Cel mai iubit dintre pământeni 3, Marin Preda

                                                            1.
                                              PARTEA A OPTA
                                                            I

                                      Rămasei o clipă parcă suspendat,  trecând în revistă toate femeile care lucrau cu mine la Oraca: nişte grăsane vorbăreţe şi simpatice, încă tinere, dar departe de a-mi fi aruncat vreodată una din acele priviri care sugerează disponibilitatea afectivă chiar fără intenţie de finalizare într-o aventură sau măcar simpla prietenie colegială, puţină curte, acea multitudine de gesturi şi cuvinte care nu au altă menire decât să potenţeze afecţiunea fundamentală pe care o avem pentru alţii, de care suntem cu adevărat legaţi şi îi iubim... verificări dacă mai plăcem şi altora... siguranţa că nu ne-a pălit farmecul, seducţia... verva pe care ne-o inspiră această certitudine, pe care o transmitem acasă celor care se simt prea siguri de noi... puţină nelinişte, puţină gelozie, pentru a ni se preţui apoi dulcea supunere, abandonul de sub plapumă...
    Nu citisem în privirile lor nici măcar atât, avem cu cine cocheta, pe tine nu te cunoaştem, parcă îmi spuneau, şi nici nu avem chef s-o facem, să te invităm la petrecerile noastre unde vin inşi chiar mai puţin cunoscuţi decât tine, şi nici nu încerca să ne inviţi tu pe noi, fiindcă o să te refuzăm politicos...
    Una era subalterna mea, alta era calculatoarea, alta (o tinerică frumoasă şi balaoacheşă, pesemne ţigancă, totdeauna bine îmbrăcată şi coafată, stârnind invidia pentru bluzele ei un colorit care arăta că nu le cumpăra din magazinele noastre, ca şi fustele cu croială străină, cizmuliţele elegante, jerseurile fine) secretara directorului, un ins totdeauna ursuz, care avea de îndurat gelozia nevestei pentru această secretară cu care cam semăna... dar cine suportă alături de bărbatul ei pe o alta, chiar dacă la birou şi chiar dacă ştie că îi e credincios?... Credincios, credincios, dar asta nu-l poate împiedica să... Directorul chiar îşi persecuta subalterna, doar-doar se va găsi cineva să-i spună nevestei că între el şi secretară, vezi, nu e nimic...
    Nu se găsea nimeni şi, chiar dacă s-ar fi găsit, nu asta dorea geloasa, ci "s-o dea afară pe târfa aia"... Om corect, şeful nostru făcea să i se audă răcnetele prin uşă când soţia îi intra valvârtej în birou şi îi făcea scandal... "...da' ce crezi tu, că asta e instituţia mea personală să dau afară pe cineva numai fiindcă eşti tu smintită? Dar nu am dreptul, atâta timp cât îşi vede de treaba ei!..."
    Secretara însă chiar ţinea la el şi, dându-şi seama că omul n-avea linişte în casă din pricina ei, vrusese să plece, cu toate că îi părea rău.
    "Un şef aşa de bun nu găseşti oriunde", dar se vede treaba că răul ştia el ceva, în locul ei ar fi venit alta, şi numai dacă ar fi fost o babă ştirbă istoria n-ar mai fi continuat... "deşi... mormăise el furios, am avut odată şi o astfel de babă, nu chiar ştirbă, dar cică mi-ar fi plăcut de ea că făcea pe mămica cu mine" şi i-a aruncat tava cu sandviciuri şi cafele în faţă, când a văzut-o că intră în birou... Ce nevoie, cică, am eu să mănânc sandviciuri şi să beau eu cafea făcută mâinile acestei... să mănânc şi să beau acasă şi să nu mă las lins pe gât ca un viţel de această vacă răscrăcărată... ce, adică, vreau să spun că acasă n-are nimeni grijă de mine şi trebuie s-o las pe cotoroanţa aia să-mi pună unt pe pâine... şi o feliuţă de şuncă... şi o feliuţă de roşie... şi o cafeluţă... şi o franzeluţă... (şi aici directorul îşi subţiase vocea şi îşi imita nevasta scos din pepeni).
    - Îţi arăt eu ţie, zice, cafeluţă. O să-ţi fac una de-o să-ţi stea în gât, să te frigi cu ea, să te îneci cu caimacul...
    - Aşa că nu pleci nicăieri, dacă din pricina asta vrei să pleci, îi mai spusese el fetei...
    - Tovarăşe director, cică se smiorcăise ea, măcar dacă am fi vinovaţi de ceva...
    - Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la şoareci şi ieşi afară... Auzi, măcar dacă... Asta îmi scoate sufletul şi pentru laptele supt de la mama, dar să mai fim şi vinovaţi de ceva... Mi l-a şi scos, sufletul adică, şi mi l-a băgat pe-al ei în loc şi ăsta m-ar vinde înainte chiar să încerc eu să fiu vinovat de ceva. M-ar pune să-i mărturisesc totul dinainte.
    - Da, ştiu, continuase însă fata să se smiorcăie, e geloasă, şi e gelos şi prietenul meu cu care o să mă căsătoresc, vine câteodată pe-aici şi stă pe capul meu să vă vadă, şi după ce vă vede se cară, şi ce-mi face pe urmă... De-aia vreau să plec, deşi n-aş vrea...
    - Atunci cară-te, ori spune-i individului că dacă îl mai prind pe-aici chem şoferul şi îl pun să-l dea afară cu paisprezece lovituri de pompă în cur... povestise fata, însă de astă dată pufnind în râs.
    Noroc că directorul străbătea aproape tot timpul regiunea în căutare de carne... Nu mai ştiam în ce stadiu se afla istoria... Cine mai era deci, la noi, femeie? A, da, casieriţa... Doamna Munteanu... Care doamnă Munteanu?! Plecase... Predase casa şi...
    Mă ridicai, deschisei uşa de alături, unde se afla casieria, şi mă uitai îndelung la noua casieră, o figură învăluită în nedefinit, cu trăsături ascunse de părul care îi acoperea curgând pe umeri obrazul... din pricina părului astfel pieptănat, adică mai degrabă nepieptănat, părea să aibă un chip alungit...
    Stătea la birou şi lucra... Venise la noi de vreo două săptămâni, dar luminozitatea lumii în care trăiam după moartea mamei făcea parcă să dispară umbrele când mă uitam în jurul meu şi vedeam lucruri şi oameni, animale şi străzi forfotind de mişcarea neîncetată a vieţii... Schimbasem cuvinte de serviciu cu noua casieră, dar nu mă uitasem la ea, adică mă uitasem fără s-o văd, sau o văzusem fără să mă uit, vreau să spun că nimic din ea nu-mi atrăsese atenţia, nu era nici frumoasă, nici urâtă, nu era nici diformă, nici statuară, mâinile ei, care îmi întindeau pe masă hârtii la control, nu erau nici butucănoase, nici diafane, vocea, nici timbrată, nici şoptită... debitul doar îmi păruse vag excesiv ("de ce o fi vorbind asta prea mult?" gândisem fără să fiu prea sigur că nu mă înşelam).
    Nu părea nici doamnă, nici domnişoară, oricum, nu purta verighetă, dar asta nu însemna că nu fusese divorţată sau nu era văduvă. Silueta ei avea formă, mai mult de ghicit decât de văzut, fiindcă rochia pe ea era prea largă, parcă şi-ar fi croit-o singură, tăiată rău în talie şi cu umflături la subsuori... fără decolteu... Picioarele... da, picioarele erau frumoase, cel puţin atât cât lăsau să se vadă poalele prea lungi, ale rochiei... Ochi negri, parcă prea mari, gură care, vorbindu-mi de cifre, încasări şi plăţi, rămânea adesea întredeschisă, ca şi când privindu-mă s-ar fi simţit o secundă în prada unei amnezii, a unei curioase perplexităţi...
    "Înţelegeţi?", zicea revenindu-şi, şi vocea îmi părea că vine tot din lumea nedefinitului, era aproape şi totuşi departe, mi se adresa, şi totuşi nu simţeam impulsul natural de a-i răspunde, având în mod bizar senzaţia unei halucinaţii auditive...
    Mă uitam pe geam, ea continua cu explicaţiile, reveneam, iscăleam documentele, hârtiile foşneau, stiloul scârţâia... Apoi linişte... apoi în această linişte începea să toace zgomotul rece, abstract, al maşinii de calculat...
    - Dumneavoastră, zisei, mi-aţi pus pe birou o floare?
    Ea tresări. Se ridică în picioare.
    - Vai de mine, zise, v-am deranjat?
    Mă posomorâi. Timbrul vocii ei nu mai era incolor. Nu-mi dădui seama în acea clipă cum era de fapt, nu era însă verosimil şi nici cu putinţă să fie aşa cum era. Nu se putea să-mi răspundă cu o astfel de alarmă supusă în glas, încît sării, ca să spun aşa, înapoi în mine însumi. Nu prea departe însă, doar atât cât tresărim când, neatenţi, ne izbim de cineva şi spunem pardon, fără să ne uităm măcar la persoana cu care ne-am atins.
    - Nu, doamnă, mormăii parcă visător, dimpotrivă, vă mulţumesc pentru atenţie.
    - Îmi plac foarte mult florile, explică ea (într-adevăr avea pe biroul ei o vază plină) şi îmi imaginez că la toată lumea plac...
    - În orice caz, adăugai şi eu, nu displac. E greu de conceput!
    Şi mă retrasei în biroul meu. (Nu mai am timp să povestesc ce s-a mai petrecut cu mine în săptămânile următoare, Ciceo mi-a făcut o vizită şi m-a anunţat că nu mai poate amâna procesul meu decât o dată; o lună, două, nu mai mult, îmi spuse el.)
    Atâta doar că pacea plină de lumină cobora parcă şi mai adânc în fiinţa mea şi în plimbările mele nesfârşite prin oraş şi pe dealurile lui trăiam contemplând parcă în mine însumi un gând larg şi senin:
    - Sunt fericit, sunt liber... Sunt fericit, sunt absolut liber...
    Am citit toate cărţile, şi nu sunt trist, şi nu trebuie să spun ca Faust: "clipă, opreşte-te!". Dimpotrivă, fericirea nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decât o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ce există?
    Când într-o zi avui un surâs, un surâs interior în jurul căruia clipele mele roiră asemeni albinelor şi îl alungară victorioase, purtându-mă apoi din nou prin poieni, unde adesea mă culcam cu faţa în sus şi adormeam contemplând cerul, norii, "minunaţii nori", şi mă trezea asfinţitul.
    "Ia uite, gândeam, de ce m-oi mai fi trezit? Ar fi fost aşa de bine dacă din somnul meu fericit aş fi trecut în celălalt marele somn, cel etern..."
    Nu era un gând de moarte, nu simţeam că mă sorb "chemării de dispariţie"; ci un dulce regret că, învingând în spirit marile spaime pe care ni le declanşează gândul nefiinţei, corpul meu nu vrusese să mă urmeze, acum când era tânăr, când moartea lui ar fi fost frumoasă şi când eu m-aş fi contopit cu marele Tot fără să mă strâmb şi fără să horcăi...
    O luam apoi spre casă şi îmi părea totuşi bine că nu murisem, îmi aminteam de Silvia, de cărţile mele scrise sau de cele pe care vroiam să le mai scriu, bucurându-mă că le-am scris şi o să mai scriu altele, că am văzut-o săptămâna trecută pe Silvia şi o s-o mai văd ani nesfârşiţi, fără să uit însă voluptuoasa apropiere de Marea taină, gândind că o voi păstra cu mine mereu şi mă va ajuta să văd justa măsură a lucrurilor, zădărnicia pasiunilor, sminteala conflictelor în care trăim încleştaţi, iluzia că am putea fi fericiţi prin cineva....Şi toată viaţa mea se va schimba La un cuvînt al tău...
    Auzi! Nu! Aveam "lentilele mele" ca şi Spinoza (mai puţin praful din şlefuirea lor care îi adusese moartea în plină maturitate), cifrele şi registrele de contabilitate care n-aveau în ele nimic nociv, aveam, ca şi Rousseau, notele mele muzicale de copiat, rău plătite, ca şi ale aceluia, dar nu mai puţin decât erau plătiţi alţi umanoizi. Şi aveam oraşul meu, cu frumoasele lui dealuri şi ameţitoarele păduri... Simţeam, realmente, rătăcind pe potecile lor, o ameţeală... mirosurile de răşină, de urme de jivine, susurul pâraielor, tăcerea copacilor, înalta lor semeţie, foşnetul paşilor mei călcând peste straturi de frunze şi crengi moarte, îmi pricinuiau o intensă beţie lucidă. Fiorul era de singurătate absolută, fiindcă nu împrumutam pădurii simboluri şi nici nu mă simţeam văzut de ea cu priviri familiare.
    Nicio "corespondenţă", deşi îi simţeam ecourile care de departe se amestecau cu mirosurile, culorile şi sunetele... qui chantent les transports de l'esprit et des sens...
    Mă străduisem câtva timp să obţin această corespondenţă, puneam mâna cu afecţiune pe scoarţa aspră a unui gorun, îi vorbeam, turburam tăcerea printr-un strigăt, chemam pădurea, dar descoperii curând că nici gorunul nu simţea mâna mea vie şi caldă pe trunchiul lui şi nici sufletul pădurii, pentru că, inexistent, nu-mi va răspunde la chemare...
    Marea taină era prezentă în mine şi prin ea înţelesei că natura nu e plină de sufletul nostru, deşi ne naştem cu acest miraculos sentiment, trăim veşnic cu el credem cu putere în realitatea lui şi în clipe de disperare ne adresăm munţilor, care nu ne-au făcut nimic, norilor şi apelor şi pădurilor, să ne redea ceea ce le-am dăruit (investiţie naivă!), sufletul nostru intact şi pur, ca să scăpăm de cel murdărit de oameni şi de noi înşine. Strigi, dar pădurea tace. Ecoul îţi întoarce doar propriu-ţi glas, propria-ţi deznădejde...
    De aici venea libertatea mea: descoperind moartea şi trăind cu intensitate scurgerea armonioasă a clipelor lor, mă eliberam de iluzia vreunei fraternităţi cu natura, refugiul sufletelor rănite... Nu, natura nu putea fi pentru noi, cei care nu lucram în mijlocul ei, decât un frumos mormânt. (De aceea, desigur, Socrate se ferea de ea, nu văzuse marea decât o dată, ca soldat...)
    Ce mă atrăgea atunci? Viaţa spiritului, dar şi a trupului (îmi dădeam bine seama), devenea intangibilă, cum intangibil era copacul pe care puneam mâna, cum intangibilă era şi tenebroasa pădure, chiar dacă nu mâna aş fi pus-o pe copac, ci securea, şi chiar dacă mii de securi ar fi doborât şi întreaga pădure...
    Te simţi, nici vorbă, copac, cum se simte călăreţul cal sau cum ne simţim stea, dacă privim cu intensitate una din ele pe bolta cerească... Altă iluzie! Socrate însă privise doar în el însuşi şi s-a simţit intangibil chiar şi atunci când a fost silit să bea cucută... Ce îi trebuia lui să privească marea? Noi însă ne temem de ceea ce am putea descoperi dacă am privi insistent în noi înşine...
    Golim paharul, nu de cucută, ci de vin, ne ferim privirea şi începem să urlăm, încredinţaţi că asta e viaţa, şi nu urlete scoatem, ci cântece de triumf... Iar pentru divertisment năvălim şi prin păduri....

                                                                   II

                                           ....Într-o zi, pe la prânz, telefonul de pe biroul meu sună prelung, aşa cum îl auzim în ureche când suntem chemaţi de către operatoare chiar şi după ce am ridicat receptorul: vocea centralistei îmi repetă numărul.
    - Da, zisei.
    - Vorbiţi cu Mangalia!
    - Alo, domnul Petrini? auzii din mari depărtări vocea parcă pe cale să se stingă a unei femei.
    - Da.
    - Vă urez la mulţi ani!
    - Dar cine e acolo? zisei, nici mirat, dar nici nepăsător.
    Îmi amintii în clipa aceea că azi era ziua mea de naştere, pesemne vreo rudă, vreo mătuşă sau verişoară, se gândise la mine să-mi ureze la mulţi ani, deşi niciodată...
    - ...Ştiţi, continuă vocea, am reuşit să obţin o repartiţie la mare. Peste o săptămână mă întorc...
    - Da' cine e? repetai, de astă dată curios, mai ales că mi se dădeau cu un glas nu lipsit de o vagă afecţiune detalii asupra întoarcerii, ca şi când asta m-ar fi privit cât de cât...
    Îşi spuse numele. Era casiera.
    - Mulţumesc, domnişoară, zisei, vă urez şi eu vacanţă plăcută.
    Şi mă pregătii să închid. Dar ea continuă:
    - Parcă sunteţi supărat de ziua dumneavoastră.
    - Da, zisei, sunt cam supărat...
    - S-a întâmplat ceva?
    Asta n-are treabă, gândii, totuşi îi spusei ceea ce n-aş fi vrut să spun, din inerţie, oricum ca un răspuns la un semn colegial, că se gândise să mă felicite.
    - Da, mi s-a întâmplat, azi-dimineaţă am vrut să golesc vaza de flori de pe biroul meu (în care ea continuase din ziua aceea să-mi pună din când în când câte-un fir), ştiţi, se uscase... adică, după ce aţi plecat... şi când am golit-o, s-a spart în mâinile mele în opt bucăţele, fără să fi lovit-o de ceva...
    - Ei şi?
    - Semn rău, strigai fără nelinişte, dacă se spărgea în două n-avea nicio importanţă, dar în opt!...
    - Ei, ce e cu opt? Ce importanţă are?
    - Ştiţi, opt culcat e semnul infinitului... moarte, doamnă!
    - Aveţi pe cineva bolnav?
    - Nu, dar bunicul e foarte bătrân!
    - Da, zise ea, dar fiţi liniştit, n-o să se întâmple nimic, câte semne de-astea n-am avut eu şi nici unul nu s-a adeverit...
    - Oricum, vă mulţumesc de urare...
    - Vă spun, n-o să i se întâmple nimic bunicului...
    Şi repetă apoi, înainte de a-mi spune la revedere, data întoarcerii, cu aceeaşi vagă sugestie de afecţiune ca şi când eu aş fi aşteptat-o dacă nu cu nerăbdare, oricum cu acelaşi interes cu care ea se gândise la mine şi îmi telefonase.
    Şi atunci avui acel surâs interior. Se interesase, deci, de data naşterii mele sau o aflase din întâmplare... O reţinuse, însă... Plecase, aşadar, de pe plajă sau de la hotelul respectiv, se dusese la Telefoane, făcuse comanda... Aşteptase până i se dăduse... Atâta timp cu ghidul la cineva care îi era complet străin? Dar eu? Ce rost avusese să-i spun istoria cu vaza?
    Cu adevărat rămăsesem surprins când, răsturnând-o în chiuvetă s-o golesc de apa stătută, mă pomenisem cu ea bucăţele în mâinile mele... Şi era adevărat că mă gândisem la bunicu... Dar de ce să-i fac tocmai ei astfel de confidenţe? Fiindcă din dimineaţa aceea nu mai schimbasem nici un cuvânt cu ea. În afară de cele referitoare la sumele încasate şi plătite de Oraca, iar în ceea ce priveşte repetarea gestului cu floarea... hm! observam doar când nu mai era, când se veştejea în vază şi o aruncam pe geam cu apă cu tot... şi stătea goală câteva zile până să reapară, proaspătă şi strălucind parcă de încântare în culorile ei, fără să mă incinte însă şi pe mine... dar, după cum îi spusesem, fără să-mi displacă... Ar fi fost într-adevăr greu de conceput...
    Dar cui îi displace o reacţie de supunere? Avusese, vorbind la telefon, aceeaşi voce ca în dimineaţa când o întrebasem dacă ea îmi pusese floarea pe birou şi înaintea oricărei reflecţii se ridicase în picioare... O fi fost persecutată acolo de unde se transferase de vreun contabil grobian? Nu era exclus!
    Zâmbii iarăşi, şi amintirea ei se topi în lumina care mă inundă şi dinafară, contemplând îndelung prin fereastră bogata zi de august... Îmi strânsei hârtiile mele contabile fără să mai aştept ora trei, cu gândul să mă duc totuşi să-l văd pe bunicul, fiindcă istoria cu vaza îmi reamintise că nu-l văzusem de aproape o lună şi putea fi totuşi bolnav. La vârsta lui şi un guturai poate fi...
    Îi cumpărai un pachet de ţigări şi ziare. De la moartea mamei începusem să-l vizitez mai des, mai ales după ce observai într-o zi, privindu-l cu atenţie, că ochii şi sprâncenele lui semănau aievea cu ale ei, restul chipului fiind desfigurat de bătrâneţe ca să mai pot descoperi şi alte asemănări. Nu uitam cum reuşise el s-o intimideze pe Matilda, în acea seară când sărbătorisem cu întârziere naşterea şi botezul Silviei. Ghicisem atunci în el bărbatul de modă veche, care nu putea concepe să acorde în sinea lui femeii un locşor cât de mic, oricâte viclenii, ură sau iubire i-ar fi asaltat din partea vreuneia cât fusese tânăr, sau din partea bunicii, după ce se însurase şi îi făcuse atâtea fete. Şi asta în mod firesc, natural.
    Ar fi trebuit de pe atunci sau poate chiar încă de mic să aflu de la el secretul acestei inocente trufii masculine, care nu însemna nici nepăsare, ca la tata, şi nici lipsă de afecţiune, fiindcă ţinuse totdeauna la bunica şi nu călcase, cum se zice, niciodată pe de lături. Îl aflase mama acest secret, îl moştenise...
    În ultima vreme se simţea umilit că îi căzuseră toţi dinţii din faţă şi cei de jos nu mai întâlneau nimic sus, decât gingiile. Asta îi deforma gura, pe lângă faptul că nu mai putea muşca pâinea...
    - Bunicule, îi spusesem, pune-ţi o placă. Toată lumea, unii chiar foarte tineri, păţesc chestia asta.
    - Da, îmi răspunsese, am ajuns să trimitem sateliţi în jurul pământului, dar ca să găsim ceva să nu ne cadă chiar toţi dinţii din gură, la asta nu ne pricepem.
    - Ba cum să nu, am auzit că americanii ţi-i scot pe toţi din gură, chiar de mic, şi îţi pun alţii în falcă, cu holşuruburi. Cică mai buni, nu se cariază. Actriţele astea ale lor cu dantură frumoasă, crezi că e dantura lor naturală?
    - Îi bag în mă-sa cu holşuruburile lor, mie îmi trebuie măselele mele de pe vremuri, când spărgeam cu ele şi sâmburi de măsline, răspunsese el furios.
    Totuşi acceptase să-l duc la un dentist, dar se plângea pe urmă că nu putea mânca liniştit cu porcăria aia din gură, îi sângerau gingiile...
    Până la urmă se învăţase...
    Îmi plăcea să beau cu el o sticlă de vin (şi adusei şi acum una) fiindcă o chema şi pe bunica, şi îi sticleau ochii de plăcere când o vedea cum se chercheleşte după o jumătate de pahar şi începe să îndruge verzi şi uscate...
    - Ce-i fi mai aşteptând tu de la viaţă?! îi spunea ea încercând să se răzbune prea târziu că îl servise atâta amar de vreme, că nu ştia nici acum să-şi ia un pahar singur, iar el îi răspundea cu veşnica istorie cu dulapurile de care era casa plină, cerute de ea înadins ca nimeni să nu se poată descurca în ele (un pahar e într-un dulap, dar în care dracu dintre ele!?).
    Vechi ranchiune uscate de sevă, că nu i-a făcut şi el niciodată în viaţă un cadou.
    - Păi dacă ţi-l făceai singură?! răspundea bunicul în prada unei mari veselii, bucuros că îşi amintea şi el tot atât de bine cum devenea chestia, vream eu să-ţi cumpăr o rochie, te găseam cu ea acasă luată de tine! Atunci de ce să-ţi mai fi cumpărat eu alta?
    - Aşa, de schepsis, zicea şi bunica.
    - De schepsis o luasei tu, să nu zic eu că ţi-am făcut un cadou, să spui acum, când nu mai ai şi tu ce spune, că nu ţi-am făcut şi nu ţi-am dres. Ce-ai mai fi avut tu acum de zis dacă îţi luam?...
    - Aş mai fi avut!
    - Ei, ce-ai mai fi avut?
    - Să pui şi tu mâna şi să ai grijă de fetele alea.
    - Şi tu ce treabă aveai? (Bunicul îmi făcea cu ochiul!) Sau credeai că de-aia te-am luat eu, să stai, să tai frunză la câini?
    - Taci că te-ai momorât tu cu treaba!
    Bunica începea să se cherchelească, stâlcea cuvintele.
    - Aşa cum m-am "momorât" eu, am cumpărat casa asta din leafa mea, şi tu ce-ai făcut?
    - N-am făcut nimic... hâc!
    - Mai bea ce mai ai în pahar, ne mai distrăm şi noi pe-aici...
    - Nu mai bau, că nu sunt beţivă ca tine, mă duc să mă culc, că eu m-am sculat de dimineaţă, nu ca tine care stai şi gogeşti în pat şi tragi la băşini de s-aude până în vecini...
    - Şi ce vezi tu rău în asta?... Nemţii, de pildă, nu poţi să zici că nu sunt un popor civilizat, dar când îi vine unuia să tragă o...
    - Mai taci din gură, îţi merge gura tranca-fleanca...
    - Mere acre! râdea bunicul.
    Nu era adevărat că gogea în pat. Îl găsii trebăluind prin mica lui grădină, unde avea câţiva stupi. Era puţin agitat şi îmi spuse că am căzut la ţanc, de dimineaţă a descoperit în salcâmul din spatele casei un roi de albine sălbatice, şi că să-l ajut să-l prindă... A încercat el, dar de, nu-l mai ţin picioarele să stea pe scară. Începui să râd.
    - Dar de ce roiurile astea cad tocmai la dumneata, bunicule? După câte ştiu, te-ai apucat de albinărit fiindcă ţi-a nimerit într-o zi, tot aşa, un roi ca ăsta în salcâm...
    - Cum nu? zise bunicul. Nu costă nimic! Doar stupul cu fagurii, o nimica toată. Trebuie să fii prost când ai o grădină şi poieni în jur şi să nu te ocupi de albinărit. Ce e mai bun ca mierea?
    - Aşa e, bunicule, vechii greci o băgau şi în vin...
    - În vin? se miră el. Şi nu-i apuca cufureala?
    - Cine ştie, poate că tocmai de-aia îl amestecau aşa, să poată pe urmă să mănânce iar. Le plăcea să stea mult la masă şi să discute, stăteau aşa într-o rână, la o masă sub formă de potcoavă.
    - Şi ce discutau? mai zise bunicul bâjbâind în noul stup, pregătindu-l să primească roiul sălbatic, vârând în el faguri cu miere, să aibă noile-venite, pentru început, ce să mănânce.
    - Discutau despre tot ce există, zisei.
    - N-aveau treabă! mormăi el cu afectare, el care avea şi ai fi zis că găsea în asta un mare rost, uitând că în viaţa lui, în afară de faptul că de la ghişeul lui elibera atât noilor-născuţi, cât şi morţilor, unora certificate de venire pe lume, altora de plecare, altceva nu mai făcuse. Nu-şi mai aducea pesemne aminte că pierduse atâţia amari de ani uitându-se la alţii cum jucau biliard şi table. El nici măcar nu juca, se uita doar... - e drept, era un chibiţ de prima clasă, nu exista să piardă cineva dacă îl avea pe el alături (exclama el ridicând un deget în sus cu mândrie, ca şi când a chibiţa era şi ăsta un secret, nu orice nătărău avea darul să influenţeze astfel hazardul). Câştigătorul făcea apoi cinste...
    Aşa se explica, poate, cum reuşise el să-şi cumpere o casă? Nu cheltuia bani pe băuturi! Bunica ştia bine, leafa i-o dădea ei întreagă şi nu-i mai cerea apoi nici un leu îndărăt până la următoarea. Iar bunica îi punea bine! Desigur, o socoteală cu creionul în mână putea fi, în acest sens, revelatoare, ca şi în cazul acelor fumători care nu cumpără ţigări: au alţii, şi cine te poate refuza când, cu candoare sau în treacăt, sau prietenos, sau necăjit, zici: "dă-mi o ţigare"?
    Sunt atâtea feluri de a-ţi păstra intacţi banii din buzunar, după cum nu mai puţine de a te pomeni fără ei... ca să te miri apoi după ani cum dracu au reuşit unii să-şi facă şi să-şi dreagă un rost mai bun decât al tău, şi asta uneori, ba chiar adesea, cu o leafă mai mică decât a ta...
    - Bravo, bunicule! zisei cu glas tare, e o chestie!
    - Ce chestie!? se miră el.
    - Să faci rost de ceva fără să te coste nimic! Acum o să ai un nou stup.
    - Păi cum! Nu albinele costă, se înmulţesc repede, regina... Am auzit de unul care a comandat pe vremuri o regină tocmai din Italia şi i-au trimis-o cu avionul, aşa într-o cutiuţă specială... Stătea şi ea, săraca, în cutiuţa aceea. Noi o să prindem acum una din salcâm...
    Şi bunicul îmi spuse ce aveam de făcut. Aprinse un mototol de cârpe pe care îl agită să scoată fum, îl legă de vârful unei prăjini care avea ceva mai jos un fel de căciulă mare din sită şi îmi dădu toată chestia asta să mă urc cu ea pe scară. Văzui roiul. Se prinsese foarte sus, într-un loc în care se întâlneau trei crăci groase ale salcâmului, şi albinele zburau în jurul lui în largi spirale... În lumina soarelui păreau ele însele parcă rupturi de raze materializate... cam nervoase, chiar agresive... cântecul pe care ţi-l sugera acest zumzăit al lor părea mai puţin paşnic şi monoton decât al celor de jos ale bunicului, şi nimic, parcă, nu te asigura că nu vor năvăli peste tine dacă vei încerca să le turburi sau să te apropii prea mult.
    - Bunicule, strigai, astea sunt mai rele, dacă mă înţeapă?
    - Nu fi bleg, zise el, ai să vezi cum or să pice toate una câte una în căciulă, ca nişte proaste...
    - Şi regina?
    - Cu regină cu tot, cât e ea de regină!
    Ridicai prăjina încet până plasai căciula de sită sub roi şi începui să aştept, curios să văd şi eu ce-o să se întâmple. Fumul însă se ridica în sus şi roiul nu reacţiona.
    - Bunicule, strigai, cât trebuie să stau aşa?
    - Stai acolo, că nu te doare mâna, răspunse el supărat...
    Parcă ar fi sancţionat un copil care nu înţelegea aşteptarea. O boare de vânt făcu să freamăte salcâmul. Se lăsă o tăcere!
    - Dă-te jos! strigă bunicul neglijent şi dispreţuitor.
    Coborâi, totuşi, cu grijă, şi nu mă mirai, cum nu se miră nici el, când văzui căciula de sită plină de albine. Erau numeroase şi cuminţi (şi văzui şi regina de trei, patru ori mai mare decât o albină), ca şi când ar fi ştiut că fuseseră găsite tocmai de cei pe care îi aşteptau, aceşti uriaşi care ştiau mai multe despre vânt, ploaie, zăpezi şi îngheţuri (decât mica şi captiva lor regină) şi le pregăteau ei aşa nişte căsuţe unde să petreacă iarna, iar vara să-şi caute florile şi să-şi depună mierea, în timp ce regina, după ce avea să zboare în azur cu trântorii după ea, să umple apoi stupul cu albiniţe.
    - Vezi, zise bunicul după ce le vârî înăuntru, albina face miere pentru ea, dar ne rămâne şi nouă. Omul face aşa? Face pentru el, şi tot nu se satură, nu-i mai ajunge... Astea au legea lor, când trântorii se înmulţesc prea tare, îi mai omoară, în timp ce noi...
    - Păi cum să afli, bunicule, care dintre noi e trântor? La ele e simplu, trântorul nu face miere, e clar, la noi, hm! încearcă să afli... Şi pe urmă să-ţi spun drept, ar fi cam trist să fim ca albinele!
    - De ce?
    - Păi gândeşte-te! Sunt nişte sclave! Alte gâze se zbenguiesc, se înmulţesc singure, la albine numai regina are acest drept...
    - Aşa le-a făcut pe ele natura! filozofă bunicul. Du-te mai bine şi adu nişte pahare să bem sticla aia aici...
    - S-o chem şi pe bunica?
    - Cheam-o! zise. Mai râdem p-acilea, hi-hi!
    Dar nu apucarăm să râdem de ceea ce aşteptam, o ciudăţenie! bunica ţinu la băutură cu noi, nu se chercheli nicidecum, ba chiar, după ce terminarăm vinul, o auzii că zice:
    - Şi tu de ce ai adus numai o sticlă? (Şi arătă sticla goală cu degetul.) Nu ne-a ajuns nici pe-o măsea.
    Pe mine mă apucă un râs care nu se mai termina, în schimb bunicul se enervă:
    - Încearcă tu, îi zise, să te ridici de pe scăunelul ăla. O să vezi cum o să te pomeneşti cu nasu drept în stupu ăla, să te mănânce albinele...
    - Hi-hi, făcu bunica, şi se ridică şi o luă spre casă călcând nu foarte drept, ci absolut normal. Încearcă tu să te ridici, zise, dar pregăteşte-te să te sprijini de Victor... Mă duc să aduc eu o sticlă... Am eu una pe care am pus-o bine...
    - Ce-o fi cu ea?, zisei izbucnind iar în râs.
    Dar bunicul n-avea destul humor să înţeleagă că se poate întâmpla şi asta, cine ştie, o fi mâncat bunica bine, o fi dormit straşnic, o fi băut vreo cafea...
    Se întoarse cu gustări, sardele sărate (o fi mâncat sardele?!), friptură rece de vacă, măsline, brânză, castraveţi muraţi... Numai sărături. Puse tava jos în iarbă, cu tacâmuri pe ea, şi se întoarse să aducă sticla aceea...
    - E vin negru, zise ea, puterea ursului... îmi trecu prin cap, auzind cât de firesc pronunţase ea calificativul acesta din jargonul băutorilor, că de fapt până atunci se prefăcuse doar că se cherchelea, anume pentru ca într-o bună zi să-şi bată joc de bunicul.
    Mă stăpânii din răsputeri să-mi reprim veselia. Bătrînul ar fi putut să se irite foarte tare şi petrecerea noastră să se strice.
    - Bunico, zisei, fii atentă, vinul e înşelător, îţi lasă impresia că poţi să-l bei fără grijă şi pe urmă odată te pomeneşti că se învârteşte pământul cu tine!
    - Ei şi! zise. Te duci şi te culci, şi când te scoli nu mai ai absolut nimic...
    Adică făcuse chestia asta de nenumărate ori!?
    - Aha, zise bunicul sarcastic, eşti versată! Bei în secret!
    - Da, că mi-e frică de tine. Hai noroc, Victore, lasă-l pe asta, care în viaţa lui n-a ciocnit şi el un pahar acasă!
    Abia destupasem sticla, îi turnasem ei, şi parcă ar fi vrut să nu-i torn şi lui. Ciocnirăm noi doi, bunicul, furios nu se atinse de pahar.
    - Să fie pentru odihna bietei Silvia, maică-ta, că s-a dus, săraca! O să ne ducem şi noi, nu tu, care eşti tânăr şi ai viaţa înainte, uite, ăsta, care face degeaba umbră pământului, crede că a realizat scofală mare în tinereţe...
    - Bunico, dar ce-ai fi vrut să realizeze? zisei prins de un interes extraordinar să aflu deodată de la ea ce e tinereţea, ce e viaţa şi ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul să facem până târziu umbră pământului.
    Atacase sardelele, deci nu mâncase. O lăsai să înghită, apoi, în timp ce înfulecam eu însumi:
    - Ce se poate realiza? Serios! (Nu prea merg sardelele cu vin roşu!)
    - Astea sunt prostii, zise ea, am auzit că japonezii mănâncă dulcele înainte de masă, încep cu prăjiturile şi pe urmă mănâncă orezul ăla al lor cu beţigaşele alea (cum or fi putând!). Unii mănâncă pisici, câini, dracu să-i pieptene!
    - Nu mi-ai răspuns la întrebare, zisei.
    - Ce întrebare?
    - Ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul să facem umbră pământului?
    - Ce-ar trebui?!
    - Ei da!

                                                                     III

                                                Şi aşteptai să aud răspunsul, chintesenţa unei vieţi trăită de o femeie care născuse de trei ori şi care venise în întâmpinarea bărbatului fericită că scapă dintr-o familie în care sărăcia era parcă o zeiţă protectoare: era invocată cu mândrie! Noi, ăştia săracii... Eşti sărac, nu fi şi fudul... Sărăcia? Munciţi dacă vreţi s-aveţi! Şi săraci şi proşti, cum e mai rău!
    Filozoful ăsta, care şi când punea un copil să-i tragă pantalonii avea aerul unui rege asistat de intimii săi la toaleta de seară ("şi când îşi scotea pantalonii lui rupţi în fund se uita la noi ca un împărat", povestise bunica odată), era un instalator care ar fi putut trăi bine dacă străbunica, mama bunicii, ar fi ştiut să răspundă străbunicului ce-a făcut ea cu banii.
    Arăta atât de zăpăcită, încât el se resemna în faţa acestui mister după atâţia ani de încercări să afle ce era cu banii... Banii obişnuiţi, banii pe care instalatorul i-i dădea să facă piaţa şi să hrănească o numeroasă familie...
    Şi dacă străbunicul ar fi fost în stare sau dacă ar fi vrut s-o ia din scurt şi s-o întrebe, ar fi aflat, desigur, când îşi cumpărase ea scurteica aceea de catifea sau rochia aceea mov care o întinerea şi o făcea atât de frumoasă...
    - Păi dar! spunea bunica, închidea ochii şi pe noi ne ţinea cu curul gol... Lăuda sărăcia, că toţi oamenii mari s-au născut în sărăcie, dar nu spunea că oamenii ăştia mari, părinţii lor adică, au pus mână de la mână să-şi dea copiii la carte, în timp ce pe noi...
    Fugiseră toţi de-acasă, aproape de mici. Unul ajunsese frizer la Bucureşti, altul subofiţer în armată, o soră se măritase cu un mecanic de locomotivă...
    Ce mai, toţi oameni mari, atât de mari că uitaseră de unde au plecat, nici când le-au murit părinţii n-au dat pe-acasă, dar s-au trezit pe urmă că au dreptul la o curte pustie, la un acoperiş dărăpănat, la nişte ţăruşi care sprijineau o nenorocită de vie care ajunsese să facă doar un fel de aguridă cu bobul pe jumătate uscat...
    Iar ea, bunica, reuşise să ajungă dactilografă la aceeaşi primărie unde bunicul era funcţionar la starea civilă. Ce reuşiseră împreună? Să ţină mulţi ani piept, în casa părinţilor ei, frizerului, subofiţerului şi mecanicului de locomotivă, până ce "lichidaseră" moştenirea şi cumpăraseră mai întâi un teren şi îşi făcuseră apoi casa lor.
    Cum, bunico, dar ai făcut-o pe mama!, gândii în timp ce îi aşteptam răspunsul care ştiam dinainte că nu va fi, adică nu mai era demult în mintea ei chintesenţa unei vieţi.
    Crescându-şi fetele ei, spălându-le la fund, ţipând tot timpul la ele, devenise roabă, o involuţie, devenise analfabetă, fiindcă anii de şcoală ai fetelor nu însemnaseră pentru ea decât tot rufe spălate, veşnice rufe murdare, veşnice bluze pătate de cerneală, cazanul, veşnicul cazan de fiert apă, în timp ce într-altul fierbea în bucătărie veşnicul borş cu carne care strâmba veşnic nasul domnişoarelor:
    - Tot borş, mamă?
    Şi nicio revelaţie: ceva, aşa, deosebit, aşa, un semn că una dintre ele o să ajungă împărăteasă...
    Nişte natantoale, se înseninase bunica întru târziu...
    - Făăă, le spunea după ce se făcuseră mari, cu acel limbaj popular şi crud care i se impusese fiindcă un altul se îndepărtase de ea tot mai mult, o să vedeţi voi căcat de bărbat în curtea voastră când o să-mi crească mie floare în ureche. Şi nici atunci!
    Adică nici după moartea ei! Nu se adeverise, fetele se măritaseră bine. Nu mai avea de mult nimic cu ele, avea cu bunicul. Şi fiindcă descoperisem că bunicul semăna cu mama, încercam să-l protejez, intuind că ranchiuna bătrânilor, prilej de vesel divertisment pentru nepoţi, nu e mai puţin otrăvită pentru cel care e, dintre ei, mai bătrân.
    - Să nu faci iconomie!, zise bunica semeaţă.
    Bunicul se uită la mine. Eu la el. Apoi amândoi la ea.
    - Adică cum? zise el cu o condescendenţă stupefiată.
    - Aşa, în viaţă!
    - În viaţă, ce, fă? reluă el ca şi când ar fi fost scos din pepeni, dar vorbea totuşi cu grijă, cum vorbim cu cei arieraţi mintal, să nu păţim ceva.
    - Aşa, să nu faci iconomie!
    - Adică?! insistă el răbdător, dar la marginea răbdării.
    - Am înţeles, bunicule, intervenii cu gravitate (puteam să înţeleg mai repede, era normal! eram mai tânăr!). În viaţă adică, aşa, cât trăieşti, să nu faci economie!
    - Economie la ce?
    - La una, la alta, la bani, la orice. Nu aşa, bunico?
    - Şi la minte! adăugă ea.
    Asta chiar n-o înţelesei nici eu, ori era prea subtil, ori era o înţelepciune populară insondabilă. Nici bunicul nu vedea cum ar putea cineva să facă economie cu propria-i minte.
    - Să nu te menajezi, adică, zise el, să-ţi pui mintea la contribuţie? Asta vrei să spui, fă?
    Ea negă cu degetul foarte energic:
    - Am spus eu bine aşa cum am spus, zise ea cu o trufie cam neroadă, pe care o au toţi cei cărora le scapă din gură ceva ambiguu, care dă de furcă celor de faţă.
    - Să lăsăm deocamdată mintea la o parte, zise atunci bunicul cu un humor filozofic, şi să ne rezumăm la bani. Ai zis şi de bani, nu?
    - N-am zis nimic de bani. Victor a spus, eu n-am spus.
    Vroia să rămână cât mai mult în domeniul indefinitului, să nu cadă în cursă, dar bunicul o mirosi:
    - Ba ai spus, degeaba îţi iei vorba îndărăt, la bani te-ai gândit, că aş fi făcut eu prea multă "iconomie" (o ironiză el), nu te-am lăsat să-ţi umpli dulapurile cu bulendre, ca taică-tu pe maică-ta. Asta e ceva nou, până acum ai zis că rău au făcut...
    Foarte blând era bunicul, dar ironia lui era foarte eficace: bunica se enervă:
    - Poţi să zici orice! N-am spus nimic de bani!
    - Aha! reluă el, au fost buni!
    Niciodată, pesemne, nu reuşise ea să-i dea replica în acest punct, deşi ideea ei cu "iconomia" ar fi putut fi mortală: să faci o viaţă întreagă pe chibiţul şi pe urmă să îmbătrâneşti, chiar că nu mai avea rost să faci umbră pământului, dar bunicul era atât de plin de sine încât această suliţă zvârlită în el nimerea într-o platoşă groasă. Nu făcuse şi ea "iconomie"?
    Degeaba insinua că regreta că nu trăise şi ea ca maică-sa, o cochetă, care stârnise invidia cartierului, păstrase dragostea şi supunerea bărbatului, iar căsătoria şi copiii n-o împiedicaseră multă vreme să se ducă şi să danseze mai departe pe la baluri şi serate, ca şi când (şi fără să-i stea rău) ar fi rămas tot domnişoară. Până târziu, dimineaţa întâi se dregea şi se sulemenea şi apoi se apuca de treabă. Ce treabă?!
    Femeia care iubeşte
    Spală noaptea şi cârpeşte
    Se scoală de dimineaţă
    Şi-şi dă buza la roşeaţă
    Sprâncenele la albeaţă.
    De unde! Le punea tot pe ele, pe fete, să spele şi să gătească, încât mâinile lor erau veşnic înroşite, în timp ce pe ale ei şi le păstra albe şi catifelate. Iar "împăratul" cu pantalonii rupţi în fund le făcea teoria sărăciei.
    - Trăieşte-ţi viaţa, Victore, şi nu te lua după ăsta, rupse ea tăcerea. Copiii!? Ce sunt copiii? Numai ponoase!
   - Da, bunico, zisei, asta când îi ai! Dar ia să nu-i ai?
    - Păi parcă ea ştie ce spune? zise bunicul. Ascultă-mă pe mine, asta dacă ar fi niţel mai tânără ar fi în stare să se mărite. Ar avea-o de model pe madam Letiţia, soţia farmacistului, bunică şi ea, dar ştii ce-a făcut ?
    - Nu ştiu!
    - Ştii, sau nu ştii? A luat Gerovital, da' a luat, nu glumă, bărbatu-său i l-a adus, şi ăla nerod, şi au apucat-o pandaliile, s-a amorezat de unul şi a fugit dracului de-acasă, s-a dus după el, pe undeva pe la Craiova, un tehnician de la Electroputere, dar originar de-aici de la noi din cartier (venise în concediu). Un spelb cam jigărit, dar mult mai tânăr decât ea... Nu vrei, i se adresă el bunicii, să iei şi tu Gerovital? Ce mi-e şaptezeci de ani? O nimica toată, te face de cincizeci şi te-ai aranjat...
    Bunica chicoti:
    - Hi-hi! De ce nu iei tu!
    - Ne primiţi şi pe noi? se auzi atunci, de după gardul care despărţea cele două grădini, glasul vecinului.
    - Da, cu plăcere, dom' Chiriţă poftiţi, răspunse bunicul.
    - În cazul ăsta, permiteţi să venim şi noi cu o sticlă, zice dom' Chiriţă şi se întoarse şi intră apoi prin curte.
    Împreună cu madam Chiriţă, o doamnă încă tânără, cu chipul arămiu, puţin empate, şi din pricina asta fără riduri, dar cu părul albit complet, însă bine coafat, o distinsă cucoană... Bărbatul, maistru electrician, avea şi el tâmplele brumate, dar nici un pic de distincţie, arăta alături de ea ca un căruţaş, fără acea tentă de asprime virilă a celor care, pe drumuri, se călesc sub ploi şi vânturi reci...
    Bunica spunea că pe vremuri, când era şi el mai tânăr, fusese odată "bicarbonizat" pe un stâlp cu secerile acelea la picioare... Zăcuse prin spital...
    - Trăim încă bine, noi ăştia de la marginea oraşului, zise dom' Chiriţă aşezându-se voios pe pământ, ca un ţăran, în timp ce eu ofeream taburetul meu doamnei. Până or să ajungă la noi blocurile (că aşa am auzit, că or să ne dărâme) mai durează, nu e chiar pentru mine, mai putem şi noi să bem un pahar la iarbă verde.
    - Unde n-ar veni mai repede, zise bunica, să am şi eu apă caldă şi baie.
    - Da, zise dom' Chiriţă, e un avantaj, numai că în momentul când o să faci baie, aude şi vecinul şi îţi bate cu ceva în calorifer. Trebuie să faci baie la oră fixă!
    - De ce?
    - Madam Văsăliu, se adresă el bunicii, chiar dacă dai radioul încet, tot se aude. Fiica noastră ne întreabă dacă nu poate să se întoarcă acasă cu bărbatu-său, s-au săturat.
    - Gustaţi puţină miere! zise bunica. Nu, sărut mâna, poate nevastă-mea.
    - Da, zise madam Chiriţă, dar nu vă deranjaţi...
    Şi se ridică şi se duse cu ea în casă, s-o ajute... Nu era miere simplă, ci bucăţi de faguri, o minune, îţi venea să înghiţi şi ceara lor parfumată odată cu mierea, care păstra în ea, proaspete, miresmele florilor prin care cutreieraseră albinele bunicului.
    Din când în când câte una, întârziată, ne dădea târcoale înainte de a se întoarce în stup (soarele coborâse printre aceste grădini mărginaşe, se apropia înserarea) şi eu ştiam, mă învăţasem să nu mă feresc de ele chiar dacă mi s-ar fi aşezat pe nas.
    Cineva strigă la noi, un alt vecin al bunicului, a cărui casă însă era cam prăpădită, în orice caz, asemeni unor oameni, avea în ea ceva care te făcea să n-o observi, ceva şters, învăluită parcă într-un aer de umilinţă:
    - Ce faceţi acolo?
    Parcă ne lua la rost, nu semăna cu casa, părea neprietenos şi agresiv.
    - Vino, Toadere, să bem un pahar de vin, zise însă bunicul protector.
    - Nu vin, că mă înţeapă albinele, zise acela venind.
    - Păi dacă umbli la ele, să le furi fagurii!?
    Era, pesemne, ori o glumă, ori adevărat, fiindcă zbanghiul ăsta nu răspunse nimic, se aşeză şi el jos, ca şi când n-ar fi auzit, şi puse mâna pe sticlă.
    - Hai noroc, spuse el deodată cu o intensă tandreţe bărbătească, şi numaidecât îl ascultarăm şi puserăm toţi mâna pe pahare şi ciocnirăm... Noroc, sănătate, viaţă lungă, succes, domnule Petrini, să ne îngropi pe toţi, bunicule... să te văd bunic, bolândule, asta ar fi o performanţă pentru tine, care te-ai însurat târziu şi ai făcut o fetiţă la spartul târgului... Se zice că copiii făcuţi târziu ies mai deştepţi dacă sunt făcuţi cu o muiere tânără... da, dar ce faci pe urmă... Depinde de vârstă... Nu contează vârsta, dacă nu eşti rece... Aşa e, degeaba eşti tânăr, dacă... Dar şi dacă... Hai noroc... Ce faci tu acolo, dragă, te-ai dus cu mâna goală să bei vinul oamenilor...
    Tânăra nevastă se apropie cu două sticle în mână şi parcă tot grupul nostru se lumină de prezenţa ei... Era blondă, plină de viaţă şi de faţă cu noi zbanghiul o luă în braţe, o trase lângă el şi îi lipi capul de obrazul lui atât de strâns şi rămase astfel recules atât de multă vreme şi nemişcat, încât bunicul continuă conversaţia arătându-l cu capul...
    - Nu e rece, dar e prost, nu ştie că muierea atât aşteaptă...
    - Domnule Văsăliu, zise râzând arămia şi distinsa doamnă Chiriţă, eşti demodat, dar nu pentru că eşti bunic...
    - Sunt străbunic, nu bunic...
    - Aşa eşti de când te ştiu...
    - N-am avut probleme!, zise bunicul.
    - N-ai avut fiindcă ai avut noroc cu doamna Văsăliu... Ia să fii acuma tânăr, să vezi ce te-ar mai pune pe jăratic...
    - De ce? Aş lua alta!
    - Şi alta ţi-ar face la fel!
   - Ba mie îmi place bunicul, zise blonda nevastă, care se vede că nu se pierduse cu firea sub îmbrăţişarea zbanghiului. Când un bărbat moare după tine, înseamnă că o să moară şi după alta. Aşa, nu moare după mine, dar ştiu că nici alta n-o să-i sucească capul.
    - Şi dacă?! zise doamna Chiriţă.
    - Ăla nu e bărbat, zise atunci blonda, e un muieratic... Îl miroşi dinainte...
    - Şi dacă îl miroşi?
    - Nu-l iei!
    - Eu mă duc să mă întind, niţel, zise bunica şi se ridică sprintenă şi nu ştiu de ce vru să ia şi taburetul cu ea, dar în loc să-l ia se aşeză încet lângă el şi se întinse moale în iarbă.
    Păru însă mulţumită că găsise această soluţie mai comodă şi îşi trase picioarele sub poalele halatului, îşi puse tâmpla pe braţ şi adormi instantaneu. O cascadă de armonii înalte ale unui acordeon îndepărtat salută parcă acest inocent abandon al bătrânei.
    - Cum, ce e? mai tresări ea ridicând capul, apoi înţelese şi îl lăsă la loc: A, Fărcăşan!... Dă-l înghiraţilor... Hi-hi... Ce-am mai râs la nunta lu Ionelu...
    Deci degeaba încercase să ne sugereze că n-a petrecut în viaţa ei: a râs la nunta lui Ionelu, iată! Numai că acest Fărcăşan n-avea nici o legătură cu acea nuntă, era un băiat de vreo douăzeci de ani, poate nici nu se născuse pe atunci.
    Se apropie de noi cântând năpraznic, chinuind acordeonul spre tonalităţi paroxistice, ca să-l coboare prăpăstios spre başi, în care sufla ai fi zis cu foalele scoase. Nu înţelegea ce-i spunea bunicul, să nu mai cânte, fiindcă sperie albinele, îi dădea înainte cu ochii pierduţi, în transă, ca toţi maniacii acestui instrument de clămpănit, de ţipat şi de horcăit, crezând că, aşa cum se simţea el, vrăjit, ne vrăjea şi pe noi...
    Până la urmă se opri, trezit parcă din somn, cu mâna bunicului încleştată pe braţul lui:
    - Mai încet, mai bine cântă-ne ceva din gură, lasă dracului burduful ăla!
    Da, dar nu înainte să bea şi el un pahar, şi nu se deshămă de burduf, din care apoi scotea doar dulci suspine stinse, acompaniindu-se în şoaptă...
    Cânta cu o voce patetică şi fără introduceri mulţime de şlagăre vechi, care-l făceau pe bunicul să ridice o mână spre cer... Sub razele asfinţitului mâna lui arăta ca o cracă încremenită în timp...
    Mâna, mâna umană, mâna care poate, înaintea cuvântului, pipăise lucrurile, le adusese sub ochi, minunaţii ochi care le contemplaseră şi care, violentaţi, le trimiseseră sub nas, nasul le mirosise, apoi le lăsase mai jos gurii, care le linsese, formidabila mână, instrumentul spiritului şi...
    "câţi au muuurit pentru tine, frumoasă Zaaaraaaza, şi câţi te-aaau iubit..."
    Începurăm să cântăm toţi (timp în care blonda nevastă dispăruse şi se întorsese cu noi sticle) la Yafa şi la Beyrut, mai sunt femei arabe...
    Je me suis en-gage, pour l'amour de ma blonde... urlai şi eu cu o melancolie sfâşietoare, având lângă mine o blondă şi o arămie care luară ca atare simulatul meu lamento, doamna Chiriţă îmi puse mâna pe braţ şi mă chestiona cu o simpatie severă şi trează:
    - De ce nu te însori? Ce-ai de gând?
    - Foaie verde mere-pere, nu te mai-nsura, măi vereee, atacă Fărcăşan, că muierea multe-ţi cere, cere rochie de mătase, ce la mă-sa nu purtaaase...
    Lumina zilei bogată în umbre se stingea, înlocuită pe nesimţite de cea a unei luni pline, care curând umplu grădinile cu razele ei albe şi reci.
    "Fecioara" însă potoli curând apetitul nostru pentru beţie, ne chiorârăm la ea şi uitarăm un timp de pahare.
    - Cum dracu să ajungă cineva până acolo? zise zbanghiul furios, care, deşi era doar mecanic auto, se culturalizase şi el în acei ani (nu scăpase!) şi avea noţiunea distanţelor astronomice, dar nu şi pe aceea a expansiunii noastre tehnice. Că, cică, americanii lucrează la chestia asta! O tâmpenie! Păi acolo pe lună nu e aer! Ori motoarele nu lucrează fără aer!
    Şi se foi dând din umeri şi se agită atât de sigur pe sine, că nu putea fi contrazis, încât blonda lui nevastă râse şi strigă la el:
    - Ho, nu te mai zbuciuma aşa, să nu se rupă ceva în tine.
    - Dă-i în... mă-sii! mai zise el totuşi, indignat, se vede, că puteau să-l prostească ei pe el cu asemenea gogoşi. Da, alte realizări, nimic de zis, cu toate că am auzit că acolo mâncarea n-are gust, n-are miros, un fel de material plastic! Oul n-are gălbenuş, pasărea n-are grăsime, porcul mănâncă praf de peşte, vita mănâncă pesticide, şi atunci ce valoare au alte realizări? Aleargă cu maşinile încoace şi-ncolo? Ei şi?
    - Mă, tete, zise bunicul, dacă ai auzi că alţii spun de noi tot felul de prăpăstii, ce-ai zice? Ai fost acolo să vezi? Tu citeşti tot felul de prostii prin ziare şi le crezi!
    - Nu, bunicule, sunt oameni care au fost şi povestesc!
    - Şi crezi că nu mint?
    - S-ar putea să mintă, dracu să-i pieptene... Hai mai bine să bem!
    Băurăm. Dar unde dispăruse bunica? Şi mai era un loc gol: dispăruse şi domnul Chiriţă, parcă îmi aminteam că îi zărisem umbra tăcută îndepărtându-se undeva de unde nu mai revenise. Era târziu şi Fărcăşan mai încercă să trezească clapele acordeonului, dar renunţă aproape imediat şi se deshămă.
    Fără să spună ceva, bună seara sau la revedere, bunicul se ridică şi plecă cu aerul că se va întoarce; dar nu se mai întoarse, şi blonda mi se adresă:
    - ...Hai să strângem paharele şi tacâmurile şi să le ducem în casă. Gata, zise, cu o voce ascuţită, imitând ceva, o chelneriţă sau o bucătăreasă, nu se mai serveşte nimic, s-a închis tot, şi bucătăria şi bufetul.
    Dar mai era vin, păstrarăm câteva pahare şi revenirăm. Doamna Chiriţă nu se lăsă dusă nici după ce zbanghiul şi soţia lui plecară şi ei, dând bună seara foarte ceremonioşi.
    - Însoară-te, domnule Petrini, reveni arămia, care acum, sub lumina lunii, arăta în mod curios mai bătrână decât la lumina zilei. Ce aştepţi? Vremea trece! şi nu se mai întoarce.
    - Da, desigur, zisei, şi cine se scoală de dimineaţă departe ajunge!
    Observând că deşi îmi vorbise mie stătea foarte vizibil întoarsă spre băiat, parcă lui i se adresase, înţelesei că ei doi mă goneau, vroiau să rămână singuri; să rămână!
    - Doamna Chiriţă, luaţi dumneavoastră paharele şi i le daţi bunicii mâine dimineaţă, eu vă urez noapte bună!
    - Noapte bună, domnule Petrini, răspunse ea cu un glas afectuos.
    El, băiatul, nu spuse nimic. Era, desigur, fascinat de acea oră albă a nopţii, de acea tăcere a grădinilor adormite, de acel minut de încremenire a propriei lui fiinţe, încordat ca un arc, încordare care îi luase glasul... Desigur, abia aştepta să se arunce asupra femeii ca un lup sau să tremure de năvala dorinţei ca un adolescent şi să-i cerşească graţia, pe care şi ea abia aştepta să i-o acorde...
    Mă îndepărtai ca un bătrân înţelept aflat pe alte hotare. Senzaţie minunată de echilibru... să te ştii tânăr şi în acelaşi timp să simţi că trăieşti de o mie de ani!
    Păstrez vie în amintire această improvizată şi modestă petrecere şi mai ales acest final în care am trăit atât de intens înţelepciunea, sentiment care nu mă părăsi după aceea multă vreme. Mă culcai mulţumit că în timpul mersului pe jos pînă acasă nu cedasem ispitei de a deveni incoerent. Mă trezii liniştit, mă ocrotii în orele contabile operând o separaţie (o uitare!) şi, liber în lungile mele plimbări pe la poalele pădurilor, gândii:
    Bătrâne, îi spusei într-o zi aceluiaşi gorun pe care îl interogasem odată, Socrate nu te-a cunoscut să se însenineze că din trupul tău i se va face într-o zi sicriul. Înseninarea lui îi venea din altă parte, pesemne că îl plictiseai, cum îl plictisea şi marea şi cum îl plictisea, desigur, şi Xantipa, ale cărei ocări l-au silit să-şi petreacă zilele în cetate şi să cultive înţelepciunea... Ei, ce zici de asta, gorunule la margine de codru?!...

                                                                  IV

                                         Singurătatea, liniştirea, tăcerea din noi înşine (a nu comunica nimănui ceea ce simţim şi gândim) duce la inadaptare, la formarea altei imagini despre noi în ochii altora? Oricum, nu a uneia enigmatice şi în nici un caz neutre, cum am dori?
    Într-o zi ea intră în biroul meu şi îmi spuse că economista noastră îşi serba ziua de naştere şi ne invita sus să bem un pahar. O auzii, dar mă uitai la ea fără să-i răspund. Se bronzase la mare. Sosirea ei nu fusese un eveniment, după cum parcă îmi sugerase că va fi repetându-mi la telefon data întoarcerii. Nici n-avea cum să fie, dar îmi rămăsese în amintire, ca o scamă, această ciudăţenie: de ce mă felicitase şi de ce ţinuse să ştiu ziua cînd... Iar floarea din vază nu mai apăru. Bronzul nu-i stătea bine, îi dădea un aer întunecat de...
    - Hm! murmurai când se prezentă la mine cu hârtii, la Jaffa şi Beyrut mai sunt femei arabe...
    Nu se miră de această remarcă, ca şi când ar fi găsit-o firească, îşi amestecă în tăcere mâinile cu ale mele, mâini, şi ele, bronzate, cu unghii date cu sidef şi singurul eveniment (cred că da, parcă aducea a eveniment!) care se produse fu retragerea ei cu paşi parcă încetiniţi de o curioasă melancolie, ducând cu ea mapa parcă ar fi avut între coperţile acesteia o sentinţă, nu neapărat gravă, dar care sporea în fiinţa ei o incertitudine, o şovăială, o vagă nehotărâre...
    - Veniţi. Îmi spuse, ne-a invitat pe toţi... Dacă nu veniţi o să creadă că aveţi ceva cu ea...
    Ia uite! Mă proteja! Îmi dădea sfaturi! Nu-i răspunsei, dar după o jumătate de oră, când era gata să uit, urcai şi eu sus. Se şi abţiguiseră, picai pe o veselie generală.
    Dădui pe gât infectul coniac, care în loc să mi se urce la cap îmi răscoli stomacul, unde se instală, fără să mai plece, sub o formă de greaţă persistentă, şi începui să mă uit enervat şi involuntar spre uşă: vroiam să mă car cât mai repede, fiindcă veselia era ea generală, dar nu mi se comunica nicidecum şi nu trecea nici între ei, de la unul la altul, dizarmonie care te incita mai degrabă să le spui ceva neplăcut decât să participi.
    Da, parcă şi ei aveau chef să-şi spună nişte adevăruri nu prea agreabile, dar se stăpâneau aşteptând s-o facă unul din ei, mimând deocamdată voioşia.
    Astfel, mă pomenii înconjurat de trei dintre ele, după ce fui întrebat cu un fel de simpatie mieroasă (întrebare preexistentă, care nu mi s-ar fi pus fără ajutorul coniacului) de ce nu mă recăsătoresc... Cu aceeaşi filozofie ascunsă în glas ca şi a distinsei doamne Chiriţă şi cu exclamaţii de ironie simulat afectuoasă, ei, ce aşteptam, adică, ei, ia să vedem, ei, nu zău (sugestie de sfidare, nu mai cred în femei?), chiar aşa, de la prima încercare, alţii sunt la a treia şi tot nu renunţă... Asta aduce, aşa, pe undeva, cumva, a laşitate... Taci, dragă, dacă o iubeşte omul şi acum, ce vrei tu să-i bagi pe gât... Ei şi?
    Parcă eu când m-am despărţit de primul meu bărbat nu-l iubeam? Şi el mă iubea pe mine, dar dacă nu se mai poate n-o să stai şi să... Când am ieşit de la tribunal eram veseli amân doi, râdeam, mi-a sărutat mâna... Şi acuma mă iubeşte, dar s-a însurat omul, o duce bine şi nici eu... Atunci de ce v-aţi mai despărţit, dacă... N-a văzut nimic în femeie! Cum n-a văzut, dacă zici că te iubea... Aşa, n-a văzut, ca şi domnul Petrini... Poţi să iubeşti şi să nu vezi nimic în femeie... De unde ştii tu că nu vede?... Începui să răspund în acelaşi ton; dacă e sa mă iau după exemplarele aici de faţă, chiar că nu văd...
    Râsete generale... Chiar aşa, domnule Petrini? După toate?... Nu, media statistică... Ei, aşa mai merge... Şi continuând astfel, simţii că eram pe punctul de a fi considerat un tip care eşuase pentru totdeauna în căsnicie şi că în ceea ce le privea pe ele, dacă toate ar fi fost libere, nu la mine şi-ar fi ridicat ochii şi în orice caz bărbaţii lor erau mai presus decât inşi de genul meu, care au fost odată ceva şi au eşuat şi în direcţia asta (un fel de mândrie, de priviri de sus, îmi sugerau gândirea lor neexprimată), când auzii o şoaptă lângă umăr:
    - Nu le mai răspundeţi.
    Şi ea tăcu mai departe, fiindcă ea era, tăcută, acum, casieră şi o văzui cum se îndreaptă încet spre uşă, cu aceiaşi paşi ciudaţi care reeditau "evenimentul" întoarcerii ei de la mare, când se retrăsese de la mine din birou cu mapa pe care o ţinea strâns la subsuoară...
    Plăcută şoaptă, gândii după ce ea ieşi, caldă complicitate, discretă detaşare... Cine era fata asta? Nu părea să fie ceea ce arăta... Nu părea, oricum, să fie casieriţă de meserie... S-ar fi amestecat cu ele, chiar dacă nu le-ar fi ţinut isonul. Şi nu părea deloc să fi fost o persecutată acolo de unde venise, s-ar fi ferit, de pildă, aici, să plece când veselia era în toi, când prudenţa i-ar fi cerut să simuleze măcar adaptarea: dacă era o inadaptabilă păţită... Nu-mi spusese ea însăşi că trebuie să mă duc, să nu se creadă că aş avea ceva cu economista? Şi totuşi se retrăsese apoi prea devreme, înfruntând acest risc...
    Curios, întârziai, să văd, o bârfea cineva, ştia cineva cine e? Nu; n-o luase în seamă nimeni, nu-i auzii numele pronunţat de vreuna din aceste cucoane care aveau acum limbile destul de dezlegate ca s-o facă, în bine sau în rău, sau în treacăt...
    Pesemne că nu ştiau deloc cine e, adică nici măcar atât cât era necesar trezirii simplei curiozităţi...
    Coborâi şi eu în biroul meu şi deschisei uşa spre al ei, să văd dacă plecase. Tocmai vroia să plece, stătea în picioare şi încuia Fichetul.
    Vârî cheile în geantă. Dar vocea cu care mi se adresă era alta decât cea şoptită sus, ca şi când nu ea îmi sugerase acea discretă complicitate, care, ca să zic aşa, era al doilea "eveniment" după întoarcerea ei de la mare.
    - S-a terminat? zise.
    - Nu... Credeaţi, zisei cu ironie, că...
    - A! Nu, mă întrerupse, dar n-aţi observat că săriseră toate ca nişte gaiţe?... Eu am o sensibilitate la indiscreţie, prefer să bat "în retragere", nu pot să suport, chiar dacă nu sunt vizată direct...
    - Aşa, deci!
    - Ştiu că aşa se trăieşte, continuă, dar în mine au alt ecou...
    Începui să mă plimb prin birou, cu sentimentul că rătăcesc pe potecile mele, la care mă ducea gândul îndată ce terminam orele contabile...
    - Ecoul ăsta e natural sau e câştigat? zisei oprindu-mă o clipă şi contemplînd prin geam dealurile îndepărtate care se zăreau din această parte a clădirii.
    - E câştigat, zise încuindu-şi acuma fără zgomot sertarele.
    - În cazul ăsta aţi putea scăpa de el...
    - Mă străduiesc...
    - Cu succes?
    - Hm! (şi făcu un gest cu palma) aşa şi-aşa! Ştiu, de pildă, cum v-am spus, că e mai bine să mă retrag.
    - Nu e o laşitate, cum spunea una din gaiţe?
    - Ba da, dar dacă aş fi "vitează" înfrângerea ar fi mai dureroasă decât gândul că sunt laşă. Ştiu că nu sunt... Fiindcă, deşi nu sunt slabă, nu pot să rezist coaliţiei... Nu rezistă nimeni...
    - Ba da, zisei, de pildă să intri în ea. Coaliţiile astea sunt întâmplătoare şi fără o coerenţă de durată. E suficient să te împrieteneşti cu indiferent care dintre ei şi ceea ce ţi se părea tragic şi insolubil devine deodată comic şi neglijabil...
    - Ştiu şi asta şi chiar aşa şi fac... De aceea v-am şi spus că e bine să...
    ...Se întrerupse. Adică să se ducă sus şi să mă duc şi eu...? Aceste ultime cuvinte neexprimate mă făcură să tresar.
    Mă răsucii de la geam şi mă uitai la ea. Îmi displăcu: nu-i puteam vedea chipul întreg din pricina părului care îi acoperea de o parte şi de alta tâmplele şi jumătate din obraji. Părea anonimă şi insignifiantă. Pesemne de aceea nu stârnise încă interesul celor de sus? (Jos, în afara contabilităţii şi casieriei, mai era doar cabinetul directorului şi al secretarei acestuia.)
    - Da, zisei, mi-aţi spus, dar în cazul de faţă, de pildă, coaliţia nici măcar nu există. Suntem prea puţini aici ca să poată vreunul dintre noi să pună la cale un spectacol caracteristic...
    Se holbă literalmente la mine cu ochii ei mari, care mi se părură în clipa aceea masculini, străini de restul chipului şi mai ales de gură, care rămase uşor deschisă într-o bizară perplexitate:
    - ...Credeţi, zise.
    - Vă temeţi? replicai.
    Se înstrăină, aşi zice, fulgerător, îşi reveni, apoi cu un efort la fel de implicat în avans şi retragere, asemănător celui al racului, care înaintând, dă îndărăt:
    - Da... Nu... murmură luând-o spre uşă.
    Apoi după un timp, în stradă, foarte hotărâtă în îndoială:
    - ...Nu ştiu!
    - Mai pozitiv ar fi să nu vă temeţi, adică să ziceţi nu, cu hotărârea cu care aţi zis nu ştiu...
    - Credeţi?
    - Da, zisei, un nu adresat temerilor de orice fel e totdeauna pozitiv... Modifică ceva în noi, chiar dacă nu ne dăm imediat seama...
    Păru să nu fi auzit precizarea mea. Avea un mers ciudat, care parcă se armoniza cu un vag recul interior, pe care abia îl sesizasem: paşii îi înaintau, dar mi se părea că o să rămână în urmă, deşi nu rămânea.
    - Mergeţi în direcţia asta? o întrebai.
    - Da, merg spre centru!
    - Vă însoţesc până în centru.
    - Numai dacă nu vă deranjează... Ştiţi, reluă apoi, după părerea mea nimic nu e totdeauna pozitiv... Spuneţi că suntem aici prea puţini, la organizaţia asta comercială, ca să poată vreunul din noi să pună la cale un spectacol caracteristic... Cum să nu? Un soţ şi o soţie sunt doi (nu douăzeci câţi suntem la Oraca asta) şi putem afirma că nu-şi pot pune la cale un spectacol caracteristic?
    - Adică cei doi soţi?, zisei zâmbind.
    - Bineînţeles!
    O fi fost măritată? mă întrebai sau poate se gândea la cei doi părinţi ai ei?... uneori unii copii, chiar mari, ajung prizonierii părinţilor lor, cum fusese bietul Petrică.
    - Aveţi dreptate, zisei, ca să-i fac plăcere, păstrând însă în rezervă adevăratul răspuns pe care aveam să i-l dau după aceea. Da, repetai, şi încă de ce anvergură!
    Mă bucuram că gândea, demult nu mai vorbisem cu cineva care să aibă acest dar, nu dreptatea interesează într-o conversaţie, ci delicata plăcere a comunicării însă lucrurile sunt deosebite, continuai, spectacolul pe care şi-l pun la cale doi soţi este, ca sa zic aşa, etern, în timp ce cel pe care şi-l montează oamenii care sunt siliţi să muncească împreună, de aceea i-am spus că e caracteristic, fiindcă e variabil, şi mai ales e de natură efemeră, se schimbă odată cu împrejurările sociale care l-au determinat...
    - Până să se schimbe, zise, murim noi!
    - De ce? Am impresia că e în scădere.
    Iar mi se păru că n-a înregistrat răspunsul meu. Se opri să se uite la o casă şi începu să-mi explice aproape volubil sau aproape cu entuziasm, dar un entuziasm rece, cam abstract, de ce era atât de frumoasă casa aceea, care era într-adevăr frumoasă, cum erau în oraşul nostru la tot pasul, şi de ce i-ar plăcea să locuiască în ea şi în ce cameră.
    O fi având o locuinţă rea? O întrebai.
    Nu, zise, stăteau destul de bine, ea şi cei doi părinţi, dar... aşa, îi plăceau ei în mod deosebit casele frumoase... casele care par învăluite într-o poezie misterioasă... casele tăcute ("vedeţi cât de tăcută e? pare uitată aici de demult!"), casele lugubre... a, nu, astea nu-i plăceau... casele care aveau sus de tot o odaie izolată, ca o hulubărie...
    - Hai să ne oprim puţin, nu vă stricaţi programul?
    - Nu...
    - Unde luaţi masa?...
    - Depinde, uneori la o braserie în care mă duceam eu cu un bun prieten când eram asistent... O vreme, cât a trăit mama, acasă, acum îmi pregătesc singur ceva necomplicat... Vă invit la braseria asta...
    Vorbăria îi slăbea atenţia? Simula neatenţia? Literalmente parcă nici nu auzi că o invitam la masă. Urcasem un dâmb plin de brazi, ca să se uite ea mai aproape la acea casă care avea cocoţată sus acea odaie ca o hulubărie.
    - Cine o fi acolo? Se rezemă de gard şi rămase minute lungi cu ochii ei mari zgâiţi în sus. Te pomeneşti că nu stă nimeni! Şi, vedeţi geamurile cum veghează ele aşa mititele... Cum s-o fi urcând în ea, prin ce parte? Ah, uitaţi, are o scară exterioară, vedeţi? în stânga, în fund...
    Nişte câini flocoşi ţâşniră de undeva din acea curte şi luară cu asalt gardul de care ea se rezemase, lătrând cu glasuri furioase, răguşite, ca la stână.
    Dacă n-aş fi fost atent ar fi muşcat-o de mâini; o trăsei cam brutal şi mă uimi inerţia greoaie a corpului ei, deloc imponderabil, cum îţi lasă adesea această senzaţie unele fete (Căprioara era astfel).
    Plecarăm, dar ea cu regret vizibil, însă tot aşa, parcă abstract, mai întoarse capul de vreo două ori până ne îndepărtarăm.
    Mă înşelasem, mi se păruse că gândea. Plăcerea ei pentru case, prea insistentă şi neconvingătoare, nu numai că nu mi se comunicase deloc, dar spulberase cu totul timida vrajă pe care ea mi-o inspirase gândind câteva minute împreună cu mine.
    În centru mă oprii. Mă uitai în dreapta şi stânga, eu o luam, adică într-o parte, şi ea în alta. Abia atunci parcă se trezi şi deveni conştientă de o inconsistenţă provocată de ea însăşi şi se uită la mine cu buzele uşor întredeschise (perplexitate pe care începusem s-o cunosc) şi zise cu un stins regret:
    - Şi cum, nu putem şi noi să ne plimbăm puţin!?
    Ca şi cum nu ne-am fi plimbat! Ca şi când n-aş fi invitat-o să luăm masa împreună!
    Era îmbrăcată într-un taior de toamnă, maron, dar amestecat cu mult verde şi care îi preciza o oarecare siluetă... O contemplai cum se îndepărta, fără să se uite înapoi, cu paşi fermi, dar totuşi parcă în acelaşi timp ezitanţi, după ce la întrebarea ei care mă lua fără veste (şi întrebarea şi stinsul regret) îi răspunsesem printr-o tăcere care se prelungise...
    O pală puternică de vânt făcu să freamăte castanii şi apoi să zboare din ei în vârtej frunze smulse care căzură după aceea la pământ, se îngrămădiră unele în altele şi o luară într-o goană smintită parcă chiar după ea, după ciudata casieriţă cu goluri de memorie în conversaţie şi cu pasiuni subite şi incolore, anoste, pentru clădirile oraşului ei... Nici nu ştiam bine cum o cheamă, semnătura pe care i-o vedeam pe documente era aproape indescifrabilă... S. Calala, sau Culala, Elala...
    Tresării, parcă alarmat... Da, avui brusc un sentiment de alarmă... E toamnă, frunze împrăştiate... Nu era pe deplin toamnă, dar paşii ei şi palele încă verzi... Da, încă verzi, dar curând vor fi galbene şi... fructe maronii vor pica rostogolindu-se cu un pocnet pe largile trotuare... cădere şi în aceeaşi clipă desghiocare, eliberare pentru o nouă viaţă, vin nou ciclu...
    Monotoni, nesiguri, parcă fără convingere, paşii ei se îndepărtau tot mai mult... Aveam o halucinaţie? Cineva parcă reînvia în această siluetă ezitantă, într-o scenă trăită demult... De cine mai mă despărţisem astfel?... Cine îmi mai vorbise cu un astfel de stins regret?...
    "Trandafirii tăi, cântă o voce în mine (a cui era?) s-au ruginit în glastră, vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult..."
    Cine mă mai făcuse să simt o astfel de vagă, nedureroasă, nedefinită şi aproape dulce sfîşiere? Nimeni, poate în altă viaţă?
    Mă urnii brusc din loc şi o luai spre Braseria... Da, puteam zice braseria prieteniei mele cu Ion Micu. Nu, Ion Micu nu era bine zis ci Braseria prieteniei pur şi simplu...
    Se stinsese prin voinţa amândurora şi această prietenie, nici el nu-mi mai dăduse niciun semn, nici eu, prin vreo scrisoare, nu-l mai bătusem pe umăr să-i reamintesc ceea ce îmi promisese... Nici nu-l mai urmărisem să-i citesc articolele prin presa literară....

                                                                         V

                                   .....Nici chelnerii nu mai erau aceiaşi (unde-o fi cel care ne servea în acei ani, chelnerul filosof), şi cu toate că nici atunci lumea care venea acolo nu-mi era direct cunoscută, cei de acum mi se păreau total necunoscuţi, oricum străini de mine, neinteresanţi, insignifianţi şi fără biografie... Inşi din a căror alcătuire a fiinţei lor ascunse ai fi zis că fusese smuls ceva sau se adăugase ceva care îi făcea să arate loviţi parcă de o amnezie... Avuseseră ei un trecut? Aveau un viitor? Nu puteam să mai citesc pe chipurile lor un răspuns.
    Pierdusem eu cheia, uitasem eu codul descifrării expresiilor umane? Mă părăsise oare pe mine acel sentiment minunat care la douăzeci de ani mă făcea să-i ştiu pe oameni ca pe mine însumi, să ştiu cine sunt fără să stau de vorbă cu ei, ultima mea amintire, şi cea mai puternică, fiind marea manifestaţie pe care o privisem dinafară şi când toate expresiile lor îmi erau spontan şi firesc familiare şi descifrabile?
    La a doua, când eram şi eu printre rânduri, acest sentiment era deja mai turbure, din pricina acelui coleg care fusese luat brutal dintre noi şi îl văzusem cum se proptise cu picioarele în bordura trotuarului, cu pistolul în coaste şi începuse să vomite... sau poate din pricina Matildei, care îmi acaparase sufletul? Prea marea iubire pentru o singură fiinţă ne înstrăinează de prezenţa restului?
    Aşa se explica atracţia mea pentru Vintilă, pentru strelitul Pantelimonescu, şi chiar şi pentru grasul şi stupidul Calistrat, ca şi pentru rizibilul Bacaloglu? Încercam să-i readuc pe oameni în mine unul câte unul, chiar şi pe abjecţi?
    Nu-mi plăcuse mie şi Olaru, cel de la cadre, cu exclamaţia lui indescriptibilă de superioritate scârbită (aaaaa!) şi nu fusesem eu emoţionat de directorul Bularca (patern şi suferind în faţa mea de o cumplită migrenă)?
    - Ce serviţi? mă trezi un chelner, şi când mă uitai la el făcui ochii mari.
    Era cel de pe atunci, domnu Jenică, cel care cu argumente filozofice nu credea într-un nou război, argumente pe care şi le însuşise Ion Micu, dându-le anvergura unei teorii universale asupra echilibrului planetar bazat pe consensul secret de natură divină al popoarelor.
    Nu se face război când vrea Stalin sau Truman.
    - Ce e cu dumneata? zisei. Nu te-am mai văzut pe-aici.
    - Păi n-am făcut prostia?
    - Ce prostie?
    - Am acceptat să fiu director al direcţiei alimentaţiei publice...
    - Şi?
    - Am dat chix!
    - Nu te pricepeai?
    - Ba mă pricepeam, că nu era mare lucru, dar...
    Şi îşi frecă degetul gros cu buricele celorlalte.
    - Adică?
    - Adică nu câştigam nimic, ar fi trebuit să închid ochii la furturi şi să-mi încasez şi eu partea mea, dar atunci se punea chestiunea: de-aia am intrat eu în partid în ilegalitate şi am făcut puşcărie?
    - În timp ce aici... îl completai...
    - Sigur, zise, e plăcerea clientului, nu-i vâr mâna în buzunar, dă el şi suntem amândoi mulţumiţi...
    - Şi ai fost multă vreme director?
    - Am fost, fiindcă m-am înfuriat, am vrut eu să fac ordine în sectorul ăsta!
    - Şi?
    - V-am spus, am dat chix!
    - Te-au dat afară?
    - Nu, că eram tare la dosar, dar eram sabotat... Chiar de...
    Şi arătă cu degetul în sus.
    - Adică de ştabi mai mari?
    - Exact! Nu eram de acord să... Ce serviţi?
    Şi nu aşteptă să-i spun eu, îmi făcu el meniul.
    - Ce-o mai fi făcând, zise apoi, domnul Micu, cu simpatica lui soţie? V-aţi reîntors la universitate?
    - Nu, zisei.
    - O să vă reîntoarceţi, zise el cu optimismul său filozofic.
    Renunţai deci să mai încerc să descifrez chipurile, ca să zic aşa, ale cobraserienilor mei de pe la mese şi rămăsei cu privirea pierdută spre geamurile localului. Erau uriaşe şi ţineau, din două părţi, loc de ziduri. Grele draperii, roşii, le acopereau pe jumătate.
    Trecătorii pe care îi zăream pe aici nu erau niciodată grăbiţi... loc de plimbare pe acest bulevard larg cu numeroase vitrine în care altădată erau expuse în multicolore lumini orbitoare blănuri scumpe, mătăsuri, galanterii luxoase, ceasornicării şi bijuterii scânteietoare la preţuri atât de mari, încât te linişteai pe deplin contemplându-le: e perfect, îţi spuneai, n-o să ai niciodată atâţia bani ca să cumperi ceva din aceste vitrine, şi chiar dacă nu gândeai ca Socrate ("ce de lucruri de care n-am nici o trebuinţă") sentimentul de detaşare era acelaşi...
    Ia te uită cum seamănă fata aceea cu casiera noastră... La primul colţ... Reapăru în faţă... Hm! Cum să semene, e chiar ea, taiorul ei verde... Nu se dusese deci acasă?... Dispăru...
    Uşa batantă a braseriei se puse apoi în mişcare... o mişcare lentă, parcă a unui copil care n-avea destulă putere s-o împingă mai energic... Era ea... Se opri lângă uşă şi ceea ce gândii eu se citea şi pe chipul ei: ce-o fi căutând?... Ce-oi fi căutând?!... O luă încet printre rânduri şi în mijlocul braseriei se opri...
    Se uita nicăieri şi se vedea că încă două trei clipe şi, cu aceeaşi şovăială cu care intrase, va pleca... Atunci mă ridicai şi pornii spre ea... Dar nu mă apropiai bine şi nu apucai să-i adresez un cuvânt, că se feri parcă de ceva ridicând uşor palmele:
    - Nu, nu... Vă rog!... Nu, nu...
    Şi se întoarse şi ieşi, dar fără grabă, mişcându-şi uşor pletele într-o uitătură circulară şi timidă înainte de a se angaja iar în uşa batantă. O urmai.
    - Ar fi pentru mine o mare bucurie dacă aţi accepta să luăm masa împreună, îi spusei în şoaptă în lumina deasă de afară
    Şi atunci ea, ferindu-se să mă privească, uitându-se alături în trotuar, rosti de astă dată foarte decisă:
    - Bine!
    ...Şi o condusei spre colţul pluşat, unde altădată se rostiseră atâtea cuvinte mari în beţia anilor moi foarte tineri, unde un prieten băuse atâtea filtre, un număr impresionant de sticle de bere şi înghiţise atâtea halci de carne crudă, cum îi plăcuse lui Chateaubriand...
     - Cel mai interesant tip din oraşul nostru, un fel de copil teribil al Ardealului, continuai eu, tuşind din când în când, să-mi reprim emoţia care îmi altera respiraţia...
    Emoţie nedorită, străină de voinţa mea, dar nu şi de bătăile înalte ale inimii... Deci nu vrusese să se ducă acasă, îşi amintise pe drum că o invitasem, şi ea, prinsă de o vorbărie agitată despre case, nici nu auzise? Dar nu-i spusesem care braserie, totuşi nimerise... Vrusese doar să ne plimbăm şi noi doi puţin?
    Dar nici acum nu mă auzea bine, era prinsă şi ea de o emoţie?
    - Unde vreţi să staţi? o întrebasem.
    Se aşezase fără să-mi răspundă, cu spatele la geamuri, îşi trăsese scaunul cu o mişcare fermă şi pusese mâna pe listă fără timiditate, ca o familiară a localului. Chelnerul apăru, şi ea se uită la el în sus şi îi spuse că nu vrea decât păstrăvi prăjiţi şi spaghete milaneze.
    - Nu vă recomand păstrăvi, zise el, sunt prea mici şi n-au niciun gust... Nu rămân din ei decât câteva oscioare şi capul...
    - Tocmai oscioarele alea îmi plac mie.
    - Bine, domniţă, zise chelnerul desfăcând berea şi turnând în pahare.
    Eu cerusem brânză albă şi roşii natur pe care mi le şi adusese, şi felul doi un genie du christianisme, dar nu sângerând, ci bine pătruns. Ea se uită ţintă la roşiile mele, spuse "ce roşii mari şi frumoase", şi luă una şi o tăie în farfuria ei... Pulpa era brumată, vedeam şi eu, ştiusem ce cerusem...
    - Vreţi şi puţină brânză? zisei.
    - Daa, zise foarte bucuroasă, mulţumesc.
    Avea un apetit curat, dar mânca prea rapid, asemeni tuturor celor care uită că mâncarea e o plăcere şi o descoperă totdeauna după primele înghiţituri.
    - Domnişoară, zisei, punând mâna pe pahar, sante!
    Ea nu înţelese în prima clipă, apoi tresări, ciocnirăm, sante, zise şi ea. Se vedea că nu-i place, îşi înmuie doar buzele, o întrebai dacă preferă un vin, protestă, nu, nu... Şi începui, după ce mi se aduse chateaubriand-ul să-i vorbesc despre fostul meu prieten...
    De ce nu mă ascultă? mă întrebai.
    - Da, mă întrerupse deodată, aş zice cu brutalitate, îl cunosc, mi-a fost profesor... Vă cunosc şi pe dumneavoastră, domnule Petrini, şi cunosc şi braseria asta, unde vă întâlneaţi şi discutaţi... Eram foarte geloasă pe dumneavoastră doi şi mai ales pe micuţa cadână de porţelan care avea privilegiul nu numai să asiste, dar să fie şi admirată de dumneavoastră... O admiraţi, nu?... V-am văzut... Da, o admiraţi, n-o iubeaţi, se vedea clar... Dar o admiraţi foarte tare...
     Simţii cum trecutul îndepărtat năvălea cu putere în clipele mele prezente şi dădea parcă la o parte tot ceea ce trăisem după ce fusesem rupt de universitate.
    - Pe cine, zisei, eraţi mai geloasă, pe Ion Micu, care era soţul cadânei, sau pe mine, care eram liber?
    - Nu eraţi liber! Erau cunoscute telefoanele dumneavoastră, pe care le primeaţi şi le daţi unei arhitecte şi pe care nu le-aţi mai primit şi nu le-aţi mai dat după ce v-aţi căsătorit.
    - I-auzi! Şi ce mai era cunoscut?
    - Totul!
    - Adică?!
    Nu-mi răspunse tot aşa, parcă n-ar fi auzit. Dar nu numai atât, avea o expresie de o singurătate totală, ca şi când n-aşi fi fost de faţă şi nu mi-ar fi spus nimic, după ce îmi făcuse o declaraţie de şoc.
    - Să înţeleg că îl admiraţi pe Ion Micu? zisei întru târziu.
    Tăcu mai departe, grăbită să termine ce avea în farfurie, dar fără sugestia că după aceea dezvăluirile vor urma.
    Paşii care o aduseseră aici erau anulaţi (nu ea venise, nu eu o invitasem şi erau anulate şi "evenimentele" de la Oraca).
    Trecutul îndepărtat care năvălise câteva minute în clipele mele de faţă se retrase de asemeni aşa cum năvălise. Îşi puse tacâmurile pe farfurie şi începu să se uite în sine, dar nu cu o privire întoarsă, micşorată, ci dimpotrivă răsucită spre tavan.
    - O cafea, un filtru, un tort Richard, un meringue glace, fructe ceva, dom' profesor? mă întrebă chelnerul.
    - Da, zisei, fructe, un filtru.
    - Domniţa nu ia nimic?
    Vroia să plece? O privii insistent şi nu-i pusei întrebarea. Nu, nu vroia să plece, dar nici aşa, stând şi tăcând, n-aşi fi putut zice că se simţea în apele ei.
    - Ba, da, zise, o oranjadă...
    Şi supse apoi din ea cu paiul cu vădită plăcere. Apoi deodată mi-o întinse:
    - E foarte bună! zise cu o mare convingere.
    Îmi dădea deci să sug cu paiul ei!
    - Ce, zise surâzând deodată cu un farmec neaşteptat, ca şi când ar fi fost surprinsă sau jignită de ceva, nu e bună?
    - E foarte bună, mulţumesc!
    Şi îi retrimisei paharul pe care îl luă în stăpânire cu o încântare de fetiţă pe care nişte părinţi săraci, dar generoşi, o scoseseră la cofetărie.
    - Pe urmă, zise, ne plimbăm şi noi puţin?
    Era ceva cu plimbatul ăsta! Pesemne că vroia să-mi arate noi case?!
    Chiar aşa se şi întâmplă, dar nu-mi arătă decât una singură. Nu ştiam unde mă duce, dar îmi dădeam seama că avea o ţintă; după ce tăcuse atâta timp asupra a ceea ce aş fi vrut să aflu, acum sporovăia. Între ce ani fusese studentă? Terminase oare facultatea? Cum ajunsese casieriţă, aşa, în general, şi la Oraca îndeosebi? Cine erau părinţii ei? Fusese măritată? (Nu, nu purta verighetă, dar...) Care fusese anturajul ei în acei ani când eu şi Ion Micu frecventam braseria? Venise şi ea acolo des? Cu cine? Şi în ce sens era geloasă pe noi doi?
    Îmi reteza, ca să zic aşa, din faşă dorinţa de a-i pune aceste întrebări şi o făcea cu o capacitate de a vorbi şi a nu spune nimic enormă prin cumul de cuvinte, care ascundeau un humor secret... Ce? parcă spunea, nu e amuzant că ştiu că nu e amuzant ceea ce povestesc? Ba da, era! Întâmplări de la mare...
    O istorie cu un tip caraghios, care se îndrăgostise de ea şi abia putuse să se debaraseze de el, dură atât de mult încât devenii curios să văd cât o să ţină şi mă uitai fără discreţie la ceas....întâmplări din tren, întâmplări de acasă, incolore şi idilice, cu caracter universal (cât de mult ţineau părinţii la ea! da, desigur, Cuore, de Edmondo de Amicis, De la Apenini la Anzi... de-aia avea ea aşa, pentru ei, lăudându-i, o tandreţe înfofolită şi interminabilă....)

                                                                      VI

                                          Abia devenii atent când o văzui că se opreşte în faţa unei porţi şi apasă pe o sonerie... Aha! te pomeneşti că mă şi duce să-i cunosc pe aceşti înduioşători părinţi... Chiar aşa, locuiau într-o astfel de casă?
    Ne aflam jos, sub un deal plin de brazi, printre care văzui şerpuind o alee lată cu pietriş, pornind chiar de aici din dreptul porţii mari (de intrare a maşinilor?), alee care se oprea undeva în faţa unei case ale cărei ferestre mari reflectau soarele acelei ore a zilei ca nişte oglinzi astronomice. Apăru o femeie şi ne deschise.
    - Se poate? zise casiera. E cineva?
    - Da, poftiţi, spuse femeia cu un fel de nepăsare care nu ne era adresată numai nouă, ci aşa, în general, oricui, chiar şi naturii înconjurătoare. Poftiţi, repetă, nu e nimeni.
    Şi parcă adăugă: şi chiar dacă ar fi, n-ar fi mare scofală! Şi o luă înainte şi merserăm îndelung uneori urcând până ajunserăm la intrare. Aici casa îşi mări considerabil proporţiile, începând cu peronul din care aleea cu pietriş îşi continua şerpuitul undeva printre brazi, în spate, trecând pe lângă o piscină naturală...
    - Sunt peşti, păstrăvi, zise casiera, vreţi să vedeţi?
    În timp ce femeia care ne primise dispăruse undeva, zise ea, să aducă cheile.
    Da, erau peşti, se vedeau înotând în adâncurile limpezi ale apei. Dinspre deal cobora susurând printre micuţe stânci un pârâu, intra pe sub un pod alb de lemn de frasin şi dispărea în piscină, ca să iasă douăzeci de metri mai încolo, pe partea cealaltă, pe sub un pod de astă dată de beton, ţâşnind de sub el cu o oarecare furie de cascadă mică prin care auzul îţi putea imagina una mare.
     Piscina avea bordură naturală, din mari pietre albite în afară şi înverzite în adâncurile apei.
    - Da! Frumos acvariu! zisei, contemplând păstrăvii care ţâşneau încoace şi încolo pe fundul bazinului.
    - Nu e acvariu, zise ea, se fac mari, se pescuiesc şi îi arunci direct pe jăratec, aşa vii...
    - Da, zisei, ce rafinament, am auzit, le prinzi în ei chiar zvâcnirea vieţii şi o mănânci...
    Ea chicoti şi ca într-o fulgerare apăru şi pieri surâsul ei fermecător, detaşat parcă de restul chipului, ca să-i rămână apoi gura uşor întredeschisă, într-o perplexitate la fel de părelnică, protestând cu o brutalitate spontană, repede şi ea reprimată:
    - Da' de ce să nu-i mănânci, dacă bagi cuţitul în ei e o cruzime mai mică? Am mai văzut eu ipocriţi care mănâncă miei tăiaţi şi îşi ling degetele. Mielul e un animal sfinţit de Isus în iesle, în timp ce peştii i-a înmulţit chiar el să dea de mâncare mulţimii. Apostolii nu şi i-a ales dintre pescari?!
    - Rafinaţi?! zisei fără ironie.
    Surâsul reapăru, de astă dată însoţit de acelaşi secret humor:
    - Ştiu, zise, că nu pot justifica prăjirea peştilor vii direct pe jăratec... dar mie îmi place să-i mănânc aşa şi sunt foarte buni...
    Femeia reapăru, dar nu ne chemă prin cuvinte, ci prin aceeaşi nepăsare, stând pe peron şi contemplând valea, oraşul care se întindea în depărtare la picioarele noastre.
    Nu ştiu, vedea ceva, fiindcă nu se mişcă de îndată când ne oprirăm lângă ea... Deschise apoi uşa, mică în comparaţie cu zidurile şi coloanele intrării, cu capiteluri şi incrustaţii, dar frumoasă, din lemn galben, ce-o fi fost, stejar bine lustruit, miez de trandafir... Dădurăm într-un antreu cu dalii roşietice şi intrarăm apoi într-o încăpere fără ferestre şi fără ziduri, ai fi zis un uriaş dulap din acelaşi lemn de lămâi sau de trandafir, şi ne oprirăm lângă altă uşă, adică femeia se opri, şi în semiîntuneric dibui cu mâna într-un loc ştiut de ea.
    Auzii pocnetul unor comutatoare de două, de trei, de patru ori. Apoi deschise uşa şi dădurăm într-un hol... Hol să fi fost?!... Era imens şi puternic luminat. Rămăsei câteva clipe lângă uşă să mă uit... Nu se putea bănui de afară această întindere, acest plafon în care fuseseră înfipte în mici lăcaşuri hexagonale, de o armonie geometrică simplă şi delicată, zeci de becuri albe mate şi uşor turtite, o multitudine... Feerie de lumină... Abia aici văzui cât de mari erau şi ferestrele, pe jumătate acoperite de draperii albastre, şi cât de întinsă era casa, fiindcă în fund, ridicată mai sus cu câteva trepte, se vedea în prelungire o altă încăpere, cu un uriaş geam îndepărtat, prin care brazii intrau parcă înăuntru.
    Peste parchetul strălucitor (galben cu infiltraţii negre), un covor care făcea ape albastre şi violete acoperea doar centrul holului, totuşi mare şi covorul, numai un sfert din el ar fi putut să încapă în apartamentul Matildei... Fotoliile şi masa din mijlocul lui mi se părură prea mici pentru această enormă încăpere care, observai, şi la dreapta ei se mai prelungea, tot aşa, prin câteva scări, una, mai intimă însă, cu nişe şi canapele şi lămpi cu picior...
    Apoi, în scurte reprize, care lăsau pe plafon încrucişări stelare de lumini, femeia stinse în urma noastră becurile, închise uşa şi rămaserăm singuri. Sala căzu sub razele apusului care intrau prin toate geamurile frânte de umbrele brazilor.
    - N-am înţeles până acum, zisei în timp ce ne îndreptam spre încăperea din fund cu uriaşul geam prin care se zăreau crestele împădurite ale dealurilor, n-am înţeles exact cum se poate simţi cineva bine într-un palat.
    - Dar nu e un palat, zise ea, e o simplă casă de locuit ceva mai spaţioasă.
    - Să zicem, deşi nu văd cum poate fi mai frumos un palat...
    - Asta da, un palat are prea multe coridoare, cotloane, noaptea şi mie mi-ar fi frică să dorm în el.




............................................................................1

Cel mai iubit dintre pământeni 2, Marin Preda

..................................................................................................
                                                           9.

                           - Nu, nu ea direct zisei, servitoarea mi-a relatat din ce-a tras ea cu urechea.
    - Aha, data trecută n-ai precizat. Ia hai să bem, Lavinia...
    - Da, zise Lavinia, şi se duse să ne pregătească un nou rând de cafele.
    - Snobismul acesta e real? vreau să spun e răspândit? şi nu ţi se pare neverosimil să fi apărut atât de rapid în... zise totuşi Ciceo, semn că reflectase asupra supoziţiei mele.
    - Răspândit sub forma asta nu e în nici un caz, zisei, dar există, suntem aproape toţi snobi sub forme atenuate, acceptabile. Avem copii! Crezi că am accepta cu uşurinţă să-i vedem căsătoriţi cu persoane mult inferioare lor socialmente, chiar dacă dragostea ar fi prezentă?
    - Ai dreptate, conveni Ciceo, fiindcă nici n-ar fi bine. Un simplu muncitor, bărbat admirabil, dar fără cultură, s-ar simţi prost în anturajul unei soţii care ar fi o intelectuală. Dar nu despre asta e vorba, mă refer la snobismul unei categorii prin specificul ei instabilă în ceea ce priveşte soarta fiecărui membru al ei luat în parte. Cum să te crezi diferit de ceilalţi, când într-un fel nu prea uşor previzibil poţi fi trimis oricând la munca de jos? Ce prostie!
    - Nu chiar, zisei, oamenii au avut totdeauna tendinţa de a se constitui în caste. Numai în Statele Uniie o anumită cantitate de dolari, indiferent cine eşti şi cum i-ai obţinut, vreau să spun indiferent prin ce soi de afacere, te aruncă imediat în casta celor bogaţi, care datorită pragmatismului ei e lipsită de prejudecăţi stupide. Un băiat destoinic şi plin de calităţi e uşor primit în rândul celor bogaţi, fiindcă se ghiceşte în el o forţă potenţială, adică un priceput viitor om de afaceri şi numai rar asta poate să provoace o tragedie americană, nu prea specifică.
    - Te referi la romanul lui Dreiser?
    - Cum e cartea asta?, zise Lavinia intrând cu cafelele.
    - E bună, zice Ciceo, americanii au simţul epicului, pe care europenii l-au cam fărâmiţat.
    - Da, râse Lavinia, ştiu la ce te gândeşti, mi-a adus mie o prietenă Ulysse de James Joyce, eu nu l-am citit, îl ţin de şase luni pe noptieră şi n-am trecut de pagina o sută.
    - E foarte interesant, zise Ciceo, dar mi-e mereu gândul la titlul pe care i l-a dat, Ulysse, de ce i-a spus el aşa, când în cartea lui nu se întâmplă nimic.
    - Cică se întâmplă, zise Lavinia, cutare scenă din Homer e descrisă şi aici, dar altfel!
    - Ei, altfelul ăsta, zise Ciceo, mă scoate din sărite, descrie pe pagini întregi cum eroul ia dimineaţa un purgativ, se duce la toaletă şi simte cum se uşurează... La ce corespunde asta din Homer?
    - De ce te încăpăţânezi s-o citeşti? râse iar Lavinia.
    - Se spune adesea: vreau să-mi dau seama care din noi doi e un idiot, în cazul de faţă eu sau irlandezul ăsta?
    - Deosebirea ar fi că el e celebru şi tu nu eşti, zise Lavinia.
    - Da, conveni Ciceo, ştiu, există idioţi celebri şi oameni cu bun-simţ anonimi, înseamnă că idioţii anonimi au reuşit şi ei să dea un exponent glorios.
    - În cazul ăsta ar însemna că Ulysse e foarte accesibil idioţilor.
    - Logica femeilor, răspunse Ciceo sarcastic, se poate învîrti în gol la infinit... E vorba de un anumit gen de idioţi dintre cei capabili să citească şi nu de idioţii care n-au luat niciodată o carte în mână: culţii pervertiţi, sătui de vechile valori.
    - A! făcu Lavinia, dar să ştii că ăştia nu sunt idioţi.
    - Bine, nu sunt. Cum să le spun atunci?
    - Păi ai zis bine, sătui de vechile valori. Dar să ştii că nu sunt nici pervertiţi. Uite, de pildă, eu sunt sătulă de oraş, mi-ar plăcea să trăiesc la ţară, îmi plac animalele şi natura, înseamnă că sunt o orăşeancă pervertită?
    - Bineînţeles, altfel te-ai fi măritat cu un ţăran şi te-ai fi ocupat de găini.
    - Nu sunt numai găini!
    - Da, mai sunt şi curci, gâşte, raţe...
    - Bine, râse Lavinia, admit simplificarea, să revenim la Ulysse. Cum tu n-o să admiţi niciodată că eşti idiot, zi că e el şi întoarce-te la Balzac şi Tolstoi.
    - I-am citit, zise Ciceo, vreau ceva nou, modern.
    - Nu eşti consecvent, zise Lavinia, în ştiinţă vrei să lăsăm luna acolo unde e, în artă vrei ceva modern. Ei, Joyce e cel mai modern, ce-i faci?
     - Păi nu mă las până nu-l citesc pe pisălogu-ăsta, zise Ciceo cu o iritare care i-ar fi distrat mult pe copiii lui; ştiau ei de ce nu vroiau să se ducă la culcare ca de obicei.
     - Nu e pisălog, intervenii (citisem Ulysse încă de pe vremea studenţiei), Joyce fărămiţează personajele şi lucrurile şi asta poate să enerveze, el nu mai poate să descrie bătălia de la Austerliz ca Tolstoi, în schimb, să mă scuze Lavinia, prinde, de pildă, femeia în timpul ciclului ei lunar şi ne arată alt câmp de bătălie, nu mai puţin senzaţional decât ceea ce vede savantul când pune materia vie sub microscop. E o altă Odisee... aşa că n-o să facă nimic, Ciceo, n-o să-ţi placă oricât te-ai strădui. Bărbieritul, de pildă, e o chestie, nu mai e un simplu bărbierit... Micul dejun cu rinichi şi alte momite durează cât aventura lui Ulisse pe insula Circei, unde oamenii lui sunt transformaţi în porci...
    Deşi Ciceo era relativ sobru în limbaj, de astă dată auzind toate acestea, trase, cu puternic accent ardelenesc, înjurătura prin care trimitem noi pe cineva antipatic la origine...
    - La mâne-sa, să se întoarcă de-acolo mai bun...
    În clipa aceea Lavinia se ridică brusc şi se îndreptă decisă spre dormitorul copiilor de unde auzirăm de îndată zdupăituri şi chicoteli.
    - Vă arăt eu vouă, strigă ea şi într-adevăr auzirăm apoi palme date şi ţipete mult exagerate de durere nesinceră, fiindcă oricât ar fi fost de îndesate, palmele mamei demult nu mai aveau asupra lor vreun efect...
    - Ascultă la uşă, zise Lavinia revenind, du-te tu, dragă, şi potoleşte-i...
    - Sunt şi ei curioşi, zise Ciceo, ce poţi să le faci, aşa eram şi noi...
    - Nu, că numai sâmbătă seara îi apucă, zise Lavinia, şi numai când vii tu pe la noi, mi se adresa, încolo îşi văd de-ale lor, ba chiar fac şi treabă după ce îşi termină lecţiile, îi trimit la piaţă, spală vasele...
    - Silvia nu e încă la şcoală? zise Ciceo.
    - Tocmai, spusei, a început şi ea în anu-ăsta şi aşa am reuşit s-o văd...
    - Da, te-apucasei să spui, ne luarăm cu vorba... zise Ciceo turnând iar în pahare.
    - Doi inşi începuseră să mă cunoască în vizitele mele, soldatul din gheretă care făcea de pază la casa ştabului şi, cum am spus, servitoarea. Soldatul nu era totdeauna acelaşi, dar servitoarea da. O fată stilată, cum se spunea pe vremuri, foarte tânără însă, ai fi zis că avea paisprezece ani. Nu avea chiar paisprezece, ci optsprezece neîmpliniţi, mă corectă ea când o întrebai. "Şi aşa frumoasă, îi făcui eu curte, şi te-ai hotărât să rămâi la meseria asta?" "Parcă eu m-am hotărât?" zise ea mohorâtă. Nu se dădea dusă din faţa porţii, de unde înţelesei că într-adevăr ei nu erau acasă şi că aş fi putut s-o fac să mă ajute să-mi văd fetiţa, îi mărturisii acest lucru. Ea se uită în cu totul altă parte decât la mine, în timp ce îmi şopti să plec şi s-o aştept mai încolo, după colţ, să n-o vadă soldatul. Se întoarse după o jumătate de oră şi ne îndepărtarăm mult de casă până ce începu să vorbească. De ce, o întrebasem, se hotărâse să se angajeze aici? A silit-o cineva? "Ba nu m-a silit, a venit cineva de la Sfatul Popular şi m-a întrebat dacă nu vreau să urmez o şcoală. Ce şcoală? De menaj, mi-a spus. Nu prea aveam chef, că nu prea am fost bună la şcoală, dar, fetiţo, zice ăla, nu e vorba de carte, dar de ce e vorba, menaj, zise, să înveţi să găteşti, ştiu să gătesc, zic, n-am nevoie de şcoală specială, m-a învăţat mama, nu ouă prăjite, zice, şi nici cum să faci mămăligă, alte chestii mai complicate, n-o să-ţi strice, ai să vezi. M-am gândit eu: şi cât ţine? Nu mult. Şi pentru ce? Ai să vezi, dacă nu-ţi place, te întorci la sapă. Ai mei, zice, du-te, Florico." Au luat-o cu o maşină şi au dus-o la Bucureşti la acea şcoală. Nu era singură, erau vreo sută, toate ca şi ea, frumoase de picau şi tinerele, toate fecioare, au fost întrebate, examinate medical, dacă n-aveau şi vreo boală, ele sau părinţii lor, dinţi stricaţi sau auzul şi vederea slăbite din cine ştie ce pricini ereditare. După cursuri au fost repartizate pe la bufeturi închise, la mari instituţii, trimise la recepţii să-i ajute pe chelneri, la mare în timpul concediilor prin diferite vile şi în cele din urmă pe ea au repartizat-o aici la tovarăşul... Nu ştia cum să plece, adică de plecat nu putea, ce să facă s-o dea afară... Nu se purtau urât cu ea, de gătit gătea doamna, că îi place să gătească, ea doar o ajuta, avea grijă de toaleta ei, făcea curăţenie, ajuta la descărcatul camionetei care le aducea de toate, avea grijă de Silvia, dormea alături de ea într-o odaie şi... că de ce a răcit fetiţa? De unde să ştie ea de ce a răcit? Din pricina ta, ai lăsat-o să se dezvelească noaptea, ai scos-o în frig şi nu i-ai înnodat bine fularul la gât... Te bag la puşcărie! Şi uite-aşa, de la o vreme, din te miri ce, te bag la puşcărie... Dar de ce să mă bage ea la puşcărie? Am furat ceva, ce crimă am făcut? Vara asta au plecat la mare, pe mine m-au lăsat acasă cu fetiţa, care făcuse cu o lună înainte hepatită şi medicii au spus că analizele nu sunt încă bune şi Silviuţa n-are voie anul ăsta să meargă la mare. Au plecat, cum ar fi, dimineaţa, cu maşina. După-masă, aşa, se întoarce şoferul, l-a trimis doamna îndărăt să-i aducă nu ştiu ce bijuterie pe care o uitase din pricina idioatei ăleia, aşa mi-a zis, pe care când s-o întoarce o s-o trimită neapărat drept la puşcărie. Adică pe mine! Da' de ce sunt idioată, îi spun şi eu şoferului, de bijuterii nu mi-a spus nimic, singură şi le-a ales şi a plecat cu ele. Grija ta era să-i aduci aminte, zise şoferul, acuma eu trebuie să mă întorc iar la mare, că le vrea neapărat în seara asta şi pe urmă iar să fac un drum îndărăt, că nu vrea să mă cazeze până mâine dimineaţă, asta înseamnă că trebuie să alerg cu viteză o mie de kilometri din pricina ta! O să dai de zbenga, ai să vezi!... Da' ce sunt eu?! Dacă nu-i place de mine n-are decât să mă bage la puşcărie, n-o să stau acolo toată viaţa şi pe urmă găsesc eu un restaurant unde să mă angajez ca picoliţă, eu idioată nu sunt şi nu m-a făcut mama să n-am voie să cunosc şi eu un băiat şi să mă distrez... Că dacă mă prinde că nu mai sunt fecioară, mă trimite înapoi la sapă! Nu mai pot! Parcă nu m-am născut cu sapa în mână... Ei, na! Cum oi fi eu, dar n-o să ajung vreodată să-mi las bărbatul şi să-i iau copilul şi să nu-l las să-l mai vadă. Aşa căţea n-aş fi, să-l las să stea la poarta mea, chiar dacă aşi ajunge împărăteasă şi el un nenorocit. De ce? Nu l-ai făcut cu el? Când l-ai făcut nu ştiai cine e? Acuma nu-ţi mai place, ai ajuns sus? Şi fetiţa-aia ce zice? Când s-o face mare crezi că n-o să afle şi n-o să-ţi întoarcă curul? La noi, te-ai măritat, ai luat un bărbat, ăla e, trebuie să te înţelegi cu el, să-l asculţi, că de-aia e bărbat şi să nu dai dosu dacă vine şi el odată acasă cu chef şi îţi trage o bătaie, aşa pe degeaba... Dacă ţine la tine mai treci cu vederea, mai înghiţi că nici tu nu eşti sfântă... Eu în locul dumneavoastră n-aş mai da pe-aici şi fetiţa, n-aveţi grijă, o să-şi aducă ea aminte şi n-o să vă uite... Vă spun eu cum puteţi s-o vedeţi, zilele astea a început şcoala, o pândiţi la ieşire şi gata. Numai să nu scape vreo vorbă că aţi văzut-o! Ei şi dacă scapă, ce? N-o să trimită miliţia să vă împiedice. Poate mă face vinovată tot pe mine şi mă dă afară? Unde n-ar fi! Hai să vă arăt unde e că tovarăşul a discutat cu doamna că e mai bine s-o dea la şcoala din raion şi nu la şcoala lor specială, e bine să cunoască fetiţa copii obişnuiţi fiindcă acolo lui nu-i place, a auzit că nu prea se ţin de carte şi au prins fel de fel de fumuri... El e un om care niciodată nu mi-a zis nimic, ba, când mă prinde câteodată că nu pot să mă stăpânesc şi răspund, las-o în pace, zice, las-o în pace, dacă zici că nu se pricepe... (În chestia asta cu şcoala ştabul nu se dovedea că ar fi snob şi dacă şi-a trimis copiii la Oxford asta a făcut-o poate pentru că într-adevăr acolo se învaţă carte şi chiar şi fiul primului ministru al Marii Britanii poate s-o încaseze dacă face pe nebunul cu profesorii, cine ar îndrăzni aici să facă astfel? care profesor?)
    - Aşa că m-am învoit de la Oraca să lipsesc lunea trecută şi pe la ora douăsprezece eram la Bucureşti pândind ieşirea copiilor într-un gang-poartă plin de părinţi. Florica era şi ea acolo, tăcută, cu braţele la piept, posomorâtă. Ai fi zis că după destăinuirea ei se vidase interior, sau că îmi dădea de înţeles că nu mai avea nimic să-mi spună şi nici să încerc s-o întreb. Zidul pe care pot să-l pună aceste fele de la ţară între ele în lume, când lumea asta nu e pe placul lor, impune respect, e un zid gros, de netrecut, menit să le apere de orice intruziune care ar putea să le ia sufletul, având o foarte coerentă conştiinţă de sine că acest suflet e singura lor avere, în timp ce alţii îşi bat joc de-al lor şi de-al altora, într-un desmăţ neruşinat. Stătea absolut nemişcată cu braţele la piept având parcă, foarte liniştită, convingerea că pe ea se sprijină lumea, pe picioarele ei voinice, pe umerii ei zdraveni, pe ceafa ei de cariatidă, pe umerii ei îndoiţi, dar nu încovoiaţi, ca să-şi acopere cu braţele sânii (altă avere care nu trebuia expusă), în timp ce noi ăştia, neliniştiţi, implicaţi în drame care ne dezbinau şi care ne plimbam încoace şi încolo sub impulsul unor gânduri şi sentimente fără rost, eram cei care pieream, care ne destrămam ca fulgii de păpădie pe care îi vedea ea pe câmp zburând la cea mai mică suflare a vântului. O imitai şi mă oprii şi eu din mers şi rămăsei nemişcat şi nu prea aproape de ea, ca şi când, desigur, nici n-aş fi cunoscut-o, în acest timp în curtea şcolii izbucniră deodată copiii, dar fără rumoarea de altădată, după cum mi-aminteam eu că făceam când goleam clasele, cu strigăte şi ţipete ascuţite al căror vacarm se auzea departe în cartier. Nu, erau copii liniştiţi aceşti bucureşteni şi aproape toţi bine îmbrăcaţi, unii chiar prea bine şi parcă prea maturi cu mica lor trufie liniştită pe chipuri, cu acea expresie deloc reconfortantă pentru un om mare, că noi nu mai contăm şi dacă mai aveam vreun rost acela nu era altul decât să-i slujim pe ci, să le cumpărăm aceste costume elegante şi bine călcate, aceste rochiţe şi guleraşe bine apretate, serviete şi ghiozdane moi de piele... Nici unul dintre părinţi nu arăta ca mine atât de smerit şi cu neliniştea în mine... clandestin... în neregulă cu propriul său copil... Costel, hai, mamă! (treacă-meargă, Costel, deja năsos ca maică-sa, nu promitea nimic înălţător), Lenuş (o! Lenuş, se vedea cât colo că nimic nu i se refuză). Da, Bobo şi cu Irinel sunt prieteni cu Gigel... Vulturaş (ei da!) cum? din moment ce părinţii lui erau nişte vulturi şi el era un vulturaş! Şi tatăl infatuat, un pitic care amintea mai degrabă de un cârciog, o cârtiţă, decât de şoim, îl luă sub protecţie să-l ducă repede spre cuibul din care avea să zboare mai târziu un nou pretendent la cucerirea lumii... Dar unde e Silvia?
    - Silvia nu venea, deşi grosul copiilor care se scurgeau pe dinaintea mea prin gang începuse să se subţieze... S-o fi rătăcit? O fi aflat ceva Matilda şi o fi venit s-o ia mai înainte? Dar deodată o zării în depărtare. Da, ea era la coadă... Nimeni nu mai era în urma ei... Venea, ca să zic aşa, cu sârg, avea şi ea o ţintă, dar mergea ca o răţuşcă, fără spor (când căpătase ea mersul ăsta?) şi parcă nu mai crescuse de când maică-sa n-o mai lăsase s-o întâlnesc sau poate aceste spaţii mari în care eu n-o văzusem niciodată de la distanţă mă făceau să descopăr cât era ea de micuţă pe această lume în care i se dăduse drumul?
    - Ei, Silvia, gândii, ce cavaler o să ştie să preţuiască acest mers al tău când o să ajungi domnişoară? O să fii dezagreabilă la plimbarea în doi, cu acest legănat al tău care mie mi se părea atât de dulce şi care cere atâta protecţie! Ei, cine o să te protejeze? Aşa era, fularul îi atârna şi el într-o parte, ghiozdanul îl ţinea prea aproape de pământ ca într-o relaxare după o grea trudă, sau ca şi când ar fi gândit că totul îi era egal, o sanda avea cureaua desfăcută, mică lălâie care se opri în faţa mea şi strigă cu o tristă oboseală şi surpriză nedefinită: "Taaa-ta!"
    - Parcă mi-ar fi spus: unde-ai fost până acuma, adică ştiu, dar iată-te, şi se lăsă luată în braţe în timp ce ea nici nu se lipi de mine, nici nu-şi încolăci braţele pe după gâtul meu, închise doar ochii pe jumătate şi se făcu moale, o părere, nu un corp, atât era de imponderabilă. În acest timp, Florica se apropiase, îi încheie sandaua târşâită (se vedea că multă vreme mersese cu ea astfel), îi aranja rochiţa la gât al cărei guleraş era şi el cam strâmb şi îi drese părul sub panglica bleu care nu-i mai trecea chiar pe deasupra capului.
    - Te-ai bătut, ce-ai făcut?  îi zise.
    - Ci nu m-am bătut!
    - Ba te-ai bătut, ai dat cu sandala. Iar ţi-a furat Angela creionul.
    Nu răspunse. Era obosită? Vag înstrăinată? N-am stat mult cu ea, să poată Florica să răspundă dacă fetiţa va povesti Matildei că m-a văzut, că ea n-avea cum să mă împiedice s-o aştept la poarta şcolii. Dar că, bineînţeles, nu i-a dat Silviei drumul din mână. Chiar aşa, un tablou sfâşietor, tatăl ei mergând alături, nu prea aproape, ba chiar în urmă, fără să-i vorbească, fără să mă lase s-o iau în braţe şi s-o sărut.
    - Şi data viitoare! zise Lavinia. Cum ai s-o mai poţi vedea? Dacă Florica asta o să facă chiar aşa cum ai spus? Sau cine ştie ce-or să inventeze să te împiedice s-o vezi?
    - Ceva îmi spune că Silvia o să păstreze secretul, zisei. Oricum, o să văd eu!

                                                          IX

                          Bineînţeles că Silvia povesti, dar Matilda reacţionă indignată.
    - Cum, zise ea, eşti nebun? Ţi-a interzis cineva vreodată s-o vezi? Cum aş putea eu să-mi permit să împiedic copilul să-şi vadă tatăl?
    Şi-mi făcu un semn fluturându-şi degetele la tâmplă, adică eram cam tralala! Şi-mi întoarse spatele şi intră în casă arătându-mi ca odinioară lui Petrică un fund dispreţuitor în care îi coborâseră parcă din cap ideile: drept cine o luasem s-o cred capa bilă de o asemenea infamie?
    Poate eu aş fi fost în stare să mă port astfel dacă soarta ar fi făcut să-mi fie încredinţată fetiţa!
    Şi mai întârzie câteva clipe cu mâna pe clanţă adăugând cu glas tare, dar tot fără să se întoarcă:
    - Te pomeneşti că ai de gând s-o răpeşti şi cauţi motive! Dar ia-o, dragă, şi du-te cu ea şi pe-acasă, ţine-o cât vrei, nu e şi copilul tău? Adică nu cât vrei, că nu poate lipsi mult de la şcoală, dar ia-o totuşi într-o vineri şi ad-o îndărăt marţi, îţi dau şi o maşină cu un şofer care să vă ducă şi să vină pe urmă s-o ia. Îşi aduce aminte de bunică-sa, du-o la ea să stea acolo, că la tine nu te pricepi tu să ai grijă de un copil, nu poţi s-o laşi singură când te duci la serviciu. Du-o şi pe la Vasia... aş veni şi eu, dar n-am timp...
    Îşi făcu totuşi timp şi vinerea următoare plecarăm împreună cu maşina.
    - Hai, răţuşcă, îi spusei şi o luai în braţe şi mă aşezai cu ea lângă şofer.
    - Să ştii, îmi zise după vreo oră de mers în tăcere, chestia aia, când te decizi, se poate aranja foarte repede.
    - Da, zisei, ştiu că se poate aranja foarte repede.
    Şi tăcerea se aşternu iar peste noi, pe care o rupse tot ea, uimindu-se în franţuzeşte, să nu înţeleagă şoferul cum de poate să stea Silvia cu mine atât de multă vreme liniştită, fără să sporovăiască tot timpul cum face acasă. Te pomeneşti că îi impuneam respect, pe ea n-o mai ascultă.
    - C'est normal, îi răspunsei cu afectare, te judecă în sinea ei şi să nu te aştepţi să fie altfel.
    - Da, ştiu, dar cu servitoarea de ce e obraznică !
    - A, servitoarea, râsei eu, păi dacă te aude pe tine că îi zici: te bag la puşcărie?
    - Ţi-a spus asta? exclamă Matilda sincer surprinsă. Dar ce mă mir: e o mitomană. Am mai prins-o acuzându-mă de tot felul de tâmpenii. Mircea zice că la toate le lipseşte câte o doagă, pe lângă că sunt şi hoaţe şi puturoase, când nu sunt şi beţive, mai ales alea mai bătrâne. Te uiţi la ea, ai zice că e normală şi sănătoasă, ca să descoperi pe urmă foarte repede că în mintea ei zace o ţicneală. Cum să-i spun eu aşa ceva? Doamne iartă-mă! se închină Matilda. Poate o fi auzit de la alta, că se întâlnesc între ele şi discută...
    - Dar istoria cu bijuteriile? o întrebai.
    - Ce istorie?!
    Îi povestii.
    - Formidabil, zise Matilda, e nebună, o dau afară.
    - Păi asta şi vrea, zisei, cică n-o lăsaţi!
    - N-o lăsăm?!! E de-o prezumţie stupidă, nu ne-a spus niciodată că ar vrea să plece. Acum îmi dau seama, fată ca Ana n-o să mai găsesc. Îmi pare rău că n-am luat-o cu mine, Mircea n-a vrut. Te pomeneşti că istoria cu interdicţia mea să n-o mai vezi pe Silvia e tot opera ei, altfel nu-mi explic cum ai putut să crezi... Nici tu nu eşti zdravăn...
    Mama era grav bolnavă, aproape pe moarte, dar nu-i spusei nimic Matildei, vroiam s-o ţin pe Silvia la mine şi nu la Tasia unde ea ar fi putut-o trimite. Îmi spusese că ea se întoarce în aceeaşi zi. Se duse cu ea acolo, eu refuzai, dar plecă a doua zi dimineaţa.
    O luai pe Silvia şi trecui pe la mama. Nu se îmbolnăvise dintr-odată, începuse prin a se înstrăina de mine, în acel fel atât de neliniştitor al inimilor simple de retragere din viaţă când nimic din ceea ce au iubit nu le mai face să tresară. Într-o zi, când ştiam că trebuie să vină la mine, nu venise. Mă dusei eu la ea.
    N-avea nimic, spăla ceva, dar nu-mi răspunse când o întrebai:
    - Ce, e mamă, ce s-a întâmplat?
    Nici nu întoarse capul.
    - Ce e cu tine, repetai, te-ai supărat de ceva?
    Îşi văzu de treabă ca şi când nimeni nu era lângă ea. Stoarse însă cu vigoare rufa, o scutură şi o puse alături de altele, apoi îşi vârî iar braţele în clăbuci.
    - Ce e cu mama, ce i-ai făcut? îl luai la rost pe tata.
    Pentru întâia oară el rămase în faţa mea cu ochii larg deschişi, de vinovăţie fără vină şi se sperie de duritatea vocii mele.
    - Ce e cu ea, ce porcărie i-ai făcut, repetai, nu cumva ai dat în ea?
    El făcu un efort parcă neomenesc, să înţeleagă şi îmi răspunse:
    - Nu vorbeşte! Nu i-am făcut nimic!
    Şi mă lăsă să înţeleg că aş putea să-l calc în picioare dacă eu, descoperindu-i vreo vină spusă de ea, aşi fi ispitit să-l pedepsesc; îşi desfăcu braţele cu sensul că era gata să ispăşească.
    Revenii lângă albia unde ea spăla rufe.
    - Mamă, îi spusei, să ştii că eu mă descurc, dacă eşti obosită nu mai veni.
    Dar ea veni, însă fără să mă aştepte, lucru care mă alarmă.
    - Hai s-o ducem la doctor, îi spusei tatălui meu, are ea ceva.
    - Nu, spuse mama, la doctor vă duceţi voi, eu îl am pe cel de sus!
    Totuşi se umili să vadă cum dropicoase şi tinere laborante îi luară sânge şi se expuse şi unui examen ginecologic la care nimeni nu se gândise.
    Eu auzii sentinţa: operaţie, îmi spuse avizatul medic şi îmi arătă un foarte mic punct pe o neagră hârtie. Se supuse şi acestei măcelăriri, se simţi bine o vreme, după care însă se făcu covrig şi nu se mai ridică din pat. Avea dureri mari, pe care şi le potolea cu morfină, venea o soră şi îi făcea injecţii.
    Refuză să se interneze.
    - Mamă, îi spusei, a venit Silvia.
    Se întoarse şi se uită la ea îndelung. N-o mângâie. Egoismul ei în moarte nu se zdruncina nici la vederea unei inocente fetiţe, propria ei nepoată. Totuşi spuse ceva, o constatare:
    - S-a făcut bălană! Ştiam că e brunetă!
    Era tocmai pe dos. Silvia nu fusese brunetă, ci blondă, şi acum era şatenă.
    - Silvia, zisei, sărut-o pe bunica.
    Dar copiii simt când nu sunt iubiţi şi fetiţa nu se mişcă.
    - Bunica, Silvia, apropie-te, insistai.
    Dar mama ne întoarse spatele şi fetiţa ieşi afară înaintea mea şi, când ieşii şi eu, îmi apucă mâna şi, redevenind veselă, făcu o săritură într-un picior.
    Marţea care urmă, Matilda veni s-o ia, ne găsi acasă şi se arătă încântată de camera mea şi nu se miră când îi spusei că Silvia a stat tot timpul cu mine, chiar şi la birou, unde a stârnit admiraţia funcţionarilor.
    - N-o răsfăţa, îmi spuse, fiindcă o să devină şi mai impertinentă decât e...
    - Hai, răţuşcă, la revedere... Auzi ce zice mama!
    - Ci nu sunt o impertinentă! protestă ea cu atâta forţă şi negaţie încât dacă n-aş fi văzut-o eu însumi cât putea fi de impertinentă, aş fi crezut-o, ba chiar aşi fi fost indignat că iată cum e năpăstuit un copil.
    - Nu ţi-am spus că era să moară... zise Matilda.
    - Chiar?!
    - Acum câteva luni am schimbat becul din bucătărie, am pus unul mare de 200, nu ştiam ce mă enerva seara când vroiam să prepar ceva, n-aveam destulă lumină. Dar a trebuit să schimb şi globul, a venit un electrician cu unul mai mare, s-a urcat pe scară, a meşterit acolo şi s-a cărat... A doua sau a treia zi găteam ceva şi odată aud pooc! şi când mă uit o văd pe Silvia la pământ, leşinată, îi căzuse globul drept în frunte... Ţi-nchipui, de la înălţimea aia! Şi-a revenit ea, am dus-o la Urgenţă, i s-a făcut o radiografie, avea o mică fisură. Se închide repede, nu vă alarmaţi, zise doctorul. Cum să nu te alarmezi? L-am chemat în aceeaşi seară pe electrician şi i-am spus: ce-ai făcut, tâmpitule? Îţi dai seama că aşi putea să te bag la puşcărie? (ăstuia chiar i-am zis-o!) Nu eşti capabil măcar să strângi nişte şuruburi, atunci ce fel de electrician eşti? Dacă murea fetiţa? Du-te dracului din faţa mea, ieftin n-o să scapi, îţi promit. Uite-aşa, mai spuse Matilda, te chinuieşti să creşti un copil şi vine un idiot, făcut repede electrician, şi ţi-l omoară! El crede că ce importanţă au acolo nişte şuruburi! Le strângi, nu le strângi, pentru moment stă el agăţat globul? Ei, dacă stă, e în regulă, încasează ciubucul sau leafa şi îşi vede de treabă! Întârziat mintal! Dă vina pe obiect, că aşa sunt făcute! Dacă aşa sunt făcute de ce nu spui dinainte?... Ei, Silvia, gata, mergem! Că şi tu te-ai găsit să treci pe sub bec tocmai în clipa când cădea globul. Şi exact peste capul tău! adăugă Matilda. Ţi se pare absurd ce-ţi spun, ai? Află că nu e chiar atât de absurd! Nu trebuie să fii acolo unde, o cărămidă se pregăteşte să cadă de pe un acoperiş.
    - Ci-ci, mama, protestă Silvia cu tot sufletul din ea, ci ce vină am avut eu?
    Amândoi, Matilda şi cu mine, ne uitarăm în altă parte, să nu se vadă pe chipul nostru surâsul, tandreţea infinită pe care ne-o stârnea inocenţa absolută a protestului ei.
    Clipe de fericire! Şi simţii o sfâşiere la gândul că s-ar fi putut ca aceste clipe să se repete pentru mine zilnic, dacă am fi rămas toţi trei împreună... Desigur, Matilda era astfel fericită, fiindcă un copil, până la o anumită vârstă, e o veşnică surpriză.
    Iar soarta făcea ca surprizele Silviei să fie aproape toate miraculoase, şi doar puţine rele. Matilda intui starea mea de spirit.
    - Dacă te-ai hotărî, îmi spuse în franţuzeşte, ai fi la Bucureşti şi n-ar fi o problemă s-o vezi pe Silvia oricând ai vrea. Dacă n-aş fi avut-o, îţi spun sincer, cred că mă sinucideam. Eu mă plâng de ea numai aşa, de fason, dar e un copil extraordinar de bun, o minune. Numai la asta mă gândesc când zic să accepţi numirea, să fii aproape de ea şi, de ce să nu-ţi mărturisesc, şi ea de tine!
    - Mai vedem! spusei, nu pentru că aveam vreo îndoială, ci ca să n-o contrazic, să se poată repeta venirea Silviei la mine, aceste trei zile... Mai vedem, repetai de astă dată cu mai multă hotărâre, mai am ceva de scris, să termin şi atunci o să iau o hotărâre.

                                                                        X

                                         "Oraca" îmi dădu zece zile din concediul meu pe anul viitor s-o veghez pe mama.
    Egoismul ei în moarte deveni înspăimântător şi afirmaţia mea ar putea fi considerată de asemeni cumplită. Aşadar, tu stai pe scaun în faţa ei, eşti în plină tinereţe şi putere, ochiul tău vede lumea şi percepe în adâncurile ei toate miracolele, te scalzi în lumină, pluteşti fermecat de armonia zgomotelor, te legeni purtat fără să ştii de noi speranţe de fericire şi gândeşti, mai poţi gândi, mai există în tine loc să gândeşti că tot ea, mama ta, căreia îi datorezi totul şi care va trebui să moară încă tânără (şi nu cândva, ci chiar acum sub ochii tăi), ar fi egoistă în singurul lucru care îi mai aparţinea, dispariţia ei iminentă? (Şi nu învăluită într-o aureolă, aşa cum a fost tot timpul cât a trăit, ci chinuită, împiedicată de dureri atroce să se împace cu lumea şi cu sine şi să moară aşa cum trăise, ca într-un vis).
    Să-ţi ieşi din fire şi să simţi tot tu dezamăgire, ranchiună chiar, un încăpăţânat sentiment de frustrare? Ranchiună împotriva propriei tale mame pe patul morţii?
    Speriat, tata fugi, plecă de-acasă şi mă lăsă singur cu ea, după ce toate puterile lui îl părăsiră şi care se dovediră atât de mici faţă de cele ale mamei, parcă dezlănţuite, ţinute sub obroc atâţia ani, sublimate ai fi zis pentru totdeauna într-o nesfârşită dragoste pentru băiatul ei. Da, dar acum nu mai eram nici eu băiatul ei, după cum încă demult tata încetase să-i mai fie soţ.
    Era de-o luciditate inumană.
    - Nemernicule, îi spuse ea într-o zi (şi nu într-o zi oarecare, ci într-una în care i se făcu prima injecţie cu morfină şi se ridică în capul oaselor triumfătoare, ca şi când durerile, care îi ţinuseră sufletul în chingi, pierind, credinţă că se va face bine renăştea năvalnic), ei, lasă, îi zise, că mă dau eu jos din pat şi o să-ţi plătesc pentru toate, de-o să zici, mamă, de ce m-ai făcut.
    Blând, cu ochii umezi (plânsese mai înainte lângă patul ei, fiindcă şi el ştia adevărul, că ea n-avea scăpare, impresionat de gemetele ei, credea poate că chiar atunci îşi va da duhul), tata intră în dialog cu ea, întâi generos, apoi din ce în ce mai iritat.
    - Să te faci bine, că n-o să plâng eu de ce-o să-mi plăteşti tu!
    - Aha, crezi c-o să mai muncesc ca o roabă, să-ţi fac de mâncare, să-ţi ţin casa curată şi să-ţi spăl rufele tale murdare, murdărite în patul curvei în care te-ai bălăcit o viaţă întreagă. Nici măcar atâta simţ n-ai avut în tine să nu mi le dai tot mie să ţi le spăl.
    - De ce le-ai spălat dacă ştiai ? îşi retrase tata deodată toată duioşia de mai înainte.
    - De ce le-am spălat? zise mama. Ca să te las să înţelegi cât eşti de nemernic! Eşti, ai fost şi o să rămâi. Un nemernic, fără scăpare. Un animal de cocină! Şi încă animalul ăla îl tai şi îl mănânci, fiindcă aşa a lăsat Dumnezeu, tu n-o să fii de folos decât viermilor, fiindcă o să mori şi tu, n-o să trăieşti cât lumea!
    - Da?! murmură tata lovit pentru întâia oară de violenţa unui dispreţ atât de total şi neaşteptat. Va să zică n-am fost de folos nimănui! zise el cu milă pentru el însuşi, ca şi când pentru întâia oară ar fi avut revelaţia că munca, strădaniile lui de a-şi ţine familia ar fi fost în van.
    Dar nu era acum timpul să i se recunoască vreun merit, nu înţelegea că nu despre asta era vorba, ci de trădarea lui iniţială, cu propria lui cumnată, a doua trădare n-o mai interesase pe mama, nu mai era demult bărbatul ei şi de aceea îi spălase rufele cu aceeaşi necesitate cu care curăţa coteţul păsărilor şi al porcului. Oare el nu ştia că ea ştia?
    - Şi boul munceşte, şuieră mama, şi pentru asta ţăranul are grijă de el, îl ţesală, îi râneşte grajdul de băligi de sub el şi îi dă să mănânce. Băligi de sub el, îi dă să mănânce!
    Asta suna pentru tata murdăria de sub el, şi-i dăduse să mănânce ca unei vite! Se făcu roşu de adâncă jignire, dar tăcu copleşit.
    - Nici măcar cu propriul tău fiu n-ai ştiut să te porţi ca un om, continuă mama necruţătoare. Nu zic înainte, când era mic şi el a greşit, dar măcar atunci când a fost la ananghie. L-ai dat afară din casă, când poate simţea şi el nevoia unui sprijin, că n-avea un alt tată la care să se ducă. Ţi s-a părut că nu era de nasul tău să-l vezi simplu muncitor în uzina în care tu erai mare maistru. Ce să zic, foarte mare! mai mare decât un rahat cu moţ!
    Iată deci ce violenţe ascundea mama în tăcerile ei premonitoare bolii.
    Mă trecu un fior: nu mă va cruţa nici pe mine, astfel de furii nu mai sunt părtinitoare, fiindcă revolta care le susţine e totală şi nu mai lasă loc nici unei îngăduinţe.
    Tata vru să-i răspundă, dar îi pusei o mână grea pe umăr, mă ridicai şi ieşii afară. El înţelese şi mă urmă.
    - Las-o să spună, zisei. E bolnavă şi ştii şi tu că o să moară. A făcut metastază.
    - Da, dar n-auzi ce spune? îmi răspunse el aprins la faţă. Înseamnă că aşa a gândit ea despre mine o viaţă întreagă!
    - N-a gândit sau au fost nişte gânduri pe care ea le-a alungat totdeauna, dovadă că nu ţi le-a spus niciodată. Şi nu ţi le-a spus fiindcă ştia şi ea că sunt nedrepte. Ai să vezi că o să mi le spună şi mie, dar trebuie să ne stăpânim. Ea n-o să mai fie, mai adăugai şi izbucnii în hohote.
    Îmi trecui palma peste faţă şi îmi reprimai plânsul care mă turburase în adâncuri, simţind instinctiv în măruntaiele fiinţei mele că dacă i-aş fi dat drumul nu mă aştepta o eliberare, ci un chin fără soluţie.
    Tata însă nu se lăsă impresionat:
    - Degeaba zici tu, aşa a gândit o viaţă întreagă! Când mor, oamenii iartă pe toată lumea. Asta n-o să mă ierte nici în clipa când o s-o ia Dumnezeu.
    - Nu vorbi aşa, îi spusei posomorât. Ştii bine că eşti vinovat !
    - Eu? De ce?!
    - Ai înşelat-o cu mătuşa Cecilia! Şi nici măcar nu v-aţi ferit. Vă sărutaţi sub ochii ei.
    - Cum, se indignă el, dar era soră-sa, cum puteam eu s-o împiedic să-mi sară de gât ca o smintită? Când mi-am dat seama i-am spus să-şi vadă de treabă.
    - Hai, tată, e mult de-atunci, n-are rost să mai dezgropăm morţii, Cecilia e acum şi ea o babă, mama e pe moarte, ai face mai bine să-i ceri iertare...
    - Pentru ce?
    - N-o să te apuci să-i mai spui şi pentru ce, s-o întăriţi şi mai mult, îţi ceri iertare că n-ai putut s-o faci fericită, iată, şi nu te mai simţi tot tu jignit...
    - E o prostie mai mare şi decât tine şi decât ea, să credeţi că aş fi înşelat-o înainte să mă părăsească întâi ea pe mine.
    - Bine, aşa trebuie să spui, eu te cred, dar uite că ea de aceea te-a părăsit... îţi dai seama cât a ţinut la tine dacă chiar şi pentru nişte sărutări, cum spui tu, cam smintite, a putut să se înstrăineze de tine ca femeie. A fost jignită! Şi de tine şi de soră-sa! Nu toţi putem să trecem peste astfel de lucruri!
    - Şi a trăit cu ideea asta în cap atâta amar de vreme?! exclamă el sincer uluit.
    - Nu, tată, părerea mea e că asta a fost pentru ea un pretext. Aşa s-a simţit ea bine, după ce m-a născut, să-şi încheie ciclul... Pot să-ţi spun că a ţinut la tine tot timpul, altfel ar fi divorţat şi chiar s-ar fi şi recăsătorit... Gândeşte-te!
    Dar el nu părea dispus să se gândească. Poate era cu adevărat vinovat? Poate chiar trăise cu smintita Cecilia, dar crezuse că mama nu ştia?
    Stătea nemişcat, în picioare, lângă stâlpul verandei, cu ceva dur pe chip, o îndârjire vanitoasă de mascul care nu regreta nimic şi se uita, fără să vadă, peste norii de toamnă blândă pe care un vânt puternic, care nu se simţea aici, îi alerga din urmă, despletindu-i şi făcând să apară şi să dispară soarele care îşi deschidea cu putere, printre goluri, ochiul alb, incandescent.
    Să-şi ceară iertare? Nici vorbă! Pentru ce? Aşa, degeaba? Nu plânsese el mai înainte, asta nu era un fel de a cere iertare? Şi cum îi răspunsese ea? Da, o să moară, toţi o să murim şi ce putem face?
    - Nu te mai gândi, îi spusei, că nu te gândeşti bine... du-te şi bea ceva!
    Se smulse din loc şi cu paşi hotărâţi, dar cu capul în pământ: da, aşa avea să facă!
    Mă întorsei lângă mama uitând de presentimentul că nici pe mine nu mă va cruţa, sau poate atras de o curiozitate din adâncuri: ce-ar fi putut să-mi spună? Că o jignisem în adolescenţă lovind-o peste mâna cu care mă închina seara înainte de a adormi? Că trăisem (..."copil curat" cum eram) cu o fată care nu avea nume bun? Pentru asta se despărţise ea de tata şi îşi oprise ochii numai asupra mea, ca la singura divinitate de pe această lume pentru care merita să mai trăieşti? Dar mama mă lovi pe neaşteptate în viaţa mea mai apropiată şi într-un fel incredibil.
    Nu pentru că mă însurasem cu Matilda şi ieşise rău, ci pentru că suferisem pentru ea cum nu suferisem vreodată pentru mama care mă făcuse. Şi pe lângă toate o mai lăsasem să-mi ia şi copilul.
    - Ce puteam să fac, zisei, contra hotărârii tribunalului?
    - Da? spuse ea sarcastică, şi ce putea să facă tribunalul contra unui tată care ia cu forţa copilul din mâinile unei descreierate? De ce nu te-ai dus la proces cu martori că nu e sănătoasă la cap? Pentru că nu e, zise mama cu o tonalitate joasă, care mă înfioră. Şi tu suferi şi acum pentru ea, bărbat ca bradul, când te văd că mergi cu ceafa aşa, îndoită, îmi vine să te iau la bătaie.
    - Întâi că nu sufăr, zisei, al doilea nu merg cu ceafa îndoită.
    - Nu suferi? aproape că strigă mama. Atunci de ce nu te-ai însurat până acum? O aştepţi să se întoarcă, aşteaptă, ca un neghiob, până o să-ţi treacă tinereţea şi o să iei şi tu pe la cincizeci de ani (că n-o să îmbătrâneşti singur ca un câine!) o babă ca şi tine, vai de viaţa ta!
     Rostite fără dispreţ, aceste cuvinte puteau părea tandre! o mamă supărată care îşi dăscăleşte, din gelozie, fiul care se topeşte după alta. Dar răceala şi dispreţul ei fără nuanţe, răceală de gheaţă, dispreţ fără speranţă, aşa este cum îmi spunea şi altfel nu va fi, îmi păstrai însă firea şi tăcui, cu atât mai mult cu cât recunoşteam în sinea mea că dacă Matilda s-ar fi întors aş fi primit-o. Numai pe mine m-aş fi putut convinge că o făceam pentru Silvia. Tăcui.
    Nu pe mama aş fi convins-o, acum când gândurile ei tăiau ca un cuţit. Tăcui, totuşi mă pomenii vorbind.
    - Ce să fac, mamă, îţi semăn: şi tu te-ai despărţit de tata, dar n-ai fugit din casa lui, cu toate că mai târziu ai aflat că trăia cu aia.
    - Dacă aşi fi găsit un bărbat curat, n-ai tu grijă că aş fi fugit! Măcar ăsta a muncit pentru noi, altul...
    Dar nu mai spuse ce i-ar fi putut face altul.
    - Ei, exclamai, nici eu n-am găsit o "femeie curată", că dacă aşi fi găsit-o n-avea nici tu grijă că aş fi luat-o!
    - Pentru că eşti orb, se întoarse ea deodată spre mine (până atunci îmi vorbise cu spatele). Ai văzut tu vreodată o fată mai frumoasă şi mai bună ca Sibi?
    Sibila, asta era fata subofiţerului pensionar, care se măritase târziu cu un bătrân desfrânat şi adusese pe lume acel copil de coşmar care mi se arătase mie în vis cu mult înainte ca el să se fi născut.
    - De ce n-ai luat-o pe ea?
    - Mamă, dar era cu cinci ani mai mare decât mine?
    - Şi Matilda nu era?
    - Da, dar...
    - Dar ce? Nu era arhitectă? N-avea vilă în centrul oraşului? Te boieriseşi! Ei, unde e acum arhitecta, intelectuala, spuse ea cu o intensă ironie, şi unde e vila, unde fi-o copilul? (Deci şi mama crezuse ca şi Petrică odinioară că pentru a parveni o luasem eu pe Matilda! o tristeţe adâncă mă răscoli...) Numai eu ştiu cât a ţinut fata asta la tine (şi mai ţine şi acum!) şi cum era să se omoare când a auzit că te însori .Uite-aici lângă mine a plâns să-şi dea sufletul. Nu mi-a spus nimic, dar am înţeles eu ce era cu ea. Şi parcă acuma, dacă ştii, o să înţelegi ce e de făcut? Pentru că deşi eşti copilul meu, eşti orb ca şi ăla, trufaş, vai de trufia voastră, nu ştiţi pe cine iubiţi, nu ştiţi pe cine luaţi, nu ştiţi cine vă mănâncă zilele...
    - Cum, mamă, dar am văzut-o acum câţiva ani, e o sperietoare şi copilul ăla al ei e un monstru!...
    - Nu, şi-a venit în fire! A divorţat şi arată iar ca la douăzeci de ani. Iar copilul a murit! Du-te s-o vezi... Şi dacă vrei o să-ţi spun şi de ce a înălţat ea fruntea: a aflat că ai divorţat! Atunci a divorţat şi ea. Nu puteam eu să mă înşel! Mai întâi ce căuta ea mereu pe la mine? Rude nu suntem, cu ai ei nu sunt prietenă, n-am vorbit niciodată... Dar n-o să te duci, bine că o să mor, să nu mai văd ce-o să se aleagă şi de capul tău!
    Şi se întoarse iar cu spatele.
    - Acuma lasă-mă să dorm şi nu mai veni! dacă e să mor, cu voi sau fără voi, tot acolo o să mă duc, de unde nu s-a întors nimeni....

                                                                   XI

                                      Tata fugi cu adevărat de acasă, atât de tare se speriase, sau mai degrabă atât de tare îl stăpânea ranchiuna împotriva celei care niciodată nu-i spusese şi nu-i dăduse de înţeles că îi era în vreun fel potrivnică. Mă lăsă singur s-o văd chinuindu-se şi biciuindu-mă...
    Sub morfină gemetele ei încetau şi mă fixa cu o privire teribilă:
    - Ai fost, mă întrebă, s-o vezi pe Sibi?
    - Nu.
    - De ce?
    Ce puteam să-i răspund? Că nu cred în reînvierea nimănui, că o văzusem bine pe Sibi acum câţiva ani, chipul ei odată frumos, ofilit acum şi brăzdat de cute adânci şi amare? Se putea îndrepta o spinare încovoiată? înflori un obraz decolorat? Prinde roşeaţă o gură veştedă?
    - Nătărăule, du-te şi chiar dacă nu-ţi place, ad-o aici, numai pe ea vreau s-o mai văd pe lumea asta, tu ia-o pe urmele lui tac-tău şi să nu veniţi la înmormântarea mea. O să mă rog tatălui ceresc să vă pedepsească pentru vieţile voastre neroade.
    - De ce neroade, mamă?
    - Pentru cine am muncit eu, din zi până în noapte! Nu zic de el, care a luat umilinţa mea drept prostie şi în loc să înţeleagă, să sufere şi să se întoarcă la mine, a aşteptat ce-a aşteptat şi pe urmă s-a înhăitat cu alta. Nu era zi de la Dumnezeu să nu mă gândesc ce îl împiedica să-şi plece şi el fruntea odată şi să vină lângă patul meu să-mi spună doar atât: am greşit, iartă-mă! L-aş fi iertat, fiindcă eram şi eu tânără şi ţinusem la el mulţi ani, dar nu venea decât cînd era beat. Atunci prindea curaj şi credea că o să-l iert ca şi când sufletul meu ar fi fost de ceară să se topească numai pentru că mi-era şi mie dor de el. Mi-era! dar ca să poţi ierta pe cineva trebuie să ai pe cine, să fie alt om, care să nu mai facă ce-a făcut, să-şi plece el fruntea! Crezi că n-am înţeles că nu putea? Fiindcă un bărbat pleacă decât când îl prinde în laţ o afurisită - ei, uite de ce îmi pare rău, că n-am putut să fiu şi eu din când în când afurisită. N-am putut, nu că n-am vrut! Nici măcar n-am încercat, cred că m-ar fi bătut! Eu nu eram ca asta din spate, să mă las târnuită, să dau şi eu şi să mai cred că ăsta era trai. Da, ştiu că nu putea, dar nici măcar nu i-a trecut vreodată prin cap că aşa ar fi trebuit să facă, să-şi plece şi el puţin fruntea şi eu să înţeleg că îşi cere iertare, nu să-l aud că zice! Ţi-ai găsit! Nu era el împăratul? Aşa că nu de el zic, de tine! Am muncit, am avut grijă să ajungi un om care să nu fie slab ca mine, dar nici semeţ ca taică-tău! Semeţ în prostie. Cum era mai rău! De mic n-a mai găsit şi el o fată, decât o curvă. Care şi aia şi-a bătut joc de el, băiat pe care îl credeam mândru şi i-a dat un pantof în fund în plină stradă, ca la cel din urmă nenorocit. Nu e nimic, te-am apărat, săracu băiat, mi-am spus, cine ştie, nu l-or fi plăcând fetele (cu toate că Sibi se uita lung după tine!), e neştiutor. Altora li s-a întâmplat mai rău, să-şi toace averile cu câte-o căţea de-asta cu fundul aprins... Bine că nu l-a umplut de boli lumeşti... Şi când credeam şi eu...
    Mama se opri cu o expresie de uimire extremă pe faţă... Apoi scoase un ţipăt ca şi când ar fi fost înjunghiată, înţelesei: morfina n-o mai putea feri de durerile mari, din fericire încă de scurtă durată. Fusesem avertizat de medic... Îşi trase răsuflarea...
    - Da, slab ca mine, continuă ea, dar nu semeţ ca taică-tău, am greşit când am spus că eşti semeţ... Fiindcă el n-ar fi răbdat să-i bage muierea mâna în păr şi să-l gheruie pe faţă. Ar fi călcat-o în picioare şi valencia, şi-ar fi pus căciula pe-o ureche şi pe-aici ţi-e drumul.
    Ce bizar suna în gura mamei acest cuvânt din jargonul puştesc, valencia!
    - Ai răbdat, cum am răbdat şi eu. Ai înghiţit ca şi mine! O! exclamă ea parcă înspăimântată, cât ai mai suferit! Te pomeneşti că i-ai cerut şi iertare, ţi-oi fi plecat şi fruntea lângă patul ei...
    - Nu, mamă, fii liniştită, nu mi-am plecat nicio frunte, zisei foarte degajat, aproape vesel. Aş fi făcut-o, dacă ar fi folosit la ceva!
    - O! cât ai suferit, nătărăule, de câte ori veneai p-aici îţi vedeam ochii turburi, care se uitau la mine ca la o străină, nici când plecai de-acasă nu erai în stare s-o uiţi, stăteai puţin şi te întorceai lângă ea. Până şi tac-tău băga de seamă şi mă întreba de ce n-o lasă el pe cotoroanţa-aia? Te apăram: o fi ţinând la ea! Bine, zicea, dar atunci de ce nu-i trage o bătaie s-o facă să zacă pe-o vangă o lună de zile? Şi la ce-ar ajunge? îi spuneam. Ce deosebire ar mai fi între el şi ăştia din spate? E profesor universitar, nu gunoier! Ca să-mi dau seama, acuma, pe patul morţii, că ai fost, adică nu că ai fost, eşti şi acum, fiindcă şi acuma suspini după ea, eşti mai rău decât un gunoier, fiindcă tot n-o uiţi...
    Sării în sus, copleşit de teribila ei înstrăinare de mine, mă aşezai lângă ea pe pat, îi apucai mâinile care se smuciră într-un violent spasm să se degajeze, îi căutai privirea atât de dragă în care lucise totdeauna pentru mine extrema devoţiune şi îi şoptii:
    - Mamă opreşte-te, nimic nu e adevărat din tot ce spui, te-am iubit tot atât de mult ca şi tine şi te asigur că niciodată sufletul meu n-a suferit cum crezi tu! Aşa părea, dar nu era adevărat! Te-ai înşelat, sunt liniştit, sunt fericit, nu sunt nici atât de slab ca să semăn cu tine, nici atât de orb ca tata ca să nu-mi dau seama de cine mă iubeşte şi să fiu trufaş când nu trebuie...
    Abstract, prea abstract! Ea se zbătea să-şi elibereze mâinile şi nu mă auzea. O fiinţă străină, o entitate invizibilă şi duşmănoasă încerca, şi reuşea, s-o facă repulsivă, trezind în ea o forţă fizică împinsă prea mult dincolo de putinţa unei comunicări în gândire.
    Nu mai puteam s-o fac să mă audă. Pierdusem acest drept pentru totdeauna, după ce atâta vreme nu-l folosisem. Îi dădui drumul.
    Aruncă la o parte cuvertura, părăsi patul, ieşi în curte şi se întoarse după un timp cu mişcări sigure şi se înveli.
    - Te duci, zise, s-o aduci pe Sibi?
    - Vrei să mă însori, mamă? spusei cu un glas absent, ca şi când aş fi citit, în acest timp, o carte. Bine, mă duc chiar acum...
    Şi mă ridicai.
    Nici nu mă gândeam, dar simţeam că nu mai am putere s-o ascult. Istoria ei cu Sibi mi se părea o simplă invenţie, o fixaţie. Desigur, se gândise la acest lucru mai înainte, simplu gând fără adâncime, altfel mi l-ar fi spus. Mă plimbam prin curte, încercând să înţeleg şi să mă liniştesc. De ce vroia ea, cu atâta îndârjire, să sfarme icoana pe care i-o purtam în suflet?
    Ca şi tatei, firul rece al unei bănuieli îmi da târcoale: şi dacă gândise aşa despre mine tot timpul? Dacă fusese de fapt străină de mine sau aproape şi ceea ce arătase ea lumii şi propriului ei fiu era doar o blândă mască a devoţiunii, cu care se lupta, se lupta poate zilnic, să se identifice?
    Mă întorceam lângă patul ei cu speranţa că în cele din urmă o voi regăsi şi în acelaşi timp ştiind că acest lucru nu se va întâmpla, prins însă în acest joc al morţii şi al distrugerii, care mă fascina.
    Nesfârşite îi erau recriminările care mă înjoseau în propriii mei ochi, golindu-mi sufletul de puterile mele pe care mi le ştiam atât de blindate. Ce mai puteam gândi? Era adevărat că la căsătoria mea cu Matilda n-o chemasem şi pe mama. Cum să-i spun astăzi că nu chemasem pe nimeni, când descopeream că ea crezuse tot timpul că am petrecut şi am chefuit numai cu rudele ei? Şi la urma urmei de ce mă ferisem eu să sărbătoresc însurătoarea mea?
    Pentru că ştiam că Matilda o mai făcuse ele două ori în viaţa ei, prima dată cu evreul, a doua oară cu Petrică. Nu chemăm pe nimeni, îi spusesem Matildei. Nu, n-are niciun rost, răspunsese şi ea, fără să-mi dau seama că rudele ei sărbătoriseră de două ori evenimentul, în timp ce mama îl aşteptase şi n-o chemase nimeni şi nici măcar n-avusesem grijă s-o avertizez şi să-i explic. Ce bucurii îi adusesem eu în viaţă? Doar atât, că existam şi că mă iubea, fiind atât de smintit să gândesc că îi făceam o favoare lăsându-mă iubit şi îngrijit.
    Îi făcusem vreodată un cadou, îi adusesem măcar flori de ziua ei? Nici măcar nu ştiam care erau ziua şi anul ei de naştere.
    Considerasem sufletul ei bogat în absolut, dincolo de timp şi de spaţiu, unde cadourile şi florile trăiesc în spirit iar sufletul e etern, mama era ea însăşi această eternitate, ea n-avea zi de naştere şi nici nu va muri vreodată...
    - Da, mamă, da, mamă, murmuram, suntem nişte sălbatici, suntem vinovaţi faţă de tine! Dar şi tu eşti, fiindcă ne-ai lăsat să credem că nu ai tu nevoie de toate astea!
    - N-am avut şi nici acum n-am, florile mele o să crească singure pe mormânt, îmi răspunsese ea cu un glas răguşit de astă dată de ceva care era şi ură şi disperare neagră şi singurătate care n-o consola, în timp ce eu gândeam că mica noastră grădină era totdeauna plină de flori şi de aceea nu-mi trecuse prin cap vreodată să mă duc la florărie şi să-i aduc un buchet de ziua ei... Dar când s-a născut Silvia? Ce petrecere am dat? relua ea neobosită în această răscolire a vieţii mele. Petrecere de ţigani! Până şi ăştia din spate erau "mai va" decât mine şi decât "intelectuala" cu care mă înhăitasem! Dacă nu venea nenorocirea să fiu arestat şi trimis la ocnă aş fi ajuns să merg în patru labe în faţa ei! Aşa, a dat Dumnezeu şi m-am trezit, greu şi după aia, dar mi s-a mai luminat mintea şi m-am despărţit de ea. Dar tot n-o uit!
    - Am uitat-o, am uitat-o, îi răspundeam. Am uitat-o, mamă!
    - Da?! Atunci de ce nu te duci s-o vezi pe Sibi? Ai zis că te duci. De ce nu te duci?!
    Repeta asta pe toate tonurile, spunând că o chinuiesc şi n-o las să moară, fiindcă n-o să moară până nu mă duc, dar niciodată cu un glas din care să înţeleg ce rost avea acest dus. Era rece, dispreţuitoare, plină de ranchiună (care mi se transmitea şi mie), vanitoasă, plină de trufie, toată gama de sentimente care pot hărţui pe cineva, fără ieşire, şi pe care niciodată cât trăise nu le exprimase ca soţie (să-l facă pe bărbat să ridice braţele şi să-şi ia lumea în cap) şi nici ca mamă să stârnească în copii aceeaşi reacţie exasperată.
    O făcea acum, ca şi când ar fi vrut să recupereze ceea ce reprimase în ea toată viaţa. Corpul îi era bolnav, dar puterea, impulsurile vitale şi ale gândului păreau neatinse.
    Mă dusei s-o văd pe Sibi.
    Ca altădată, întâmplarea făcu s-o întâlnesc chiar la cişmea, cu căldarea de apă în mână. Se făcu palidă.
    - Ce s-a întâmplat? zise.  Îi e rău mamei?
    - Da, foarte rău!
    - Bine, mă întorc îndată!
    Şi se îndreptă, schimbă din mers găleata în cealaltă mână şi fără să-şi arate faţa se corectă, vine îndată, să ia ceva pe ea, s-o aştept acasă.
    Întârzie şi când o văzui intrând pe poartă, rămăsei uluit: aşa era, cum spusese mama, cu acelaşi mers mlădios de odinioară, fără spinare adusă cum mi se păruse că avea când o văzusem ultima dată, chipul cu aceeaşi melancolie senină de fată visătoare şi liniştită căruia acum absenţa speranţei îi dădea parcă o bucurie adâncă a eliberării de o povară. Urcă sprintenă scara verandei şi trecu pe lângă mine fără să-mi arunce vreo privire.
    Se îmbrăcase într-un taior negru, bine croit, şi îşi făcuse un coc sever, care în loc s-o îmbătrânească, dădea chipului ei o atât de firească distincţie încât tresării cu putere când o văzui de-aproape, ca, totdeauna în faţa unei femei cu coc cu o frumoasă figură, venită parcă de pe altă lume. înţelesei: monstrul pe care îl născuse vrusese s-o devore. Nu era un copil, ci un vârcolac, cu faţa de brumă şi părul mucezit. Bine că murise!
    Dar oare era adevărată şi a doua afirmaţie a mamei, că fata asta fusese disperată când eu mă căsătorisem? Şi că divorţase când divorţasem şi eu? Nu cumva îşi omorâse şi copilul?
    Nu trebuia pentru asta să-l arunce într-o copcă pe un râu îngheţat, ca Margareta din Faust, ci era suficient să-i facă o baie şi să-l uite pe nişte cârpe ude, cum făcuse una din cartier. A răcit, a făcut pneumonie, se întâmplă, mai răcesc copiii, mai mor...
    Bineînţeles că pruncucigaşa nu păţise nimic şi nici nu înnebunise...
    Îmi venii în fire şi vrusei să intru înăuntru, dar Sibi tocmai ieşea şi îmi şopti:
    - Mergeţi acasă şi vă culcaţi, mi-a spus că n-aţi dormit deloc toată săptămâna. Veniţi mâine!
    - Aşa a spus? tresării.
    - Da, aşa mi-a spus, să veniţi mâine!
    - Mă goneşte!?
    - Nu vă goneşte, dar e bine de-aici înainte să stea lângă ea o femeie şi nu un barbat.
    - De ce?
    - Plecaţi chiar acum, repetă ea ca o poruncă, fără să-mi explice mai mult.
    Credeam că mama mai avea încă de trăit cel puţin luni. Muri a treia zi, vegheată de Sibi. O găsii întinsă în patul ei, luminată de lumânări. Rubedeniile pe care ea nu vrusese să le vadă ("plecaţi de-aici, n-am nimic, o să-mi treacă!") umpleau acum odaia şi veranda.
    Mama nu mai era frumoasă fără viaţă, moartea n-o transfigurase, arăta mai bătrână cu zece ani, şi aşa-zisa linişte şi împăcare nu apăruseră pe chipul ei. Tot ceea ce avusese ea în spirit pierise, moartea fusese victorioasă asupra ei, silindu-mă şi pe mine să contemplu îngrozit un chip chinuit şi întunecat...
    Căzui în genunchi lângă fruntea ei şi izbucnii într-un hohot de revoltă disperata care mă zgudui cu o violenţă nimicitoare.
    Mama... Mamaaa... Şi atunci mîini decise şi puternice mă smulseră de-acolo şi şoapte care protestau energic mă înconjurară.
    - Ce e asta?... Ţine-ţi firea... Bine că nu s-a chinuit mult... Alţii zac ani de zile şi nu se îndură Dumnezeu de ei... A ţinut la tine, dar acuma tu trebuie să trăieşti şi să-ţi vezi de viaţă... Tac-tău e mai liniştit, cu toată că şi ce-o fi în sufletul lui, săracu... Om încă tânăr, a rămas singur... Pentru cine o mai muncească şi el... fiindcă tu o să ai rostul tău, dar el...
    Mă scoaseră afară din fumul lumânărilor, dar lumina soarelui viu de octombrie mă sfâşie parcă mai rău decât plânsul.
    Un domn, pe care abia îl recunoscui (era medicul din cartier), stătea lângă mine.
    - Să nu vă mai uitaţi la mama dumneavoastră, zise el. I-am văzut ultimele analize: avea uremie...
    - N-a avut cancer?
    - Ba da, dar a murit, de uremie...
    Vorbea, şi el ca să nu tacă. Dar intuise că chipul mamei, care nu mai arăta cum îl ştiam toţi şi trebuise să îndure chiar ea această sluţire, mă înspăimântase...
    - De cancer propriu-zis, continuă el, adică unele forme, care nu ating decât târziu un organ vital, bolnavul se chinuie, mult... Doamna Petrini, mama dumneavoastă, a murit de fapt de tristeţe... Cancerul e boala tristeţii... Am fost colegi la liceu, pe urmă ea a abandonat... Totdeauna a fost ea aşa mai retrasă, i se spunea călugăriţa, ştiţi, caracterizări din astea naive ale fetelor care le e gândul mai degrabă la dans şi la serate, decât la ceva mai înalt... Ce mai faceţi? schimba el vorba după o tăcere. Am auzit că o să reintraţi în învăţământul superior... V-am citit studiul despre Giordano Bruno, probabil e un fragment?!
    - Nu, răspunsei, e un accident...
    - Era foarte interesant! continuă el gânditor, desigur ca să mă abată de la clipa de faţă...
    Mă chinuia mai ales gândul că nu fusesem lângă ea în ultimele clipe şi că nu reuşisem să-i spun cât de mult însemnase ea pentru mine şi că nu se trudise zadarnic să facă din băiatul ei un om...
    Şi totuşi, printre chinurile ei îmi trimisese o rază din vechea lumină: când venise Sibi îi spusese să mă duc să mă culc, fiindcă nu dormisem de-o săptămână. Dormisem, dar lângă ea în fotoliu. Şi desigur nu m-ar fi alungat dacă pudoarea n-ar fi împiedicat-o să mă ştie alături când puterile o părăsiseră şi n-o mai ţineau picioarele să se dea jos din pat. În ziua când murise încă mai era lucidă. De la birou venisem direct la ea. Arăta neschimbată, ba chiar Sibi îmi spuse că se simţea mai bine. Credeam că doarme. Se răsucise spre noi şi deschisese larg ochii.
    - Da, spusese, mult mai bine. Ba chiar încep să simt că mi-ar părea rău să mă despart de moarte. N-am de ce mai trăi! Ştiu eu, n-o să mor, mai am de pătimit! Dar nu de lumea asta mi-e mai dor, ci de cealaltă!
    Mă întorsesem la birou, fiindcă fusesem cu o zi înainte căutat acasă şi ameninţat să dau drumul la bilanţul întrerupt acum zece zile, dacă nu vroiam să mi se desfacă contractul de muncă. Spre seară revenisem, mama însă nu mai era.
    La al doilea praznic, după câteva săptămâni, Sibi îmi povesti că îndată după plecarea mea spusese că îi e sete de-un pahar de vin, îl băuse, într-adevăr cu mare sete, se uitase apoi la el gol, îndelung, i-l înapoiase, apoi se întorsese foarte hotărâtă cu spatele şi exclamase tare, parcă în glumă, făcând aşa un gest în urmă, dar insistent de îndepărtare, adică să nu se ţină nimeni după ea, şi îndelung:
    - Mor! Adio, viaţă!
    - Altceva n-a mai spus?
    - Nu, atât a spus, dar eu am crezut că nu era nimic, ba chiar, Doamne iartă-mă, mi-a venit să râd, fiindcă aşa era glasul ei atunci, parcă vesel, parcă ne-ar fi spus aşa cu mâna fluturând că nu dă pe nimeni nicio ceapă degerată. Spun asta fiindcă şi mai înainte cu o zi stăm noi de vorbă şi zice, Sibi, bărbaţii nu fac nici cât o ceapă degerată şi cu gestul ăsta al mâinii, aşa, ştiţi, de silă. Am ieşit puţin să mă duc acasă să-i aduc nişte supă, am venit şi zic, doamnă Petrini, hai, luaţi puţină supă (fiindcă până atunci mai luase). Sibi, zice, nu mai mănânc nimic. Păi de ce, doamnă Petrini, vă face bine. Nu mi-a răspuns! Numai câteva înghiţituri, am insistat. Sibi, zice, şi la început n-am ştiut la cine s-a referit, ai grijă de băiatu-ăla! Am crezut că se referă la băiatul meu mort, că uitase că murise demult... Care băiat, doamnă Petrini? Băiatul meu! zice, adică dumneavoastră! M-am mirat de vorbele astea, dar i-am spus bine, acum... Acum, o aud că zice, lasă-mă să mor liniştită! Ceva m-a speriat din glasul ei, m-am zăpăcit, nu ştiam ce să mai fac, pe urmă mi-am zis eu să alerg să vină rudele. Au venit imediat, am trimis un copil de pe stradă care a luat-o la goană... Eu m-am întors acasă şi am aprins o lumânare. Când m-am aplecat peste ea i-am văzut ochii deschişi, dar daţi aşa în părţi. Am înţeles. Dar ai fi zis că dormea. Chiar aşa murise, liniştită...
    În timp ce povestea, de lângă Sibi se uita la mine un ins mai degrabă tânăr cu trăsături aspre, dar cu privirea blândă, protectoare, care îmi plăcu şi bănuii că trebuie să fie o rudă de-a ei...
    - A, zise Sibi, nu vă cunoaşteţi, soţul meu...
    Se căsătoriseră, zise ea, de curând, el era un nou-venit în cartier, un învăţător care reuşise să se detaşeze aici la noi dintr-un sat din apropiere...
    Şi abia atunci, la lumina crudă a zilei şi dincolo de starea de şoc în care mă aflam fără să ştiu veghind-o pe mama, imaginea Sibilei se echilibră în ochii mei. Nu mai era aşa cum mi se păruse când urcase treptele verandei, dar desigur nici pe departe cum arătase ea acum câţiva ani cu hidoşenia ei de copii în braţe....

                                                                        XII

                                         Aşadar, mama suferise tot timpul de eşecul meu cu Matilda şi murise cu gândul că crescuse zadarnic un copil care se dovedise la fel de slab ca şi ea? Cedase deci ideii comune despre slăbiciune şi putere?
    Cred că nu, mi-ar fi spus-o, fusese doar geloasă că o iubisem atât de tare pe Matilda, sau mai bine zis, că Matilda mă iubise mai puţin şi mai ales că după despărţire întârziam să mă recăsătoresc (de aici gândul că nu încetam s-o mai iubesc încă şi nu mă despărţeam în sufletul meu de ea, cum nu se despărţise ea de tata, dar analogiile, deşi ne ispitesc totdeauna cel mai tare şi ne chinuie cel mai mult, sunt şi cele mai false dintre toate ispitele care ne fascinează spiritul).
    Mama cedase doar pe patul morţii, când îndoiala e mai puternică decât certitudinea care ne-a călăuzit existenţa.
    La urma urmei nu vom şti niciodată dacă Nazarineanul, când a strigat pe cruce: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit, a mai avut putere să-şi aducă aminte de sensul divin al existenţei şi sfârşitului său.... fiindcă ultimele lui cuvinte, părinte, în mâinile tale îmi dau duhul, sunt mai degrabă expresia unei resemnări, decât a unei certitudini.
    S-ar putea spune însă că îndoiala e a trupului care piere şi nu va mai renaşte niciodată, spaima, revolta şi regretul lui că n-a fost, cât a trăit, decât sclavul spiritului, acest tiran al bucuriilor vitale şi frenetice... El, însă, spiritul, nu se îndoieşte de sine şi dacă tace în faţa acestei revolte finale a celui în care s-a întrupat nu înseamnă că el nu ştie că nu e niciodată mort. E luat prin surprindere? Sau a şi părăsit trupul ştiind că în curând acest trup se va întoarce în ţărână, această informă plămadă a haosului?
    Curând gândurile mele deveniră senine, chipul mamei redeveni icoană şi înrămai o fotografie de-a ei şi o pusei pe biroul meu. Ploile toamnei care urmară unor lungi şi frumoase zile, apoi ninsorile iernii cu vînturile ei reci nu reuşiră să mă smulgă parcă din intemporal.
    În mod straniu mă făceau să mă simt etern nu numai în ghidul meu, ci în însăşi fiinţa mea vie şi intimă... Această stare era tot atât de puternică şi totală, cum e aceea a celor care se simt tot timpul muritori, şi nu uită de acest lucru nici când mănâncă, nici când beau, nici când petrec şi nici când ţin în braţe femeia iubită; contemplă ochii ei minunaţi şi gândesc: aceşti ochi într-o zi se vor închide pentru totdeauna.
    Nu mai scriam nimic, citeam foarte puţin şi, fără să am silă de cuvântul scris, dorinţa comunicării cu cel care îmi vorbea prin aceste semne ale cărţilor se evapora parcă într-o lumină celestă... închideam ochii şi uitam totul şi ceea ce acumulasem atâţia ani cu pasiune mi se părea atât de puţin faţă de copleşitoarea bogăţie a acestei lumini care îmi inunda sufletul.
    Nu atât de neînsemnat, fiindcă nu uitam bucuria cu care eu însumi îmi scrisesem cele două cărţi (şi ştiam că într-o zi o să revin să scriu altele) şi îmi imaginam, intuiam cât de mare trebuie să fi fost a celor ale căror semne stăteau pe rafturile bibliotecii mele, semne magice, care aveau puterea să reînvie în noi propriile lor iluminări ca să comunicăm cu ei prin veacuri, dar acum această iluminare venea numai din mine şi mi se părea unică, nedeterminată şi eternă. Închideam cartea uitată în mâini tresărind cu putere, mă îmbrăcam şi ieşeam afară.
    Multe dintre ele mă făceau să mă gândesc cum de nu-mi dădusem seama până atunci că aceste cărţi nu-mi cereau nici mai mult, nici mai puţin decât să le acord zile, ani din viata mea; le citeam din nevoia imperioasă de acumulare, îngrămădind peste sufletul meu viu cunoştinţe; acum le deschideam şi după câteva minute mă adresam autorului de pe copertă: tu vrei să-ţi dedic zile din viaţa mea; nici nu ştii cât eşti de pretenţios; te-ai gândit bine când te-ai aşezat la masă şi ai strâns între coperţi atâtea mii de pagini? Te-ai gândit că rişti să te pun la loc în raft? Ca şi când ai vrea să vorbeşti cuiva şi eşti dat pe uşă afară? Te-ai gândit cât e de dezagreabil? Da, ştiu, eşti un mare savant, dar eşti savant prin acumulare a ceea ce au gândit sau trăit alţii... tu, de la tine, ce aduci? Ce-ai trăit? ce experienţă capitală te-a zguduit care m-ar putea cutremura şi pe mine?
    Afară descopeream că totul era orbitoare lumină, chiar dacă cerul era plumburiu şi pe jos înaintam prin lapoviţă. Iar când fulgii de zăpadă spulberaţi de vânt mă prindeau în hora lor şi mi se topeau pe obraz îmi aminteam că am cunoscut cândva, în altă viaţă parcă, o femeie pe care o chema Matilda, pe care o iubisem şi suferisem pentru ea şi un gând mititel, vesel şi jucăuş mă întreba de ce nu ne putusem noi înţelege, când e atât de uşor şi de simplu să te înţelegi cu cineva.
    Neînţelegerea e ca dansul mirific al acestor fulgi, o bucurie şi nu o suferinţă, dacă totul se petrece dincolo de spaţiu şi de timp... Aici e eroarea, coborâm în temporal... temporalul e infernul... Cine ne împiedică să trăim prin intemporalul din noi? mă întrebam stăpânit de o totală neputinţă de a înţelege neînţelegerea.
    Neînţelegerea e inexistentul, ceva care nu se poate concepe cu atât mai... cu cât tot ceea ce e viu în noi participă... din ochi ţâşnesc fulgere, din gură potop de cuvinte a căror violenţă smulge şi lucrurile din inerţia lor, scaunele se prăbuşesc, candelabrul se clatină, obiectele zboară prin geamuri, trupurile se încleştează, capetele ating pământul... jos... mai în jos... spre el, să se deschidă şi să-i înghită pe amândoi...
    Ce doresc unul de la altul? Ce vrea să smulgă unul din celălalt? Nimic altceva decât ceea ce e celălalt, ceva indefinit, neclarificabil, dar care îl împiedică pe el să fie definit, clarificabil... Dar îl împiedică? O, da, tinde chiar să-l reducă în fiece clipă a neant, pe măsură ce clipă de clipă celălalt încearcă să se constituie, să ia cunoştinţă de propria sa identitate...
    Ceva limitat, fragmentar, temporal... Şi după victorie?
    Reîncep în alt spaţiu epic al luptei pentru fericire, încărcaţi de experienţă, nu mai multă viclenie, cu mai multă răbdare, şi cu arme mai puţin vizibile şi spectaculoase, dar mai otrăvite, mai bine ascuţite şi care rănesc mai adine şi mai nevindecabil... Dar nu e oare asta fericirea însăşi?
    Această iluzie după care gonim pe vastitatea unei câmpii pe care lăsăm, moarte, bucăţi din sufletul nostru, până când ne pierdem, istoviţi, dincolo de orizont?...
    Săraca mama, ar fi vrut să deschid şi eu pentru mine un nou spaţiu epic, crezându-mă încătuşat în celălalt, ca şi când astfel aş fi putut chiar găsi fericirea. Da, ea de ce nu-şi deschisese pentru sine unul nou? Nu găsise cu cine, dar oare căutase? Pentru a găsi, lumea nu e niciodată prea mică, nici măcar uliţa în care trăieşti.
    Sibi îl găsise pe învăţătorul ei chiar la şcoală, unde reuşise să fie, după cum aflai, numită suplinitoare. Preda de un an, până ce veni titularul, care de-acolo din satul lui fugise nu de şcoală, ci de o femeie de care tocmai divorţase. Era încă proaspăt în suferinţa lui şi spre a se elibera îi povesti totul suplinitoarei, a cărei blîndă renunţare deveni speranţă.
    Dar parcă mama n-ar fi putut întâlni unul care să aibă ce-i povesti şi ea să înţeleagă că un om care a suferit se va feri multă vreme să facă altora ceea ce i se făcuse lui cu vârf şi îndesat? Multă vreme, şi de ce nu niciodată? Şi nu neapărat că ar fi fost mai bun ca alţii, ci din inerţia ororii în care fusese aruncat mai înainte? Să nu reînceapă să n-o păţească iar? Dar mama nu-l putuse lăsa pe-al ei, ea sperase, crezuse că nu se poate ca un bărbat, altfel bun, să nu fie în stare să pronunţe doar un singur cuvânt, unul singur care ar fi egat-o de implacabila ei hotărâre...
    Nu-mi dădeam seama atunci (dar acum văd totul dar) că neputinţa mea de a înţelege neînţelegerea şi care îmi picura în suflet o veselă, luminoasă, stranie şi dulce melancolie, deschidea încet şi pe nesimţite uşa secretă în care stătea ascunsă întreaga mea putere de a fi fericit în singurătate.
    Încerc astăzi să înţeleg de ce pentru mine răul îşi pierduse sensul, de ce atât de total în această euforie stăruitoare, deloc efemeră care se instalase în mine parcă definitiv şi care mă făcea să văd totul scăldat într-o eternă lumină? Era cumva o sublimare a durerii pe care moartea mamei mi-o lăsase în suflet?
    Poate! Fiindcă adesea rămâneam ore întregi în faţa chipului ei, cu coatele pe masă, contemplând stăruitor trăsăturile dragi, pînă ce un singur amănunt (care îmi amintea gesturile ei rituale) se detaşa şi devenea viaţă, privea tăcută şi încărcată de uimită dragoste când mă vedea că intru pe poartă, ea şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor că existam şi eram al ei, mâinile întinse cu sfială de-a lungul rochiei, într-o clipă, la fotograf, să-i prindă într-o imagine fiinţa efemeră, dar atunci vie, menită să-i supravieţuiască, veşnica ei prezenţă în curte, veşnicii ei umeri aplecaţi asupra rufei, veşnicele ei braţe ridicate în sus să le întindă pe frânghie, rufe curate prin care uitându-mă de lângă coapsa ei vedeam soarele în irizări albastre şi aurii... această cută pură a obrazului care cu anii se adîncise fără să devie amară, acest păr castaniu niciodată coafat, strâns pe lângă tâmple într-un coc savant pe care nu-l văzusem niciodată desfăcut (când o surprindeam că şi-l spală mă gonea cu o imperioasă voce), aceşti ochi mari, negri, de o strălucire opacă, în care parcă lumea nu se reflecta, asemeni unei fântâni în care nu se zărea cerul răsturnat, ochi care erau şi ai mei, ai fi zis duşmănoşi dacă larg deschişi n-ar fi sugerat inocenţa... Şi deodată toate acestea mă cutremurau...
    Acum ea e în pământ, gândeam, şi cerul melancoliei mele se sfâşia şi izbucneam în hohote şoptindu-i numele, chemând-o, întrebând-o unde e ea acum...
    Şi atunci vedeam parcă aievea rana urâtă a mormântului săpat care o aştepta când cortegiul a intrat în cimitir... încă la noi în casă, deşi era întinsă pe pat şi cu chipul de ceară, era totuşi mama, murise dar era aici, casa în care mă crescuse era încă plină de prezenţa ei, acum urma să nu mai fie deloc, groapa era gata şi alături oameni ca şi ea, însă vii, voinici şi hotărâţi, cu lopeţile în mâini, şi care n-aveau să ezite s-o îngroape...
    Atunci am simţit pentru întâia oară că pământul e hidos, că în niciun fel nu e mama noastră, că e orb şi duşman şi că ne hrăneşte nu pentru că vrea el, ci pentru că noi îi smulgem roadele... că nu el, ci marele cosmos a făcut apele şi soarele, animalele şi oamenii, fără de care el, pământul, ar fi rămas singur cu vulcanii lui, sinistru astru negru, mai mort decât moartea...
    O, mamă, cum te-am lăsat noi singurică acolo în cimitir şi am venit pe urmă acasă şi am mâncat şi am băut...? o întrebam altădată ca şi când tot ea trebuia să-mi redea izbăvirea. Şi mi-o dădea...
    Nu mă mai plânge, parcă îmi spunea, eşti bărbat, trăieşte-ţi viaţa şi adu-ţi aminte de mine numai când eşti fericit... Atunci voi simţi că n-am murit nici eu... Ai uitat ce ţi-am spus când ai stat lângă mine bolnavă? Am fost rea ca să nu-ţi topesc puterea cu moartea mea, am vrut să vă îndârjesc pe amândoi, şi pe tine şi pe taică-tău, şi bine am făcut şi bine aţi făcut când v-aţi întors acasă, că aţi putut să mâncaţi şi să beţi... Să faceţi la fel şi la şase şi la nouă luni....

                 Arătam eu îndurerat când într-o dimineaţă  găsii pe biroul meu de la Oraca o floare?
    Nu, dar îmi smulse un surâs. Cine mi-o pusese? Poate femeia de serviciu...
    Ea avusese un gest cu mâna la gură (care semăna cu al mamei) în ziua când venisem cu semnul de doliu la haină.
    - Mama dumneavoastră? exclamase. Era bătrână?
    - Nu, nu era bătrână!
    - O, săraca, te pomeneşti că o fi chinuit-o vreo boală... S-a chinuit mult? mă întrebase cu acea ştiinţă naivă despre viaţă şi moarte care nu consideră rele nici viaţa nici moartea (ne sunt date!), ci suferinţa, pe care n-o merităm, fiindcă nimeni n-a vrut să se nască şi nimeni nu crede că nu trebuie să moară, dar de ce să suferim, oricâte rele am fi făcut pe acest pământ...?
    Se vedea că deşi în vârstă, nu cunoştea şi n-ar fi crezut dacă i s-ar fi spus măcar unul dintre marile rele de pe pământ comise de oameni şi care ne aduc o suferinţă pe care o merităm.
    - Nu, i-am răspuns, nu s-a chinuit mult!
    - Mama e tot ce avem mai scump... mai spusese această fiinţă umană care răspundea la numele de...
    Nu, nu ca îmi pusese pe birou acea floare! Trecuseră de atunci şapte luni... Cine putea fi?
                                                         Sfârşitul părţii a II-a