Cel mai iubit dintre pământeni 3, Marin Preda

............................................................................................
                                                         3.

                             Mă întorsei în pat, aş fi vrut să dorm, când o bătaie în uşă mă trezi din somnolenţă.
    - Da, doamnă, intraţi, zisei şi într-adevăr intră gazda mea, titulara apartamentului.
    Deşi niciodată nu luasem în seamă minuţioasele ei socoteli (un bec de 60 w. În antreu, 20 de w. partea dumneavoastră, 0,50 lei, un bec idem în baie, 0,50, curăţenie Maria, 20 lei săptămânal, partea dv. 6,80 lei, gaze lei... curăţenie pe scări, lei... căldură, telefon, apă, curăţatul zăpezii în faţa blocului, partea dv. 0,25 lei, ieri s-a, stricat arzătorul din bucătărie, reparaţie lei 5 partea dv... 1,25 lei, spălat rufe Maria, lei 20 pe zi, două zile şi călcat, lei 40 total, vă revine în exclusivitate - deşi Maria mi s-a plâns că în acest timp doamna o punea la treburi murdare, de pildă să-i facă clisme lui Foxy, un sârmos care se constipa chiar în ziua când trebuia să spele pentru mine -, bacşiş lei 25 Costică - veşnic ne lasă in frig şi fără apă caldă -, îmi scria în paranteze această femeie care nu era o timidă ca fiică-sa, să nu-mi poată spune toate acestea prin viu grai, dacă nu-i dăm toţi câte ceva să se îmbete, continua ea, n-avem nicio şansă să-l convingem să se ţină de treabă, partea dv. 2 lei, cu toate că ar fi trebuit demult dat afară acest Costică, gândeam eu, fiindcă bacşişul nu ajuta la nimic, ba mai rău, abia atunci ne lăsa în frig şi fără apă caldă), ea continua să mi le bage pe sub uşă, aceste socoteli, uneori bătute chiar la maşină, alteori scrise cu mâna şi cu largi paranteze, cu detalii de cronică umoristică, dar involuntară (căci ei numai de humor nu-i ardea) a vieţii noastre zilnice într-un bloc mic de trei nivele.
    - Ce am de plătit? o întrebai marcându-mi buna dispoziţie printr-o simpatie directă faţă de ea (oricum, avea grijă de mine, mai ales după moartea mamei).
    - Nimic, deocamdată, zise fără humor, dar te caută o simpatică persoană, poate să intre? Mi-a spus, adăugă ea tocmai în clipa când eu vrusei să-i răspund (avea acest tic, care adesea mă irita, de a pune întrebări şi de a te împiedica să-i răspunzi), mi-a spus că o cheamă Suzy Culala...
    - Da, doamnă, spuneţi-i să...
    - E chiar din familia Culala? mă întrerupse ea apăsat.
    - Da! ridicai şi eu vocea, s-o împiedic să mai pună noi întrebări. Spuneţi-i să poftească!
    Dar ea şi intrase şi aşteptă mută ca bătrâna doamnă să închidă uşa (nu numai că n-o luă în seamă, dar avea aerul că o astfel de persoană indiscretă nici nu există)... Până atunci nu se uită nici la mine.
    Era îmbrăcată cu o mantilă neagră cu capuşon, de sub care abia i se vedea chipul. Nu se dezlipi de lângă uşă decât după ce gazda mea dispăru, "ca vous derange, zise cu timiditate, de recevoir une petite franciscaine?
    Mă ridicai în pat în capul oaselor şi mă posomorâi.
    - Vous n'etes pas ni petite, ni franciscaine, mormăii şi sării apoi şi o întâmpinai.
    Capuşonul şi umerii îi erau uzi de ploaie. Fără să mă înseninez, ca în faţa fetiţei mele care ar fi făcut o poznă, îi descheiai şiretul şi nasturii; aici ea îşi ridică bărbia cu eternul gest reflex de tandreţe şi abandon al tuturor copiilor care se ştiu protejaţi, şi îşi puse mâna pe umărul meu când îşi scoase unul după altul pantofii, şi ei uzi...
    - Aşa de tare a plouat?! o luai la rost (adică de ce iese afară când e vremea rea! în subtext pentru mine: dacă ploua aşa de tare de ce tocmai pe o astfel de vreme ţi-ai găsit să vii la mine?), gândind, în timp ce, fără să mă uit, îi vedeam chipul pătat de culori roşii-galbene şi vineţii, buzele uşor întredeschise, şiragul dinţilor, ochii mari, străini parcă de ea, de inocenţa întregului ei chip: adorabilă creatură!
    Apoi tare, scoţându-i mantila:
    - Nici vorbă că nu eşti o mică cerşetoare franciscană. Sauf le bourdonnement fatal...
    - Quel bourdonnement?! se miră ea senină, după care, cu aceeaşi seninătate, se dezbrăcă de tot, alunecă sub pled şi îşi trase cearceaful peste cap...
    O luai în braţe, dar nu se destinse, rămase întoarsă cu spatele şi repetă, în şoaptă:
    - Quel bourdonnement fatal?! şi abia apoi, tresărind cu putere, se răsuci şi îmi arătă o expresie uluită.
    Îi şoptii:
    - Am gândit: adorabilă creatură!
    Răsuflarea ei, auzind aceste cuvinte, se înteţi şi văzui pe chipul ei cum înţelegerea îi urca încet spre gândire, dar nu micşorându-i, ci sporindu-i perplexitatea.
    - Da, repetai, dezvelindu-i tâmplele cu amândouă mâinile şi apropiindu-mi foarte tare chipul de-al ei, adorabilă făptură, ne cunoaştem de totdeauna şi ne vom întâlni mereu...
    - Da, tresări ea din nou, te-am întâlnit la Ninive! şi surâse fulgerător şi tot aşa surâsul îi pieri, ca un miracol care nu trebuia contemplat mai mult de o milionime de clipă.
    Şi i se stinse şi atenţia şi parcă i se micşoră şi prezenţa, şi rămase parcă inertă cu tâmplele în palmele mele, care îi dezveleau un chip temător şi însingurat, cu privirea răsucită în sus, ca şi când în aşteptare ar fi fugit de sine. Dar se zvârcoli scurt şi mă acapară în clipa când îi atinsei buzele...
    Sărutul îi era prezent şi flămând, acelaşi ca întâia oară, când nu dorisem decât o atingere diafană... Nici acum nu dorisem mai mult, prins, contemplând-o, de beatitudine... Fulgerul surâsului ei mă arsese, de acest surâs mi-era dor şi aş fi vrut să reapară şi să rămână. Dar nu reapăru...
    Îi şoptii:
    - Te iubesc!
    - Da, zise, cu ochii acum închişi, te aud...
    Dar nu mai putui repeta: te iubesc! Nu mai putui să invoc nimic din ceea ce îmi răscolea întreaga fiinţă, că nu aterizase în odaia mea o femeie, ci o minunată floare, că nu se gândise la mine te miri cine, ci o întruchipare a unei enigme a pământului pe care odinioară şi zeii o râvniseră...
    Da, îmi spusei apoi după ce ea, ca şi prima oară, adormi şi îi priveam chipul destins şi trupul care, fără ştirea ei, tindea, ca să zic aşa, instinctiv, spre al meu, după ce abia se desprinsese de el (şi asta mă bucură, jubilam chiar), da, nu trebuie spus ceea ce n-ai gândit mai înainte că poţi face. O iubesc? Bineînţeles că nu... Sau mai bine zis, nu încă?... Da, poate!
    Şi un gând îmi flutură parcă dinainte ca o fantasmă, o bănuială, dar care nu-mi turbură senzaţia de plenitudine care mă stăpânea; o întrebare: dar dacă aceste zile la care adăugăm şi pe aceea de început, când găsisem pe biroul meu o floare, şi pe aceea când îmi telefonase de la mare şi "evenimentele" care urmaseră după întoarcerea ei, dacă toate aceste zile vor rămâne în amintirea mea cele mai frumoase, tocmai fiindcă n-o iubeam şi nici ea pe mine?
    Da, se poate, îmi spusei, de aceea aceste zile trebuiesc prelungite şi dacă o să stea în puterile mele să determin acest încă fatidic să dureze indefinit... Simţeam teama, apropierea primejdiei? Da, trecutul reînvia şi mă întrebam dacă un om poate fi în viaţa lui de două ori fericit... Vreau să spun dacă se poate lăsa de două sau de mai multe ori dus de puterea iluziei.
    Spinoza ar răspunde că numai dacă noua fiinţă care ne repune în mişcare forţele sufleteşti e contrarie celei precedente şi mai puternică decât ea, şi desigur şi noile puteri ale sufletului reînvie din alte surse neatinse încă ale fiinţei noastre.
    Desigur, fiindcă s-a dovedit că forţa unui om de a îndura suferinţa e imensă şi n-ar fi dacă noi resurse de speranţă, care nasc în sufletul uman ca un val îndată ce valurile precedente s-au sfărâmat de ţărm, n-ar ţâşni din adâncuri şi nu ne-ar face iarăşi puternici. Ar rămâne de ştiut dacă experienţa fericirii nu e mai nimicitoare decât a suferinţei.
    Fiindcă adesea, aici, eşuarea poate să semene cu un naufragiu, urmat nu de suferinţă, din care s-ar naşte o nouă speranţă, ci de singurătate pustie şi moarte...
    - La ce te gândeşti?
    Tresării. Parcă era glasul Silviei. Pesemne că deschisese ochii şi, rămânând nemişcată, se uitase la mine cine ştie cât.
    - Bună ziua, domnule! reluă. Vous revez? Vous avez, donc, oublie voire petite franciscaine?!
    - Nu se uită ceea ce e prezent, îi răspunsei.
    Ea râse cu ironie şi sări din pat, începu să se îmbrace.
    - Asta înseamnă, zise ea, că o consideri pe Solveig incredibilă?
    - Ba nu, zisei, e o emanaţie a poeziei nordului... Noi considerăm că ochii care nu se văd se uită...
    - Mie îmi place Solveig, zise. Să aştepţi pe cineva patruzeci de ani, exclamă ea cu o admiraţie care însă se diminua în chiar cursul exprimării ei, e frumos!
    - Da, convenii şi eu, cu un scepticism obtuz, e o performanţă!
    Se uită la mine simulând o încremenire:
    - Performanţă! Aşa numeşti tu acest simbol al iubirii răbdătoare şi statornice?!
    Printre cuvinte îi apăru minunatul ei surâs, cu tandra lui ironie.
    - Aşa o fi cu toată lumea? mă întrebai, în timp ce mă îmbrăcam eu însumi, gândindu-mă desigur la cei care îi sunt apropiaţi, părinţi, rude, prieteni...
    Şi mi se aprinse un gând să aflu asta neîntârziat. Nu mă mai uitai la ea şi mă posomorâi, să nu-mi ghicească intensa bucurie pe care o simţeam observându-i cu priviri piezişe mişcările rapide şi feline... şi tăcui să nu-i mai aud glasul, în care, oricât aşi fi fost de rece, nu descopeream nicio stridenţă care să mă ajute să rămân detaşat...
    - Unde mergem? zise.
    - Vedem noi! îi răspunsei cu un glas gros şi sec, ţinându-i mantila ei neagră.

                                                                       XIII

                                           Dar nu se grăbi să plece, începu să-mi examineze odaia cu priviri circulare.
    - Ce frumos e la tine! zise. Şi cum ai aranjat tu radioul, daaa, şi bancheta asta... şi biroul cu planşetă de arhitect... De ce ţi-ai ales un birou aşa mic şi ai pus pe el o astfel de planşetă?
    Îi răspunsei că aşa am găsit odaia, a stat aici o fată, o arhitectă, fiica gazdei, care s-a măritat, şi că eu am cumpărat tot ce se vede, fiindcă mi-a plăcut...
    O luă spre geam, pe care îl deschise, şi rămase nemişcată, contemplând panorama oraşului...
    - Daaa, continuă, şi doi plooopi cu vârfurile sub fereastră! Cum stau ei aici aşa, ca doi fraţi (imita parcă gândirea plopilor) şi cresc împreună, şi unul nu e mai mare decât altul... daaa, exclamă auzindu-le, în chiar acea clipă, frunzele prin care trecuse o adiere, foşnesc, freamătă... şi primesc vizitele vrăbiilor...
    Mă apropiai şi rămăsei la distanţă. Dar era ca şi când fiinţa ei ar fi fost eu însumi, atât de puternic şi în acelaşi timp atât de delicat şi diafan era transferul acesta misterios către mine al identificării simţirii ei cu sufletul plopilor, cu tresărirea frunzelor lor şi cu zborul cârdului de vrăbii care tocmai ţâşnise auzindu-i glasul...
    Îi apucai mâna şi degetele noastre se strânseră.
    - Daaa, şi acolo jos e o cârciumioară (şi continuă acum imitând cârciumioara), unde puteţi veni să mâncaţi, avem grătar şi salată din aia mare şi fragedă cu oţet şi untdelemn şi un petit vin blanc, din care puteţi să beţi şi o sticlă întreagă, fără să vă ameţiţi... Şi pe urmă ploaia o să stea şi o să apară iar soarele peste oraş şi vă invit la o plimbare pe străzile mele ude, o întoarse ea vorbind acum în numele oraşului, pe care o să rătăciţi până ce o să vă intre picioarele în gât, iar seara o să vedeţi un film care o să vă amuze oricum, oricât de tâmpit ar fi... Mergem? tresări cu un entuziasm ai fi zis frenetic, ca şi când viziunea orelor care vor urma i-ar fi apărut mirifică şi nimic pe lume n-o să ne împiedice s-o trăim...
    Da, nimic pe lume! afară de pasiunea ei pentru case şi conversaţia despre ele, care punea parcă între noi un perete. Crezusem prima dată că e o simplă toană.
    Excursia în sufletul unei femei, de care vorbeşte un scriitor român zicând că e mai pasionantă decât un voiaj, de pildă, la Istanbul, se dovedea în cazul ei inoperantă. Da, excursia e posibilă şi poate fi pasionantă, dar numai dacă şi ea doreşte să-i intri pe cărările sufletului, dacă nu te împiedică chiar s-o faci, în cazul în care ai încerca să-i forţezi barierele ei naturale. Matilda se expunea fără grijă unor astfel de excursii...
    Suzy pălăvrăgea necontenit despre case, iar în cârciumioară despre tot ceea ce vedea în jur, despre cei doi cârciumari, doi fraţi care, îmi spunea ea, ca şi când asta ar fi fost negreşit interesant, nu semănau deloc cu cârciumarii de altădată, erau nişte domni, dacă i-ai fi întâlnit pe stradă ai fi zis că sunt nişte gentlemeni, nici tu mustăcioşii tradiţionali şi nici burtoşii de pe vremuri, cu mânecile suflecate în spatele tejghelii, ci doi tipi eleganţi, politicoşi, plini de curtenie, da, domniţă, vă putem servi pentru început nişte ficăţei de pasăre cu ciuperci, sau melci, specialitatea casei, sau pui de baltă pane (adică broaşte), păstrăvi şi apoi, ce fripturi bune, ce vin excelent, nu? Nu-i aşa?! Da, o grozăvie, ce să mai vorbim! Aşa e?
    - Uite, aici să venim mereu, la Braserie e prea scump...
    Şi ochii îi jucau în cap să nu-i pot întâlni...
    Falsa fervoare continuă apoi şi după ce ieşirăm, la început pe tema schimbării timpului ("ai văzut?! ai văzut că a ieşit iar soarele?"), apoi pe aceea a caselor, e drept, de astă dată reuşind să mă antreneze şi pe mine, fiindcă într-adevăr ceea ce spunea ea despre ele nu era lipsit de interes şi nu străin de un gând mai adânc, care putea să însemne o retragere, o intenţie de a feri de cuvinte ceea ce începuse să trăiască în noi: o prietenie frumoasă, o tandreţe încă fragilă, care trebuia protejată...
    Dacă era să fie mai mult, să nu grăbim nimic, ba chiar să încetinim cât putem creşterea simţirii noastre, care altfel ar putea deveni turbure (nu avusesem eu un prim gând de gelozie când mă întrebasem dacă surâsul ei îmi era numai mie adresat?) şi am începe, astfel, iubindu-ne, să suferim...
    Fără suferinţă! Deloc! Nici măcar o adiere... Iar dacă nu va fi nimic, cu atât mai bine, despărţindu-ne, tot ceea ce a fost va rămâne curat, pur, o amintire de neşters. Da, de acord, îmi spusei, mai ales că această intuiţie a stării ei de spirit coincidea în mod ciudat cu ceea ce gândisem eu însumi mai înainte.
    Ce doream eu de fapt de la ea?
    Bineînţeles, să ne cunoaştem, adică să începem împreună fascinanta excursie pe care apoi s-o transformăm în ceva mai grav. În expediţie, în căutarea... O, da, în eterna căutare a ceea ce e ascuns în noi înşine, acel lucru miraculos care ne face să visăm, spre care aspirăm încă de mici, mereu cu speranţa că îl vom dobândi: la început o mare împlinire pe acest pământ, o mare descoperire, o mare victorie care să uimească această lume, apoi un vis de iubire care să învingă în noi ceea ce este greoi şi efemer...
    Nu, parcă îmi spunea ea, acaparând clipa prezentă şi scufundând-o în insignifiant, fără excursii şi fără expediţii.
    Atunci ce? gândeam încercând să înlătur un sentiment care mi se insinua, că fata asta începea să mă plictisească cu vorbăria ei.
    Nimic! Uită-te la mine şi atâta tot. Nu ajunge?
    Nu! gândeam.
    Şi atunci îmi oferea cu acel secret şi tandru humor, ca şi când mi-ar fi ghicit gândurile, un fulger din acel surâs al ei fascinant, repede însă retras, şi care pierea în inepuizabila ei vervă incoloră şi fastidioasă.
    - Nu sunt interesantă? se întrerupse de astă dată şi nu mă lăsă să-i răspund, ştiu că nu sunt, am aflat asta demult, când m-am îndrăgostit de primul băiat, care m-a părăsit repede. Am fost curioasă să aflu de ce şi am rugat o prietenă să-l tragă de limbă.
    Ei, asta da, putea fi pasionant! Dar aici se opri în dreptul unei vitrine de galanterie, şi după ce se uită câtva timp la ceva, intră înăuntru şi ceru să vadă nişte pulovere foarte viu colorate.
    - Da, zise, nu sunt urâte, dar credeam că sunt de lână.
    Şi ieşirăm.
    - Sunt din nylon, zise.
    - Totuşi, zisei, lumea moare după ţesăturile astea.
    - Păi pentru că sunt ieftine şi păstrează aparenţa că ar fi naturale, fiindcă nimeni nu te pipăie să vadă din ce sunt făcute.
    - Bine, zisei, şi ce plăcere secretă simţi tu dacă sunt de lână?
    - Nu ştiu, zise, lâna e lână, mi-ajunge să ştiu eu că e de pe oile alea pe care le păzesc ciobanii pe munte!
    - Bun, şi nylonul e din nisipu-ăla pe care îl topesc muncitorii sau din petrolul pe care îl scot sondorii din adâncul pământului şi alţi specialişti îl fac fire, nu văd de ce aceeaşi simpatie adresată ciobanilor trebuie retrasă celorlalţi...
    - Dacă ai vrea să-mi faci vreodată cadou nişte perle artificiale să nu te gândeşti cumva că nu e nicio deosebire între ele şi cele pe care le face apa mării din trupul acelor fructe ale ei, acele cochilii...! N-am să le primesc!
    Şi se uită la mine cu expresia ei de uitucă, în timp ce privirea ei mă întreba: vrusesem să-ţi spun ceva mai înainte... Unde am rămas? Ce-ar fi să nu-i spun? gândii. E chiar uitucă sau ideile îi zboară din cap fiindcă nu le acordă niciun interes? Ia să vedem ce e pentru ea demn de memorat? Eu, de pildă, însemn ceva pentru ea în clipa de faţă? Eram hotărât să întrerup plimbarea dacă nu şi-ar fi amintit ce vrusese să-mi spună când pomenise de prima ei dragoste.
    Se lăsă o tăcere care se prelungi şi pe care n-o rupsei.
    - De ce eşti indiferent? zise ea indiferentă.
    - Nu sunt indiferent! Te ascult! zisei cu o enervare mascată.
    - Aşa, zise, şi surâse pentru sine, un alt surâs, de satisfacţie că eram iritat (asta părea chiar s-o înveselească) şi am aflat. "Ce s-a întâmplat, dragă, de te-ai supărat pe Suzy? Ce ţi-a făcut?" l-a întrebat prietena asta a mea. "Nu mi-a făcut nimic, zice, dar vorbeşte prea mult!"
    Şi aici izbucni în râs, luând o notă foarte înaltă şi juvenilă, semn că tot astfel râsese şi atunci când aflase că primul băiat de care se îndrăgostise ea o părăsise fiindcă vorbea prea mult!
    Îmi reprimai răspunsul care îmi veni: chiar de pe atunci sufereai de limbariţă? Mi-l intui însă şi, privindu-mă dintr-o parte, râse din nou, de astă dată de mine:
    - Da, zise, aşa era, îmi mergea gura fiindcă el era un mutălău, prost şi drăguţ, care nu mai ştia ce să mai facă dacă eu tăceam...
    - Poate că îl intimidai!? zisei. Ai o puternică personalitate, o nenorocire pentru o femeie.
    Se opri din mers şi îmi oferi o privire care cerea de la mine o dezminţire: nu e aşa că nu? Nu e aşa că sunt o femeie ca oricare alta?
    - Ce drăguţă eşti, zisei, mi-eşti foarte dragă, aşa vorbăreaţă cum eşti !
    O încurajam deci să persiste în ceea ce îmi displăcea? Da, îi sugeram că putea fi cu mine pe deplin liberă, şi asta nu pentru a o amăgi, pentru ca apoi, când va fi prinsă în laţ, s-o închid într-o colivie. Pe deplin liberă? Da, absolut, era o garanţie a propriei mele libertăţi. Nu există în nimeni virtuţi în stare pură şi nici farmec fără revers. Tot ceea ce face un om îi aparţine şi nu putem să-l punem, ca Arhimede, în apă, ca să aflăm prin calcul cât bine şi cât rău e în fiinţa lui, care sunt, în el, amestecate indestructibil de Marele Făurar.
    Nu putem decât să ne bucurăm de partea de aur şi să nu ne chinuim să alungăm partea de argint. Coroana e făcută şi suntem condamnaţi să fim nişte regi care ştiu că ceea ce pun pe cap nu e clin aur pur.
    Surâsul ei? Cum aş fi putut gândi dacă aflam că îl va avea cu toată lumea? De ce aş dori să cred că mi-era adresat numai mie? Şi dacă nu, mi-ar fi fost mai puţin dragă? Bineînţeles că nu, clar înainte să-mi dau pe deplin seama de cât de dragă mi-era, ar fi apărut decepţia, primul fior de suferinţă.
    - Lasă asta, zise ea (adică declaraţia mea că îmi era dragă), răspunde la întrebare!
    - Probabil, zisei, eşti o femeie ca oricare alta, din moment ce doreşti atât de tare acest lucru. Îţi ajunge că eşti conştientă de asta, cum spune un personaj din Dostoievski, ca să te fereşti să nu fii. Asta nu înseamnă că nu-l intimidai pe băiatu-acela, care sunt sigur că nu era, cum zici, un mutălău.
    - Ba era, ba era, se împotrivi. Să nu crezi că nu cunoaştem şi valoarea tăcerii. Am şi tăcut, dar n-a folosit la nimic, şi râse iar, ai fi zis cu încântare. Dacă aş fi tăcut mereu, reluă, ar fi zis el despre mine că nu ştiu să leg două vorbe.
    - Da, convenii, chestiune insolubilă la vârsta aceea, când dialogul e încă un secret apăsător.
    - Totuşi mi-ai creat două complexe, spuse ea, cu o voce şoptită şi cu o ironie de astă dată de tandru alint. Puternică personalitate, o nenorocire pentru o femeie, contemplă ea pentru sine aceste cuvinte. Vorbăreaţă! Eu nu sunt vorbăreaţă! Şi nu mi-a spus nimeni până acum că aş avea o puternică personalitate! Mi-ai creat două complexe! repetă cu un reproş de întristată înstrăinare.
    - Aşa de repede? zisei râzând la rândul meu de subtilul ei humor. Înseamnă că la fel de repede pot să ţi le şi alung!
    - Nu mai poţi, gata! îmi răspunse ea intratabilă.
    Abia mai târziu aveam să aflu că era chiar intratabilă şi că speculaţiile pe seama caracterului ei nu-i păreau superflue, oricât de neînsemnate şi oricât de fireşti apăreau ele într-o conversaţie lipsită de orice gravitate; în acest punct semăna cu Matilda, fără însă să le memoreze, aceste speculaţii, pentru totdeauna, şi să le acorde o importanţă atât de catastrofică, totuşi pe loc o şocau şi nu mai vroia să audă niciun fel de explicaţii.
    Veselia ei se stinse, chiar şi vorbăria încetă. Îi luai mâna şi i-o sărutai. Ea se uită la mine cu un infinit reproş şi deodată îmi surâse.
    - Mergem la cinema, zise.
    - Mergem!
    Iar în sală trecu multă vreme până să bag de seamă cum stătea ea în scaun: genunchii îi erau îndreptaţi spre mine şi îi ţinu astfel până ce se termină filmul (o peliculă senzaţională despre felul cum fusese asasinat Kirov, "marele cetăţean"; palpitant, patetic, bine jucat şi mascat; ficţional, Kirov se numea Şatov şi cădea sub gloanţele asasinului nu la sediul comitetului de partid din Leningrad, cum ştiam, ci într-o sală de festivităţi...)
    În partea a doua, în care se instală plictisitor o istorie cu un şantier şi cu un fiu de chiabur care fusese însărcinat de conspiratori să-l ucidă pe erou la o vânătoare, cu un glonţ de urs, fiu de chiabur care trece de partea eroului şi îi mărturiseşte totul, erou care nu se alarmează pentru atât, dat fiind optimismul său debordant, mă relaxai şi mă mişcai în scaun cu intenţia să schimb poziţia genunchilor partenerei mele.
    - Îţi place? o întrebai la ureche.
    - Fiul ăsta de chiabur e cam neverosimil, zise, dacă ar fi spus că îl apucase frica să omoare un astfel de ştab ar fi fost mult mai bine, şi îşi plecă faţa şi îi văzui ochii mari lângă fruntea mea aplecată, în timp ce îşi reaşeza genunchii şi mai aproape de ai mei.
    Trăgeam cu ochii spre ea în clipele când lumina pe care pelicula puternică o arunca din când în când asupra sălii şi îi vedeam aceşti genunchi tot acolo, rotunzi şi frumoşi, strâns alăturaţi, fideli şi frăţeşti, îndreptaţi spre mine, în timp ce expresia chipului ei părea alterată şi absentă, parcă adormită de istoria de pe pânză, al cărei sens îi scăpa, deşi vroia să-l descifreze, intimidată de tăcerea sălii arhipline şi de vitalitatea încrezătoare, energică, tumultuoasă, a eroului...
    Părea buimăcită, avea gura uşor întredeschisă, şi ochii ei mari, cu gene negre, clipeau rar, somnolenţi, împotrivindu-se parcă unei hipnoze pe care o respingea instinctiv, fiindcă nu accepta un truc atât de copleşitor, cu atâtea necunoscute. Ce era acolo? Ce vroia să i se spună? Din ce planetă îi venea o astfel de istorie?
    - Istoria e reală şi s-a petrecut aievea, îi spusei afară, ca un erou shakespearian (Hamlet, care pune în scenă o crimă imaginară ca să descopere o alta, adevărată, printre spectatori), abia existam noi când s-au întâmplat toate acestea... Se găsesc totdeauna amatori care să dea un sens superior, chiar metafizic, crimelor demenţiale, numai pentru că sunt comise de personalităţi istorice. Marii autori, ca Shakespeare, n-o fac... În timp ce la noi se susţine că plăcerea patologică a lui Vlad Ţepeş de a trage în ţeapă se baza pe o luciditate politică de domnitor care vroia sa stârpească răul din ţară, furturile, cerşetoria, lenea chiar (a tras în ţeapă o muiere al cărei bărbat purta o cămaşă murdară). Până şi Eminescu îl invoca: unde eşti tu, Ţepeş Doamne... Numai că pretexte pentru a ucide se găsesc la tot pasul şi e riscant să atribui unui domnitor idealuri de bine pe care nu le-a avut. Nu omori o femeie care poate nu era leneşă (legenda spune că într-adevăr ar fi tras în ţeapă o muiere al cărei bărbat nu avea cămaşa spălată, adică pentru lenevie), ci poate că era doar bolnavă, şi chiar dacă ar fi fost leneşă, nu era şi nu va fi niciodată singura şi e stupid să glosezi pe tema îndreptării acestui viciu prin violenţă; ar trebui atunci să tragi în ţeapă cel puţin un sfert dintre femei, şi chiar dacă, să zicem, ai arăta la televizor un spectacol ca ăsta, n-ai putea îndrepta natura umană, fiindcă la originea lenei, la femei ca şi la bărbaţi, stă plăcerea contemplaţiei, un sentiment superior, pe care numai cei bogaţi îşi pot permite să-l aibă în voie: ceilalţi trebuie să trudească din greu... Şi dacă unii dintre ei se satură de trudit? Aşa! Se satură şi nu le mai pasă de nimic. Soluţia pentru ei ar fi revolta, pe care însă domnitorii o îneacă în sânge... Legenda cu adunarea unei mari mulţimi de cerşetori într-o magazie, unde li s-a dat o masă şi apoi li s-a dat foc, nu poate decât să ilustreze şi mai bine cruzimea demenţială a domnitorului, altfel viteaz în luptă, încercarea lui de a pătrunde numai cu o mână de oameni spre cortul sultanului spre a-l ucide, şi puţin a lipsit să-i reuşească, arată pe lângă un curaj sublim şi o admirabilă consecvenţă de gândire antiotomană, despre care avem şi alte dovezi. Fiindcă cerşetoria, ca şi lenea, dealtfel, nu e un viciu în sine, care poate fi stârpit prin exterminarea celor care îl practică. Aici Marx are dreptate, condiţia materială determină conştiinţa...
    Se lăsa, desigur, condusă spre casa ei, fiindcă se înserase şi părăsisem demult centrul oraşului. Avea, de astă dată, pasul decis şi părea obosită, fiindcă tăcea, nu părea să fi ascultat peroraţia mea. Mă aşteptam să mă întrebe ce legătură aveau toate acestea cu filmul pe care tocmai îl văzusem, semn că discuţia pe astfel de teme o interesa. Dar nu mă întrebă. Se opri la poarta unui bloc mic, de două etaje (poarta era alături şi dincolo de ea o închipuire de curte). Scoase nişte chei şi, fără să se întoarcă, mă invită să intru, să bem un ceai.
    - Nu deranjez pe nimeni? zisei.
    - Nu, dimpotrivă, părinţii mei se culcă târziu, o să le facă plăcere să te cunoască.
    Din curte urcarăm nişte scări de ciment negru foarte curate şi intrarăm într-un hol care avea lăţimea casei, destul de mare, gândii, când ea aprinse lumina. În dreapta, o masă de sufragerie, stil nu ştiu care, frumoasă, cu motive intarsiate, scaune de piele cu spetează curbată, asemănătoare cu cele pe care le văzusem în spaţioasa vilă, fotolii joase şi masă de hol spre fereastra care da în stradă, iar alături, în stânga, o dormeză cu noptieră mare, plină de cărţi. Plafoniera era aceeaşi din camera ei de fată, lacrimi şi frunze de cristal, iar parchetul, denivelat, era totuşi galben ca lămâia.
    Mă mirai, în timp ce ea dispăruse pe o mică uşă de lângă dormeză, că în acest spaţiu mai avea loc în stânga o pianină pe care fusese aşezată o fotografie cu suport de carton.
    Era ea, cu o expresie nostalgică, ca şi când ar fi murit la acea vârstă timpurie, şaisprezece ani, inocentă, dar cu decolteul larg, privire languroasă şi opacă spre viaţa pe care trebuise în mod tragic s-o părăsească... Moartă fotografie retuşată care încerca să facă dintr-o fetiţă o femeie... O lăsai din mână când ea reapăru.
    - De ce ţii chestia asta aici? o întrebai.
    - Da, ştiu, e oribilă, dar îi place mamei, am făcut-o când mi-am luat bacalaureatul...
    - E funebră, zisei, arunc-o pe foc, aşa arată tot ceea ce e excesiv şi falsificat...
    Se posomorî auzind această judecată ea însăşi excesivă (chiar aşa, mama ei era atât de străină de înfăţişarea adevărată a fiicei?), dar nu mai avu timp să-mi răspundă, părinţii ei apărură şi repetă ceea ce le spusese, pesemne, în odaia lor:
    - ...am fost la cinema, mamă, cu un coleg, putem şi noi să bem un ceai?
    Şi se uită la ea cu o falsă interogaţie, dar fără surâsul care ar fi trebuit s-o însoţească.
    Mă înclinai şi îi sărutai doamnei încheietura dosului palmei, răspunsei cu aceeaşi vigoare strângerii de mână a soţului ei
    - ...Victor Petrini, Culala, şeful meu, mamă, fost asistent universitar la filozofie...
    - Încântaţi... Suzy ne-a vorbit despre dumneavoastră, luaţi loc....

                                                                  XIV

                                             Fata semăna cu tatăl ei (un ardelean spătos) şi deloc cu mama.
    - Şi ce film aţi văzut? zise ea.
    Avea un glas de o blândeţe extremă şi mi se adresă ca şi când m-ar fi cunoscut de totdeauna.
    - A, da, exclamă Suzy, Marele cetăţean, spune-i tatei, domnule Petrini, discută cu el...
    Şi se ridică, pesemne să se ducă la bucătărie, să prepare ceaiul.
    - Suzy, zise doamna Culala, puteai să dai un telefon, avem icre proaspete de crap, le făceam dacă aş fi ştiut...
    - Nu e nimic, mamă, zise Suzy din uşă, le prepar eu.
    Doamna Culala se uită la mine cu o expresie de complicitate, invitându-mă parcă să simt şi eu aceeaşi duioşie faţă de ceea ce spusese fiica ei.
    - Le prepară ea! exclamă surâzând. Da, întări, straşnic! şi se ridică, chipurile, cu gândul să se ducă după ea, să vadă minunea şi s-o admire.
    - Aţi văzut filmul? îl întrebai pe domnul Culala.
    - Da, zise, de două ori!
    - Chiar?! Aşa de mult v-a plăcut?
    - Nu chiar. După ce l-am văzut prima oară am discutat cu un prieten subiectul şi de la el am aflat unele detalii despre asasinarea lui Kirov. Nicolaev, mi-a spus el, a intrat prima dată în sediul comitetului regional din Leningrad cu un pistol asupra lui. La percheziţie, la poartă, a fost prins cu el. În mod normal ar fi trebuit arestat şi împuşcat. Nu, n-a fost nici măcar arestat, i-au dat drumul, şi când a venit a doua oară, peste câteva săptămâni, nimeni de la poartă nu l-a mai oprit, şi în sediu toţi gardienii dispăruseră, chiar şi cel însărcinat cu paza directă a lui Kirov. Nicolaev a pândit liniştit pe culoar ieşirea acestuia din birou şi a tras. O enigmă! Complotiştii, după cum vedeţi, reuşiseră să anihileze nu numai paza sediului, dar îşi aveau oamenii lor şi în sânul securităţii regiunii, fiindcă e imposibil să nu se fi ştiut de prima tentativă a lui Nicolaev, când fusese prins cu o armă asupra lui. O asemenea chestie ar fi trebuit să se soldeze cu anihilarea individului. Prietenul ăsta al meu, care citise cândva o carte despre această senzaţională crimă politică a secolului, a emis ipoteza că atentatorul a fost lăsat liber să se poată depista întreaga reţea de complotişti, manevră clasică în astfel de istorii... Dar nu mai înţelegea nici el de ce a doua oară i se netezise perfect drumul ca să nu mai dea greş. M-am dus să revăd filmul. Nicio fisură, totul era clar, limpede, ba chiar înainte de asasinat este prins şi arestat adjunctul lui Kirov, agent al lui Troţki, desigur, strecurat atât de sus. Luat ca atare, ca o ficţiune, filmul e bun. Privit ca document de epocă, n-are nicio valoare, fiindcă nu e credibil ca N.K.V.D.-ul, care cunoştea nominal grupul opoziţionist din Leningrad, cu toate ramificaţiile lui, să nu fi putut pune mâna pe complotişti. În dorinţa lui de a dovedi prea mult, regizorul n-a dovedit nimic. De pildă, în ce scop trebuia eliminat Kirov? După cum se ştie, ca urmare a acestui asasinat, un val de represiune s-a abătut asupra Rusiei. Sunt enigme politice de nepătruns ale unei revoluţii, şi aşa încărcată de atâtea enigme. Dumneata, care eşti un om tânăr, poate că o să asişti cândva la dezvăluirea lor.
    - Eu tocmai îi spuneam fiicei dumneavoastră că lui Stalin i-o fi plăcut mult acest film, din moment ce i-a dat drumul.
    Domnul Culala parcă nici nu auzi aceste cuvinte şi recunoscui în tăcerea lui absentă pe cea a fiicei lui când părea prinsă de o bruscă amnezie asupra unei chestiuni care tocmai se discuta. Nu-l interesau acest gen de supoziţii?
    - Nu cred, zise, că filmul a fost realizat pe vremea când trăia Stalin.
    - Adevărat, nu m-am gândit la asta, spusei mai mult pentru mine, fiindcă domnul Culala avusese în glas aceeaşi absenţă, care ar fi continuat chiar dacă eu i-aş fi infirmat ipoteza că filmul ar fi fost realizat recent.
    O tăcere se instală, căzu parcă jos, ca şi când universul ne-ar fi apăsat, apoi presiunea slăbi şi domnul Culala mă privi întrebându-mă mut dacă prezenţa mea însemna ceva în această clipă pentru fata lui. Nu mai mult decât însemna existenţa ei pentru mine, îi răspunsei tot fără cuvinte, ridicându-mă şi uitându-mă distrat pe pereţii încărcaţi de tablouri întunecate şi desigur de valoare, fiindcă, gândii, nu era verosimil ca el şi fata lui să fi vândut din garajul lui secret Luchieni şi Grigoreşti şi să fi păstrat acasă vulgare pânze de gang cu nuduri de ţigănci pietroase, sau strălucitoare compoziţii pompieristice cu cerbi pe fond de pădure înzăpezită, cu mesteceni...
    Domnul Culala se sculă şi aprinse luminile aplicelor şi îmi spuse că mai păstrau, iată, un nud pe iarbă... e o schiţă de Tonitza, se văd, prin ulei, trăsăturile desenului... Paladi, da... iată un Pe-traşcu... ăsta e un Ghiaţă, un bun cunoscător al ţăranilor ardeleni... modest, foarte modest, părea să-mi spună domnul Culala, deşi eu ştiam că numai o singură pânză de pe pereţii lui valora cât salariul fiicei lui pe un an...
    Ne aşezarăm la masă şi Suzy servi ceaiul. Părinţii ne asistară.
    - Auzi, mamă, zise ea, şi domnul Petrini spune că fotografia mea de pe pianină e oribilă. Mai rău, cică e funebră!
    - Vai de mine, cum se poate! exclamă doamna Culala, surprinsă şi derutată, şi se uită la mine aşteptând cu nelinişte o desminţire.
    - Nu, zisei cu tărie, am spus că tot ceea ce e falsificat nu are viaţă, fotografia a fost prea retuşată, la vârsta aceea fata dumneavoastră sunt sigur că arăta mult mai frumoasă...
    - Ba nu arăta deloc, zise doamna Culala deîndată supărată, realistă şi practică, şi se ridică, zise să-mi aducă un album şi să mă conving...
    Nu mai spuse ca să mă conving de contrariu, dar înţelesei că dintre toate fotografiile de pe atunci ale fetei, cea de pe pianină era cea mai... Suzy avu o jumătate din surâsul ei minunat, aşteptând să văd şi eu albumul. Îşi mânca sandviciurile cu icre cu acest surâs şi îşi bău ceaiul accentuându-l cu secreta ei ironie...
    - Ai să vezi, zise, ai să te convingi...
    Să mă conving în ce sens? Că aveam eu dreptate, sau maică-sa? Ei ce i-ar fi convenit? Stătea lângă mine şi mă uitai îndelung şi posomorât spre peretele din faţă: genunchii îi erau, ca şi în sala de cinematograf, lipiţi unul de altul şi îndreptaţi spre mine.
    - Uitaţi-vă, zise doamna Culala cu un glas parcă îndurerat vindicativ, desfăcând albumul.
    Şi capetele noastre, al ei peste masă, al fiicei de alături şi al meu peste serviciul de ceai, se întâlniră să vadă o fată care nu-mi lăsa nici o nădejde că în paginile următoare ale albumului ar fi putut fi alta. Urâţenia ce este? Greu de descris, ca şi frumuseţea.
    Ai fi zis că era rău pieptănată aici, fiindcă avea un nas borcănat, o gură hilară, vrând să arate veselă, şi o mişcare a picioarelor rău prinsă, vrând să arate graţioasă? În poza următoare acelaşi chip apărea din alte unghiuri... precocitate de fetiţă neînzestrată cu inocenţa vârstei, focar plin şi din faţă, fără putinţă de iluzie: sprâncene groase, frunte incertă (dar nu incertitudinea miraculoasă a îmbobocirii), oval asimetric, dar care nu te asigura că acest oval n-ar putea deveni pătrat, sau cabalin, pentru ca apoi în paginile următoare ale albumului să apară surpriza, dar nu era cea aşteptată: ovalul devenea hexagon, strâmb însă într-o parte, cu un zadarnic surâs care nu se vroia, dar nici... nu era serafic. Adolescenta avea fie o paletă de tenis în mână pe un teren de tenis în costumul respectiv, fie beţe de schi pe o pârtie de zăpadă cu o ridiculă căciuliţă pe cap, fie rame de barcă, pe fond de lac cu putrezi copaci împrăştiaţi ici-colo pe suprafaţa apei.
    - Ăsta e Lacul roşu, strigai, Ghilcoşul, nu?! ca şi când dacă era aşa, parcă vroiam eu să spun, mama fetei avea dreptate, dar îi scăpa totuşi ceva...
    - Da, zise, e Ghilcoşul!
    - Păi vedeţi?! strigai triumfător.
    - Da, mă îngână, sărăcuţa, ce s-a supărat ea atunci!
    Şi mama şi fiica se priviră.
    - Spune! zise Suzy.
    - Taică-său a vrut să schimbe filmul şi nu ştiu cum a făcut că i-a căzut aparatul în apă.
    - Şi pe urmă? zise fata cu un glas care o invita pe maică-sa să povestească totul cu tot dinadinsul.
    - S-a aplecat să-l prindă şi era să ne înecăm toţi.
    - Da, şi?
    - Nu ne-am înecat!
    - Da, şi ce-am mai făcut? continuă Suzy ca şi când ar fi ascultat o placă.
    Urmă o tăcere care parcă o ghemui pe doamna Culala în scaun: înţelesei din acel "era să ne înecăm toţi'' că mai era cineva de faţă, un al patrulea, care îi ajutase desigur să nu se înece. În mod sigur: în poza de pe lac apăreau toţi trei, tatăl, mama şi fiica. Nu apărea cel ce o făcuse.
    - Noapte bună, zise doamna Culala cu o afectuoasă privire rătăcită, de la mine la fiica ei, şi se ridică, iar soţul ei făcu la fel.
    - Noapte bună, mamă, te sărut, zise Suzy, dar fără să se uite la ea, întorcând distrată paginile albumului, în timp ce genunchii i se răsuciseră cu totul spre mine.
    - Aici ce e? o oprii.
    Se uită şi ea curioasă. Fotografie de grup pe fond de mare cu plajă... o fată singură în centru cu şapte, opt bărbaţi împrejur, toţi cu capetele îndreptate spre ea.
    - Cine e? zisei, scrutând atent un chip necunoscut cu păr ridicat într-o claie miţoasă.
    - Eu, zise.
    Mă uitai mai aproape. Nu era ea.
    - Şi cine sunt ceilalţi?
    - De la şantier, zise. Eram într-o excursie, şi, firesc, întoarse fila. Firesc?!
    Mă ridicai şi tot atât de firesc îmi ridicai braţele în sus şi îmi întinsei oasele înţepenite de atâta şedere. O luai apoi, adică nu, mă repezii, dar fără grabă, spre ieşire.
    Mă însoţi până jos la poartă.
    - Sărut mâna, îi spusei, însă nu putui să-i ating degetele, mă agăţai instinctiv de grilaj, căutând un adăpost.
    Dar ca şi când prin fierul porţii ar fi trecut un curent electric de înaltă tensiune, mă zgribulii.
    - Ah! strigai, străbătut de un fior rece care venea din chiar adâncul fiinţei mele, dincolo de care nu mai avem scăpare, de unde nu mai putem da înapoi să găsim căldura secretă care ne ţine în viaţă. Mi-e frig!
    - Victor, îi auzii glasul, ce e cu tine, nu e frig deloc!
    Şi îi văzui în întuneric privirea extrem de neliniştită şi chipul, sub al meu, cercetător, părăsit, predat, şi gura şoptindu-mi ca unei singure fiinţe umane de care ar fi dorit să fie crezută.
    - Victor, dragul meu, ce ţi se întâmplă?
    - Nimic, zisei, clănţănind, nimic! şi fugii, o luai literalmente la goană, să scap de frigul interior care urca tot mai mult din adâncuri şi ameninţa să mă îngheţe, spunându-mi liniştit că dacă fugeam, căldura nu pierise din mine...
    Mă oprii apoi gâfâind, dar mă îndoii ca sub crivăţ, tremuram din toate mădularele. Desigur, îmi spuneam, acolo lângă geam unde stătusem mă trăsese tot timpul un curent şi cu nu-l simţisem... Găsii un taxi şi acasă mă vârâi îmbrăcat sub două pături. Apoi, frigul, treptat, mă părăsi. Mă ridicai să mă dezbrac clănţănind, când gazda mea intră cu telefonul în mână.
    - Sunteţi căutat, îmi spuse aluziv, cu o gelozie epurată. Primiţi?
    - Da, strigai.
    - Victor, ţi-e bine? auzii glasul ei în receptor. Te rog să mă ierţi, m-am zăpăcit, nu trebuia să te las să pleci, cred că ai prins o gripă, trebuia să te întorci să mai bei un ceai şi să-ţi dau o aspirină! Ai acolo o aspirină? Cere-i gazdei aceleia indiscrete şi pune-o să-ţi facă un ceai de tei!
    - Nu, zisei, acum mă simt bine. Cred că m-a tras un curent acolo lângă geamul acela al vostru.
    - Da, acolo totdeauna e frig, chiar şi vara, e prea răcoare, şi tata a prins odată un guturai... Probabil că după ploaia rece de azi... trebuia să-mi fi dat seama...
    - Da, zisei, am stat eu la carcere, iarna, afară şi numai în cămaşă, nopţi întregi, dar n-am simţit vreodată că mă zgâlţâie o asemenea drăcovenie... Te pomeneşti că am îmbătrânit, râsei, iată un semnal...
    - Asta e o prostie, te rog să bei imediat un ceai de tei şi să iei o aspirină. Ai un termometru acolo?
    - N-am!
    - Cere-i stafiditei aceleia, ea trebuie să aibă!...
    - Bine, bine, noapte bună!
    După care mă vârâi în pat cu o stranie şi plăcută senzaţie de convalescenţă. Adormii imediat.....

                                                                     XV

                                       Ce mă interesa pe mine atât de  tare o simplă fotografie a unei necunoscute? mă întrebai a doua zi dimineaţa în faţa oglinzii în timp ce mă bărbieream. Că se culcase cu toţi cei opt, în mijlocul cărora pozase? Ei şi?
    Mă oprii din bărbierit şi mă apropiai de oglindă, să-mi văd de foarte aproape ochii.
    Chiar? mă întrebai. Ai putut crede o clipă în această vedenie?
    Da, gândul că o fată nu se poate poza singură în mijlocul unor hăndrălăi, toţi veseli şi în costum de plajă, fără ca între ei şi acea fată să nu fi fost nimic, se repezise vertiginos înaintea celui firesc, că nu era obligatoriu să primeşti de la o astfel de fotografie o singură sugestie. Treaba ei! Ce-mi răspunsese? Că erau de la şantier, într-o excursie.
    Foarte bine! Desigur, erau de undeva, nu erau nişte necunoscuţi, răspuns irelevant, excursie sau concediu, acelaşi lucru.
    Îmi retrăsei faţa şi continuai să mă rad.
    Oricum, reflectai, păstrarea unei asemenea fotografii, chiar în albumul intim al familiei, arată din partea acestei fete, dar şi din a părinţilor, o... Numai dacă toţi cei opt i-ar fi fost rude apropiate, veri, cumnaţi, veri de-al doilea sau colegi de facultate (hm!) se putea justifica păstrarea ei în album, putea adică goni primul gând al privitorului străin, cum eram eu, gând care ne vine în minte cu aceeaşi precizie şi rapiditate cu care ne vine cuvântul roşu într-un test asupra culorilor. Roşu aici era s-a culcat cu opt bărbaţi, mai departe gândul devenea greoi, galben, albastru, violet, că erau nişte colegi, foarte buni prieteni... camarazi de şantier care... da, putea fi adevărat, totul putea fi inocent în realitate, dar nu acolo, în fotografie, şi în niciun caz pentru mine...
    Dar ce se întîmpla? O iubeam? Nu, era ceva mai rău, dar nu-mi dădeam seama ce anume. Un instinct adânc îmi spunea că ar trebui să mă opresc aici, că nu puteam trece peste această istorie cu fotografia, că adică totul trebuia retras, şi tandreţea şi prietenia.
    Cum să treci peste o asemenea imagine? Să te fotografiezi cu opt bărbaţi... Nu, deloc, cu niciun chip, nicio fată nu putea să justifice cum ajunsese ea într-o asemenea postură, de obicei ele sunt cel puţin două, de regulă un grup întreg, cu alt grup de bărbaţi... Dar una singură cu opt...
    Încremenii cu aparatul de ras în mână. Cum o fi fost? Au plecat împreună într-o excursie şi ei au invitat-o... Şi ea a acceptat... Aşadar au mers în acelaşi tren, de-aici din Transilvania până pe litoral... Deci au fost împreună un număr de zile, şi nu numai o clipă, când au pozat... Şi de odată înţelesei: unul din ei îi era prieten, se iubeau, cum de n-am înţeles dintr-odată un lucru atât de simplu?
    Dar şi aici era ceva care nu rima... nu era deloc atât de simplu... De obicei cei ce se iubesc evită grupurile... Bineînţeles, vor să rămână singuri... Îmi amintii excursia lor comună din fotografie, toţi aveau privirile întoarse spre ea... şi nici unul nu avea pe chip o expresie de îndrăgostit, o expresie cât de cât de intimitate mai mare (şi dealtfel nici ea nu avea), adică aveau toţi o expresie, ca să zic aşa, de inexpresivitale străină celor ce se iubesc, şi ipoteza că iubea pe unul dintre ei şi era iubită de acela mi se păru inconsistentă, şi fotografia rămase mai departe în mintea mea la fel de enigmatică şi şocantă, imposibilă şi neverosimilă, stupidă, inacceptabilă...
    La urma urmei, o privea personal, îmi spusei, şi mă grăbii să termin cu rasul. Nu e treaba mea! Şi această gândire făcu să scadă şi apoi să se topească în mintea mea intensitatea acestei bizare reprezentări. O pusese în albumul de familie, s-o păstreze acolo în eternitate. Era, desigur, ceva de preţ şi ţinuse să n-o uite...
    Să-şi amintească de ea atât timp cât va avea memorie, ea şi urmaşii ei... cât timp va ţine albumul, cât timp cineva va mai recunoaşte în chipurile din el o mamă, o bunică sau o străbunică... Până când hârtia se va îngălbeni, se va scoroji şi toate acele chipuri care au fost odată oameni vii vor deveni fantomatice, vor speria copiii, şi cineva, o mână din alt secol, va arunca totul în foc...
    Dar nu acelaşi lucru îl spusei când ne văzurăm apoi la birou. Intră fără indecizia pe care i-o cunoşteam, dar rămase câteva clipe lângă uşă ca s-o văd. Tresării.
    Pieptănătura îi dezvăluia maiestatea chipului aşa cum îmi apăruse prima oară în fosta ei odaie de fată. Îmbrăcase o rochie de o culoare pe care n-o ghicii bine, bleu fonce, dungată cu largi spirale în formă de flăcări verzi.
    Se apropie de mine cu aceiaşi paşi care înainte mi se păreau că nu vor mai sosi, lentoare însă care acum o făcea să semene cu o tânără regină... Mă ridicai în picioare...
    Dar tânăra regină nu se opri, şi în clipele următoare îi simţii braţele ei de zidăriţă într-o îmbrăţişare totală şi ameţitoare. Se parfumase şi sărutul ei parcă şi l-ar fi dat în mijlocul unei grădini înmiresmate. Se uită apoi la mine şi abia atunci o recunoscui: mă privea fix cu ştiuta dar şi simulata ei perplexitate şi cu o dezarmantă şi timidă îngrijorare.
    Ai văzut? parcă îmi şoptea părăsită. Ai văzut?!
    Şi avea aerul că o să se clatine. Da, vedeam... Vedeam pentru întâia oară un astfel de spectacol divin şi nicicând nu mi-aşi fi închipuit că într-o femeie puteau să stea ascunse astfel de comori, de o atât de umilă şi în acelaşi timp de suverană tandreţe...
    Îi trăsei un scaun şi ea se aşeză, şoptind pentru sine, că aşa!, adică se bucură că am văzut şi am ameţit şi am ghicit chiar că se va clătina şi a fost din partea mea un gest... că i-am tras la timp acel scaun... Apoi expresia i se schimbă: parcă ar fi vrut să spună că nu putem trăi tot timpul clătinându-ne amândoi.
    - Ţi-a trecut, zise, ai luat aseară o aspirină şi ai băut un ceai de tei?
    - Nu, îi răspunsei, demonul care m-a zgâlţâit atât de tare a plecat singur...
    Dar nu mă auzi, şi atunci reluai fără echivoc, dar parcă în treacăt:
    - Fotografia aceea trebuie s-o scoţi şi pe ea din album şi s-o pui pe foc.
    - Am şi scos-o, zise, n-am pus-o eu acolo, a primit-o mama prin poştă, mi-a arătat-o, şi i-am spus s-o arunce la coş, dar n-a aruncat-o, nu ştiu de ce, mama e tare naivă, aseară m-am mirat şi eu când am văzut-o acolo. După ce ai plecat tu ne-am şi certat... Ăştia erau un grup de ingineri care vroiau să înveţe limbi străine şi le-am predat engleza la club vreo şase luni, lecţii intensive, fiindcă trei dintre ei au fost pe urmă trimişi în străinătate. Am acceptat fiindcă mi-au spus că mă plătesc bine. Tocmai părăsisem şantierul şi m-au rugat să merg cu ei în excursie pe litoral...
    - Da?! spusei amorţit. Cu opt...
    - Da, ce-ţi închipui, erau cu soţiile...
    - Care nu apar în fotografie, spusei visător.
    - Nu apar, au insistat să aibă o "amintire" de la "profesoara" lor... Hai să nu mai vorbim despre asta, e o prostie... Mama îmi face tot felul de figuri la care nu te aştepţi, vorbeşte, spune tot, nu se poate abţine. Aseară se apucase să povestească fără niciun rost istoria cu aparatul de fotografiat căzut în apă... Şi asta totdeauna când avem musafiri... Ştiu asta de mult, dar de fiecare dată uit... Sunt sigură că în lipsa mea, când m-am dus să prepar icrele, ţi-a făcut cu ochiul că nu ştiu să gătesc. Uneori mă amuză, dar alteori mă enervează. Culmea e că ştiu să gătesc, dar odată am ars eu un crap, şi de-atunci... E drept că era un crap mare adus de tata cu mari sacrificii, nu ştiu de unde, şi era seară şi nu mai aveam nimic în cămară, am rămas nemâncaţi... Ce istorie, cum s-a supărat, parcă ar fi fost Cănuţă om sucit, care se desparte de nevastă-sa din pricina unui crap ars, în timp ce înghiţise mai înainte de la ea chestii mult mai... Aşa e şi mama, câte nu-i fac eu, rabdă de mă face să am remuşcări, şi când colo e şi mirată că îi cer scuze. Şi pe urmă deodată i se năzare din te miri ce, şi degeaba fac mea culpa, nu uită, şi abia aşteaptă un musafir să mă ponegrească...
    Mă înveselii.
    - Nu?! zise. Nu e aşa că ţi-a făcut cu ochiul?
    Izbucnii în râs.
    - Nu chiar! zisei.
    - Ba da, ba da, ca dovadă că a venit peste mine în bucătărie să se uite... Mi-e foarte dragă, e o mamă ideală, dar... Când am fost dată afară din facultate s-a purtat extraordinar. "Lasă, Suzy, mi-a zis, o să spăl şi rufe pentru tine, dacă o să fie nevoie..."
    - Nu, zisei, aseară nu mi s-a părut nimic nefiresc.
    Se uită în altă parte şi tăcu, dând din cap, adică nu e aşa, ştie ea ce spune...
    - Puţin a lipsit în istoria cu aparatul să nu înceapă să povestească cu lux de amănunte că eram, acolo pe lac, cu logodnicul meu, reluă. Bun! Eram! Şi ce rost avea să-ţi spună ţie un asemenea lucru care nu mă privea decât pe mine? Ai să vezi, te previn, că o să-ţi dea un telefon...
    - Chiar?
    - Daaa, mă iubeşte, o să te roage să mă protejezi, sau cine ştie ce parascovenie... E foarte ataşantă, după ce-ai plecat şi s-a terminat cearta, ce crezi că mi-a spus, chipurile, ca să mă împace? Te-a vorbit de bine, "mă şi mir, zice, că se uită la tine un om aşa de serios"! Ca şi când cine s-a uitat până acum la mine ar fi fost neserios! Asta ca să mă flateze, îţi dai seama. Şi mi-a mai spus ceva (şi se uită la mine cu o intensă ironie în luminile ochilor), ştii ce?
    - Nu, zisei, nu bănuiesc!
    - Că eşti chipeş!
    - A! exclamai, frumos! Şi serios, şi chipeş! Combinaţie rară!
    - Dar tot aşa, ca şi când fostul meu logodnic ar fi fost o stârpitură!
    - Şi bineînţeles că nu era! Nici nu e de imaginat că te-ai fi putut logodi cu un strâmb!
    - Soţia ta cum era? răsuci ea deodată, vertiginos, dialogul, iar eu acceptai manevra fiindcă expresia chipului ei era de o extraordinară intensitate stăpânită.
    - Normală!
    - Lasă tu asta, cum era, blondă, brunetă?
    - Şatenă!
    - Înaltă sau scundă?
    - Foarte voinică.
    - Bun, şi era frumoasă sau urâtă?
    - Şi una şi alta!
    - Am înţeles, şi când era frumoasă cum era?
    - Hm! Se vedea la rădăcina nasului o distanţă lată între ochi, semn al unei voinţi încăpăţânate şi indestructibile.
    - Ca te mettais a l'e preuve... Bun, şi ce ciorapi purta?
    Mă pufni râsul.
    - Purta ciorapi cu dungă sau fără? preciză ea.
    - Fără! Ce semnificaţie au ciorapii?
    Nu-mi răspunse, se uită într-o parte în felul ei, ca şi când n-ar fi auzit întrebarea. Expresia i se schimbă, părea mulţumită de sumarul interogatoriu.
    - După-masă, zise, ne plimbăm şi noi doi puţin?
    - Da, zisei, e vreme frumoasă, am putea ieşi prin pădure. Te invit la cârciumioara din cartierul meu. Îţi convine? Sau ai vrea să mănânci acasă?
    - Daaa, zise, la cârciumioara! Îmi convine perfectamente. Plecăm împreună de-aici, nu?
    - Bineînţeles, dacă nu te deranjează că o să fim văzuţi de gaiţele de sus!
    - Daaa, se nelinişti deodată, dar mai mult simulând, nu e bine să fim văzuţi, chiar plec în biroul meu (şi se ridică), aşteptăm mai bine un sfert de oră să se care ele şi pe urmă plecăm şi noi.

                                                               PARTEA A NOUA
                                                                             I

                                         Începu astfel să-mi placă foarte tare de ea, deşi când rămâneam singur aveam foarte net sentimentul că de-ar fi să nu ne mai vedem m-ar fi cuprins o melancolie pe care în clipa aceea chiar o doream.
    Câtva timp mă iritai de ceva, până aflai despre ce era vorba şi cedai. Nu de faptul că era vorbăreaţă, dimpotrivă, asta începu chiar să mă încânte, fiindcă foarte adesea ţâşnea din vorbăria ei o astfel de surpriză încât stârnea în spiritul meu o mare veselie, aşa cum se întâmplase în dimineaţa aceea în birou când se interesase de ce fel de ciorapi purta Matilda.
    Aveam senzaţia că mă împiedica să-i spun ceva esenţial. Asta mă irita. Chiar şi atunci când tăcea (şi cu timpul impresia că era vorbăreaţă într-un fel calculat mi se confirmă) mă trezeam cu gândirea blocată.
    Încercam să-i vorbesc, dar fie că nu mă asculta, fie că mă urmărea doar până la un punct şi deodată... (mă făcea să schimb vorba...), fie că mă apuca de braţ şi mimând uimirea, îmi spunea că asta e ceva extraordinar, contrariindu-mă, fiindcă nu găseam nimic deosebit în ceea ce îi spusesem. Singurătatea mea lângă ea mă făcu să ies de sub farmecul iniţial al primei noastre zile în care parcă prea repede... şi îmi păruse o adorabilă creatură.
    Da' era, mă întrebai, era în realitate? Ce se întâmplase cu minunatul ei surâs? Se stinsese pentru totdeauna? Începui, în timpul interminabilelor ei sporovăieli, în timpul meselor la "cârciumioară", în timpul îmbrăţişărilor la mine în odaie sau al plimbărilor prin pădure, să mă uit la ea cu atenţie.
    Unde îi zboară gândul? mă întrebam. Chiar credea că mi se păreau pasionante dezvăluirile ei...? Amintirile ei din copilărie... când fugise uite pe colo tocmai pe deal să se dea cu săniuţa şi o prinsese rapida coborâre a serii şi se rătăcise în oraş, şi ce păţise acasă... El da, se rătăcise, şi ce era cu asta?! Bun! Şi ce păţise? Că o certaseră...
    Mă uitam pe cer, să-mi zboare gândul, să iau martori norii că nu pricepeam absolut deloc ce plăcere îi făcea să vorbească singură. Îl înţelegeam în schimb pe primul ei iubit, de ce o părăsise. Te pomeneşti, îmi spuneam, că o fi crezând şi despre mine că sunt un mutălău. Da, stai să vezi, şi mă apuca o clipă de mână, să stau, ca şi când, cine ştie, mi-ar fi trecut prin cap s-o iau la fugă - (surâdea ironic de această intenţie a mea) ce mai păţise odată când nu se ştie de unde făcuseră ei rost (care ei? copiii cu care se juca!) de o seringă da, da, o seringă adevărată, şi ea le făcea injecţii în braţ, cu cerneală roşie... stăteau la rând cu braţele suflecate şi ea cu seringa în mână potrivea acul în piele şi hârşti! râsete generale, râdea fetiţa de-atunci, râdea fata de lângă mine, râdeam eu fals, dar nu râdeau şi copiii? Nuuu!
    Cum o să râdă, plângeau! (şi iar râsete generale) plângeau, săracii, dar nici unul nu fugea, hi, hi, era la injecţie, cum o să fugă, toată lumea trebuia să stea la rând, până într-o zi când unul din ei făcu o bubă la braţ şi se află cine era cu isprava şi treci încoace, Suzy, afurisito (a luat-o mama s-o pedepsească, dar i s-a făcut milă şi a fugit din hol, dar a rămas tata), ei, atunci a mâncat şi ea bătaie, a dezvelit-o la fund şi jaaap... hi, hi!... Nu (pe acest hi-hi apărea, ia uite, de astă dată prelungit, uitatul surâs), nu, nu se stinsese pentru totdeauna acest surâs complice supus, stăpânit şi tăcut al fiinţei ei lăuntrice...
    Cum, nu ne sărutăm şi noi doi puţin?! Daaa, nici vorbă...
    Lasă-mă să vorbesc, parcă îmi sugera (dar uneori îi scăpau şi frânturi de idei), tu nu eşti o problemă, ştiu că eşti superior, cu mine e ce e... ştiu că ţii la mine, nu prea mult, nu poţi încă să mă iubeşti, acum mai degrabă iubeşti iubirea, ai vrea să iubeşti, chiar foarte tare, dar eşti încă prea independent... şi aşa e foarte bine, rămâi aşa... cu mine lucrurile sunt mai complicate, nu căuta să afli mai mult dincolo decât ceea ce par, aşa sunt chiar, o aparenţă..., totul sugerat sau exprimat printr-un joc de expresie care o făcea mereu prezentă, din ton, priviri, modulaţia glasului, sărutări, dulci şi lacome, încremeniri uluite uitându-se ţintă la mine, neliniştită că descoperea un necunoscut, şi ce-o să se întâmple cu noi doi, chiar o să ne îndrăgostim unul de altul? Hai să nu ne mai gândim la asta!
    Să nu ne mai gândim!
    Începui să surâd, bine, să nu ne mai gândim!... să nu ne mai gândim chiar deloc, să renunţăm la acest obicei prost, care nu ne aduce decât ponoase.
    Astfel cedai, nu mai gândeam, senzaţie bizară de pierdere a identităţii (asta exprimat pretenţios), popular prostire. Chipul ei, astfel privit, adică în tăcere (se ştie că atunci când taci, priveşti mai mult... nu cumva asta era şi intenţia ei secretă?), începu să mă obsedeze. Avea gura nespus de frumoasă (niciodată nu se ruja), conturul buzelor delicat şi pur, fără nici o sugestie de senzualitate, râsul inocent şi cristalin, ovalul obrajilor fără cusur aparent, urâta adolescentă de altădată se topise cu totul în maturitatea care venise (tot nu ştiam câţi ani are, douăzeci şi cinci, douăzeci şi şapte?).
    Urechile îi erau puţin mai libere decât ar fi trebuit, dar foarte puţin, aşi zice atât cât era necesar, printr-o bizarerie a naturii, ca să-i accentueze expresivitatea deosebită a chipului ei alb, de transilvăneancă (există un alb al chipului de Transilvania, păstrat de puritatea aerului de pădure, spre deosebire de cel de câmpie, din Bărăgan, mai închis, mai amestecat, ars de verile lui toridă).
    Nu simţeam, dar îmi dădeam seama că, nici vorbă, mă îndrăgostisem de ea, dar într-un mod incredibil, adică nu aşa cum ştiam eu că mi se poate întâmpla, ci parcă aşa cum i s-ar putea întâmpla ei. Mă îndrăgostisem în locul ei...
    Eu (fiinţa mea lăuntrică) aş fi zis că rămăsesem rece, insensibil şi pe deplin independent... Straniu transfer!
    Îi spusei acest lucru şi râse cu neîncredere, cu ironie, în cascade (roşind însă, cum să creadă aşa ceva?).
    - Şi cum e? zise cu maliţie, să mă simt flatată sau jignită?
    Dar oricum sentimentul ei era în altă parte, vroia totuşi să-i explic ca să se distreze. Bună ocazie să-i vorbesc, să-i spun ceea ce mi se întâmplă după ce ne despărţim, şi-i spusei cum aprind adesea veioza smuls din primele clipe din somn de o şoaptă misterioasă, glasul ei care mă chema.
    - M-ai chemat?!
    - Bineînţeles, îmi răspunse scandalizată că aveam, în acest sens, îndoieli.
    Cum tresar cu putere pe străzi văzând-o întruchipată în alte făpturi, ubicuitate care se poate produce prin trimiterea în lume a fiinţei noastre de către o forţă misterioasă şi pe care cei care ne-au văzut simultan în două locuri diferite pot s-o confirme...
    Dar nu mă lăsă nici măcar să-i răspund la întrebare.
    - Sigur, zise, toată lumea vrea să se îndrăgostească celălalt, uite ce i se pare lui straniu! Zi mai bine că nu mă iubeşti şi lasă tu teoria transferurilor misterioase.
    - Oare?! reflectai. Stai să mă gândesc!
    - Gândeşte-te! spuse cu o astfel de intonaţie încât înţelesei că nu-mi acorda pentru asta prea mult timp.
    Stăteam pe un dâmb lângă un mic afluent al râului care înconjura oraşul. Pădurea, în zare, pe marele deal veşnic prezent, îşi arăta strălucirea de aramă, de galben şi de verde, uriaş covor care cădea prin văi adânci şi se ridica pe creste sub un soare încă blând, în acea toamnă de vis (cum mi-a rămas în amintire). Tăcui. Gândurile mele îmi părură mici...
    Avea dreptate, pentru a fi siguri dorim totdeauna să se îndrăgostească întâi celălalt. Pe urmă mai vedem noi ce-o să fie. Dacă se îndrăgosteşte şi dacă ne place (fiindcă s-ar putea abia atunci să nu ne mai placă) venim şi noi din urmă cu aerul că suntem la unison - şi dacă nu, bine am făcut că nu ne-am înşelat.
    - Şi totuşi, îi spusei, am această certitudine bizară că m-am îndrăgostit în locul tău!
    - Bine, şi tu, tu ce simţi? Lasă-mă pe mine! Un semn bun, continuă ea precipitat, ar fi că ai început să spui lucruri ridicole şi sofisticate. Eu ţin foarte tare la tine, mi-eşti foarte drag, dar nu în locul tău, ci al meu! şi râse de-a dreptul batjocoritor, fără nici o precauţie. Mi-ai plăcut mai mult în prima noastră zi, când mi-ai spus tu, primul, acest lucru, ţi-aminteşti, ţi-aminteşti?
     - Daaa, ezitai, sau mai degrabă o imitai, lăsând să apară în glasul meu intonaţia glasului ei când exprima ceea ce gândesc lucrurile...
    - Păi vezi? mă blocă. Păi vezi?! repetă de astă dată ca şi când m-ar fi pus faţă în faţă cu mine însumi, cu un
reproş că de fapt mă ascundeam de ea, când mult mai simplu ar fi fost să.....

                                                                    II

                                       Cât de rare şi de puţine erau aceste scene directe când vorbeam despre noi! Dacă ar fi fost mai dese cred că mi-aşi fi pierdut repede capul. Se vroia simplă, dar farmecul fiinţei ei era atât de ferit, încât orice destăinuire smulsă mă făcea să simt un straniu regret. Vroiam să-i descopăr repetirile, fiindcă orice se repetă, începând cu răsăritul şi apusul soarelui, cu alte cuvinte să-mi pot reprezenta punctele cardinale ale caracterului ei. Simţeam că, fără s-o iubesc, mă subjugă.
    Frumuseţea unei flori e cifrată în sămânţă, dar adesea sămânţa asta poate fi halucinogenă... Nu era ascunsă, dar ceea ce arăta nu era revelator, şi aveam senzaţia că chiar dacă, dotat cu o putere supranaturală, aş fi putut să văd lumea cu ochii ei, pînă la sursa gîndirii şi a sentimentelor, n-aş fi descoperit nimic peste ceea ce exprima ea prin cuvinte şi gesturi, surâs şi ocheade, tăceri sau cascade de veselie. Vălurile care acoperă sufletul şi pe care, dându-le la o parte (cum spune Tolstoi că procedează artiştii), am descoperi chiar sufletul, ea nu le avea. Însemna cumva acest lucru că era vulnerabilă? Vălurile protejează. Din povestirea ei de fostă studentă reieşea că nu, dimpotrivă, era bine apărată. Aveam copleşitoarea impresie că alchimia fiinţei ei era permanent dată pe faţă, că nu se cenzurează nimic din ceea ce e acolo şi că în fiecare clipă spectacolul interior se proiectează în afară şi timpul trăirii ei curge asemeni unui râu...
    Râul are însă o albie, cu maluri râpoase sau pline de ierburi şi un cadru uriaş, o câmpie sau nişte dealuri împădurite. Sufletul ei însă parcă nu avea hotarele obişnuite, sau nu le vedeam eu conturul, cum ar fi calitatea inteligenţei (ai fi zis că era dincolo sau dincoace de ceea ce numim noi astfel), fermitatea, de pildă, a prejudecăţilor (cine nu le are şi cine nu ştie cât sunt de rele?), gândul, dacă nu chiar obsesia viitorului ei de fată (ce fată nu se gândeşte la măritişul ei, la întemeierea unei familii, la un loc bun în societate şi în profesiune?).
    Ei bine, Suzy nu părea să aibă aceste obsesii, ci mai degrabă un fatalism senin: "dacă o să mă mărit, bine, dacă nu, trăiesc şi-aşa, îmi răspunsese o dată cu o seninătate agresivă, ba chiar cu un ton mai ridicat, de ce neapărat să mă mărit, să dau peste un prost care o să vrea - e bărbat, nu? - să-i spăl ciorapii, sau şi mai rău, să vrea să mi-i spele el pe ai mei" (râs batjocoritor şi vesel, ca în faţa unei mari comicării).
    Caracterul, această albie peste care apele sentimentelor noastre nu pot trece decât rar, când îl inundă (sau poate niciodată), şi care ne defineşte şi ne urmăreşte până la contopirea finală cu marele Tot, la ea era în mod uimitor inexistent. Mi-era imposibil să cred că era atât de ascuns încât nu-l descifram eu, sau că nu era încă format. Când se zice despre cineva că n-are caracter se subînţelege că e liber pentru toate relele. Nu cumva?!...
    Cine poate să ştie? Caracterul fiind daimonul nostru, cum spuneau cei vechi, la unii poate fi absent, lăsând conturul unui caracter... Dar cel adevărat poate într-o zi să apară pe neaşteptate şi să...
    Nu, Suzy ştia tot ce trebuie să ştie o fiinţă umană, nu avea, să zicem, ezitări în faţa unui fapt care se petrece sau în care se pomenea implicată, era adică o fată matură şi cu un ferm cod moral, cum se dovedise în timpul tragicului eveniment din facultate, adică putea să descifreze fără ezitări binele şi răul, şi fără să fie laşă, să simtă frica, să se sperie chiar şi retrospectiv, încercând să înţeleagă ceea ce e nefiresc.
    Înainte s-o cunosc devenisem meloman, ca mulţi alţii în acei ani. Melodia fără cuvinte nu are un sens depistabil. Muzica religioasă a lui Bach era de fapt laică, se spunea. Da? S-o ascultăm deci. Reconsiderările marilor valori ale trecutului n-o atingeau, deşi ici, colo, în pauzele dintre concerte şi înaintea lor, voci foarte docte afirmau la microfon că exprimă, "zugrăveşte", e în opoziţie cu... Să fie! Bine că putem s-o auzim... Astfel, Palestrina, Corelli, Vivaldi, Bach, Haendel, Haydn, Mozart, Beethoven reînviară pentru publicul nostru, care crezuse o vreme că toţi aceştia vor fi...
    Îmi cumpărai şi eu un picup şi plăci. Luni întregi ascultasem de pildă Matheus passion de câteva ori pe zi. Într-o seară îmi pusei un nou disc, cu Dans macabru de Saint Saens. Mă apucă groaza. Mi se părea că şi văd aievea scheletele rânjind, dansând şi oasele lovindu-se frenetic unele de altele. Oprii discul. Mania muzicii îmi sensibilizase atât de tare auzul, încât am putut avea o astfel de reprezentare paroxistică.
    Era un simptom: ajunsesem la saturaţie. Căutai atunci discuri străine de muzică uşoară şi renunţai o vreme la Bach şi Haendel. Încântată să-mi facă un serviciu, gazda mea, răscolind în discoteca ei veche, îmi aduse un teanc de discuri cu cântăreţi de altădată.
    Într-o zi mă şocă unul cu o frază muzicală fără cuvinte, o melodie care îndată ce o auzii mi se păru atât de curioasă în înlănţuirea ei sonoră, încît o pusei de zece ori, să-i pot descifra secretul melodiei. Era însă imposibil. Îndată ce se termina nu-mi mai rămânea în urechi decât o chemare, un extaz, un strigăt parcă din junglă al unui negru, în care se amestecau iubirea, împlinirea, temerea obscură, adoraţia şi superstiţia. Totul concentrat într-o armonie atât de strânsă, încât arunca parcă în aer ca o dinamită geometria cântecelor noastre europene atât de leneşe.
    O puneam din nou: nimic, o melodie diamant, strălucitoare şi cu neputinţă de memorat. O pusei atunci pe o turaţie lentă de 45. Vocea însă se îngroşă şi nu se mai auzi decât un behăit, un fel de muget de bivol bolnav. Luai placa şi într-o vizită la Ciceo i-o pusei şi lui.
    - Formidabil, zise, mai pune-o o dată. Nu înţeleg nimic, dar e extraordinar! Lasă-mi-o până sâmbăta următoare.
    Iar când ne revăzurăm îmi spuse că a pus-o la mai mulţi inşi, printre care şi un profesionist, şi că a fost distracţie mare. Nimeni nu reuşea, încercând s-o redea, decât să emită un soi de răcnete caraghioase şi atât de groteşti încât îi apuca pe toţi un râs nebun. Nu poţi prinde secretul unei rase necunoscute chiar dacă îl ai la îndemână zgâriat cu fidelitate pe o placă.
    Tot astfel era şi ea. O vedeam zilnic, prezenţa ei îmi încânta sufletul, dar vorba lui Hamlet, dacă nu poţi cânta la un simplu instrument fără să te fi străduit dinainte să-i descoperi secretul, cu atât mai puţin vei reuşi să descoperi sufletul cuiva care nu doreşte (sau nu poate) să ţi-l dezvăluie.
    În mod naiv crezusem că m-am îndrăgostit de ea în locul ei. Degeaba, îndată ce rămâneam singur, mi se făcea iar dor s-o văd, prins de iluzia că a doua zi voi întâlni acest dor al meu investit. De obicei chiar aşa li se întâmplă aproape tuturor. A doua zi întâlneam o fiinţă aproape necunoscută, pe care n-o puteam memora, cum nu putusem memora fraza aceea comprimată şi indescifrabilă.
    Nerăbdarea cu care aşteptam să treacă orele, să treacă noaptea, să mă trezesc dimineaţa, să-i văd iar chipul şi poate şi surâsul, să-i ascult vocea ei voalată, ai cărei debit altădată mă iritase iar acum îmi suna ca o melodie plină de vrajă, toate acestea erau ale unui îndrăgostit, dar...
    Dar nimic din ce simţeam eu şi trimeteam spre ea nu se întorcea înapoi spre mine, cu o încărcătură îmbogăţită, după încredinţarea tuturor îndrăgostiţilor, care simt, şi li se confirmă când se revăd, că amândoi au aşteptat cu aceeaşi febrilitate trecerea timpului, pentru ca apoi toate acestea, dor, visări, şoapte spuse în intimitate, minunata plutire în mers, senzaţia de zbor, sentimentul indescriptibil de împlinire, de ataşament şi părăsire, o îmbrăţişare pasionată, să se transforme într-o curgere acum comună, continuă şi amplificată de încredere, entuziasm, golire a întregii noastre fiinţe de sentimentul ascuns al tragicului, contopire pe care o numim fericire... Dar nu puteam să spun nici că eram contrariat.
    Da, aş fi spus fără vreun sentiment abisal că eu o iubesc şi ea nu, şi aş fi aşteptat liniştit ca totul să-mi treacă şi ruptura să vină într-o zi de la sine. Mi se întâmpla chiar să contemplu senin această perspectivă. Dar... Iarăşi dar!
    Era suficient doar să gândesc acest lucru în prezenţa ei, ca să tresară cu putere şi o suferinţă acută, însoţită de panică, să i se aştearnă pe chip.
    - Ce e cu tine, zicea, cu o îngrijorare care nu mai disimula nimic, cu privirea rătăcind fără sprijin în ochii mei, repetând cu o şoaptă gravă, plină, ca o lovitură de gong: mă auzi, ce e cu tine?!
    Şi atunci tresăream eu însumi ca trezit dintr-un somn şi alungam gândul despărţirii ca pe o fantasmă... Într-o zi însă nu-l mai alungai, fiindcă nu mai era în puterea voinţei mele....

                                                                           III

                                          Eram la mine acasă, pe o vreme atât de urâtă încât nici cele două mari geamuri, care totdeauna îmi aduceau mult aer în odaie, nu mai reuşeau să mă facă să simt că pe lume există lumină: ploaia deasă, cerul parcă prăbuşit şi pierdut în negură sugerau sfârşitul lumii, care ar fi putut semăna cu această pâclă geologică, reapărută după cine ştie câte milioane de ani de când soarele o alungase de pe pământ.
    - Vreme infectă, zisei, parcă niciodată iarna nu şi-a anunţat astfel sosirea...
    - Lasă tu vremea, îmi spuse, nu vremea e de vină că arăţi tu aşa de independent.
    I-auzi! gândii. Deci a fi independent e o culpă.
    Tăcui însă mai departe, căci tonul ei spunea mai mult decât sensul vulnerabil al cuvintelor, iar eu învăţasem (sau mă învăţase) să n-o judec după cuvinte. Părea totdeauna vulnerabilă. Cum să rezist?
    - Niciodată, continuă, n-ai fost tu afectat de vremea rea sau bună. Dimpotrivă, prima oară când am venit la tine erai fericit că eram udă de ploaie.
    Nu ştiu de ce mă pufni râsul. Adevărurile ei erau totdeauna însoţite de un evantai de sugestii, protest infantil (să nu devii brutal şi să jigneşti o fetiţă!), reproş voit exagerat şi în acelaşi timp parcă imediat retras, să nu-ţi închipui că chiar îţi fac această favoare, dar totuşi să ştii că eşti vinovat...
    - De ce râzi? zise surâzând ea însăşi cu ironie, a cărui tandreţe întoarsă în interior, spre siguranţa de sine că se ştia iubită, mă oprea totdeauna să duc cu ea până la capăt o discuţie mai gravă.
    De astă dată însă rezistai, rămăsei mai departe ţeapăn întins în pat lângă ea, cu mâinile sub ceafă şi cu adevărat turburat de întunericul care începuse să se lase peste o zi aşa de întunecată.
    Aprinsei veioza şi urmă o tăcere lungă. Nu mă uitai la ea s-o văd cum arată. Vroiam să se uite ea la mine şi să mă vadă.
    - Ah! strigă deodată cuprinsă de o spaimă practică. Trebuie să fie târziu, plec!
    Şi sări sprintenă peste mine şi începu să se îmbrace.
    Aşa deci! îmi spusei, pleacă, e de acord să ne despărţim, gândul meu neexprimat n-o mai turbură, îi e frică însă ca nu cumva să-l formulez, n-ar suporta. Nici nu ştiam dacă chiar aveam s-o fac, dar mi-era clar că prezenţa ei nu-mi mai apărea încărcată de vrajă.
    Aşa era, a simţit că vreau să-i spun ceva şi, cu toate că sâmbetele şi duminicile le petreceam la mine, acum vroia să plece. Oare? Da, de-a binelea, îşi trăsese botinele şi acum îşi căuta mantoul, dacă nu cumva vroia s-o opresc.
    - Stai, zisei, unde vrei să pleci? fără să adaug că nu înţelegeam de ce se abătea de la...
    - Bine, mai stau, zise cu vocea ei voalată şi impersonală (când voia să-şi păstreze deplina ei voinţă de a decide), dar trebuie să plec!
    Nu-i spusei că nu mă anunţase dinainte că voi petrece acest week-end singur... Mă ridicai şi mă îmbrăcai şi eu în tăcere. Bine, gândii aşezându-mă în fotoliu în faţa ei, nu vroia să mai stea, nu vroia să mă asculte. Foarte bine!
    - Vreau să-ţi spun ceva, zisei totuşi.
    - Da, te ascult! răspunse ea docilă.
    Îmi luai capul în mâini. Cum să-i spun? Cu ce să încep? Se adunaseră prea multe şi cum aş fi putut să-i vorbesc aşa cum stătea, fără să pară, pe picior de plecare?
    - Cred, zisei, că ar fi bine să ne despărţim!
    Se uită la mine cu chipul, dar nu cu ochii, şi îmi spuse fără umbră de îndoială că ceea ce auzise ar fi posibil: "Nu vorbi aşa, zise, mâine o să-ţi pară rău de ceea ce ai spus!".
    Bine, gândii, o ruptură numai prin cuvinte nu poate fi credibilă.
    Trebuie făcută în fapt. Dacă pleacă, mă hotărâi, am să încetez s-o mai văd, fără declaraţii de despărţire, care nu sunt crezute: ştia ea mai bine că pe urmă o să regret...
    - Dar nu asta ai vrut să-mi spui, zise. Nu?
    Era clar: mă avea în mână. Îmi ghicea, fără greş, gândurile.
    În curând, din lipsă de mister, aceste gânduri ale mele or să înceapă s-o plictisească.
    - De altfel nici nu ştiu ce vrei să-mi spui, de te porţi cu mine aşa de brutal, reluă de astă dată cu o intonaţie necunoscută, oricum pentru întâia oară fără vreun evantai interior de sugestii contrarii şi pline de farmec: direct, sigură pe sine, cu o brutalitate rece pe care tocmai mi-o atribuise. (Deci nu fi tu brutal, ca să fiu eu!)
    - Am plecat, zise, şi se ridică şi o luă spre uşă.
    Îi privii paşii ei şovăielnici, care ai fi zis că mergeau înapoi (demult nu-i mai avusese: racule! gândii, zodie bizară, chiar o să pleci?). Aşteptai să pună mâna pe clanţă şi să se întoarcă spre mine...
    Aşa şi făcu:
    - La revedere, spuse umilă ca la început când intrase după concediu, în biroul meu şi ieşise cu mapa sub braţ, în care ai fi zis că nu ducea hârtii contabile, ci stranii documente în care erau înscrise cu semne cabalistice rele prevestiri care îi apăsau soarta.
    Sării şi într-o clipă fui lângă ea şi îi desfăcui mâna de pe clanţă. Nu se opuse, dar rămase decisă:
    - Trebuie să plec! zise ferindu-se să mă privească.
    - Nu! zisei.
    - Ba da, te rog să mă laşi să plec!
    - Nu! repetai şi îi pusei pe braţ mâna pe care mi-o retrăsei în clipa următoare, simţind din uşoara ei tresărire că era, fizic, intangibilă.
    Se resemnă şi începu să se uite pe fereastră.
    - Te rog să mă laşi să plec, spuse iar şi în aceeaşi clipă două lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji.
    - Nu, răspunsei, nu înţeleg de ce trebuie să pleci, şi dacă te las, pleci pentru totdeauna!
    Nu auzea şi deodată izbucni în hohote. Îşi împreună mâinile şi se uită la mine în sus cu chipul înecat de neverosimile lacrimi:
    - Te rog, lasă-mă să plec!
    Era o halucinaţie? Se repeta o scenă cu Matilda? în care însă nu mie mi se spunea să plec... Dar nu avui timp să-mi viu în fire.
    Mă ocoli cu o dibăcie de felină şi n-o mai văzui. Plecă. Sau, mai bine zis, pieri, fiindcă nu auzii nici paşi precipitaţi şi nici uşi deschise sau trântite.
    Mă întorsei însă imediat pe urmele ei, ieşii pe palierul pustiu, coborâi în goană în stradă să-i văd măcar silueta îndepărtându-se.
    Nu era, dispăruse, ai fi zis că zeii întunericului şi ai ceţii o răpiseră îndată ce ieşise.
    Revenii în odaie, stinsei lumina şi mă aşezai liniştit la geam. Ei, mă întrebai. Ce-ai aflat? E în disproporţie mare ceea ce s-a întâmplat cu puţinul lucru care ţi s-a dezvăluit despre ea.
    Ce ţi s-a dezvăluit? Da, o surpriză, e o fată slabă, nu suportă ceva, dar ce anume? Ceea ce unuia i se pare firesc, pe celălalt îl sperie. Da, foarte tare... Nu e rău, gândii. Nu s-a terminat rău.
    Dacă pentru nimic (fiindcă nu-i făcusem chiar nimic, absolut, nici măcar nu-mi descopeream o intenţie cât de vagă şi obscură de a-i pricinui vreun rău), dacă deci numai pentru atât, că dorisem să nu plece, se îngrozise atât de tare, ce s-ar întâmpla dacă răul s-ar abate cu adevărat pentru o clipă asupra mea? Şi nimeni nu e invulnerabil toată viaţa în faţa pornirilor iraţionale, a stărilor în care ispita maleficului învinge, a bănuielii că nu suntem iubiţi, că suntem trădaţi, înşelaţi sau pur şi simplu duşi de nas - cine suportă să fie dus de nas?
    Nu, nu se terminase rău, dar păcat, îmi spuneam, mi-era aşa de dragă, o să-mi fie greu să-mi iau gândul de la ea. Să-mi iau gândul! Dar cine mă silea?
    Nimeni, putea să-mi rămână dragă chiar dacă s-ar fi măritat şi aşi fi întâlnit-o pe stradă cu bărbatul de braţ.
    Nu era nicio îndoială, cum fusese cu mine nu mai putea să fie cu nimeni altul (sau chiar dacă ar fi fost, acel altul nu putea să fie ca mine, deci ca să-i placă, şi ea trebuia să fie alta... niciodată un adevăr nu putea fi mai evident!). Şi atunci de ce mi-ar păsa?
    Chiar! Iată, ne despărţiserăm şi mă simţeam perfect liniştit şi detaşat....

                                                                 IV

                                   Ca şi când n-aş fi ştiut că nu liniştea şi detaşarea sunt semnul despărţirii. Ba nu!
    Ăsta era semnul, astfel se petrecuse cu Nineta şi Căprioara. Dar nu cu Matilda!
    Oricum, adormii cu sentimentul că nu se întâmplase nimic. Da, se speriase de ceva, asemeni copiilor care încep să urle din senin (aşa ni se pare nouă!), o să aflu eu, dacă o fi să aflu, dacă nu cumva această reacţie nu era chiar semnul că evoluam pe orbite foarte îndepărtate, că ne apropiasem unul de altul o perioadă oarecare de timp pentru ca apoi să ne detaşăm pe imensa elipsă pe care fuseserăm proiectaţi la naştere, pentru a nu ne mai întâlni niciodată.
    Bineînţeles că nu se întâmplase nimic! Uitasem că a doua zi după astfel de însingurări din partea mea (e drept că asta fusese cea mai neagră şi mai lungă), avea totdeauna acest aer, această expresie de reproş sfios... Că a fost bruscată, ea care... Ei! Ea care, ce?!
    - Cum, şoptea, aşa? Nu mă mai iubeşti? Am ştiut eu!...
    Şi într-adevăr coala cu semne complicate şi indescifrabile a acestei iubiri se făcea iarăşi albă şi sentimentul că ieri nu s-a întâmplat nimic copleşea, în faţa unui nou azi, ranchiunele mele, stările de iritare care se acumulaseră, îndoielile adânci care îmi dăduseră târcoale.
    Intră în biroul meu şi se opri lângă uşă: era, ai fi zis, întruchiparea smeritei lui Dostoievski, dar fără nimic din aversiunea ascunsă şi fatală a acelei eroine pentru cămătarul cu care fusese silită să se mărite (eşuase în strădania ei încăpăţânată de a-i dovedi fostului ofiţer că refuzase să se bată în duel fiindcă era un laş şi un ticălos; smerita, care de fapt nu era smerită deloc, se aruncase pe fereastră). Bineînţeles, nici eu nu eram acel cămătar!
    - E voie?! îmi şopti ea dintr-o parte, cu aerul că eu aş putea să zic nu (şi cu tandra ei ironie că asta n-o să se întâmple decât dacă aş putea să rezist ochilor ei mari şi frumoşi, glasului ei catifelat şi colorat, de o dulce uimire, gurii care în astfel de clipe se frăgezea şi se făcea mai pură decât a unei inocente fetiţe) sub imperiul unei intense dorinţi ca fiinţa ei să fie protejată, să fie iubită, să fie lăsată, în voia ei, ea care...
    Ei, ea care ce? Ce anume din fiinţa ei putea fi prins şi să zici: este!? Chiar nu se întâmplase nimic ieri şi în general chiar nu-mi făcuse niciodată nici un rău?...
    Surâse, ghicindu-mi aceste întrebări şi acest surâs şterse ca un suflu de generozitate năvalnica hotărâre de a mă despărţi de fiinţa aceasta care îmi aştepta, umilă, învăluindu-mă cu privirea, răspunsul de care era sigură.
    Mă ridicai de la birou şi mă apropiai de ea.
    - Te iubesc! îi şoptii.
    - Da?! îmi şopti la rândul ei. Atunci cere-ţi iertare pentru purtarea ta de ieri!
    Ei, aia e! Izbucnii în râs.
    - Da, strigai plimbându-mă cu paşi mari de la un capăt la altul al biroului, foarte vesel, realmente înveselit, bineînţeles că îmi cer, dar nu ştiu pentru ce, ce dracu, Doamne iartă-mă, ţi-am făcut?! Ar fi o mare victorie pentru mine dacă aş afla!
    Ea avu de astă dată un surâs interior:
    - Lasă că ştii tu! zise. Ai fost brutal!
    Fui gata să-i răspund că oricât s-ar părea de ciudat, brutală a fost ea, nu eu, dar mă întrerupse repede, cu un glas practic şi hotărât:
    - Hai să nu mai vorbim despre asta! Spune mai bine ce facem azi! Ai dreptate, continuă volubilă, e o vreme infectă, mergem la tine şi-i spui tu lui nenea ăla de la cârciumioară să ne aducă totul sus şi o sticlă din vinu-acela alb, ştii care... Aş putea să beau, din el, ăhă, chiar şi-o sticlă întreagă, numai eu singură!
    Părea încântată că e în stare de o asemenea ispravă.
    Mă oprii lângă uşă, pusei mâna pe clanţă să simt din vreme dacă cineva, vreun funcţionar, ar vrea să intre şi îi spusei:
    - Bine, acum du-te în biroul tău, te aştept la mine acasă.
    Dar nu-i deschisei uşa.
    - Suzy, îi şoptii, te iubesc!
    Îşi apropie chipul de-al meu şi îi văzui o expresie gravă, voit rătăcită. Îmi repetă spusele ca şi când era întâia oară când le auzea:
    - Mă iubeşti? Victoraş, mă iubeşti?
    - O, tresării auzind din gura ei diminutivul, te iubesc atât de tare, că vor să sune la salvare!
    - Asta ce mai e?
    - Un poet, acolo unde-am fost, mi le-a spus înainte de a muri să i le transmit iubitei lui; ascultă:
    Iubito, mă gândesc la tine
    Ca un borfaş la ceasul unui lord
    Şi se ciocnesc în carnea mea drezine
    Şi caii au atac de cord.
    - Cum?!! strigă, îndepărtându-se de uşă (nu vroia să plece!), mai spune o dată (şi se uită vrând parcă să ia martori nişte inşi că n-a mai auzit până acum o astfel de gravă năzdrăvănie).
    Lăsai clanţa şi începui iarăşi să mă plimb...
    - Frumoase versuri zisei, şi abia acum îmi dau seama că nu i-am îndeplinit poetului dorinţa şi n-am căutat-o pe iubita lui să i le transmit.
    - De ce?
    - Pentru că nu credeam că o să moară şi n-am memorat adresa ei pe care el totuşi mi-o dăduse... Credeam, pe atunci, că e un farseur, îşi bătea joc de noi, şi numai la iubita lui nu ne era nouă gândul... Depărtarea şi moartea umplu acum de viaţă, în amintirea mea, caricatura fiinţei lui... Ascultă iar cum sună...
    Şi repetai strofa.
    Ea fluieră şi ieşind avu un gest pornind de la tâmplă în aer, spre nedefinit, spre îndoială, admiraţie? Formidabil, sau... Da, formidabil, sau... Ei? I se părea că mă descoperă? Mi se părea că nu ştie nimic despre mine şi vrea să ştie...? Eram un necunoscut interesant. În posesia unor astfel de lucruri tragice şi fascinante? Niciodată nu renunţase la verdictul ei pe care îi dăduse la prima noastră întâlnire la Braserie:
    - Ştiu, domnule Petnni! Totul se ştie.
    O vreme gândisem că avea dreptate: ce să facem cu trecutul cuiva? Într-o iubire, trecutul e o imagine favorabilă pe care o oferim celuilalt spre a-l înşela? E imposibil, vorbind despre noi, să nu minţim? Plecând de la zero numai trecutul care se creează împreună cu celălalt are valoare.
    Totuşi, gândisem mai târziu, confesiunea ei din prima noastră noapte de dragoste mă apropiase de ea atât de mult, încât fără asta nu ştiu dacă mi-ar fi fost chiar atunci atât de dragă, şi mi-era greu să-mi imaginez cum mi-ar fi putut deveni pe urmă fără acea patetică dezvăluire. Îi părea rău că o făcuse? Vroia s-o retragă, ca pe-o greşeală? Posibil, chiar sigur, fiindcă îmi spusese:
    - Nu ştiu dacă mâine sau mai târziu aş mai putea să-ţi povestesc!
    Ar fi trebuit să adauge: nu conta pe impresia pe care o să ţi-o fac, fiindcă într-adevăr începusem apoi să mă îndoiesc că ar mai fi aceeaşi din acea noapte. Începusem s-o bănuiesc că nu fusese total sinceră, cel puţin în rest, ceea ce îmi relatase ea, mai păţise şi după ce fusese dată afară din facultate (istoria cu albumul îmi revenea adesea în minte, deşi explicaţiile ei mi se păruseră absolut sincere). Fata asta ascunde ceva inavuabil, gândeam, şi un fior rece îmi încremenea o clipă în suflet, când rămâneam singur.
    Gândul impur mă ducea la garajul lui Vintilă şi trăiam pentru întâia oară o adâncă nelinişte. Dacă, îmi spuneam, întâmplarea, care nu încetează să joace adesea un rol catastrofic în viaţa noastră, m-ar face să aflu ceva în acest sens?
    M-aş putea oare despărţi de ea? Şi atunci descopeream cât de tare o iubesc, fiindcă nu găseam în forul meu interior un răspuns net: da sau nu?
    Nu, mă scuturam, e imposibil ca această adorabilă făptură să ascundă... Hotărât, nu, mai sigur e că de fapt nu mă iubeşte... Sau mă iubeşte într-un fel atât de ciudat, încât eu nu înţeleg, fiindcă altfel de ce ar trăi cu mine? Şi de ce şi-ar da atât de total pe faţă întregul ei arsenal de seducţie? Nu cumva se credea urâtă? Nu cumva nu numai prima ei iubire fusese un eşec? Nu tresărise ea cu putere când îi spusesem că femeile superioare sunt ocolite de bărbaţi şi ţinuse s-o asigur că ea era o femeie obişnuită? Că fusese ocolită şi că trăise eşecuri, cum ar fi putut să mi le povestească?
    Şi bineînţeles că nici ale mele n-o interesau....
............................................................................................

Ce te legeni, Mihai Eminescu

- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?

- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec! 

Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele. 

Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele, 

Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numaï cu el!

Cel mai iubit dintre pământeni 3, Marin Preda

...............................................................................................
                                                          2.

                                     Prelungirea holului era de fapt o sufragerie, în mijloc avea o masă dreptunghiulară cu colţurile larg rotunjite, cu scaune înalte de piele, puteau sta la ea peste douăzeci de persoane. În dreapta ea îmi arătă un ghişeu şi alături un ascensor care, zise, aducea felurile de undeva de jos, din bucătărie.
    - Ăsta era scaunul meu, mă punea tata în capul mesei, duminica, să mă vadă toţi musafirii. În celălalt capăt stătea el cu mama. Dar numai duminica. În timpul săptămânii mâncam în altă sufragerie, numai noi trei (o sufragerie mai mică, o s-o v-o arăt)...
    Coborârăm şi ea o luă înainte. Aprinse în salonul cu nişe o lumină şi începurăm să urcăm treptele unei scări interioare, care ne duse într-un coridor larg, cu aceleaşi dalii roşietice ca la intrare. Intrarăm într-un fel de budoar, dacă budoar era, sau garderobă, era plină până sus de dulapuri şi de oglinzi, cu scaune albe de toaletă, iar pereţii, pe unde erau liberi, erau tapisaţi în gri, ca şi tavanul. De aici ea deschise o uşă şi dădurăm într-un dormitor somptuos, cu un singur geam, dar şi mai mare decât cel din sufragerie.
    Ea deschise o uşă din stânga şi, fără să se oprească, văzui în treacăt baia (nu mă mai mirai cât era de mare, abia observai chiuvetele, oglinzile, faianţa de un verde-stins) apoi ieşirăm pe un alt coridor... Ea chicoti...
    - Camera mea e ceva mai încolo şi în dreapta aveam şi baie, dar când eram mică mă făceam că uit şi intram în a părinţilor şi o prindeam pe mama stând pe veceu. Scotea un ţipăt şi o lua la fugă spre dormitor, încercând disperată să-şi tragă mai repede pantalonul pijamalei... Mă amuza că în loc să mă dea afară fugea ea... "Suzy, afurisita!", striga, şi în dormitor se plângea tatei că iar a intrat neruşinata aia mică peste ea. Tata râdea: "De ce nu închizi uşa în partea aia?" Nici ea nu ştia de ce, uita, sau se gândea poate că dacă mi se face frică noaptea, să pot să intru la ei, să nu ocolesc prin întuneric pe partea ailaltă, prin budoar...
    - Şi două la fund nu-ţi dădea? zisei.
    - Cine, se miră ea, mama?! Niciodată!
    Trecurăm pe lângă scara principală de coborâre (spirală din dalii albe şi fier negru cu fine înflorituri) şi ea intră într-o nouă încăpere, cu un mic coridor al ei, tapisat în roz, cu frumoase oglinzi...
    Această încăpere nu era cu mult mai mare decât a mea... Există însă într-o odaie detalii, în fond neînsemnate, care îi schimbă înfăţişarea obişnuită şi îi dau o aură de lux, de frumuseţe deosebită, care farmecă şi odihneşte gândul şi visul zboară liniştit, mărind, dilatând clipele, sporind adică în noi valoarea timpului: aici, îţi spui, aş putea trăi ani nesfârşiţi fără să mai doresc nimic, aşi putea munci fericit zi de zi şi aş putea muri pe deplin împăcat şi departe de...
    Întâi acel coridor lateral, acele oglinzi discrete şi acel pluş gri de pe jos, apoi a doua uşă care da în odaie, ei da, o simplă uşă, dar clanţa de aramă strălucitoare cu ornamentul în care intra cheia, cu o figurină cizelată în cap, schimba uşa (culoarea osului), era altă uşă decât orice uşă, culoarea purităţii, a ceea ce e imaculat... Patul era acoperit cu o pătură tot albă, de cămilă, cu ţesătură densă, cearşafurile de olandă, de albeaţa zăpezii, perna, bogată, din aceeaşi pânză, rezemată de speteaza palului, spetează simplă însă, de culoarea minunată a paltinului lustruit...
    Plafoniera, un buchet de petale şi lacrimi de cristal, fereastra lată dintr-o singură bucată şi care se deschidea în afară prin răsucire, şi prin fereastră vârfuri de brazi, şi în odaie un pătrunzător miros de răşină, care îţi insinua în simţuri, asemeni unui drog, o parcă uitată euforie de bien etre, de tinereţe şi putere, de revenire la idealuri pe care le credeai îmbătrânite, naivităţi al căror farmec îl uitaseşi, naivităţi de care eşti conştient şi n-ai vrea să le schimbi cu înţelepciuni dure şi ruginite, ca şi când de întâmplare, de surpriză şi de miracol trebuie să...
    - Splendid, zisei cu accent şi flegmă englezească, splendid, repetai, şi mă aşezai în unicul scaun fotoliu de lângă un mic birou din faţa geamului, în timp ce ea îşi scotea pantofii şi se urca în pat, unde se întinse şi se făcu covrig. Splendid, reluai, asta e deci camera dumneavoastră de fată?
    - Da, asta e! răspunse. În fundul coridorului e un apartament cu tot dichisul, dormitor, salonaş, birou, cameră de serviciu, bucătărie, baie... Dă spre dealuri... Dar n-am vrut să stau în el, am apucat să spun că acolo o să stau când o să mă mărit... Dar n-am mai apucat...
    - Ce, să te măriţi?
    - Nici, nici!
    - Adică?
    - Nici să mă mărit şi nici să stau. S-a naţionalizat casa.
    - Şi acum cine stă aici?
    - E casa de oaspeţi a partidului. Dar nu e primit oricine, numai cei mari de tot de la Bucureşti...
    - Şi vă mai dă voie să veniţi aici?
    - Nu, nici vorbă, dar îngrijitoarea are o fată care a fost colegă cu mine şi mă lasă din când în când, chiar şi peste noapte. Zice că sunt o nepoată de-a ei, care o ajută!
    - Cui zice?
    - Ar zice dacă ar întreba-o cineva.
    - Splendidă casă, reluai iarăşi, ca şi când aş fi avut o pipă englezească în gură. Splendid hol! Ai copilărit în el?
    - Da, am copilărit...
    - Deci părinţii erau bogaţi înainte de a vă fi născut...
    - Da, înainte!
    - Ce erau?
    - Hm! Ce scria pe creioanele dumneavoastră când eraţi elev? Ce nume?
    - Ce nume? Culala et companie.
    - Ei, el era Culala, tatăl meu. Cea mai mare fabrică de stilouri, tocuri, peniţe, creioane, gume, ascuţitori şi alte echere şi compasuri din ţară.
    - Hm! exclamai şi eu gutural, splendid!... Dar Culala e un nume ţărănesc. A fost ţăran?
    - Nu, bunicul a avut un tată Culala, ţăran... Bunicul a avut un mare magazin Culala în centru, tata l-a moştenit, l-a lichidat şi a construit o fabrică, mică la început, pe urmă a extins-o, fiindcă a făcut concurenţă lui Hardmuth şi lui Castel, producând mult mai ieftin, pentru elevii săraci, dar mai numeroşi...
    - Da! mormăii, secretul producţiei autohtone moderne, splendid! Clienţi săraci, dar mulţi!
    - Da, confirmă ea, copii pentru ai căror părinţi cincizeci de bani sau doi lei mai mult nu era o glumă, însemna o pâine mai puţin, pe care dacă n-aveai cu ce s-o cumperi trebuia să rabzi, că nu-ţi dădea nimeni.
    - Absolutamente exact, zisei, s-ar putea spune că moştenindu-l pe tatăl dumneavoastră aţi fi ştiut să conduceţi fabrica în cunoştinţă de cauză.
    - Da, confirmă, eram perfectamente moştenitoarea duioşiei lui pentru micii clienţi.
    Izbucnii în râs.
    - De ce râdeţi? zise şi surâse iarăşi fermecător, ştiind de ce râd. Imaginea patronului care îşi exploatează crâncen clienţii este infirmată, cum bine aţi spus, în producţia modernă. Grija lui e să producă cât mai ieftin, şi dacă n-ar şti cât de mică e punga săracului, ar da repede faliment, fiindcă un altul, care ar şti mai multe despre bugetele celor mulţi, l-ar elimina cât ai zice peşte...
     Şi pronunţând ultimele cuvinte surâse iarăşi, dar ca pentru sine, dar şi parcă ar fi intuit că o să râd din nou, ceea ce se şi întâmplă. Ea însă nu râse.
    - Patronul îşi iubeşte clienţii, reluă, şi îşi iubeşte şi muncitorii cu care produce pentru ei, şi clienţii iubesc şi ei pe producătorul care produce ieftin, firma aia pe care ei o cunosc şi au încredere că nu-i înşeală. Şi muncitorii îşi iubesc patronul, să ştiţi!
    - Normal! exclamai cu un patetism în deriziune, ca în faţa unei evidenţe pe care numai scrânteala timpurilor o contestă. Încă puţin şi patronii ar fi făcut să curgă lapte şi miere.
    - Să ştiţi că da! zise ea de astă dată cu jumătate de surâs ironic. Ce?! mă interogă cu o catifelată şi neconvinsă brutalitate, credeţi că pentru munca şi nopţile lui nedormite tata nu avea dreptul să-şi facă şi el o casă frumoasă?
    Tăcui, dar puterea ei de a abstractiza şi generaliza părea epuizată, fiindcă nu mai zise după aceea nimic şi nici nu părea că ar mai avea ce să zică. În mod straniu mi se păru nu ştiu de ce ea era adaptată prin ignoranţă tuturor fatalităţilor. Îşi iubea părinţii, mai mult parcă nu ştia. Dar era puţin lucru în aceste timpuri când multe "progenituri", cum li se spunea fiilor fostelor clase posedante, şi-i renegaseră prin şedinţe purificatoare de mentalitate burgheză şi mic burgheză! şi reuşiseră să-şi croiască un drum în noua societate.
    Cât timp?, căci erau mereu demascaţi! Sau te pomeneşti că şi-i renegase şi ea (cine putea să ştie?) şi nu reuşise, ajungând în cele din urmă, ca şi mine, la Oraca?
    Unii cică făceau acest lucru în deplin acord cu părinţii, să poată să se menţină prin facultăţi, să înveţe şi să-şi facă un rost...
    - Au fost închişi? o întrebai.
    - Bineînţeles! zise.
    - Amândoi?
    - Da!
    - Pentru cocoşei!
    - Da, zise, de unde ştiţi?
    Tăcui. Era, pentru mine, uşor de presupus...
    Îşi dădu cu un gest hotărât la o parte pletele castanii şi-i văzui pentru întâia oară chipul întreg, urechile şi ceafa însingurate de fată tânără, pe care anii nu le îngălbeniseră şi nu-i năpârlise puful de sub păr... Tâmplele dezgolite dezvăluiau totodată o maiestate a chipului până atunci ascunsă, aş zice chiar trucată, ca şi când o convenţie, sau o interdicţie bizară i-ar fi impus să poarte în afara casei un voal de insignifianţă sub forma unei pieptănături neglijente.
    - Am o bănuială! şoptii şi mă uitai pe fereastră, stăpânit cu putere de o clipă imperioasă.
    - Ce bănuială? zise.
    Mă ridicai încet, mă apropiai de pat şi mă aşezai alături.
    - Vreau să văd! murmurai.
    - Ce anume?
    Mut, parcă ignorând-o, îi pusei mâna pe şold şi i-l mângâiai îndelung, fără s-o privesc. Apoi mâna mi se opri şi îi desfăcui unul după altul, cu un sentiment parcă de tristeţe, de mâhnire, cei doi nasturi ai jachetei şi apoi ai fustei.
    - Ce bănuială? repetă ea cu o vagă nelinişte. Ce vreţi să vedeţi?
    Vroia să fie înştiinţată, era surprinsă, vroia să ştie ce trebuia să facă, cunoştea riscul, dar vroia să şi-l asume, cu sentimentul fatalităţii tragice sau al ridicolului. Nici unul nici altul n-aveau importanţă, numai să nu se întâmple ceva ireparabil !...
    Dacă (cine poate să ştie?) eram un bizar, un maniac cu obsesii morbide, un satir, un masochist care pentru început mimează normalul, firescul, înainte de a supune victima unei insuportabile presiuni psihologice?
    - O să-ţi spun, şoptii accentuând acea tristeţe şi mâhnire care erau reale, în timp ce o ridicam în capul oaselor şi îi scoteam de pe umeri jacheta ei maron cu mult verde; zâmbii chipului ei speriat şi privirii ei în care licărea acum o vagă alarmă: stai liniştită, continuai, am o bănuială că ascunzi un corp minunat... cum ţi-ai ascuns până acum şi maiestuosul tău profil... Vreau să-l văd...
    Iar ea ghici (şoaptele mele îi sugerară că doar asta doream, că ştiam că nu voi putea obţine mai mult decât s-o admir, şi nici n-aşi fi îndrăznit, şi nici nu se putea decât atât) şi se lăsă dezbrăcată cu un surâs inocent într-o pândă vag ironică, parcă şi-ar fi spus că e şi ăsta un truc să dezbraci o fată, afişând o mare tristeţe şi mâhnire...
    O contemplai mut câteva clipe...
    - Da, murmurai, am bănuit eu... Aşa este... N-am văzut niciodată un trup mai frumos!... şi mă aplecai asupra chipului ei, foarte aproape, şi rămăsei iarăşi nemişcat, fascinat de expresia acestui chip care îmi sugera că avea în capul ei, în mod uimitor, spiritul, ca să zic aşa, al picioarelor ci, bogate în forme, al pântecului pe care goliciunea îl făcea misterios, al sânilor mici şi chiar al gurii ei acum întredeschise într-o perplexitate de astă dată părăsită, respirând uşor şi regulat, cu bărbia ridicată, cu ochii care mă priveau parcă fără să mă vadă...
    Sărutai această gură cu un gând diafan, dar sărutul se încleştă brusc şi mă trezi pe mine din tristeţe şi mâhnire şi pe ea din perplexitate, sărut fierbinte, de zvârcolire, de agresiune imprevizibilă, de abandon uluit şi total.....

                                                                            VII

                                         Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi...
    Găsisem nu numai fireşti şi proprii fiinţei mele bucuriile apropierii de moarte, dar începusem chiar să cred că această apropiere e singura care avea valoare şi durată, singura care scoate fiinţa noastră din intemporal, sporind, prin refuzul corpului nostru de a muri, plenitudinea vieţii din noi şi a scurgerii armonioase a clipelor... Ar fi trebuit deci să plec, să părăsesc acel trup asemeni omului de odinioară, care, zărind în pădure o femelă, o fugăreşte, o prinde, o posedă flămând, apoi, fără gândul că o părăseşte, o părăseşte totuşi, cum părăsim fără gând ceea ce nu ne aparţine...
    Întâlnirea în mijlocul naturii sălbatice e voinţa divinităţii şi ceea ce ne aparţine e doar libertatea noastră, un sentiment atât de firesc şi de total, încât nici gândul, nici impulsul inconştient nu ne vin de a o stingheri pe-a altora... Suntem toţi zeităţi ale acestui pământ...
    Dar cum să părăseşti o astfel de creatură când simţi în tine, după ce ţi-a dăruit o oră plină de farmec din viaţa ei, certitudinea unei depline detaşări? Iată capcana.
    Desigur, încă o oră, apoi ne vom despărţi şi, cum se spune, după aceea fiecare va merge pe drumul său. Ora trecu însă şi nu plecai. Iar ora următoare era deja prizoniera încărcăturii celor două, în timp ce sentimentul detaşării, în loc să se diminueze, sporea, se lărgea, diminuându-se însă pe nesimţite impulsul iniţial, de a o părăsi, căruia omul din pădure îi dădea curs fără şovăire, fiindcă el nu gândea; ce e rău dacă rămân? Totul e interesant, de ce n-aş cunoaşte o fiinţă umană ale cărei secrete sunt pasionante, ba chiar găsesc în tine un ecou nebănuit care te fac să simţi că nu eşti singurul care ai parcurs o odisee şi ceea ce auzi face să scadă în tine sentimentul tragicului, prin trezirea copleşitoare a unei solidarităţi uitate?
    Dacă o căutaseşi chiar şi printre indivizi degradaţi, de ce ai fugi când o găseşti, în forma ei cea mai nealterată, la o minunată făptură? Zice femeia din pădure, după ce întâlnirea s-a produs, rămâi lângă mine? Ea însă îmi şopti fără umilinţă, dar vrând parcă să împiedice revenirea la sine, s-o iau în braţe şi să dormim astfel o oră... Şi se răsuci cu spatele ducându-şi genunchii la gură.
    Nu credeam că am să pot dormi (vroiam să plec! ce rost mai avea să întârzii? putea să doarmă şi singură!), totuşi corpul ei îmi transmise parcă bogate emanaţii hipnotice, şi aş zice şi fantastice viziuni hipnagogice, căci adormii, şi înainte de a nu mai gândi că nu dorm, sub pleoapele închise, văzui stele multicolore explodând în cascade de lumini, văi ameţitoare cu ape uriaşe, valuri oceanice încremenite într-un îngheţ cosmic, îmi apăru apoi silueta mamei scuturând şi întinzând rufe pe sârmă, viziune familiară şi dulce, liniştită, eternizată parcă într-o lume în care nimeni nu moaie... Dar deja visam de mult şi mă chinuia o sfâşietoare, totuşi senină dorinţă, nu-i puteam vedea chipul şi ea nu vroia să se întoarcă. O strigam: mamă! mamă! strigăt fără glas, aşa cum se petrece totdeauna în vis, dar sentimentul realităţii era atât de puternic, încât suferinţa mea o trăiam aievea şi o trăii şi după ce brusc mă trezii din somn...
    Patul era gol, dar lumina era aprinsă şi hainele ei erau acolo. O văzui revenind pe o uşă de lângă fereastră, pe care n-o observasem, pesemne o toaletă.
    - Bună seara, domnule! zise cu un glas imitând o mică domnişoară care a fost trimisă să facă o reverenţă ceremonioasă celor mari.
    Apoi se vârî sub pătura albă, care, încărcată de electricitate, o făcu să se înfioare.
    - Vrei să vezi ceva? zise şi stinse lumina.
    Ca să-mi arate în întuneric scânteile minuscule, ca nişte păreri, pe care le făcea corpul ei gol în contact cu cearceaful. Reaprinse.
    - Ştii cât e ceasul? zise prevenindu-mă astfel că o să am o surpriză.
    - Opt, nouă?
    - Ba e miezul nopţii! Am dormit şase ore... Ne-ajunge, plecăm de-aici direct la serviciu...
    - Foame nu mi-e, zisei, dar aş bea un pahar de vin...
    - Chiar, zise, stai aşa! Mă duc până jos şi o întreb pe Minodora, îngrijitoarea... Trebuie să aibă ea ceva de băut...
    Şi sări jos şi se îmbrăcă.
    Mă îmbrăcai şi eu, gândind că după aceea voi pleca totuşi... Eram încă sub stăpânirea visului şi vroiam să rămân singur. Mama era încă neîmpăcată, aşa cum murise?
    Mi se mai întâmplase s-o visez astfel, dar niciodată cu sentimentul că nu vroia să-şi arate faţa şi nu fiindcă ar fi avut ceva cu mine, ci pentru că în singurătatea ei nu mă auzea, în singurătatea ei nu mai putea intra nimeni! Şi dacă şi în viaţă trăise la fel de singură? Dacă niciodată nici eu nu fusesem în sufletul ei, şi mărturisirea de pe patul de moarte fusese adevărată, adică expresia unei singurătăţi totale şi absolute în care, cât trăise, nimeni nu ştiuse să intre? Nici măcar eu şi nici măcar când eram copil?
    Ce e un copil? Un copil e un vis despre noi înşine, foarte limpede şi foarte pur în primii ani, dar care începe apoi să se turbure tot mai mult, până ajunge la înstrăinarea definitivă. La mine se produsese de timpuriu, din clipa când o lovisem peste mâna care mă închina. Apoi, desigur, după căderea mea cu Nineta şi apoi, fără speranţe, după căsătoria cu Matilda...
    "Doamne Dumnezeule, gândii, de ce numai prin moarte ajungem la înţelegere, când e iremediabil târziu? N-ar fi făcut mai bine mama dacă, de mic, m-ar fi biciuit? Atunci când am lovit-o peste mână! Să fi pus mâna pe bici..."
    N-o auzii când se întoarse, dar îi simţii prezenţa şi mă uitai la ea. Stăteam în pat, cu coatele sub ceafă, şi o privii.
    Avea o tavă în mână şi pe chip o expresie de îngrijorare intensivă. Lăsă tava chiar jos, pe mochetă, tavă încărcată desigur, pe lângă sticla de vin, şi cu alte bunătăţi, şi îmi spuse cu acelaşi glas pe care îl avusese când o întrebasem dacă ca îmi pusese pe birou o floare: (nouă era doar apropierea orelor de iubire şi de somn pe care le trăiserăm împreună).
    - Vrei să pleci, înţeleg, te-am reţinut, iartă-mă!
    Mai târziu mi-a povestit că aveam o privire verde, rea, de gheaţă, care o speriase.
    - Da, i-am răspuns, trebuie să plec, dar mai stau.

                                                                    VIII

                                       Ne aşezarăm la masă (adusese salam de Sibiu, unt şi caşcaval) şi starea mea de spirit se schimbă după primul pahar de vin negru.
    Ei însă îi era chiar foame şi mâncă într-o uitare de sine asemănătoare unui animal care se dedă acestei îndeletniciri parcă cu singura conştiinţă pe care o are, dar care e foarte curată, nu e "animalică", aşa cum se zice, fiindcă nu bulimia îl face să înghită, ci instinctul pur.
    - Bine, domnişoară, îi spusei când pofta ei se potoli, aşadar afişezi cea mai inocentă sinceritate spunându-mi o minciună. Uiţi că eu am fost la puşcărie şi ştiu perfect câte adevăruri se pot spune despre un om care a fost condamnat.
    Auzindu-mă, aproape se înecă când vroia să înghită.
    - Eu minciună?! zise mimând uluirea (dar deja un mic surâs echivoc îi apăruse în colţul gurii), ce minciună?!
    - Un adevăr... continuai, şi îi spusei câte adevăruri însoţesc un om care e condamnat.
    - Cel mai frecvent invocat de oameni, ca părinţii tăi, sunt cocoşeii! De, aurul! Cui nu-i place?! Nu e o ruşine că ai vrut să-l păstrezi, fie că ai fost bogat sau, şi cu atât mai mult, dacă eşti sărac. Auri sacra fames! Spune-mi adevărul pe care îl ştiu părinţii tăi.
    - Nici ei nu-l ştiu, zise.
    - Atunci spune-mi-l pe cel care s-a invocat când s-a dat sentinţa.
    - Au fost mai multe. Întâi sabotaj, dar s-a încercat pe urmă să-l scoată criminal de război.
    - Deci nu cocoşei?!
    - Nu!
    - Dar aţi avut!
    - Da, am avut, dar i-am predat la stabilizarea din 47.
    - Pe toţi?
    - Bineînţeles!
    - Şi n-au fost nici sabotori, nici criminali de război?
    - Cine, părinţii mei?!
    - De! făcui, exclamaţia asta poate să fie doar expresia adevărului pe care îl ştii tu!
    - E purul adevăr, zise, adevărul cel adevărat, părinţii mei n-au făcut nimic.
    - Şi câţi ani li s-a dat?
    - Trei ani!
    - Corect, zisei, într-adevăr pentru nimic se dă trei ani... Totuşi...
    - Vrei să-ţi povestesc? îmi ghici ea gândul.
    - Da, aşa, câteva fraze... Bănuiesc, zisei, că ai mai povestit asta de nenumărate ori, prin autobiografii sau şi mai rău, sub anchete, şi că nu-ţi face nicio plăcere să-ţi reaminteşti.
    - Ai dreptate, zise, aşa s-a întâmplat... Am fost pusă să povestesc şi să repovestesc... Din pricina inflaţiei, cu mult înainte de naţionalizare, tata a cerut un credit de la Banca Naţională, nu ştiu câte sute de miliarde, ştiu însă că un salariu mediu ajunsese un milion de lei lunar... Avea nevoie pentru materia primă care se scumpise, aur pentru stilouri, substanţe chimice pentru cerneluri, creioane... I s-a acordat împrumutul, girat de instalaţiile fabricii, care erau în bună stare de funcţionare, şi a băgat toată materia primă în magazii. E de la sine înţeles că după această achiziţionare tata n-a riscat să-şi epuizeze stocurile livrând papetăriilor produsul finit la un preţ care chiar a doua zi ar fi şi crescut, risca falimentul, a aşteptat o reglementare a situaţiei, fiindcă între timp un salariu mediu ajunsese patru milioane lei lunar. Drumul între produs şi papetării era drumul spre lichidarea fabricii. Ar fi cerut un nou împrumut, să-şi plătească măcar salariaţii, dar se gândea dacă în ritmul ăsta ar mai fi putut să-l acopere prin producţie. Sigur, putea să lichideze, dar atunci ar fi rămas doar cu nişte hârtii în mână, hârtii pe care scria un milion, dar ce valoare avea acel milion? Ce să facă cu astfel de miliarde? Pe de altă parte. În presă se vorbea mereu de sabotaj şi ţin minte că a apărut în acest sens şi o lege care încerca să facă ordine în producţie. Legea era bună, dar l-a speriat pe tata. Un cocoşel ajunsese cincizeci de milioane de lei. Pe de altă parte, cine să cumpere în această situaţie o fabrică şi, cum ţi-am spus, cine s-o vândă pe astfel de hârtii? Vânzările şi cumpărările pe bază de aur erau ilicite, cu toate că Banca Naţională lansase din fondurile ei, care nu erau mici, cocoşeii pe piaţă, în mod oficial, bineînţeles. Dar asta o făcuse imediat după război, şi era în favoarea celor bogaţi, fiindcă numai ei puteau să-i cumpere şi să se pună astfel la adăpost de inflaţia care se anunţa. Acum tranzacţiile pe bază de aur erau interzise prin lege. În această situaţie, cum ţi-am spus, foarte grea în care se găsea tata, a venit într-o zi la el în birou un individ care i-a pus sub nas un document de închidere a fabricii. Tata l-a semnat, aş zice, uşurat, cu toate că nu s-a făcut niciun inventar şi nici nu i s-a dat voie să mai ia ceva de-acolo, iar aurul a trebuit să-l predea. Nu se spunea în hârtia aceea nimic care să reglementeze viitorul relaţiei patronului cu fabrica lui, nici confiscare, nici rechiziţionare, nici donaţie, doar atât: închidere. Peste un an a venit decretul general de naţionalizare. Deci asta era, a înţeles tata, şi s-a liniştit pe deplin. Statul preluase treptat unele întreprinderi cu mult înainte de decret, pentru a-i împiedica pe patroni să înstrăineze unele valori, acţiuni, valută străină, până ce condiţiile politice vor fi coapte pentru actul oficial al naţionalizării. Mai târziu am aflat cu toţii, din procesul Malaxa-Pop-Bujoiu, că unele mari întreprinderi metalurgice şi siderurgice reuşiseră totuşi să înstrăineze astfel de valori... Tata îi înjura, fiindcă pe lângă aceşti magnaţi el era un biet fabricant de mărunţişuri. Nu fiindcă ar fi considerat bună naţionalizarea în general şi mai ales a micilor întreprinderi în special (din contră, pretindea că Marx nu preconiza chiar naţionalizarea a tot ce există, ci doar a acelor întreprinderi de interes naţional, mine, petrol, siderurgii, dar nu şi a unei biete făbricuţe de creioane sau de nasturi, unde iniţiativa particulară ar fi eficientă, bineînţeles, zicea el, tot sub controlul statului, cum a rămas, de pildă, Guban din Timişoara - dar de ce numai Guban?), nu, el îi înjura pentru că realmente aceşti magnaţi realizaseră veniturile lor cu capital uman de-aici din ţară, şi nu aveau dreptul să scoată din ţară aceste venituri şi mai ales aceste acţiuni, valoarea adică a înseşi întreprinderilor, pe care, zicea tata, statul român va trebui într-o zi să le răscumpere, fiindcă legea naţionalizării nu era valabilă şi pentru posesorii acestor acţiuni înstrăinate, iar comerţul nostru cu lumea capitalistă va deveni curând obligatoriu, comerţul are legile lui, da, îţi cumpăr, dar îţi plătesc cu valori româneşti aflate în posesia mea... Că nu vezi, am naţionalizat... Ai naţionalizat dumneata, să fii sănătos, dar datoriile externe anterioare sunt obligatorii, dacă vrei să fac afaceri cu dumneata. Zicea tata! Atunci asta părea o erezie, dar uite că acum am auzit că plătim din greu... El ştia dinainte şi considera că nimeni n-avea dreptul să se sustragă legilor ţării sale, chiar dacă nu era de acord cu ele. Nu era el de acord, dar marea majoritate a conaţionalilor lui era, Dura lex, sed lex... Că el considera drept o gravă greşeală că nu l-au lăsat să conducă mai departe fabrica, nu neapărat ca director-general, şi bineînţeles nici ca om de serviciu, ci ca specialist în producţia respectivă, asta era o naivitate a lui... Înlăturarea definitivă a patronului el n-o înţelegea ca o înlăturare a unui mit (trebuia să se realizeze lozinca: producem fără patroni, mai bine decât ei şi împotriva lor - adică împotriva mitului eficienţei particulare) şi mai ales nu înţelegea că înlăturarea lui, chiar fizică, însemna înlăturarea unui simbol, cel al exploatării omului de către om: patronul, el era acel simbol! Asta înseamnă, zicea el, continuarea în politică şi economie a utopiei filozofice. Marxismul e o utopie ca oricare alta, socialismul însă e un vis vechi al oamenilor, care e, dacă stăm să ne gândim bine, un vis al concordiei... Lupta de clasă trebuie să înceteze, şi nu cum zice Stalin, că trebuie să fie "ascuţită". Avea dreptate, aşa gândeam şi eu şi nu numai eu - asta pe atunci, fiindcă ce s-a întâmplat pe urmă... Fiindcă nu numai că i s-a oferit un post de om de serviciu (şi bineînţeles că nu la el în fabrică, ci aiurea), dar... Te interesează, se opri ca însufleţită, ceea ce aşi vrea să-ţi spun acuma n-am mai spus-o la nimeni...
    Se ridică, strânse masa, ciocnirăm, apoi după ce bău se duse în pat şi îşi continuă povestirea cu genunchii la gură cu bărbia pe ei, privindu-mă intens, cu acea încredinţare eternă a oricărui povestitor că o dezvăluire modifică totdeauna ceva, în sine sau în celălalt...
    - Tata nu rămase senin şi nici atât de idilic în idei şi generos în aprecieri cum ţi-ai putut da seama din cele ce ţi-am spus pînă acum. Era la început... Dar a început atmosfera de aţâţare. Întâmplător el era un om deosebit, cum am încercat să-ţi sugerez, absolvise Academia de studii comerciale, nu-şi petrecuse adolescenţa ca un fils a papa, cum nu m-a lăsat nici pe mine să mi-o petrec. Spun asta ca să-l detaşez de fauna marilor rechini îmbogăţiţi fără muncă, sau chiar şi prin muncă, dar a căror comportare era sfidătoare şi nu o dată neruşinată... Lux, petreceri, etalarea bogăţiei, lipsa de grijă faţă de cei pe care îi angajau în uzinele şi fabricile lor, şi pe care într-adevăr îi exploatau, profitând de lipsa unei legislaţii democratice a dreptului la grevă şi mai ales profitând din plin de relativa noastră înapoiere care se exprima prin realitatea unui surplus de braţe de muncă - nu-ţi convine acest salariu, slavă Domnului, aşteaptă la poarta uzinei o grămadă ca tine să se repeadă, flămânzi, să-ţi ia locul... Era senin, da, era un cap, dar nu era un filozof, ci un om dotat cu sensibilitate şi din ce în ce mai des se irita sub presiunea atmosferei încărcată de fulgere artificiale şi ridicole, de care râdeam, dar care, începând să facă victime, nu le mai consideră nimeni artificiale, deşi continuau să rămână în ochii lor tot ridicole: victimele îşi păstrau la anchete ţinuta, erau superior ironici, fără să înţeleagă că totul era fără ecou, fiindcă, povestind acasă, soţia, mama, bunica, copiii îl priveau înstrăinaţi şi neliniştiţi: făcuse rău, nu se purtase bine... Şi aveau dreptate?! Aveau şi nu aveau. De fapt nu aveau, căci astfel nu făceau decât să-l dezarmeze, chiar dacă ceea ce urmă părea să confirme teama lor iraţională de animale care simţeau că aveau să fie hăituite... Aşa era, ca o nouă temă beethoveniană a destinului, bubuiturile în uşă ale securiştilor făcură în curând ca râsul să înceteze şi ironia să îngheţe. Scuză-mă, sunt patetică, dar am pentru întâia oară sentimentul că pot comunica din plin cu cineva... Ţi s-a părut că nu te aud fiindcă nu ţi-am răspuns, nu m-am angajat în adâncime în ideea că suntem prea puţini ca să aibă loc la noi la Oraca un spectacol caracteristic... Când ai spus că astfel de spectacole sunt în scădere... Atenţie! Experienţa noastră proprie, epuizată, nu înseamnă epuizarea Experienţei, cu e mare. Aşa a crezut şi tata. Nu mai era patron demult, trăia, ca şi alţii, din ceea ce reuşise să păstreze; închiderea fabricii fusese pentru el un avertisment că în curând îi vor lua şi casa, şi o golise din timp de valori, cum ar fi tablouri, bijuterii, argintării, covoare, mobilă stil (nu-i fusese dibuit încă garajul, unde păstra Aubusson-uri, candelabre de Murano, Grigoreşti, Luchieni), pe care nu le vindea ieftin, cu frenezia smintită a unora care credeau că în curând vor veni anglo-americanii şi vor recupera ei pe urmă totul cu vârf şi îndesat... Eram totdeauna alături de el când se înfiinţa un nou îmbogăţit, dramaturg de succes fiindcă stigmatiza idilic birocraţia, compozitor care satiriza melodic pe Marinică zis codaşul, emisar al ştabului care, prin insinuări că putea să-ţi confişte totul, îţi oferea generos un preţ... derizoriu... Înainte să-şi dezvăluie preţiosul garaj, tata, sfătuit de mine, îl primea pe cumpărător nu acolo, ci acasă, în modestul nostru apartament, unde eu, figură ştearsă, asistam la discuţie, răsfoind absentă un album... Când eram foarte atentă, tata înţelegea că individul trebuia expediat. Astfel am primit un mare compozitor care timp de doi ani a fost cumpărătorul foarte tăcut, nu prea bogat, dar perseverent al acestor obiecte de valoare pe care le-a achiziţionat treptat... Un om influent, prieten cu regele Greciei (el însuşi victima, la un moment dat, a cupidităţii soţiei, prinsă că făcea trafic de valută, a scăpat datorită hazardului, tocmai atunci regele Greciei făcea o vizită în România şi a vrut să-l vadă pe marele compozitor şi pe simpatica lui soţie; "simpatica" însă era la beci, bineînţeles că a fost scoasă imediat şi s-a trecut cu buretele peste...).
    - N-a murit, zisei, acest mare compozitor... şi dirijor...?
    - Ba da, tresări ea, ca şi când moartea, un incident oarecare, abia putea fi pomenită, soţia lui însă duce mai departe viaţa în care el o iniţiase, printre beţivi adică, fără ca ea să bea, mai ales printre cei tineri, al căror limbaj deşucheat, en jetant merde distrând-o, îi dă iluzia că n-a îmbătrânit şi e şi ea nonconformistă, la cot cu elementele nonconformiste ale tinerei generaţii.
    - Aşa trece grasul Calistrat, drept neconformist? o întrerupsei iar.
    Dacă îl cunoaşte, gândii cu răceală, înseamnă că s-a culcat cu el.
    - Da, zise, aşa trece. N-a făcut el puşcărie?!
    - Îl cunoşti? zisei fără mirare.
    - Da, mi-a fost prezentat odată la o colegă unde eram invitată. Un împuţit!
    "Nu s-a culcat cu el", gândii.
    - Ştii de ce a făcut puşcărie?
    - Nu, dar pesemne că la vreo beţie o fi spus ceva şi o fi fost turnat, zise ea naivă.
    - Nu, spusei cu melancolie, a violat o curvă.
    - Cum?!!
    - Da, repetai, a violat o curvă şi a fost condamnat la şapte ani, dar avocatul a făcut recurs şi s-a redus pedeapsa la un an. Pe urmă, după ce a ieşit, acelaşi avocat a reuşit să redeschidă procesul, sau cam aşa ceva, şi i s-a şters complet din dosar orice condamnare. Anul trecut a luat Premiul de Stat...
    Se uita la mine stupefiată şi se vedea cum patetismul o părăseşte şi i se anunţă pe chip râsul, până ce izbucni, întâi înalt, apoi repetat, pe trepte mai joase, fermecător ca şi surâsul indescriptibil. Apoi brusc redeveni stupefiată, ca să izbucnească iar.
    Avea un râs cu o coloratură bogată, e tot ce pot spune. Era o surpriză, ca şi surâsul, ceva profund ataşant, de o tandreţe turburătoare.
    - De ce râzi? o întrebai cu aceeaşi melancolie. Ce ţi se pare caraghios, faptul că a violat o curvă?! Mie, dimpotrivă, mi se pare tragic!
    - Nu! izbucni ea din nou. Glasul tău! Poţi să mai spui o dată?
    Mă arătai mâhnit.
    - Eu îţi vorbesc serios şi tu râzi!
    Sări din pat şi îngenunche lângă fotoliul meu, uitându-se în sus la mine cu o gravitate cercetătoare şi pasionată:
    - Ton humour est merveilleusement irresistible, îmi şopti. Seamănă cu al tatei! Câţi ani ai?
    - Câţi am? Patruzeci?! o întrebai tot pe ea.
    - Imposibil. Când erai asistent n-aveai mai mult de douăzeci şi cinci. Acum trebuie să ai vârsta lui Dante când a intrat în infern, nel mezzo del camin pe vremea aceea asta însemna nu cu mult peste treizeci...
    - Da, confirmai, şi chipul ei mă atrase irezistibil, privirea mea părăsi geamul. Asta e vârsta pe care o am, dar de la Dante încoace acest nel mezzo del cămin s-a mutat spre patruzeci...
    - Înţeleg, zise, e vârsta pe care o simţi... Şi eu mă simt de treizeci...
    - Dar ai douăzeci şi cinci!
    - Cam aşa! şi surâse cu o vagă ironie enigmatică.
    Avea mai mult? Sau mai puţin?.....

                                                                    IX

                                           O temere obscură mă făcuse să mă uit pe geam, dar foarte persistentă. Ce mi se întâmpla? Eram unde trebuie?
    O senzaţie stranie îmi cutreiera întreaga fiinţă; fata asta, în ciuda impresiei de supunere pe care mi-o inspira, era mai puternică şi mai liberă decât mine. Se dezvăluia şi părea slabă şi umilă, dar era? Multe ştiam despre mine, dar nu că mon humour est merveilleusement irresistible! Cine descoperă mai multe decât ştii tu însuţi despre tine îţi e superior... Sau nu?! Sau ce? Îmi revenii însă. Întrucât nu eram eu total liber? Nu acest gând era expresia temerii, se substituia sensului ei adevărat, care îmi scăpa. Iar mai puternică nu era, ci doar mai tânără...
    Se retrăsese în pat şi mă întreba din priviri dacă ştiu unde pierduse firul şi dacă mai doream, ca şi înainte, să-mi povestească.
    - Spuneai de tatăl tău, zisei, că în cepuse să se irite...
    - Da, reluă, îşi pierdea seninătatea şi gîndirea fermă şi liniştită. Se simţea din ce în ce mai jignit de aceste aţâţări la ură, mai ales când auzea la radio şi citea şi în presă că această ură ar fi fost sfântă... "Bine, mă întreba cu ochii lărgiţi de indignare, dar se poate crea o lume nouă pe o astfel de morală?" "Tată, încercam să-l liniştesc, astea sunt vorbe, lumea nu se creează pe ceea ce e nefiresc, se creează prin voinţa noastră a tuturor şi urmând numai legile pe care ea le ştie din instinct că nu-i pun în primejdie viitorul. E o perioadă de tranziţie, cum dealtfel se şi spune foarte bine." "Da, înţeleg, dar Stalin a murit, de ce atunci parcă e şi mai rău ca acum trei ani, când el se ocupa foarte încântat de sine de chestiuni paşnice, cum ar fi limba, limbajul şi îi învăţa pe proşti că limba nu are caracter de clasă...?" Îl pasionau pe tata astfel de probleme, le lua în serios, când pentru mine ele erau futilităţi, să nu dai pe ele nicio ceapă degerată. Nu credeam că Stalin singur era responsabil de astfel de idioţenii, ci imbecilitatea umană care îşi trăia şi ea o scurtă domnie. A o înfrunta era inutil şi chiar primejdios, îmi dădeam seama. El nu-şi dădea! Vroia să înţeleagă cum de se produce acest abandon total al vechilor valori, care, credea el, se prăbuşeau, fără să-şi dea seama că de fapt doar se retrăgeau lăsând pitecantropul să ocupe şi el scena o dată, să-l vedem dansând cu frenezie şi să învăţăm, să ne pierdem adică iluziile şi complexele de vinovăţie că nu i s-a acordat şi lui şansa de a evolua... Nu mă miram de înţelepciunea mea. Platon ne arată că până şi un sclav ştia ceea ce nu se credea că poate şti, era de-ajuns să i se pună întrebări. Mie mi le punea tata... Până în ziua când ni se bătu în uşă şi fu arestat. E nevinovat, mi-am spus eu, n-au ce să-i facă. Urmă un proces în care fu acuzat că a luat, ca patron, un împrumut de la Banca Naţională, pe care şi l-a însuşit şi fu condamnat cu blândeţe să-l restituie în rate lunare de câte cinci sute de lei. Avocatul, un nemernic, fostul lui avocat de pe vremuri, trecu de partea acuzării, cerând doar circumstanţe atenuante pentru clientul său, care sabotase fără să cunoască legile, când el avea la dosar probele că acel împrumut fusese folosit pentru achiziţionarea de materie primă, care în momentul închiderii fabricii se afla în magazie. "Care magazie?", a întrebat sarcastic procurorul. Avocatul, în loc să fi citat martorii, muncitorii care ştiau toţi de felul cum se închisese fabrica şi de existenţa acelei materii prime, care fusese folosită în continuare, fiindcă în realitate fabrica nu se închisese, s-a bâlbâit ca un idiot, dar cu o bâlbâială ticăloasă, intenţionată, împiedicându-l pe tata să vorbească, luându-l prin surprindere. A venit pe urmă la noi transpirat, cu o stupidă satisfacţie pe figură, că "domnule Culala, a ieşit bine, extraordinar de satisfăcător, dacă vorbeaţi i-aţi fi îndârjit şi acum n-aţi mai fi fost în libertate, credeţi-mă pe mine, care ştiu multe, martorii n-ar fi depus în favoarea dumneavoastră, am stat de vorbă cu ei, n-am vrut să vă avertizez, ca să nu faceţi vreo prostie la proces, să le spuneţi vreun cuvânt urât... Asta ar mai fi lipsit, să insultaţi dumneavoastră, fostul patron, pe muncitori..." "N-aveam de gând să-i insult şi nu cred că oameni pe care eu îi cunosc bine ar fi putut să mintă, i-a răspuns tata, ieşi afară, netrebnicule, nu te-am angajat să gândeşti pentru mine, ci să-ţi faci datoria şi să prezinţi justiţiei probele de la dosar. Fă recurs, dacă vrei să-mi dovedeşti că nu eşti un laş." Atunci avocatul şi-a venit parcă în fire şi a început să ne spună să nu facem recurs. "Vă rog eu, ascultaţi-mă, cinci sute de lei pe lună îi achit eu fără să ştiţi, câştig destul, un recurs poate avea consecinţe imprevizibile, nici nu bănuiţi, nu sunt la primul recurs de acest gen şi cunosc urmarea..." M-am gîndit atunci la mine, eram studentă în anul trei... Un recurs ar fi putut avea ecou la cadrele facultăţii, care stătuseră până atunci relativ liniştite, dar începuse să circule un zvon că se vor redeschide toate dosarele şi eram vag neliniştită... "Aveţi dreptate, i-am spus avocatului, nu vom face recurs." "Înţelegeţi, domniţă, a gâfâit el ştergându-şi necontenit gâtul de sudoare, în faţa probelor se va da câştig de cauză, adică nu se va da, se va trece peste, dar se va deschide un alt dosar, pe baza unei "sesizări" a unui fost portar sau a unui fost om de serviciu frustrat, care la întrebarea dacă aţi fost văzut stând de vorbă cu un neamţ în timpul războiului, o să răspundă: cum să nu, erau legaţi, domnul Culala lucra direct cu I. G. Farben, atâta lucru ştia şi el de pe plicurile cu vopsele pe care le folosea muierea înainte să-i croşeteze flanelele din lână de oi ţurcană, cu toate că asta n-avea nici o legătură cu creioanele chimice, mă scuzaţi, domniţă, sărut mâna, văd că dumneavoastră sunteţi foarte realistă... foarte... foarte realistă..." Vorbea ca şi când ar fi şi cunoscut unul care putea să declare o astfel de inepţie, şi la întrebarea mea răspunse gâfâind că nu numai că îl cunoaşte, dar sesizarea exista în dosarul domnului Culala..."Cine e lepădătura asta?" zise tata scârbit şi obosit. "V-am spus, un fost om de serviciu sau portar, pe care l-aţi dat afară pentru beţie." "Da, confirmă tata, ştiu cine e, dovadă că am avut dreptate e că tot portar a rămas, n-a ajuns nimic." "Aveţi grijă, a mai zis avocatul, dacă vi se întâmplă ceva din pricina acestei sesizări, dumneavoastră vă puteţi apăra (eu nu!) spunând că l-aţi dat afară fiindcă făcea agitaţie legionară în fabrică. Citaţi-l pe maistrul Berlogea, care vă e favorabil şi ştie mai multe despre acest..." Apoi se ridică şi plecă. Peste câteva săptămâni îmi dădu un telefon şi îmi fixă o întâlnire. Avea ceva să-mi spună... Mă gândii: ce vroia să-mi spună? Nu cumva vroia să-i devin amantă, cum i se întâmplase unei cunoştinţe, fata fostului proprietar al fabricii Tricotajul, pe care o şantajase un avocat ameninţând-o că numai el putea să-l apere pe taică-său de puşcărie şi că, dacă nu-i cedează... Îi cedase, dar nu-l putuse salva pe taică-său, şi după ce fusese închis toanta tot n-o rupsese cu el, o ducea de nas că o să facă el recurs extraordinar şi alte baliverne. Nu, omul meu se purtă corect, dar mă avertiză să nu mă sperii de ce-o să-mi spună. Pe căi pe care numai avocaţii, tot întâlnindu-se între ei prin culoarele justiţiei, le cunosc (îşi fac servicii reciproce, şoptindu-şi în treacăt informaţii preţioase), a aflat că dosarul tatei a fost ridicat de Securitate şi că el ştie bine ce înseamnă asta: un nou proces şi, înainte de asta, arestarea iminentă. "Nu e nevoie, zise el, să vă fac atentă că dacă spuneţi cuiva că eu v-am prevenit, risc puşcăria. Domniţă, zise, tatăl dumneavoastră trebuie să dispară de-acasă astăzi, pe lumină, fiindcă s-ar putea ca chiar la noapte să vie să-l ridice. Să dispară în regat, unde nu-l cunoaşte nimeni, să se ducă undeva pe un şantier ca simplu muncitor. Pe şantierele astea cu mii de oameni cadrele sunt mai puţin active, în sensul că un dosar cu numele de Culala nu le spune nimic, afară de faptul dacă tatăl dumneavoastră, dintr-un anumit exces, n-o să se apuce să declare că a fost patron. Asta da, atrage atenţia, dar practic nu poţi bănui mii de oameni că au dat autobiografii false. În genere, sunt verificate cadrele de conducere, un simplu muncitor e lăsat în pace, doar dacă nu face prostia să se laude primului venit cu ce-a fost el altădată. Pe urmă mai vedem. Dacă domnul Culala nu este căutat acasă timp de câteva luni, înseamnă că pericolul a trecut, poate să se întoarcă..." Astfel grăit-a avocatul şi spusele lui se adeveriră, nu chiar în noaptea aceea, dar după vreo zece zile veniră să-l ridice pe tata. Numai că pasărea nu mai era în cuib. Nu-mi fusese greu să-l conving să plece, deşi, zise el, "dacă o fi să fie, tot mă găsesc ei..." "Poate nu te găsesc, ai o şansă, zisei, în timp ce altfel..." Mă bucuram de un singur lucru, că aceste evenimente, procesul şi acum fuga făcuseră să-i dispară iritarea aceea care îi tocea nervii. Se liniştise, nu-l mai obseda gândul că asta sau aia veneau în contradicţie cu nu ştiu ce valori absolute la care, vezi dragă Doamne, nu trebuie să renunţăm. Acum avea, ca să zic aşa, alte pisici de biciuit... Îşi recăpătase şi humorul şi părea chiar amuzat că la cincizeci şi cinci de ani lua viaţa de la cap, se va specializa într-o nouă meserie. Era încă voinic, îmi spuneam că o să se descurce. Ne-am înţeles să nu ne scrie scrisori, să nu telefoneze, să nu ne spună unde e... "şi să nu te însori p-acolo, glumi şi mama. Eşti la vârsta periculoasă!..."

                                                                          X

                                          - Asta se întâmplase într-o duminică. Vinerea următoare, tocmai când vroiam să mă întorc acasă, o colegă (plecam totdeauna împreună) îmi strânse braţul şi îmi şopti speriată: "Suzy, ia uite ce scrie acolo!" Mă uitai. Pe perete, lângă afişier, văzui o lozincă cu litere de-o şchioapă scrise cu tuş pe o bandă de hârtie de-un metru, lipită la capete, citii: Culala S. la cadre. Din prima reacţie mă opri această colegă: "Ce faci?" "Ce să fac, mă duc acasă." "Dar te-a chemat, du-te acum şi vezi ce e." "Şi mâine nu pot să mă duc?" "Du-te imediat, Mâţă ăsta cine ştie ce poate să-ţi facă." "Cine e Mâţă?" "Chiar nu ştii? E noul şef de cadre, cât a fost numit a şi anunţat că o să reactualizeze toate dosarele." "Da, zic, şi ce e sistemul ăsta să mă anunţe astfel, ca şi când n-aş fi într-o universitate, ci într-o instituţie de delincvenţi minori... Şi chiar şi acolo..." Şi, înfuriată, rupsei afişul şi îl călcai în picioare. "Da, zise şi colega mea, l-a pus aici să-l citească toţi, ca şi când te cheamă la el la interogatoriu... Vrea să bage groaza în noi..." Mă dusei... Mă întâmpină un individ galben ca o molie, şi cât mă văzu aprinse lampa de pe birou şi mi-o puse în ochi: "De ce n-ai declarat, ticăloaso, că tatăl tău e un criminal de război?!..." Astfel mă izbi, fără nicio introducere, crezând că o să-mi ia piuitul. "Tata nu e criminal de război", îi răspunsei cu un dispreţ sec. "Daaa?! ţipă molia isterică. Atunci de ce a fugit de-acasă?!" "S-a despărţit de mama, răspunsei, vrea să divorţeze" (tot astfel răspunsesem şi securiştilor când fusesem întrebate unde e). "Spune unde e, ţipă molia. Aşează-te şi dă o declaraţie." "Nu ştiu unde e, nu ne-a spus", zisei. "Dacă nu spui, mă ameninţă molia cu un glas de molie (dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva!), te exmatriculăm! Mai gândeşte-te! Şi n-o să te exmatriculăm cum crezi tu, ci îţi pregătim un tacâm. O să te îneci cu el! o să vezi. Mai bine spune!" "Nu vă permit să mă ameninţaţi. Nu ştiu unde e tatăl meu, şi chiar dacă aş şti, faptul că e acuzat că ar fi criminal de război m-ar împiedica să-i divulg adresa. Vă repet, tata a fost patron, dar n-a făcut niciodată politică." "Deci ştii unde se ascunde şi nu vrei să spui, zise el fără să se mire (singurul semn că molia, în felul ei lînos, gândea, înţelegea, aşadar, că era firesc ca o fată să-şi apere tatăl). Nici nu ştii ce te aşteaptă, continuă, o să vrei să spui şi n-o să-ţi mai folosească la nimic. Mai bine spune de pe-acuma." "Nu ştiu unde e, repetai. Şi nu mi-e frică de ameninţările dumitale..." Chiar nu-mi era. O să mă exmatriculeze, ei şi? O să văd eu ce-o să fac. Nu-i spusei nimic mamei, aveam timp s-o fac atunci când exmatricularea se va produce, n-avea nici un rost să-i dau şi ei un aconto. Vinerea următoare afişul reapăru la fel de lăbărţat şi obraznic şi scena cu molia se repetă: "Intri, declari sau nu, ticăloaso, că tatăl tău e criminal de război? Apoi doi: spui sau nu spui unde se ascunde?" Şi cu aceeaşi lampă pusă în ochi. Iar eu îi dădui aceleaşi răspunsuri. Şi tot aşa, din vineri în vineri, afişul reapărea, dar observai că miercuri şi joi Adriana S. şi Virginia D. (alte colege de facultate) erau chemate şi ele la molia care purta nume de pisică. Erau mai mici ca mine, amândouă din anul întâi, fete de şaptesprezece ani, cum aveam să-mi dau seama mai târziu, nişte bănăţene... Una blondă cu ochi albaştri, cealaltă o şatenă orgolioasă, dacă pot s-o caracterizez astfel, fiindcă să vezi ce s-a întâmplat... Nu te superi dacă te rog să-mi mai torni şi mie puţin vin? zise cu alt glas, în felul ei exterior, ca şi când ne-am fi aflat la noi la Oraca în timpul orelor mele contabile şi mi-ar fi vorbit cu extrema ei politeţe puţin precipitată şi umilă.
    Mă ridicai şi îi întinsei paharul gol şi apoi îi turnai.
    Îl bău fără întrerupere cu o lăcomie crescândă, apoi mi-l înapoie exclamând:
    - Ah ce bun e, mi-a fost sete, nu ştiam de ce mi s-a uscat gura!
    - Mai vrei?
    - Nu, fiindcă mie vinul negru îmi dă somn şi vreau să termin povestea începută, ştiu că te-am făcut curios şi mâine, poate, n-aş mai putea spune nimic... sau cine ştie când... Nu sunt imprevizibilă, cred eu, aşa cred mereu, dar mă cunosc, sunt născută în zodia Racului, dau îndărăt... Şi asta e ceva imprevizibil chiar şi pentru mine însămi... Dar îmi revin, însă ştii cum e asta, totdeauna pierd ceva... adică nu ştiu...
    - Hm! făcui. N-aş fi crezut! Am gândit şi eu asta despre tine!
    - Chiar?!
    - Da, e ceva în felul tău de a fi care sugerează darea înapoi. Asta nu înseamnă că e din pricina zodiei!
    - Ba da, protestă cu o imensă convingere. Aşa este! E din pricina zodiei.
    - Neti, neti! râsei eu. Ar însemna ca multitudinea de fiinţe umane care s-au născut în această zodie, milioane, să-şi semene. Ceea ce e absurd!
    - Ce înseamnă neti, neti?
    - Nu este aşa! nu este aşa! În sanscrită!
    - Cunoşti sanscrita!?
    - Nu, dar cadâna pe care zici că erai geloasă ştia!
    Se uită iar la mine să-i reamintesc unde rămăsese...
    - Nu te mai chema numai pe tine la cadre, zisei.
    - Nu, nu acolo... se întrerupse. Ba da, de fapt acolo, dar vroiam să mă întorc puţin înapoi, să-ţi explic cât erau de naive aceste două bănăţene şi nu ştiau ceea ce toată facultatea ştia. Din comitetul U.T.M. făceau parte doi inşi, mari specialişti în reuniuni tovărăşeşti... Cine nu se duce acolo unde poate auzi muzică şi poate dansa? Cei de o vârstă. Nu-ţi pasă dacă la un moment dat observi că un oarecare Ghiţă sau Costică devin onctuoşi şi insistenţi, arătându-ţi foarte mândri dinţii lor laţi de mămăligă. Organizatorii... Asta ar fi prea de tot, ei şi-au dat osteneala, au organizat totul, şi chiar pe ei să-i refuzi când te invită la dans? Mai ales că dincolo de înfăţişarea lor şoldie erau perfect politicoşi. Unul din el a încercat discret să mă apropie de el mai mult decât se cuvine şi la fel de discret m-am făcut că nu înţeleg... M-am oprit: "Dansăm?", i-am spus foarte fermă. Şi-a dezvelit frumuseţea de dantură, s-a înclinat cu capul într-o parte şi s-a retras. Aiurea! parcă nu erau acolo o mulţime de fete drăguţe care să le accepte stilul, părea el să-mi spună ironic. "Mă scuzaţi, alteţă!" Ceea ce şi făceau amândoi, adică le alegeau, şi într-o zi le dădeau de ştire: "Ileana B. şi Victoria N. duminică după masă sunt convocate la tovarăşul Ghiţă, acţiune U.T.M." "Acţiunea" se petrecea la ei acasă, înţelegi în ce sens. Fetele cedau, dintr-o temere care începuse să se insinueze că nu era bine să te pui rău cu ăştia. Puteau fi acuzate, chiar dacă originea lor era sănătoasă, de pildă, de cosmopolitism! Una a fost exmatriculată fiindcă purta ciorapi Capron (ungureşti!), se ruja şi purta haine de la Consignaţia. Cineva i-a luat apărarea şi a fost şi el exmatriculat pe loc... Dar cele două bănăţene nu numai că nu s-au lăsat prinse în acest joc, dar chiar s-au plâns rectorului, şi nu numai oral, ci şi în scris. Ai crede din asta că erau curajoase. Naive oricum erau, fiindcă ele habar n-aveau cine conducea de fapt în universitate: tipii ăştia care au băgat chiar la puşcărie pe ultimul universitar de modă veche care ne mai rămăsese, un profesor admirabil (ca profesor, fiindcă şi ăsta era un fustangiu, cam păgubos însă; nu ştiu dacă chiar a fost închis şi cât timp, cred că puţin, pe urmă s-a pomenit repartizat la un strung... după vreun an a fost reprimit...). Bineînţeles că Ghiţă şi Costică n-au păţit nimic, în schimb s-au înfuriat cumplit şi, desigur, nu îndată, ci ceva mai târziu, s-au răzbunat. Ce se află în legătură cu chematul la cadre al celor două bănăţene? Chemare care a coincis cu instalarea moliei pe acest post şi cu acţiunea de reactualizare a dosarelor în universităţi. Că Adriana S., blonda cu ochii albaştri, ascunsese că tatăl ei avusese pe vremuri un joagăr, iar Virginia D., şatena orgolioasă, că tatăl ei avusese o moară. Ce puteam să mai zic eu, cu tata, care lucrase mână în mână cu I. G. Farben?! Dar chemările astea încetară şi nimeni nu fu exmatriculat. Hm! Gata, a trecut... Într-o zi se anunţă o adunare generală a tuturor studenţilor şi studentelor universităţii, în sala mare de festivităţi. Ce-o fi? ne întrebam. Era într-o după-amiază de mai. Aproape o mie de băieţi şi fete stam pe scaune şi aşteptam, prezidiul era gol, timpul trecea şi nu apărea nimeni. Unii vroiau să plece, dar fură opriţi de studenţii de ordine, nişte găligani care păzeau intrarea - noi credeam că erau puşi acolo să pândească doar sosirea celor care ne convocaseră. Pe urmă se află: se aştepta sosirea primului-secretar orăşenesc, un oarecare Şuta. Tensiunea crescu: ce căuta ştabul ăsta la noi? În sfârşit sosiră, ocupară podiumul, şi un alt tip de la orăşenesc ne anunţă că vigilenţa faţă de influenţele burgheze a slăbit atât de mult în universitatea noastră, încât discutarea unor aspecte reprobabile care au fost depistate printre studenţi a devenit inevitabilă. "Are cuvântul tovarăşul Ghiţă N., care va vorbi despre aceste chestiuni, după care vor urma discuţii." Mă aşezasem chiar în faţă, din întâmplare sau din curiozitate, să văd mai bine. Ghiţă se ridică şi începu întâi să-şi debiteze lozincile introductive. Glasul îi era deocamdată moderat. Vorbea liber şi mi se păru chiar că are de gând să se dea de partea studenţilor, ale căror succese în învăţătură şi în activitatea politică sunt din ce în ce mai marcante, datorită unei bune îndrumări a organizaţiei U.T.M. şi a conducerii de partid, a tovarăşului Mircea personal şi a altor tovarăşi (îi enumeră). "Din păcate, aceste succese ar fi riscat să fie umbrite, dacă am fi lăsat mai departe să se lăfăie în voie printre noi concepţiile şi comportările străine de universitatea noastră şi pe care noi, aici, trebuie să le curmăm din rădăcină." Vocea se înăspri, deveni metalică, tonul începu să urce. Tovarăşul Şuta fuma gânditor, chiar posomorât, cu tâmplele în palme. Desigur, gândeam, prezenţa în mijlocul nostru a acestui ins liniştit, despre care auzisem că ar fi un om drept, nu va admite să se producă aici cine ştie ce excese. Eram sigură, adică ştiam (adică am ghicit din felul în care vorbitorul se transforma treptat în procuror) că nu pentru a se face acelor elemente pomenite de el o critică blândă, "cu floricele", cum se spune când cineva e menajat, fusese provocată această adunare. Da, am gândit la un moment dat, suntem vizate, eu în mod sigur, şi cele două bănăţene mai mult ca sigur. Şi m-am liniştit, din clipa aceea acuzaţiile care începuseră să ia în discursul vorbitorului proporţii de crime de război au început să treacă pe undeva pe deasupra capului meu, iar tipul a început să mi se pară o paiaţă, o marionetă fără simţire şi fără nimic de om în el. Da, o să fiu exmatriculată, n-o să pot termina facultatea, dar bine că am absolvit trei ani, o s-o termin eu cândva... Dacă o fi să fie! Încât nu tresării când îmi auzii numele, urmat de al celor două bănăţene, calificat, al meu, de "duşman strecurat" în universitate, care îşi ascunde tatăl, nu vrea să declare pe unde îşi continuă el acum uneltirile de duşman de clasă inveterat..." Dar parcă asupra mea se opri mai puţin, nu fusese preluată acuzaţia moliei că tatăl meu e căutat pentm crime de război. Era poate pentru faptul că eram o studentă strălucită?! N-aş putea să spun. Meritele astea nu cântăreau prea greu în astfel de situaţii. Mai degrabă poate pentru că nu fusesem niciodată convocată în vreo duminică la o "acţiune U.T.M.", la care bineînţeles că nici nu m-aş fi dus, nu eram atât de naivă precum cele două bănăţene, să nu ştiu pe înseamnă o acţiune U.T.M. de acest gen. În schimb, joagărul şi moara celor două, adică nedeclararea lor, căpătară în spusele vorbitorului proporţiile a ceva în genul spionajului în slujba unei puteri imperialiste! Şi acum mă felicit că mi-am reprimat râsul auzind această inepţie. Dar dacă toţi ar fi făcut acelaşi lucru, şi în loc să asculte într-o tăcere încremenită, adunarea ar fi izbucnit în hohote? Eu oricum aveam motive să mă stăpânesc, dar ceilalţi? Nu puteau să-i exmatriculeze pe toţi. Totuşi au tăcut. Întâi că sentimentele mele nu erau unanime, acuzaţii fuseseră numiţi, deci fiecare student luat în parte (afară de trei dintre ei!) se simţea în siguranţă, în al doilea rând eram deja divizaţi, jumătate dintre noi, dacă nu chiar mai mulţi, aveau aşa-zisa "origine sănătoasă" şi jumătate dintre aceştia erau nuli ca studenţi şi îşi treceau examenele fără să ştie nimic. Mulţi dintre ei se plasaseră undeva în fund, masă compactă, ai să vezi de ce. Ei dădură tonul ropotului de aplauze care urmară după ce vorbitorul, triumfător, se aşeză. Aici avui o tresărire, o grea presimţire. Aceste aplauze (care, desigur, nu erau chiar unanime, dar ce mai contau câteva zeci de abţineri?) erau rele, nejustificate şi în mod sinistru premature. Nu trebuiau întâi ascultate cele trei fete? Ce se aplauda? Iarăşi mă felicit şi astăzi că după ce ele încetară îmi frânai cu putere impulsul de a sări imediat în picioare să le spun: "Nu înţeleg aceste aplauze! Ele seamănă a verdict care se dă înainte să se aştepte răspunsul celor trei colege ale noastre învinuite." Eram şi eu naivă, nu înţelegeam că verdictul era ca şi dat şi că scopul celor de la prezidiu nu era să ne facă să auzim dezvinuiri care ar fi putut influenţa adunarea, ba chiar impresiona pe mulţi (or asta trebuia cu orice preţ evitat). Ce vroiau atunci? Ai să vezi! Am spus cu orice preţ! Ei bine! Acest preţ s-a plătit fără clipire, ba chiar aş putea spune că pe nimeni din prezidiu nu interesa în acele ore la cât s-ar ridica eventual acest preţ! Sau dacă se gândea, ăsta era un gând excitant şi nu inhibitoriu. De ce era aşa, nu ştiu, e o enigmă pe care n-am putut-o descifra nici până azi. Poate de aceea îţi povestesc, să-mi spui tu, care ştii multe?!... După aplauze, aproape îndată un nou şoc. Cei plasaţi în fund, masa compactă, au început să scandeze: "Jos chiaburii, duşmanii poporului". Şi abia atunci am avut revelaţia că eram toate trei fără scăpare. Iarăşi mi-am stăpânit un impuls. Bine, am gândit furioasă, jos, atunci ce rost mai are să mai stau? Fiindcă am gândit imediat că putea fi şi mai rău decât o exmatriculare, plecarea mea fără doar şi poate ar fi însemnat o sfidare, ba poate pentru unii naivi chiar o recunoaştere a învinuirilor aduse, din moment ce nu avusesem curajul să mă ridic şi să mă apăr... Şi poate totuşi nu mă exmatriculau dacă mă apăram corect şi hotărât, fără să sfidez pe nimeni? "Ia s-o vedem noi acum la faţă pe Adriana S.", a zis după aceea tipul de la orăşenesc cu o voce sarcastică. Ce sens avea acest sarcasm? Adică după ce o s-o vedem, o să ne lămurim mai bine în ceea ce o privea, să contemplăm adică în carne şi oase făptura hâdă a unei fiice de chiabur sabotor? Extraordinar, chiar aşa a adăugat acest tip după ce fata, trecând cu chin printre scaune şi bănci, s-a apropiat de masa prezidiului. "Întoarce-te, zise, să te vadă toată lumea." Fata, ca şi mine la început, credea că o să se poată dezvinovăţi, fiindcă arăta destul de liniştită şi încrezătoare. Se uita peste sală direct, cu ochii mari, parcă ar fi vrut să spună: ştiu că am duşmani şi că unii nu mă vor înţelege, dar voi, ceilalţi, o să mă apăraţi, fiindcă n-am făcut nimic rău. Na numai că nu arăta hâdă, ci semăna cu o mică cosânzeană cu părul ei blond şi ochii albaştri şi cu expresia ei de certitudine că nu se poate ca Făt-Frumos să nu fie pe undeva pe-aproape şi s-o scape din ghearele acelor căpcăuni din fund, care începură iar să scandeze: "chiabu-rul, ochiul dracu-lui, duşman al poporu-lui", jalnice epitete, stupidă imaginaţie de şcolari arieraţi! Bun, chiaburul e ochiul dracului, dar fragila făptură din faţa lor nu vedeau că n-are mai mult de şaptesprezece ani? Bine, nu vedeau ei, dar cei de la prezidiu, bărbaţi, ai fi zis, cu simţul răspunderii faţă de bărbăţia lor? Şuta ăsta, poate că avea chiar o fată de vârsta ei? Sau credea că a lui era născută undeva în ceruri, nu era tot fată şi nu era tot el tatăl ei, cum era şi chiaburul al fetei din faţa lui? Fiindcă ea spuse foarte clar şi cu uimire: "Tata nu e duşman al poporului, e ţăran din Banat". Declaraţia asta naivă stârni rumoare şi ilaritate, dar nu de simpatie, se veseleau ca şi când a te simţi atât de departe de ceea ce ţi se spune că e tatăl tău înseamnă că vrei să prosteşti pe alţii cu perfidia ta care simulează inocenţa. "Ia spune tu, puişor de chiabur, cum ai ticluit să ne ascunzi că taică-tău avea un joagăr, cu care exploataţi pe ţărani cerând preţuri neruşinate? a reluat tipul de la orăşenesc. Ia vino încoace... Aşa... Mai aproape! Mai, mai! Ia arată mâna cu care ţi-ai scris autobiografia... Aşa, asta e, deci cu mâna asta ai scris ca să te strecori în facultate. Mâna de năpârcă! Ia arat-o şi adunării... Aşa, ai curajul, mai ai şi curajul... Ia răspunde-ne aici, a zis Şuta, tu te-ai gândit că prin viclenia ta ai reuşit să ocupi locul altuia, element sănătos, care în trecut n-a avut acces la învăţământ datorită condiţiilor grele de exploatare? Tot voi veniţi acum, cei înstăriţi, care aţi făcut averi pe căi necinstite? - orice avere e necinstită, e un furt, filozofă ştabul fără să se uite însă la nimeni, foarte posomorât, ba chiar îndârjit, furios - şi noi suntem hotărâţi să curmăm fără cruţare aceste consecinţe nefaste ale trecutului. Cum învaţă?" mai întrebă el. "Foarte prost", strigă cineva din sală "Poftim!" mai reflectă Şuta, ca şi când întrebarea s-ar fi pus, dacă nu s-ar fi cunoscut dinainte acest răspuns. Despre mine n-o să întrebe, gândii. Şuta asta vorbea însă acum zadarnic, fiindcă fata, pe el, nu-l mai auzise. Se făcuse brusc albă la faţă în clipa când individul de la orăşenesc, după ce o manipulase în fel şi chip punând-o să se sucească şi să se răsucească încoace şi încolo cu mâna ridicată, îi spusese năpârcă. Masa compactă a celor din fund începu iar să scandeze, nu mai mi-aduc aminte ce fel de lozincă. Somnambulă parcă, fata o luă încet spre uşă. Bineînţeles că fu oprită cu râsete sarcastice. Şuta îşi scoase haina şi îşi slăbi gulerul şi cravata. Se încălzise? Îi plăcea? Savura execuţia asta publică? Fiindcă asta era, nu discuţie şi nici condamnare, îmi dădeam seama (cum ţi-am spus, condamnarea fusese hotărâtă dinainte), asta vroiau, execuţie publică şi ea abia începuse. Se dădu cuvântul celor care începură să ridice mâna, şi cei din fund o copleşiră cu întrebări provocatoare, care conţineau în ele şi răspunsul, care nu putea fi, după ei, altul cînd o vor lăsa să vorbească. N-o vor lăsa să dea alt răspuns, decât că a uneltit, a răspândit în facultate, printre colegi şi colege, idei chiabureşti, afirmând că la ea în sat cei săraci erau drojdia satului, fiindcă nu le plăcea să muncească, şi ajungeau beţivi şi hoţi... Murmure de indignare, strigăte pline de ură şi ranchiună, ai spus sau n-ai spus, mironosiţă cu gheare chiabureşti. Mă întrebam şi eu, o fi spus sau n-o fi spus bleaga asta astfel de cuvinte care îi aduceau acum pieirea?... Da, pentru că după ce adunarea s-a amânat, urmând să fie reluată a doua zi când avea să-mi vină rândul şi mie şi şatenei orgolioase, blonda bănăţeană s-a dus la cămin, s-a închis în baie şi s-a spânzurat cu cordonul de la capot. Şatena n-a mai aşteptat nici ea ziua următoare, a părăsit căminul şi a dispărut din oraş. Nu mai ştiu ce s-a ales de ea... Astfel am scăpat eu... Nu mai vroiau să se plătească un nou preţ? Descoperiseră ceva ce nu prevăzuseră? Cuvintele pot ucide? Chiar?! Fapt e că şedinţa nu s-a mai reluat, iar molia cu nume de pisică n-a mai pus să se lipească afişe care anunţau chemarea la cadre a Culala S. sau a altcuiva. Asta până în toamnă, când am fost totuşi exmatriculată. Dar fără şedinţă. Tovarăşul Mâţă mi-a dat o speranţă. Fiindcă eram un element dotat, puteam fi reprimită după un an dacă mă duceam undeva pe şantier să lucrez acolo ca simplă zidăriţă. Bineînţeles că m-am dus, dar între timp ambii mei părinţi au fost arestaţi... Tata s-a întors acasă sperând că dacă nu scăpa astfel de învinuirea că nu vreau să declar unde e ascuns voi fi reprimită în facultate. Abia că n-am fost reprimită, deşi am lucrat un an întreg pe un şantier de construcţii de locuinţe. Atunci am părăsit şantierul şi am turnat, ca şi tine, nişte cursuri de contabilitate simplă unde am fost primită datorită muzicianului care a intervenit şi a spus că garantează pentru mine. Fiindcă ştii bine, în chestiuni de bani şi contabilitate, cadrele resping pe cei care au un dosar şi o origine socială ca a mea...
    - Eu am un dosar chiar încărcat, zisei, dar am fost totuşi primit.
    - Da, dar tatăl tău n-a fost patron!

                                                                XI

                                    - Bine, zisei, şi ce nu înţelegi din toate astea? Care e enigma?
    - Păi, pentru că am fost foarte atentă şi multă vreme am crezut că "toate acestea" nu angajează pe nimeni, nici cei care fac pe procurorii în aceste adunări, nici cei care sunt puşi la zid nu se simt câtuşi de puţin implicaţi, fiindcă adevărul e în altă parte şi toată lumea îl cunoaşte, nu moare nimeni din nişte cuvinte, cel mult e dat afara şi trebuie să meargă pe un şantier. Bun! Şi pe şantier lucrează tot oameni! Ei şi?! Nu strică nimănui să înveţe să pună o cărămidă, înveţi, cu această ocazie, să preţuieşti mai bine clădirile şi te dezveţi pentru totdeauna să te mai plictiseşti în ele. Dacă aş avea bani mi-aş face eu una singură cu mâinile mele, un vis! Nu aşa mare ca asta, nu se vor mai face multă vreme astfel de case, dar aşi şti eu cum s-o concep în aşa fel încât să stau eu în ea aşa singurică şi fericită...
    Şi prinsă de lirism se uită iar la mine:
    - Ei?! Ce ziceam? Cerea prea mult de la oameni şi de la viaţă? Nu, dar cine nu doreşte acelaşi lucru, mai puţin singurătatea?
    - Ştiu eu, surâse iar cu tandra ei ironie, asta nu se va mai întâmpla niciodată!
    Adică i se întâmplase odată, la părinţii ei, dar cu asta gata, şansa ei trecuse.
    - Să nu crezi, continuă, că mă simt ca un înger căzut, pe şantier râdeam, glumeam cu alte zidăriţe, îmi plăcea nepăsarea lor veselă, robusteţea lor îndoielnică (nu toate erau prea sănătoase cum păreau, dar am învăţat de la ele să nu mă plâng, să nu-mi fie adică milă de mine). Noaptea dormeam buştean, iar mâncarea de la cantină mi se părea excelentă... Am plecat de-acolo fiindcă mi se făcuse dor de cărţi, înţelegi, de oboseală nu mai puteam citi nimic...
    - Şi facultatea? zisei.
    - Ce facultate?
    - Ai spus că molia ţi-a promis că după un an de şantier te reprimeşte să-ţi termini studiile!
    - A, da! Dar crezi că o să mă reprimească? Am auzit că termenul e de doi ani, nu un an, cum mi-a spus Mâţă ăsta.
    - Ar trebui să încerci! Şi la rigoare să recurgi iar la muzicianu acela, prieten cu regele Greciei!
    Ea izbucni în râs:
    - Credeam că numai eu sunt uitucă! Cum să recurg dacă a murit?!
    - A! făcui şi începui şi eu să râd de acest lucru într-adevăr vesel, că poţi muri, şi cei care trăiesc să uite sau să nu uite, când da, când ba, dacă mai eşti sau nu în viaţă, chiar dacă nu eşti un om de rând...
    - Dar unde am rămas?
    Nu vrusei să-i mai spun, mă apropiai şi îi luai capul în mâini. Ea se uită la mine surprinsă: de ce o ţineam astfel? Tresări: da, da, te pomeneşti că o plăceam! Şi ca un fulger surâsul ei minunat apăru şi se stinse, cu un secret humor.
    - De ce râzi? zise.
    Nu râsesem, ştia şi ea.
    - Mi-eşti dragă, îi şoptii.
    Ea acceptă:
    - Aşa! zise şi mă dădu la o parte cu un gest în egală măsură ezitant şi ferm, asemeni copiilor, care nu prea înţeleg afecţiunea care li se arată.
    Mă ridicai şi mă oprii lângă geam. Se făcuse dimineaţă. Raze oblice de aur săgetau printre brazi împrejurimile, iar în depărtare acoperişurile roşietice ale oraşului. Nu mai aveam nicio temere, eram chiar mirat că o avusesem. Şi deodată mă pomenii retrăind cu ea ceea ce îmi povestise şi enigma propusă care îmi apăruse simplă se turbură, şi tot ceea ce ştiam eu despre oameni şi despre mine însumi, din câte trăisem, se înceţoşă.
    Eu avusesem despre "toate acestea" idei clare şi distincte, dar cât erau ele de clare şi mai ales cât de distincte? O fată, o fiinţă umană, îşi luase viaţa fiindcă nu suportase nişte cuvinte... De ce nu le suportase? Ce univers de idei şi sentimente se prăbuşise în ea?
    - Şi nu e aşa cum spui? zisei fără să mă întorc.
    - Nu înţeleg!
    - Nu e aşa cum spui, că nimeni nu se simte implicat?
    - Aşa mi se părea mie, iar în şedinţa aceea o vreme am fost încredinţată că vorbitorul era vinovat, fiindcă se răzbuna că fusese respins. Dar lovitura n-o dăduse el. Acuzaţiile lui, oricât de inepte, intrau în acest consens: eu spun nişte aiureli, tu o să pleci din facultate, din care şi-aşa n-ai fi ieşit cine ştie ce, o profesoară ca oricare alta, ba chiar cam văcuţă, iar eu o să fac carieră, dar cu un semn de întrebare dacă o să ajung prea departe, fiindcă au apărut mulţi ca mine şi nu se ştie dacă n-o să ajung şi eu tot un profesor pe undeva, un mic cinic supus în intimitate unei zgripţuroaice, care, fără să-mi ştie bine trecutul, mi-ar pune copiii în braţe şi m-ar înlănţui să-i împărtăşesc soarta, robia gineceului. Nu individul de la orăşenesc cu regia şi isteria lui plină de imaginaţie provocase dezastrul. El nici nu ne cunoştea! De ce ne ura? Poţi urî ceea ce nu cunoşti? Da, poţi urî o categorie de oameni, in abstracto, datorită unor acumulări imponderabile şi îndelungate, dar şi ura ta va fi abstractă şi plată cum a fost a lui Hitler contra evreilor... Numai executanţii, vezi, au fost ingenioşi şi imaginativi... Am citit că unii nu dormeau nopţi întregi ca să caute soluţiile cele mai eficace de ucidere... Gazările să fie rapide, victimele să n-aibă bănuieli... Sigur, mergem la baie, uite duşurile în plafon... Înţeleg, tipul ăsta de la orăşenesc o fi fost umilit vreodată de chiaburi, dar el nu era deloc abstract când s-a aflat în faţa unei fetiţe concrete, vinovată doar că nu declarase că tatăl ei avusese un joagăr...
    - Înţeleg ce vrei să spui, o întrerupsei, consensul a fost încălcat...
    - Da, zise, şi s-au supus toţi. De ce?!
    - Hm! exclamai. Din lipsă de imaginaţie, cum bine ai spus, avea el destulă pentru toţi!
    - Scuză-mă, zise, nu te pot urmări! Puternicul Şuta, cu tâmplele în mâini, nu se sfia să arate că era inspiratorul subalternului lui de la orăşenesc. Dar era?
    - Cine dracului poate să ştie?! murmurai.
    - Vezi? zise cerând parcă protecţie. Vezi? repetă şi întrebarea ei se formulă ca un timid şi fermecător reproş, ca şi când eu aşi fi susţinut contrariul, că aceste enigme puteau fi descifrate, vârâte într-o simplă formulă, cum ar fi lipsa de imaginaţie a unor creiere joase în stare să se lase târâte de primul isteric care i-ar biciui să devină sadici. Rămânea cazul lui Şuta!
    - Oare Mircea, zise ea, primul-secretar al regiunii, un om despre care şi noi ştiam că este un drept, aprobase această acţiune în universitate?!
    - Ei, zisei, o aprobase?
    - Mă întreb şi eu... unii naivi spun că o aprobase, dar nu în stilul în care a fost făcută, că s-a înfuriat când i s-a raportat rezultatul. Bun, s-a înfuriat şi furia lui a mai putut învia o moartă?! Mai bine ar fi făcut dacă venea la adunare, să împiedice...
    Îi spusei că îl cunosc pe Mircea şi îi povestii ce rol jucase în viaţa mea. Probabil, încheiai, că nu prevăzuse nici el urmările, dar mai mult ca sigur că el era acela care dăduse ordin să se organizeze în universitate o asemenea şedinţă. Dar n-a fost ideea lui.
    - Chiar vrei să spui că n-a fost ideea lui? mă întrebă ea uluită.
    - Da! îi răspunsei ferm. N-a fost ideea lui!
    - Atunci a fost a tipului de la orăşenesc?
    - Cu atât mai puţin! Asta era mai mic decât el!
    - Atunci a fost ideea lui Ghiţă N. sau Costică S.?
    - Nu, zisei, în niciun caz.
    - Atunci a cui? Te pomeneşti, exclamă ea cu adevărat stupefiată, că ideea a venit din aer!
    - Da, desigur, bineînţeles, îi răspunsei, tu nu ştii că ideile plutesc în aer? Ar fi prea comod să urcăm sus, pe ierarhie, şi să i le atribuim lui ics, mics, drics... De-acolo nu vin decât, cum spui tu, abstracţiuni, formule lipsite de viaţă, literă moartă! care pot suna cam aşa (în cazul nostru): "reactualizaţi dosarele în universităţi, curăţiţi facultăţile de elementele chiabureşti şi ale fostelor clase dominante". E drept, cuvântul "curăţiţi" nu e chiar întru totul abstract, dar implică şi el o multitudine de sensuri, în cazul vostru curăţirea a fost totală! În alte părţi lucrurile se vor fi petrecut într-un fel mai uman. S-or fi petrecut?! Cine ştie?!
    - Da, aproape că strigă ea, ai dreptate, abia jos prind viaţă aceste directive abstracte, deci am dreptate eu, toţi care au organizat şi condus acea şedinţă sunt vinovaţi, inclusiv masa de studenţi care n-a reacţionat sau s-a lăsat manevrată! Până la urmă ajungem inevitabil tot la adevărurile simple, la oameni vii, şi nu la idei.
    - Da, aşa este, dar ce poţi să le faci? Se pare că a fost voinţa voastră, a tuturor, mărturisită sau pasivă, să împingeţi o colegă de-a voastră la sinucidere. Cu tine cred că n-ar fi reuşit nimic, deşi tipul de la orăşenesc ar fi inventat formule şi mai rele decât "năpârcă chiaburească".
    - Sunt convinsă, dar eram prevenită, răspunse ea cu o siguranţă de sine supusă totuşi îndoielii. Auzisem deja, mă puteau face depravată, curvă, element descompus, îmi puteau cere să îngenunchez, să mă târăsc... Nu mă puteau însă face decât să leşin şi nu pot spune că aşi fi fost atât de tare încât să rezist să nu fiu împinsă până la marginea disperării... şi că n-aş fi zăcut după aia zile în şir... Am imaginaţie... Am simţit cât e de cumplit să-ţi facă oamenii astfel de lucruri. Eşti ameninţat să se rupă ceva în tine să nu mai poţi după aceea să mai crezi în ei, să ajungi adică să te simţi alungat chiar din carapacea în care ţi s-a refugiat spiritul, conştiinţa în care te retrăgeai să rămâi liber. Nu era posibil! Fiindcă tot acolo e cuibărită şi ideea că nu poţi trăi singur, şi atunci cum i-ai mai fi putut privi pe stradă fără să-ţi spui că sunt (şi eu făcut şi din tine) nişte handicapaţi şi că, oricât te-ai fi străduit, ai fi revenit printre ei şi ai fi ajuns, printr-o ciudată mişcare psihică a aceloraşi oameni, să fii iarăşi simpatizată şi, printr-un consens tacit, oblojită de căldura laşităţii lor generale şi comune?! Puteai râde din nou cu aceiaşi, pleca în excursii, te veseleai, puteai fi chiar fericită, acea fericire strâmbă şi neverosimilă a tuturor handicapaţilor, care îşi beau cafeaua eu piciorul sau se deplasează în cârje sau în cărucior, sau în patru labe... Ciuntirile, mutilările nu se vedeau, erau ale conştiinţei, puteai să te hlizeşti fără să te sperii că chipurile tuturor căpătau în acele clipe înfăţişarea tragi-comică şi fantastă a unei măşti, prin fixitatea interioară a infirmităţii care răzbătea, neştiută, în afară, ca un straniu reflex... Aşa mi-au părut că arătau toţi colegii, chiar şi cei mai buni, în săptămânile care au urmat după acea sinistră şedinţă... Nu mă ocoleau, dimpotrivă (fireşte, unii mă ocoleau), dar eram foarte neliniştită la gândul că dacă şedinţa s-ar relua (cu mine sau cu alţii) ei tot n-ar ieşi din pasivitate, de teama riscului că puteau fi la rigoare exmatriculaţi toţi şi viaţa lor ar fi luat un cu totul alt curs decât cel dorit de ei... Îi speria atât de tare acest alt drum? Între a fi profesor undeva şi a fi zidar se căsca chiar aşa un hău înspăimântător încât a fi de partea cealaltă însemna chiar cea mai mare dintre nenorociri, mai rea decât aceea de a-ţi pierde sufletul? Fiindcă e o iluzie să te mai consideri acelaşi de mai înainte după ce cu acordul tău s-a comis o mişelie. Te ascunzi în masă, ei şi? Crezi că dacă stai acolo pitulat şi ridici doar mâna, această jalnică mână nu-ţi aparţine? Şi la ce îţi mai foloseşte? Să mângâi cu ea părul iubitei? Adio! Eşti condamnat de-aici înainte să te abţii de la acest gest, n-o mai ai această mână, fiindcă singura fiinţă umană care te putea ierta şi să fii izbăvit, acea blondă bănăţeancă, nu mai era... Era moartă... Eu n-am ridicat mâna să aprob fiindcă eram implicată, dar dacă n-aş fi fost? Mă şi sperii să mă gândesc. M-aş fi abţinut să aplaud, de-asta sunt sigură, dar când, după ce tipul de la orăşenesc a încetat s-o mai tortureze pe fată cu întrebările şi insultele lui şi a spus: "e clar, punem la vot propunerea care s-a făcut din sală (se făcuse o astfel de propunere), cine e pentru exmatricularea Adrianei S. din facultate?", şi când în tăcerea apăsătoare care s-a lăsat mâinile tuturor au foşnit în sus, am avut un fior simţind că numai eu şi cele două bănăţene n-am ridicat mâna. Atunci m-a cuprins un fel de panică la gândul că dacă n-aş fi fost implicată, o forţă nevăzută şi iraţională mi-ar fi violentat poate conştiinţa şi aş fi făcut ca şi ceilalţi, gândind fără să vreau că nu e chiar aşa o mare tragedie dacă n-o să mai fie o oarecare Adriana S. profesoară undeva într-un sat. O să fie o bună soţie, mamă de copii şi gospodină, şi cu asta basta! Un point c'est tout... Şi aş fi ajuns şi eu iremediabil o infirmă... N-am ajuns fiindcă a plătit ea... Uite, vezi, gândul ăsta mi-e insuportabil!
    Şi se opri şi se uită la mine cu o expresie de astă dată de derută totală, ca şi când acea fată i-ar fi fost soră şi nu făcuse nimic pentru ea s-o împiedice de la funestul gest...
    Şi până să scot eu un cuvânt, din ochii ei mari şi brusc înstrăinaţi de tot ce există, un potop de lacrimi îi curse pe faţă. Abia după aceea izbucni în hohote, şi prin torentul de lacrimi se amestecă torentul de cuvinte:
    - ...cum s-o fi dus ea săraca în baie singurică şi părăsită de toţi şi şi-o fi pus şnurul de la halat de gât... când au spart uşa au găsit-o, ziceau ei, în picioare, aşa credeau, fiindcă numai un centimetru mai era între degetele ei şi fundul căzii... Îţi dai seama cât de tare a vrut să moară dacă nu s-a apucat ea cu mâinile de duş sau să-şi proptească tălpile de marginea căzii şi să scape... Fiindcă aşa se spune, în clipa când sinucigaşul îşi dă seama că chiar o să moară, ceea ce l-a împins la acest gest îi apare neînsemnat faţă de pierderea vieţii şi încearcă să scape, dă înapoi, dacă mai are cum... Ea mai avea, dar n-a vrut... Cum să ştie ea ce e aceea viaţă, ca s-o preţuiască şi să nu renunţe la ea numai fiindcă fusese umilită? Săraca, nici măcar nu bănuia că de fapt nici nu fusese umilită... A fost făcută năpârcă, ei şi? Ea nu ştia că nu e năpârcă?! Năpârcă era individul care îi vorbise astfel! O fi fost vreo sfioasă, crescută cu blândeţe şi iubire de o mamă la fel de sfioasă, care nu ştiuse să-i spună că printre oameni sunt şi năpârci?... Poate dacă ieşeam în ziua aceea împreună nu s-ar fi întâmplat nimic?! Dar nu eram prietene şi mai ales mi-am pierdut şi eu capul, mă gândeam la mine, la ceea ce mă aştepta a doua zi, aceeaşi execuţie publică...
    Se dădu jos din pat şi intră în mica toaletă de lângă fereastră. Se întoarse senină şi cu lacrimile şterse.
    - N-am plâns atunci, când am auzit cum a murit, am plâns acum, zise. Pe mine m-a impresionat unicul protest care i-a scăpat, adică pe care au lăsat-o să-l rostească:
    - Părinţii mei, a zis, nu sunt duşmani ai poporului, sunt ţărani din Banat. Vezi? mă interogă urcându-se iarăşi la locul ei, regiune şi indicaţie precisă, ţărani din Banat!, titlu de nobleţe, duşmani ai poporului, dacă sunt, sunt în altă parte, nu pot fi ţărani ca tatăl ei!
    - Da, zisei, am întâlnit şi eu ţărani pe canal care mureau, dar se ţineau foarte bine, nu se degradau ca alţii pentru un polonic în plus...
    Dar ea, vădit, nu auzi acest răspuns al meu. Tăcu şi nu-şi mai îndreptă ca până atunci privirea spre mine, să mă întrebe unde pierduse şirul. Nu mai era nici un şir, începu să se uite preocupată pe pereţi. Preocupată şi, aş zice, distrată. Ca într-un proces misterios, nici gândirea şi nici sentimentele ei nu puteau merge mai departe.
    Ai fi zis că dăruise doar ceea ce nu-i aparţinea cu adevărat. O povară adică. Chiar i se decoloră şi chipul, pe care apăruseră pete galbene şi vinete. Acum arăta că avea nu douăzeci şi cinci, ci treizeci şi cinci de ani. Se uita într-o parte, înstrăinată. Nu ştiu de ce, mă ridicai în picioare.
    Ea mă prinse atunci în tot focarul ochilor ei mari şi deodată rosti:
    - Domnule Petrini, poţi să mă învoieşti astăzi să nu vin la serviciu?
    Aceste cuvinte, deşi îmi părură nefireşti (redevenise brusc casieriţă?), fuseseră rostite cu un timbru afectuos...
    Da, gândii, are dreptate, numele meu, Victor, poate că îi rămăsese străin, după cum nici mie nu mi-ar fi fost la îndemână să-i spun Suzy...
    - Da, doamnă Culala, îi răspunsei, bineînţeles că puteţi lipsi... Nu e un cap de ţară, mai adăugai, acceptând dinainte o posibilă sugestie de retragere care se putea ascunde în cuvintele ei. Şi o luai spre uşă.
   Mă conduse şi, înainte să ies, deodată mă îmbrăţişă.
    Asta nu spune nimic! Mă înlănţui de-a binelea, mă strânse, îşi înfipse bărbia în omoplatul meu şi mi se păru că nu mai vroia să mă lase să plec. Deloc! Braţe voinice (chiar de zidăriţă), reconfortante, liniştitoare şi dulci, acaparatoare şi sigure, mă reţinură îndelung...
    Avui timp să-i simt prin ele puternica voinţă de a decide în deplină libertate, de a... dar anticipez asupra firii ei, în clipele acelea în realitate aş fi vrut să mai rămîn, după ce la început vru-sesem să plec... Dar îmbrăţişarea ei era şi o promisiune şi îmi smulgea şi un acord mut:
    "ne vom mai întâlni, parcă îmi spunea, nu uita această noapte"......

                                                              XII

                                   Ce i se întâmplase în timpul destăinuirii, de renunţase să plecăm împreună, cum spusese după ce ne treziserăm din somn? Era limpede, se înstrăinase şi luase hotărârea să oprească aici aventura, ori pur şi simplu forţele ei sufleteşti obosiseră foarte tare şi simţise nevoia să rămână singură... mai degrabă prima presupunere era adevărată, fiindcă felul cum mi se adresase (domnule Petrini putea fi evitat, iar dorinţa de a nu veni la serviciu putea fi formulată altfel) arăta clar că decisese să redevenim ceea ce fusesem mai înainte.
    Dar îmbrăţişarea finală? Gândisem eu că ar fi putut fi o promisiune, dar dacă era altceva? Un fel de scuză pentru brutalitatea cu care revenise la sine, uitând de omul care o mângâiase şi îi spusese că îi era dragă. Da, spusesem eu! dar ea se arătase mirată...
    Îmi ridicai privirea peste bolta imensă şi, rece în gândire, începui să cobor aleea cu pietriş printre brazii inundaţi de soarele dimineţii...
    Nu bănuiam, în acele clipe, că se lua în mine o anume hotărâre, să zicem aceea de a rămâne suveran, în fapt de a nu mai dori să cunosc niciun fel de adevăr despre niciun fel de femeie. Ştiam destule, mi- ajungeau... Că trăisem o minunată aventură, sau că nu fusese doar atât, ci ceva mult mai mult, mi-era egal... da, roata se poate mişca, dar osia, deşi dusă tot acolo unde gonesc spiţele, nu rămâne ea nemişcată? Soarta lor nu e chiar comună, şi de ce ar fi?
    Spiţele mele fuseseră odată sfărâmate şi cu greu făcusem rost de altele. Nu vor alerga la voinţa acestei fete şi a nici uneia alteia, asta nu înseamnă că nu poate să-mi rămână dragă, că nu poale să se nască între noi o tandră prietenie...
    Totuşi în după-amiaza aceea, după orele mele contabile, pierdui gustul plimbărilor mele solitare prin pădure, îmi adusei aminte că nu mai citisem de mult nimic fundamental şi mi se insinuă o acută senzaţie de vacuitate a gândirii, acum când simţirea mea (îmi dădeam bine seama) nu mai era sub vraja vecinătăţii morţii, pe care marile tăceri vegetale ale pădurii mi-o sugerau (vegetalul nu e el perisabil, chiar dacă un copac trăieşte mai mult decât un om? în timp ce iată, chiar această gândire, nu este ea eternă?).
    Era încă timp frumos şi mă gândii să-mi iau concediul meu legal şi să mi-l petrec printre filozofi, din rândul cărora mi se păru că dezertasem. Ceea ce şi făcui, descoperind cu uimire că trebuie să gândeşti şi să scrii mult ca să poţi lăsa în urmă dâra unei lumini. Ceea ce făcusem eu era extrem de puţin. O gândire e o lume completă; dacă se bizuie doar pe ceea ce se ştie în timpul în care ai trăit, şi din acel timp nu există alte mărturii, te îneci în conul de umbră al umanităţii din acea parte a pământului în care ai trăit... Dacă vrei s-o luminezi, trebuie să faci un efort suprem, aproape inuman...
    Da, îl voi face, gândeam, pentru asta m-am născut... Restul e nerozie...
    Dar săptămânile trecură vertiginos... Şi întâmplarea mă luă prin surprindere.
    Tocmai când, pierdut în reverie, meditam asupra afirmaţiei fizicianului L. H. Domash, care, plecând de la tradiţia orientală, dar sprijinindu-se pe revelaţiile fizicii moderne, gândise: conştiinţa pură este acum considerată ca ultima esenţă a universului, chiar şi a universului fizic, mă pomenii cu intruziunea ei nedorită şi fatală.
    Seara adormisem cu un gând care mi se formulă cu simplitatea sentimentului care mă stăpânea: suntem în univers aceiaşi şi de totdeauna şi vom fi pentru totdeauna, fiindcă universul nu e orb... totul e perisabil, afară de această gândire... Mă trezii ca şi când n-aş fi dormit şi mă uitai la ceas.
    Nu-l pusesem să sune? Ba da, arcul era moale. Nu-l întorsesem? Ba da, dar nu-l auzisem, dormisem unsprezece ore. Sării din pat şi ridicai storurile. Vremea se stricase, ploua mărunt, aburi fabuloşi, de o albeaţă strălucitoare, coborâseră prin depresiunile dealurilor.
    Nu mă duc nici eu la Oraca, îmi spusei, deşi concediul meu expira tocmai atunci, e prea târziu, pot foarte bine să fiu şl eu bolnav o dată, merg lucrurile o zi şi fără mine... Vorba lui Sadoveanu: merg lucrurile şi mai încet....
...............................................................................................

În limba ta, Grigore Vieru

În aceeași limbă
Toată lumea plânge,
În aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângii.
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ți-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți
Nici plânge și nici râde,
Când nu poți mângâia
Și nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în față,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.