Nostalgie, Demostene Botez

   Afară plouă ca și toamna și-i urât
   Mă uit pe geam ca după tine, și atât.

   În mine toate amintirile te-așteaptă
   De-aceea mi-i privirea stranie și dreaptă.

   Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
   În mine nu mai este niciun gând.

   Vreau să citesc și-mi cad din mână cărțile;
   Mă împresoară chipul tău din toate părțile.

   Mâna ce mi-a-mprăștiat părul și gândurile
   Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

   Rămân uitându-mă pe geam ca după tine,
   Și tot aștept pe cineva de nu mai vine.

Ion, Liviu Rebreanu

......................................................................................
                                                39.

                         Doamna Herdelea nu putea să lase singură pe Ghighi. Atunci își aduse aminte și Zăgreanu că, fiind învățătorul comunei, are obligația să meargă și dânsul, mai ales că fără domnișoara Ghighi nu face două parale toată petrecerea.
    Ghighi era de asemenea bucuroasă să plece, fiindcă Zăgreanu devenise iar melancolic, se încăpățâna să vorbească tot mai stăruitor de ochii ei și chiar începând de câteva ori să-i declare „Domnișoară te....”, fără a îndrăzni să sfârșească „.... iubesc!”
    Mai găsindu-se și alți doritori de a vedea petrecerea poporului, se adună repede un grup vesel care porni spre casa Todosiei lui Maxim Oprea.
    Ograda gemea de oameni.
    Bătrânii, cu primarul Florea Tancu în frunte, stăteau în poarta deschisă și, privind cum joacă tineretul, vorbeau despre biserică, despre cules și despre dările grele. Toma Bulbuc, mohorât, ofta des și de-abia arunca uneori câte-un cuvânt, căci gândurile lui erau mereu la George, care acuma ședea în temnița din Bistrița, așteptând judecata curții cu jurați. Mai la o parte, stingher, bătrânul Glanetașu trăgea cu urechea, mai umilit ca odinioară: moartea lui Ion îl cărunțise de tot și-i sădise în ochii blânzi o tristețe statornică.
    Straja Cosma Ciocănaș fusese însărcinat de Belciug cu împărțirea celor trei vedre de rachiu gratuit, prevăzute în programul pentru sărbătoarea sfințirii noii biserici.  Își îndeplinea slujba cu atâta nepărtinire că bruftului pe unii flăcăi care voiseră să ia două porții, iar cu Macedon Cercetașu ajunsese chiar la o ușoară și trecătoare păruială.
    - Tot omul are dreptul la o litră de băutură! Așa-i porunca! Cine nu se satură, să mai cumpere și de la cârciumă! striga Ciocănaș, sfătos, din când în când, în gura tinzii, unde trona cu o pâlnie într-o mână și-n cealaltă cu o măsură de tinichea, împrumutate de la văduva lui Avrum.
    Lângă prispă s-a strâns un pâlc de bărbați împrejurul lui Simion Butunoiu, care povestea minciuni din bătrâni, tușind și strănutând zgomotos. Macedon Cercetașu, trăznit rău, umbla de ici-colo, comandând nemțește și dând din mâini spre marea veselie a copiilor care îl salutau militărește.
    Lăutarii cântau Învârtita cu foc. Flăcăii tropăiau țanțoș, iar fetele se răsuceau ca sfârlezele, cu zâmbete mulțumite pe față. Umbra nucilor bătrâni de lângă șură se întindea din ce în ce, subțire, cuprinzând aproape toată ograda.
    Când sosi grupul domnilor, jocul se opri brusc, în semn de respect. Toți bătrânii se descoperiră, iar primarul cu bătrânii înconjurară pe Belciug și Herdelea, vorbind de solemnitatea sfințirei care a prilejuit atâta cinste satului întreg și îndeosebi preotului.
    Ilie Onu, care, de când s-a însurat și Nicolae Tătaru cu fata lui Ștefan Hotnog, a rămas capul flăcăilor, se apropie de Zăgreanu și-l pofti să joace, oferindu-i pe cea mai frumușică fată din Pripas, pe Maria lui Trifon Tătaru, pe care și-o ochise dânsul s-o ia de nevastă în Câșlegi. Zăgreanu, nedezlipit de lângă Ghighi, refuză zăpăcit.
    Atunci Ilie chemă pe domnișoara la joc, ceea ce pe doamna Herdelea o umplu de revoltă, iar pe Ghighi o făcu să zâmbească de rușine.
    În sfârșit, primarul, cu consimțământul preotului, porunci flăcăilor să continue jocul, să vadă și domnii cât sunt de frumoase petrecerile prostimei.
    Toma Bulbuc izbuti curând să ia departe pe Herdelea, să se mai sfătuiască cu dânsul despre George. Nevasta lui Toma, mai uscată, cu ochii mici veseli mai adânciți în cap și cu glasul mai plângător, veni lângă ei, își frânse mâinile și se jură că numai farmecele rele au putut face pe băiatul lor să cadă în asemenea năpastă. Herdelea îl încuraja să aibă deplină încredere în Grofșoru căci nu-i avocat ca el nicăieri.
    - Mi se pare că până să vie acasă George, nevastă-sa o să-l aștepte cu copilașul în brațe. Zice că-i grea.... O fi, că asta-i menirea femeii - rosti mai târziu Toma, înseninat puțin.
    Prin sat însă umbla zvonul că Florica ar fi rămas însărcinată cu Ion. Nimeni nu știa de unde a ieșit vorba aceasta, dar mulți o credeau. Unele babe mai lacome de bârfeli ispiteau pe Savista care acum se mutase înapoi la Trifon Tătaru și cerșea iar în Ulița Mare, deoarece Florica o vedea ca sarea în ochi.
    Oloaga însă nu răspundea nimănui, era veșnic acră și mânioasă, încât lumea spunea că trebuie să fi intrat în anul morții.
    Tocmai când se isprăvi jocul, veni gălăgios Vasile Baciu care, după ce încercase zadarnic să conrupă pe Cosma Ciocănaș, se dusese la cârciumă să-și potolească mai bine setea. Cum zări pe Belciug, se întunecă și se îndreptă glonț spre dânsul zicându-i:
    - Și așa, domnule părinte, vrei să-mi iai moșia cu tot dinadinsul?
    Preotul încercă să nu-l bage în seamă, ca să nu-și strice dispoziția. Vasile însă nju-l slăbi și se îndârji tot mai rău. Atunci Belciug, supărat, îi zise tare, să audă întreg norodul:
    - Ai ajuns rușinea satului, măi Vasile, și tot nu te mai saturi de blestemății?.... Pământ mai mult îți trebuie ca să poți bea mai mult?.... N-ar fi păcat de Dumnezeu să încapă în mâinile tale moșia, s-o prăpădești prin cârciumi?.... Apoi pământul nu-i pentru beșivi și leneși, Vasile! Nu, nu! Pământul așteaptă muncă și trudă, nu lenevie!.... Ion, ginere-tău, fie iertat, da, merita moșia, că-i era dragă și punea osul la muncă. Bine te-a cunoscut de n-a vrut în ruptul capului să o lase s-ajungă iar pe seama ta.... Când vei vrea să muncești omenește și să te lași de beție, atunci să vii la mine să mai vorbim! Deocamdată și cât ai e prea mult.... Așa!.... Până atunci însă să piei din ochii mei, satană afurisită!
    Dojana preotului, mai ales fiind stăpânită, găsi aprobarea tuturor sătenilor. Chiar și Vasile Baciu parcă se dezmetici, căci îndată începu să se închine, mormăind:
    - Apoi dacă-i așa, am să fac jurământ în biserica cea nouă și n-am să mai iau în gură niciun strop de rachiu, câte zile-oi mai trăi....
    Belciug auzi făgăduința, mulțumit, dar totuși nu vru să mai întindă vorba cu dânsul, ci se întoarse spre un grup de țărani din Săscuța, care veniseră la sfințire dornici să poată muta cât mai curând biserica cea veche, să aibă și ei bisericuța lor ca toate satele creștine.
    Fiindcă se însera și mai ales fiindcă Herdelea începuse să închine păhărele cu țăranii, doamna Herdelea hotărî că, fără a mai trece pe la școală, unde continua petrecerea domnească, e vremea să plece direct acasă, în Armadia.
    Zadarnice fură stăruințele preotului, care de-abia acuma voia să se așeze serios la chef cu Herdelea, zadarnice rugămințile lui Zăgreanu, care se jura că lipsa Ghighiței răpește tot farmecul balului - d-na Herdelea rămase neînduplecată.
    Belciug atunci le oferi brișca lui cea bună, regretând însă mereu că doamna nu binevoiește să mai zăbobvească baremi un ceas. Ca să-i arate că nu-i supărată, d-na Herdelea îl pofti să tragă totdeauna la dânșii, când va veni în Armadia, ceea ce preotul primi foarte bucuros.
    - Mare păcat însă că nu vom mai lucra de-acuma împreună, dragă Zaharie! adăugă Belciug, cu duioșie în glas.
   - Ce are a face, Ioane?... N-ai colea pe prietenul Zăgreanu, care-i tot de-al nostru?
    - Aș!.... Zăgreanu.... Noi doi anevoie o să ne înțelegem - mormăi Belciug, înnourându-se.
    - Lasă că-i băiat bun, zău e bun, zise Herdelea învăluind pe Zăgreanu într-un zâmbet de încredere.
    - Poate numai dac-ar avea norocul să-și găsească o nevestică bună, româncă verde, uite-așa ca domnișoara Ghighi, poate că atunci ar pricepe care i-e chemarea în mijlocul nostru! rosti preotul mai grav.
    Ghighi era să leșine de rușine. Zăgreanu însă fu cuprins de o îndrăzneală extraordinară, încât zise repede:
    - Dacă domnișoara m-ar vrea, eu.... eu....
    - Mă rog, mă rog, asemenea lucruri serioase nu se pun la cale în uliță! îl întrerupse doamna Herdelea cu o blândețe neobișnuită. Vino pe la noi, și te primim cu dragă inimă....
    Totuși Zăgreanu, spre a-și potoli avântul, apucă mâna Ghighiței și o sărută prelung.
    Brișca porni la pas, căci Zăgreanu îi însoțea pe jos. În fața casei lor din capul satului se opriră puțin. Zenobia, care ședea posomorâtă pe prispă, veni la trăsură, vorbi despre Ion, plânse cu sughițuri și în cele din urmă afurisi pe George și tot neamul lui Toma.
    - Bietul Ion! zise d-na Herdelea. Iute s-a mai prăpădit.... Se vede c-așa i-a fost scris!
    Zenobia se întoarse acasă, lăsând în urmă-i o dâră de jale. Pe urmă însă se uitară cu toții la casa lor mereu goală, mereu încuiată, cu pgrada năpădită de buruieni.
    - Casa vă așteaptă s-o stăpâniți - murmură Herdelea privind încrezător în ochii urmașului.
    Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fața poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-i ușor trupul în adierea înserării de toamnă.
    Zăgreanu rămase în mijlocul uliței, urmărind cu priviri drăgăstoase trăsura ce se depărta în trapul cailor. Gighi, șezând pe scăunelul din față, îl vedea și-l găsea mai drăguț ca orice alt bărbat din lume.
    La Râpele Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălța ca un cap biruitor. Zăgreanu era însă tot în drum, în fața crucii, cu capul gol și, cum stătea acolo așa, parcă făcea un jurământ mare.
    Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cișmeaua Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veșted, delnițele se urcă, se împart, se încurcă până sub pădurea Vărarei. Apoi Pădurea Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase....
    Satul a rămas înapoi, același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, npzuințele mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș.
    Herdelenii tac toți trei. Numai gândurile lor, ațâțate de speranța împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii.
    Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început....

                                                                CELOR MULȚI UMILI!
                                                                    Martie 1913 - iulie 1920

                 " Noi nu ne întâlnim întâmplător... Noi întâlnim doar acele persoane pe care deja le cunoaştem în subconştientul nostru..."
                     Sigmund Freud

Ion, Liviu Rebreanu

...................................................................................
                                                    38.

                                 Citi:
    „Iubiții mei, sunt numai de două săptămâni în România și parc-aș fi de când lumea. O viață nouă s-a deschis în fața mea. O fi mai bună, o fi mai rea, cine ar putea spune? Deocamdată mă simt uluit și atât de mic că veșnic mi-e frică să nu fiu strivit de vârtejul ce mă înconjoară. Mulțumit aievea sunt numai când mă întorc cu gândul acasă, între d-voastră care-mi sunteți cei mai dragi în lumea asta mare și străină....”
    - Săracul! bolborosi dăscălița, cu gura pungă și ochii umezi.
    „Ce a fost și ce-am făcut la Sibiu, ați citit desigur în gazete. Ar fi trebuit să scriu și eu ceva pentru Tribuna Bistriței, dar unde am avut răgaz de scris când mă frigea grijile trecerii graniței?”
    - Ba ar fi fost bine să fi scris, c-ar fi văzut și domnii de pe-aici! se întrerupse Herdelea, privind peste ochelari la dăscăliță, ca și când i-ar fi cerut părerea.
    - Săracul! șopti d-na Herdelea.
    „Căci ușor n-a fost de trecut în Țară, fără pașaport, și dacă nu era Virgil Pintea, nu știu zău cum aș fi ajuns la București. Nu vă puteți închipui ce om de treabă e Virgil! Drăguț, săritor, energic - o adevărată comoară. Laura poate fi mândră cu asemenea cumnat....”
    - Mi se pare că scrisoarea cealaltă e tocmai de la Laura - zise Ghighi.
    - Lasă, c-o vedem pe urmă, și tăceți acuma! făcu Herdelea.
    „Virgil a fost salvarea mea. Eu, când am văzut câte greutăți și primejdii sunt de biruit, era să renunț de-a mai încerca. De altfel, îndrăgisem Sibiul și mă gândeam să mă opresc acolo. Virgil însă nici n-a vrut s-audă de una ca asta. Cum să te împotmolești la jumătatea drumului?
    Ne-am dus împreună la polițaiul orașului care a refuzat categoric. Același răspuns l-am primit și la comandantul poliției de frontieră.
    În sfârșit, primarul, un sas bătrân, simpatic, prieten cu Virgil, s-a îndurat de mine, în urma spuselor lui Virgil că sunt ziarist, că aș vrea să profit de ocazie și să văd Bucureștii și altele.... M-am închinat când m-am văzut cu biletul de trecere în buzunar.
    Până la Turnu-Roșu m-a însoțit și Virgil Pintea. Niciodată n-am fost mai mișcat ca în jumătatea de oră cât m-am plimbat acolo, pe prundișul gării care parcă plângea sub pașii noștri. Mă durea inima și-n gând îmi ziceam întruna că n-am să mai văd poate cât voi trăi pământul Ardealului care mi-e atât de drag, mai drag ca orice pe lume. Apoi sirena locomotivei a șuierat prelung, duios, zguduindu-mi sufletul. M-am îmbrățișat cu Virgil și amplâns amândoi....”
    - Săracul mamii înstrăinat! murmură d-na Herdelea, ștergându-și nasul.
    „Pe urmă nici nu știu cum m-am pomenit în Câineni.... România! Țara! Doamne-ajută!....
    Graiul unguresc dispăruse. Pretutindeni și toată lumea românește: funcționarii gării, vameșii, conductorul trenului, călătorii, casele.... tot și toți.... Pentru mine, obișnuit cu străinii la toate autoritățile de seamă, schimbarea aceasta a fost o minune. Auzeam și nu credeam, și mă simțeam atât de fericit că-mi venea să îmbrățișez pe toți oamenii.
    Dar fericirea nu e nicăiri statornică. Am sosit în București noaptea și am tras la hotel. Vroiam să mă duc a doua zi la rudele care m-au poftit la Sângeorz să vin la dânșii ca acasă. M-am dus și n-am găsit decât niște slugi obraznice. Boierii încă nu s-au întors de la băi. Se vede că de la Sângeorz au mai trecut și aiurea. A treia zi mi-am căutat o odaie mobilată, ieftină, căci hotelul mi-ar fi mâncat repede bănișorii cu care am ajuns în țara visurilor mele. Apoi, din două în două zile, am trecut pe la casa deputatului și voi mai trece. Speranțele se destramă însă mereu. Viața-i viață pretutindeni, cu aceleași deșertăciuni, cu aceleași așteptări și mai ales cu aceeași față spăimântătoare care retează scurt aripile avântului. Visurile sunt tot atât de fără preț aici, ca și dincolo. Numai cei ce nu le au sunt mulțumiți, căci numai ei știu să stoarcă plăcerile vieții.
    Se poate totuși să fie din vina mea amărăciunea care mă chinuiește. Niciun paradis nu e frumos ca acela pe care și-l zugrăvește omul în sufletul său. Raiul unuia poate să fie iadul altuia. Fericirea e clădită de închipuirea fiecăruia și fiecare și-o potrivește ca o haină. Poate că eu sunt croitor prea neîndemânatic. Și poate că, din pricina aceasta, niciodată n-o să-mi găsesc haina râvnită.
    Dar, în locul nădejdilor stinse, răsar veșnic altele noi, mai ademenitoare, mai strălucitoare, deschizându-ți drumuri noi, năzuinți noi. Necunoscutul e singurul îndemn trainic în lume, fiindcă într-însul se ascund toate tainele ce dau preț vieții.
    Și astfel, în așteptarea viitorului, mă mângâi cu trecutul. Vălmășagul în care am căzut îmi îndreaptă gândurile tot mai des înapoi. Până să-mi găsesc un locșor în lumea nouă, mi-e dor de cea veche pe care am părăsit-o. De aceea vă rog să-mi scriți mult și des, despre tot ce se petrece la noi, căci toate mărunțișurile îmi sunt mai dragi acuma ca atunci când trăiam în mijlocul lor. Sufletul meu rătăcește aici într-un deșert fără popasuri ca o pasăre ce și-a pierdut cuibul....
    Vă sărut pe toți cu multă iubire - Titu”
    Când isprăvi Herdelea, rămase o tăcere ca într-o biserică goală. De-abia târziu dăscălița bâlbâi amar:
    - Vai săracul băiat, cum s-a mai înstrăinat!.... Of, Doamne, Doamne!
    - Ce înstrăinat? zise Herdelea, căutând să-și ascundă emoția. Așa-i omul când pică în altă țară.... Lasă că se obișnuiește dânsul, că doar e bărbat, nu cârpă!
    Se întinseră la vorbă toți trei, încât uitară cealaltă scrisoare. De altfel, Laura nu spunea nimic nou afară de vestea că iar e grea și că speră, cu ajutprul lui Dumnezeu, să facă un băiat.
    D-na Herdelea vru să scrie ea însăși lui Titu, să-l mângâie, povestindu-i de toți și toate, și mai cu seamă cum s-a prăpădit Ion Glanetașu, știind cât de mult a ținut el odinioară la „bietul Ion”. Herdelea însă o făcu să-și amâne planul până după sfințirea din Pripas, zicând:
    - Cine știe, poate că și de-acolo vom avea de scris ceva....
    Bătrânii schimbară o privire plină de înțeles: „ceva” însemna Zăgreanu. Ghighi auzi și nu protestă ca de obicei, fie că nu voia să se supere după scrisoarea lui Titu, fie că avea și ea oarecare speranțe aninate de sfințirea bisericii lui Belciug. Ba mai târziu spuse enigmatic:
    - Am să-i scriu și eu, ca să știe tot.

                                                                       5.

                                             Duminecă.
    Satul parc-a întinerit și s-a primenit în așteptarea zilei mari. E curat și vesel, nu degeaba poruncise preotul ca fiecare om să măture ulița în fața casei, să curețe ogrăzile și să împodobească porțile cu verdeață. Însuși Dumnezeu s-a milostivit să îngăduie o vreme frumoasă, vrând parcă să răsplătească astfel strădaniile slujitorului său. Toată lumea îmbrăcase haine albe de sărbătoare. Soarele de toamnă, cumpătat și veșted, împrăștia lumină caldă și plăcută.
    Belciug, frând de oboseala pregătirilor, nu mai simțea decât o emoție grozavă, alcătuită dintr-o mulțumire fără seamăn și o nerăbdare din ce în ce mai dureroasă. Fiindcă de sâmbătă seara au început a sosi țărani de prin satele mai depărtate, de-abia a închis ochii toată noaptea. În zorii zorilor apoi a fost în picioare, a dat o raită pe la școală, unde avea să fie banchetul „inteligenței”, pe la Todosia vădana lui Maxim Oprea, unde va petrece poporul, pe la biserica nouă, să fie toate în bună ordine. Își pipăia mereu inima, parcă i-ar fi fost frică să nu înceteze deodată a mai bate tocmai când să culeagă roadele tuturor silințelor sale.
    Acuma dinspre Jidovița și dinspre Săscuța, trăsurile uruiau mereu pe Ulița Mare. Calești frumoase sau hodorogite, înălbite deopotrivă de praf, briști ușoare, docare iuți, cupeuri grele aduceau domnimea, pe când țăranii de pe departe sau mai cu stare veneau în căruțe acoperite cu scoarțe pestrițe, iar cei de prin prejur, spălați și primeniți, în cete gălăgioase, pe jos.
    Cârciuma începu să aibă căutare, cu toate opreliștile preotului, care ceruse pripășenilor să nu ia nimic în gură până după sfânta liturghie. Rifca, văduva lui Avrum, ajutată de Aizic, avusese grije să-și umple toate butoaiele cu rachiu, ca nu cumva să se isprăvească băutura într-o zi așa de mare și cu atâția mușterii. Taraful lui Goghi din Bistrița sosi în trei căruțe; în cea din urmă se înălța gorduna, falnică și prevestitoare de veselie. Belciug nu uitase să tocmească el însuși lăutari pentru popor; Briceag împreună cu tovarășii lui, Holbea și Găvan, închinau la cârciumă în așteptarea începutului serbărei.
    Preotul Belciug fu mai fericit când picară Herdelenii.
    - Of, bine că v-a adus Dumnezeu! suspină dânsul zâmbind, cu mâna la inimă. Câtă emoție.... Of, baremi de-ar merge strună toate!
    Doamna Herdelea și Ghighi fură rugate să inspecteze împodobirea bisericii și mai ales pregătirile făcute la școală pentru banchetul domnimei. Mâncările erau servite de Berăriile Rahova și Grivița din Armadia, dar totuși ochiul femeii e mai ager ca al celui mai iscusit restaurator din lume. Herdelea însă trebui să rămâie cu Belciug, să-i dea ajutor la primirea oaspeților.
    Episcopul sosi pe la zece, într-un cupeu închis, tras de patru cai, înconjurat de o ceată de flăcăi pripășeni, călări, care îl așteptaseră la podul de peste Someș, după ordinele preotului. Cupeul era urmat de vreo alte șase trăsuri în care se găsea suita episcopului, alcătuită din înalte fețe bisericești.
    Doi preoți tineri se repeziră să-i ajute să coboare din cupeu. Când păși episcopul pe scară, trăsura se îndoi, aproape să se răstoarne. Era bătrân și foarte gras, dar cu o față blândă, cu niște ochi albaștri și limpezi și cu o barbă ninsă în care se amestecau părul lung și mustățile gălbejite. Avea obrajii roșcovani și sufla greu.
    - Foarte cald - murmură dânsul surâzând silit împrejur și ridicând degetele să binecuvânteze mulțimea descoperită.
    Pe fruntea largă care se pierdea în creștetul pleșuv și lucitor, licăreau bobițe de sudori. Simți că-i vine să strănute și se acoperi repede. Avea groază de guturai și de aceea se ferea veșnic de curent și răceală.
    Belciug își făcuse loc cu coatele prin înghesuială, șoptind întruna mișcat „dați-mi voie, vă rog”, până ce ajunse cu mare greutate în fața episcopului. Aici tuși ușor, ca să-și alunge emoția din gât, și apoi rosti cele câteva cuvinte de bunăvenire pe care le învățase în fața oglinzii, încurcându-se totuși de mai multe ori, ceea ce însă parcă spori solemnitatea clipei.
    - Bine.... bine - gâfâi episcopul plictisit. Tare frumos.... Râvna Sfinției Tale mă bucură foarte.... Preotul.... păstorul Domnului.... Da.... Așa.... Dar înainte de-a începe programul, aș dori să mă odihnesc puțin..... Măcar zece minute.... M-a prăpădit călătoria..... Ș-apoi am dormit foarte prost azi-noapte în Armadia....
    Protopopul din Armadia, la care dormise episcopul și care-i făcuse un pat împărătesc, păli, dar se făcu că nu aude.
    Arhiereul întră în casă cu Belciug, ceru apă, se așeză într-un jilț și stătu neclintit vreun sfert de ceas, cu ochii trudiți închiși, mișcând doar buzele din când în când fără glas. Belciug rămase lângă dânsul, tăcut și respectuos. Afară însă lumea porni spre biserică.
    Cincizeci și doi de preoți, cu episcopul în frunte, slujiră sfințirea. Vestmintele bătute cu fir umpleau biserica de strălucire. Mirosul de tămâie se urca până-n tavan și se cobora până-n sufletele care-l sorbeau lacome, îmbătate de evlavie. O taină adâncă, copleșitoare și plăcută frământa toate inimile și mințile.
    Din clipa când trecu pragul bisericii, înfățișarea episcopului s-a schimbat ca prin farmec. Ochii lui măriți părea scăldați într-o blândețe cuceritoare și pe toată fața îi plutea un zâmbet bun, nevinovat și cucernic ce-i tremura ușor barba argintie. Glasul obosit răsuna dulce și lin, pătrunzând drept în suflete, îmbrățișându-le și înălțându-le în altă lume. Chiar borboana de sudoare de pe frunte părea o cununiță de diamante sau o aureolă nedespărțită.
    În sfârșit se sui în amvonul strâmt, pășind anevoie pe treptele în spirală, gâfâind foarte tare încât se auzea până în cor. Liniștit își roti privirea peste tot cuprinsul bisericii, mângâind parcă icoanele noi, tavanul pictat cu stele, din care atârna un candelabru cu zeci de lumânări albe aprinse, ca o făclie uriașă, altarul daurit, fumul alburiu de tămâie șerpuind deasupra mulțimii de oameni care se înghesuiau tăcuți, cu fețele roșii asudate, cu ochii mari ridicați spre amvon, amestecați de-a valma, domni în haine negre, țărani cu cămașa ca zăpada, femei cu catrințe pestrițe.
    Apoi, ca un moșneag obosit de anii vieții și întrezărind fericirea cea mare, vorbi rar, domol, fără înflorituri și fără gesturi, despre Dumnezeu, despre oameni, despre români, despre școală și credință, despre Belciug, despre toate, nemeștugit, încheind cu o blagoslovenie simplă, picurându-le în inimile oamenilor un balsam atotputernic.
    D-na Herdelea, care la început nu-l putuse suferi, părându-i-se prea gras și lumesc, din care pricină nici nu se îmbulzise să-i sărute mâna, deși se zice că asemenea sărutare poartă noroc toată viața - acuma, șezând în strană, având la stânga pe Ghighi și la dreapta pe d-na Flipoiu, se îmblânzi și simți din ce în ce mai multă simpatie pentru omul bătrân atât de schimbat la față, parcă ar fi văzut pe Dumnezeu. Când se isprăvi predica, șopti pocăită d-nei Filipoiu:
    - Uite-așa îmi închipuiesc că trebuie să fi fost și apostolii! Oameni cu slăbiciuni în fața oamenilor, și sfinți cuprinși de duhul sfânt în fața lui Dumnezeu....
    - Da, da - făcu doamna Filipoiu, întorcându-se speriată, fără a fi auzit șoapta, căci, în vremea cât vorbise episcopul, ea se gândise cu tristețe la Elvira ei care n-a avut încă niciun pețitor.
    Îndată după săvârșirea slujbei, episcopul ceru să i se aducă repede cupeul, să plece, dornic să ajungă negreșit acasă diseară, la pătuceanul lui, în care să-și odihnească oboselile drumului.
    Belciug de-abia l-a putut îndupleca să guste ceva la iuțeală și să închine un pahar de vin pentru viitorul parohiei din Pripas. Împreună cu episcopul plecară, firește, și fețele simandicoase venite numai ca să arate că nu lipsesc de la ceremoniile naționale și religioase.
    Ceilalți oaspeți însă răsuflară scăpând de prezența stânjenitoare a vlădicei. În câteva minute toată domnia se găsi la banchet, întâmpinată cu Deșteaptă-te, române! de către iscusitul Goghi. Mesele erau întinse în școala golită de bănci și înfrumusețată cu verdeață.
    Grofșoru ținu întâiul toast pentru „vrednicul preot Belciug”, având grijă să accentueze la urmă că „datoria acestui colț românesc este să trimită în viitor deputat român în Camera de pe malul Dunării”.
    Și de-aici încolo toasturile urmară lanț două ceasuri, încât tinerii de ambele sexe, doritori de dans, începură să murmure.
    Belciug primea felicitările, mulțumea tuturor, dădea ordine chelnerilor, neobosit ca și când fericirea care-i înflorise obrajii i-ar fi îndoit și puterile.
    Ghighi băuse o jumătate de pahar de vin roșu, ciocnind mereu cu Zăgreanu care se făcuse ca racul, îi angajase toate dansurile, își dădea ochii peste cap, negăsind vorbele care să-i îmbrace gândurile, îşi desfăşura planurile de viitor ce prevedeau negreşit şi îndeosebi o nevastă drăguţă, cuminte, cultă.... "întocmai ca dumneata, stimată domnişoară".
    - Dansul! Dansul! se auzi în sfârşit tot mai des printre cavalerii nerăbdători, răsplătiţi cu priviri recunoscătoare de către domnişoarele sfioase, în bună parte odrasle de preoţi, ahtiate după dans, deoarece vara aceasta n-a fost nicio petrecere de seamă în împrejurimi.
    În sfârșit Zăgreanu începu niște tratative misterioase cu Goghi, pe care le încheia cu o strângere de mână, neuitând să aibă în palmă o hârtie de zece coroane. Rezultatul fu o Someșană zvăpăiată care stârni un ropot de aplauze tinerești.
    Într-o clipire, câțiva țărani scoaseră afară atâtea mese încât jumătate din școală se prefăcu în sală de dans.
    Zăgreanu, fericit, alergă la Ghighi care roși de mândrie că are cinstea de-a deschide balul, pe când prietenele ei din Armadia ședeau îngrijorate.
    D-na Herdelea, ținând carnetul de dans și evantaiul Ghighiței, își luă cuvenitul loc pe un scaun lângă perete, între d-na Filipoiu și d-na Grofșoru, dezbătând greutățile vieții. Vorbind însă nu scăpa din ochi deloc pe Ghighi care dansa ca o zână, se mlădia, zâmbitoare, primea multe complimente și ciripea cu Zăgreanu, ocolindu-i privirile rugătoare.
    În cealaltă jumătate de școală domnii continuau banchetul și toasturile. Popa din Vărarea se chercheli curând, ca și doctorul Filipoiu și profesorul Maiereanu. În cele din urmă, cu toate împotrivirea lui Spătaru, ținu un mic discur și solgăibirăul Chițu, subliniind în treacăt liberalismul stăpânirii care îngăduie bucuroasă propășirea tuturor popoarelor credincioase patriei.
    Silvicultorul Madarasy dobândi sărutarea vajnicului Spătaru pentru un înflăcărat „trăiască românii”.
    Herdelea, întâlnind printre preoți mulți prieteni din copilărie pe care nu-i văzuse de ani de zile, bău cu fiecare un păhărel și povesti tuturor cum după treizeci și doi de ani de zile de slujbă, având nevoie de odihna binemeritată, a primit mulțumiri de la însuși ministrul școalelor. În același timp însă lăuda către toți pe Belciug care-i „un popă fără pereche și un om cum nu se poate mai de treabă”.
    Belciug de asemenea împuia urechile tuturor slăvind pe Herdelea, „prieten neprețuit și român vrednic de stima obștească”.
    Aproape de sfințitul soarelui, preotul propuse lui Herdelea să meargă puțin în mijlocul țăranilor, zicând:
    - E datoria noastră, Zaharie, să purtăm de grije poporului!
    - Așa-i, Ioane, așa-i.... Prea bine.... Dar să-mi iau și baba! răspunse Herdelea clipind din ochi foarte jovial.
..................................................................................

- Cum se obține lumina cu ajutorul apei ?
- Spălând geamurile !