.............................................................................
26.
Pe urmă, încetul cu încetul, casa se umplu de femei și bărbați. Tocmai când se sfătuiau cu toții cum să-l scalde și să-l îmbrace, năvăli șa Paraschiva, o femeie c-o față ce parcă mereu râdea, deși veșnic era mânioasă și trântea și răbufnea ca un voinic.
- Va să zică-i adevărat c-a murit, ai? zise ea înghesuindu-se printre oameni. Nu degeaba i-am spus eu c-o să-l trăznească Dumnezeu, nu, nu! Uite-l că s-a prăpădit ca cerșetorii, de încurcă lumea și după moarte!.... Dar oare cum o să-l duc eu de-aici, păcatele mele!
În fața mortului începu să bocească foarte jalnic, fără lăcrămi, ca să arate lumii durerea ei mare. Boci astfel câteva minute, frecându-și ochii cu pumnii până-i roși, și strâmbându-se ca o maimuță indignată. Apoi, deodată, se opri, oftă cu poftă și zise în gura mare:
- Vai de mine, ce-am mai plâns!.... Uf! M-a apucat și durerea de inimă!
Și pe urmă îndată păși lângă mort și-l căută prin buzunarele pieptarului de oaie. Găsi bășica de tutun de care atârna scobitoarea pentru luleaua ce se ascundea în celalt buzunar. Ridică pieptarul și deschise chimirul, dar nu-și putu vârî mâna. Îl descheie încet, puse șerparul pe masă și, scormonindu-l bine, dădu peste un bilet de cinci zloți, învelit într-o hârtie boțită. Răsturnă chimirul, îl întoarse pe dos și, nemaidescoperind nimic, sări țipând:
- Uitați-vă, oameni buni, cum și-a bătut joc de mine care l-am strâns de pe drumuri și l-am spălat și l-am îngrijit ca pe-un om de omenie!.... Uitați-vă! Cinci zloți!.... A vândut jidovului bunătatea de căsuță, a băut bănișorii și eu am rămas cu cinci zloți pentru toată truda mea cea mare!
- Taci, lele Paraschivă, că-i păcat.....
Paraschiva se aprinse și mai avan și, zărind pe Ana, se năpusti la ea:
- Să tac, ai?.... Să tac, că vouă ce vă pasă, dacă i-ai luat ce-a fost mai bun!.... Nu vă satură Dumnezeu, de râvniți și la sărăcia altora, dare-ar Dumnezeu să vă îngropați cu ce i-ați luat!
Ana roși și nu putu răspunde, îndârjind mai rău pe Paraschiva, care răcni:
- Mi-ați furat bănișorii, tâlharilor! Mi-ați mâncat sudoarea bătrâneții, nu v-ate Maica Domnului și....
Intră Ion, venind din Armadia, necăjit, căci Grofșoru îl gonise și-i spusese să nu mai calce pe la dânsul până-n ziua procesului; pe drum aflase c-a murit Dumitru și se supărase mai tare gândindu-se că va trebui să cheltuiască cu înmormântarea.
Paraschiva deschise gura să-l ocărască și pe dânsul....
- Ieși afară, beciznică! mârâi Ion scurt, apucând-o de spate și repezind-o tocmai în ușă.
Paraschiva se opri și în tindă, și-n ogradă și-n uliță, și se răcori afurisindu-i în toate chipurile, dar în sfârșit se cărăbăni, înnodând bancnota în colțul năframei și punând-o bine în sân, mulțumită totuși c-a putut salva măcar atâta și că i-a înjurat cum li se cuvine.
Ion înegri de necaz aflând că Paraschiva a găsit cinci zloți în chimirul mortului și era mai să pleznească pe Ana c-a lăsat-o să-i șterpelească.
Dar Ana nu se mai sinchisea de amenințările lui. În urechile ei răsunau vorbele moșneagului și-n ochi păstra numai înfățișarea lui senină și mulțumită din clipa morții.....
3.
Iarna veni brusc ca o furtună. Tot pămntul se albi într-o singură noapte. Pe urmă dădu un ger cumplit de pârâiau gardurile înghețând, iar focul în vetre troznea și scuipa scântei. Zăpada cădea mereu, când în fulgi grei, leneși, care ăntunecau văzduhul, când în bobițe mărunte, aspre, vâltorite de viscole năpraznice.
Înttr-o zi, când ningea mai vrăjmaș, pe la prânzul cel mic, Vasile Baciu, îmbrăcat cu cojocul alb de oaie, cu căciula albă de miel înfundată până pe ochi, ieși din casă, hotărât să sfârșească cu Ion. În viața lui, deși era om aproape de cincizeci de ani, n-a umblat pe la judecăți; ș-acuma poimâine are înfățișare cu ginere-său. S-a ținut, s-a împotrivit,, că doar-doar îl va înmuia. Cu cât se apropia însă sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrânețe să-l mănânce procesele și avocații! I se părea o rușine nesuferită. Numai derbedeii bat drumurile judecătoriilor. Mai bine să-și dea sufletul din oase decât să mai meargă așa înainte.
Se opri la poarta Glanetașului și, oftând odată greu, strigă:
- Măi Ioane!.... Ioaneee!.... Acasă ești?
Nu-i răspunse nimeni. De subt acoperișul de paie care gemea de povara zăpezii de două palme, de sub streșinile tivite cu țurțuri sclipitori de gheață și prin crăpăturile ușii închise răbufnea un fum vânăt ce se împrăștia îndată în șuierele viscolului. Trecu un răstimp bun. Apoi în ușa tinzii se ivi Ion, în capul gol, întrebând:
- Cine-i?
- Eu, eu - făcu repede Vasile. Ia hai cu mine, Ioane, până-n Jidovița! adăugă pe urmă, după o scurtă șovăire, cu un glas parcă vorbele îl înecau.
Ion stătu câteva clipe nedumerit.
- Da ce-i cu Jidovița? grăi dânsul, privindu-l bănuitor.
- Vii ori nu vii? se răsti atunci Baciu peltic din pricina mustăților ănghețate. Că n-am vreme să mă sfădesc cu tine....
- Bine, socrule, stai că viu! răspunse Ion dispărând un minut, în vreme ce bătrânul se înțepeni în mijlocul drumului, răzimat în bățul ce nici nu se vedea de sub cojoc.
- Hai că-s gata! murmură ginerele revenind cu sumanul pe umeri.
- Hai!
Se măsurară o clipă cu priviri dușmănoase. Apoi porniră vajnic ca doi oameni care se duc într-o bătălie pe viață și pe moarte. Ninsoarea aspră îi pleznea peste obraji, îi înțepa în ochi, iar vântul le sâsâsia în urechi, amenințător. Mergeau alături, cu pași întinși, pândindu-se cu coada ochiului parcă s-ar fi temut unul de altul. Zăpada scrâșnea sub opincile lor. Hotarul întreg era alb ca un giulgiu curat; numai ici-colo câte-un pom pădureț, înnegrit de frig își frângea trupul cerând ajutor.
Cișmeaua Mortului se fpcuse o încolăcitură de gheață peste care o vinișoară verzuie de apă se prelingea totuși, înfruntând gerul. Pădurea Domnească, gâtuită de omăt, cu copacii desfrunziți, goi și subțiri, plângea și gemea, implorând parcă mila celor doi bărbați care mergeau suflând greu, tăcuți, cu fețele năpădite de promoroacă.
Ion ghicise că socrul său caută o învoială și se gândea mereu să nu-l biruie cu vreun nou vicleșug. Ar fi vrut să-l descoase, dar îngrijorarea nu-i dădea răgaz să găsească cuvintele potrivite.
Apoi Vasile Baciu tăcea și uneori mormăia ca un urs scormonit din somn. Acum îi părea rău că s-a pornit să-și dea averea de bunăvoie și, apropiindu-se de Jidovița, îl bătea gândul tot mai stăuitor să se întoarcă acasă și să lase să hotărască judecata. Vântul sufla din față și-l zgâlțâia parcă înadins și-l îndemna să-și ia seama până mai e vreme.
Sosiră la ultima cotitură de drum. Se iveau coperișurile încărcate de zăpadă și mai ales casa cea dintâi pe mâna dreaptă, înaltă, cu ferestre mari, cu pereții galbeni. Era casa notarului și cancelaria comunală.
Vasile Baciu simți o strângere cruntă în inimă și se opri brusc. Din hornul înalt, subțire se ridica un nour de fum gros și negricios pe care nici viscolul nu-l putea împrăștia, ci trebuia să-l învârtească mai întâi și apoi să-l trântească, uluit, pe coasta de mesteacăni ce pornea pieziș chiar din spatele casei.
Vasile suflă pe nări, se uită furiș după Ion care-l întrecuse cu vreo doi pași, fără să bage de seamă că s-a oprit, și apoi porni iar înainte, bombănind furios.
Când să intre în Jidovița, ginerele întrebă cu glas foarte răgușit:
- Da unde ne ducem, socrule?
Vasile Baciu mai făcu câțiva pași, fără a-i răspunde, și pe urmă cârni în curtea cancelariei, urmat de Ion. Urcară scările de piatră scuturându-și opincile. În coridorul larg vântul adunase un noian de omăt. La ușa cu geam Vasile se opri. Vru să ridice mâna să apese clanța și parcă mâna-i era moartă ori clanța aprinsă. Își scoase căciula și o bătu de genunchi. Se liniști și deschise totuși.
Intrară în biroul practicantului, care servea și drept cancelarie pentru țărani; în odaia notarului nu se primeau decât domnii și fruntașii satelor ce țineau de circumscripție.
Rămaseră amândoi lângă ușă, scuturându-se întruna de zăpadă. În birou era numai practicantul Hornstein, încovoiat peste un registru în care scria cu o gravitate solemnă și cu obișnuita-i tremurare din cap, și straja din Sărăcuța, lângă soba de teracotă, încălzindu-se când în spate când în față.
- Trebuia să vă scuturați afară, nu să umpleți cancelaria de omăt! mormăi practicantul într-un târziu, strâmbând mândru din nas și fără a ridica ochii din registru.
Vasile Baciu vru să vorbească, dar nu știa cum să înceapă, încurcat mai rău de dojana funcționarului. Tăceau tpți. Se auzea scârțâitul chinuit al peniței practicantului și bâzâitul unei muște mari, trezită din somnu-i de iarnă, care zbura speriată de pe un perete pe altul, negăsindu-și locul.
- Ce poftiți? vorbi Hornstein, după o pauză lungă, mângâind cu tamponul și privind cu admirație ceea ce scrisese. Pe urmă întoarse pagina cu băgare de seamă și o netezi cu palma.
Capul îi tremura mereu, buza de jos, mai groasă și scoasă în afară, se subție o clipă, mușcată de niște dinți foarte albi, în vreme ce, după ureche, tocul amenința întocmai ca o suliță gata să străpungă.
- Iute, iute, că eu n-am vreme să aștept până diseară! Trebuia să vă socotiți de afară ce vreți, îi grăbi practicantul, luând tocul de la ureche și potrivindu-l între degete.
- Domnul notar nu-i acasă? întrebă Vasile cu o licărire de nădejde că poate lipsește notarul și astfel nu va mai da nimic.
- Domnul notar are de lucru.... Puteți să-mi spuneți și mie ce vreți - zise Hornstein, jignit că țăranii mai întreabă de notar, deși îl văd aci pe dânsul, care cunoaște lucrările de birou tot așa de bine ca și Stoessel.
Se făcu iar tăcere. Vasile Baciu se muta de pe un picior pe cellalt, muncit de gândul să iasă afară, să lase toate baltă, întâmple-se ce s-o întâmpla. Totuși, zise pe urmă:
- Am face un contract, domnișorule.... așa.... un contract....
- Bine. Stai jos! pufni practicantul supărat. Du-te măi strajă, cheamă pe domnul! Spune-i că-i un contract! Auzi?
Se așezară pe o bancă, unul lângă altul. Și amândoi se uitau gânditori la Hornstein, a cărui peniță scârțâia parcă mai aspru, pe când musca bâzâia acuma mulțumită, lipită pe soba caldă, ca o pată de cerneală pe o coală ministerială.
- Ce contract vrei, Vasile? zise notarul intrând repede, cu pălăria moale pe ceafp, frecându-și mâinile și trecând drept la sobă, să se încălzească. Iar vrei să mai dai ceva ginerelui? adăugă apoi, cu un zâmbet, văzând pe Ion.
Stoessel era un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, cu ochii mici, negri și vioi, care se învârteau șireți în orbite, cu nasul gros și cu urechi mari. Avea totdeauna o vorbă bună sau o glumă pe buze și de aceea țăranii îl iubeau măcar că era ovrei.
Vasile și Ion se sculară în picioare. Zâmbetul notarului alungase parcă deodată toată mohorala din inima lui Vasile. Vorbi deschis cu fața înseninată, ca și când ar fi fost vorba de un bilet de vite:
- Apoi ce să facem, domnule notar? Trebuie să ne învoim, c-așa-s vremurile.... Ce să mai cheltuim cu judecăți, cu drumuri....
- Da, da, prea bine - aprobă Stoessel scoțând pălăria și așezându-se pe un scaun în fața practicantului care scria netulburat.
- Amu eu am îmbătrânit și cine știe câte zile m-a mai ține Dumnezeu.... Am muncit destul și m-am trudit. Amu-i rândul tineretului..... Noi am isprăvit cu lumea.... Nu zic bine?
- Bine, bine!
- Așa că m-am gândit să le mai dau și ce mi-a rămas, să știu cel puțin că am dat tot și nu mai am nicio grije - sfârși Vasile cu un surâs trist, privind drept în ochii notarului.
- Am înțeles..... Și câte locuri sunt?
- Apoi opt ar mai fi, domnule notar! interveni brusc Ion. E porumbiștea cea mare din Lunci, apoi patru delnicioare cu ovăs în Zăhată și apoi trei holde de primăvară în hotarul Săscuții.... Dar mai e și casa, și....
- Iacă, dânsul le știe mai bine ca mine - zise bătrânul cu același zâmbet trist, dar cu glasul mai aspru.
- Dar tu din ce-o să trăiești? întrebă notarul scobindu-se în dinți cu unghia lungă și îngrijită de la degetul cel mic.
- Oi trăi și eu cum a vrea Dumnezeu - murmură Vasile coborând ochii în pământ.
- Asta-i ceva problematic..... Oprește-ți și tu baremi folosință până la moarte.... Ce-i în mână, nu-i minciună! zise Stoessel acuma serios.
- Apoi doar nici noi nu suntem păgâni, domnule notar - sări Ion, dar, întâlnind ochii batjocoritori ai notarului, se opri scurt parcă i-ar fi retezat glasul c-un fir de ață.
- Tot, tot.... să se isprăvească! zise iar Vasile înăbușit.
Stoessel ceru practicantului formularele trebuincioase, puse pe Ion să iscălească pentru el și pentru Ana, iar Vasile, neștiind carte, apăsă cu degetul pe cruce.
- De bunăvoie, Vasile? mai întrebă notarul, însemnând într-un carnet.
- De bunăvoie, vezi bine că de bunăvoie! zise Baciu înfuriat deodată și de-abia stăpânindu-se.
- Așa.... Peste câteva zile e gata - încheie Stoessel frecându-și mâinile. Apoi, bătând pe Vasile pe umăr, adăugă glumeț: Și uite-așa, ai venit aci om bogat și acuma pleci cerșetor! Haha....
Amândoi țăranii se întunecară. Gluma notarului îi izbiră drept în inimă. Ieșiră și se abătură la cârciuma Zimălei. Mai ales Vasile simțea o sete usturătoare care-i răscolea sângele.
Cârciuma era goală, căci afară vifornița fierbea mai mânioasă. Băură un răstimp tăcuți. Apoi Ion, văzându-l tot nepotolit, începu să-i spuie să n-aibă nicio grijă că vor trîi împreună ca în rai. Vasile ascultă multă vreme, iscodindu-l însă neîncetat. În ochii ginerelui biruința strălucea atât de ațâșătoare că, în curând, Vasile o simți pătrunzându-i în creieri și clătinându-i temeliile.
- Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, și-și înfipse mâinile în gâtul ginerelui.
Ion, liniștit, parcă ar fi așteptat de mult atacul, se smulse din strânsoarea bătrânului, ș-apoi îi trânti numai un pumn în piept, dar atât de zdravăn că îl doborî de pe scaun.
- Mi-ai furat pământul, hoțule! M-ai omorât, hoțule! urlă Vasile furios și neputincios, tăvălindu-se pe podelele murdare.
Înfierbântat de mulțumire, Ion plăti și plecă acasă prin viscol, nepăsător. Bătrânul se așeză la băutură, amărât de moarte, povesti Zimălei ce a pățit cu tâlharul și sfârși jalnic:
- Am rămas cerșetor....
4.
Fiindcă suspendarea întârzia, în sufletul lui Herdelea se furișă încetul cu încetul iar o rază de încredere. Optimismul omului nu e în stare să-l stârpească nico cruzime a vieții. Se gândea că desigur subinspectorul Horvat, primind înștiințarea tribunalului, și-a adus aminte de serviciile patriotice ale lui și a pus la dosar chestia suspendării până la pronunțarea apelului care îl va spăla de orice vină.
Cu atât mai mare îi fu mirarea și durerea când pe la sfârșitul lui noembre i se aduse înștiințarea oficială că, în urma deciziunii tribunalului, este suspendat din serviciu pe timp nelimitat și că domnul Nicolae Zăgreanu îl va înlocui cu începere de la întâi decembre.
- Ei, nu-i nimic.... Parcă nu mă așteptam? zise Herdelea îngălbenit și tremurând. Eram doar sigur.... Mi mir c-a întârziat atâta....
Dăscălița plânse amarnic. Ea avea presimțirea că aveau să moară de foame acuma la bătrânețe. Se mângâia numai că nu sunt acasă copiii, care desigur s-ar topi de rușine. Herdelea, ca s-o liniștească, minți că chiar mâine, dacă vrea, poate să ia o slujbă la un avocat sau oriunde. Apoi se răcoriră ocărând pe Zăgreanu, parcă numai el ar fi pricina nenorocirii lor.
Îl cunoșteau.
Era băiatul unui țăran cărăuș din Armadia, absolvet al școlaei normale din Deva. Îl lăuda toată lumea, căci avusese bursă de la stat și ieșise totdeauna întâiul în clasă. Se zicea că-l protejează mult subinspectorul, căruia i-a fost recomandat special de către directorul școalei normale și care i-a făgăduit să-l propună ministerului în cel dintâi loc vacant, deoarece tânărul nu voia să se înstrăineze din județul lui.
Îl cunoșteau și fetele.
Încercase chiar să facă curte Ghighiței și-i trimisese de la Deva câteva ilustrate.
A doua zi Herdelea se repezi în Armadia să caute neapărat o slujbă. Seara se întoarse acasă vesel, cu un teanc de hârtii la subsoară. Îi dăduse Stoessel să-i facă niște contracte rămase în urmă.
- Vezi, babă, că nu ne lasă Dumnezeu? striga învățătorul însuflețit. Foarte de treabă notarul.... El singur mi-a oferit când a văzut c-am fost suspendat.... Ș-apoi să mai zică lumea că ovreii nu-s oameni de inimă! Dintr-atâția români, gândindu-s-a vreunul la mine?
La întâi decembrie, dimineața, Zăgreanu bătu la ușă. Venise să-și ia școala în primire. Doamna Herdelea îl măsură cu o privire atât de dojenitoare că tânărul se încurcă, își ceru mii de scuze că el nu-i de vină și-i pare foarte rău, dar....
Era deabia de douăzeci și doi de ani, subțirel, cu obrajii de fată, puțin palizi, cu ochii albaștri sfioși și cu o frunte deschisă, cuminte.
Nu-l pofti nimeni să șadă. Tocmai fiindcă părea simpatic, dăscălița îl urî mai mult, zicându-și că, după ce a scos pe Herdelea din pâine, acuma se mai și preface.
Herdelea, ca un coleg mai bătrân, încercă să glumească cu dânsul, deși în suflet era zdrobit. Numai de clipa când va trebui să se despartă de școală îi era frică. Și iată c-a sosit și clipa aceea.
Porniră împreună spre școală. De ce se apropiau, de aceea Herdelea părea mai vesel și de aceea inima lui gemea mai sfâșiată. Spunea râzând că se bucura că mai scapă puțin de povara școalei, după ce și-a tocit plămânii treizeci și atâția ani cu atâtea sute de copii nebunateci, ci în gând își zicea că nicio meserie nu-i mai frumoasă pe pământ ca aceea de-a desțeleni mintea tinerelor vlăstare omenești.
Când intrară în școală, gălăgia zburdalnică amuți și copiii săriră în picioare. Herdeelea îi cuprinse pe toți șasezeci într-o privire duioasă, parcă toți ar fi fost trup din trupul lui. Apoi, într-o tăcere întreruptă doar de câte-o șoaptă speriată sau de vreun râs înfundat, Herdelea predete tânărului cheia dulapului cu biblioteca și arhiva școalei. Și în vreme ce Zăgreanu răsfoi prin condici, bătrânul, cu inima strânsă, își mai aruncă ochii la copiii nedumeriți, la pereții împodobiți cu tablele colorate, la băncile murdare și crestare de mâinile ștrengarilor care au trecut prin ele, la mașina de socotit, până și la ulcica albastră de băut apă, așezată pe cofița cu capac în dosul tablei de scris.
Își petrecu mâna prin păru-i argintiu. Trebui să facă sforțări să nu-l podidească lacrimile.
Pe urmă, își luă pălăria și dădu mâna cu Zăgreanu care strigă sever, pe ungurește:
- Sculați!
Mergând spre ușă nu mai avu puterea să se uite la copii. Zăgreanu îl însoți în capul gol până afară.
Herdelea rămase singur în curtea școalei. Auzi zgomotul șederii elevilor. În uliță se opri iar, cu ochii la harabaia cea lungă pe care a crezut-o a lui și în care a lăsat mai mult de cincisprezece ani din viața lui.
Glasul ascuțit, poruncitor al noului învățător răsuna acum într-însa, ștergând urmele străduințelor lui.
Nu se mai putu stăpâni. Lacrimile îi ardea pe obraji.
Câteva zile parcă avu o piatră pe suflet. Mai cu seamă dimineața, când clopotul chema copiii la școală, îl cuprindea un dor chinuitor. Stătea în fereastră, cu privirea spre locul unde era școala, și i se părea că aude sosind copiii veseli, gălăgioși, și-i vede bătându-se cu cocoloși de zăpadă, cu obrajii îmbujorați.
Apoi, deodată, se cutremură. Pe uliță trecea grăbit Zăgreanu, cu pălăria pe ochi, venind din Armadia, de-acasă, cu un pachețel în mână, merindea pentru dejun. Tânărul învățător se uita foarte atent la casa bătrânilor, să-i salute respectuos dacă ar zări pe cineva. Herdelea însă se retrăgea înapoi din fereastră, se plimba prin odaie abătut și posomorât.
Începu să bată iar drumurile Armadiei, fără multă speranță, în căutarea unei slujbe, numai ca să liniștească pe doamna Herdelea care nu înceta cu presimțirile ei sinistre. Când se zbătea mai greu, veni Ion, în după-amiaza zilei în care fusese cu Vasile în Jidovița.
- De-amu pot sta la gherlă ș-un an, necum o lună! zise dânsul atât de vesel cum nu se mai pomenise de aproape doi ani de zile.
Voia să oprească procesul cu socrul său și îndeosebi să nu mai plătească nimic lui Grofșoru. Herdelea îl lămuri că trebuie să meargă la judecătorie să declare că s-au împăcat. Pentru atâta lucru n-are nevoie de avocat. De altfel, Grofșoru poate să-i ierte ceva din preț, dar să se ducă negreșit să-l roage și să-i spună să nu se mai obosească la înfățișare.
- Știi ce, nașule? Hai și dumneata cu mine, baremi să facem isprava întreagă! strigă Ion mai bucuros.
Herdelea se uita lung la țăranul care l-a târât în atâtea buclucuri. Propunerea îl minuna. Adică să meargă la Grofșoru, tocmai el care l-a vrăjmpșit în alegeri, el care ar putea spune că l-a trântit, din pricina căruia azi nu e deputat! Iacă, la asta nu s-a gândit nicio clipă. Îl saluta pe Grofșoru, ca și înainte, și Grofșoru îi răspundea, dar atât. Adevărat că i-a dat mâna odată, după nenorocirea lui de la tribunal; aceasta însă n-a schimbat întru nimic legăturile dintre dânșii. În Armadia sunt patru avocați; la trei a umblat și a cerut un locșor de scriitor, firește zadarnic; la al patrulea nici n-a îndrăznit să viseze, căci era Grofșoru.
Și cu toate acestea, Ion are dreptate, de ce nu s-ar duce? Cu parul n-are să-i dea în cap.
- Dacă-mi plătești cinci zloți, merg, finule, cum să nu merg - răspunse Herdelea hotărât.
- Plătesc, nașule, că mai voios îți dau dumitale cinci, decât să-i dau lui de pomană cincizeci! făcu Ion, bătând palma.
Victor Grofșoru era om deștept și șiret ca toți politicianii între care râvnea să ajungă. Văzând pe Herdelea în sala de așteptare, stătu două clipe pe gânduri și apoi merse spre el cu mâna întinsă:
- A, adversarul meu!.... Ei, bine-ai venit!.... Degeaba, tot al meu ești dumneata oricât m-ai combătut odinioară!.... Dar ce-are a face politica! S-o dăm încolo.... Ia spune-mi mai bine ce vânt te aduce? Adică, vino-n birou! Te rog!.... Să stăm de vorbă două minute....
Îl luă de braț și-l duse în cabinetul său, mobilat luxos ca să facă impresie clienților. Îl așeză într-un fotoliu englezesc, îi oferi o țigară.
Herdelea era atât de zăpăcit că puse țigara cu focul în gură.
- Te ascult! zise Grofșoru zâmbind mulțumit de încurcătura învățătorului. Spune-mi tot ce te doare și te asigur că am să fac tot ce se poate.
............................................................................
