți că nu mai putea sta nemișcat.
    Se ridică și începu să își dezmorțească mușchii, cu mâinile întinse până la acoperișul în pantă. Trecuse cel puțin o oră, poate chiar două.
    - Tu nu obosești niciodată când lucrezi? întrebă el.
    - Ba da, dar nu îmi dau seama de asta decât mult mai târziu, spuse Rebecca ridicând privirea și clipind de parcă ar fi ieșit din transă.
    - Gray Ghost se pricepe mai bine la pozat decât mine. Aș putea jura că nu și-a clintit nici mustățile, spuse Kenneth îndreptându-se spre cămin și punând ibricul deasupra focului, după care se plimbă până la șevalet, frecându-și gâtul înțepenit.
    - Pot să văd și eu ce ai pictat?
    - Aș prefera să nu te uiți decât atunci când pictura devine mai închegată, spuse ea întorcând șevaletul cu fața la perete. A sosit momentul pentru prima ta lecție de pictură, continuă Rebecca.
    În timp ce își beau ceaiul, ea discută despre cum estimezi corect dimensiunile, grunduri, vopseluri, verniuri și metode de estompare, după care își lăsă jos ceașca de ceai și se ridică.
    - Destulă vorbă pentru după-amiaza asta, spuse ea arătând spre o cutie de lângă perete. Dacă nu am grijă, o să te plictisesc cu teoria. Alege-ți câteva obiecte și crează o natură moartă pe măsuța aceea.
    Kenneth scotoci ascultător prin cutie și, ajutat de sugestiile Rebeccăi, așeză pe masă un pocal grațios, un mulaj din ipsos care înfățișa un bust antic grecesc și alte câteva lucruri, apoi le aranjă pe o bucată de catifea.
    Când fu mulțumit de rezultat, ea așeză un alt șevalet lângă masă, spunându-i că pregătise diverse pânze cu grunduri de diferite culori pe care Kenneth putea experimenta.
    Apoi ridică o pensulă și i-o oferi ceremonios, cu coada înainte.
    - A sosit momentul să începi să aplici vopsea pe pânză, spuse ea cu un zâmbet încurajator.
    Când se înrolase în armată, îi fusese înmânată o armă cam în același mod. Aceasta îl dusese pe un drum lung și dureros. Se întrebă unde avea să ajungă de această dată și luă pensula cu inima bătându-i nebunește în piept.

                                                                           Capitolul 12

                                              Poteca pustie se așternea în fața lor, printre șirurile de copaci, dispărând apoi printre cețurile dimineții.
    - Haide! spuse Kenneth dând pinteni calului, și amândoi țâșniră înainte.
    Timp de câteva minute, își eliberă mintea de orice gând, bucurându-se doar de plăcerea de a călări un asemenea bividiu și de vântul rece care îi biciuia fața. Însă, când își struni calul, întorcându-se fără mare tragere de inimă spre reședința Seaton, se trezi brusc la realitate.
    De obicei se simțea înviorat după ce ieșea la plimbare cu calul lui Sir Anthony, dar astăzi nu era deloc așa. Amintirea lecției de pictură din ziua precedentă era încă vie în mintea lui. Nu mersese prea grozav. Textura, greutatea și fluiditatea vopselurilor în ulei erau complet diferite de acuarele și se dovediseră atât de necooperante, încât îl scoseseră din sărite.
    Deși își subapreciase dintotdeauna capacitățile artistice, acum își dădu seama cât de mult se obișnuise să primească laude din partea prietenilor lui din armată. Lui Catherine Melbourne și lui Anne Mowbry le plăcuseră la nebunie crochiurile cu familia lor pe care le făcuse el. Deși știa că aceștia îi supraevaluau opera, fusese mulțumit de complimentele lor.
    Când era vorba de Rebecca însă, nu putea uita ce amator era în comparație cu ea. Se simțea ca un țărănoi neîndemânatic, și nu era vina ei, căci comentariile ei calme nu fuseseră deloc disprețuitoare.
    Cu toate acestea, tot îi venise să răstoarne șevaletul și înțelesese atunci de ce Sir Anthony arunca cu lucruri în stânga și în dreapta în momentele lui de furie.
    Lucrurile nu se îmbunătățiseră deloc în cursul serii, când urcase în noul lui atelier și aranjase scena pentru o natură moartă, ca să poată picta în liniște. Se gândise că a doua încercare avea să meargă mai bine, dar se înșelase amarnic.
    Nu putea picta nici măcar un simplu castron așa cum trebuie. Rezultatul plat, cu consistenț de noroi, îl făcuse să se rușineze de visele lui arogante, și încheiase ședința răzuind furios vopseaua de pe pânză, întrucât nu suporta să dea ochii cu propriul eșec.
    Se forță să își reamintească însă că era vorba doar despre o primă lecție. Cu siguranță avea să se descurce mai bine, însă tot nu putea să nu se gândească la faptul că modestul lui talent la desen nu era deloc potrivit pentru a crea artă adevărată.
    Întors în reședința Seaton, descălecă și duse armăsarul în grajd. Tocmai țesăla calul, când Phelps, rândașul și vizitiul familiei, ieși din micul lui apartament de deasupra grajdului cu o pipă în dinți. După ce dădu din cap în semn de salut, acesta se propri în cadrul ușii, privind în curte.
    Era cel mai vechi servitor al familiei Seaton și, deși stilul lui taciturn nu îl prea recomanda ca o bună sursă de informații, lui Kenneth îi plăcea să îi țină de urât. După ce termină de țesălat calul, se duse și el lângă rândaș.
    - Cam frig în dimineața asta, spuse el. E greu de crezut că vine primăvara în curând.
    - Nu vine destul de curând, replică Phelps trăgând din pipă și dând apoi fumul afară. M-aș bucura să plec de la Londra și să mă duc în Țara Lacurilor.
    - Când merge acolo Sir Anthony, în mod obișnuit?
    - Cam la două săptămâni după ce începe Expoziția Academiei Regale, spuse Phepls scoțând un rotocol de fum.
    Cum expoziția începea în prima zi de luni din mai, călătoria spre nord avea să aibă loc pe la mijlocul lunii mai, deci cam peste două luni. Kenneth se întrebă dacă avea să mai facă parte dintre angajați până atunci.
    - Domnișoarei Seaton îi place să meargă la țară?
    - O, da, îi face bine. Când suntem la Londra, domnișoara Rebecca nici nu prea scoate nasul din casă.
    Kenneth își dădu seama că Phelps avea dreptate și își puse în gând să o convingă pe Rebecca să iasă puțin să ia aer.
    - Din câte știu, mulți dintre prietenii lui Sir Anthony merg și ei în Țara Lacurilor, spuse Kenneth dându-și seama că rândașul avea cât de cât chef de vorbă.
    - Da, așa e. Lady Claxton, Lord Frazier și o grămadă de alți prieteni de-ai lui au case pe lângă Ravensbeck, spuse Phelps strâmbându-se. De parcă nu i-am vedea destul la față la Londra!
    - Și George Hampton își petrece vara acolo, nu-i așa?
    - Cum trebuie să aibă grijă de magazinul lui de gravuri, domnul Hampton nu își ia decât câteva săptămâni de concediu pe an, de obicei în august, explică Phelps.
    Kenneth se întrebă dacă era important faptul că Helen murise în perioada în care se afla și George Hampton prin apropiere. Fiind iubitul ei, trebuia să îl ia în calcul ca suspect.
    - Am auzit că Hampton a fost cel care a descoperit-o pe Lady Seaton după accident.
    Rândașul își încleștă dinții pe multiucul pipei și păstră tăcerea o vreme.
    - Da, ai auzit bine, spuse el apoi. A fost o zi urâtă, foarte urâtă.
    - Probabil ați fost foarte șocați de moartea ei.
    - Poate nu așa mult, spuse Phelps misterios.
    - Te așteptai la o asemenea tragedie? întrebă Kenneth mirat, în timp ce studia expresia celuilalt bărbat.
    - A, nu, dar n-am fost prea mirat.
    - Am auzit că domnul Hampton și Lady Seaton erau..... foarte apropiați, spuse Kenneth, simțind că rândașul nu avea să îi mai dea explicații despre asta.
    - Prea apropiați, răspunse Phelps scuipând pe jos. Sir Anthony ar fi trebuit să pună biciul pe spinarea lui, dar el nu, nu, era cel mai bun prieten al lui. Și încă mai este. Doi nerușinați, asta erau.
    - Nu sunt obișnuit cu asemenea rânduieli, fu de acord Kenneth. Dar Lord Frazier? Pare genul de bărbat căruia îi cam plac femeile.
    - A, da, îi face foarte mare plăcere să îi fure femeile lui Sir Anthony, spuse rândașul zâmbind ușor. Nu că lui Sir Anthony i-ar păsa vreun pic de asta, are el alte lucruri mai importante la care să-i stea mintea.
    Așadar, era posibil că existase rivalitate între cei doi bărbați, ceea ce putea fi adevărat și în cazul lui Hampton. Celebritatea lui Sir Anthony o depășea pe a celor doi vechi prieteni ai lui. Kenneth dădu să mai pună câteva întrebări, dar se răzgândi. Dacă învățase ceva cât timp lucrase ca spion, tocmai asta era, că trebuia să se oprească înainte ca subiecții lui să intre la bănuilei.
    Lăsă conversația să alunece pe o altă pantă. a discuțiilor despre cai, apoi se scuză și intră în casă. Asta era cam tot ce putuse scoate de la Phelps legat de tragedia familiei Seaton, și comentariul lui cum că moartea lui Lady Seaton nu fusese chiar o surpriză era cât se poate de interesant. Poate că Helen fusese genul de femeie care nu părea că avea să moară de bătrânețe. Kenneth întâlnise asemenea oameni, care purtau semnul sfârșitului în ei într-un anumit fel. În armată, aceștia adesea deveneau eroi și martiri. Poate își trăiau viața mult prea intens, consumându-și bucățica de mortalitate în mai puțini ani decât majoritatea oamenilor.
    Maria fusese un astfel de om, și, într-o oarecare măsură, el știuse întotdeauna că clipele lor împreună erau măsurate. Poate că asta făcuse relația lor atât de intensă.
    Kenneth se spălă și se schimbă, apoi coborî la micul dejun.
    Deși nu îi stătea deloc în caracter, Rebecca era deja în sala de mic dejun, căscând în timp ce își servea pâinea prăjită și cafeaua. Avea ochii împăienjeniți, și minunatul ei păr era legat la spate cu o panglică verde. Arăta adorabil, așa că Kenneth simți cum i se schimbă dispoziția sumbră.
    - Bună dimineața, te-ai trezit mai devreme decât de obicei.
    - Nu a fost alegerea mea, spuse ea cu o privire chinuită. Nu suport oameni veseli de când se crapă de ziuă.
    - Ei bine, s-a crăpat de ziuă acum ceva vreme, replică el și zâmbi răutăcios. A fost tare frumos să mă plimb prin parc, cu soarele ăsta strălucind prin ceață.
    - Ia pictează-l, spuse ea întinzând o lingură de marmeladă pe pâinea prăjită. O să semene suficient de bine cu zorii zilei,  din punctul meu de vedere.
    - Ce comentariu crud, spuse el luând o farfurie și servindu-se cu ouă, șuncă și stridii prăjite. Nicio pictură nu ar putea să redea fidel frumusețea imaginii.
    - Ba da, în timp, replică ea, devenind brusc atentă.
    - Nu am fost niciodată prea răbdător, mărturisi el, turnându-și niște cafea și luând apoi loc.
    - Nici nu aș fi putut bănui asta, spuse ea sec.
    - Când ești nervoasă, arăți ca un pisoi roșcat furios, spuse el chicotind.
    - Părul meu nu este roșu, are o nunață cât se poate de cuminte de castaniu-roșcat, spuse ea, stăpânindu-și un zâmbet.
    - E aproape cuminte. Din întâmplare, tatăl tău m-a rugat să mă văd cu avocatul lui în această după-amiază, așa că nu voi putea să îți pozez decât după ora trei, spuse el atacând mâncarea cu poftă. Chiar a fost minunat în parc, adăugă el, strângându-și farfuria. Tu nu ieși destul la aer. Nu vrei să te însoțesc la expoziția lui Lord Elgin?
    - Nu! spuse ea tăios. N-am niciun chef să mărșăluiesc prin Londra ca o școlăriță.
    - O să te ofilești dacă nu ieși la aer proaspăt și la soare.
    - Nici una din astea nu există în Londra în luna martie, remarcă ea.
    - Știu că te dedici complet muncii tale, dar cred că ar trebui să petreci mai mult timp afară, spuse el renunțând să o mai tachineze. Trăiești în inima unuia dintre cele mai captivante orașe din lume, și tu stai aici închisă ca o pustnică.
    - Vara ies destul de des, spuse ea, coborându-și privirea. Londra e mult prea murdară și zgomotoasă.
    - E oare ăsta adevăratul motiv sau faptul că te simți exclusă din punct de vedere social? întrebă el, lăsându-se condus de intuiție.
    Rebecca începu să își fărâmițeze pâinea prăjită.
    - Nu e așa rău să merg în locuri unde nu mă cunoaște nimeni, spuse ea după o lungă pauză, însă locurile mondene, cum ar fi parcul în timpul orelor de promenadă sau muzeul unde sunt expuse sculpturile Elgin, asta e cu totul altceva. Bănuiesc că este doar o slăbiciune de-a mea, dar nu m-aș simți în largul meu acolo.
    - Au trecut aproape zece ani de când ai fugit de acasă. Cu siguranță, toată lumea a uitat de scandalul acela, spuse el încruntându-se.
    - Îi subestimezi pe cei care țin condica socială, replică ea zâmbind cu tristețe. Acum șase luni, o fostă colegă de școală s-a făcut că nu mă vede când ne-am întâlnit la British Museum. Nu prea m-a încântat această experiență.
    - M-aș fi gândit că poziția deținută de tatăl tău îți furnizează puțină protecție, în cazul în care ai dori să ieși în societate.
    - El e un artist faimos, înnobilat de rege, iar eu sunt o fată bătrână cu reputația pătată, ceea ce este cu totul altceva. Locul meu nu este în societatea normală, ci doar la marginea societății artistice, spuse ea, aruncându-i o privire piezișă. Cu siguranță, atunci când ți-ai pierdut gradul, ți-ai dat puțin seama ce înseamnă să fii ostracizat de societate. Sau poate ai fost acceptat datorită originii tale respectabile?
    - Din pură încăpățânare, nici măcar nu am încercat să-i conving pe ceilalți ofițeri că eram egalul lor, spuse el zâmbind strâmb. Asta m-a educat. Unii m-au disprețuit pentru presupusa mea vulgaritate, dar majoritatea m-au acceptat odată ce am dovedit că sunt un om competent. Apoi au fost unii care m-au acceptat așa cum eram și mi-au devenit prieteni, continuă el, gândindu-se la Michael Kenyon.
    - Ești mai curajos decât mine, spuse ea oftând. Eu prefer să evit societatea decât s-o provoc.
    Probabil era mai ușor să nu iei în seamă barierele sociale din armată, unde proba ultimă pe care o aveai de trecut era războiul, decât în lumea artificială din Londra, unde statutul social însemna totul. Chiar și așa, fusese și el desconsiderat de multe ori și știa cât de prost te puteai simți în asemenea situații.
    Dacă și-ar revendica poziția socială la care avea dreptul prin origine și prin rang, ar putea să le ajute și pe Rebecca, și pe Beth. Odată ce Rebecca începea să iasă în oraș și să își facă prieteni, nu avea să se mai gândească atât de mult la trecut și putea să își facă viața mai frumoasă.
    De fapt, dacă Michael și Catherine ar veni la Londra pentru sezonul monden, cu siguranță ar fi dispuși să o primească pe Rebecca. Catherine s-ar înțelege bine cu ea.
    Kenneth respinse însă acest gând de îndată ce îi încolți în minte. Nu se putea face nimic în această privință atâta vreme cât el era secretarul lui Sir Anthony. Să le ia naiba de minciuni!
    Cu toate astea, exista un alt mod, și încă unul mai bun, prin care s-ar putea reabilita Rebecca.
    - Ți-ai putea crea propriul loc în societate dacă ți-ai expune lucrările. În calitatea ei de artist respectat, Angelica Kauffman era primită peste tot, deși a fost, la rândul ei, ținta unor zvonuri scandaloase.
    - Nu vreau să-mi expun picturile, spuse Rebecca crispându-se.
    - Dar măcar gândește-te să le înscrii la expoziția din acest an, încercă el să o convingă. Ai zeci de opere care s-ar potrivi de minune.
    - Cred că nu auzi bine, căpitane, spuse ea mototolindu-și șervetul și ridicându-se, în timp ce arunca fulgere cu privire. Am spus că NU MĂ INTERESEAZĂ, continuă, după care se întoase și ieși din cameră.
    Kenneth se încruntă, uitându-se după ea. Ce păcat că îi era teamă să iasă din zpna de confort a micului ei univers. Trebuia să facă iute ceva în acest sens.
    În timp ce se ridică și se îndreptă spre birou, pentru ședința de dimineață cu Sir Anthony, se întrebă de ce se simțea obligat să o ajute pe Rebecca, mai ales că știa că era mai mult decât dorința de a face ceva pentru ea în schimbul ajutorului ei.
    Își dădu seama cu oarecare neliniște că încerca probabil să compenseze posibila durere pe care avea să i-o provoace.

    Rebecca merse apăsat până în apartamentul ei, trântind ușa după ea. Ar fi trebuit să își aducă o tavă cu micul dejun la ea în cameră, așa cum făcea de obicei. Își începuse ziua cât se poate de prost, suportând un bărbat nesuferit și arogant, mai ales că avea și dreptate!
    „Să îl ia naiba!” se gândi ea în timp ce luă o pernă de pe divan și o aruncă în celălalt capăt al camerei. Înainte să apară el, era mulțumită cu viața ei. Avea munca ei și.... și cam nimic altceva.
    Nu avusese niciodată o experiență prea bogată și tot ce știa despre lume izvora din propriile observații ale oamenilor care veneau să îl viziteze pe tatăl ei. Fusese mereu o ființă timidă și, după ce își distrusese reputația, se izolase complet, concentrându-se doar pe compania părinților ei.
    Apoi Helen Seaton murise, și ceva esențial se rupsese în interiorul fiicei ei.
..........................................................................................

    „Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură.  Ajunge să faci ca lumea să nu le mai citească.”
                                 Ray Bradbury