37.
Vremea trecea.
Cerul se limpezi de tot și soarele începu să zbicească umezeala. Fiindcă muștele bâzâiau tot mai obraznice, primarul ceru o velniță să acopere cadavrul.
Florica aduse un cearșaf nou și alb ca floarea.
Atunci ieși afară și George, slăbit la față, cu ochii rătăciți în fundul capului.
Zărindu-l, lumea care până atunci se interesase numai de mort, se gândi și la ucigaș.
Florea Tancu întrebă simplu:
- Tu l-ai omorât?
Și George nu răspunse, dar plecă fruntea-n pământ. Glanetașu veni mai târziu, alergând, împreună cu Zenobia care bocea și afurisea de răsuna tot satul.
Spre prânz, în sfârșit, sosi și notarul Stoessel cu judecătorul cel nou din Armadia, cu medicul circuscripției și cu doi jandarmi.
Paraschiva zice judecătorului cum a auzit pe Ion horcăind, dar doctorul care se uitase la cadavru, râse ironic zicând:
- Palavre, muiere!.... După asemenea lovitură nenorocitul n-a mai horcăit decât cel mult în fața lui Dumnezeu, când i-a citit sentința prin care i-a hotărât locașul în rai sau în iad, după cum s-a purtat aici pe pământ!
Medicul, între două vârste, ovrei, vorbind românește, ca un român, avea slăbiciunea glumelor și calambururilor, chiar în momente neprielnice.
Deoarece Paraschiva se jura pe toți sfinții din calendar c-a auzit horcăitul, doctorul se grăbi să reconstituie crima științificește: mortul a fost târât de cineva, probabil de ucigașul însuși, de la prispă până aproape de poartă, spre a induce în eroare justiția.
Judecătorul îi întrerupse explicațiile, adresându-se primarului:
- Se știe cine l-a omorât?
- Eu l-a omorât! păși George hotărât în fața judecătorului.
- Cum l-ai omorât?
- Cu sapa....
- Și de ce?
- Pentru că venise la nevastă-mea și.....
- Destul! îl opri judecătorul, adăugând către jandarmi: Este arestat!
Între timp doctorul își scoase haina, își sumese mânecile cămășii, iar acuma se apucă să facă repede autopsia cadavrului. Jandarmii goliseră ograda de lume.
Numai George rămăsese să privească cum taie medicul carnea moartă, și Florica, lângă prispă, înlemnită.
Tăind și forfecând, doctorul guraliv arăta rănile și explica judecătorului, care fuma țigară după țigară, spre a-și alunga greața:
- Uite asta, domnule judecător, asta a fost cea mai grea.... L-a pocnit în creștetul capului, dar osul a fost destul de rezistent, că doar a plesnit.... Mare minune! Rar caz! Sau poate lovitura n-a fost prea de tot puternică. Orișicum e o minune să dai cuiva în cap cu sapa și țeasta să nu se spargă. Așa ceva numai printre țărani se găsește.... În schimb patru coaste rupte complet.... Lovitură mortală și asta, firește..... Poftim cum i-a deschis coșul, mai-mai să-ți încapă degetele în rană.... Și ce lungă.... Zece.... treisprezece centimetri!.... Ehei, sapa!.... Da, e zdrobit și brațul, dar nu prea rău.... Asta n-ar fi avut importanță..... se vindeca.... cel mult brațul rămânea cu beteșug.... Desigur însă că a fost ultima lovitură, când ucigașul a mai pierdut din furie....
Apoi, isprăvind și spălându-se pe mâini, declară hotărât:
- A fost un om ca oțelul!.... Putea să trăiască o sută de ani!
Judecătorul porunci jandarmilor să pornească cu George. Florica acum se dezmetici și strânse repede merinde într-o traistă pe care bărbatul o luă, întunecat, cu inima chinuită. Apoi ridică ochii întristați spre dânsa și-i întâlni ochii mari albaștri privindu-l drept cu o imputare și o milă care nu știa dacă sunt pentru el sau pentru celalt.
Avu un început de mișcare ca și când ar fi vrut s-o îmbrățișeze sau baremi să-i întindă mâna.
Dar se opri, rușinat, să-și deschidă sufletul în fața atâtor oameni ce-i pândeau toate gesturile. Privirea i se mohorî și zise poruncitor:
- Vezi, Florică, ia seama.... Că eu cine știe când m-oi întoarce.
Femeia îi răspunse dând din cap cu resemnare. Vegherea și emoțiile îi șterseseră bujorii din obraji și-i desenaseră cearcăne vinete sub ochi. Așa însă părea mai frumoasă, încât George, tulburat, se întoarse brusc spre poartă, urmat de jandarmii tăcuți.
Savista, care toată vremea stătuse pitulată pe prispă ca o găină speriată, izbucni într-un scâncet prelung:
- Bade George.... Bade, bade, badeee!
George ajunse în mijlocul uliții. Întoarse capul, dar ochii lui mângâiară pe Florica. Apoi porni cu pași rari și dispăru.
- Credința mea este că, dacă n-ar exista femeia, n-ar mai fi nevoie de justiție criminală! zise judecătorul pe ungurește medicului și notarului, privind cu mare atenție la Florica. Femeia este începutul tuturor păcatelor!
- Și chiar sfârșitul - adăugă doctorul râzând, încredințat c-a făcut un spirit.
Notarul Stoessel, ca mai mititel, se grăbi să zâmbească, spre a fi mai pe placul tuturor, și apoi întrebă respectuos:
- Dacă doriți, putem face actele la primărie, unde-i mai comod și mai curat....
Propunerea fu primită și se suiră cu toții în trăsura ce aștepta în uliță. Atunci primarul Florea Tancu se apropie cu pălăria în mână și întrebă ce să facă cu mortul.
- Să-l îngropați! strigă medicul. Ce întrebare caraghioasă!.... Ei, haidem! Dă-i drumul că mă așteaptă clienții acasă....
Mortul era acoperit cu cearceaful însângerat. Un roi de muște zbura prin prejur. Zenobia năvăli acum și începu să-l bocească hohotind, iar după ce se sătură de plâns, blestemă pe George cu tot neamul lui, pe Florica, pe doctor și mai ales pe judecătorul care n-a pus jandarmii să taie bucățele pe ucigașul bătrânețelor ei. Blestemele i le curmă numai sosirea Glanetașului cu carul morturar după el, ș-apoi Zenobia, înconjurată de mulțime de femei care lăcrimau înăbușit.
Florica, în mijlocul ogrăzii, se uita după car, cu ochii mari, încremeniți. Nu mai putea. Durerea o sugruma. Lacrimile i se porniră singure, șiroaie, arzându-i obrajii ca hârtia.
2.
În Pripas nu se pomenise omucidere de când se ținea minte. Acuma oamenii fierbeau și se cruceau. Vestea a alergat degrabă în Jidovița, în Armadia, în toate împrejurimile. Și toată lumea compătimea și lăuda pe Ion, c-a fost așa ș-așa de bun și de harnic.
Totuși nici pe George nu-l ocăra nimeni, și-i doreau să scape mai ușor din pacostea ce-a dat peste dânsul.
Numai Vasile Baciu spunea pe ici, pe colo:
- Dumnezeu nu bate cu bâta.... Iaca, mi-a furat pământurile ș-acu l-a săturat Dumnezeu de pământ!
Toma Bulbuc, tatăl lui George, sosi acasă abia seara, cu carele de lemne. A aflat pe drum nenorocirea și avea remușcări că nu s-a întors și el când a văzut că se întoarce feciorul. Descusu pe Florica și pe Savista, iar a doua zi, în zori, fu în Armadia. Nu i se dădu voie să vorbească cu George și nici măcar să-l vadă. Un paznic de la temniță însă îi spuse că, foarte curând, va fi transportat la Bistrița, la închisoarea tribunalului, deoarece vina lui merge la Curtea de jurați.
Atunci Toma se repezi la Herdelea să-i ceară sfaturi. Familiei învățătorului îi adusese zvonul încă de ieri o femeie din Pripas și Ghighi plânsese toată seara pe „bietul Ion”, dar erau dornici de amănunte și Toma Bulbuc trebui să le povestească mai întâi tot ce știa.
Herdelea îl sfătui apoi să ia pe Grofșoru, care-i cel mai strașnic avocat din lume. Se duseră împreună la Grofșoru căruia Toma îi făgădui toată averea lui, numai să-i scape băiatul din belea.
- Bine-ar fi să ți-l scap cu doi-trei ani, moșule! răspunse avocatul. În orice caz eu voi face ce-mi stă în putință....
Preotul Belciug văzu o milostivirea cerească în întâmplarea aceasta sângeroasă. Îi părea rău de Ion, dar în aceeași vreme se bucura că biserica va câștiga prin moartea lui. Se felicita pentru norocoasa ideea ce i-a fost inspirată de Dumnezeu de-a asigura pe seama sfântului locaș o avere atât de frumoasă. Hotărî însă să facă o înmormântare deosebit de solemnă omului care a lăsat de bunăvoie bisericii tot ce a stăpânit în valea plângerilor. Dădu voie ca groapa lui Ion să fie săpată chiar în curtea noii biserici și făgădui să-i ridice, pe socoteala sa, o piatră de mormânt spre a eterniza creștineasca danie a celui răposta întru Domnul.
La înmormântare se strânse mai tot satul. Soții Herdelea cu domnișoara Ghighi veniră înadins să însoțească a groapă pe Ion care, deși le făcuse buclucul cu jalba lui, a fost om săritor și de ispravă. De altfel, prilejul era bun să încerce și o învoială cu „pămătuful” în privința locului căsuței lor.
Belciug sluji cum știa el mai frumos și mai mișcător. Dar mai ales printr-o cuvântare funebră înduioșă și inimile cele mai împietrite. Mulți oameni își ziceau că Ion și-a simțit moartea de când și-a dăruit bisericii averea. Preotul îl dădu drept pildă tuturor bunilor creștini:
- Biserica este leagănul nostru, unde ne întoarcem când ne-a obosit viața, unde veșnic găsim mângâiere și înălțare, este scutul neamului nostru credincios și asuprit. Cine dăruiește bisericii, dăruiește poporului și cine dăruiește poporului, preaslăvește pe Dumnezeu. Câtă vreme biserica noastră va fi mare și statornică, toate vijeliile și urgiile lumii le vom înfrunta cu tărie.
Niciun ochi nu rămase însă uscat atunci când, prin gura preotului, Ion își luă rămas-bun de la părinți, de la toți prietenii și cunoscuții. Iar când în sfârșit pomeni pe George, care i-a curmat viața pământească, și-i zise „te iert, căci n-ai știut ce faci”, tot norodul izbucni într-un hohot de plâns și Zenobia, năucită de jale, se izbi cu capul de dunga coșciugului, încât de-abia o potoliră cei dimprejur.
Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, și oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed, care răbufnea greu și trist pe scândurile odihnei de veci.
Glanetașu făcu pomeni bogate la care familia Herdelea, mai populară, trebui să ia parte și chiar să guste din toate mâncările „de sufletul lui Ion”. Preotul Belciug, bolnăvicios ca totdeauna, a venit doar spre a cinsti amintirea „mândrului creștin răposat”, dar n-a luat în gură nici măcar o picătură de rachiu îndulcit cu săcărea.
După pomeni, Belciug pofti acasă la dânsul pe Herdelea, împreună cu stimata doamnă și drăgălașa domnișoară, să se mai odihnească puțin înainte de-a pleca în Armadia care, oricum, e o plimbare zdravănă pentru niște „dame delicate”.
Firește că familia privi invitația cu plăcere; doar d-na Herdelea, fiindcă nu uita așa de lesne uneltirile oamenilor răi, cam strângea din buze și răspundea monosilabic preotului care-și înflorea cuvintele cu zâmbete bucuroase, parcă niciun nour n-ar fi întunecat vreodată prietenia dintre fruntașii Pripasului. Astfel îi veni ușor învățătorului să aducă vorba de locul cu pricina, iar răspunsul lui Belciug însenină deodată chiar și pe dăscăliță.
- Negreșit, frate Zaharie - zise popa frecându-și mâinile. Cum să nu se iubim noi românii unul pe altul? Nu-i destul că ne mănâncă inspectorii afurisiți, să ne mai ciorovăim și noi pentru nimicuri? Facem, Zaharie, cum nu! Să știi că joia viitoare, când vin prin Armadia, trec pe la tine și mergem împreună să facem actele cum se cuvine între frați....
Când vorbeau însă mai în tihnă, se pomeniră cu Vasile Baciu, ciupit bine de la pomeni, reclamând preotului pământurile lui Ion care i se cuvin lui acum după orice dreptate omenească.
Belciug se supără:
- Ba să-ți fie rușine, măi omule, să mai umbli după avere, când văd că ai ajuns de râsul satului cu bețiile! Omul mai bea câteodată, nu zic, dar nu ca porcul, cum faci tu!.... Folosința pământurilor, pe care ți le-a lăsat răposatul, fie iertat, am să ți-o las și eu, dacă-i fi om de treabă. Dar dacă n-ai să o slăbești cu cârciuma, apoi să știi că eu te scot și din casă, Vasile! Așa că, ori te faci om de omenie, ori de unde nu....
Vasile Baciu vru să întrerupă ceea ce însă pe Belciug îl înfurie atât de rău, că îl luă de mână și-l scoase afară:
- Hait, hait.... aici mie nu-mi trebuie bețivi nerușinați!.... La cârciumă să fii obraznic, beciznicule!
Familia Herdelea îi împărtășea indignarea.
- Ăsta-i cel mai ticălos din tot satul! zise d-na Herdelea, cea mai revoltată de îndrăzneala țăranului.
3.
Câteva zile pe urmă în casa Herdelea numai de Ion și de Belciug se vorbea. D-na Herdelea se înduioșa mai ales amintindu-și cu câtă sfințenie o asculta bietul Ion când cânta ea seara în pridvor, iar învățătorul nu mai era supărat de amărăciunea ce i-a pricinuit-o cu jalba răposatul, ba chiar spuse:
- Cine știe? Poate că ne-a fost spre bine, că de când ne-am mutat în Armadia parcă toate ne ies în plin!
Belciug devenise omul cel mai de treabă din lume. Dăscălița găsea că, orice s-ar zice, e un preot fără pereche, care nu umblă după blestemății, deși e încă destul de tânăr și văduv de atâția ani, și că pripășenii nici nu merită asemenea popă, căci sunt criminali cari se ucid unii pe alții ca sălbatecii. Iar când odată Ghighi, vorbind de dânsul, scăpă, fără să vrea, porecla „pămătuful”, cae avusese atâta căutare până atunci, doamna Herdelea o dojeni că nu-i frumos să ocărască o fată cuminte pe un slujitor vrednic al lui Dumnezeu.
În același timp Herdelea aștepta vești de la Titu, care trebuia să fi sosit în România. Citise în „Gazeta Transilvaniei”, la Grofșoru, darea de seamă despre strălucitele serbări de la Sibiu și inima-i sărise din loc de bucurie văzând, printre reprezentanții presei și pe Titu Herdelea (Tribuna Bistriței). Umblă cu ziarul în buzunar două zile și-l arătă tuturor prietenilor, după ce avusese grijă să sublinieze cu creion roșu numele fiului său. Totuși, fiindcă nu primise încă nicio știre de la el, îi era frică să nu fi pățit ceva la trecerea graniței.
- Doar l-o feri Dumnezeu de asemenea pacoste! zise dăscălița când află îngrijorarea soțului. Și apoi e dânsul isteț de-ajuns....
- O, Titu e un băiat rar! De-ar fi alții ca el....! murmură Ghighi oftând visătoare.
De altfel, Ghighi, de o vreme încoace, era într-o stare sufletească ciudată. Aici îi venea să plângă, aici să râdă, fără niciun motiv aparent. Și deoarece mai târziu observă că mâhnirile ei sunt în strânsă legătură cu zilele când nu venea Zăgreanu să se consulte cu Herdelea asupra unor foarte însemnate și interminabile chestiuni pedagogice, fata se rușina că s-a îndrăgostit prea mult, și începu să declare părinților ei tot mai deseori că nu-l poate suferi. Declarațiile acestea apoi fură punctul de plecare al unor controverse zgomotoase, mult asemănătoare celor ce au zguduit casa Herdelea în Pripas, pe timpul apariției lui George Pintea. Atâta doar că nici învățătorul și nici mai ales d-na Herdelea nu luau pe Ghighi în serios, ca odinioară pe Laura.
Deprecierea aceasta o enerva pe Ghighi și mai rău și o întârta împotriva lui Zăgreanu, încât curând spuse că mai degrabă s-ar mărita cu un măturător de stradă decât cu dânsul. Degeaba îi reamintea Herdelea norocul Laurei. Dar unde scrie că și ea are să nimerească negreșit că soră-sa? Cine poate să știe ce fel de caracter are Zăgreanu? Sub masca lui de băiat model se poate prea bine să se ascundă un ipocrit sau un bețiv sau alt stricat. S-au mai văzut destul cazuri. Și baremi de-ar fi fost dintr-o familie de seamă, dar tatălui lui era un simplu cărăuș....
- Nu-s eu de nasul lui! striga Ghighi cu mândrie. Ș-apoi stați să vedem întâi când va fi numit undeva și pozna asta de Zăgreanu! Până atunci are să curgă apă multă pe Someș....
Singurul argument cu numirea lui li se părea bătrânilor cumpănitor. Herdelea se mira că nu mai vine niciun răspuns la cererea lui de pensie și-i era chiar frică să nu se fi răzgândit inspectorul. De când se obișnuise cu gândul că e pensionar, era nerăbdător să-și aibă patalamaua la mână. Începutul anul școlar bătea la ușă și, dacă nu se rezolvă repede pensionarea lui, înseamnă că iar să bată drumurile în fiecare zi până-n Pripas, în loc să-și vază de slujba ce-o avea la Grofșoru și să-și încaseze în tihnă, lunar, pensioara cuvenită. Mereu întreba pe Zăgreanu ce mai știe, dar tânărul, mai îngrijorat, nu știa decât ceea ce-i făgăduise inspectorul: că locul din Pripas e al lui.
Deocamdată însă, fiindcă se apropia joia când Belciug avea să vie să sfârșească cu locul casei, soții Herdelea se sfătuiră și se învoiră să intabuleze averea lor din Pripas pe numele Ghighiței, pentru orice eventualitate. Nu-i amenința niciun sechestru sau vreo altă nenorocire, dar e bine ca fata să aibă oleacă de zestre, nu ca sărmana Laura. Ei înșiși vor trăi cu ce au, iar dacă Herdelea nu va mai putea munci la Grofșoru, nu-i nimic, se vor ajunge și din pensioară, că lor nu le mai trebuie nici fumuri, nici mpriri, ci doar cât să bage în gură și să-și ție zilele bătrâne.
Preotul Belciug trase cu brișca chiar la dânșii. Era obosit de alergăturile pentru biserica cea nouă, dar totuși bucuria îi lucea în ochi că în sfârșit ținta vieții lui e înfăptuită. Povesti cu însuflețire ce pregătiri a făcut pentru sfințirea care va avea loc duminecă, cum a invitat pe episcopul din Gherla și cum episcopul a răspuns că va veni negreșit, cum are siguranța că toți preoții din județ vor fi de față, împreună cu toată „inteligența” română din Armadia și împrejurimi, că va fi și o petrecere cu dans unde desigur d-șoara Ghighi va avea rolul principal și că în sfârșit Pripasul va deveni în ziua aceea un adevărat centru românesc de nădejdi frumoase.
În privinţa locului care-l interesa pe Herdelea, preotul venise înarmat cu tot ce trebuia spre a se putea face repede toate formele. Plecară împreună la judecătorie, pe la notarul public, pe la cărțile funduare.
Până la amiază isprăviră tot, ba avură vreme să treacă și la Grofșoru care se însărcină, gratuit, să transcrie grabnic averea răposatului Ion Glanetașu pe numele bisericii române din Pripas.
În aceeași seară și cu învoirea dăscăliței, Herdelea făcu o înștiințare episcopiei cum că își retrage plângerea împotriva preotului Belciug, declarând că eminentul părinte sufletesc al Pripasului numai dintr-o scăpare din vedere, iar nu din rea-voință, n-a venit cu crucea la Bobotează.
Chiar a doua zi sosi apoi comunicarea inspectorului că ministerul a binevit să-i încuviințeze trecerea la pensie, mulțumindu-i pentru serviciile aduse statului. Herdelea tremură citind adresa și se îngâmfă de mulțumirile ministrului.
Firește că, până seara, toată Armadia află regretele guvernului de-a fi pierdut un învățător atât de harnic ca Herdelea și toată lumea se minună de asemenea distincție rară. La Berăria Grivița, unde întră să bea o bere, Herdelea întâlni pe Zăgreanu care tocmai primise și el numirea.
- Bravo, urmașule! strigă Herdelea arătându-i adresa inspectorului. Și-ți doresc să capeți și dumneata, peste treizeci de ani, o hârșoagă ca asta colea!
În cinstea acestor vești, Herdelea ciocni câteva pahare cu Zăgreanu, sperând în sinea lui că tânărul, având numirea în buzunar, va deschide vorba despre Ghighi.
Zăgreanu însă se posomorî de tot, suspină foarte des și nici măcar nu se uită în ochii lui Herdelea.
- Mi se pare mie că Zăgreanu vostru e cam hoțoman! zise Herdelea acasă, povestind muțenia tânărului.
- Ei, acuma vedeți c-am avut dreptate! strigă Ghighi, căutând să pară triumfătoare, deși inima îi tremura ca varga.
4.
Înainte de prânz, pe când Ghighi își potrivea rochia de bal în care voia să meargă a doua zi, la sfințirea bisericii din Pripas, veni Zăgreanu, mai gătit ca de obicei și mai grav.
- Vrea să-mi ceară mâna - se gândi Ghighi, speriată de rușine și neîndrăznind să sufle un cuvânt.
Zăgreanu întrebă pe d-na Herdelea dacă nu-i cumva acasă „domnul colega” și, aflând ceea ce știa, se uită la Ghighi, roși, vru să plece îndată și în sfârșit îi sărută mâna și-i zise:
- Domnișoară.... cred că veniți la sfințire în Pripas?....
- Da.... tocmai mă pregătesc să.... - murmură fata.
- Atunci.... atunci la revedere în Pripas! bâlbâi Zăgreanu zăpăcit, ieșind repede fără a-și lua rămas-bun de la d-na Herdelea.
- Ori e viclean, ori e fricos - își zise dăscălița, clătinând din cap fără însă a se supăra cum s-ar fi supărat altădată. Baremi de-ar da Dumnezeu să iasă bine....
Îndată după masă Ghighi colindă toate prăvăliile ca să găsească niște panglicuțe fără de care rochia ei n-ar fi avut niciun farmec. Voia să fie mâine cea mai drăgușă din toate fetele, mai ales că-și zicea în gând, melancolică:
- Poate că e ultima mea petrecere de fată!
Trecând pe la poștă, auzi o bătaie în geam. Era Bălan care-i făcea semn să intre.
- Scrisori!.... Și una chiar de la București! zise Bălan cu zâmbetul lui brajin pe o față rotundă și umedă de sudoare. Adineori au sosit.... Tocmai mă gândeam cum să vi le trimit mai repede câ știu cât trebuie s-o așteptați... Poftim, domnișoară, și iartă-mă că te-am oprit din drum!
- De la Titu! strigă Ghighi, apucând scrisorile și repezindu-se afară, zăpăcită.
Uită panglicuțele și nu se opri până acasă, frământată de bucurie, învârtind în mâini scrisoarea de la Titu și totuși nedesfăcând-o.
- Titu! Scrisoare! țipă dânsa aprinsă.
- Bravo! Bine c-a dat Dumnezeu! Mi s-a luat o piatră de pe suflet! zise Herdelea, punându-și ochelarii ca totdeauna când citea ceva deosebit. Ei, ia să vedem ce spune bucureșteanul nostru!
........................................................................................
