1.
Cei doi se ţineau de mână pe sub masă. Aveau în faţa lor câte o citronadă şi un cafe-frappe. Barmanul, care şergea un regiment de pahare, le înregistra automat prezenţa.
"Începători...."
Fata chicoti:
- Uită-te ce caraghios e mustăciosul ăla!.... Acolo, cu tipa în galben... Ştii, de câte ori intru într-un local, îmi place să studiez oamenii, să-mi închipui ce fac ei acasă, la ce se gândesc. Adăugă teribilă: Mă interesează tipologia.
Avea nouăsprezece ani, ochi mici extrem de neliniştiţi, şi îşi dădea importanţă. Era a doua oară când intra într-un restaurant, un restaurant adevărat, nu discotecă, lacto-bar sau cofetărie, însoţită de un băiat. Tânărul o cercetă uşor neliniştit:
- Ai fost în multe... localuri, Adriana?
Fata simţi cum îi bate vântul în pânze.
- Ei bravo! Nu mai sunt copil. Am fost şi la bar... Au un program fantastic!
Era gata să dea amănunte - muzică, solişti, dansatori -, dar băiatul nu le solicită. Declară cu oarecare amărăciune:
- Ştii... Îmi pare rău pentru tot ce ai făcut fără mine. Nu ştiu dacă mă înţelegi... De pildă, eu regret că n-am fost împreună la Cheile Bicazului, că m-am bucurat singur.
Adriana se simţi emoţionată, dar continuă pe acelaşi ton, de femeie versată:
- Înţeleg, baby, cum să nu!
Era mai mică decât el cu doi ani, dar îl trata cu o superioritate maternă. Se animă brusc şi declară fără legătură:
- Ştii, Dane, m-am răzgândit! Nu mai vreau un dormitor verde. Nu se asortează cu tenul meu, sunt prea ţigancă.
Se răsfăţa, cerea dezminţiri.
- Ţie ţi se asortează orice.
Şi era convins. După cum era convins că Adriana este cea mai fermecătoare făptură care a călcat vreodată pe faţa pământului.
- Mă gândesc să fie alb şi, pentru că tu eşti blond, covorul şi draperiile vor fi bleu... Nu-i minunat?
Dan dădu de câteva ori din cap:
- Minunat! Aşa e!
Ochii băiatului erau albaştri şi de pe faţa rotundă încă nu se alungaseră gingăşiile adolescenţei. La patruzeci de ani avea să fie un bărbat şters, peste care privirile alunecă cu indiferenţă; trebuie să faci eforturi ca să nu-l ignori. Acum însă era drăguţ, agreabil şi înduioşător de proaspăt. Genul de tânăr care, transpirat din cap până în picioare de emoţie, solicită părinţilor iubitei permisiunea de a o scoate la plimbare, aceştia acordându-i-o cu inima uşoară.
- Sufrageria, urmă Adriana, o vreau neagră. Ştii, pentru contrast. Alb de la un cap la altul ar fi monoton.
- Bineînţeles.
- Biblioteca... Se aplecă brusc înainte, şoptind: Mă mai iubeşti?
O expresie de fericire inundă chipul lui Dan.
- Da... În fiecare zi parcă te iubesc şi mai mult... Din ce în ce mai mult.
Adriana dădu din cap mulţumită.
- Aşa e şi normal. Nu concep viaţa în doi fără ca dragostea să nu meargă în crescendo. Decretă: O căsnicie unde iubirea nu e la fel de vie ca în prima zi e ra-ta-tă!
- Categoric.
Era de acord şi nu avea de unde să ştie că de obicei se întâmplă oleacă altfel. Rămăsese orfan la unsprezece ani, iar taică-său nu se recăsătorise. Adriana se gândi o clipă la părinţii ei. Desigur, ţineau unul la altul, dar în principiu, se ignorau cu amabilitate.
"...Mi-a spus mama că în perioada logodnei, îi făceai în fiecare zi câte o poezie. Acum de ce ai renunţat?"
Avocatul Nicolau, profesionist asaltat de clienţi, probleme şi succes o privise căpiat: "Hm, comentase aiurit, o să-mi trec chestia asta în agenda mea de lucru."
- Bine că n-ai să fii avocat, conchise Adriana scotocind localul cu aceeaşi privire, constant, temperamental neliniştită.
Era slăbuţă şi mult prea măruntă în peisajul contemporanelor ei. Părul lins, lucios îl purta cu breton şi vârfurile cădeau pe umeri, uşor răsucite. O fată urâţică, dar, din cauza vioiciunii şi a farmecului deosebit, nu se observa.
Dintr-o dată, privirea i se concentră şi Dan o întrebă neliniştit:
- Ce s-a întâmplat?
Adriana îşi supse buzele şi se apropie de tânăr cu un aer conspirativ:
- Fii atent la masa de lângă fereastră!
- Ăia trei?.... Da... Ce-i cu ei?
- Acolo se întâmplă ceva, şopti Adriana. Ceva îngrozitor. Simt... Sunt convinsă că-i aşa!
Dan surâse:
- Câtă imaginaţie ai tu iubita, mea!
- Îţi spun eu că aşa e... Eu ştiu să văd... Am moştenit chestia asta de la tata... Uită-te mai discret...
La masă se aflau doi bărbaţi, unul la vreo cincizeci de ani, celălalt mult mai tânăr, împreună cu o fată cam de aceeaşi vârstă. Privit atent, chipul quinquagenarului punea într-adevăr pe gânduri, neliniştea. O faţă brutală, pătrată. Din spatele ochelarilor de mare miop, ochii, două gămălii prizoniere între cercuri concentrice, străpungeau.
- Ţi se face frig numai când te uiţi la el, şopti Adriana.
Bizarul din înfăţişarea bărbatului izbea. Capul puternic se înşuruba pe un trup destul de firav şi aveai impresia dezagreabilă că s-a comis o greşeală, ca şi cum, dezarticulând mai multe manechine, ai fi cuplat ulterior greşit fragmentele. Adriana simţea "anormalul", intuia climatul de primejdie care emana din individ, dar nu-şi putea defini sentimentul.
Tânărul avea aspectul banal al bişniţarilor lipsiţi de anvergură: blugi, tricou cu cifre, maxilare perpetuum mobile (oare ăştia când sărută o fată scuipă chewing-gum-ul? se întrebase odată Adriana), din inventar mai făcând parte fluieratul şi tropăitul la scenele "tari" din filmele Western. Se uita cu admiraţie tâmpă la bărbatul cu ochelari, îi sorbea literalmente cuvintele. Acesta vorbea continuu, cu glas scăzut, adresându-se mai tot timpul fetei, o figură spălăcită cu bărbie ştearsă şi privire speriată.
Adriana rosti cu ciudă:
- Aş da orice ca să aud ce-şi spun!
- Ce pot să-şi spună?
- Tu chiar nu observi nimic?... Nu vezi? Bătrânul încearcă din răsputeri s-o convingă... Să facă ceva pe care ea nu vrea să-l facă. Nu poate...
Dan ridică din umeri:
- N-are decât să le zică au revoir, băieţi, scrieţi-mi la post-restant.
- Ţţ! Ea îl iubeşte pe tânăr, tânărul se uită în gura boşorogului şi amândoi o împing către ceva îngrozitor... Simt eu că-i aşa... Uită-te la ea! Abia se stăpâneşte să nu plângă... Brr! Ce tip oribil, parcă ar fi un şarpe.
Ca să-i facă plăcere, Dan încercă să-şi concentreze atenţia, într-adevăr, fata era la înghesuială, nehotărâtă, rezistând greu, cu ultime puteri "şarpelui" care încerca s-o strivească sub o avalanşă de argumente. În cele din urmă, păru că cedează. Se ridică anevoie şi se îndreptă spre ieşire. Bătrânul îi făcu semn celuilalt s-o urmeze şi rămase singur la masă.
Adriana gâfâia de emoţie:
- Ia-te după ei!
- Cum să te las...
- Ia-te după ei... N-au plecat... A lăsat geanta aici.
La masa cealaltă, bărbatul cu ochelari deschise portmoneul:
- Ospătar! Nota!
"Ce glas îngrozitor!", se zgribuli Adriana, montată, căci vocea necunoscutului era de fapt agreabilă, bine pozată. Tresări: "Vor să plece! Cine ştie ce se poate întâmpla..." Se şi auzea relatând aferată incidentul acasă: "Înţelegi, Pa?... M-am simţit obligată, o-bli-ga-tă, să-i sar fetei în ajutor. Presimţeam cu fiecare fibră că i se va întâmpla o nenorocire... Şi atunci..."
Opri ospătăriţa cu o voce timidă:
- Dacă vreţi... Faceţi-ne şi nouă nota.
Femeia, cu inele multe pe ambele mâini, o cântări cu ochi de geambaş: "Bine am ajuns! Plătesc fetele..."
- Ce faci? întrebă Dan, roşu până în vârful urechilor, tocmai întorcându-se.
- Las' că ştiu eu! Aşteptă să se îndepărteze ospătăriţa şi explică precipitat: Vor să plece... Şarpele a plătit... N-am mai fi avut timp... Ce-au făcut?
- Ea a dat un telefon. Tipul a stat în spatele ei şi nu m-am putut apropia.
- N-ai auzit nimic?
- Nimic. A vorbit încet şi foarte puţin...
Adriana pufni înciudată. Bleg mai e şi Dănuţ ăsta! Ea, era convinsă, ar fi ştiut să se descurce.
- Uite-i! suflă Dan.
Fata plângea, încercând zadarnic să se stăpânească. Şarpele aruncă o privire scurtă spre tânăr. Cu acelaşi zâmbet bovin acesta dădu afirmativ din cap.
- Perfect. Atunci putem pleca.
Se ridică primul şi apucă fata de braţ, de parcă i-ar fi fost teamă să nu fugă.
Adriana prinse mâna lui Dan.
- Mergem după ei.
Începuse să bureze şi vântul, subţire ca o lamă, le pătrundea sub canadiene. Dan îşi trase fermoarul până sub bărbie.
- Nu zău, Adriana, ai uneori nişte idei...
- Totdeauna bune! Ai să te convingi!... Uită-te la ea cum merge. Practic, o târăsc.
Cei trei dădură colţul şi se opriră lângă o maşină parcată în porţiunea cea mai întunecată a străzii. Şarpele deschise portiera şi se adresă fetei:
- Urcă!
- Nu... Nu...
Încerca din răsputeri să se smulgă din mâinile bărbaţilor. Plângea în hohote şi bătrânul privi îngrijorat în jur.
- Urcă!
- Nu... Nu vreau... Lăsaţi-mă!
Două palme răsunară în liniştea străzii. Tânărul, luat şi el prin surprindere, se dădu un pas înapoi.
- Imbecilule! şuieră bătrânul. Ce te uiţi la mine? Dă-i brânci!
Adriana şi Dan se priviră îngroziţi.
Peste câteva secunde maşina dispăru în beznă.
2.
Cândva celebră în lumea şcolară a Bucureştilor, Minerva Tutovan, profesoară de matematică, constituise spaima şi coşmarul multor generaţii de elevi. Supranumită Samuraiul, devenise legendară datorită unui stil pedagogic extrem de personal, numărului impresionant de corijenţi şi de cereri solicitând transferuri disperate la alte licee. Ceea ce recunoşteau însă până şi vrăjmaşii ei cei mai înverşunaţi - jurau răzbunări crâncene în dimineţi splendide de vară când, în loc să fie la ştrand, toceau în spatele obloanelor trase teoreme şi formule - era faptul că Samuraiul nu putea fi dus în niciun caz (te prindea copiind şi legată la ochi) şi că cel mai slab elev al ei poate reuşi la Politehnică, fluierând Dunărea albastră sau (pentru amuzicali) dând doar bună-ziua clădirii din Polizu.
Circumstanţe speciale, meandrele destinului, dar mai probabil vocaţia, o făcuseră să părăsească învăţământul, acordând preferinţă activităţii de anchetă penală. Maiorul Minerva Tutovan făcea desigur parte din categoria aceea specială de indivizi care, indiferent de epocă, mediu, sau profesie, se remarcă detaşându-se cu cel puţin un cap peste ceilalţi, fac să se vorbească despre ei. Minerva era ofiţerul de securitate cel mai cunoscut... din lumea infractorilor, anchetatorul cel mai excentric din minister şi care solicita cel mai puţin serviciile laboratorului.
"Dacă ar fi după Tutovanca, apreciau colegii specialişti, noi am şoma. Metoda ei de lucru se baza în primul rând pe logică fermă, investigaţie psihologică şi colaborare strânsă cu subalternii pe care - deformaţie din anii petrecuţi în învăţământ - îi trata didactic şi ţinând seama de considerente pedagogice singulare.
În biroul colonelului Ionaş era cald, mirosea a tutun şi a seară de toamnă, umedă şi întunecată. Minerva îşi trecu degetele prin părul aspru. Încă de pe băncile liceului se fixase asupra coafurii: tunsă scurt, cu un breton lucios de sub care nasul ţâşnea lung, nervos, de parcă ar fi vrut s-o ia la goană. Nu se farda niciodată, iar vestimentaţia preferată o constituia costumul taior croit bărbăteşte. În anotimpul rece, la scurta îmblănită, asorta un basc cu paratrăsnet. Ionaş se întreba uneori dacă Minerva se uită în oglindă de trei ori pe an şi, în general, dacă ştie ce-i aia oglindă. O privi gânditor:
- Oare acest personaj există cu adevărat? Oare nu l-am inventat noi înşine? Oare n-am construit singuri o legendă? Apare, dispare, primeşte mesaje, dar nimeni nu l-a văzut, nu l-a auzit, nu i-a simţit respiraţia.
Minerva începu să se joace cu pixul lung bătându-se peste degete. Zgomotul, mişcarea îi sugerară colonelului un ţambal.
- Ar mai fi o variantă, zâmbi Minerva.
- Care?
- Legenda s-o fi construit "amicii" noştri. Ne sugerează existenţa unui personaj imaginar tocmai pentru a ne deruta, camuflând pe altul sau alţii în spatele manechinului. Convingerea mea este că acest domn Parker există.
- Parker..., surâse pe gânduri colonelul. Aveam în liceu unul verde, cu peniţă de aur.
- Da, erau stilouri bune dar dificile. Dacă nu foloseai cerneală Pelikan se stricau... Da, Parker există şi pe undeva mă aşteptam, mai devreme sau mai târziu, să auzim de el. Să se manifeste. Când a fost interceptat mesajul?
- Alaltăieri, la 2.35. Semnează Erika.
- Ştiu. Începu să râdă: Nu-i caraghios? Un stilou şi o maşină de scris... Textul însă nu-mi place deloc. "Fii gata!" Asta presupune urgenţă.
Colonelul îşi încrucişă mâinile sub bărbie.
- Ascultă, admiţând că tipul există, ce hram crezi că poartă? E conservă sau vine din când în când în delegaţie?
- Spion-conservă... M-am gândit şi eu la ipoteza asta. Dacă-i aşa, înseamnă că individul este de o abilitate excepţională. Felul în care suntem organizaţi din punct de vedere administrativ exclude posibilitatea ca un agent să poată supravieţui ani de zile nedepistat. Aceasta ca teorie. Şi totuşi, ţin seama de varianta conservă în primul rând.
- De ce?
- Dacă-ţi găseşti un cotlon sigur, e mai prudent să stai la umbră şi să acţionezi din când în când decât să te baladezi periodic pe sub nasul grănicerilor şi al vameşilor. Nu mai zic că, indiferent sub ce formă ar evolua la noi, ca turist, om de afaceri sau maimuţa Peggy venită în turneu, trebuie să tragă la hotel, ceea ce nu constituie o reşedinţă ideală pentru un agent.
- Corect. Începu să râdă: Nu-i faci portretul?
Şi azi, după ani mulţi de colaborare, continuau să-l amuze improvizaţiile, investigaţiile în necunoscut ale Minervei, acrobaţii de logică şi fantezie, confirmate aproape totdeauna de realitate.
- Să încerc, făcu Minerva, găurindu-şi fruntea cu degetul. Ca vârstă l-aş situa între cincizeci şi şaizeci de ani, cincizeci şi cinci, să zicem. După şaizeci nu mai e vesel să faci pe Bau-Bau, te frământă alte probleme: tensiunea, reumatismul, o proteză care să nu clănţăne.
- Poate că-i mai tânăr.
- Ţţ! Într-unul din mesaje, a solicitat să i se expedieze cinci flacoane de Catarin. E un medicament de ultimă oră împotriva cataractei, un necaz care blagosloveşte numai după o anumită vârstă. În consecinţă, persoana poartă şi ochelari, deşi nu-i chiar obligatoriu.
- Şi dacă solicita medicamentul pentru altcineva?
- Îl vedeţi pe ăsta ţinându-l şalele de grija mătuşii Eugenia sau a lui madam Matilda, o vecină extrem de cumsecade? De altfel, nu cred că are rude în ţară.
- De unde ştii?
- Pentru că tipu' nu-i român.
Colonelul Ionaş se lăsă pe spate şi începu să râdă.
- Eşti sigură că nu l-ai cunoscut?
- Sunt. Toate mesajele expediate de el, în fine, pe care am izbutit să le interceptăm, au aceeaşi caracteristică: sintaxa folosită e neromânească. Textul, desăvârşit, corect, sună a traducere din altă limbă. Adjectivele preced de obicei substantivele, verbul e mutat cu doi centimetri mai la dreapta sau mai la stânga decât ar trebui.
- În cazul acesta, dispunem de un semnalment preţios: o limbă stângace şi, mai mult ca sigur, un accent străin.
Minerva clătină din cap:
- Iar nu-i obligatoriu! Accentul poate fi impecabil, ca şi textul vorbit, în scris însă foarte puţini oameni, folosind o limbă străină, se pot debarasa de caracteristicile, repet, sintactice ale propriei limbi. Nu vedeţi, chiar şi în formulare când se completează rubricile legate de limbi străine se fac precizări: vorbit; scris; citit.
- Aşa e, surâse Ionaş. Ştii, încep să-l văd...
- Adăugaţi că preferă culoarea gri...
- Măi să fie!
- Se poartă iar spionul cenuşiu. Într-o vreme, dacă vă amintiţi, fusese pus în circulaţie agentul flash: alură de star, vestimentaţie, atitudine, prezenţă, râs - toate gălăgioase. S-a renunţat, revenindu-se în materie, la şoriciu. E totuşi mai sigur, persoana se strecoară mai uşor şi, în special, beneficiază de un atu statistic: cei mai mulţi oameni au o înfăţişare nesingularizată. N-aţi remarcat cât de rar folosim superlativele absolute: foarte frumos, sau foarte urât?... Or, ca să-i suspectezi pe toţi indivizii care n-au nasul în cheie de sol şi trec neobservaţi e aberant.
Ionaş începu să râdă:
- Bag de seamă că începi să mă confunzi cu Dobrescu.
- Scuzaţi-mă. În realitate, când îmi dezvolt un punct de vedere, şi o comit totdeauna cu exces de explicaţii, o fac în primul rând pentru mine. Intru, mă adâncesc în problema respectivă, sau, cum e cazul acum, încep să simt persoana.
- Ştiu, Minerva. La ce acoperire crezi că a recurs?
- La una idem: cât se poate de cenuşie. Un post inofensiv, care să-i asigure statutul de om al muncii, fără să solicite excese birocratice. Paznic de noapte, de pildă, sau salariat la deratizare.
- Ce propui? Cum îl depistăm?
- Program non-stop pentru staţiile noastre goniometrice, o raită pe la toate institutele de cercetare unde sunt pe cale de pus la punct lucrări deosebit de importante - pe amici îi interesează noutăţile finalizate - şi la întreprinderile unde acestea se află eventual în fază de experimentare.
- Doamne sfinte! Îţi dai seama ce volum de muncă presupune chestia asta?
- N-avem altă soluţie. Iar când individul începe să acţioneze în caz că noi am reuşit să-i reperăm obiectivul, va fi aşteptat cu flori în gară... Ah!... Să nu uit!
- Ce?
- Ultima tuşă la portretul domnului Parker: Detestă sezonul cald.
Colonelul o cercetă uimit:
- De unde ai mai născocit şi drăcovenia asta?
Pe buzele Minervei alunecă un surâs maliţios:
- Cu permisiunea dumneavoastră, am să v-o spun altă dată.
3.
- Tată! xclamă impetuoasă Adriana, atât de impetuoasă încât avocatul Nicolau tresări şi scăpă furculiţa din mână.
Se gândea concentrat la un proces de delapidare, iar dosarele care presupuneau, în general, subtilităţi de ordin contabil - pledoaria în sine constând mai ales într-o înşiruire de cifre şi demonstraţii aride, mai mult tehnice - îl plictiseau. Ca mai toţi avocaţii, avea nostalgia pledoariilor pompoase durând câte cinci-şase ore, cu trimiteri savante şi sofisticate în psihologie, sociologie, criminalistică, "uite, ce cult sunt eu!", unde frazele se rostogolesc frumoase, perfect rotunde ca nişte portocale; pledoarii care storc lacrimi şi unde duelul acuzator-apărător e plin de suspense, urmărit cu emoţie de asistenţă.
(Vezi Ionel Teodoreanu cândva, sau uriaşii baroului francez de acum două-trei decenii, a la maitre Floriot sau maitre Carcon.)
- Tată!
- Am auzit! Ce e?
- După ce terminăm masa, declară Adriana apăsând cu tâlc pe silabe, trebuie să discutăm în birou.
Acest "să discutăm în birou" avea o rezonanţă specială în casa Nicolau. Era încăperea unde de regulă se hotărau chestiunile importante, dar, mai ales, unde aveau loc răfuielile dintre avocat şi fiică-sa. Doamna Nicolau, cu oroare de scandal, clădită din toate punctele de vedere după tipare orientale - s-ar fi încadrat perfect în viaţa de harem de dinaintea lui Kemal Ataturk -, de o mare comoditate sufletească, evita certurile cu Adriana, observaţiile dure, îşi monta bărbatul în culise, după care afişa un aer serafic, de totală ignoranţă şi superioară detaşare.
- Ascultă, Adriana, am mult de lucru.
- Este o problemă foarte serioasă.
Doamna Nicolau zâmbi cu condescendenţă şi mai luă o bucăţică de brânză ca să-şi poată isprăvi mărul. Era o blondă planturoasă, cu figura încă drăgălaşă. Cândva, fusese splendidă dar, cu vârsta, formele i se îngreunaseră, iar nasul foarte cârn, delicios odinioară, acum părea caraghios alături de dubla bărbie şi celelalte umilinţe ale vârstei, dându-i un aer de păpuşă coaptă. Adora rochiile de casă elegante, filmele unde putea plânge abundent şi era încredinţată că în ea murise o mare actriţă. În liceu, îi adorase pe Gerard Philippe şi pe Vania Lanovoi - văzuse de cincisprezece ori Examen de maturitate, păstra chipurile lor rupte de pe afişe de film, căci prin anii '50 şi ceva fotografiile de actori nu circulau încă pe la noi - şi se căsătorise cu Grigore Nicolau care nu semăna cu nici unul din cei doi frumoşi ai ecranului. Era spătos, viril, emana o siguranţă prozaică - te jenai instinctiv să pomeneşti în faţa lui de "lună - cercel de aur, dansul de fluturaşi al fulgilor de nea ori albă fecioară de vis" - şi semăna exact cu ceea ce era de fapt: un excelent profesionist, cu o minte bine organizată şi un puternic simţ al realităţii.
Se uită la Adriana. Nu-şi făcea mari iluzii în legătură cu ea. O găsea prea aiurită, prea aeriană şi desprinsă de viaţă. Cu mult mai mult decât i-o îngăduia vârsta.
"Când o fi să se mărite, gândea în sinea lui, i-ar trebui un bărbat serios, cu bun simţ şi experienţă, care să ştie s-o piloteze. Dar, de regulă, ăştia nu se încurcă cu zăpăcite... Important e că eu sunt lucid, aşa că prostii prea mari n-o să facă."
Avocatul aparţinea acelei categorii de părinţi care, în mod naiv, îşi închipuie că deţin cuvântul decisiv, au drept de veto, că ei îşi căsătoresc copiii.
- Dacă vă deranjez, spuse cu o voce caldă doamna Nicolau, eu pot să mă retrag, în fond, am isprăvit.
Adriana se foi în scaun şi se privi instinctiv în oglinda veneţiană care atârna deasupra bufetului cu sculptură complicată. Praful care se depunea, strecurându-se şerpeşte printre bucle, volute, flori şi nasuri de personaje mitologice, constituia un motiv de exasperare diurnă pentru doamna Nicolau.
- Nu-i vorba despre asta. Vreau să spun doar că e ceva extrem de serios. Făcu o pauză apoi declară pe un ton teribil: Astă-seară, am fost martora unei tragedii.
Avocatul Nicolau oftă şi îşi trecu degetele prin părul des, abia încărunţit. Pe buzele nevesti-sii stăruia acelaşi surâs incert. Bătea uşor cu unghiile în cafetiera de argint.
- Eram cu Dan... Dan Dumitriu, sublinie.
- Cunoaştem persoana, mormăi sarcastic avocatul. Treci mai departe.
"Alt mameluc, comentă în gând, şi care se uită în gura ăsteia de parcă ar chema-o miss Larousse..."
- Ne aflam în Restaurantul Bucureşti...
- Ia te uită! De unde aveţi voi bani de Bucureşti?
Doamna Nicolau interveni:
- Eşti teribil, Grig, cu întreruperile tale!
- Cum teribil, doamnă? Ai idee cât costă la Bucureşti o bere? O singură bere?
- Nu, surâse nevastă-sa, de vreme ce nu m-ai condus niciodată acolo. Tu însă eşti, desigur, bine informat.
Adriana sări pe tonul prea bătăios al defensivei agresive.
- Dănuţ e bursier...
- A! Atunci se explică!
- ...are cinci sute de lei pe lună de la taică-său şi dă şi meditaţii.
- Un nabab! Zi mai departe... Jeana, dacă eşti drăguţă, se adresă nevesti-sii, toarnă-mi cafeaua.
Adriana începu să relateze înfierbântată întâmplarea de la restaurant. Ca totdeauna când era tulburată, nu putea sta locului şi se învârtea printre mobile, de la servantă la bufet, pentru ca peste o clipă să fie lângă vitrină, din nou pe scaun sau la combina muzicală.
Stilul febril al relatării îl agasa pe avocat, sugerându-i itinerarul isteric al unui bondar. O asculta încercând să păstreze un calm ironic şi, pe nesimţite, gândurile i se întoarseră la dosarul care-l aştepta pe masa de lucru.
Nevastă-sa, în schimb, se antrenase, aştepta finalul gâfâind de emoţie, îşi plesni palmele grăsulii cu unghii lungi, frumoase şi bine îngrijite. Sprâncenele săriră concomitent spre rădăcina părului, două arcuri desenate de o mână expertă, cu un dermatograf Max Factor.
- Dar e de-a dreptul extraordinar! Ce întâmplare! Dumnezeule, când te gândeşti câte drame sfâşietoare şi necunoscute se petrec într-un mare oraş!...
- Da, zise avocatul. E adânc! Zici că era şi nătăfleaţă ăla cu tine?
- În fond, se sesiză doamna Nicolau, mai prezentă ca niciodată la discuţie, nu înţeleg de ce ofensezi băiatul?
- Lasă chestia asta! Spune, Adriana, şi el a văzut - accentuă - ce ea ce ai văzut tu?
- Păi n-auzi că am fost împreună?
- Vreau să zic a văzut la fel ca tine, sau l-ai făcut tu să vadă aşa?
- Habar n-am ce vrei să spui.
- Uite, fetiţo, eu îmi cunosc firma şi produsele. Tu ai imaginaţie, eşti fantastă ca şi maică-ta, îţi place să fii remarcată, cum s-ar zice, ţinută în faruri, şi născoceşti în fiecare zi altceva ca să ţi se dea importanţă. Teribilismul vârstei, de acord, dar tu şi exagerezi. Eşti în toate o excesivă necenzurată.
Adrianei îi dădură lacrimile şi se ridică.
- Dacă asta-i tot ce ai înţeles tu, mulţumesc.
- Stai jos, încă n-am încheiat audienţa. Te-am întrebat ce a văzut Dan, pentru că el se uită doar în gura ta, iar tu le interpretezi... ăăă... acrobatic.
Jeana Nicolau începu să plimbe aspiratorul de masă, ocolind farfuriile şi paharele:
- Eşti prea dur. Şi eu sunt convinsă că acolo s-a întâmplat ceva.
- De acord! exclamă avocatul enervat. Ce vrei să fac? Du-te tu la miliţie şi povesteşte-le că ai văzut un moş cârpind o tânără şi vârând-o în maşină. Poate era taică-su, bunicu-su sau naşul Costică din Chitila şi o corija că iese cu derbedei în oraş. Şi pe urmă ce punct de reper le dai? Aţi luat barem numărul maşinii?
- N... Nu, făcu nesigură Adriana.
- Şi vă mai jucaţi de-a detectivii!
- Era prea întuneric.
- Ce să mai discutăm! făcu Nicolau ridicându-se de la masă. Îmi mâncaţi timpul cu fleacuri!
- I-aş putea recunoaşte oricând, pe toţi trei, având de ales dintr-un milion de oameni.
- Caută-i atunci, Bucureştiul are doar două milioane şi jumătate. Vezi-ţi de carte, fetiţo, şi spune-i şi lui Armand Duval să-şi vadă de logaritmi sau ce alte gângănii mâzgăleşte el acolo, că sesiunea bate la uşă şi voi vă ţineţi de studii criminalistice prin birturi.
În realitate, se monta singur. Îşi amintise din nou că dincolo, în birou, îl aşteptau circa o sută de file acoperite cu cifre şi simţea că-i pocneşte capul.
Adriana replică ţâfnoasă:
- Las' că ştim noi mai bine ce avem de făcut.
Ţârâitul telefonului puse capăt discuţiei. Adriana sări la aparat:
- Da... Eu, Dane... Fantastic!... Unde l-ai văzut? Eşti grozav!...
Avocatul Nicolau ridică din umeri "hm!" şi se retrase în birou, anunţând categoric:
- Să nu fiu deranjat!
"Grig devine imposibil, gândi Jeana Nicolau. Didactic şi despotic... Totuşi poate are dreptate... S-ar putea să fie o chestiune ridicolă sau prea primejdioasă pentru nişte copii. La experienţa lui, e firesc să fie circumspect."
- Mamă!
Adriana o fixă cu ochi strălucitori:
- Auzi, mamă? Dan l-a întâlnit acum o jumătate de oră pe tânărul ăla de la restaurant. L-a urmărit şi a văzut unde a intrat.....
4.
Bătrâna Matilda Manta locuia pe strada Râul Doamnei, într-o casă veche cu maschiză şi ferestre înalte, înconjurată de o grădină sălbatică, nestrunită de foarfeci, cu poteca năpădită de buruieni în locul chiflelor de piatră nevăruită.
În serile calde, prin geamurile larg deschise şi dantela istovită de ani a perdelelor, răzbăteau acordurile unui pian Beckstein, însăilând melodii delicate de Mozart, Lully, dar mai ales Chopin. Mâna o simţeai uşoară, cu tuşeu delicat şi trecătorul avizat, care se oprea pentru câteva clipe s-o asculte, şi-ar fi închipuit-o lesne dezmierdând o harfă sau clapele unui clavecin.
Aici, între mobile vechi, amintiri, fotografii ale unor fiinţe de care azi nu-şi mai aducea aminte nimeni, trăia doamna Manta, fostă profesoară de pian la Conservator şi care se lăuda oricui se simţea dispus s-o asculte că e probabil unica persoană din Bucureşti care nu şi-a schimbat niciodată adresa în optzeci de ani. Într-adevăr, în casa aceasta (constituise o parte din zestrea mamei sale) se născuse şi mai apoi se căsătorise cu un violonist. Acesta însă murise - erau patruzeci de ani de atunci - şi bătrâna, când îşi aducea aminte de Manta filosofa totdeauna cu aceleaşi cuvinte:
"Uite că şi morţii îmbătrânesc!"
Nu şi-l mai amintea deloc ca fiinţă vie şi avea în faţa ochilor doar fotografiile înşirate pe pian. Lungii ani de văduvie tot aici şi-i petrecuse şi, uneori, Matilda Manta se întreba neliniştită ce avea să se întâmple cu toate lucrurile înghesuite de câteva generaţii în cele cinci odăi pe hol, pod să întorci o căruţă, şi pivniţă. N-avea rude, nici prieteni, Matilda Manta făcând parte din fericita categorie de bătrâni care nu trăiesc deloc sentimentul inutilului şi al singurătăţii. Ca să-şi treacă timpul, de exemplu, ar fi putut da lecţii de pian sau franceză şi, în atâţia ani, ar fi reuşit desigur să-şi facă un cerc de prieteni. Matilda respinsese delicat, dar cu obstinaţie orice tentativă de apropiere. Nu dispreţuia pe nimeni, era o fire tolerantă şi generoasă, dar pur şi simplu nu-i lipsea nimeni. Bătrâna nu trăia un sentiment de singurătate, ci de izolare. Avea impresia că oamenii interesanţi pentru ea, putând realiza un schimb de idei, închiseseră de mult ochii, iar felul de a fi, de a se comporta, de a vorbi al tinerilor de azi o neliniştea până la panică. Simţea că nu înţelege nimic din ceea ce spun, problemele lor nu semănau cu nimic din ceea ce auzise ea vreodată. Încercase aceeaşi senzaţie şi ca profesoară, dar atunci exista limbajul comun infailibil - muzica. În rest, trecuse surdă şi fără să vadă nimic pe culoarele Conservatorului.
Nu avea televizor, iar radioul îl deschidea doar miercurea şi vinerea, la nouă seara, când se transmiteau concertele filarmonicii din Salzburg şi, respectiv, Paris. Zilele doamnei Manta se scurgeau toate la fel, croşetate din aceeaşi lână cenuşie. Se scula pe la ora zece. Toaleta minuţioasă îi lua un ceas. Era extrem de îngrijită, mereu în negru, la care asorta mici fantezii în alb: manşete, un jabou, gulere, o broderie mai deosebită. Altă oră i-o lua ştersul prafului, după care respira uşurată. Ziua întreagă era a ei. Ceasurile petrecute la pian alternau cu altele de lectură sau visare. Din când în când răsfoia albumele vechi de fotografii şi încerca să reconstituie din memorie biografiile răposaţilor:
"Oare cine-şi mai aminteşte azi de domnişoara Hrisanta Bota?"
Rămăsese fată bătrână şi se fălea pretutindeni că arta ei a împiedicat-o să se căsătorească. Picta tablouri mici, 15 pe 20 de centimetri, cu flori şi colţuri de natură cochet regizate, în stilul bine cunoscut administrat elevelor de pension din anii 1880-1990 şi le oferea cu generozitate rudelor şi prietenilor cu ocazia diferitelor aniversări.
Aceştia erau exasperaţi, căci la prima vizită domnişoara Hrisanta se interesa alarmată:
"Dar unde ai pus violetele de pădure pe care ţi le-am dat de Sfântul Ion? Nu-ţi plac? Mie mi se par foarte reuşite..."
Matilda Manta se hotărâse greu acum un an să închirieze odaia din faţă. Se obişnuise singură şi o înspăimânta ideea unei "cooperări", cât de comode. O convinsese în cele din urmă o fostă colegă, Elvira Doga, tot profesoară, care pedalase pe avantajele unui asemenea aranjament:
"Gândeşte-te, draga mea... E dezagreabil ce spun, dar avem totuşi o vârstă - biata Elvira se prăpădise doar la câteva luni după această conversaţie - şi un bărbat în casă contează enorm. Te îmbolnăveşti, are cine să-ţi cumpere o pâine ori o aspirină, sau, mai grav, să anunţe Salvarea. Stai ca un şoarece aici. Te prăpădeşti, Doamne fereşte, poţi să zaci mult şi bine, neîntoarsă... Nu mai zic de treburile mărunte. Uite, n-am fost la tine de doi ani. Sfoara de la perdea e tot ruptă, în loc de un robinet acum plâng toate, cremona de la geamul ăsta tot nu funcţionează..."
Matilda nu regreta că închiriase, dar nici nu exulta. Adevărat, Gorun n-o deranja, lipsea mult, era un bărbat liniştit, nu aducea femei dar... Dar! Din clipa în care acest om se mutase, Matilda nu se mai simţise la ea acasă. Încerca un permanent sentiment de angoasă. În prezenţa lui, inima începea să-i bată şi îi venea reflex s-o ia la fugă.
"Oare să mă fi sălbăticit chiar în halul ăsta sau personajul are ceva particular? Mă avertizează instinctul? M-am sclerozat?"
Nici chiria, substanţială, n-o determina să fie mai entuziastă. Se descurca perfect cu pensia. În ciuda fragilităţii aparente, avea o sănătate de invidiat, astfel încât bugetul ei - atât de afectat la bătrâni de medici şi medicamente - era liber de asemenea servituţi. Nici mesele - mai mult pretext - cu biscuiţi, un pahar de lapte, salate şi eventual un dulce, nu constituiau o problemă, iar cât priveşte vestimentaţia, în afară de ciorapi, nu-şi cumpărase o aţă de peste douăzeci de ani.
În adâncul sufletului, ar fi vrut să se debaraseze de Gorun, dar era o femeie prea delicată ca să-i poată declara răspicat: "Domnule, nu-ţi reproşez nimic, dar pur şi simplu nu-mi placi, caută-ţi altă gazdă!" În afară de aceasta, individul lipsea perioade lungi - trei şi patru luni - răstimp în care temerile bătrânei slăbeau, îşi uita neliniştea şi se gândea la altele.
De obicei se întorcea inopinat, fără telefon prealabil, aşa cum se întâmplase şi acum trei zile. Probabil Matilda Manta îşi făcea siesta, căci nu auzise uşa. Intrase intempestiv în camera chiriaşului, vrând să stingă gazul de la sobă. Gorun se afla în mijlocul odăii, lângă masă, cu spatele întors spre uşă. Simţindu-i prezenţa se răsucise ca muşcat de şarpe, ducând mâna reflex la buzunarul drept. Bătrâna, încremenită de spaimă, deschise gura fără să poată articula un singur cuvânt. Gorun, redresat, încercase să zâmbească.
- Bună seara.... Aveţi nevoie de ceva?
Matilda Manta nu-şi putea dezlipi ochii de buzunarul lui Gorun.
- Vă rog să mă scuzaţi.... N-am ştiut că v-aţi întors.... Nu.... Nimic....
Dispăruse ca o nălucă şi se încuiase în odaia ei. Inima îi bătea nebuneşte şi pentru prima oară în viaţă luă zece picături de valeriană dintr-un flacon rămas de la răposatul Mantea.
Găsi biletul rezemat de glastra din mijlocul mesei:
"Stimate domnule Gorun, datorită unor împrejurări deosebite, nu mai sunt în măsură să vă închiriez odaia. Vă rog foarte mult s-o eliberaţi cât de curând. În plicul alăturat veţi găsi chiria pe ultimele trei luni. V-o restitui căci practic n-aţi folosit odaia. Vă mulţumesc..."
Bărbatul mototoli hârtia rânjind:
"S-o crezi tu, frumoasa mea!"
În camera ei, Matilda Manta îşi auzea inima. I-o strângeau în cleşte presimţiri sumbre.
Aveau să se împlinească.
5.
- Draga mea, declară colonelul Ionaş, fără să-şi ridice ochii de pe hârtii, din primele informaţii sosite, avem cinci institute unde se efectuează - în stadiu avansat - cercetări în probleme de interes tehnic- ştiinţific care ar putea face cu ochiul "firmelor concurente". Patru la Bucureşti, unul la Cluj. Ai să te uiţi prin hârtii şi vei lua măsurile necesare. Securitate maximă, un om de-al nostru pe fază, mă rog, cunoşti partitura.
- Cunosc.
Ionaş îşi scoase ochelarii şi se uită lung la Minerva. O cunoştea de zece ani şi o îndrăgise sincer. Într-o vreme îi intrase în cap s-o mărite. Dincolo de orele de serviciu, Minerva îşi consuma existenţa alături de un papagal cu creastă regală - Keops -, un caniche Spiridon şi o tablă neagră unde se distra născocind, rezolvând, exersând tot felul de acrobaţii matematice. Era celibatară convinsă, detesta devenind agresivă să i se vorbească despre căsătorie şi, în consecinţă, Ionaş n-o avertizase asupra intenţiilor sale.
Întâlnirea cu ipochimenul avusese loc în locuinţa colonelului şi toata lumea era de acord că acesta izbutise un fiasco extrem de reuşit. Candidatul, făcut mat din trei mişcări, se ridicase brusc şi începuse să deschidă disperat toate dulapurile colonelului.
"Ce cauţi, domnule?"
"Ieşirea!"
Glasul avea accente sfâşietoare, suna a ultima dorinţă.
Minerva se mirase senină:
"Ce-i cu ăsta? Plină lumea de aiuriţi..."
Cu amicul în cauză, Ionaş nu se mai văzuse niciodată. Omul se eschiva totdeauna la fel şi, dacă stăteai să-l asculţi, în fiecare zi îi picau neamuri din provincie; o familie probabil prolifică, cu reprezentanţi în toate judeţele ţării...
- Mda, rosti pe gânduri colonelul. O chestiune care ar putea fi interesantă. Am primit acum o jumătate de ceas un telefon de la inginerul... stai puţin! Da, inginerul Miron Vasiliu. Lucrează la Institutul de cercetări din Stăvreni - la zece kilometri de Bucureşti.
Minerva îl întrerupse arătând spre hârtiile din faţa lui Ionaş.
- Institutul figurează pe listă?
- Da. De-aia spuneam că ar putea fi interesant.
- Ce reclamă?
- Pretinde că în locuinţa lui s-a întâmplat ceva bizar. Părea foarte agitat, n-a vrut să intre în amănunte. M-a rugat insistent să-i trimit un om cu care să stea de vorbă, dar până în ora zece. După aia trebuie neapărat să se prezinte la serviciu.
Minerva îşi smulse bascul din cuier. În general, toate mişcările ei erau brusce.
- Am înţeles.
- Aici ai adresa. Îl iei şi pe Dobrescu?
Minerva se holbă:
- Natural, mai ales că în ultima vreme n-a progresat în mod satisfăcător. Ba chiar constat un proces de involuţie. E momentul să fie ajutat.
Ionaş o privi cu tâlc:
- Te-a rugat el?
..............................................................................
