Râul de foc, Mary Jo Putney

...................................................................................
                                                     4.

                             - Creativitatea nu îți garantează nici unul dintre aceste lucruri, spuse ea trăgându-și mâinile și făcându-le pumn. Mai mult chiar, se cam amestecă în calea fericirii. Opera în sine este singura ta răsplată adevărată, este un scut împotriva singurătății și o pasiune mai sigură decât dragostea omenească.
    El ridică ușor capul și îi întâlni privirea. Tensiunea care se acumulase între ei atinsese cote extrem de înalte. Simți că erau amândoi vulnerabili, extrem de vulnerabili, pe punctul de a face ceva fără cale de întoarcere.
    Temându-se că ochii ei de culoarea alunei aveau să pătrundă până în adâncurile inimii lui trădătoare, Kennneth se ridică brusc.
    - Trebuie să mă întorc la îndatoririle mele obișnuite, spuse el. Vrei să îți pozez și mâine?
    - Nu.... nu mâine, spuse ea înghițind în sec. Mai bine poimâine.
    El încuviință din cap și plecă, întrebându-se  cum naiba avea să supraviețuiască unor asemenea sesiuni de pozat atât de intime. Se prea poate ca Rebecca să constituie cea mai bună sursă de informații despre mama ei, însă era foarte posibil ca el să nu își poată ține mâinile acasă destul cât să afle ce dorea.

    Rebecca reuși să rămână impasibilă până când auzi ușa închizându-se după căpitan, apoi închise ochii  și își duse palma dreaptă la obraz. Acolo unde o atinsese el, pielea o furnica de parcă ar fi mângâiat ceva de blană pe timp de iarnă.
    Să îl ia naiba! Cu ce drept venea el aici să îi distrugă scutul care o protejase atâta vreme? Avusese control asupra vieții ei, recunoscătoare pentru faptul că era liberă să picteze ceea ce dorea, fără prea multe întreruperi. În plus, nu avusese nevoie de nimic altceva.
    Respirând cu greutate, se ridică și începu să măsoare în lung și lat mansarda, cu pași mari. Iubise dintotdeauna tavanul în pantă, pentru că îi permitea să meargă drept acolo unde majoritatea oamenilor trebuiau să se aplece. Căpitanul reușise să stea drept doar în centrul încăperii, în timp ce puterea și vitalitatea pe care le emana umpluseră camera până la refuz. Îl vedea peste tot unde se întorcea.
    Luase o decizie înțeleaptă atunci când permisese doar câtorva oameni să pătrundă în sanctuarul ei. Ar fi fost și mai înțelept dacă nu l-ar fi lăsat pe Kenneth să intre aici.
    Să nu-l lase? Bine, dar aproape că-l târâse cu forța aici.
    Își trecu mâna prin păr, dând fără să vrea drumul acelor, astfel încât părul greu se desprinse din coc, căzându-i pe umeri până la mijloc. Nerăbdătoare, își făcu un coc și începu să măsoare camera.
    Trecutul militar al lui Kenneth o intriga, precum și contrastul dintre exteriorul lui aspru și mintea lui ascuțită, iscoditoare. Era un subiect de tablou excelent, însă cel mai mult o atrăgea modul în care putea discuta cu el. Nimeni nu fusese vreodată atât de interesat de ceea ce avea de spus, iar timpul petrecut în compania lui avusese asupra ei același efect pe care-l are ploaia de primăvară asupra florilor. Nu își dăduse seama până acum cât de mult se izolase.
    Poate că nu era singură în adevăratul sens al cuvântului, dar se simțea singură. Împărțea casa și pasiunea pentru pictură cu tatăl ei și se înțelegea destul de bine cu el, însă acesta era un om celebru, cu propria lui viață, destul de plină de altfel, din care ea nu făcea parte decât în mică măsură.
    Absorbită de arta ei, nu avusese niciodată prieteni apropiați, iar după fuga ei prostească cu Frederick, care echivalase cu exilul ei din casele respectabile, și mai mulți dintre cunoscuți o abandonaseră. Membrii cercului intim al tatălui ei o tratau cu nonșalanță și cu bunătate, însă doar Lavinia și așa-zisul ei unchi George țineau cu adevărat la ea. Pentru ceilalți nu era decât fiica excentrică a lui Sir Anthony.
    La fel se întâmplase și cu toți foștii secretari ai tatălui ei. Aceștia se purtaseră politicos și respectuos cu ea, dar ea bănuia că o priveau ca pe un fel de ciudățenie a naturii, o femeie-pictor dizgrațioasă pe care erau nevoiți să o tolereze din pricina slujbei lor. Așa că nu era de mirare că reacționa astfel la atenția entuziastă pe care i-o arăta Kenneth.
    Deși erau cât se poate de diferiți, exista o empatie neașteptată între ei. Poate erau pur și simplu doi oameni singuri. Cu siguranță, Kenneth nu putea fi atras de ea, nu era genul de femeie care să dea naștere unei pasiuni mistuitoare. Federick nu fusese îndrăgostit de ea, ci de ideea de a fi îndrăgostit.
    O străfulgeră un gând. Probabil că tensiunea pe care o simțea la Kenneth izvora din faptul că acesta era conștient că orice fel de relație cu fiica stăpânului său implica nenumărate riscuri. Nu ar fi trebuit să insiste ca el să pozeze pentru ea. Deși ea nu avusese de gândsă îl forțeze să facă asta, probabil el simțise că nu avea de ales. Poate ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă el ar fi simțit că era liber să refuze. Cu toate acestea, nu putea regreta că ajunsese să îi pozeze.
    Tot plimbându-se, își dădu seama că ajunsese la acel capăt al mansardei unde se termina atelierul ei. Își  luă caietul de schițe pentru a-și studia desenele. Unele dintre ele erau destul de bune, deși nu atingeau ceea ce își dorea ea să exprime.
    Răsfoi încet schițele, întrebându-se care ar fi fost cea mai bună metodă de a-i surprinde esența, amestecul de ferocitate războinică și finețe de observator. Poate c-ar trebui să-l picteze pe căpitan în uniformă. Își amintea vag că membrii brigadei de pușcași purtau o uniformă verde-închis, ceea ce ar fi fost mult mai interesant decât obișnuita uniformă stacojie, iar culoarea nu ar domina tabloul. Ar putea să îl înfățișeze după bătălie, epuizat până la sânge, însă neînvins.
    Scutură din cap nemulțumită. Deși eficient, un asemenea tabloul și-ar găsi locul în seria de tablouri despre Waterloo a tatălui ei, însă nu ar avea deloc aerul mistic pe care și-l dorea ea.
    Asta o făcu să și-l imagineze pe Kenneth într-o togă albă mistică, iar imaginea o făcu să zâmbească. Femeile arătau, de obicei, splendid în veșminte în stil clasic. Rochiile din perioada Revoluției Franceze fuseseră create după modele din Antichitate. Cu toate acestea, stilul nu li se potrivea prea bine bărbaților din vremea ei.
    Se gândi la alte compoziții posibile fără a o găsi însă pe cea potrivită. Apoi, întorcând prea multe pagini din caiet, dădu peste una dintre schițele ei feminine. Străfulgerată dintr-o dată de o durere intensă, rupse desenul și îl aruncă în foc înjurând printre dinți. Kenneth Wilding reprezenta o problemă, dar măcar în cazul lui durerea era amestecată cu plăcere.

                                                            Capitolul 8

                                    Kenneth se trezi gâfâind dintr-un somn neliniștit. Avusese din nou coșmaruri.
    Dintotdeauna avusese o memorie vizuală excelentă. Își putea aminti exact culorile unui apus sau putea desena chipul cuiva chiar dacă văzuse acea persoană doar preț de câteva clipe. Cum mai devreme îi privise mâna Rebeccăi, acum ar fi putut să o deseneze dacă ar fi vrut. Se gândise că fusese binecuvântat cu acest talent, asta până intrase în armată. Era mult mai plăcut să își amintească apusurile decât bătăliile.
    Ultima imagine din vis în care apărea Maria îi răsări în minte. Simțind cum îi chiorăiau mațele, se ridică în capul oaselor și aprinse lumânarea de pe noptieră, forțându-se să se gândească la alte lucruri. Îi veniră în minte modul în care Rebecca își mijea ochii atunci când analiza un obiect și cum o urmă de gropiță i se forma pe obrazul stâng, precum și părul ei încăpățânat.
    Iar ea se afla la doar trei metri depărtare, de cealaltă parte a peretelui.
    Cum pulsul i se acceleră, își dădu seama că, atunci când se gândea la ea, se supunea unor riscuri.
    Totuși, excitarea era cu mult mai plăcută decât imaginile ce-i aminteau de moarte și pustiire.
    Dându-și seama că nu avea să mai poată adormi, Kenneth se ridică și își îmbrăcă încet halatul uzat. Avea să deseneze puțin. Învățase de la o vârstă fragedă că, în cazul lui, desenul era o evadare mult mai potrivită decât băutura sau sexul. Îl liniștea să creeze peisaje senine, pustii. După asediul incredibil de sângeros de la Badajoz crease un set de acuarele reprezentând flori din Spania, în timp ce bătălia de la Waterloo fusese scânteia care îl făcuse să aștearnă pe hârtie niște schițe pastel destul de reușite cu copii jucându-se.
    Se duse săîși caute caietul și accesoriile pentru desen, pe care le ascunsese în partea din spate a șifonierului.
    În timp ce bâjbâia prin dosul hainelor agățate pe umerașe, dădu de un obiect neted, din metal, care rămăsese îndesat într-o crăpătură.
    Smunci bine de el și scoase la iveală un suport frumușel de cărți de vizită din argint. În interiorul acestuia, prima carte de vizită purta inscripția "Thomas J. Morley".
    Minunat! Își dorise să poată găsi un pretext pentru a-i face o vizită lui Tom Morley și a-l trage puțin de limbă, iar acum tocmai se ivise ocazia.
    Luând asta drept un semn bun, scoase materialele pentru desen și se instală într-un scaun. După câteva clipe de gândire, găsi și un subiect bun. Cu câteva zile în urmă, Beth îi trimisese o scrisoare de la prietenii lui Michael și Catherine, în care îl anunțau că aveau un băiețel și îl invitau la petrecerea de botez, pe o insulă de pe lângă Cornwall, timp de o săptămână. Ce păcat că nu avea vreme să meargă - și nici banii necesari, de altfel. Nu-și putea permite nici măcar să cumpere un cadou de botez mai de Doamne-ajută. Trebuia să se mulțumească, în schimb, cu un tablou.
    Se puse pe treabă, imortalizând în creion o familie care stătea în picioare, lângă un baptiseriu. Michael era în centru, încântat, dar și puțin agitat, ținându-și fiul în brațe. La stânga se afla Catherine, cu capul plecat spre soțul ei, în timp ce îi aranja cu blândețe copilului cutele veșmântului de botez. La dreapta, fiica lui Catherine, Amy, zâmbea serafic la fratele ei. Amy trebuia să aibă vreo treisprezece ani acum. Kenneth nu o mai văzuse de dinaintea bătăliei de la Waterloo, așa că era nevoit să ghicească ce mult crescuse. Era aproape o domnișoară și probabil semăna și mai mult cu frumoasa ei mamă.
    Desenul finalizat fu realizat în peniță și cerneală indiană. Uneori părea că degetele îi sunt ghidate de o prezență divină, iar acesta era unul dintre acele momente. Tușul nu iartă, însă acum fiecare line era trasată exact unde trebuia. Avu deosebită grijă la redarea expresiilor, dorind să facă să transpară dragostea care dăduse naștere acestei noi vieți. Cum nu știa locul unde avea să fie ținută ceremonia, trasă câteva linii curbe, vagi, pe fundal, pentru a sugera arcadele unei biserici.
    Era mulțumit de tablou și se gândi că avea să fie și pe placul lui Michael și al lui Catherine. Cu toate acestea, când dădu la o parte desenul, îl învălui un sentiment de tristețe. Visase de ani buni la întoarcerea la Sutterton și la o eventuală căsătorie. Nu-și închipuise vreodată că avea să fie prea sărac pentru a-și întreține soția și familia. Chiar dacă Lord Bowden avea să șteargă ipotecile, îl așteptau ani buni de chin. Avea să trebuiască să investească toți banii în Sutterton, iar sumele de care se putea dispensa trebuiau puse deoparte pentru zestrea lui Beth.
    Își impuse să nu uite că situația lui actuală era mult mai bună decât înainte să intre Bowden în viața lui. Poate aveau să treacă zece ani de zile până să își permită să se însoare, dar, cu puțin noroc și cu multă muncă, avea să sosească și acel moment.
    Aruncă o privire desenului și preț de o clipă văzu chipul lui și al Rebeccăi în locul imaginii lui Michael și a lui Catherine.
    Prostii! Poate că Rebecca îl intriga, dar era cea mai puțin potrivită candidată la postul de nevastă pe care o întâlnise vreodată. Dacă avea să se așeze vreodată la casa lui, avea să o facă alături de o femeie caldă și iubitoare precum Catherine, nu lângă o fată bătrână argățoasă, care prefera pictura, în defavoarea oamenilor.
    Deprimat, lăsă la o parte caietul de desen. Afară, soarele se ridica pe nesimțite deasupra liniei orizontului. Poate avea să i se schimbe starea dacă scotea puțin la plimbare calul lui Sir Anthony.

    Kenneth îl studie preț de o clipă pe tânărul care muncea conștiincios într-un mic birou. Era subțire, îmbrăcat cu gust, cu chipul sclipind de inteligență, dar în același timp afișând un aer de autoimportanță destul de greu de ratat. Arăta întocmai ca un secretar personal.
    Un ciocănit la ușă îl făcu să ridice privirea.
    - Intrați, domnule, spuse el politicos. Sunt Thomas Morley, secretarul lui Sir Wilford. Domnia Sa nu este disponibil, însă oare vă pot fi eu de ajutor?
    - De fapt, venisem să vă caut pe dumneavoastră, spuse Kenneth intrând în încăpere. Sunt Kenneth Wilding, noul secretar al lui Sir Anthony Seaton.
    O grimasă de surprindere îi dădu se înțeles că Morley era unul dintre cei care nu credeau că Kenneth era potrivit pentru o asemenea slujbă.
    Acesta își ascunse însă reacția și se ridică de îndată, întinzându-i mâna.
    - Îmi face plăcere să vă cunosc. Auzisem că Sir Anthony a găsit, în sfârșit, pe cineva. Sunteți căpitanul Wilding, nu-i așa?
    Kenneth încuviință și, după ce dădu mâna cu Morley, scoase suportul de cărți de vizită.
    - Eu folosesc vechea dumitale cameră și ieri am găsit asta înțepenită într-un colț al șifonierului. Cum Sir Anthony mi-a dat adresa dumitale actuală și fiindcă aveam oricum drum prin Westminster, m-am gândit că aș putea să o aduc eu însumi.
    - Minunat, exclamă Morley și fața i se lumină la vederea suportului. Este un cadou din partea nașei mele, pe care mi l-a dat când am absolvit faultatea la Oxford. Cu toată zăpăceala asta cu mutatul și cu noua slujbă, îmi era teamă că o pierdusem fără urmă, continuă el strecurând-o în buzunar. Tocmai mă pregăteam să iau prânzul la o tavernă din josul străzii. Vreți să veniți cu mine, căpitane? Aș vrea să vă fac cinste cu prânzul, în semn de recunoștință, și astfel veți putea să îmi dați vești de la reședința Seaton.
    Cum Kenneth alesese această oră de vizită tocmai în ideea că l-ar putea scoate pe Morley la masă, acceptă fără ezitare. Nu peste multă vreme, se așezară la masă într-o tavernă din apropiere. Faptul că lucraseră amândoi pentru Sir Anthony creă o legătură imediată între ei, ceea ce-l făcu pe Morley să-și dea drumul la gură.
    După ce își descrise munca în domeniul politic timp de vreo jumătate de oră, Morley se întrerupse, izbucnind într-un hohot de râs.
    - Mă scuzați că am bătut câmpii atât de mult, dar îmi place grozav noua mea slujbă. Ce părere aveți despre reședința Seaton?
    - E.... altceva, spuse Kenneth dând pe gât o gură de bere slabă.
    - Ce descriere plină de tact! replică Morley zâmbind. Poți întâlnii unii dintre cei mai importanți oameni din țară în casa lui Sir Anthony, dar nu îmi pare rău că am plecat de acolo. Artiștii ăștia sunt puțin cam prea haotici, nu găsiți? Încercarea de a munci eficient în casa aceea e un fel de luptă cu morile de vânt, și sunt convins că ați aflat deja asta.
    - Faptul că am condus o companie în luptă m-a pregătit destul de bine pentru așa ceva, spuse Kenneth zâmbind ușor. Lucrurile au cam luat-o razna după ce ați plecat, dar încep să le dau de cap. Sir Anthony n-a mai aruncat cu nimic în nimeni de zile bune.
    - Îmi plăcea bătrânul, dar nu îmi e deloc dor de crizele lui, spuse Morley scuturat în mod voit de un fior. Nu am putut înțelege niciodată de ce făcea asta, de vreme ce e cel mai norocos om pe care îl cunosc. L-ați urmărit vreodată în timp ce lucrează? Stă la câțiva pași distanță de șevalet cu o pensulă cu coadă lungă în mână și parcă nici nu s-ar uita unde aruncă vopseaua. Câteva zile de așa ceva și pac! un nou portret pentru care cineva plătește sute de guinee, suspină Morley. Nu pare prea corect modul în care faima și norocul s-au lipit de el, în timp ce noi trebuie să muncim să ne câștigăm existența.
    - Poate că Sir Anthony face să pară că e ușor să pictezi, spuse Kenneth sec, dar a fost nevoie de ani buni de disciplină și de trudă ca să ajungă să știe unde să "arunce vopseaua". Când a auzit că aveam de gând să vă fac o vizită, domnișoara Seaton s-a gândit să vă transmită gândurile ei de bine, continuă el, mințind cu nerușinare, în încercarea de a vedea ce credea celălalt bărbat despre Rebecca.
    - Drăguț din partea ei, spuse Morley turnându-și niște bere slabă în pahar. Mă mir că a observat că am plecat. Cam ciudată fata, nu vi se pare? Nu am înțeles niciodată cum își petrecea timpul. Probabil spăla pe jos în camera ei. A comis un - și aici Morley făcu o pauză în căutarea unei expresii potrivite - act cât se poate de indiscret acum câțiva ani, motiv pentru care nu este primită de lumea bună. Bănuiesc că asta a cam acrit-o.
    Kenneth de-abia reuși să reziste impulsului de a-și goli halba în capul celuilalt.
    - Domnișoara Seaton mi s-a părut deosebit de interesantă și inteligentă, spuse el.
    - Probabil cu dumneavoastră vorbește mai mult decât vorbea cu mine, spuse Morley. M-am gândit să îi captez atenția, continuă el pe un ton confidențial, aplecându-se peste masă.Până la urmă, într-o bună zi are să moștenească o avere considerabilă, și, la vârsta și reputația ei, nu prea își permite să facă nazuri în a-și alege un soț. Însă am decis să nu fac nimic în această direcție. Nu ar fi o soție potrivită pentru un bărbat cu ambițiile mele.
    Probabil pentru Morley soția perfectă ar fi o păpușică prostuță care să știe doar să toarne ceaiul, fără să pună prea multe întrebări.
    - Cât timp ați fost în slujba lui Sir Anthony? întrebă Kenneth, gândindu-se că ar fi momentul să pună întrebări mai serioase.
    - Trei ani. M-am angajat acolo la o lună după ce am terminat facultatea.
    - Trei ani, repetă Kenneth, de parcă nu ar fi știut asta deja. Atunci probabil ați cunoscut-o bine pe Lady Seaton. Cum era?
    - Era o doamnă încântătoare, spuse Morley după o lungă tăcere, iar expresia amabilă i se schimbă într-un rictus imobil. Moartea ei a fost o mare tragedie.
    - Cum a murit? Nimeni nu vrea să vorbească despre ea,  și mi-a fost jenă să întreb, spuse Kenneth, bănuind că tânărul fusese cel puțin parțial îndrăgostit de soția stăpânului său.
    - A căzut de pe o stâncă în timp ce se plimba prin împrejurimile casei lor de la țară, spuse Morley uitându-se pierdut în halba lui de bere. Nu voi uita niciodată ziua aceea. Biroul meu dădea spre aleea de la intrare. Lucram la corespondența lui Sir Anthony, când gravorul acela, George Hampton, a sosit în galop.
    Chipul îi fu traversat de un spasm.
    - Dar ce făcea Hampton pe-acolo? întrebă Kenneth.
    - Era în vacanță. Vedeți, casa se află în Țara Lacurilor, o zonă foarte populară printre artiști. Hampton era înnebunit, continuă el în șoaptă, așa că am ieșit să văd despre ce era vorba. Spunea că văzuse pe cineva cazând de pe Skeșwith Crag, așa că venise la Ravensbeck să ceară ajutor. L-am întrebat cu era era îmbrăcată persoana respectivă, continuă Morley, înghițind cu greutate și făcând să i se miște mărul lui Adam. De îndată ce Hampton a menționat culoarea verde, am știut. Lady Seaton purta o rochie de un verde minunat în dimineața aceea. Era atât de frumoasă.... spuse el, și vocea i se frânse.
    Kenneth îi lăsă puțin timp să își revină, după care vorbi:
    - Așa că v-ați dus după Sir Anthony și după servitori, ați luat o funie și ați mers la fața locului.
    - Cam așa ceva, cu excepția lui Sir Anthony. Acesta era plecat, la fel și domnișoara Seaton, așa că era de datoria mea să rezolv lucrurile.
    - Sir Anthony era împreună cu fiica sa?
    - Nu, plecaseră separat. Miss Seaton era la plimbare și ne-a ajuns din urmă în timp ce.... în timp ce aduceam corpul mamei ei.
    - Ce groaznic! murmură Kenneth. Atât pentru ea, cât și pentru dumneata. O femeie care plânge a îngreunat și mai mult lucrurile, bănuiesc.
    - Domnișoara Seaton n-a plâns, spuse Morley clătinând din cap. Era albă la față ca hârtia, dar n-a scos o vorbă și nu a vărsat o lacrimă, ceea ce mi s-a părut cât se poate de ciudat.
    - Probabil era în stare de șoc, spuse Kenneth turnându-i lui Morley bere în halbă. Când a aflat Sir Anthony despre tragedie?
    - Când a venit acasă, ca să se schimbe pentru cină, spuse Morley cu fața schimonosită. Cred că se dusese la cealaltă. E un fapt cunoscut că îi cam fug ochii.
    - Dumneavostră i-ați dat vestea?
    Morley încuviință.
    - A fost ceva foarte ciudat. A mârâit "Să o ia naiba!", după care m-a împins din calea lui și s-a dus în dormitorul doamnei Seaton, unde o depusesem, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă că era moartă. Am mers și eu după el. Ea.... ea arăta de parcă ar fi dormit. El mi-a spus să ies naibii afară. Și-a petrecut toată noaptea acolo. A doua zi dimineață, a ieșit cât se poate de calm și a început să dea ordine privind înmormântarea, spuse Morley strângând cu putere mânerul halbei. Nenorocitul ăla egoist n-a dat nici cel mai mic semn că i-ar păsa că soția lui murise.
    Kenneth fusese martor la atâta suferință, încât știa că aceasta putea lua multe forme. Faptul că Sir Anthony își petrecuse întreaga noapte lângă soția lui moartă nu părea o dovadă de insensibilitate.
    - Cum a căzut doamna Seaton? A fost o furtună sau s-a năruit marginea falezei?
    - Nici una, nici alta, spuse Morley neliniștit. Se pe Skelwith Crag, priveliștea era magnifică. Era unul dintre locurile ei preferate. Este greu de înțeles ce s-a întâmplat de a căzut.
    - Cu siguranță nu au existat suspiciuni că ar fi fost mână criminală la mijloc, spuse Kenneth, mimând un ton șocat.
    - Sigur că nu, spuse Morley puțin cam prea repede. Ancheta nu a fost decât o simplă formalitate.
    - Dar, dacă toată lumea este atât de sigură că moartea lui Lady Seaton a fost un accident, de ce sunt cu toții așa de reținuți când vine vorba despre asta? întrebă Kenneth încercând să pară sincer nedumerit. Ce e cu misterul ăsta?
    - Nu e niciun mister, spuse celălalt pe un ton ascuțit. Este vorba doar despre regret, regret că i-a fost curmată viața atât de curând, continuă el, după care se ridică. Trebuie să mă întorc la muncă acum. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, căpitane. Sir Anthony se află pe mâini bune cu un secretar atât de conștiincios, spuse el, după care ieși repede din tavernă.
    Kenneth își termină tacticos berea, gândindu-se la lucrurile pe care le aflase. Rezerva lui Morley susținea ipoteza că moartea lui Helen Seaton putea să nu fi fost un simplu accident. Dacă George Hampton și amanta misterioasă se aflau pe acolo în acel moment, poate că și alți membrii ai cercului lor social erau prezenți în zonă. Își puse în gând să afle mai multe despre asta.
    Dar oare ce voise să spună Sir Anthony când exclamase "Să o ia naiba!"? Oare să fi fost asta expresia furiei unui bărbat care se simțea abandonat de femeia iubită sau poate că vorbea despre o altă femeie? Oare era posibil ca amanta misterioasă s-o fi ucis pe soția iubitului ei, în speranța că Sir Anthony avea să se căsătorească apoi cu ea? Dacă așa se întâmplase, iar Sir Anthony începuse să suspecteze asta, se explică de ce pusese capăt relației, precum și de ce se simțea vinovat, fiindcă știa cine comisese crima, dar nu se simțea în stare să aducă probele necesare pentru a-și condamna la moarte amanta.
    Amintindu-și că acestea nu erau alteva decât simple speculații, Kenneth își termină berea și ieși din tavernă.
    Folosindu-se de interesul reciproc pentru cai, Kenneth se împrietenise cu rândașul familiei Seaton, Phelps, care era angajat la ei de ceva vreme.
    Într-una din zilele următoare, avea să înceapă să îl chestioneze serios pe individ.
    În ceea ce o privea pe Rebecca, spera ca în atmosfera intimă a atelierului să o poată convinge să îi povestească versiunea ei despre moartea mamei sale.

                                                              Capitolul 9

                                     Rebecca își așeză caietul de schițe pe birou și se lăsă pe spate, întinzându-și mâinile deasupra capului. Deși știa prea bine ce înseamnă să ai o obsesie, uneori asta devenea o adevărată pacoste. I se întâmpla destul de des să piardă zile sau chiar săptămâni bune până se decidea cum să picteze un subiect. Imaginile îi umpleau mintea pe timpul zilei, iar noaptea îi bântuiau somnul până când găsea soluția potrivită. Deși adeseori se simțea ca un câine care tot roade un os, plăcerea resimțită atunci când găsea ideea compensa acest proces obositor prin care ajungea la ea.
    De la moartea mamei ei nu o mai pasionase nicio idee atât de mult - până când dăduse cu ochii de Kenneth Wilding. Ei bine, acum era o femeie care avea o obsesie, și emoțiile atât de intense pe care le resimțea o făceau să ia cu greutate o decizie privind cea mai bună metodă de a-i face portretul. Voia să fie ceva special, care să îi capteze calitățile unice ale trupului și ale sufletului. Astfel, într-o mică, dar cât se poate de sigură măsură, avea să îi aparțină pentru totdeauna.
    Nu o ajuta deloc faptul că el dormea în camera vecină. Aruncă o privire la peretele comun din cealaltă parte a camerei. Nu prea îi băgase în seamă pe ceilalți secretari, însă la Kenneth se gândea cam des. Oare era mai puțin sever atunci când dormea? Cum își petrecea timpul liber? Bănuia că citea și scria scrisori. Era atât de liniștit, că i se părea de-a dreptul ciudat.
    Își frecă gâtul înțepenit, oftând iritată. Avea zeci de schițe în care îl înfățișa pe căpitan în diferite poziții, îmbrăcat în fel și chip, dar nici una nu părea cea potrivită. Mâinea avea să îi pozeze din nou, și, dacă până atunci nu îi venea nicio idee, avea să fie nevoită să anuleze ședința, ca să nu îi irosească timpul.
    Gray Ghost, care dormea la piciorul patului, deschise ochii și îi aruncă o privire plină de dispreț felin.
   - Sigur, ție îți e ușor să critici, spuse ea pe un ton acuzator, dar observ că nu ai nicio sugestie utilă pentru mine.
    Tratând-o cu disprețul pe care îl merita, motanul scoase un oftat, obosit, și închise din nou ochii, ațipind.
    - Crezi că ar trebui să mă bag în pat? întrebă ea. Mă îndoiesc că aș putea să dorm.
    Din experiență, știa că avea să stea trează ore întregi, cu imagini ale lui Kenneth Wilding dănțuindu-i prin cap. Poate ar ajuta-o un pahar cu vine pe care și-l putea procura din sufragerie.
    După ce aprinse o lumânare, deschise ușa și ieși pe hol, aproape izbindu-se de obiectul obsesiei ei, care tocmai ieșea din propria lui cameră. Se opri la timp, înainte de a da literalmente cu nasul în clavicula lui Kenneth, cât pe ce să se dezechilibreze.
    - Scuze, spuse el și-o prinse de cot pentru a o împiedica să cadă. Mă duceam la bucătărie să mănânc ceva. Nu m-am gândit chiar deloc că ar mai putea fi cineva treaz la ora asta.
    Kenneth își scosese haina și cravata și își desfăcuse nasturii de sus ai cămășii. Rebecca își dădu brusc seama de puterea  mâinii de pe brațul ei și ridică privirea de la pieptul lui solid la față. Lumina lumânării arunca umbre artistice asupra trăsăturilor lui. Ceva din modul în care cădea lumina, din felul în care era îmbrăcat.... linia albă descrisă de cicatrice, ochii lui fermecători.... Ah, la naiba, fusese atât de aproape....
    - S-a întâmplat ceva? întrebă el încruntându-se.
    Dintr-odată, ideile ei fragmentate se transformară într-un tot unitar.
    - Corsarul! izbucni ea. Vino încoace, continuă, înhățându-l de încheietură și târându-l spre camera ei.
    Întotdeauna îi amintise de un pirat, iar corsarul lui Byron era chiar prototipul piratului, viteaz, îndrăzneț și romantic la modul sălbatic. Ce prostie din partea ei să nu își dea seama de asta imediat!
    După ce lăsă lumânarea jos, își puse mâinile pe umerii lui Kenneth, în încercarea de a-l face să se așeze pe divan, studiind apoi cu atenție trăsăturile lui colțuroase.
    - Puțin cam prea civilizat, bombăni ea ca pentru sine, în timp ce își trecea mâinile prin părul lui, ciufulind buclele întunecate, atât de moi, ca de mătase.
    După ce îi aduse o șuviță de păr peste frunte, cu un gest neprotocolar, puse mâna pe cămașa lui și desfăcu încă doi nasturi. Materialul alb se dădu la o parte, lăsând să se întrevadă pieptul gol, acoperit cu păr negru și creț.
    - Perfect, spuse ea satisfăcută.
    - Perfect pentru ce? întrebă el.
    Rebecca putea discerne o notă de amuzament în adâncurile fumurii ale ochilor lui. Amuzament și încă ceva. Dintr-odată, își dădu seama cât de groaznic de nepotrivit era să târască după ea un bărbat în camera ei și să se repeadă la hainele lui. Cu atât mai bine că nu avea ce reputație să își mai compromită.
    - M-am tot jucat cu schițele, în încercarea de a găsi cel mai bun mod de a-ți face portretul, și tocmai mi-a venit ideea salvatoare, îi explică ea. Acum trei ani, Lord Byron a scris un poem, "Corsarul". A avut un succes extraordinar, este despre un pirat oriental extrem de romantic și de-a dreptul impetuos. Este metoda perfectă de a te picta.
    - Cred că glumești. Nu sunt nici impetuos, nici romantic și, în mod evident, nu sunt deloc oriental, spuse el zâmbind. Dacă aș fi un pirat adevărat, aș face asta, spuse el luând-o pe după gât și trăgând-o în jos, ca să o sărute.
    Deși părea să o tachineze, sărutul era cât se poate de serios. Rebecca simți un fior când buzele lui începură să se miște peste ale ei. Valul de energie creatoare care o străbătea se transformă în dorință devoratoare. Mâinile ei rămaseră pe pieptul lui și vârfurile degetelor începură să o furnice pe măsură ce i se accelera pulsul. Voia să se urce în brațele lui și să smulgă cămașa de pe el. Își dorea să exploreze fiecare centimetru al trupului lui puternic, masculin. Voia să.... să....
    Kenneth îi dădu apoi drumul și își trase capul înapoi punând capăt sărutului. Rebecca vedea în privirea lui că era la fel de uluit ca ea.
    După o lungă pauză, el vorbi, făcând o încercare de a se calma:
    - Dar eu nu sunt corsar, ci doar un secretar.
    - Odată ce ai fost căpitan, rămâi un căpitan pentru totdeauna, spuse ea la fel de nerăbdătoare să pretindă că nu se întâmplase nimic. Rebecca lăsă să îi cadă mâinile de pe pieptul lui și se îndepărtă cu pași nesiguri. Radiezi cât se poate de mult romantism și impetuozitate. Când voi termina portretul, te vei uita la el și te vei vedea pentru prima oară pe tine însuți.
    - Nu cred că vreau să mă văd atât de clar pe mine însumi.
    - Nu ești nevoit să vezi rezultatul final dacă nu dorești asta, spuse ea, mijindu-și ochii în timp ce se retrăgea în siguranța judecății profesionale. Vreau să mă joc puțin așa că întinde-te, relaxează-te, întinde-ți brațul pe spatele divanului.
    Văzând că Kenneth se conformează, Rebecca încuviință din cap satisfăcută. Poziția aceea languroasă, dar care totodată emana putere era exact ce îi trebuia. Ce altceva ar fi bine să mai folosească? Cum nu voia să aglomereze tabloul cu o ținută complicată, trebuia să creeze acel aer misterios, oriental, într-o manieră mai subtilă.
    Făcu o pauză, apoi scoase un sunet, victorioasă, și puse mâna pe un mic covor care stătea întins pe podea, lângă capătul opus al patului.
    - Este decorul perfect. O să îl aștern pe divan, în spatele tău.
    Kenneth se întoarse pentru a studia covorul în timp ce ea îl întindea în spatele divanului.
    - Este superb, spuse el, trecându-și drăgăstos mâna pe deasupra suprafeței lustruite, cu un model deosebit de frumos. Bănuiesc că e persan, căci nu am văzut niciodată un covor cu nuanțe de roșu de burgundia atât de vii. Cât despre textură.... Parcă ar fi blana lui Gray Ghost.
    - Este din mătase. Este un dar din partea ambasadorului Persiei.
    - Cu siguranță există o poveste întreagă în spatele acestui dar, spuse Kenneth ridicând din sprâncene.
    - Hmm, nimic prea extravagant, spuse ea ridicând din umeri, Mirza Hassan Khan s-a hotărât să își facă portretul în stil european pe perioada cât stă la Londra, așa că a venit la tata. I-a plăcut atât de mult rezultatul, încât a dorit să le facă portretul și celor două soții pe care le adusese cu el să îi țină companie, dar, cum niciun alt bărbat nu avea voie să le vadă chipul fără văl, tata a sugerat să mă ocup eu de portrete. Covorul a fost cadoul lui Mirza Hassan Khan, pe care mi l-a oferit atunci când am refuzat să iau bani pentru portret.
    - Trebuie să fi fost foarte mulțumit de opera ta. Covorul ăsta valorează o avere, spuse Kenneth mângâind țesătura luxuriantă, iar eu am ocazia să-l ating cât timp mă pictezi. Mă simt privilegiat.
    Covorul îi furniza exact acel gen de senzualitate vie pe care și-o dorea. Rebecca simți cum inima îi bate mai tare, în acord cu entuziasmul pe care îl simțea când vedea că piesele începeau să se așeze la locul lor.
    Ei bine, acum trebuia să găsească poziția perfectă. De obicei, ea era cea care le dădea indicații subiecților ei, dar bănuia că pentru Kenneth o sugestie era de ajuns.
    - Adoptă o poziție confortabilă, în care să poți rămâne pentru perioade lungi de timp, îi ordonă ea. Vreau să arăți relaxat, dar totodată vigilent. Vreau să te înfățișez mai degrabă ca un leu trândav decât ca un soldat drept ca bradul.
    Kenneth se lăsă pe spate și își trase piciorul sub el, astfel încât ajunse să se sprijine de marginea divanului, apoi își întinse cu nonșalanță brațul peste genunchiul ridicat. Efectul obținut împletea senzația de tihnă pe care ți-o dădea încrederea în forțele proprii cu cea de amenințare latentă, lăsând impresia că era gata să sară în picioare, pregătit pentru orice, în fiecare clipă.
    - Excelent, spuse ea. Acum privește-mă de parcă aș fi un soldat insolent și leneș din compania ta.
    Expresia lui deveni aspră, și cicatricea păru mai vizibilă. Fiecare fibră a lui îl înfățișa pe căpitanul piraților gata de jaf sau de dragoste în egală măsură.
    Rebecca își mușcă buzele în timp ce studia compoziția pe de-antregul. Avea să folosească iluminarea dramatică pentru a-i scoate în evidență trăsăturile, lăsând restul scenei în umbră, pentru a adăuga o aură de mister. Până aici era bine, însă lipsea ceva. Avea să fie ușor să îl facă pe Kenneth să pară feroce. Cum putea însă reda latura lui receptivă, contemplativă?
    Începu să se plimbe încolo și încoace în jurul lui, în încercarea de a găsi unghiul perfect. Prinse cu coada ochiului o mișcare rapidă. Era reflexia lui Kenneth în oglinda de pe măsuța ei de toaletă. Își plimbă rapid privirea între el și oglindă, în timp ce în minte prindea contur o idee.
    Evrika! Simți cum devine din ce în ce mai exaltată. Avea să facă un portret dublu. Avea să pună accentul pe el privind provocator din tablou, dar în partea dreaptă avea să deseneze o reflexie a profilului lui, care avea să transmită inteligența lui hăituită, de om obosit de luptă. Relfexia nu putea fi la fel de strălucitoare ca aceea dintr-o oglindă reală, căci ar fi mult prea puternică și ar distrage atenția privitorului. Avea să folosească un perete de marmură neagră lustruită, astfel încât privitorii tabloului să fie nevoiți să îl analizeze îndeaproape pentru a observa latura ascunsă a căpitanului.
    În timp ce întindea mâna după caietul de desen, Gray Ghost se trezi și sări de pe pat pe divan, aterizând cu un zgomot puternic și întinzându-se apoi de-a lungul coapsei căpitanului. Kenneth începu să mângâie absent pisica pe cap.
    - Te deranjează Ghost când desenezi? întrebă el.
    Rebecca râse, îmbătată de modul în care se potriveau toate. Și când te gândești că tocmai îi spusese pisicii că nu îi dăduse niciodată vreo idee bună.
    - Dimpotrivă, Gray Ghost e cireașa de pe tort. O să îl fac ceva mai mare și o să îl transform într-o pisică sălbatică asiatică de vânătoare. Este exact genul de animal pe care te-ai aștepta să-l vezi alături de un căpitan de pirați, spuse ea făcând cărbunele să zboare pe pagina de desen.
    Avea să se potrivească. Avea să se potrivească numai bine.
   În tăcerea care se așternu, se auzeau doar zgomotul făcut de cărbune pe hârtie și sunetele îndepărtate ale orașului adormit. Terminase personajele principale și lucra acum la fundal, când Kenneth vorbi:
    - O să îmi permiți și să mănânc la un moment dat? întrebă el visător.
    Rebecca tresări, se uită la ceas și văzu că era deja ora unu și ceva noaptea.
    - Îmi pare rău, nu știu când a trecut timpul. Cred că m-am lăsat dusă de val, spuse ea.
    - Puțin spus. Putea să intre un dragon pe horn și n-ai fi observat.
    Kenneth se ridică și începu să își rotească umerii pentru a se dezmorți.
    Rebecca urmări cum i se întindea cămașa peste mușchii bine conturați și își notă în minte cum avea să redea forța emanată de aceștia în tabloul ei. După aceea, se ridică repede, lăsând la o parte caietul de desen.
    - O să fii un corsar splendid, căpitane!
    - Dacă spui tu, replică el, ridicând caietul și examinându-i opera, încruntat. Arăt chiar așa feroce?
    - Câteodată. Nu degeaba a devenit personalul nostru atât de disciplinat, spuse ea căscând, simțind cum o cuprinde dintr-odată oboseala. Sunt îngroziți că ai putea să îi vinzi sclavi pe Coasta Berberă.
    - Văd că ai încercat tot felul de compoziții, sublinie el răsfoind paginile anterioare ale caietului și oprindu-se la una dintre ele, în care era înfățișat drept un soldat obosit într-o uniformă sărăcăcioasă, care privea în gol într-un peisaj cam sălbatic. Sigur nu ești clarvăzătoare?
    - E doar imaginația de artist, spuse ea privind desenul, gânditoare. Chiar strălucește astfel soarele în Spania?
    - Lumina soarelui este foarte puternică, extrem de diferită față de cea din Anglia. Aici ne aflăm foarte în nord, iar aerul umed face ca lumina să pară mai blândă, aproape încețoșată, spuse el, după care începu să răsfoiască din nou paginile caietului.
    Mulțumită de modul în care evoluase studiul, Rebecca luă o altă bucată de cărbune de desen și o așeză în suport. Apoi tăcerea îi atrase atenția. Ridică privirea și observă că bărbatul se holba la un desen.
    Simțindu-i privirea ațintită asupra lui, Kenneth ridică iute caietul, arătându-i un desen care înfățișa o femeie căzând prin aer, cu capul înainte, cu o expresie îngrozită pe chip.
    - Ce este asta? întrebă el.
    Bucata fină de cărbune se frânse între degetele Rebeccăi, în timp ce entuziasmul ei se transformă în tristețe. Uitase că acel desen se afla în caietul cu pricina.
    - Este.... este un studiu pentru un tablou  cu Didona aruncându-se din turnurile Cartaginei după ce o părăsește Eneas, improviză ea înghițind în sec.
    - Îmbrăcată într-o rochie din zilele noastre? replică el cu scepticism. Total atipic pentru tine. Celelalte studii clasice ale tale reprezintă femei eroine, nu unele care pier din cauza unei iubiri neîmpărtășite. În plus, credeam că Didona s-a înjunghiat cu o sabie.
    Rebecca se holbă la el fără să scoată o vorbă, incapabilă să mai inventeze o nouă minciună.
    - Femeia asta arată mai degrabă ca aceea din portretul mamei tale, spuse el încet. Lady Seaton..... s-a prăbușit?
    Rebecca se lăsă să cadă înapoi pe scaun, cu inima bătându-i nebunește, de parcă cineva ar fi prins-o furând.
    - Da, așa s-a întâmplat, și de atunci sunt obsedată de imagini în care cade, spuse ea cu suflarea întretăiată. Cred că am făcut vreo cincizeci de asemenea studii. Mă tot întreb ce a simțit și ce a gândit în acele ultime clipe. Trebuie să fi fost groaznic să moară singură, cuprinsă de groază.
    Urmă o perioadă lungă de tăcere, după care Kenneth vorbi:
    - Mie mi-a fost mereu teamă, spuse el încetișor, mai ales înainte de bătălii.
    - Teama îți poate salva viața, întrucât îți mărește forța și atenția.
    - Cu toate acestea, în mod ciudat, în două cazuri, când știam fără vreo urmă de îndoială că aveam să mor, nu am simțit niciun fel de teamă, ci doar un fel de pace sufletească bizară. În ambele cazuri am supraviețuit ca prin minune. După al doilea incident am devenit curios, așa că am vorbit cu câțiva prieteni și am aflat că și ei simțiseră același lucru. Poate că acea stare de pace sufletească este darul ultim pe care îl face natura atunci când un deznodământ este inevitabil, adăugă Kenneth plin de compasiune și lăsă la o parte caietul de schițe.Se prea poate ca mama ta să nu se fi simțit îngrozită în acele clipe dinaintea sfârșitului, ci să fi experimentat doar câteva momente trecătoare de acceptare a sorții.
    Rebecca își plecă ușor capul, încercând să își țină în frâu sentimentele.
    - Ești sigur că un inventezi asta acum, ca să mă faci să mă simt mai bine? întrebă ea.
    - E adevărul adevărat, așa cum l-a lăsat Dumnezeu, spuse el, așezându-se din nou pe divan și luându-i mâinile într-ale lui, încălzindu-le într-o oarecare măsură. Dacă îmi spui ce s-a întâmplat, poate vei reuși să mai scapi de demonii ăștia, continuă el.
    Poate avea dreptate. Deși încercase să nu se mai gândească la ziua aceea, se forță acum să își amintească.
    - Eram la Ravensbeck, casa noastră din Țara Lacurilor, spuse ea, sperând că va putea fi coerentă. Era o zi însorită, minunată, atât de senină, că puteai vedea la kilometri buni în depărtare. Făcusem o limbare pe dealuri și mă întorceam acasă, când am observat mai mulți oameni strânși pe una dintre stâncile unde mergea mereu mama, ca să se bucure de priveliștea de acolo. Deși eram încă departe, mi-am dat seama că era ceva în neregulă. Am început să alerg și, când am ajuns la stâncă.... îi aducea corpul înapoi.
    - Cât de groaznic trebuie să fi fost pentru tine, spuse el, strângându-i mâinile în semn de îmbărbătare. Probabil cel mai rău lucru la un accident mortal este faptul că totul se întâmplă atât de repede, familia și prietenii  nu au timp să se pregătească pentru asta.
    Cuvintele lui nu prea se potriveau în situația dată, însă Rebecca se mulțumi să spună doar atât:
    - Chiar și acum, uneori uit că nu mai este printre noi, spuse ea, după care vocea i se frânse.
    Degetele lui mari îi mângâiau mâinile, făcând-o să simtă niște furnicături plăcute în degete și-n încheieturi.
    - Mă întreb cu s-a întâmplat accidentul, spuse el gânditor. Era supărată mama ta în legătură cu ceva? Poate că grijile sau nemulțumirea i-au distras atenția și au determinat-o să facă un pas greșit.
    - Nu, spuse Rebecca cu asprime, trăgându-și mâinile din ale lui, nu a fost deloc așa. Unul dintre bărbații care au coborât în prăpastie a povestit că era flori împrăștiate peste tot în jurul ei. Mamei îi plăceau mult florile de câmp și mergea des să culeagă câteva. Stânca devenise din ce în ce mai abruptă, până într-un punct, de unde nu se mai poate avansa. Cred..... cred că pur și simplu s-a dus prea aproape de margine în timp ce culegea flori, și-a pierdut echilibrul și a căzut.
    - Ce ironie! murmură el cu privirea ațintită asupra ei.
    - Când sunt supărată, spuse Rebecca privind la desenul cu femeia care se prăbușea, desenez ceva legat de lucrurile care mă deranjează, spuse ea cu răsuflarea întretăiată, așa cum ai înțepa o rană infectată pentru a lăsa să se scurgă puroiul. Funționa de fiecare dată, indiferent dacă era vorba de un animal drag care a murit sau despre o dezamăgire în dragoste. În cazul ăsta însă, desenatul nu m-a ajutat.
    - Așadar, desenezi lucrurile care te deranjează? întrebă el plin de curiozitate. Mă gândesc că ar fi avut mai mult sens să te îndepărtezi de cauza suferinței tale desenând alte subiecte.
    - Am făcut și asta, spuse ea afișând un zâmbet lipsit de orice urmă de amuzament.
    Desenul și pictura fuseseră toată viața ei, și încă una extrem de plină și de rodnică. De această dată însă, arta nu fusese de ajuns.
    - Dacă rana nu se vindecă înțepând-o, atunci poate ar trebui cauterizată, spuse Kenneth luându-i caietul de desen din mână și rupând pagina cu desenul care o înfățișa pe mama ei, după care o trecu prin flacăra lumânării.
    - Din câte am auzit despre Lady Seaton, nu cred că ar fi vrut să rămâi paralizată de durere. Desprinde-te, Rebecca. Uită!
    Rebecca simți cum o înțeapă inima în timp ce privea flacăra lumânării mistuind desenul. Fumul se ridică în spirală până când se risipi cu totul în întuneric. Rebecca aprecia dorința lui de a o ajuta, însă Kenneth nu înțelegea. Nu pe deplin. Fiind puternic, el nu avea habar ce înseamnă să fii atât de plin de amărăciune, încât să ai sufletul aproape paralizat. Nu avea de unde să știe că, dacă ar începe vreodată să plângă, nu s-ar mai putea opri, că ar plânge până și-ar da ultima suflare.
    Kenneth aruncă rămășițele foii de hârtie în foc înainte să își pârlească degetele, apoi priviră amândoi în tăcere până când hârtia și imaginea schițată pe ea se transformară în cenușă, și flăcăruia galbenă se stinse.
    - Cred că a fost nevoie de multă energie pentru a desena cu atâta furie, spuse el apoi. Ar trebui să mănânci ceva. Hai cu mine la bucătărie, continuă el zâmbind.
    Vazându-i zâmbetul, Rebecca simți cum se înveselește. Poate nu avea cum să o înțeleagă pe de-a-ntregul, dar știa ce înseamnă suferința și era o companie plăcută.
    - Ai dreptate, spuse ea, zâmbind la rândul ei. Nu mai pot de foame, și nici măcar nu mi-am dat seama de asta până acum.
    În timp ce lua lumânarea și se îndrepta spre ușă, se gândi la sărutul lor scurt, copleșitor, pe care îl împărtășiseră. Deși fusese o greșeală, o făcuse să se simtă mai plină de viață decât fusese de la moartea mamei ei. Poate chiar putea exista o viață normală și după ce aveai de înfruntat o mare suferință.
    Cine s-ar fi gândit că un pirat avea să-i arate drumul cel bun?

    Kenneth făcu tot ce îi stătea în puteri pentru a o amuza pe Rebecca în timpul micului lor festin de la miezul nopții, și, când se retraseră în dormitoarele lor, ea era deja puțin binedispusă.
    Din păcate, el nu era într-o dispoziție la fel de bună. Versiunea ei privind moartea mamei sale îi dădea de înțeles că evita să-i spună ceva important. Respinsese prea repede posibilitatea ca moartea mamei ei să nu fi fost un accident. Poate că suferința ei era amestecată cu o teamă mult prea greu de suportat, un sentiment care îl avea în centru pe tatăl ei.
    Mai erau și alte motive pentru care se simțea atât de neliniștit. Unul dintre ele era șocul resimțit în urma acelui sărut. Fără îndoială, eul lui masculin primitiv așteptase să găsească o scuză cât de cât decentă pentru a confirma atracția pe care o simțise de la început față de ea. O scurtă îmbrățișare, și tot ceea ce bănuise în ceea ce privea senzualitatea latentă a Rebeccăi se adeverise. Înflăcărarea care o caracteriza ca artist se putea transforma în pasiune nestăvilită.
    În alte împrejurări, nu s-ar fi oprit din sărut, însă circumstanțele nu erau deloc unele obișnuite.
    Dorința fizică era însoțită și de o frământare mentală. Fusese fascinat de faptul că Rebecca desena despre ce o supăra. Era un obicei atât de diferit de al lui! Desenase în mod compulsiv întreaga lui viață, chiar și când fusese nevoit să facă asta pe ascuns, pentru a nu afla tatăl lui. Continuase să facă asta chiar și când devenise cât se poate de evident că nu avea să fie niciodată artist. În clipele lui de tristețe, desenul fusese o eliberare, o ocazie de a-și crea o platoșă sigură care să îl apere de tot ce era greu de îndurat.
    Își scoase caietul de desen și se uită lung la el, de parcă foile de hârtie ar fi fost o bombă cu ceas. Oare ce s-ar întâmpla dacă ar desena una dintre imaginile care îi umpleau mintea? Pe de o parte, se temea că, făcând asta, avea să deschidă cutia Pandorei, eliberând o durere pe care nu ar mai pute-o ține sub control.
    Cu toate astea, cuvintele ei îl bântuiau. "Ca și cum ai înțepa o rană infectată pentru a lăsa să curgă puroiul." Poate că fuga nu era cel mai bun remediu pentru durere. Dacă ar avea curajul să își înfrunte demonii, poate că aceștia și-ar mai pierde din puterea de a-l răni.
    Pentru a-i desena bine însă, avea să fie nevoit să înfrunte durerea, să dărâme pereții mentali care îi permiseseră să își continue viața.
    Pregătindu-se sufletește, întinse mâna după un toc și după niște cerneală indiană. Avea să înceapă cu o imagine care îi ocupase neîncetat mintea în timpul primei lui bătălii. Dacă desenul avea să reducă intensitatea durerii pe care o resimțea amintintindu-și de acea scenă, avea să mai facă o încercare cu alte scene mai dificile.
    Își deschise mintea în fața stării de șoc pe care o resimțise când văzuse acea primă imagine și în fața durerii care însoțea scena în coșmarurile lui.
    Apoi, înmuie tocul în călimară și se rugă ca metoda folosită de Rebecca să funcționeze și în cazul lui.

                                                        Capitolul 10

                             A doua zi după-amiază, Kenneth lucra în birou, când Lavinia Claxton intră veselă în cameră, o făptură cu păr de aur, purtând mătase albastră și o pălărie uluitoare, împodobită cu pene.
    - Bună ziua, căpitane, spuse ea cu voce mieroasă, profundă. M-am hotărât să te caut în bârlogul dumitale misterios.
    Kenneth ridică privirea, simțind cum i se accelerază pulsul. Deși Lavinia era un oaspete frecvent la reședința Seaton, aceasta era prima oară când avea ocazia să îi pună câteva întrebări.
    - Nu este nimic misterios în a-ți face datoria, Lady Claxton, spuse el cu nonșalanță.
    - Atunci probabil că misterul vine de la dumneata, căpitane, replică ea zâmbind, cu încrederea în sine a unei femei care cunoaște puterea exercitată de frumusețea ei. Ești asemenea unui tigru printre miei. Ar trebui să conduci armate sau să explorezi colțuri îndepărtate ale lumii, nu să stai la birou scriind scrisori.
    - Chiar și tigrii trebuie să își câștige pâinea, spuse el zâmbind ușor. Unii vânează, alții scriu după dictare.
    - Cât de lumesc, spuse ea traversând camera, legănându-și provocator silueta vopultuoasă. Prefer să mă gândesc la dumneata ca la un războinic eroic care s-a convertit de la violența bătăliei la budoarele artei.
    - Budoare? Se îndepărtă de birou. Aveți o imaginație bogată, doamna mea. Majoritatea oamenilor ar crede că acesta este un simplu birou.
    - Spune-mi Lavinia, toată lumea îmi spune așa, zise ea, așezându-se pe marginea biroului, astfel încât jupoanele ei atingeau genunchiul lui. Și poți să mă chemi oricând continuă ea, apropiindu-se și mângâindu-i obrazul.
    Deși îi aruncase zâmbete ispititoare încă de când se întâlniseră, fu uimit de cât de directe erau avansurile ei. Poate că ea și Sir Anthony se certaseră. Împotriva voinței lui, simți cum corpul lui reacționează. Dar nu, nu se cuvenea să se culce cu cineva care avea legătură cu investigația.
    - O asemenea familiaritate nu ar fi potrivită, doamna mea, spuse el prinzându-i mâna și sărutându-i-o înainte de a i-o lăsa înapoi în poală. Sir Anthony m-ar considera impertinent, și pe bună dreptate.
    - Nu cred că l-ar deranja. Toată lumea știe ce mare târfă e Lavinia, spuse ea autoironizându-se, după care se strecură de la birou și începu să se plimbe prin cameră, oprindu-se sub portretul lui Lady Seaton. Total diferită de Helen. Anthony a pictat la un moment dat un tablou cu noi două intitulat Sfânta și Păcătoasa. Evident că eu eram păcătoasa.
    - Și Lady Seaton chiar era o sfântă?
    - Ca mulți dintre noi, putea fi egoistă sau generoasă, înțeleaptă sau nechibzuită, spuse Lavinia, privind tabloul. Uneori era foarte dificilă, dar era cea mai bună prietenă a mea, și îmi este foarte dor de ea, așa cum le e și lui Anthony și lui George.
    - George?
    - George Hampton. Helen era amanta lui, nu știai?
    - Vorbești serios sau doar încerci să mă șochezi? întrebă Kenneth, mascându-și surpriza.
    - Mă îndoiesc că ești ușor de șocat, căpitane, spuse ea sec. Helen era discretă, dar a avut și ea destui iubiți de-a lungul anilor. Cu toate acestea, doar George a contat.
    - Sir Anthony știa că soția lui avea o relație cu unul dintre cei mai buni prieteni ai lui? întrebă el uluit de posibilitățile care izvorau de aici.
    - O, da! Căsnicia lor era grozav de imorală, deși cât se poate de civilizată. Anthony era de acord cu relația ei cu George, pentru că știa că acesta nu avea să o rănească niciodată pe Helen, iar pe ea nu o deranjau micile lui flirturi. Știa că ea era singura care conta cu adevărat.
    - Auzisem că era implicat într-o relație ceva mai serioasă în momentul morții lui Lady Seaton.
    - Nu crede tot ce auzi, căpitane, spuse Lavinia, deznodând panglicile pălăriei și dându-și-o jos, după care își scutură ușor buclele blonde. Îl cunosc pe Anthony de multă vreme. Cred că aș fi bănuit dacă s-ar fi îndrăgostit de cineva, spuse Lavinia cu voce ușor nesigură.
    Sub acea pojghiță de sofisticărie a Laviniei, se ascundea mai multă vulnerabilitate decât i-ar fi plăcut ei să recunoască. Kenneth se întrebă dacă nu cumva era îndrăgostită de Sir Anthony.
    - Credeți că există vreo posibilitate ca Sir Anthony să se recăsătorească?
    - Chiar nu știu asta, spuse ea ezitând. Moartea lui Helen încă îl bântuie ca un nor întunecat.
    - A existat vreo suspiciune legată de moartea ei?
    - Fără îndoială a fost vorba de un accident, spuse Lavinia împletindu-și o pană de la pălărie în jurul degetului. Cu toate acestea, începu.... Dar apoi vocea i se pierdu în eter.
    - Am auzit că s-au găsit semne de luptă în locul de unde a căzut Lady Seaton, spuse el încet.
    - Eh, doar plante rupte și călcate în picioare, spuse ea aruncându-i o privire tăioasă. Probabil Helen a alunecat și a încercat să se agațe de ceva, pentru a nu cădea de pe stâncă.
    Deși era o explicație logică, Lavinia părea destul de neliniștită.
    - Ori de câte ori aduc vorba despre moartea lui Lady Seaton, cei care au cunoscut-o devin evazivi, spuse el gânditor. Ce e cu atâta mister? A împins-o Sir Anrhony sau George Hampton de pe stâncă?
    - Prostii! îi răspunse Lavinia. Nu este niciun mister. Numai că moartea nu e deloc la fel de amuzantă ca dorința fizică.
    - Atunci, mai bine discutăm despre dorința fizică, spuse el pe un ton echilibrat, dându-și seama că nu avea să mai scoată nimic de la ea. Ceea ce-ați spus sprijină viziunea obișnuită pe care o are lumea despre artiști, cum că ar fi dezmățați și greu de ținut în frâu.
    - Eh, nu sunt mai dezmățați decât lumea mondenă, doar mai sinceri, spuse ea zâmbind provocator. Ei bine, ca să fiu sinceră, căpitane, te găsesc foarte atrăgător.
    Kenneth simți dintr-o dată dorința de a gusta dulcile plăceri ale unui trup de femeie, însă, în ciuda asigurărilor Laviniei, se îndoia că Sir Anthony ar fi bucuros să afle că își împărțea amanta cu secretarul lui.
    - Sentimentul e reciproc, dar nu cred că ar fi înțelept din partea mea să dau curs invitației.
    - Sper doar că, după ce vei petrece mai mult timp printre artiști, îți vei schimba această părere, spuse ea traversând camera și, petrecându-și mâna înmănușată pe după gâtul lui, se aplecă să îl sărute. Ochii îi erau de un verde-deschis, rece. Deși săruta foarte bine, Kenneth nu simți nici pe jumătate senzațiile pe care le experimentase când o sărutase pe Rebecca.
    Cu colțul ochiului, prinse o mișcare, și, câteva clipe mai târziu, auzi o voce feminină adesându-li-se pe un ton rece ca gheața.
    - Oricât de mult mi-ar displăcea să întrerup acest moment de tandrețe, am niște afaceri de discutat.
    Kenneth ridică privirea și dădu cu ochii de Rebecca. Aceasta rămăsese în pragul ușii și scotea fum pe nări. Cu părul ei roșcat nearanjat, care îi înconjura capul ca o aură de sfânt, părea un pisoiaș roșcovan fioros.
..................................................................................

  "Prietenul sigur se cunoaşte într-o situaţie nesigură."
                                    Ennius

    „Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.”
                 Constantin Noica

Râul de foc, Mary Jo Putney

 ...............................................................................
                                                        3.

                      - E obișnuit cu asemenea asalturi. Sunt câțiva oameni care vin în vizită în mod periodic, însă ăștia trei sunt aproape nelipsiți. Tata e prieten cu George și cu Malcolm de pe vremea când erau cu toții studenți la arte frumoase. George e nașul meu. Face gravurile operelor tatei.
    - Gravurile sunt minunate și au avut un cuvânt serios de spus în faima tatălui dumneavoastră, zise Kenneth, mângâind din nou pisica, cu degetele aproape atingând obrazul Rebeccăi. Se întrebă dacă pielea delicată era la fel de moale pe cât părea, dar își retrase mâna înainte de a fi tentat să afle.
    - Am întâlnit-o pe Lavinia mai devreme și am crezut că era un model profesionit. Am fost surprins să aflu că este Lady Claxton.
    Rebecca se îndreptă spre un scaun și se așeză, cu pisica încă pe umăr.
    - V-a fost greu s-o recunoașteți acum, cu hainele pe ea? întrebă ea.
    - Trebuie să admit că am fost nevoit să mă uit mai bine ca să îmi dau seama că este vorba despre aceeași femeie, răspunse el, ascunzându-și un zâmbet.
    - Lavinia era o actriță puțin cunoscută și un model pentru pictori când s-a căsătorit cu un baronet mai în vârstă. Acum, este o văduvă bogată care se distrează de minune făcând lucruri care revoltă lumea. Nu este primită în saloanele din înalta societate, însă este foarte populară printre artiși, spuse Rebecca frecându-și obrazul de blana moale a piscii.
    - Cred că e actuala amantă a tatei, adăugă ea cu o voce mult prea liniștită.
    Kenneth deveni dintr-odată atent.
    - V-am șocat, căpitane? întrebă Rebecca pe un ton detașat, când îi văzu expresia.
    - Poate am fost plecat din Anglia pentru prea multă vreme, spuse el, revenindu-și. Când am plecat, era considerat nepotrivit ca o tânără doamnă să vorbească despre relații amoroase clandestine.
    - Dar eu nu sunt nici tânără, nici doamnă, spuse ea autoironizânduse. Sunt ruinată în mod oficial de ani buni. Lumea artiștilor e destul de neconvențională ca să mă accepte, fie doar și pentru că sunt fiica lui Sir Anthony Seaton, însă nu aș putea călca niciodată într-un salon respectabil.
    - Faptul că reputația v-a fost distrusă v-a făcut mai puternică sau mai slabă? întrebă el, știind că răspunsul lui avea să aibă un efect esențial asupra modului în care avea să îl accepte ea.
    - Bănuiesc că m-a făcut mai puternică, spuse ea, părând surprinsă de întrebare. Nu știam cât de mult îmi prețuiesc reputația până când am pierdut-o, dar, din anumite puncte de vedere, toată situația a avut un efect liberator.
    - Nu succesele noastre ne formează, ci eșecurile, spuse el, încuviințând din cap în timp ce se așeza din nou pe scaun.
    - Aveți un mod interesant de a gândi, replică ea, oprindu-se din mângâiat pisica și studiindu-i expresia feței.
    - Mi s-a mai spus asta, și nu ca un compliment.
    - Venind din partea mea, este un compliment, căpitane, îl asigură ea, cu un zâmbet care îi lumină chipul, făcându-l de-a dreptul drăguț. Ne vedem la cină, adăugă ea, ridicându-se și înfășurând pisica în jurul gâtului ca o eșarfă. Este o lege de netrecut în acestă casă ca toți să cinăm împreună. Mama mea știa că eu și tata pierdem adesea noțiunea timpului atunci când lucrăm, așa că insista ca măcar o dată pe zi să ne comportăm ca o familie civilizată, continuă, îndreptându-și privirea spre portretul lui Lady Seaton.
    - Semănați foarte mult cu ea, observă el.
    - Nu prea. Avem aceeași culoare la păr, dar era mult mai înaltă, aproape la fel de înaltă ca tata, spuse Rebecca, întorcându-se spre portret și îmbrățișând pisica. Și, desigur, mama era frumoasă.
    Kenneth se gândi să spună că și Rebecca era frumoasăă, dar se abținu, căci cu siguranță ea ar fi crezut că încerca să o flateze. Cu toate acestea, în timp ce privea cum apusul îi transforma părul în mătase de foc, observă că oricine avea ochi să vadă își putea da seama că era frumoasă.
    - Lady Seaton era la fel de fermecătoare cum pare în portret? întrebă el, amintindu-și care era, de fapt, treaba lui.
    - Când era fericită, întreaga casă strălucea, iar când era tristă.... ezită ea. O știam cu toții.
    - Avea toane?
    - Cine nu are uneori? replică ea cu o expresie împietrită pe chip și începând să se îndrepte spre ușă.
    Se pare că atinsese o coardă sensibilă. Căzu pe gânduri preț de o clipă, întrebându-se cum să își repare greșeala.
    Își dădu seama fără tragere de inimă că trebuia să spună câte ceva despre el dacă voia să câștige încrederea Rebeccăi.
    - Mama mea a murit când aveam șaisprezece ani, spuse el încet. Nimic nu m-a făcut să sufăr mai mult decât asta.
    - Îți.... îți lasă un gol în inimă, un gol pe care nimeni nu îl poate umple, spuse Rebecca oprindu-se și înghițind cu greutate. Cum a murit mama dumneavoastră? întrebă ea, ascunzându-și privirea chinuită.
    - Încet și dureros, de o boală răvășitoare, spuse el, săgetat dintr-o dată de o amintire a acelui an groaznic. Am văzut oameni curajoși în bătălie, adăugă el cu glas aspru, începând să facă ordine în hârtiile de pe birou, dar nu atât de mult cât a fost ea în fața morții.
    Deși Kenneth semăna cu tatăl lui din punct de vedere fizic, avea însă temperamentul lui Elizabeth Wilding. Unul dintre primele lucruri pe care și le amintea despre ea erau degetele lungi și grațioase conducându-i mâna grăsuță în timp ce încerca să își scrie numele. Ea îl învățase să deseneze și să observe cu adevărat lumea înconjurătoare.
    Deși, în felul lui, soțul ei nerafinat o iubise, acesta nu reușise să accepte faptul că Elizabeth murea în fiecare zi câte puțin, așa că ea căutase sprijin și înțelegere la fiul ei. Kenneth devenise fără să vrea bărbat în anul acela. Se apropiase de sora lui întrucât suferiseră împreună, și legătura aceea nu se pierduse deloc în anii cât fuseseră departe unul de celălalt.
    Gray Ghost mieună ușor, trezindu-l pe Kenneth din reverie. Acesta își dădu seama că își ținea mâinile nemișcate pe teancul de hârtii din fața lui. Își ridică privirea fără prea mare tragere de inimă și o văzu pe Rebecca privindu-l cu compasiune.
    Intenționase să dea dovadă de empatie, nu de slăbiciune.
   - Tatăl dumneavoastră mi-a explicat tot ce trebuie în privința jurnalului zilnic, spuse el ridicându-se brusc. Există alte exemplare mai vechi aici în birou? M-am gândit că m-ar putea ajuta să înțeleg mai bine cum merg lucrurile dacă m-aș uita pe munca desfășurată pe parcursul ultimilor ani.
    - Va trebui să îl întrebați pe tata despre asta, nu știu unde le ține. Ne vedem la cină, căpitane, spuse ea, după care se întoarse și ieși din cameră.
    Kenneth o privi în timp ce se îndepărta, știind că instinctul său inițial fusese corect - avea să îi creeze probleme.

      Rebecca îl mângâie pe Gray Ghost, sperând să găsească puțină alinare în asta, în timp ce cobora la bucătărie. O deranjase să vorbească despre mama ei, iar suferința căpitanului Wilding, atunci când vorbise despre moartea mamei lui, îi adusese aminte de a ei. Cu toate acestea, sensibilitatea lui îi arătase o latură necunoscută a caracterului său și, preț de o clipă, severul ofițer se transformase în băiețelul de odinioară.
    Omul era o enigmă fascinantă. Prima ei impresie inclusese, printre altele, rigurozitate și inteligență.
    Cu siguranță acele calități făceau parte din caracterul lui, însă era, de asemenea, tolerant și surprinzător de filosof. Îi vorbise în mod voit despre faptul că își pierduse reputația pentru a-i vedea reacția, însă, spre lauda lui, nu se arătase șocat și nici nu se lansase în speculații obscene.
    După ce îi dădu pisicii să mănânce, se îndreptă din nou, hotărâtă, spre atelier. Mai avea la dispoziție o jumătate de oră înainte de a se îmbrăca pentru a coborî la cină, timp suficient pentru a mai desena vreo două schițe ale căpitanului.

                                                                 Capitolul 6

                              După cum conveniseră, Kenneth îi făcu o vizită lui Lord Bowden pentru a-i da raportul după prima săptămână petrecută în casa Seaton.
    Fu condus de îndată în biroul lui Bowden. În clipa în care îl văzu pe Kenneth intrând, Bowden își lăsă ziarul la o parte și îi făcu semn să ia loc.
    - Bună ziua, Lord Kimball. Ce vești ai pentru mine?
    Kenneth studie chipul bătrânului. Cum îl întâlnise între timp pe Sir Anthony, își putea da seama de asemănarea evidentă dintre cei doi bărbați. Aveau aceeași siluetă subțire, aceeași statură medie și aceleași oase frumos sculptate ale feței.
    Cu toate acestea, însă, vitalitatea lui Sir Anthony, momentele în care fermeca pe toată lumea și irascibilitatea lui pasageră îl făceau să pară mult mai tânăr decât era de fapt față de fratele lui, de care îl despărțeau doar doi ani.
    - Nu am avansat așa de mult cum mi-aș fi dorit, spuse el în timp ce lua loc pe scaun. Va fi o  investigație care va lua ceva timp.
    Kenneth explică apoi că nu existau servitori angajați de multă vreme, povestind cât de mult timp petrecuse ocupându-se de treburile lui Sir Anthony care însemnau o grămadă de muncă acumulată. Continuă prin a descrie cum avea de gând să procedeze.
    - Sir Anthony ține niște jurnale zilnice care ar putea da la iveală multe lucruri despre perioada de timp care ne privește, spuse el în încheiere. Din păcate, am aflat că jurnalul a fost lăsat la casa de la țară cu toată comoția care a avut loc după moartea lui Lady Seaton. Singurul mod în care îl pot recupera este să rămân în slujba lui Sir Anthony până la vară, când acesta se retrage din nou la țară. Având în vedere obstacolele întâlnite, s-ar putea să trebuiască să recurg la așa ceva.
    - Sperasem să obții niște rezultate până atunci, spuse Bowden încruntat.
    - Avansez oarecum, deși nu este foarte evident, în sensul că încep să îi cunosc pe prietenii lui Sir Anthony și nu peste multă vreme, voi reuși să îi chestionez despre lucruri care s-au întâmplat în trecut. De asemenea, vreau să vorbesc și cu fostul lui secretar, Morley.
    - Ei, asta nu e greu, spuse Bowden căutând un stilou în sertarele de la birou și scriind pe o foaie de hârtie un nume și o adresă. Acum este secretarul unui membru al Parlamentului care îmi este prieten.
    - Așadar, dumneavoastră ați aranjat totul, nu? spuse Kenneth dând din cap în timp ce lua hârtia. Am bănuit că nu e o coincidență faptul că postul de secretar a devenit vacant la momentul potrivit.
    - Am afllat că Morley nutrea ambiții politice și a fost foarte simplu să fac în așa fel încât să i se ofere un post care l-ar fi ajutat în acest sens, spuse Bowden lăsându-se pe spate pe scaun și flexându-și degetele. Înțeleg că nu ai avut timp să găsești vreo dovadă palpabilă. Totuși, care sunt impresiile tale până în acest moment?
    Kenneth făcu o pauză pentru a-și pune ordine în gânduri.
    - Moartea lui Lady Seaton pare o rană deschisă, care, deși simțită, nu este recunoscută ca atare, spuse el. Sir Anthony nu a pomenit nici măcar o singură dată despre soția lui, deși uneori privește lung portretul ei, pe care îl are în birou. Fiica lui de-abia dacă suportă să vorbească despre moartea mamei ei. Aș vrea să le pot citi gândurile, dar mi-e imposibil, continuă Kenneth, aruncându-i o privire întrebătoare. Amanta despre care se zvonea că voia să o ia de nevastă este Lady Claxton? Cu siguranță au o relație intimă, însă pare să fie una întâmplătoare.
    - Lavinia Claxton? pufni Bowden. Bănuiesc că era de așteptat. Își face cam mulți "prieteni". Anthony a ucis-o pe Helen din cauza altei femei, însă nu am reușit să aflu despre cine era vorba. E destul de discret, în felul lui.
    Kenneth se încruntă în timp ce se gândea la asta. Dacă Sir Anthony ar fi iubit o altă femeie întro-o asemenea măsură încât să ucidă de dragul ei, părea destul de ciudat că se întreținea cu Lavinia, în loc să beneficieze de favorurile fostei amante. Se întrebă din ce motiv se încheiase aventura anterioară, asta în cazul în care chiar existase o aventură anterioară care să merite atenție. Se simțea ca un vânător de fantome.
    - Cum e nepoata mea? întrebă Bowden pe neașteptate.
    - Nu prea o văd pe domnișoara Seaton, cu excepția cinei, spuse Kenneth, nedorind să vorbească prea mult despre Rebecca. E destul de tăcută și își petrece tot timpul în atelier. Știați că este o pictoriță talentată?
    - Habar n-aveam, spuse Bowden ridicând din sprâncene. Poate asta explică moralitatea ei îndoielnică. Artiștilor li se pare că nu trebuie să se supună legilor lui Dumnezeu și nici celor ale societății.
    - Domnișoara Seaton o fi făcut o greșeală prostească în tinerețe, dar nu am auzit niciun zvon despre purtarea ei îndoielnică de atunci încoace, spuse Kenneth, văzându-se nevoit să își înghită mânia.
    - Mai sapă, replică Bowden cu un ton rece. Sunt convins că zvonurile nu voi întârzia. Sper că data viitoare vei avea mai multe lucruri să îmi spui.
    - Faptul că insistați să primiți rapoarte săptămânale este o greșeală, spuse Kenneth, căruia nu îi plăcea să se simtă presat. Veți fi iritat de faptul că nu am noutăți, iar pe mine chiar nu mă ajută faptul că vă tot uitați peste umărul meu la ce fac.
    Bowden se înnegură.
    - Poate ai dreptate, dar mă văd nevoit să insist cel puțin o dată pe lună, spuse el fără tragere de inimă, după o lungă pauză.
    - Prea bine, dar atunci n-ar trebui să ne vedem aici, la mai puțin de doi kilometri de casa lui Sir Anthony. Dacă acesta află că am fost văzut intrând la dumneavoastră, voi fi dat afară imediat. Din același motiv, vă rog să nu-mi scrieți la reședința Seaton decât în cazuri urgente. Folosesc acest oficiu poștal pentru corespondența personală, spuse Kenneth înmânându-i lui Bowden o bucată de hârtie cu o adresă mâzgâlită pe ea. O să-mi verific corespondența la două zile.
    - Acum, că sunteți instalat acolo, sper că lucrurile vor avansa mai repede, spuse punând hârtia într-unul dintre sertarele de la birou.
    - Tot ce se poate, dar bănuiala mea este că această investigație va lua mai mult decât ne dorim amândoi, spuse Kenneth ridicându-se. Nu este nevoie să fiu condus. Vă doresc o zi bună, Lord Bowden, continuă el, după care ieși din cameră, oprindu-se în holul umbrit, în timp ce majordomul deschise ușa unei femei scunde, dar grațioase, cu păr argintiu.
    După cum o salută majordomul, își dădu seama că era stăpâna casei. Așadar, Bowden se căsătorise, fie și numai pentru a evita să îi lase titlul fratelui pe care îl disprețuia.
    În timp ce Lady Bowden se îndrepta spre scări, îl observă pe Kenneth și dădu din cap absentă în semn de salut. Kenneth se întrebă ce căsnicie putea avea femeia cu Lord Bowden, având în vedere cât de obsedat era acesta de fosta lui logodnică.
    Pe drumul de întoarcere la reședința Seaton, se gândi că postul lui de secretar se dovedea a fo chiar plăcut. Atât Sir Anthony, cât și Rebecca erau atât de preocupați de operele lor, că nu îi puneau la îndoială activitățile atâta vreme cât își făcea treaba. Prietenii lui Sir Anthony îl acceptaseră drept secretar cu umor și voie bună și discutau fără ocolișuri în fața lui. Asta îi permisese să afle deja câteva lucruri utile.
    Îi luase ceva mai mult să se impună în fața servitorilor, dar se obișnuiseră destul de repede, după ce o concediase pe servitoarea cea leneșă și angajase un majordom foarte eficient, pe nume Minton. Nu peste multă vreme, toate aveau să meargă ca unse la reședința Seaton.
    În rarele momente de relaxare pe care și le permitea, avea o grămadă de opere de artă inunate pe care să le admire. Principalul lui regret era însă că o vedea atât de rar pe Rebecca.
    După discuția aceea din prima zi de muncă, se gândise că avea să îi câștige ușor încrederea și astfel avea să poată afla mai multe despre moartea mamei ei, dar, după cum îi spusese și Lordului Bowden, de-abia dacă reușea să o vadă.
    Aveau de obicei oaspeți la cină, ceea ce făcea orice conversație serioasă aproape imposibilă. Ea obișnuia să mănânce în tăcere, după care se scuza că nu putea rămâne să le țină celorlalți companie în salon.
    De câteva ori se întrebase dacă îl evita în mod deliberat, dar nu prea părea să fie cazul. Probabil o interesau cu totul alte lucruri. După ce îl accepase pe Kenneth ca făcând parte din personal, nu-i acordase mai multă atenție decât unei biete piese de mobilier. Trebuia să găsească o scuză pentru a vorbi cu ea.
    Problema era că dorința lui de a o vedea mai des pe Rebecca nu izvora doar din necesitatea de a-și duce la bun sfârșit misiunea. Voia să afle mai multe despre talentul ei, despre firea ei repezită și despre senzualitatea ei ascunsă. Faptul că Rebecca îl intriga îl făcea să urască și mai mult toată această mascaradă.
    Dacă, în cele din urmă, Sir Anthony avea să fie acuzat de crimă, Rebecca avea să afle, cu siguranță, că Kenneth se infiltrase în casă dintr-un cu totul alt motiv, și nu îi făcea plăcere să se gândească la cum ar fi putut reacționa ea.
    Pe drum, trecu pe lângă oficiul poștal de unde își ridica periodic corespondeța. Acesta era situat într-o papetărie, ceea ce îi permitea să treacă des pe acolo fără a da explicații. Se opri și văzu că îl aștepta o scrisoare de la sora lui.
    Probabil că Beth îi răspunsese la scrisoare de îndată ce o primise. Rupse sigiliul și citi foaia acoperită cu un scris îngrămădit.

                                 Dragă Kenneth,
    Mă bucur că îți este atât de bine la muncă. De la sosirea prietenului tău, locotenentul Davidson, lucrurile merg surprinzător de bine și aici. După cum mă avertizaseși, la început a fost destul de timid, dar acum se simte mult mai bine și are un simț al umorului chiar interesant. Și mie, și verișoarei Olivia ne place foarte mult.
    Cum locotenentul Davidson are un braț diform, asta mă face să mă simt mai în largul meu cu piciorul meu sucit, ceea ce nu mi se întâmplă de obicei în fața unor străini. Călărim în fiecare dimineață împreună pe moșie. Are multe idei despre cum am putea să ne îmbunătățim recoltele fără a investi prea mulți bani. Chiriașii și țăranii sunt impresionați de judecata lui, și moșia e complet schimbată față de vremurile când era vechiul vătaf aici.

    Beth continua prin a-i descrie sugestiile lui Davidson. Era evident că prietenul lui se pricepea mult mai bine la agricultură decât el. Dacă avea să salveze Suttertonul, spera ca Jack să rămână la ei în continuare, în calitate de administrator.
    Împături din nou scrisoarea și o introduse în buzunarul interior al hainei. Tonul vesel folosit de Beth în scrisoare îl făcea să se simtă mai puțin vinovat că o părăsise atât de repede după ce se reîntorsese în Anglia.
    Când plecă însă de la oficiul poștal, dispoziția îi era din nou dintre cele mai proaste. Nici măcar ideea că misiunea lui avea să le salveze pe Beth și moșia nu îl făcea să urască mai puțin ceea ce făcea.

    De îndată ce intră în atelierul tatălui ei, Rebecca observă că acesta era pe punctul de a exploda.
    Sir Anthony era cunoscut în societate ca un membru fin al aristocrației, cu o ținută și o inteligență impecabile, care din întâmplare era și un pictor talentat. Numai cei apropiați cunoșteau artistul extrem, de o disciplină feroce, care exista dincolo de aceste aparențe.
    În copilărie, Rebecca își reprezentase la un moment dat tatăl ca un vulcan fumegând, gata să își reverse lava incandescentă.
    Când îi arătase desenul, acesta râsese, recunoscându-se în el. Când Sir Anthony avea probleme cu un proiect la care ținea mult, vulcanul erupea și Rebecca încerca mereu să îl evite când avea asemenea crize.
    Își dădu seama de starea lui de spirit după modul în care era îmbrăcat. De obicei era atât de elgant de parcă ziceai că a ieșit dintr-un club de pe St. James. Acum, însă, haina îi era aruncată pe podea, avea mânecile suflecate și părul grizonat încurcat. Toate astea îi dădeau de înțeles să o șteargă înainte să fie observată. Era prea târziu însă.
    - Pe unde naiba umblă Wilding? lătră el lăsând brusc jos paleta și pensula.
    - Cred că a ieșit puțin în dimineața asta, spuse ea resemnată, intrând în atelier.
    Deși nu îl văzuse pe căpitan, sesizase că lucrurile erau altfel prin casă când acesta era prezent, ca și cum ar fi existat o doză suplimentarp de energie acolo.
    - Ce e în neregulă cu nenorocitul ăsta de tablou? întrebă tatăl ei, uitându-se urât la pânza largă proptită pe șevalet.
    Deși asistase la evoluția tabloului din stadiul de schiță până la cel de pictură în ulei aproape finisată, Rebecca se apropie, docilă, și în examină din nou.
    Era vorba despre ultimul tablou din seria despre bătălia de la Waterloo pe care o picta tatăl ei. Acesta îl înfățișa pe ducele de Wellington călare, cu picioarele proptite în scări, în timp ce își flutura pălăria spre armată, făcându-le semn soldaților să atace trupele franceze. Figura eroică a ducelui domina tabloul, în timp ce câteva regimente greu încercate apăreau pe fundal.
    Era o pictură bună, însă înțelegea nemulțumirea tatălui ei. Într-un mod greu de descris, parcă îi lipsea suflul, iar ea nu știa cum se putea repara o asemenea hibă.
    - De fapt, nu e nimic în neregulă, spuse ea ezitând, știind că tatăl ei aștepta un răspuns. L-ai redat foarte bine pe Wellington, iar câmpul de bătălie pare veridic. Modul în care își ține brațul ridicat este foarte dinamic.
    - Sigur că sunt bune și compoziția, și asemănarea, doar așa se întâmplă cu toate tablourile mele, spuse tatăl ei exasperat. Cu toate astea, nu e un tablou măreț, nici măcar nu e unul bun, continuă el încruntându-se din nou în timp ce privea pânza. Poate că mi-ar putea spune Wilding ce îi lipsește. Până la urmă, el chiar a fost de față. Dar de ce nu este aici? insistă el pe un ton certăreț.
    - Sunt convinsă că se întoarce repede, răspunse ea, profitând de ocazie pentru a se scuza și a pleca. O să îi spun lacheului să îl trimită la tine pe căpitan de îndată ce se întoarce.
    Înainte de a se îndrepta spre ușă însă, aceasta se deschise și intră însuși căpitanul Wilding. Deși haina albastră și pantalonii galben-închis nu erau deloc țipători, ieșea categoric în evidență, ca și cum ar fi purtat unforma stacojie. Acesta o salută pe Rebecca dând din cap și așeză un pachet pe masă.
    - Iată pigmenții pe care i-ați comandat, Sir Anthony, spuse el. Cum mă aflam prin apropierea magazinului de vopseluri, i-am ridicat eu însumi.
    În loc să profite de ocazia ivită pentru a pleca, Rebecca se dădu un pas înapoi și îl examină pe noul-venit, în încercarea de a analiza ce anume îi conferea acea alură impunătoare. Aura lui de forță fizică avea o oarecare contrinbuție la acea impresie, însă doar în mică parte. Inteligența era și ea evidentă, precum și o idee de integritate inflexibilă, însă nici una dintre aceste calități nu definea în întregime esența acestui bărbat.
    - Unde ai fost? mârâi Sir Anthony în loc să fie mulțumit că acesta sosise.
    - Am vorbit cu negustorii de vinuri, spuse Wilding pe un ton blând. Poate vă amintiți că am discutat ieri despre faptul că actualul furnizor de vinuri nu este cel mai potrivit. Ei bine, cred că am găsit unul mai bun.
    - Și bănuiesc că ai tot gustat din vin, iar acum nici nu mai gândești prea limpede, spuse Sir Anthony sarcastic.
    - Desigur că am gustat puțin vin, dar cu siguranță nu sunt beat, spuse căpitanul, fără să muște din nadă. Îmi pare rău dacă absența mea a creat probleme, nu știam că aveți nevoie de mine acasă.
    - Ar fi trebuit să fii aici când voiam să fii aici! spuse furios Sir Anthony, apucând un flacon de vopsea albă pe bază de plumb și aruncându-l înspre secretar.
    - Ce Dumnezeu înseamnă asta? replică Wilding dându-se la o parte din calea proiectilului, care se lovi cu un zgomot înfundat de lambriurile de stejar, împroșcându-le cu un arc de vopsea albă.
    Dezlănțuit complet, Sir Anthony începu să arunce tot felul de obiecte prin cameră. Vopseaua albă fu urmată de niște galben napoletan și de albastru de Prusia. Apoi, o mână de pensule speciale, cu mâner lung, se pomeniră aruncate în aer, zburând în toate direcțiile, doar pentru a se prăbuși apoi cu zgomot pe podea. Mătură totul de pe masa de lângă el cu brațul înainte de a începe să își azvârle nebunește cuțitul pentru pictură.
    Acesta trecu milimetric pe lângă umărul Rebeccăi și se izbi de perete.
    Tremurând de frică în sinea ei, ea se pregăti să se adăpostească în spatele divanului. În clipa următoare, căpitanul Wilding traversă încăperea spre Sir Anthony și îl apucă de încheietură cu putere.
    - Nu aveți decât să vă distrugeți întregul atelier, dar nu aruncați cu obiecte într-o doamnă, spuse el cu o voce periculos de blândă.
    - Dar asta nu e o doamnă, e fiică-mea! spuse tatăl ei, încercând să își elibereze mâna din strânsoare.
    - Cu atât mai mult ar trebui să vă controlați, spuse căpitanul, strângând puternic încheietura tatălui ei.
    Preț de o clipă, siluetele celor doi bărbați rămaseră nemișcate. Cea mai subțire, a lui Sir Anthony, tremura de furie, deși bărbatul era complet neajutorat în fața forței neiertătoare a căpitanului.
    Rebecca își imagină în trecere un fulger care lovește în van muntele.
    Tatăl ei își trase mâna din strânsoare și, preț de o clipă ucigător de lungă, Rebecca crezu că avea să-l lovească pe căpitan.
    Apoi, într-una dintre obișnuitele lui schimbări de dispoziție, Sir Anthony își lăsă brațul să cadă.
    - Ai drepate, să te ia naiba! Dar nu te-am lovit niciodată, nu-i așa? spuse el aruncându-i o privire Rebeccăi.
    - Doar m-ai stropit cu vopsea, răspunse ea cu o detașare forțată și își descleștă pumnii. Țintești tare prost.
    Căpitanul îi dădu drumul tatălui ei, însă își păstră mina serioasă și privirea de oțel.
    - Faceți des asemenea scene, Sir Anhtony?
    - Nu e un obicei, dar nu-i o chestie izolată, spuse acesta frecându-și încheietura dreaptă în locul unde îl prinsese în menghină căpitanul. Am ales această mobilă tocmai pentru că se poate curăța cu ușurință și rezistă la câteva mici pete.
    - Foarte amuzant, spuse Wilding. Cu toate acestea, va trebui să vă cereți scuze în fața fiicei dumneavoastră.
    - Rebecca nu îmi ia toanele în serios, replică Sir Anthony, strângând din dinți, căci tocmai fusese pus la punct de un angajat de-al lui.
    - Nu? Atunci de ce este atât de palidă, de parcă ar fi în covalescență?
    Cu asta, ambii bărbați își îndreptară privirile spre ea, și Rebecca încremeni. dându-și seama că oricine o privea îndeaproape își putea da seama că suferea.
    Cu percepția lui de artist, tatăl ei își dădu imediat seama de starea ei.
    - Te deranjează atât de mult când mă înfurii, Rebecca? întrebă el surprins.
    Ea fu pe punctul de a-l minți pentru a-i ușura conștiința, însă nu reuși să facă asta, întrucât căpitanul Wilding o fixa cu privirea lui cercetătoare.
    - Ieșirile tale mă supără de fiecare dată, recunoscu ea fără mare tragere de inimă. Când eram mică, mă făceau să mă gândesc că vine sfârșitul lumii.
    - Îmi pare rău, Rebecca, n-am știut, spuse tatăl ei trăgând adânc aer în piept. Mama ta..... începu el, dar se opri brusc.
    Mamei ei nu-i păsase niciodată de acele ieșiri, pentru că era și ea capabilă de unele mai intense. De fiecare dată când părinții ei țipau, Rebecca fugea și se ascundea sub pat.
    - Tata a avut probleme cu această pictură, căpitane Wilding, spuse Rebecca repede, pentru a rupe tăcerea stânjenitoare. S-a gândit că ați putea avea vreo părere utilă. Este ultimul lui tablou din seria despre bătălia de la Waterloo. Wellington însuși i-a pozat pentru tablou.
    Wilding își întoarse privirea spre tablou. Cum ea îl privea îndeaproape, putu observa cum i se întindea pielea pe pomeți. Deși la început crezuse că era un bărbat rece, lipsit de emoții, începea să învețe să recunoască la el semne bine ascunse de emoție.
    - Wellington dând semnalul înaintării generale, murmură căpitanul. E destul de tulburător să revăd scena.
    - L-ați văzut dând semnalul de atac? întrebă ea.
    - Da, dar eram mult mai departe, desigur, spuse el, studiind pânza. Sir Anthony, doriți ca acest tablou să fie un portret clasic, idealizat, al unui erou sau o reprezentare realistă a bătăliei în sine?
    Tatăl ei deschise gura să spună ceva, dar o închise repede.
    - Wellginton este un om măreț, și vreau ca publicul să observe asta, zise el într-un final. Vreau ca acest tablou să rămână întipărit în mintea privitorilor pentru eternitate. Peste două sute de ani, vreau să se mai vorbească încă despre Wellingtonul lui Seaton.
    - Poate că reprezentarea dumneavoastră este prea clasică și reținută, și astfel nu poate crea acea impresie de putere, spuse căpitanul. Atât ducele, cât și calul arată ca scoși din cutie, de parcă ar fi la paradă, iar la Waterloo nu a fost deloc așa. După o zi de luptă crâncenă, soldații și animalele lor erau epuizați și plini de noroi, de transpirație și praf de pușcă. Chiar și din poziția în care mă aflam, am putut observa urmele de oboseală și încordarea de pe chipul ducelui.
    - Ce expresie avea? întrebă Sir Anthony.
    Wilding se gândi puțin înainte de a-i da un răspuns.
    - Soarele apunea, și o rază de lumină îi cădea pe chip în timp ce își ridica pălăria.  Nu-i pot descrie exact expresia, dar îmi amintesc de câți ani lupta să ajungă acolo. În Spania înfruntase soarta potrivnică ani de-a rândul. Avea provizii insuficiente și o armată mult mai puțin numeroasă decât a inamicului, însă, prin voința lui de neclintit, și-a asigurat victoria, deși cu prețul vieții multora dintre cei mai buni prieteni.
    - Ce prostie din partea mea să îl înfățișez pe duce așa cum era în fața mea, în atelier, mormăi Sir Anthony ca pentru sine. Ar fi trebuit să încerc să mi-l imaginez așa cum era, de fapt, în acele clipe, continuă el, aruncându-i o privire rapidă căpitanului. Ar trebui să mai iau seama la ceva?
    Wilding arătă spre fundalul tabloului.
    - Soldații sunt la fel de vizibili ca într-o zi senină de mai, dar asta este o greșeală. Câmpul de bătălie era un iad plin de fum de praf de pușcă. Uneori era greu să vezi până și la câteva sute de metri mai încolo.
    - Pot folosi un lac cenușiu transparent ca să obțin acel efect, însă Wellington e cheia. Voința, voința de fier, asta trebuie să arăt.
    - Ce alte tablouri fac parte din serie în afară de acesta și cel care înfățișează cavaleria atacând? o întrebă Kenneth pe Rebecca.
    - Tablourile finisate nu se află aici, dar aceste schițe sunt destul de fidele, spuse ea scoțând două desene dintr-o mapă. Primul dintre ele înfățișează regimentele aliate înșiruite pe culme cât vezi cu ochii.
    Wilding se apropie și privi schița peste umărul ei. Rebecca deveni imediat conștientă de căldura trupului lui, aflat la doar câțiva centimetri în spatele ei. Omul ăsta trecuse prin iadul din peninsulă și prin bătălia de la Waterloo și supraviețuise. Asemenea lui Wellington, trebuia să fie un om de fier.
    - Unde ați fost poziționat? întrebă ea.
    - Cam pe aici, indică el, puțin la stânga de centru. Mi-am petrecut mare parte din zi luându-mă cu ei la harță în jurul unei gropi de nisip.
    - Din punctul meu de vedere, tabloul este dominat de aceșto bărbați din planul îndepărtat, spuse Rebecca îndicând figura unui tânăr stegar și a unui sergent încărunțit care păzeau stindardul regimentului lor. Deasupra lor, steagul Marii Britanii se zbătea în ghearele vântului, sfidând armata franceză care stătea tăcută, ordonată, de partea cealaltă a văii.
    - Întotdeauna ne emoționează aspectele particulare, detaliile, nu privirea de ansamblu, spuse gânditor căpitanul. Un tânăr aflat în pragul primei lui bătălii care se întreabă dacă va avea curajul să se ridice la așteptările acestei zile și un veteran plin de cicatrici, care a înfruntat moartea în repetate rânduri, întrebându-se dacă nu cumva de această dată are să-și găsească sfârșitul. Oricine va primi acest tablou se va întreba dacă acești doi bărbați vor supraviețui bătăliei care urmează.
    Din tonul lui, Rebecca înțelese că și el fusese fiecare dintre acești oameni în diferite momente din cariera sa. În tinerețe, își găsise curajul, ca ofițer experimentat își testase norocul, iar botezul bătăliei îl transformase în ceea ce era acum. Era complet diferit de cei pe care îi întâlnise pânăîn acel moment, și asta o fascina. Voia să se sprijine de el, să îi absoarbă puterea de luptător și determinarea.
    - Cel de-al doilea tablou reprezintă asediul castelului Hougoumont, spuse ea cu gura uscată, scoțând la iveală cel de-al doilea desen.
    Bătălia pentru cucerirea castelului se transformase într-o bătălie plină de răutate între un număr mic de trupe aliate și două divizii și jumătate de trupe franceze. Tatăl ei alesese momentul în care francezii pătrunseseră în curte, iar apărătorii se luptau sălbatic pentru a-i alunga înainte de a fi prea târziu.
    - Voia să obțină o scenă de luptă sălbatică corp la corp, continuă ea.
    - Soldații în starea lor primară, un tablou demn de a sta lângă cel cu atacul cavaleriei, atât de grandios.
    Rebecca încuviință din cap, impresionată. Nu era doar un războinic, ci avea și o percepție excelentă în privința tablourilor.
    - Crezi că seria asta de tablouri va spune povestea potrivită despre ce s-a întâmplat la Waterloo? întrebă tatăl ei, ridicând privirea de la tabloul cu Wellington.
    Spre ușurarea Rebeccăi, căpitanul se îndepărtă de ea.
    - Spune atât cât se poate povesti în patru tablouri, răspunse el.
    - Simt o notă de rezervă în vocea ta, replică Sir Anthony cu șiretenie. Am reprezentat începutul și sfârșitul, infanteria și cavaleria. Ce alte scene crezi că ar trebui incluse?
    - În locul dumneavoastră, spuse Wilding, aș picta mai multe tablouri. Următorul ar fi Wellington dând mâna cu prințul Blucher în momentul când britanicii se întâlnesc cu prusacii în apropiere de La Belle-Alliance. Campania de la Waterloo este povestea multor națiuni care se aliază împotriva unui dușman comun. Dacă nu ar fi sosit prusacii spre sfârșitul zilei, victoria nu ar fi fost una decisivă.
    - Mda, iată o posibilitate interesantă, reflectă Sir Anthony. Care ar fi tabloul final?
    - Arătați prețul victoriei, spuse căpitanul fără ocolișuri. Soldați epuizați, soldați răniți care dorm de parcă ar fi morți în jurul focului de tabără, iar în întunericul din jurul lor, arătați cadavrele amestecate și armele rupte. Arătați că în democrația pe care o impune moartea, toate victimele unei bătălii sunt egale.
    - Vă exprimați foarte plastic, căpitane, spuse Rebecca, întrerupând după o vreme tăcerea care se așternuse.
    - Ca să nu mai vorbim despre faptul că se pricepe și la pictură, adăugă tatăl ei. O să iau în considerație ce mi-ai sugerat, chiar o să fac asta.
    Urmă o pauză, iar Rebecca simți un val de dorință ridicându-se în ea. Era cea mai puternică emoție pe care o resimțise de luni bune. Trebuia să îl aibă pe căpitanul Wilding, să îi captureze esența astfel încât ceva din el să îi aparțină pentru totdeauna.
    Fără să îi pese de buna-cuviință, traversă camera și îi atinse obrazul, trasând cu degetele conturul cicatricii tari și totodată netede.
    - Mă dau bătută, căpitane, spuse ea cu vocea răgușită. Mi-e teamă că trebuie să te pictez cu orice preț.

                                                                  Capitlul 7

                                          Cuvintele și atingerea ușoară, senzuală a Rebeccăi îl luară atât de mult prin surprindere pe Kenneth, încât de-abia putu să scoată câteva cuvinte.
    - Poftim? îngăimă el.
    - Am tot tânjit să îmi pozați ca model de când ați venit aici, spuse ea, dându-se un pas înapoi. Sunteți cât se poate de irezistibil.
    Venind din partea altor femei, aceste cuvinte ar fi fost o invitație sugestivă, Rebecca Seaton, însă, arăta mai degrabă precum o casnică dornică să facă economii care se holbează la un pui, gândindu-se cum ar merge de minune pentru masa de duminică.
    - Ar trebui să mă simt onorat sau să mă alarmez? spuse el sec.
    - O, categoric alarmat, spuse ea, aruncându-i o privire tatălui ei. Te superi dacă ți-l fur pe căpitanul Wilding pentru o oră sau două pe zi?
    - Înțeleg perfect, spuse Sir Anthony zâmbind. De fapt, sunt tentat să îl refac pe sergentul din scena aceea de dinaintea bătăliei, ca să îl fac să arate ca Kenneth, continuă el, aruncându-i o privire secretarului. Se spune că ochii unui soldat trădează luptele pe care le-a văzut. Tot ce aș fi vrut să spun despre sergent este exprimat de chipul lui Kenneth, Dacă însă el dorește asta, îl poți lua tu prima.
    - Așadar, sunteți dispus să îmi pozați, căpitane? întrebă Rebecca.
    Kenneth se foi, deloc în largul lui, sub privirile cercetătoare ale tatălui și ale fiicei. Artiștii ăștia nenorociți observau mereu prea multe lucruri! Cu toate acestea, își dorise să petreacă mai mult timp cu Rebecca, și acum se ivise ocazia perfectă, pe care nu o putea rata.
    - Dorința dumneavoastră este poruncă pentru mine, domnișoară Seaton.
    - Atunci să mergem în atelierul meu.
    - Câteva clipe, vă rog, spuse el, arătând în jur la atelierul în dezordine. Mai întâi trebuie să chem o servitoare să curețe aici înainte ca vopselurile să distrugă complet mobila și covorul.
    - Asigură-te că trimiți pe cineva care face curat în liniște, ordonă Sir Anthony, după care, luând o tăbliță și un creion, se așeză și începu să deseneze cu mișcări sigure și rapide.
    Kenneth îi deschise ușa Rebeccăi și, în timp ce aceasta trecea pe lângă el, observă că părul începuse să iasă din cocul improvizat cu niște ace de păr. Buclele ruginii, mătăsoase, nu erau prea disciplinate, și rezultatul obținut era o coafură cu păr ciufulit, de parcă tocmai se dăduse jos din pat.
    Pentru a suta oară de când ajunsese la reședința Seaton, își aminti că trebuia să își vadă de treabă. Îi verifică pe servitori ca să afle ce se mai întâmplase în lipsa lui și o trimise pe Betsy, cea mai grijulie dintre servitoare, să facă curat în atelierul lui Sir Anthony. Apoi se îndreptă spre sanctuarul Rebeccăi.
    Bătu la ușă și intră când primi acceptul ei, privind în jur cu mare interes. Dacă atelierul lui Sir Anthony era elegant ca un salon, bârlogul Rebeccăi avea pereți vopsiți în alb, tavan în pantă și confortul unei bucătării de fermă. Ferestrele dinspre stradă avea dimensiunea obișnuită, însă, pe peretele din spate, ferestrele mari, deschise, lăsau să intre o lumină blândă, asemenea unei aurore boreale. Era lumina perfectă pentru un artist.
    În plus, peste tot în jur erau tablouri. Unele dintre ele, agățate pe perete, altele, simple pânze fără ramă proptite de perete. Bogăția culorii și a imaginii îl uluia.
    Rebecca era făcută ghem într-un scaun încăpător, cu un caiet de desen în poală și cu un creion în mână. Îi făcu semn să ia loc pe divanul din fața ei.
    - Făceți-vă comod, căpitane. O să fac câteva schițe. Trebuie să mă hotărăsc cum să vă redau mai bine.
    - Dacă tot ne vom călca pe bătături în fiecare zi, ar trebui să-mi spuneți Kenneth, zise el în timp ce lua loc.
    - Atunci trebuie să îmi spuneți și dumneavoastră Rebecca, replică ea zâmbind.
    Kenneth observă că ochii ei de culoarea alunei avea câțiva stropi de verde, ceea ce îi conferea privirii o adâncime de felină.
    - Nu am mai pozat pentru nimeni, ce trebuie să fac?
    - Pentru moment, relaxează-te și încearcă să nu îți miști capul.
    În timp ce degetele Rebeccăi trecură la treabă, Kenneth aruncă o privire la tablourile din imediata lui apropiere. Stilul ei menținea ceva din precizia clasică a tatălui ei, având însă ceva mai mult sentiment. Multe dintre tablouri înfățișau femei în chip de personaje istorice celebre și fantastice. Fără a-și roti capul, putea observa cel puțin vreo șase picturi la fel de frumoase ca tabloul Boadicea de la parter.
    - Ai expus vreodată la Academia Regală?
    - Niciodată, spuse ea fără a ridica privirea de pe caiet.
    - Ar trebui să îți prezinți operele, să le arăți ce poate face o femeie, spuse el, privind un tablou plin de forță cu Iudita și Holofern.
    - Nu simt nevoia să fac asta, spuse ea pe un ton rece.
    Pentru o vreme se așternu tăcerea. Nu se auzea decât scârțâitul creionului ei pe foaie. După ce admiră tablourile din imediata lui apropiere, Kenneth își mută atenția spre Rebecca. Avea încheieturi delicate, aproape fragile, și totuși degetele ei lungi și suple trădau putere. Se răsucise pe lateral pe scaun, și asta îi ridicase rochia de muselină puțin deasupra gleznelor, la fel de subțiri și de frumoase ca încheieturile.
    Deși Rebecca nu era volptuoasă precum Maria, era la fel de senzuală și de atrăgătoare.
    Ori de câte ori își pleca ușor capul deasupra caietului, îi oferea o priveliște seducătoare asupra cefei ei. Pielea palidă părea aproape translucidă prin comparație cu culoarea puternică a părului ei. Se întrebă cu ar reacționa dacă ar săruta-o acolo. Probabil i-ar cere să se așeze ca să își poată termina schițele.
    Părea mai cald în cameră decât era de așteptat să se facă de la mica flacără de cărbuni. Nu-l ajuta însă să își mute privirea de la ea, era așa de conștient de cum arăta corpul ei, încât ai fi zis că o ținea la el în poală. Descoperi un ușor parfum floral amestecat cu mirosul uleiului de in și al fumului de cărbune. Părea apă de trandafiri, o aromă subtilă, feminină, foarte potrivită pentru doamna care o purta.
    "Oare cum ar arăta purtând doar mireasma de apă de trandafiri și un văl strălucitor de păr roșcat?" se întrebă el și simți cum începe să îi bată inima mai repede, în timp ce borboane de sudoare i se adunau pe frunte.
    La naiba! Nu era obișnuit să stea și să nu facă nimic, așa că nu era de mirare că imaginația lui începea să țeasă fantezii erotice. Și nici faptul că nu mai fusese cu o femeie de luni bune nu îl prea ajuta. Femeile ușoare din Paris i se păruseră asemenea patiseriei franceze: extrem de delicioase, dar ușor de uitat. Rebecca Seaton avea să reprezinte un cu totul altfel de ospăț.
    - Sir Anthony într-un acces de furie este o priveliște alarmantă, comentă el, știind că trebuia să își distragă atenția de la Rebecca înainte de a lua foc. Nu te pot învinovăți că erai speriată.
    - Dar nu eram speriată, spuse ea ușor surprinsă. Tata n-ar face rău nimănui. Pur și simplu, nu îmi plac scenele.
    Deși încrederea pe care o avea în tatăl ei era cât se poate de înduioșătoare, ieșirea lui Sir Anthony îl convinsese pe Kenneth de faptul că pictorul era capabil să facă rău. Oare Helen Seaton îl provocase în legătură cu amanta lui, devenind astfel victima acelei furii de care dăduse dovadă astăzi? Ce fel de femeie fusese Helen?
    Părea momentul potrivit pentru a afla mai multe despre ea.
    - Mamei tale îi plăcea să fie înconjurată de artiști nebuni? întrebă el.
    - O, da, îi plăcea nespus, zise Rebecca fără a ridica privirea, în timp ce rupse o pagină din caiet și o puse deoparte, pentru a se apuca din nou să deseneze pe foaia următoare. Prietenii o numeau regina lumii artistice londoneze. Orice artist sărac din oraș știa că putea conta pe ea pentru câteva lire împrumut, ca să nu moară de foame.
    - Și îi mai dădeau vreodată banii înapoi?
    - Uneori, spuse Rebecca zâmbind. Unii pictori o plăteau dându-i opere de-ale lor. De obicei, erau unele destul de proaste, căci artiștii de primă mână nu prea aveau nevoie de împrumuturi.
    - Asta explică pisajele oribile din camera mea. Probabil încerca să le ascundă pe undeva.
    - Se prea poate, încuviință Rebecca. Dacă te-au ofensat cumva, putem găsi ceva mai bun. Slavă Domnului, sunt o grămadă de tablouri prin casă.
    - Mi-ai putea împrumuta un tabloul de-al tău? întrebă el uitându-se peste cele aflate în raza lui vizuală. Poate tabloul acela minunat din fața mea. Cred că e Diana, zeița vânătorii.
    Zeița era înfățișată stând tăcută în picioare, cu mâna sprijintă de un arc aproape la fel în înalt ca ea și cu o expresie gânditoare pe chip. Îi amintea de Rebecca.
    - Dacă îți place, spuse ea întorcând o altă foaie a caietului de desen. Am o ramă care s-ar potrivi numai bine.
    - Înainte să îți continui munca, te superi dacă luăm o pauză? întrebă el. Nu sunt obișnuit să stau nemișcat  atâta vreme.
    - Desigur. Îmi pare rău, spuse ea cu un zâmbet plin de regret. Când lucrez, uit cum trece timpul. Vrei niște ceai? De obicei, cam pe la ora asta fac un ibric întreg.
   - Mi-ar plăcea foarte mult, spuse Kenneth ridicându-se și întinzându-se ca să scape de tensinunea pe care o simțea în umeri.
    Rebecca se ridică și se duse la șemineu, aplecându-se grațios pentru a așeza ibricul pe foc.
    - Fii mulțumit că pozezi pentru mine, nu pentru tata, spuse ea. El e mult mai sever decât mine, continuă ea, analizându-l cu o privire tăioasă. Tata avea dreptate, ai fi un sergent grozav în tabloul lui.
    - Cred că mi se potrivește rolul, am fost sergent ani buni.
    - Sergent? Tu? întrebă ea uitându-se lung la el.
    - Am intrat în solda regelui înrolându-mă la vârsta de optsprezece ani, explică el. Am fost promovat mai târziu, pe merit.
    - Pentru fapte de vitejie ce nu puteau fi trecute cu vederea, spuse ea încet. Așa se întâmplă mereu, nu?
    - Da, așa e, dar este vorba și despre noroc aici, spuse el zâmbind ușor. Trebuie să o faci pe viteazul în apropierea unui ofițer care să te poată recomanda pentru promovarea în funcție.
    - Ești plin de surprize, căpitane. Luându-mă după felul în care te exprimi, crezusem că ești....
    Rebecca se opri, încurcată.
    - Ai presupus că sunt un gentilom, completă el, sărindu-i în ajutor.
    - Îmi pare rău, spuse ea coborând privirea. Sigur că ești un gentilom, și ar trebui cu atât mai mult să fii apreciat pentru faptul că ai dobândit prin forțe proprii ceea ce alții au doar accidental, prin naștere.
    - De fapt, mă trag dintr-o familie respectabilă, spuse el ridicând din umeri. M-am înstrăinat însă de tatăl meu, așa că n-am avut banii necesari pentru a obține un grad în armată, motiv pentru care a trebuit să mă înrolez.
    - Din ce cauză v-ați îndepărtat?
    Cum nu se simțea deloc în largul lui, Kenneth începu să măsoare mansarda de-a curmezișul, rămânând însă în centru, pentru a nu se lovi cu capul de tavanul în pantă. Ar fi trebuit să fie el cel care o chestiona pe Rebecca. Cum se ajunsese oare la această răsturnare de situație?
    - La un an după moartea mamei, tatăl meu s-a căsătorit cu o fată de șaptesprezece ani. Nu.... ne-am înțeles.
    - Ar fi fost dificil să accepți orice mamă vitregă atât de curând după moartea mamei tale, spuse Rebecca empatică. Probabil ți s-a părut o lipsă de decență să vezi o fetișcană de vârsta ta luându-i locul.
    Fusese mai mult decât o lipsă de decență. Preț de o clipă, își aminti furia și repulsia pe care le simțise atunci. Kenneth își ținu însă sentimentele în frâu, amintindu-și că avusese și el partea lui de vină în ceea ce se întâmplase.
    - În plus, nu era o persoană foarte plăcută. Cu toate astea însă, tatăl meu era îndrăgostit - sau mai degrabă în călduri. N-am mai suportat să stau sub același acoperiș cu el. Crezi că tatăl tău are de gând să se recăsătorească? continuă el, schimbând subiectul. Ce părere ai despre asta?
    Rebecca păru uimită, ca și cum nu ar fi luat în calcul o asemenea posibilitate.
    - Asta depinde de femeia pe care ar lua-o de nevastă, spuse ea fără tragere de inimă. Bănuiesc că va trebui să aștept și să văd ce se va întâmpla.
    - Lavinia speră oare că va deveni următoarea Lady Seaton?
    - Mă îndoiesc, spuse Rebecca în timp ce se apleca după un borcan cu ceai dintr-un mic dulap. Dincolo de aparenta imperinență, Lavinia e destul de drăguță, însă cred că ține prea mult la libertatea pe care i-o oferă poziția ei de văduvă pentru a renunța la ea. Probabil că tata se va recăsători într-o bună zi, îi place să aibă o nevastă care să îl răsfețe.
    Ibricul începu să scoată aburi, așa că ea îl luă de pe foc și turnă puțină apă fierbinte în ceainic, pentru a-l încălzi.
    - E un tablou cu Lavinia în spatele tău.
    Se întoarse și o găsi imediat pe Lavinia printre pânzele neînrămate sprijinite de perete. Aceasta stătea lungită pe un divan grecesc, îmbrăcată în haine din perioada clasică, ce lăsau să se vadă destul de mult corpul, cu o invitație rece în privire. În eterna bătălie dintre sexe, Lady Claxton ar fi, fără îndoială, prădătorul, nu prada.
    - Lasă-mă să ghicesc, te rog, spuse el. O întruchipează pe Messalina, împărăteasa romană care a învins-o pe cea mai faimoasă curtezană a Romei într-un maraton de desfrâu care i-a epuizat pe jumătate dintre bărbații din oraș.
    Rebecca chicoti în timp ce adăuga frunze de ceai și apă în ceainic.
    - De fapt, se presupune că e Aspasia, cea mai frumoasă și mai învățată curtezană din Atena. Am pictat-o de mai multe ori pe Lavinia. Îi place să pozeze.
    Probabil însă că Lavinia nu avea să fie următoarea soție a lui Sir Anthony. Dacă asta era adevărat, cine era acea amantă care ar fi putut constitui cauza morții lui Lady Seaton? Gândindu-se că pusese destule întrebări pentru moment, Kenneth se îndreptă spre capătul îndepărtat al mansardei. Ferestrele mici dădeau înspre stradă, iar lumina strălucitoare dinspre sud scotea la iveală o masă funcțională cu scaune.
    Acesta era atelierul Rebeccăi, cu role de pânză și rame depozitate prin colțuri. Gray Ghost dormea pe o masă, între o ramă de tablou și un mojar cu pistil. Pisica deschise puțin ochii simțindu-l pe Kenneth apropiindu-se, după care se întoarse liniștită la moțăit.
    În partea stângă se afla un alcov cu o piesă masivă de mobilier, care aducea cu o clădire complicată de inspirație italiană. Niște linii fine indicau sertarele care fuseseră ascunse meșteșugit printre pilaștri falși. Kenneth mânâie curba unei arcade care încadra un compartiment cu pensule și cu mici ustensile.
    - Dulapul acela a fost făcut special pentru un artist flamand din secolul al XVII-lea, Van Veeren, îi strigă Rebecca din celălalt capăt al mansardei, văzând ce îi captase atenția.
    - Din păcate, nu cred că am auzit de el.
    - Nici nu aveai de ce, spuse ea asamblând o tavă pentru ceai și aducând-o în atelier. Era un pictor de portrete și de naturi moarte nu prea talentat.
    - Legume și iepuri morți? replică Kenneth rânjind.
    - Exact. Cu toate acestea, probabil trăia destul de bine din asta, spuse ea așezând tava pe masă.
    Gray Ghost se trezi imediat și veni repede să vadă despre ce era vorba.
    - Sunt niște prăjituri cu afine destul de bune în tavă, dacă reușești să ajungi la ele înaintea lui Gray Ghost, spuse ea împingând cu blândețe motanul de lângă tavă. Acesta se ghemui la pândă asemenea unui leu de piatră, cu privirea lacomă ațintită asupra tăvii de copt, în timp ce Rebecca turnă ceaiul. Îi înmână lui Kenneth o ceașcă, după care se așeză pe unul dintre scaunele de lemn destul de uzate.
    Deși nu se așteptase ca Rebecca să aibă asemenea îndeletnici casnice, constată că rolul i se potrivea de minune. Foarte bine, disponibilitatea lui de a-i poza schimbase relațiile dintre ei, făcând-o să se simtă mai în largul ei când se afla în preajma lui. Ar fi trebuit să fie satisfăcut. Dorise să îi câștige încrederea, pentru a putea obține informații de la ea. Ce păcat însă că succesul obținut era temperat cumva de un sentiment de vinovăție!
    În armată învățase să lase la o parte lucrurile în legătură cu care nu putea face nimic, așa că putea la fel de bine să se bucure de ceai, mai ales că sarcinile lui obișnuite și vizita la Lord Bowden nu îi lăsaseră destul timp la dispoziție pentru a mânca nimic de la micul dejun. Adăugă un cub de zahăr în ceașcă și se așeză pe celălalt scaun.
    Mâncară în liniște delicioasele prăjituri cu afine, după care Kenneth rupse tăcerea în timp ce Rebecca se apleca pentru a mai turna ceai.
    - Bănuiesc că îți pregătești singură pânzele aici, nu?
    - Da, pe ale mele și pe majoritatea celor pe care le folosește tatăl meu, spuse ea dându-i o bucățică de prăjitură lui Gray Ghost care o lipăi elegant dintre degetele ei. De asemenea, pregătesc și creioanele noastre colorate și niște amestecuri speciale de pigmenți, pe care nu le găsești la magazinul de vopseluri.
    - Sunt convins că Sir Anthony ar putea găsi pe altcineva care să se ocupe de asemenea lucruri mărunte, spuse el cu o privire nedumerită.
    - Da, dar oare ar fi duse la bun sfârșit? Deși acum pictura este cunoscută sub numele de artă, ea a constituit, în primul rând, o meserie. Cu cât înțelegi mai bine materialele, cu atât mai eficient le vei putea folosi, spuse ea mângâind mojarul din piatră netedă. Este un sentiment minunat să amesteci pigmenții cu fluidul pentru a obține consistența și culoarea perfecte. Este primul pas în procesul de creație a unei picturi care înglobează cu succes viziunea intimă a cuiva.
    Senzualitatea atât de evidentă din portretul mamei ei era acum prezentă și pe chipul visător al Rebeccăi. Ar fi vrut să îl atingă și pe el în același mod în care atingea mojarul. O dorea....
    - Când ai început să desenezi? întrebă el, ferindu-și privirea, fără a-și mai termina ideea.
    - Conform tradiției familiei, într-o bună zi, am spart un ou moale în camera mea și am desenat o pisică destul de reușită cu gălbenușul pe perete, spuse ea pe un ton enigmatic.
    - Așadar, ai fost o artistă de la început, spuse el zâmbind, imaginându-și scena. Bănuiesc că te-a învățat Sir Anthony, nu?
    - Nu prea, tata era mereu atât de ocupat.... Ori de câte ori reușeam să scap de dădacă, mă strecuram în atelierul lui și îl urmăream cum lucra. Atâte timp cât nu-i stăteam în drum, nu-l deranja. Nu peste multă vreme, aveam propriile mele creioane colorate și propriul cărbune pentru desen, chicoti ea. Mama s-a asigurat că aveam hârtie la dispoziție, ca să nu mai distrug pereții. Uneori, când avea timp, îmi dădea lecții de desen.
    - Mama ta avea talent mai presus de standardul artistic normal pentru o doamnă de viță nobilă?
    - E o reprezentare a mea la vârsta de patru ani, spuse Rebecca indicând o mică acuarelă agățată într-un colț.
    Tabloul o înfățișa pe Rebecca micuță, un copil râzând fericit, cu bucle arămii. Părea deschisă și cu poftă de viață, complet diferită de femeia precaută de acum. Se întrebă dacă nu cmva fuga de acasă cu rezultate dezastruoase o făcuse să își piardă acea deschidere sufletească.
    - E minunată. Având în vedere că te tragi dintr-o familie de artiști, nu e de mirare că ai un asemenea talent.
    - Mama avea talent, spuse Rebecca. Acuarelele ei erau superbe, dar nu era un artist în adevăratul sens al cuvântului. Cred că asta s-a întâmplat din pricina căsătoriei.
    - De ce ai nevoie pentru a fi un artist adevărat? întrebă el curios.
    - Egoism, spuse Rebecca cu un zâmbet autoironic. Trebuie să crezi că opera ta este cel mai important lucru din lume. Poate fi cu adevărat zdrobitor să îi pui pe primul loc pe ceilalți și nevoile lor.
    El se întrebă dacă nu cumva tocmai își criticase în mod indirect tatăl. Era probabil ca un pictor de succes precum Sir Anthony să fi avut puțin timp pentru familie.
    - Un artist trebuie să fie întotdeauna egoist?
    - Ei, poate nu tot timpul, dar în marea majoritate a timpului, da, spuse ea, îndepărtându-și o buclă rebelă de pe obraz.
    O privi, gândindu-se ce artificii cosmetice ar putea egala acea nuanță bogată de arămiu a părului ei. Nimic însă nu ar putea recrea tenul ei și albeața translucidă a tenului ei de roșcată naturală.
    Fu cuprins pe dată de furie, dorindu-și să o fi întâlnit în alte circumstanțe, în care ea să nu fie fiica unui suspect de crimă și el să fie un nobil bogat, nu un sărăntoc de spion, într-un loc în care ar fi putut să exploreze complexitatea minții și a spiritului ei și unde ar fi putut să o sărute și să o convingă să îi răspundă și ea la fel.
    Trase adânc aer în piept, fără grabă. Mânia pe care o simțea împotriva sorții nedrepte începu să se potolească, însă nu și dorința de a o atinge. Se aplecă și îi luă mâinile în ale lui, întorcându-i palmele în sus. Erau mâini capabile, cu degetele lungi și elegante, asemenea celor ale unui sfânt renascentist.
    - Câtă putere și cât talent, murmură el. Ce splendori vor crea aceste mâini pe viitor?
    - Adevăratul talent este cel al minții, nu al degetelor spuse ea cu vocea răgușită, în timp ce mâinile îi tremurau în ale lui. Mintea trebuie să vizualizeze mai întâi tabloul, înaintea corpului, pentru ca acesta să-l poată crea.
    - Indiferent care este sursa lui, ai un mare talent, spuse el trasându-i liniile din palmă cu vârful degetului. Mă întreb dacă se poate cu adevărat să citești viitorul în palmă. Oare talentul tău îți va aduce celebritate? Sau poate bogăție? Fericire?
...............................................................................