8.
Se uită înduișată la motan. Dormea încolăcit pe canapea. Sforăitul lui împreună cu susurul ploii împleteau o melodie de toamnă cu aduceri aminte şi regrete molcome.
Nările delicate ale bătrânei aspirau arome vechi din casa bunicii. Mosc şi Patchuli, vanilie şi mere ionatane adăstând lucioase şi roşii peste iarnă, parfumul butucilor din soba înaltă de porţelan, tutunul auriu prizat dintr-o tabacheră albastră, mirosul călimării cu cerneală violetă...
Îşi ridică brusc capul scuturându-şi buclele albe.
- De ajuns, Melania! Nu e acum momentul să visezi. Îţi propun s-o iei sistematic. În primul rând, trebuie să fii absolut convinsă că domnul maior va discuta mai întâi şi întâi cu Raul Ionescu. Bietul Scarlat e prea bolnav, iar celălalt... Va insista desigur asupra întâlnirii din confesional, dar în problema aceasta nu ai de ce să fii îngrijorată. Îţi dau cuvântul meu! Inginerul nu te-a urmărit, ai avut grijă să te asiguri. Orice corelaţie cu persoana ta este exclusă! Să zicem însă că i-o va sugera domnul maior...
Bătrâna îşi îngroşă instinctiv vocea şi declară pe un ton important:
- "Nu credeţi că necunoscuta ar putea fi doamna Melania Lupu?"
Reveni la vocea normală chicotind: Fii convinsă, fetiţo, aici, domnul Raul Ionescu aproape va muri de râs. Îi va vorbi în primul rând de glas - prostuţul nu ştie că acesta îmbătrâneşte cel mai târziu - care aparţinea unei femei dure şi cam grosolane. Cu totul altceva decât bleaga de Melania... Ce să mai discutăm, lucrurile sunt clare, nu merită să pierzi timpul. Gândeşte-te bine însă la scăpările tale pe care le-ar fi putut sesiza eventual inginerul şi pe care, desigur, le va spe-cu-la domnul maior. Uite, oricât te-ai strădui, nu cred că ai să găseşti altceva în afară de istoria măştilor. Unde ţi-e capul, fetiţo, cum nu-ţi aminteşti? Atunci când le-ai sugerat foarte fin că ar trebui să le ia cu ei. Nici aici însă nu ai motive prea mari de nelinişte. La urma urmelor, cel care a pronunţat cuvântul ga-ze nu ai fost tu, ci bietul Ioniţă. Chiar dacă domnul maior va sesiza micul şiretlic cu cartea din bibliotecă, şi fii sigură că-l va sesiza, nu-l va putea transforma niciodată într-un cap de acuzare. Cine s-ar găsi să te condamne pentru că te-ai interesat de o carte?
Rămase multă vreme cu ochii aninaţi în calele albe prinse în ramă florentină şi conchise ferm:
- Aşa e cum ţi-am spus! Domnul Raul Ionescu nu poate declara nimic împotriva ta... Te-ai trezit, Mirciulică? Hai să mâncăm! Căutăm ceva bun în bucătărie şi după aceea ne vom gândi
împreună. Nu, dragul meu, fără televizor azi!
4.
- Nu, domnule maior!
Raul Ionescu își ștergea lacrimile. Nu mai râdea, dar un zvâcnet nervos îi întindea încă buzele. Vă înșelați! La urma urmelor, eu am pierdut partida și din punctul meu de vedere mi-e absolut indiferent dacă o prindeți sau nu pe necunoscută. Amănuntul nu are cum să influențeze situația mea. Nu e cazul să-mi suspectați buna-credință. Sunt convins că urmăriți o pistă falsă.
Cristescu, care știa ce avea să urmeze, întrebă totuși:
- Adică?
- Bătrâna cu motanul nu poate fi femeia de la telefon. Nu încape nici cea mai vagă asociaţie. E ca şi cum ai încerca să compari un leopard cu o veveriţă, cu un coyot, cu un colibri. Nimic nu mi se pare mai nesăbuit, mai imposibil! Necunoscuta c o femeie tânără, dură, tăioasă şi incomodă, al dracului de deşteaptă! Un creier de milioane! Asta făcea carieră în Cosa Nostra. Pe când cealaltă... Doamne sfinte! Merita s-o auziţi discutînd cu motanul sau în general bătând câmpii despre tot felul de fleacuri. Aveam la un moment dat impresia că nu sesizează situaţia, că e total...
- Senilă, surâse maiorul.
- Exact! De altfel, şi ăilalţi o tratau cu menajamente. Ştiţi, cum te porţi cu copiii mici sau cu alienaţii.
- V-aţi gândit vreodată că glasul se maturizează foarte târziu? Cunosc femei de 65 sau chiar 70 de ani care la telefon ar putea fi luate drept eleve de liceu.
- Sunt gata să admit şi varianta aceasta. Există însă anumite tonalităţi, un timbru ce nu poate fi confundat. Necunoscuta e o femeie care ştie să poruncească, o bucată de granit. Nu vă supăraţi, dar însăşi discuţia pe această temă mi se pare ridicolă.
Maiorul începu să râdă şi întoarse o foaie din dosar netezind-o îndelung.
- Să trecem la altceva. Mă voi referi la un incident petrecut în locuinţa lui Nucu Scarlat. Înainte de asta însă aş vrea să vă pun o întrebare: Ce anume v-a determinat, părăsind apartamentul familiei Miga, să luaţi măştile cu dumneavoastră?
Inginerul ridică din umeri şi aprinse altă ţigară.
- N-a existat niciun motiv, domnule maior. Dascălu a considerat că fiind ale noastre trebuie să le ia. După ce l-am cunoscut, mai bine zis după primele cincizeci de secunde, mi-am dat seama cu cine am de-a face. N-are sens să căutaţi logică în conduita lui.
- Perfect. Să ne întoarcem acasă la Scarlat. Cine, vă rog să fiţi foarte atent, cine a propus sau, mă rog, a sugerat eventualitatea unei capcane? Mă refer la dispozitivul de gaze barbiturice instalat în avion.
- Nimeni nu a formulat o astfel de eventualitate. Ideea îmi aparţine.
- Sigur?
- Sigur. Pe Scarlat îl obseda gândul că pilotul a făcut o vizită la Miliţie. Adevărul e că încercasem aceleaşi temeri cu două ore mai devreme. Eu i-am convins să mutăm cortul.
- Ce v-a liniştit ulterior?
- Nu m-am liniştit, convenisem însă odată pentru totdeauna că oricare ar fi situaţia nu mai puteam da înapoi. Scarlat o ţinea una şi bună. Parcă consulta bobii încercînd să ghicească cum veţi proceda, dacă bineînţeles aţi fi fost avertizat. Nu-mi trecea nimic deştept prin minte şi nici nu-l mai ascultam. La un moment dat însă, unul din bătrâni, cel care a murit...
- Profesorul Dragu.
- Exact. A început să vorbească despre prăpădul pe care l-au semănat boşii în '916 parfumând cu gaze tranşeele aliate. Asta mi-a dat ideea."Ar putea fi o chestie" mi-am zis, şi l-am rugat pe Dascălu să ia măştile.
- Un moment! Ce înseamnă a început să vorbească? Aşa, din senin, la ora 6 dimineaţa şi-a amintit de primul război mondial?
- Nu, râse Ionescu, bătrâna cu motanul văzuse la Scarlat în bibliotecă o carte.
Maiorului îi luciră ochii.
- Ce fel de carte?
- Privighetorile morţii. Are o copertă frumoasă celofanată, şi i-a atras atenţia. L-a întrebat pe profesor dacă a citit-o.
- Ăla a început să-i povestească câte ceva din subiect, printre altele istoria cu gazele. Îl văzu îngândurat şi continuă: Domnule maior, e caraghios să ne imaginăm că doamna cu pisica a intenţionat, mai mult, a izbutit să găsească formula aceasta subtilă pentru a ne pune în gardă. A fost o simplă coincidenţă.
- Vi s-a părut firesc ca în conjunctura dată să o preocupe cărţile din biblioteca lui Scarlat?
- După o astfel de noapte, nimic nu ţi se mai pare nefiresc. Şi-apoi omiteţi observaţia făcută adineauri. Fetiţa e plecată cu sorcova rău de tot. Ce să vă spun? Pe undeva e surioara mai în vârstă a cârnului. Râse stînjenit: Ciudat! Încerc sentimentul că aveţi ceva cu ea şi o aşteptaţi la cotitură... În sfîrşit, bat câmpii!
Maiorul îl privi iute apoi coborî pleoapele.
"Eram convins că a fost ideea ei. A găsit şi mijlocul de-a o comunica fără să se deconspire. Dar asta nu-i o probă. Nu, o aiureală ca asta n-o poţi susţine în faţa unei instanţe! Melania... Încep să cred că face parte din specia invincibililor."
- Ascultaţi-mă pe mine! surâse inginerul. O urgisiţi de pomană pe biata bătrână.
CAPITOLUL XII
PLEDOARIE PENTRU INOCENȚĂ
1.
- Să-ți fie de bine, Mirciulică! Nu, dragul meu, napolitanele le mâncăm în odaie. Mai discutăm, mai gustăm! N-am găsit jeleuri, degeaba de uiţi aşa urît. Mi-e teamă că ai deprins obiceiuri extrem de necuviincioase. Eu una am învăţat că trebuie să spui mulţumesc pentru masă şi să te declari încântat de orice ţi se pune înainte.
Se instalară amândoi în fotoliu. Melania scoase dintr-un ghem roşu două andrele, înfăşură firul de lână pe deget şi începu să tricoteze.
- Asta calmează nervii, dragul meu, şi oferă în acelaşi timp un spectacol liniştitor. Da, acesta e termenul: li-niş-ti-tor. Îţi face impresia că nu s-a petrecut nimic rău. Doi prieteni care stau la taclale într-o seară de toamnă. Afară plouă şi o doamnă distinsă croşetează un ciorap roşu. Ştiu, ce am eu în poală nu va ajunge niciodată ciorap pentru că în afară de tricotatul pe faţă, alandala, n-am învăţat nimic altceva, acesta este însă un amănunt lipsit de importanţă dat fiindcă doar aspectul pitoresc ne interesează. După cum îţi spuneam, din depoziţia inginerului, domnul maior nu va putea reţine nimic împotriva noastră. Te rog să mă crezi! Să vedem acum ce va relata domnul Nucu Scarlat. Fiind accidentat, multe elemente i-au scăpat din vedere. Nu însă şi cele e-sen-ţia-le, accentuă ridicând degetul îmbrăcat în lână. De pildă telefonul acela care de fapt era o greşeală. N-ai să pretinzi că nu-ţi aminteşti! Dumnealui m-a rugat să ridic receptorul şi nimeni nu va putea demonstra vreodată că am reprodus conţinutul unei conversaţii absolut fan-te-zis-te. Ideea n-a fost rea, recunoaşte cinstit, dar nici nu trebuie să ne împăunăm căci totul s-a datorat întâmplării. La ce se va mai referi domnul Scarlat? Hai, Mirciulică, ai fost şi tu de faţă!
Cotoiul o privea concentrat, nemişcat ca un sfinx. Făcu pe neaşteptate un salt acrobatic peste marginea fotoliului şi traversă încăperea îndreptându-se spre uşă.
Bătrâna îl măsură contrariată apoi se ridică să-i deschidă.
- Nu înţeleg cum poate să-ţi ardă de plimbare tocmai acum. Aceasta nu-i o dovadă de sensibilitate, ci doar o manieră de a protesta pentru că nu ţi-am adus jeleuri. Să ştii că persoanele ranchiunoase îmi plac şi mai puţin!
Mirciulică se strecură afară. Melania Lupu, bosumflată, se ciupi uşor de bărbie.
- Hai, fetiţa mea, nu te posomori! Toată viaţa a trebuit să te descurci singură, e destinul tău... Deci povestea cu telefonul nu e serioasă. Să vedem mai departe. Faptul că ai leşinat în faţa uşii când bietul şofer încerca să scape... Vai de mine şi de mine! Cine şi-ar fi putut păstra cumpătul asistând la o astfel de dramă? Şi apoi erai chiar acolo, cum să-ţi spun, pe loc. N-ai avut nevoie să faci nici măcar un pas pentru a bloca ieşirea, ci doar să aluneci.
Bătrâna se opri în faţa oglinzii ameninţându-se cu degetul.
- Fii atentă, Melania, este un punct asupra căruia domnul maior va insista enorm! Va stoarce tot nu numai de la Scarlat, ci şi de la Florence şi Şerbănică. Iar bieţii de ei vor relata cât de greu le-a fost să te smulgă din leşin. Ai făcut foarte bine că ţi-ai revenit târziu. Degeaba, degeaba, draga mea! Nici aici nu te poate prinde.
Schiţă câteva piruete apoi începu să se învârtească din ce în ce mai repede şi se lăsă să cadă pe pat. Părul i se zbârlise iar ochii îi străluceau plini de tinereţe. Îşi duse mâna la inimă şi la obrajii înfierbântaţi.
- Ce nebună mică eşti tu, Melania! În realitate, n-ai mai dansat de mult şi, recunoaşte deschis, tare ai avea poftă s-o faci. La urma urmelor, nu înţeleg de ce n-ai pune patefonul: Jalousie şi Comparsita! Nu, nu, nu! Fii înţeleaptă! Să medităm acum puţin la scrisorica găsită de domnul Dascălu. Nu zău, arată-mi un singur om căruia i-ar putea trece prin minte că hârtiuţa a ajuns în vestibul dusă de curent şi mă dau bătută! Toţi vor jura că a fost strecurată sub uşă căci, ţi-am mai explicat, e chestiune de psi-ho-lo-gie. Şmecheria asta n-o va ghici niciodată domnul maior. Îţi spun tot eu ce i se va părea ciudat: lipsa biletului. De ce a dispărut şi cine a avut interesul să-l facă să dispară? Există mai multe posibilităţi, va reflecta domnul maior. L-a rupt Nucu Scarlat! Ipoteza cade. Unde sunt bucăţile şi apoi de ce l-ar fi rupt? L-a rătăcit domnul Dascălu şi crede-mă - chicoti - persoanele de la Miliţie sunt foarte conştiincioase. Ar fi în stare să scotocească centimetru cu centimetru prin canal şi prin muzeu ca să dea peste el. Ştii care va fi concluzia? L-a sub-ti-li-zat doamna Melania Lupu! Ei, ce-ţi bate inima aşa, prostuţo!? Cum poate s-o demonstreze? Vezi? Vezi cum te pripeşti? Şi apoi atâta lucru şti şi tu! Probă negativă nu există! Adică să se tragă o concluzie împotriva ta plecându-se de la lipsa unui element. Pentru că n-avem scrisoarea, înseamnă că a furat-o Melania... Aşa-i cum îţi spun, draga mea! Nucu Scarlat şi inginerul nu pot susţine nimic care să te le-ze-ze. Domnul maior va fi extrem de dezamăgit, iar tu nu ai nici un motiv să nu asculţi puţină muzică.
Mirciulică se întoarse cam după vreo oră. Mirosi cutia neagră din care ieşeau sunetele ciudate, ciulindu-şi alternativ urechile. Cu privirea subţiată, Melania încerca să desluşească titlul unei plăci. Peste literele mici un câine de vânătoare adulmeca pâlnia unui gramofon.
- Cum e afară, Mirciulică? Destul de umed, nu-i aşa? Mi-am închipuit. Adăugă importantă: Vom avea o seară muzicală. Trebuie să recunoşti, educaţia noastră lasă mult de dorit în privinţa aceasta. Pentru început vom pune piese mai uşoare. Ce preferi? Tino Rossi sau Lucienne Boyer? Nu, pe Jean Moscopol îl găsesc cam îndrăzneţ pentru noi şi nu îndeajuns de distins. Am auzit că a deschis un bar la Paris. O îndeletnicire extrem de vulgară, nu crezi?
2.
Bandajul îi acoperea toată fața, i se vedea un singur ochi și urechile. Cuvintele i se strecurau șuierate printre benzile de tifon. Maiorul cunoștea însă trăsăturile dure, osoase și masculine pe care vârsta le accentuase. Studiase la arhivă dosarul lui Scarlat și un zâmbet îi înflorise pe buze. În absolut toate fotografiile - și în cele de la 19 ani și în cele de la 30 sau 40, ca și în ultimul set întocmit de poliția italiană cu ocazia expulzării - Nucu Scarlat își purta pecetea ca un sigiliu mare, roșu, înfipt în mijlocul frunții: aventurier.
- Vă amintiți ce-au spus italienii când v-au făcut pachet?
- Îhî: "Avem escrocii noştri. N-avem nevoie şi de-ai dumneavostră."Au fost totuşi măgari! După ce m-au ţinut trei ani în puşcărie, nu mai meritam figura asta.
- Şi v-aţi gândit că e cazul să vă întoarceţi ca să le arătaţi că nu i-aţi uitat?
Căruntul emise un sunet care semăna a râs.
- Aceasta ar fi o interpretare romanţată a intenţiilor mele.
- Atunci?
- Nu mai aveam ce căuta aici. Mi-am petrecut în Italia cea mai mare parte din viaţă. Acolo am prieteni, un copil... Nu m-aş mai fi simţit atât de singur. În sfârşit...
- Nu exista nicio altă modalitate de a vă atinge scopul?
- Care? Figurez în fişele Interpolului. Cine să-mi dea viza? Trebuia să intru submarin, şi în afară de asta sunt lefter. Luna viitoare împlinesc 50 de ani. Pentru vârsta "mijlocie" în meseria mea există trei posibilităţi: cadavru neidentificat, caid sau un aşternut sub zidurile Romei.
Maiorul începu să se plimbe prin rezervă cu mâinile la spate.
- V-am rugat de dimineaţă să vă gândiţi la câteva chestiuni.
- Inutil! Îmi pare sincer rău, dar nu vă pot oferi nici un amănunt în plus. Sunt incapabil să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat cu biletul acela. Ce ştiu sigur e că l-a găsit Dascălu sub uşă.
Ridică din umeri. Cristescu se opri în faţa lui ţinând în mână o ţigară neaprinsă.
- Vi s-ar părea imposibil ca biletul să fi fost expediat chiar din casă? De exemplu, unul din bătrâni deplasându-se sub un motiv oarecare şi scontând pe un element psihologic - o scrisoare găsită în antreu îţi poartă automat gândul dincolo de uşă - să-l fi lăsat anume acolo?
- Exclus! Mă simţeam într-adevăr înfiorător, dar am fost foarte atent. Nimeni nu s-a ridicat de la masă cât a lipsit Dascălu. Iar dacă hârtia s-ar fi aflat în vestibul mai de mult ar fi remarcat-o la plecare şi nu la întoarcere.
Cristescu clătină capul: "Degeaba! A prevăzut totul matematic, pas cu pas, mutare cu mutare".
Căruntul dădea semne de oboseală şi maiorul se ridică.
- Da, plec îndată. Aş mai avea o singură întrebare: Dacă doamna Melania Lupu nu ar fi leşinat în faţa uşii era posibil ca şoferul să scape?
- Ştiu eu? Probabil. Adevărul e că trăgeam orbeşte, nu mai vedeam aproape nimic. Desigur, bătrâna a constituit o piedică, care mi-a mai dat o şansă. Întâmplarea...
- Sunteţi sigur că a fost o întâmplare?
- Sfinte Doamne! Ce să fi avut senila aia cu bietul şofer?!
- Nu ştiu. Mă întreb.
- Hm, presupun că încă n-aţi stat de vorbă cu ea. Zece replici vă vor fi suficiente pentru a vă edifica. Nu ştiu dacă la mijloc e scleroza sau aşa a fost toată viaţa, în orice caz impresia pe care o lasă mi se pare neîndoielnică: Are nevoie de guvernantă.
Cristescu zâmbi sleit şi celălalt completă lăsându-se pe spate:
- De aceea am şi pus-o să răspundă la telefon. E complet "nevinovată", înţelegeţi ce vreau să spun. Pe vremuri, în cazuri din astea neamurile te puneau sub interdicţie.
"Da, îşi zise maiorul, îmi închipui ce-a fost în stare să facă Melania acolo. Cu ce partitură formidabilă le-a luat ochii ăstora. Ea şi Mirciulică... Şi totuşi nu se poate! Nu se poate să nu fi greşit undeva! Dar unde?"
Se uită la chipul căruntului căutând parcă acolo răspunsul, dar nu văzu decât feşele albe şi un ochi toropit de somn.
Cristescu ieşi pe culoar. Părea adus pe spate, iar pe umerii căzuţi paltonul devenise prea larg.
Mergea încet, aproape târşit, cu fruntea în pământ. O soră cu o cutie de seringi în mână îi aruncă o privire indiferentă şi deschise o uşă. Maiorul zări sala cu aparate complicate. Întoarse iute capul şi îşi continuă drumu.
3.
Primii fulgi de zăpadă cădeau la fereastra Melaniei Lupu.
Bătrâna deschise ochii.Un zâmbet de fericire îi inundă faţa. Sări sprintenă din pat şi alergă desculţă la geam, împiedicându-se în cămaşa de noapte lungă imprimată cu ursuleţi şi ciupercuţe.
Bătu din palme încântată.
- Ninge, Mirciulică! Ninge! Vino să vezi! Parcă sunt flori de măr. O ploaie de flori de măr.
Ridică motanul în braţe arătându-i strada. Mirciulică atinse sticla cu mustăţile şi se zgribuli.
- Eşti un tremurici şi jumătate! râse Melania. Un frigurilă! Când era mică şi ningea prima oară, bunica azvârlea pe geam o coajă de pâine, un pumn de sare şi cinci părăluţe mici: "Asta-i baba iarna". Mă întorceam de la şcoală şi toată casa mirosea a budincă. Nici nu ştii tu, Mirciulică, ce budincă! O budincă specială, abia scoasă din cuptor, cu orez, cu vanilie şi stafide şi nucşoară. Îţi dai seama ce minunăţie? Deasupra turnam rom fierbinte îndulcit cu zahăr candel şi-i dădeam foc. Uite, dacă ai să fii cuminte o să facem budinca asta. Pentru azi, bineînţeles, ce credeai? Avem totul în casă, trebuie să ne suflecăm doar mânecile şi să ne aşezăm pe treabă. Ei, de unde să-ţi iau zahăr candel! În schimb, o să punem aşa, de la noi, câteva bucăţele de portocală glasată. Am ascuns un borcănel în cămară. Nu te supăra, Mirciulică, dar ai devenit atât de lacom! Atât de lacom! Ce spuneai tu de domnul maior Cristescu? Bineînţeles că l-aş pofti şi pe el, dar n-are timp. Te asigur că e ocupat până peste urechi. Să stai aşa de vorbă toată ziua, ba cu inginerul, ba cu domnul Scarlat, ba cu domnul Dascălu? Crezi că e lucru uşor? De ce să ne fie nouă teamă de domnul Dascălu? Nu numai că are o fire nervoasă dar nici cu memoria n-o duce prea bine. Şi-apoi nu poţi pretinde că în schimb e foarte inteligent! Nu, Mirciulică, cu el n-avem de ce să ne facem griji. Nici cu Şerbănică sau Florence. Mai degrabă m-aş gândi la Doru. Trebuie să iasă din spital. Cum? Nu-l ţii minte pe Doru Matei, sculptorul, care locuia cu noi, dincolo, în Crăiţei? Ei, vezi, problema lui mă cam sâcâie, dar e prea frumoasă ziua asta ca s-o stricăm ocupându-ne de lucruri neplăcute.
Melania Lupu îşi petrecu toată dimineaţa în bucătărie. În casă era cald şi mirosea a vanilie şi rom. Mirciulică dormea pe canapea lângă basmele lui Ispirescu. Se trezea din când în când şi se uita la fulgii care pluteau lin, înflorind văzduhul.
Auzi în bucătărie glasul cristalin al bătrânei:
- Nu cunosc altceva mai bun când ninge decât o budincă fierbinte... Ce faci, Melania? Ai pus prea mult lapte... Să nu uiţi să-i povesteşti azi lui Mirciulică Albă ca zăpada. Mi se pare extrem de potrivită.
Apoi motanul adormi din nou.
4.
- Ce-i cu Dascălu?
Azimioară începu să râdă.
- Cântă toată ziua despre ţara cu fluturi albaştri. Se pare că e inepuizabil. În recreaţie se interesează cum o mai duce prietenul lui Scarlat. I-a făcut şi o poezie....
- Spune-mi, crezi că băiatul e chiar aşa ţicnit?
- Fără dubii! Se uită mai atent la Cristescu: Nu vă simţiţi bine?
Maiorul îşi trecu degetele peste ochii încercănaţi apoi le lăsă să alunece în lungul obrajilor.
- Am răcit puţin... Nu mare lucru...
Locotenentul continua să-l examineze.
"A îmbătrânit dintr-o dată, peste noapte. Avea dreptate: nebuna aia cu motanul o să-l vâre în spital."
Cristescu îşi băgă mâinile în buzunare. Declară cu o voce de gheaţă:
- Ştii ceva? M-aş da cu capul de pereţi!
Azimioară tresări. Încercă să zâmbească.
- Îi venim noi de hac!
- Eşti convins? Melania e un număr mare! Probabil prea mare pentru mine!
5.
"Dacă n-ar avea privirea asta şuie ar arăta destul de bine, reflectă maiorul. Chiar frumuşel. Genul napolitan...."
Dascălu surâdea, rotindu-şi ochii prin birou. Declară pe un ton firesc:
- În locul vostru, m-aş muta acolo la muzeu, e mai elegant.
- Nu e rea ideea. O să ne gândim... Cine te-a ajutat să evadezi?
Expresia cârnului se schimbă brusc.
- Asta nu v-o spun! Nu-s turnător!
- Bine, atunci povesteşte-mi altceva, de exemplu, de ce n-ai aşteptat să-ţi execuţi pedeapsa? Mai aveai doar câteva luni şi toată lumea e de acord că te-ai purtat foarte frumos.
- Nu-i adevărat, replică senin Dascălu, nu m-am purtat frumos.
- Direcţiei aşa i s-a părut. Oricum, nu strica să mai ai puţină răbdare.
- Mă plictisea! Şi, în afară de asta, mă simţeam jignit... M-au jignit până în adâncul sufletului!
- Cum aşa?
- Voiau să mă trimită la ospiciu! Nu şi nu, că-s nebun! Or, eu nu sunt nebun.
- A, înţeleg.
- N-aţi fi procedat la fel în locul meu?
- Ştiu eu?! Cred că mai degrabă reclamam situaţia.
- La chestia asta nu m-am gândit.
- O scăpare, fireşte, comentă fără nuanţe Cristescu. Cum te-a descoperit cucoana cu tablourile?
- Habar n-am! Mi-a dat telefon şi gata!
"Deci amicul are telefon, conchise maiorul. Şi ce-i cu asta? Câţi abonaţi sunt în Bucureşti?"
- Ce s-a întâmplat mai departe? Povesteşte!
- Păi, n-am mare lucru de povestit... M-am dus acolo la biserică şi taca-taca uite ai să faci aşa şi pe dincolo, o cheie...
- După ce model?
- După un film.
- Ţi l-a dat ea?
- Nu. Ionescu. Când am plecat de la biserică m-am întâlnit cu el în oraş. Adică i-am dat telefon şi a venit.
- Vrei să mi-l arăţi şi mie?
- Pe Ionescu?
- Nu, filmul.
Dascălu rânji.
- Păi, nu mi-aţi făcut percheziţie? Ştiţi bine că nu-l am.
- Unde l-ai lăsat?
Cârnul ezită imperceptibil.
- L-am ars...
- Uite, la asta nu mă aşteptam. Maiorul îl măsură abătut: Un băiat ca dumneata nu minte niciodată.
- Chiar, nu mint. Să ştiţi că nu mint!
- Atunci de ce pretinzi că ai ars filmul? Ia zi, unde l-ai lăsat?
Dascălu lăsă capul în jos şi se strâmbă.
- Nu pot să vă spun.
- Înseamnă că a rămas la amicul dumitale. Ştiu, ştiu, nu eşti turnător!
- Înţelegeţi? Cârnul zâmbi încântat: Aici e toată şmecheria! Nu pot să vă dau adresa, ar fi prea de tot! De altfel, nu făceaţi nimic cu filmul. Tipa s-a distrat fotografiind nişte tablouri şi nişte tipi aflaţi în muzeu. Dacă ar fi fotografiat numai grilajul şi broasca ar fi dat de bănuit, dar aşa n-a luat-o nimeni în seamă. Probabil mai fotografiau şi alţii. Eu nu i-am dat importanţă, nici nu m-am uitat la el, pe mine mă interesau grilajul şi broasca şi nu ăia de se căscau la tablouri.
- Dacă Ionescu a developat filmul s-ar putea ca el să se fi uitat pe film, să vadă ce este acolo?
- Pe dracu'. Nu era treaba lui, habar n-are cum se pileşte o cheie. Şi ce să vadă? Nişte vizitatori şi tablouri? Pariez pe ce vreţi că n-a văzut filmul, de altfel nici n-a avut timp, trebuia să mi-l aducă mie. Eu eram specialistul grupului. Am făcut un cântec cu o broască. Alta nu aia de la muzeu: Broasca puşcăriaşă. Aici l-am inventat!
Cristescu îl privea cu inima strânsă. Celălalt întrebă sfios, cu o voce mică:
- Să vi-l cânt?
Maiorul înclină uşor capul.
Dascălu îşi schimbă fericit poziţia. Înfipse mâna stângă în genunchi şi cu dreapta începu să zdrăngăne la o ghitară imaginară.
- Odată, într-o ţară fără fluturi albaştri / O broască şi un cânta lup ha, ha / Au intrat la zdup! Ha, ha / Pe cantalup îl chema Lae / Şi-i plăcea la pârnaie, ha-ha / Pe broască o chema Lenţa / Şi-i plăcea existenţa, ha-ha /Au murit într-o seară, pe vânt şi ploaie...
Lăsă "ghitara" lângă scaun şi chicoti încet:
- V-a plăcut?
Maiorul zâmbi stors şi apăsă pe buton.
- Şi-a făcut numărul? întrebă Azimioară.
Cristescu oftă.
- E inconştient. Mai inconştient decât un copil de 5 ani. Nefericitul... În sfârşit! Ia dosarul lui şi culege toate adresele. Veri, cumnaţi, neamuri, amici, martori la proces, cine venea să-l vadă la vorbitor, tot, tot, tot! Nu neglija nimic. Trebuie să dăm de persoana care l-a ascuns.
Locotenentul îl privi curios şi maiorul ridică din umeri.
- Filmul a rămas la individul respectiv. Să vedem ce iese şi de aici. Dacă intervine ceva, sună-mă la familia Miga.
CAPITOLUL XIII
MAIORUL CRISTESCU ABANDONEAZĂ
1.
Pe peretele ciuruit de gloanţe familia Miga agăţase provizoriu o bucată de brocat, iar pe parchet apăruse încă o carpetă. Oglinda plesnită, acoperită parcă de păianjeni, singura mărturie evidentă a incidentelor ce avuseseră loc cu o zi înainte, rămăsese deasupra servantei.
- N-am putut s-o dăm jos, explică Florence, e prea grea.
Şerbănică interveni repede:
- Oglindă veneţiană, domnule! O pagubă de peste trei-patru mii!
Doamna Miga dădu din mână plictisită.
- Lasă asta...
- Cum să las? Eu cunosc preţurile! Umblu la Consignaţia. Am să cer despăgubiri. Mi se cuvin ca parte civilă.
- Evident, surâse maiorul, trebuie să consultaţi un avocat.
Doamna Miga, apatică, trase un scaun pentru Cristescu, apoi se aşeză şi ea, greoaie, cu mâinile în poală. Îşi pierduse vioiciunea obişnuită, iar privirea îi devenise sumbră. Nu mai semăna cu Florence de ieri sau de alaltăieri, amuzantă, cu replică acidulată, plină de viaţă şi de vervă, de-o cochetărie subtilă cum puţine femei ştiu să o aibă după ce au împlinit 50 de ani. Acum, în faţa maiorului se afla o bătrână posacă, în ochii căreia ceva murise pentru totdeauna. Urmărea discuţia cu intermitenţe, fără să-şi ascundă plictiseala.
Şerbănică vorbea mult, abia prididind să răsufle, gesticula, împungea cu degetul spre Cristescu, se ridica, apoi se aşeza iar, emitea ipoteze, se contrazicea, o lua de la capăt. O făcea cu o voluptate şi dispoziţie de zile mari.
Maiorul dădea din cap trăgând cu coada ochiului spre Florence. La un moment dat, femeia tresări. Interveni brutal:
- O iei razna! Melania se afla pe scaun, chiar lîngă uşă. Mă uitam la cameea aia caraghioasă şi mă întrebam de ce o mai poartă. Tot timpul a stat acolo, fără să se mişte. Da, da chiar pe scaunul dumneavoastră.
Şerbănică o măsură confuz.
- Dar am afirmat acelaşi lucru, draga mea! N-ai fost atentă. I s-a făcut rău şi a alunecat de pe scaun.
- O natură impresionabilă, sugeră maiorul.
- Fleaşcă! se strâmbă Miga. Una-două leşină! Am avut şi cu ea de tras o porţie bună.
- Ghinionul şoferului. Altfel ar fi izbutit să scape.
- Hm, discutabil! Ăla trăgea ca un nebun.
- Mda... Mă voi referi acum la un alt moment.
Dar femeia nu-l mai asculta. Gândul doamnei Miga alunecă din nou. Îşi plimba privirea peste obiectele din casă, lucruri vechi pe care le ştia de 50 de ani.
- Exclus, domnule maior! Şerbănică îşi ridică palma: Biletul a fost strecurat pe sub uşă. Au complici, organizatori, ce mai tura-vura o bandă întreagă!
- Înţeleg. Sunt dator totuşi să verific toate ipotezele. De pildă, dacă nu cumva expeditorul biletului se afla printre dumneavoastră.
- Cine adică? Eu? Nevastă-mea? De bietul Ioniţă ce să mai discutăm! Atunci cine?
- Observ, surâse maiorul, că pe Melania Lupu o treceţi deliberat cu vederea.
Florence Miga izbucni într-un râs îngrozitor. Un râs dogit, amar, de bărbat care bea singur într-o cârciumă cu capul căzut pe masa udă.
- Melania, şef de bandă! E prietena mea din copilărie, domnule maior, şi ţin la ea. Ne leagă nişte ani, o tinereţe, mi-a botezat băiatul, dar asta nu mă împiedică să vă spun că, oricât te-ai strădui, n-ai să întâlneşti într-o viaţă o fiinţă mai tâmpită! Cine îşi închipuie că e senilă se înşală amarnic! Aşa a fost şi la 20 de ani şi la 40. Şi pe urmă, cum să fi strecurat biletul în antreu? Nu s-a clintit! Nici ea, nici eu, nimeni.
- Florence are dreptate! Cum?
Doamna Miga sugeră sarcastică:
- O fi Mirciulică poştaşul, mai ştii? Începu să-şi frece gleznele umflate şi se întoarse spre Şerbănică: închide uşa la bucătărie, trage!
Cristescu încercă un sentiment nedesluşit ca şi cum o şoaptă i-ar fi trecut pe lângă ureche fără să-i prindă sensul.
- Şi totuşi ce s-a întâmplat cu biletul? Oamenii noştri au cercetat palmă cu palmă şi canalul, şi muzeul, pivniţa, aici...
Şerbănică se întoarse repede, îngrijorat să nu piardă o singură silabă.
- Degeaba! Trebuie înlocuit oberlihtul. Apoi fără tranziţie: Biletul... E curios, într-adevăr! Scarlat l-a citit...
- L-a citit vezi bine, spuse doamna Miga, dar ce-a făcut cu el?
- Poate l-a înghiţit. Am mai auzit de cazuri din astea.
Cristescu zâmbi stânjenit.
- Îmi dau seama că vă obosesc, dar amănuntul are pentru mine o importanţă deosebită.
Miga declară rituos:
- Nici vorbă de oboseală, domnule maior! Am trecut desigur prin momente îngrozitoare, atroce aş spune, dar am înţeles totdeauna să ne facem datoria faţă de organele... nu-i aşa...
Florence îi azvârli o privire de gheaţă şi Miga se înecă. Repetă punând punct:
- Faţă de organe. Sunt incapabil să-mi amintesc unde s-a rătăcit biletul.
- Concluzia se impune deci, remarcă Cristescu, cineva l-a distrus. Mai precis, l-a recuperat profitând de neatenţia celorlalţi şi apoi l-a făcut să dispară.
Doamna Miga râse:
- Te pomeneşti că tot Melania o fi!
- N-ai luat carbociful, îi aminti din senin Şerbănică, la noapte iar o să...
Florence vru să spună ceva, dar telefonul începu să sune.
- Da, Melania, eu sunt... Drăguţ din partea ta. Bine, bine. Să vedem...
Se auzi un fâşâit şi Şerbănică dădu fuga la uşă.
- A venit jurnalistul! Trebuie să-i plătesc.
Cristescu, fulgerat de o idee, rupse o foaie din carnet, o îndoi şi o puse pe parchet. Aşteptă câteva clipe până auzi uşa de la intrare închizându-se, apoi mototoli cu un gest crispat hârtia.
"Nu! Nu aşa a expediat biletul. Curentul nu-i destul de puternic. Nici măcar nu s-a clintit. Atunci cum, Dumnezeule? Cum?!"
- Ce-a vrut? se interesă Şerbănică.
- Aiureli! A făcut o budincă teribilă cu rom şi stafide... Ne-a oprit şi nouă o bucată. Întreba dacă nu vrei să te repezi până la ea. Hm, şef de bandă! Mata-Hari face budinci!
Cristescu îşi luă rămas-bun. Ceru permisiunea să-i mai deranjeze şi-i părăsi cu o expresie întunecată. Şerbănică îl conduse până la uşă. Se întoarse frecându-şi palmele:
- E un om cumsecade... Ce zici, să mă duc până la Melania?
Florence ridică din umeri.
- Du-te...
Nu se putea urni de pe scaun.
"Curios! Nu mă doare nimic, n-am ameţeli, nu mi-e rău... Şi totuşi nu pot să mă ridic. La urma urmei, de ce să mă ridic?"
- Trec pe la ea diseară, decise Şerbănică cu ochii pe fereastră. M-aş întinde niţel... Tu ce faci?
Nu aşteptă răspunsul. Luă din raft o cărţulie pe care Florence o identifică imediat după copertele verzi şi intră în dormitor târşindu-şi paşii.
Când se trezi, Şerbănică o găsi tot acolo, înşurubată în scaun, cu ochii pe fereastră. Fulgii se aşterneau mari şi cuminţi învăluind seara în giulgiul alb.
2.
Maiorul sorbi din ceaşcă. Încercă s-o ţină în mână împreună cu farfurioara, dar degetele îi tremurau prea tare.
- Am avut la un moment dat ideea că biletul a fost dus în vestibul de curent. E un curent groaznic acolo, ai observat. M-am gândit că bătrâna l-a lăsat să alunece pe parchet. Stătea chiar lângă intrare. În momentul când Dascălu a deschis uşa...
Făcu un gest de oboseală.
- Înţeleg, spuse Azimioară cu o privire ciudată.
Cristescu îl examină mai atent.
- Ce s-a întâmplat? De ce te uiţi aşa la mine? Locotenentul îi ocoli ochii. Rosti greu, parcă opintit:
- Dom Matei...
- Ce-i cu el?
- A suferit un accident azi-dimineaţă.
Maiorul se ridică livid.
- Accident?!
- Ieşind de la spital a intrat în primul bar. N-a băut mult... Pe Bălcescu, a traversat aiurea şi a dat un troleibuz peste el.
- Mort? întrebă sufocat Cristescu.
- Mort.
3.
Spre seară, Şerbănică suna la uşa Melaniei. Îi puse în braţe o cutiuţă Vinga şi îşi scoase galoşii Tretorn cumpăraţi înainte de război.
- Ce bine păstrezi tu lucrurile, Şerbănică, zâmbi Melania după ce-i mulţumise excesiv pentru bomboane. I-am luat o pereche la fel colonelului prin '39, la Pop şi Bunescu. Cum se simte Florence?
- E cam indispusă. Natural, a fost o noapte de pomină. Luă loc încîntat pe cel mai comod fotoliu savurând dinainte deliciile celor ce aveau să discute.
- Când mă gândesc prin ce am trecut...
Bătrâna îl întrerupse cu un surâs:
- O să ne punem imediat pe pălăvrăgit, dar dă-mi voie ca înainte de asta să fiu o gazdă amabilă. Budinca ţi-am împachetat-o, ai s-o mănânci împreună cu Florence. Cu ce vrei să te servesc?
Miga se opuse de circumstanţă. Bătrâna se apropie de vitrină.
"Şerbănică nu mai are răbdare. N-a avut deloc cu cine trăncăni azi. Florence are una din zilele ei negre. Parcă o vezi înţepenită pe scaun şi făcând bot. Şi-acum să vedem ce mai zice domnul maior Cristescu. Nu te pripi! Şerbănică îţi va povesti singur."
Bătrânul o urmărea cu o expresie nostalgică. Melania pusese pe tăviţă două ceşti, adusese din bucătărie o farfurie cu prăjituri calde, abia scoase din cuptor, pregătise păhărele cu picior.
"Ce femeie adorabilă e Melania asta! Ce spontană! Câtă sensibilitate! Ar fi fost o nevastă ideală. Bine educată, fără capricii, fără mofturi, fără ţipete... Când te gândeşti, la ei acasă am cunoscut-o pe Florence. Cred că Melania n-ar fi spus nu, în faţa unei propuneri serioase, iar papa ar fi fost încântat de partidă."
Şi divagă un timp imaginându-şi cum ar fi arătat viaţa alături de bătrâna micuţă care se învârtea plină de graţie prin încăpere. Şi-o amintea tânără, foarte tânără de 18 sau 19 ani cu fruntea boltită, senină şi ochi limpezi, pieptănată cuminte cu părul adus după urechi şi împletit într-o coadă groasă, îmbrăcată totdeauna în rochiţe simple ecoliere, cu gulere şi manşete proaspete din linon sau pichet alb. Mama lui Şerban o cultiva, şi ar fi dorit-o de noră.
"Cam prostuţă Melania, dar cel puţin n-are gărgăuni. O nevastă ca ea îţi mănâncă din palmă. Nu umblă după fleacuri! Ghitară, castaniete, dans apaş... Cu astea faci un bordel, nu casă."
Zâmbi încercând să pară degajat.
- Ştii că pe vremuri te-am iubit puţin, Melania...
Bătrâna roşi violent şi puse ceaşca pe masă. Spuse tulburată:
- Doamne, Şerbănică, ce idei năstruşnice îţi trec prin minte.
- Parole... Am avut multă afecţiune pentru tine.
- Eşti un gentil şi vrei să-mi faci plăcere. În realitate, ştiu bine, ai iubit-o toată viaţa pe Florence. Eu îţi păream cam bleagă şi nesărată. Zâmbi fermecător: Şi aşa eram.
Miga protestă gălăgios:
- De unde! Toată lumea te considera încântătoare.
- Nu când mă găseam în aceeaşi odaie cu Florence, surâse liniştită bătrâna. Unde se afla ea nu mai exista altă femeie.
- Desigur, are calităţi, asta însă nu înseamnă...
- Ba înseamnă! Florence era scânteietoare. Avea ceea ce se numeşte eclat. De aceea am iubit-o totdeauna şi o iubesc şi astăzi. N-am cunoscut pe nimeni care să-i semene, iar recunoaşte, ai fost un norocos. De ce nu iei o prăjitură? Dacă se răcesc nu mai sunt gustoase. Mirciulică, tu nu vrei?
Motanul adulmecă farfuria apoi se căţără plictisit pe pat. Melania oftă:
- Încă nu şi-a revenit după noaptea trecută. Adevărul e că nici eu nu mă simt grozav. O înţeleg perfect pe Florence că preferat să rămână acasă.
Şerbănică cu gura plină dădu din cap. Bătrâna reluă:
- Nu izbutesc să-mi iau gândul de la Ioniţă. Ce sfârşit oribil!
- Un act iresponsabil! Eroisme gratuite care nu duc nicăieri. În fond putea să-şi imagineze că Sandi sau eu vom acţiona într-un fel, că nu-l vom lăsa de izbelişte.
Melania îşi şterse o lacrimă.
- Dragul meu, mi se pare urât din partea noastră să învinuim pe cineva pentru bunele sale intenţii.
- Hm, râse superior Miga, ai rămas tot fetiţa drăgălaşă care nu vede nimic rău în jur. Bune intenţii, fără îndoială, dar reflectat o singură clipă că prin iniţiativa aceea dementă punea şi viaţa noastră în joc? A fost o simplă şansă că am scăpat neatinşi.
Bătrâna îşi ridică faţa. Îl privi în ochi.
"Ce meschin eşti, Şerbănică!"
- E adevărat, declară plină de admiraţie, la asta nu m-am gândit. Dar cine poate să-şi păstreze sângele rece în asemenea împrejurări? Chiar vorbeam azi cu Mirciulică - surâse cochet - o slăbiciune de cucoană bătrână şi singură care n-are cu cine sta la taifas - discutam cu el cât de tare te-ai ţinut toată noaptea. N-aş fi bănuit niciodată că poţi fi atât de puternic, deşi colonelul mă avertizase că eşti un bărbat şi jumătate.
Şerbănică se umflă brusc ca un balon.
- Militar! Avea ochiul format... Desigur însă că din amabilitate exagera puţin.
- Nu, nu! Acum m-am convins cu ochii mei!
Miga deveni important.
- Evident, nu fac caz din asta, dar însuşi maiorul Cristescu m-a felicitat pentru conduita mea..
Bătrâna bătu din palme.
- Extraordinar! A venit special să te felicite! Îmi închipui că Florence s-a simţit destul de prost. Nu era pregătită de vizită.
- Fleacuri! Cristescu - poţi să mă crezi, mă pricep puţin la oameni - e un tip superior. A înţeles perfect situaţia. După mine însă nu are capacitate de sinteză.
- Capacitate de sinteză! exclamă sufocată Melania. Ce vrei să spui, Şerbănică? N-am auzit în viaţa mea cuvinte atât de importante!
Miga, în elementul lui, se foi în fotoliu.
- Vreau să spun că nu are privirea aceea de ansamblu care triază, nu-i aşa, selectează, selecţionează cu discernământ înlăturând balastul.
Bătrâna se interesă timidă:
- Adică?
- Adică se împiedică în amănunte nesemnificative. Am să-ţi dau un exemplu: se frământă, printre altele, unde a dispărut biletul strecurat sub uşă. Unde l-a pus Scarlat, dacă nu cumva l-a rupt şi aşa mai departe. Jumătate de ceas a pritocit chestiunea.
Melania Lupu coborî uşor pleoapele: "Ce bine ai făcut, draga mea, că l-ai distrus! Mă cutremur doar închipuindu-mi ce probă îngrozitoare ar fi ridicat hârtiuţa aceea împotriva ta. Aşadar, domnul maior Cristescu încearcă să reconstituie momentele-cheie."
- Într-adevăr, destul de neinteresant.
- Nu? Şi apoi ce rost are să-şi bată capul răsucind alternative!? Dacă doamna Melania Lupu nu leşina în faţa uşii, şoferul ar fi putut scăpa? Adică mai avea Scarlat timp să-şi regleze tirul?
- Dumnezeule! se sperie bătrâna. Asta n-am ştiut-o.
- Ce adică n-ai ştiut?
- Că din cauza mea... Începu să plângă: Deşi nu văd legătura. Explică-mi, Şerbănică.
- Prostii! Vezi Doamne, şoferul s-a împiedicat de tine. Ca şi cum ăla l-ar fi lăsat să scape! Era în stare să alerge după el pe stradă.
- Îmi dai veşti îngrozitoare. De ce nu mi-aţi spus atunci, imediat?
- La ce bun? Şi aşa erai teribil de speriată. N-ai idee cât s-a chinuit Florence până ţi-ai revenit! Am vrut să-ţi demonstrez că maiorul îşi bate capul cu nimicuri.
- Poate că nu sunt chiar nimicuri! Ce ştim noi?
- Draga mea, pretinzi că nu eşti în stare să-i spui unui lucru pe nume atunci când îl ai înaintea ochilor?
- Mi se mai întîmplă uneori, dar nu chiar atât de des.
- Ei vezi! Lămureşte-mă şi pe mine ce sens are să pui o hârtie pe parchet şi să te uiţi cinci minute la ea de parcă ai aştepta cine ştie ce minune să se arate. Dacă tu înţelegi ceva, mă închin!
- Nu, nu înţeleg. Şi ce s-a întîmplat cu hârtia?
- Ce poate să se întîmple cu o hârtie? Conchise spiritual: Aştepta s-o ridice dumnealui.
Melania Lupu păru decepţionată: "A sesizat deci, draga mea, a intuit! Recunoaşte că nu te aşteptai la atâta per-spi-ca-ci-ta-te. Mă întreb însă de ce n-a zburat hârtiuţa. Probabil, curentul nu a fost îndeajuns de puternic. Nu poţi spera că acest eşec îl va face să abandoneze ideea. Presupune, fetiţo, că va relua experienţa. Ei şi? Nu, draga mea, nu-i chiar ei şi! Căci amănuntul certifică o ipoteză şi anume că biletul nu a fost expediat de un complice din afară, ei de către cineva care se afla în casă! Reţine, de asemenea, că te urmăreşte pas cu pas. Domnul maior nu concepe că altcineva ar fi combinat povestea. Te rog nu te speria! Admiţând că ghiceşte şiretlicul, ceea ce nu mă îndoiesc că se va întâmpla, faptul în sine tot nu va constitui o probă: Hai, Melania, răsuflă uşurată!"
Bătrâna respiră adânc.
- Ce să-ţi spun, Şerbănică, afacerile acestea sunt într-adevăr prea complicate pentru mine. Dar aş vrea să-mi explici un lucru. Ce mai caută acum domnul maior? De vreme ce a prins bandiţii, totul mi se pare limpede.
- Vezi cum vii la vorbele mele? râse Miga. Se încurcă în prostii! Dosarul ăsta eu ţi-l rezolvam în jumătate de oră. Are declaraţiile noastre, declaraţiile ălora, ce mai vrea?
Se uită la ceas şi Melania încercă să-l reţină politicoasă.
- Te grăbeşti?
- Nu pot s-o las prea mult singură pe Florence. Ei, dar văd că mi-ai băgat în plasă toată cămara!
- Mai nimic, Şerbănică, o portocală, câteva chifteluţe, budinca. Ştiu că voi n-aţi gătit nimic azi. Ai grijă să nu verşi bulionul. Ţi l-am pus într-un borcan, dar trebuie să fii atent. Când ajungi acasă, dă-i o ceaşcă fierbinte lui Florence, o să-i facă bine.
Miga o privi zâmbind vrăjit: "Nu-i prea deşteaptă, dar ce femeie încântătoare!"
Melania ţinu sacoşa până-şi îmbrăcă galoşii. Îi întinse obrazul continuând recomandările:
- Fă-i o frecţie cu spirt şi bag-o în pat cu sticlă caldă. N-ar fi rău un extraveral... Vezi să nu aluneci! Şi dă-mi un telefon să-mi spui dacă ai ajuns bine.
Bătrâna strânse vasele murdare şi le duse în bucătărie. Deschise televizorul, stinse lumina apoi se aşeză pe covor cu farfuria de prăjituri alături.
- Îţi interzic, draga mea, să te mai concentrezi astă-seară! Dacă trebuie să te gândeşti, ai s-o faci mâine dimineaţă cu mintea limpede. Esenţial este că, deocamdată, poţi dormi li-ni-şti-tă. Domnul maior seamănă acum cu un căţeluş care vede un os splendid închis într-o cutie de sticlă. Întinde lăbuţa şi nu poate ajunge la el, ceea ce nu-l împiedică să-i dea târcoale. Mirciulică! Unde eşti, Mirciulică? A început filmul. Ştii cât îţi place Liz Taylor.
4.
Şerbănică Miga o găsi pe Florence dormind. Îşi tăie în bucătărie o felie groasă de budincă apoi, măsurând restul, încă una, mai subţire şi mâncă pe marginea mesei citind gazeta de seară.
Adormi târziu visând că e soţul Melaniei Lupu şi că n-a cunoscut-o în viaţa lui pe Florence.
5.
Maiorul Cristescu înghiţi două pastile de cyclobarbital şi nu mai ştiu nimic.
6.
La 7 dimineaţa, după un dejun copios servit de doamna Azimioară, în capot de zanana şi cu bigudiurile ascunse sub un tulpan subţire, locotenentul se drese cu trei gogoşi în piaţa Sf. Gheorghe apoi, curmând o scurtă ezitare, luă un cârnăcior fierbinte cu muştar, la dugheana alăturată. Intră în minister împăcat cu sine şi cu toată lumea, cu vremea imposibilă de afară - ninsoarea se transformase în lapoviţă - cu notele proaste ale lui fiu-său la geografie şi ştiinţele naturale, cu proiectul nevesti-sii pentru un palton de blană şi participaţia costisitoare la nunta unui frate mai mic.
Salută jovial în dreapta şi în stânga, strânse mâna unui coleg care aştepta tragerile loto în fiecare vineri şi în sfârşit intră în birou.
..........................................................................................
