" Abţine-te să dojeneşti pe cineva, oricine ar fi. Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba. Dar nu pot. Iar tu şi mai puţin ca ei. "
                            Emil Cioran

Ion, Liviu Rebreanu

..................................................................................
                                                    22.

                             Ana suspina și, suspinând, pântecele mare i se zbătea ca o mustrare. Năframa îi alunecase din cap, părul i se încâlcise și pieptul i se frângea de plâns. În inimă închipuirile ei de fericire se topeau într-un noian de amărăciune din care răsărea numai întrebarea îngrozită:
    „Doamne, ce ți-am greșit de mă pedepsești așa de rău?”
    Nevasta lui Macedon Cercetașu, se așeză lângă ea, îi îndreptă basmaua pe cap, o mângâie pe obrajii udați de lacrimi și-i zise cu milă, căutând s-o ostoiască:
    - Taci, draga lelii! Taci și rabă, că femeia trebuie să sufere dac-așa a lăsat-o Dumnezeu..... Taci mulcom, taci!
    Glasul ei era atât de blând că sufletul Anei se încălzi puțin. Apoi își ascunse fața în poala femeii și plânse mai ușurată, murmurând însă întruna, ca și în seara nunții:
    - Norocul meu, norocul meu!

                                                  5.

                              Până să convingă pe tatăl său, Titu n-a vrut să stea cu mâinile în sân și a pornit din casă-n casă, îndemnând pe țăranii alegători sau nealegători să meargă cu toții la o întrunire în Armadia, unde Victor Grofșoru avea să-și lămurească programul. Fiindcă alegerea de deputat se apropia, prin sat umblau acuma mai des patrule de jandarmi spre a preîntâmpina tulburările și agitațiile împotriva statului. Titu nu se sinchisea de dânșii. Dorea chiar un conflict sau poate o arestare, închipuindu-și că astfel va dovedi lumii întregi barbaria stăpânirii ungurești și va contribui mai eficace la izbânda candidatului român. Vorbea țăranilor de jugul unguresc, de datoria națională, de limba strămoșească, se izbea însă mereu de aceleași răspunsuri:
    - Bine, domnișorule, așa o fi.... Dar n-avem pământ și dările-s multe și grele....
    Întâi se supără de atâta nepricepere. Pe urmă totuși le dădu dreptate.
    „Adevărat, pe ei îi strivesc sarcinile vieții și eu le bat capul cu fraze! Nici măcar speranțe nu le aduc!.... Apoi, firește, dacă eu însumi nu știu bine ce vrem!”
    El bănuia ce vrea, dar dorințele lui nu se potriveau cu ale bătrânilor.El cu câțiva studenți și profesori mai tineri visau unirea grabnică a tuturor românilor. Nu se gândeau dacă se poate ori nu se poate. Ei se uitau fermecați spre România, așteptând de-acolo mântuirea. În fața lor stăteau mai toți fruntașii recunoscuți, între care însuși Grofșoru, care spuneau că acestea sunt idei primejdioase, că prin asemenea vorbe goale, bune numai pentru discuții de berărie, se poate compromite toată lupta.
    - Mijloacele noastre trebuie să fie legale! îi spuse Grofșoru. Numai prin legaliate se obțin lucruri trainice! Politica serioasă nu se poate întemeia pe aventuri, ci pe realitate!.... Ce ascunde viitorul, nu se știe.... În suflet putem nutri orice speranțe, dar visurile nu trebuiesc amestecate în lupta politică!
    Titu se zăpăci și fu cuprins de o șovăire din care de-abia cu sforțări se putu smulge. Se coborî iar între țărani și, cu toată opreliștea bătrânilor, le vorbi de „frații noștri”, de „stăpânirea românească” ce va veni în curând. Și tresări de bucurie când Ștefan Hotnog, bogătaș din sat, în loc de tânguirile obișnuite, răspunse acuma în numele tuturor, ridicându-și chimirul pe burtă:
    - Să te audă Dumnezeu, domnișorule!
    „Oportunismul și lașitatea ucid avânturile! se gândi Titu mulțumit. Cu jumătăți de idealuri nu poți lupta și nici nu poți fi înțeles de nimeni!”
    Strădaniile lui Titu au rămas totuși zadarnice, deoarece întrunirea, îndată ce s-a anunțat oficial, , a fost oprită de către prefectul județului în urma raportului solgăbirăului Chițu care se temea de tulburări.
    Tocmai când Titu venea pleoștit, cu vestea aceasta din Armadia, bătrânul Herdelea a primit citație de la tribunal în procesul ce-l pornise judecătorul pentru ultragiu. Deși, între timp, ungurul se mutase din Armadia într-un orășel din Ungaria fiindcă - cum spusese dânsul la plecare - nu se putea aclimatiza în atmosfera nepatriotică de-aici, sarcina lui Herdelea se agravase, căci acuzația  s-a părut atât de întemeiată procurorului, încât și-a însușit-o din oficiu și deci procesul trebuia să continue negreșit, chiar dacă partea civilă s-ar fi retras.
    Herdelea strigă pe Ion, care de asemenea primise citație, vrând să se sfătuiască împreună cum să abată nenorocirea ce-i amenința de-aproape. Ion însă, în bobota necazurilor lui cu socru-său, căuta mereu să se plângă ce a pățit și cum a fost înșelat, iar de procesul care îl durea pe învățător, parcă nici nu-i păsa.
    - Aveți să vedeți că becisnicul ăsta are să mă bage în temniță și să ne nenorocească pe toți! zise învățătorul pe urmă, doborât de îngrijorare. Tineți minte ce v-am spus eu azi! Ion e fatalitatea noastră..... El se ciorovăiește cu Vasile Baciu pentru niște zdrențe de pământ și nici nu vrea să știe în ce poznă m-a înfundat!
    Titu, văzând spaima bătrânului și ca să mai schimbe vorba, găsi înțelept să povestească pe un ton de glumă cum azi, întâlnindu-se în Armadia cu Belciug, i-a spus că e foarte supărat și că nu va lăsa fără răspuns insultele doamnei Herdelea, pentru care va trebui să dea seama în fața justiției.
    Efectul povestirii lui fu însă tocmai contrar celui așteptat de dânsul, stârnind o ceartă care nu se isprăvi până noaptea târziu.
    - Apoi da, că atâta-mi mai lipsea, să umblu acuma pe la judecăți și pentru dumneaei, că n-am eu destule necazuri, zise învățătorul amărât. Mai bine-l lăsai dracului și tu, în loc să-mi mai aprinzi paie-n cap și cu el!
    Doamna Herdelea se înfurie imediat, făcu pe soțul ei mămăligă nesărată, pentru că ar fi în stare să se lase călcat în picioare de toate nătăflețele din lume, și declară categoric că ea preferă să plătească orice amendă și chiar să stea la pușcărie, decât să rabde mojiciile „pămătufului”.
    Ziua următoare aduse însă o nădejde bună, sub chipul unei scrisori de la subinspectorul Horvat, care-l invita colegial pe Herdelea să-și pună în cumpănă toată influența pentru alegerea desăvârșitului patriot ce este candidatul de deputat Beck.
    „Am toată încrederea în patriotismul dumitale încercat și să fii sigur că oboseala dumitale va fi apreciată cum se cuvine”, sfârșea subinspectorul.
    Mai ales sfârșitul i se părea învățătorului plin de făgăduințe.
    - Uite ce om de treabă bietul subinspector! strigă dânsul înviorat. Ei, degeaba, să nu judeci niciodată pe nimeni după aparențe!.... Iată bărbatul care-mi place și mie!.... Bravo! Bravo!
    Îndată își însemnă pe toți alegătorii din Pripas, în număr de unsprezece, și chibzui îndelung pe cer care ar vota cum îi va sfătui dânsul. Apoi își frecă mâinile cu încredere:
    - Vezi, Dumnezeu îți trimite ajutorul când nici nu te aștepți!
    Titu, aflând seara planurile tatălui său, sări până în tavan de indignare și strigă de nenumărate ori „trădare” și „rușine”. Dar Herdelea rămase neclintit.
    - Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrânețele pe drumuri.... Ai văzut ce-mi scrie subinspectorul?.... Citește bine! Poftim! zise aruncându-i mândru scrisoarea.
    Tânărul nu vru să citească nimic și făcu jurământul că va lupta din răsputeri împotriva acestei trădări nemaiauzite. Herdelea se întristă că feciorul lui se gândește mai mult la străinii de la care nu va avea niciodată nimic, decât la dânsul, a cărui soartă atârnă de bunăvoința celor mari și puternici.
    - Nu-ți închipui tu că Horvat, dacă-i vom îndeplini dorința, poate să-mi fie de mult folos? N-ai văzut citația de ieri și nu știi că mă paște afurisitul de judecător? O vorbă a subinspectorului cântărește greu la tribunal. Când va spune subinspectorul prezidentului că uite-așa și așa, Herdelea e omul meu, adică al nostru, crezi că prezidentul are să mai crâcnească? Așa se lucrează în lume, băiete.... Înțelegi ori nu înțelegi?
    - Nu vreau să înțeleg nimic! răspunse Titu cu atât mai îndârjit cu cât socotelile acestea i se păreau și lui cuminți.
    - Atunci să-ți fie rușine obrazului, că ești cal bătrân și ai putea înțelege atâta lucru! strigă Herdelea adânc mâhnit. Rușine să-ți fie, măgarule!

                                                                 6.

                                     În seara zilei când Ion bătuse întâia oară pe Ana, pică în casă, de-abia târându-se, Dumitru Moarcăș, o rudă îndepărtată de-a Zenobiei, cerând adăpost până s-o îndura Dumnezeu să-l strângă din lume. Zenobia, aflându-se în toane bune, pentru că feciorul și-a muștruluit nevasta, îl primi fără a se burzului, mulțumindu-se doar să-l descoase puțin:
    - Da ce-ai pățit, bade Dumitre? De ce nu stai la Paraschiva, că-i bine acolo?
    - Parcă de bine fuge omul - murmură Moarcăș, mototolindu-se pe vatră.
    Era un moșneag trecut de șasezeci, pipernicit și prăpădin de să-l sufli de pe picioare. Nu mai avea niciun dinte în gură și vorbea greu, scuipând în toate părțile. În tinerețe a fost bărbat frumos și cu stare și se băteau fetele după dâbsul, dar în loc să se însoare și să se potolească, i-a plăcut să zboare ca albina din floare-n floare, încât mulți oameni și-au ciomăgit muierile din pricina lui, căci de el nu îndrăzneau să se lege, find voinic și iute ca un lup. Cărăușia i-a fost mai dragă decât pământul și tot cărăușia i-a mâncat capul.
    Într-o noapte, venind de le Dej, o ceată de țigani lăieși au tăbărât pe dânsul, l-au stâlcit și i-au furat caii. A zăcut vreo doi ani și a rămas beteag de picioare. Boala i-a înghițit averea.
    Rămas numai cu căsuța și grădina, s-a aciuit pe lângă Paraschiva care era văduvă tânără și râvnea mult la casa lui, crezând că nu mai are de trăit cine știe cât. Dumitru însă se încăpățâna să nu moară și o duse douăzeci de ani așa, prăpădit cum a scăpat, încât Paraschiva a avut vreme să se obișnuiască cu slăbiciunile lui. S-au înțeles ei totuși destul de bine până acum câteva luni când Dumitru s-a apucat și a vândut lui Avrum casa și grădina fără știrea Paraschivei.
    Degeaba i-a dat o sută de zloți de argint, femeia nu s-a mulțumit. Ea era convinsă că a luat mai mult și a ascuns banii undeva sau la cineva. Și cum Dumitru nu mai putea să aibă zile multe, Paraschiva se înfuria că banii vor ajunge pe mâna altora, iar ea, care l-a îngrijit atâția ani, se va alege cu nimica. Fiindcă nici Avrum nu voia să-i spuie lămurit cât i-a dat, Paraschiva s-a pus pe moșneag, mai întâi cu sudălmile, apoi cu bătaia și în sfârșit, azi, l-a izgonit să nici nu-l mai vadă.
    Bătrânul povesti ce-a pățit cu Paraschiva, dar fără s-o ocărască, ba chiar cu o mare părere de rău că a fost nevoit să plece de la ea și să moară poate prin care străine.
    - Apoi lasă c-ai trăit destul - îi zise Zenobia drept mângâiere.
    Ion, îmbufnat cum rămăsese toată ziua după ce pleznise pe Ana, nu zise nimic, ci se uita doar cu ură la noul mâncău care-i care în spinare din senin. Crede totuși că Dumitru se va întoarce acasă mâine-poimâine, știindu-se că nu poate trăi fără Paraschiva, singura femeie - se zice - pe care a iubit-o eu cu adevărat și care, de aceea, l-a și învârtit cum i-a plăcut. De altfel gândurile lui era atât de fripte de grija pământurilor, încât tot restul lumii i se părea că nu face un ban găurit. Se înfuria când vedea pe Ana care, pe cât îi îngăduia pântecele țuguiat, se sprintenea pe lângă vatră să gătească cina, și era din ce în ce mai convins că femeia e înțeleasă cu Vasile Baciu să-l tragă pe sfoară.
    Se prepeli câteva zile fără să ştie ce să mai facă. Apoi îi veni în minte Herdelea şi se bucură ca şi când ar fi găsit scăparea. Chipul învăţătorului îi juca înaintea ochilor, strălucitor de speranţe. Îl căută îndată şi, nimerindu-l la şcoală, îl chemă afară.
    Herdelea era supărat şi-i impută că era nerecunoscător şi că, prin nepăsarea lui criminală, îi primejduieşte slujba şi cinstea.
    Ion ascultă nerăbdător, ca şi deunăzi când încercase învăţătorul să se sfătuiască cu dânsul. Ce-i păsa lui de grijile altora? Pe el numai necazul lui cel mare îl rodea şi-l chinuia, şi, după ce îmblânzi pe Herdelea cu făgăduinţe, i se plânse ca un copil nepriceput, zicând mereu mai rugător şi mai stăruitor:
    - Învaţă-mă, naşule, că altminteri ori fac moarte de om şi ajung la puşcărie, ori mi-oi pune singur ştreangul pe grumaz!
    Se uita în ochii învăţătorului, sorbindu-i răspunsul, din care însă i se întipări în creieri numai atâta:
    "Fii liniştit, finule, că ţi-a făgăduit trebuie să-ţi dea.... Duminică tu să vii la mine cu Ana.... Am să chem şi pe Vasile ş-aveţi să vă înţelegeţi, fii liniştit!"
    Zilele până duminică trecură ca ceasurile. Nădejdea îi îmbrăca toate gândurile în trandafiriu. Se simţea iar stăpânul pământurilor şi de-abia aştepta să poată ieşi la lucru pe moşia lui.
    Herdelea, iubitor de învoieli unde fiecare parte să-şi scadă cerinţele spre mulţumirea amândurora, povăţui pe Vasile Baciu să dea acuma jumătate din locuri, care să fie scrise pe numele lui Ion, iar cealaltă jumătate să i-o făgăduiască în scris pentru după moarte. Povaţa lui însă îi nemulţumi pe amândoi.
    Toate nădejdile lui Ion se prăbuşiră auzind ce spune învăţătorul. Apoi dacă ar fi fost vorba să lase dânsul din drepturile lui, ce nevoie de sfaturile naşului? Lui nu-i trebuiau sfaturi, ci pământurile, toate pământurile.
    Îl cuprinse o mânie sălbatică împotriva lui Herdelea, care astfel vrea să-l înşele, în loc să-l ajute.
    Vasile, cu o lucire şireată în privire, zise tacticos că el nu-şi ia vorba înapoi şi dă bucuros cele cinci locuri, pe ales. În sinea el era sigur şi el că Herdelea s-a înţeles cu Ion să-i fure averea.
    Pentru că nu îndrăzneau să se certe cu învăţătorul, potrivnicii schimbară între dânşii câteva sudălmi şi apoi, uitând orice omenie, se luară de piept şi începură să-şi care pumni peste cap, cu sete, grohăind ca nişte mistreţi prinşi în capcană.
    Herdelea şi Titu de-abia izbutiră să-i scoată din odaie, în vreme ce dăscăliţa, nespus de indignată că neruşinaţii s-au încăierat în casa ei, îi ocăra cu înverşunare, iar Ghighi ţipa speriată. Ana încremenise pe un scaun, în dosul uşii, încât doamna Herdelea o dojeni şi pe ea bine şi apoi o dădu afară.
    Vasile şi Ion se mai zgâlţâiră puţin în pridvor, se mai ghiontiră până-n poartă, dar în uliţă se descotorosiră şi-şi aşezară hainele boţite, înjurându-se din ce în ce mai potoliţi. În clipa însă când se porniră spre sat, în uşa casei învăţătorului se ivi Ana, topită de ruşine şi de spaimă, ca o arătare urzitoare a tuturor relelor. O zăriră amândoi deodată şi furia lor se înteţi iar, pumnii se ameninţară în aer şi privirile roşii se loveau ca două săbii. Ajuns în dreptul casei, Ion intră în ogradă urlând cu o spumă subţire albă între buze, care se muta şi se lipea când pe cea de sus, când pe cea de jos:
    - Să-ţi mănânci friptă odrasla, tâlhar bătrân ce eşti!
    Ana dădu să intre şi ea, dar Ion se repezi ca uliul şi răcni, răguşit, scăpărând scântei din ochi şi scoţând cuţitul din şerpar:
    - Fugi, fleandură, fugi de-aici că uite-acu te trimit pe lumea cealaltă!.... Şi să nu te mai prind prin ograda mea că te spintec!.... Hoaţă!.... Hoţi şi tâlhari care umblă să mă mai şi batjocorească!
    Femeia vru să ridice mâinile să-l roage, dar privirea lui o îngrozi, spunându-i că într-adevăr e hotărât s-o omoare acuma. Şovăi o clipă şi apoi porni după tatăl său care făcea câte doi trei paşi, se oprea, se întorcea, zvârlea ginerelui său câte-o înjurătură, iar se urnea şi iar se oprea.
    Când însă Vasile o văzu apropiindu-se, îşi îndreptă toată mânia asupra ei şi, ameninţând-o cu amândoi pumnii, strigă clămpănind din dinţi ca o fiară:
    - Să nu vii la mine, rapandulă, că-ţi zdrobesc ciolanele!.... Sărăntoc ţi-a trebuit, de sărăntoc să ai parte!.... Uite-l! Uite-l ce mândru-i!.... Amu să-ţi fie de cap! De cap! De cap!
    Păşi mai iute, dar răcnind într-una "de cap", ca şi când n-ar fi fost în stare să găsească o ocară mai grea.
    Ana rămase în mijlocul drumului, nemaiştiind încotro s-o apuce. Ion tot mai înjura şi blestema în ogradă, iar Vasile Baciu, depărtându-se, ţipa mai tare, parcă să-l audă tot satul. Vecinii ieşiseră în uliţă şi priveau, care miraţi, care râzând, toţi dornici să urmărească desfăşurarea poznei.
    Nemişcată, cu braţele moarte, cu ochii rătăcitori şi cu sufletul ciompârţit de înfricoşare, femeia se uita împrejur, fără să ştie ce să mai facă.
    "Acu unde să mă duc?" se întreba şi în minte îi răsăreau numai răspunsuri negre care o pironeau pe loc, sleindu-i voinţa şi ispitind-o să-şi curme singură toate suferinţele, fiindcă viaţa ei e zadarnică.
    Tot Floarea, nevasta lui Macedon, sări iar, o luă de mână, o duse acasă la ea, o îmbărbătă până seara şi o culcă după cuptor, lăcrimând de milă:
    - Vai, sărăcuţa ea ea, sărăcuţa!....
    În noaptea aceea îşi dădu seama întâia oară Ana de prăpastia în care-şi zvârcoleşte ea viaţa. Şi atunci gândul morţii i se coborî în suflet ca o scăpare fericită. Îl alină atât de stăruitor că, în cele din urmă, se minună cât de blândă şi ademenitoare i se înfăţişează ca un liman unde nu mai sunt nici dureri şi nici nădejdi.
    Deodată însă simţi o zvâcnire în pântece, trezind-o din aiurare.
    „Cum se mișcă sărmanul!” iși zise dânsa uitându-și toate necazurile și înțelegând că trebuie să trăiască, fiindcă într-însa o ființă nouă bate la poarta vieții.

                                                                  7.

                                A doua zi, Ion se mulcomi. Îi păru rău că s-a făcut de râsul lumii și că s-a hărțuit cu socrul său tocmai în casa învățătorului, deși era convins că Herdelea s-a dat de partea dușmanilor lui. Trecu drumul la Macedon Cercetașu și aduse acasă pe ANa, dar fără să audă măcar povețele Floarei că să fie mai milos cu biata femeie că mâine-poimâine îi sosește ceasul și cine știe ce se poate întâmpla dacă o huiduiesc toți și n-o cruță nimeni.
    Apoi fu cuprins de desperare. Simțea un gol dureros în cap, care voia neîncetat parcă să-i spargă țeasta. Numai buzele îi șoșăiau întruna:
    - Nu-i bine așa.... Nu-i bine.... Nu-i bine....
    Se ducea prin Jidovița, se îmbăta și se întorcea mai posomorât.
    După o săptămână ploioasă și murdară, care-l ținuse mai mult în casă, răsări o zi aurită, caldă, strălucitoare, cum nu se mai pomenesc decât în ținuturile muntoase în dricul primăverii. Ieșind în ogradă, Ion se opri ca trăznit și, fără să vrea, sorbi lacom mirosul de verdeață, sălbatec și umed, ce plutea în văzduh. Ca și când peste noapte tot pământul s-ar fi spălat cu apă fermecată, atât se înfățișa de mândru în verdele deschis pe care stropii de rouă licăreau în toate culorile curcubeului, ca niște diamante presărate înadins de o mână nevăzută. Priveliștea aceasta îl zgudui ca dintr-un somn greu și-i umplu deodată creirii cu o încredere mare. Numai popa poate să-i arate calea, precum tot dânsul l-a dat pe brazdă odinioară. Dar acest „odinioară” era așa de depărtat, parcă ar fi trecut ani și ani de zile, deși abia ieri se împliniseră cinci săptămâni de la nuntă.
    Belciug privea din cerdac cum adapă caii vizitiul, un țăran somnoros și plin de baligă pe haine.
    - Ce mai veste-poveste, Ioane? zise dânsul văzându-l intrând pe portiță, cu pălăria în mână.
    - Apoi mai mult rău decât bine, domnule părinte - răspunse Ion vrând să zâmbească, dar izbutind numai să se strâmbe și să-și arate dinții galbeni, ca un câine care mârâie neputiincios.
    - Am auzit.... De, băiete, dacă uitați pe Dumnezeu, cum să nu vă pedepsească? mormăi Belciug puțin înnourat și intrând în casă urmat de Ion.
    Dumnezeu însemna acum în Pripas biserica cea nouă și preotul simțea mâna Cerului în neînțelegerile dintre ginerele și socrul care nici nu s-au gândit măcar să dăruiască ceva pentru lăcașul Domnului.
    Milostivenia cerească i se arăta de altminteri preotului în toate chipurile. Buclucul lui Herdelea cu judecătorul era o pedeapsă grabnică și cuvenită pentru că a uneltit împotriva slujitorului lui Dumnezeu. Mai aștepta doar manifestarea mâniei divine față de doamna Herdelea, care l-a ocărât pe dânsul, și apoi o lovitură deosebită pentru Herdelea fiindcă chiar ieri a aflat că umblă să-i smulgă câțiva alegători în favoarea candidatului de deputat ungur, deși știe bine că el dorește să arunce un bloc, mic dar solid, în cumpăna reprezentantului român. Răsplata tuturor neplăcerilor o găsea totuși mai ales în hotărârea de a începe încă în vara aceasta lucrările noii biserici. Căzuse la învoială cu un arhitect din Bistrița, care avea gata un plan foarte frumos. Arhitectul trebuia să sosească în curând și, cu materialul adunat, să așeze temelia. Până la toamnă zidurile vor fi ridicate, iar în toamna viitoare noul lăcaș va putea fi sfințit cu toată solemnitatea.
    Belciug se gândea de pe acuma la programul sfințirei și inima lui bolnăvicioasă tremura de bucurie. Dar, deoarece tot mai lipsea puțin din suma prevăzută la cheltuielile clădirii, strădaniile lui nu era sfârșite. De aceea nu pierdea credința că, până la urmă, și Ion va deschide punga și deci se sili să-l câștige prin bunăvoință.
    - Acuma spune, Ioane, ce te doare! murmură dânsul așezându-se, bătrându-și genunchii cu palmele și privind drept în ochii lui Ion, pe care-l lăsase în picioare.
    Ion se spovedi prelung, cu glas înfundat, cu ochii în pământ, iar preotul îl ascultă cu băgare de seamă și fără să-l întrerupă. Apoi când isprăvi, Belciug se sculă, se plimbă de câteva ori de ici-colo cu pași mari, uitându-se odată cu mirare în odăița de culacre unde patul era încă tot nefăcut, și în sfârșit se opri lângă masă, se răzimă de dungă cu palmele încrucișate la spate și vorbi privind mereu într-un colț al tavanului:
    - Știu eu ce să te sfătuiesc?.... Greu.... Prea greu.... Numai un avocat te-ar putea lumina bine.... Dar cu răul și cu bătăile nu se împacă oamenii niciodată, asta-i de când lumea. Dumnezeu a lăsat judecătorilor împărțirea dreptății pământești.... Am pățit și eu deunăzi, știi bine, că m-a ocărât dăscălița țigănește. Puteam să mă apuc de bătaie?.... Nimeni să nu-și facă singur dreptate.... N-am zis nimic și nu m-am înfuriat.... Dreptatea-i la Dumnezeu..... M-am plâns și eu în Armadia la judecătorie și, dacă-i bine și drept să fiu hulit de pomană, hulit să rămân.... Tu însă vei face cum crezi de cuviință. Numai atâta să știi: pumnul nu-i dreptate.... Întrabă un avocat, roagă-l să te învețe și fă cum te-o îndrepta el.... Eu n-am nicio putere....
    Ion plecă mulțumit. Bine-a zis popa: legea să hotărască.... Ajuns acasă, chemă pe Ana și-i vorbi foarte blând:
    - Tu trebuie să te duci la tatăl tău, Anuță, că eu nu te mai pot ținea, vezi bine și tu, că-s sărac și abia ne târâm și noi zilele...... Dumnealui are destulă avere.... Amu că m-a înșelat, nu-i nimic. Dumnezeu din cer vede și judecă. Dar eu trebuie să mă gândesc la pielea mea. Cu mâinile-n sân n-oi sta de bună seamă, poți să-i spui!
    Pe urmă o duse de mână până la poartă și închise poarta după ea.
    Ana se mai uită înapoi, dar el nu mai întoarse capul.
    - Are dreptate.... toți au dreptate - șopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am niciun rost în lume.....

                                                               Capitolul VIII.
                                                                    COPILUL
                                                                           1.

                                Cu cât se apropia alegerea de deputat, cu atât Herdelea, tatăl și fiul, se ciorovăiau mai mult, ca și când toate necazurile și toate nădejdile, ba chiar însăși soarta lor ar fi atârnat de izbânda românului sau a ungurului. Bătrânul, care purta în suflet groaza procesului cu judecătorul, credea din ce în ce mai tare că, contribuind la alegerea candidatului guvernamental, va scăpa teafăr din ce-l amenința. Se gândea în taină că, în preajma judecății, va ruga pe ocrotitorii săi, subinspectorul și deputatul, să pună o vorbă bună pentru dânsul acolo unde trebuie. Văzându-l cu asemenea sprijinitori, judecătorul va trebui să se îmblânzească, iar tribunalul să înceteze urmărirea.
    Și, fiindcă în cele din urmă, Titu râdea neîncrezător de speranțele lui, Herdelea zicea convins:
    - Cine râde la urmă, râde mai bine, băiete!
    Dăscălița, deși nu putea suferi neamul unguresc, rămase totuși neclintită în părerea ei că, mai presus de orice, omul trebuie să aibă grijă de pielea lui. De altfel, ea și Ghighi nu se sinchiseau atâta de mofturile alegerii, cât se frămânatu că, în afară de câteva cărți poștale ilustrate, n-aveau încă nicio scrisoare de la Laura, măcar că acuma se împlineau două luni de la nuntă. Își făceau fel de fel de închipuiri, căutau explicații care să le potolească neliniștea, dar care mai mult le întristau.
..................................................................................

Ion, Liviu Rebreanu

....................................................................
                                                        21.

                  Joi se duseră cu toții la bâlci în Armadia să cumpere juncanul, iar vineri horobăi pe-acasă, mai mult ca să piardă vremea.
    Vasile Baciu îi primi nepăsător, știind bine de ce vine Ion. Îl lăsă să vorbească și numai când Ion pomeni de intabulare, sări fript, se înfurie, scuipă și apoi strigă:
    - Cum, ginere, apoi tu vrei înadins să mă lași pe mine pe drumuri?
    - Pe care drumuri, socrule? Nu ne-am tocmit așa? întrebă Ion cu ochii cât pumnul, simțind deodată o izbitură drept în frunte.
    - Ne-am tocmit, vezi bine, dacă mi-ai pus mâna-n beregată. Dar tu nu te gândești că nu-i drept? Apoi dacă ți-oi da eu ție și pământurile și casele amândouă, mie ce-mi mai rămâne și din ce să trăiesc. Ori ai poftă să mă vezi intrând slugă la bătrânețe?
    - Ba să stai la noi fără muncă și fără caznă, să-ți mai odihnești ciolanele, că te-ai trudit destul - bâlbâi ginerele înăbușit. C-așa ne-a și fost vorba.....
    - Adică să-ți fiu eu slugă ție? Ai? răcni iar Baciu sculându-se cu o privire vicleană și batjocoritoare.
    - De ce slugă?
    - Măi Ioane, eu știu una și bună, că ce-i în mână nu-i minciună! făcu Vasile Baciu apăsat. Nu zic că nu-ți dau. Îți dau, după moartea mea. Atunci o să faceți voi ce știți. Că nici în groapă nu mi-oi duce averea și nici altora n-oi lăsa-o.... Cât trăiesc eu însă nu scriu nimic pe numele vostru! Așa!....
    - Nimic, nimic? șopti Ion spăimântat.
    - Nimic, băiete. Ori tu n-auzi bine?... Dar, ca să nu zici că-mi hrănești tu fata ori că ți-am dat-o goală pușcă, măcar că nu ți-am dat-o eu, ci ai luat-o cu vicleșug, te las să-ți alegi cinci locuri care-ți plac, și să bagi plugul în ele chiar mâine dacă vrei. Luați-le, munciți-le, sunt ale voastre. De scris însă nu le scriu. Lasă să rămână pe numele meu, că nu cer de mâncare. Eu unul n-am să vă scot din folosința lor, cum te-ai fălit tu că ai să mă scoți pe mine...... Alege-le! Cinci!.... Am trei holde cu grâu de toamnă. Poți să le alegi semănate gata. Nu mă supăr. Ori altele... Cum îți place ție.... Cinci!  Să nu zică nimeni că fata lui Vasile Baciu s-a măritat ca o țigancă....
    - Dacă ți-i așa vorba, socrule, bine.... Să vedem ce-or mai zice și alții, răspunse acum Ion mai liniștit și cu amenințare în glas.
    - Să vedem, cum nu.... Dar să vedem ce-ar zice oamenii de mine, dacă mi-aș lăsa eu bătrânețele pe mâna ta!.... Ș-apoi cine mă poate sili să-ți dau, dacă nu vreau, ori să mă scoată din averea mea?..... Hehe, Ionică! Credeai c-ai să mă învârtești tu pe mine! Nu te-ai găsit, copile, hehe!
    - Bine, socrule, bine!.... Noroc bun! zise Ion strângând din umeri prostit.
    - Noroc, noroc, ginere!..... Și rămânem așa: cinci, auzi? strigă Baciu batjocoritor. Mi-a venit și mie rândul, că tu m-ai frecat destul.....
    Ion ieși, urmat de Ana, care nu rostise nicio vorbă și pe care nici n-o luaseră în seamă potrivnicii. Bărbatul pășea greu, tăcut, încât femeia nu îndrăznea să se apropie.

                                                              3.

                          Roza Lang lăsase o dâră de tristețe în sufletul lui Titu. Încerca s-o ascundă sau s-o înăbușe, dar simțea că totuși se întinde mereu, stăruitor, ca apa în pământul nisipos. Nu se dumerea cum a putut o iubire atât de furtunoasă să sfârșească atât de neașteptat și de urât. „Aventura” aceasta, cum îi zicea dânsul cu mândria tânărului care începe să aibă un trecut, parcă-i rupsese un văl de pe ochi. Un crâmpei de realitate crudă pătrundea în inima lui plină de închipuiri trandafirii. Îl cuprinse încetul cu încetul un dezgust de viață, ca și când nu i-ar mai putea suporta povara. Lumea i se părea lipsită de farmec. În minte îi încolțea din ce în ce mai des întrebarea:
    „Ce sunt eu?.... De ce trăiesc?”
    Și drept răspuns i se ivea în față o pânză nemărginită, înțesată de semne de întrebare ce nu găseau în sufletul lui decât un gol chinuitor.
    Își dădea seama că trebuie să aibă o țintă hotărâtă în viață și se îngrozea neputând descoperi niciun sprijin în jurul lui. Se uita în urmă și nu vedea nimic, iar înaintea lui se înfățișa același nimic rece și înfiorător.
    „Așa să mi se depene oare toată viața?.... Atunci ce rost mai am în lume?” își zicea deznădăjduit, seara mai ales, în patul din salon, unde se mutase el de când s-a măritat Laura, fiindcă Ghighi se temea să doarmă singură.
    Toate zilele hoinărea prin Jidovița și prin Armadia, crezând să-și alunge din suflet neliniștea. Dar întrebările îl însoțeau pretutindeni, tot mai nesăturate. În fața lor i se păreau copilării și versurile lui, și pozele de poet, și iubirea lui ucisă de gelozie, și înflăcărarea lui națională.
    Peste acestea se ridicau mereu zbuciumările:
    „Unde merg? Unde vreau s-ajung și de unde vin?”
    Ca să poate răspunde se gândi să citească, să învețe și să afle din cărți ce nu găsea singur.
    „În mintea mea e un haos.... Numai haosul aruncă la suprafață întrebări dureroase.....”
    Câteva săptămâni se cufundă în cărți. Tată său avea, din vremurile de demult, o bibliotecă foarte mică, în care se rătăciseră câteva volume de știință, de teologie, de pedagogie. Titu se repezi la ele cu atât mai multă lăcomie cu cât  până acuma le ocolise. Mai adună și de prin Armadia, de pe la prieteni, ce se nimeri.
    Le sorbi grăbit, ca și când ar fi căutat leacul unei boli necunoscute, dar simți curând că haosul în loc să se limpezească, creștea mai mare. În mijlocul frământărilor singura rază de mângâiere îi era credința că el este cel dintâi om chinuit de asemenea gânduri.
    În cele din urmă însă o oboseală îl luă în stăpânire. În inimă nu-i mai rămăsese decât o nemărginită părere de rău:
    - De ce nu-i aici Roza, indiferent dacă ar fi s-o împart cu practicantul lui Stoessel?
    Apoi parcă și creierii i se opriră în loc, copleșiți de o apă străvezie din care țâșneau răspunsuri ca niște flăcări mici, izbăvitoare:
    - Adică ce-mi pasă mie de unde vin și ce-i fi mâine? E nerozie să te prepelești cu întrebări fără sfârșit.... Unde te duce viața, acolo trebuie să mergi și ce-ți poruncește ea, trebuie să faci! Numai nebunii umblă să-i stăvilească mersul, s-o abată din calea ei, să se împotrivească voinței celei mari care e una și milioane de milioane, care e oarbă și totuși urmărește o țintă sigură, necunoscută de infima pricepere omenească.... Voința cea mare sunt eu, precum e și vaca lui Ion sau câinele nostru, ori viermele ce se așează singur sub talpa mea ca să-l strivesc, sau chiar bolovanul pe care-l izbești cu piciorul, precum tot ce este și cerul, și ceea ce este dincolo de cer și de stele, și dincolo de acest dincolo, mereu până-n nesfârșitul nesfârșitului.... Atunci? Viața singură știe ce vrea sau poate pentru că nu știe nici ea, mi se pare că știe.... Unde merge ea e bine, căci merge tot înainte, peste prăpăstii, peste munți, mereu înainte.... Cine cade din carul vieței e pierdut.... Înainte! Înainte! Înainte!
    Se bucură parc-ar fi găsit piatra filosofală. Zâmbi de întristările lui zbuciumate. Acuma le înțelese obârșia.
    - Atâta neliniște pentru că Roza Lang a plecat și mai ales pentru că, în lipsa mea, s-a consolat cu cine a putut!.... Și din pricina asta credeam că mi-am zdruncinat rostul vieții!
    În aceeași noapte scrise o poezie care i se păru cea mai frumoasă din tot ce-a făcut până atunci. O dragoste nouă de viață îi împodobea sufletul. Nu se mai plictisea prin Armadia. Îl interesau și-i plăceau toate, parcă s-ar fi sculat după o boală grea.
    Schimba priviri amoroase cu „gâștele” de odinioară. Vorbea iar cu entuziasm de românii oropsiți, de planurile lui mărețe.... Îndeosebi spunea deseori, cu superioritate, ca o sentință fără apel:
    - Dacă n-ar fi necunoscutul în lume, viața omului n-ar mai avea niciun farmec!
    De altfel, în vremea aceasta, în Armadia se întâmplase un eveniment extraordinar: murise Ion Ciocan, deputatul circumscripției. Ciocan fusese mulți ani directorul liceului românesc, cochetase cu ungurii, le făcuse concesii introducând, mai ales pe ușa din dos, limba ungurească în program, iar în schimb cârmuirea îl răsplătise cu un mandat de deputat. Se alegea totdeauna sub firmă independentă, dar era dintre independenții care sunt cei mai vajnici sprijinitori ai tuturor guvernelor. Independența i-a mai câștigat pe urmă catedra de literatură română la Universitatea din Budapesta și i-a păstrat reprezentanța Armadiei în parlament până a închis ochii.
    Fusese om tăcut, ursuz și deci nu tulburase multă apă în Capitală. Răutăcioșii povesteau cu mare lux de amănunte cum, în cincisprezece ani, Ciocan o singură dată a căscat gura, când rămânând deschise două uși, ar fi strigat nervos:
    „Ușa, domnilor, că trage îngrozitor aici!” pentru care improvizație oratorică toată Camera l-ar fi aplaudat frenetic.
    Prin testament întreaga avere și-a împărțit-o între liceul din Armadia și Astra din Sibiu, căci soția îi murise de câțiva nai, iar alte rude nu avusese, afară de doi frați țărani, morți și ei de mult.
    Pe scaunul lui Ciocan se încingea o luptă crâncenă între doi candidați: Victor Grofșoru, avocat foarte căutat în Armadia, susținut de toată românimea, și bancherul Bela Beck, șvab undurizat din Budapeste, care se auzise că vrea să cheltuiască chiar o sută de mii de coroane și, fiind guvernamental, mai avea la dispoziție, cu o discreție eficace, concursul autorităților mari și mici.
    În Armadia, fierberea crește zi cu zi. La Berăria Rahova discuțiile și prognosticurile nu se mai sfârșeau. Grofșoru desfășura o activitate strașnică, secondat firește de toți intelectualii, care-și luaseră însărcinarea de agenți electorali. Izbânda ar fi fost asigurată dacă s-ar fi putut rupe voturile evreilor din Jidovița, presupunând că preoții și ănvățătorii ăși vor face cu toții datoria.
    Titu, vindecat, se avântă cu trup și suflet în vălmășagul luptei. De dimineața până seara era în Armadia, agitându-se, discutând mereu îmbujorat de entuziasm. Care nu-i fu însă mândria și mirarea când, într-o zi, la berărie, Victor Grofșoru veni glonț la dânsul, cu mâna întinsă:
    - Poete, dragule, vreau să-ți cer un serviciu!.... Pentru dumneata e nimic, pentru cauza noastră e colosal!
    Fiindcă berăria era plină de lume ce-l privea ca pe un erou, Titu se simți în culmea fericirii și strigă înflăcărat:
    - Domnule deputat, cere-mi orice! Pentru cauză îmi dau bucuros și viața!
    - Bravo! Uite omuș! zise candidatul, cuprinzându-l prietenește de mijloc. Dar ceea ce vreau nu-ți pot spune aici.... Trebuie să vii pe la mine, să-mi faci onoarea și plăcerea!.... Deci spune-mi repede: când? Nu-ți închipuiești cât îmi sunt de împărțite minutele!
    - Imediat.... sau după prânz.... E bine? făcu Titu, deodată grav, văzându-se parcă inițiat în secretele zeilor.
    - Perfect! Atunci azi după prânz, dragă poete!
    Grofșoru, ca toți care-l sprijineau, era convins că, îndată ce va ajunge el în parlamentul de pe malurile Dunării, poporul românesc va fi liber și scăpat de orice griji.
    - Dacă mă aleg eu, vom putea respira toți, vom avea aer românesc! spusese dânsul din capul locului, încât fraza aceasta devenise lozinca lui electorală.
    Titu se înființă exact la întâlnire și ascultă introducerea avocatului cu ochii lucitori de admirație, aruncând numai din când în când câte o aprobare întovărășită de „domnule deputat” care pe canditat îl măgulea.
    - Ne lipsesc ovreii din Jidovița, poate! Fără ei suntem pierduți! sfârși Grofșoru, oftând cu o figură întrebătoare și întristată brusc.
    Tânărul nu vru să audă de asemenea oportunism. Succesul trebuie să fie curat românesc, nepătat de niciun ajutor străin:
    - Vom goli satele de oameni și-i vom aduce pe toți la urnă, să dovedim lumii întregi voința noastră, porunca noastră!
    - Da, da, dar în satele noastre sunt puțini cu drept de vot, pe când ovreii sunt toți alegători! observă avocatul care, chiar în vârtejul visurilor naționale, nu uita realitatea.
    Apoi își completă gândul:
    - Pentru a ne asigura voturile din Jidovița, e nevoie de concursul lui Herdelea care e iubit de toți ovreii. Dacă Herdelea ar vrea să facă puțină propagandă ovreiască, ar fi imposibil să nu izbutim!
    - Știu, știu în ce situație gingașă se află tatăl d-tale - se grăbi Grofșoru să adauge, ca și când s-ar fi așteptat la vreo obiecție a lui Titu. El, ca învățător al statului, trebuie să urle ca lupii, vorba ceea.... Dar cu dibăcia lui, în mod discret..... Ce zici, poete? În mod foarte discret?
    - Pe faţă, domnule deputat! strigă Titu aproape indignat. În chestia aceasta nu pot exista rezerve şi compromisuri. Înainte de a fi învăţător, tata e român!
    - Da, negreşit, român.... Cine se îndoieşte?..... Dar greutăţi sunt,  şi eu le înţeleg şi le apreciez.... Totuşi, cu bunăvoinţă, s-ar putea înlătura piedicile, ştii, discret, foarte discret.... În asemenea împrejurări discreţia are mare importanţă. Guvernul contează pe ovrei şi e sigur că-i are în mână. Noi trebuie să lucrăm cu multă prudenţă, altfel se pot ivi noi rezistenţe.... Vezi, în Pripas e mai uşor. Acolo suntem între noi, Belciug lucrează, dumneata îi vei da o mână de ajutor la nevoie, iar tatăl dumitale n-are să ni se pună de-a curmezişul.... Nu-i aşa?.... Dar în Jidoviţa e delicat, e foarte greu..... e...... e......
    Din Armadia până-n Pripas, de obicei, Titu făcea jumătate de ceas pe jos. Acum în mai puţin de un sfert fu acasă. Alerga să spună mai curând ce cinste mare au hotărât tatălui său fruntaşii mişcării naţionale.
    - Tată, iată clipa când poţi dovedi lumii întregi că eşti adevărat român! răcni dânsul din uşă, speriind pe toţi cu faţa-i aprinsă de entuziasm şi de oboseală.
    Herdelea, în fundul sufletului, se bucura ca un copil chiar închipuindu-şi că Armadia ar putea trimite la Budapesta un deputat român, dar român adevărat, pe faţă, nu ca Ciocan - deşi Ciocan îi făcuse lui pe ici, pe colea mici servicii, Dumnezeu să-l ierte. Totuşi se ferea să-şi arate sentimentele, de frică să nu-l pârască cineva.
    Apoi acuma, tocmai pe când Titu vorbea mai cu foc, îşi aduse aminte, nu putea şti de ce şi cum, de ultima vizită a subinspectorului şi de ameninţările lui ascunse.
    - Eu cred că cel mai bun lucru ar fi să nu se amestece deloc, nici într-un fel, nici într-altul, rosti doamna Herdelea serioasă şi cu puţin dispreţ în glas. Dânsul e om bătrân şi trebuie să-şi vadă de necazurile lui, iar nu de nebuniile celor buieştri. Parcă mare ispravă o să facă şi Grofşoru..... Îi ştim noi cât le plăteşte pielea!.... Dacă pe urmă ungurii vor prinde pizmă de dânsul şi se va pomeni fără slujbă, crezi c-o să-i dea Grofşoru ceva?
    Titu sări revoltat de atâta egoism:
    - Adică cum! Pentru o leafă mizerabilă, ungurii au pus lacăt pe sufletul omului?.... Laşitatea asta ar însemna trădare naţională, ar însemna să-şi dea singur certificat de renegat!.... Cu ungurii trăim noi aici, ori cu românii?.... Crezi că vom mai scoate noi capul în lume, dacă nu vom face nici măcar atâta pentru cauza românească?
    Ghighi împărtăşea din inimă părerile fratelui ei, mai cu seamă gândindu-se că astfel, poate n-ar mai avea cavaleri la baluri şi poate nici peţitori mai târziu.
    - Ba în loc să umbli după cai verzi, mai bine ţi-ai căuta şi tu vreun post pe undeva, că eşti cât muntele şi vezi bine câte greutăţi avem pe cap! zise doamna Herdelea supărându-se.
    - Apoi dumneata numai atâta ştii, mamă, greutăţi şi iar greutăţi! mormăi tânărul, opărit.
    - Atâta da, că eu am minte! se înfurie dăscăliţa. Practicant de notar nu-ţi place să fii, învăţător nu-ţi place, dar la mâncare te îmbulzeşti! Apoi aşa-i uşor să ai fumuri! Mai pune osul şi tu, dragul mamii, că cu lenevia ai să rămâi de râsul lumii!
    Numai Herdelea tăcea. Cu cotul rezemat pe colţul mesei, cu capul în palmă, se uita în neştire la gheata din piciorul stâng. Lumina lămpii atârnată de grindă îi cădea drept în creştet, pe părul alb-argintiu.
    Îi venea mereu să ofteze şi se stăpânea. Şi, în vreme ce doamna Herdelea se hărţuia cu Titu, i se perinda în gând toată viaţa lui alcătuită aproape numai din umilinţe, speranţe veşnic spulberate, necazuri necurmate, viaţa întreagă care şi-a bătut mereu joc de dânsul, impunându-i mereu compromisuri, din pricina cărora niciodată nu şi-a putut asculta glasul sufletului, viaţa care i-a îngrămădit în inimă amărăciune otrăvitoare.
    Două lacrimi se zvârcoleau în ochii lui blânzi, plecaţi - regretul unei vieţi cheltuite într-o trudă sisifiană.
    - Oh, oh! suspină dânsul în sfârşit, când se făcu o clipă tăcere în casă. Cumplită-i viaţa, cumplită-i, zău!

                                                                   4.

                                 Vicleşugul lui Vasile Baciu căzuse atât de neaşteptat pe capul lui Ion, că în seara aceea s-a culcat tăcut şi a dormit ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Duminică dimineaţa însă, ieşind din casă şi aruncându-şi ochii pe câmp, îşi aduse aminte de vorbele socrului său şi-l pătrunse un fior de groază, căci în minte îi răsări îndată gândul că toată truda lui a fost zadarnică,, de vreme ce a rămas tot fără pământ.
    Se aşeză pe prispă, cotropit deodată de mânie, de frică, de nedumerire de deznădejde.
    Întâi îşi zise c-ar fi trebuit să-l bată măr pe Baciu, să-l înveţe cinste. Pe urmă recunoscu că nici cu mânia, nici cu bătaia nu va putea face nimic în împrejurarea aceasta. Vina este numai a lui însuşi, fiindcă în ultimul moment şi-a pierdut minţile de bucurie şi s-a cununat înainte de-a vedea hârtiile date de cărţile funduare.
    Întorcându-se de la biserică şi găsindu-l tot pe prispă şi abătut, Zenobia bănui ceva rău şi, ca să-i deschidă gura, întrebă:
    - Dar tu ce stai aşa, neprimenit, în loc să dai o raită prin sat, după lucrători, că azi-mâine numai pământul tău o să rămâie nearat!
    - D-adică dumitale ce-ţi pasă? Că de dat, slavă Domnului, mi-ai dat numai sărăcia şi necazul! ţâşni Ion, ursuz.
    - Apoi, ce să-ţi mai dăm noi, că doar socru-tău ţi-a dat de ajuns, zise Zenobia cu ochi de vulpe.
    - Cum să nu-mi dea. Vezi bine că mi-a dat, mormăi omul amărât. Nu vezi dumneata că m-am şi gârbovit de cât mi-a dat?
    Zenobia nu-l mai slăbi până nu află tot şi apoi izbucni în afurisenii care se înteţiră când Ana apăru în ogradă, speriată de gura ei. În vreme ce soacra îşi blestema nora mai cu foc, în sufletul lui Ion pătrunse o fâşie luminoasă: prin Ana trebuie să-şi îndrepte greşeala. Deocamdată nu ştia cum şi în ce fel, dar simţea că numai ea poate să-l scape.
    - Şi urâtă. şi calică!..... Bine ai nimerit-o, dragul mamii! strigă Zenobia în gura mare.
    - Ho, cotoroanţă, ho! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vâri ca musca-n băligar? Potracăni ştiţi să fiţi, dar sărac m-aţi lăsat, ai?.... Ea-i de vină?.... Ce-i ea de vină?.... Apoi atunci ce te răsteşti la dânsa?.... Piei d-aici că uite-acu vezi pe dracu!
    Ana se uită la bărbatul ei cu o dragoste de câine huiduit şi ochii i se umplură de lacrimi, simţindu-se vinovată față de dânsul fiindcă în gând l-a bănuit cu Florica, pe când el e atât de bun și o iubește atât de mult că bruftuluiește  chiar pe mama lui pentru ea. Lacrimile îi curgeau calde, mângâietoare, dar fața ei toată zâmbea de o fericire mare, mai ales că Ion veni la ea și-i zise blând:
    - Ia nu mai plânge, Anuță..... Tu în ochii mei să te uiți și încolo să nu-și pese de nimeni!
    Seara, în pat, Ion i se jelui apoi cu de-amănuntul, îi spuse că ea ar putea să înduplece pe Vasile cu blândețe să fie om cumsecade și să le dea ce-a făgădui față de atâția martori. Femeia se simțea măgulită de îndrederea lui, dar, gândindu-se la bătăile suferite de la tatăl său, n-avea speranțe să-l poată înmuia. Când însă bărbatul o învăță cum să-i vorbească, credința lui o cuceri și pe ea, și se jură că se va duce chiar mâine dimineață și de bună seamă nu se va întoarce cu mâna goală.
    Ana plecă într-adevăr cum se crăpă de ziuă. Încrederea îi crescu când, ajunsă în uliță, nevasta lui Macedon Cercetașu îi ieși în cale cu o doniță plină de apă.
    Vasile Baciu tocmai înjuga boii să pornească la plug. Văzându-și fata, o întâmpină nepăsător:
    - Da ce, te-a alungat?
    - Cum să mă alunge, taică? se miră nevasta, începând să-i povestească ce vânt o aduce, după învățăturile lui Ion.
    Baciu se holbă la ea o clipă, apoi, ca un taur care vede roșu, se aruncă și-i închise gura cu o droaie de pumni, urlând:
    - V-ați pus amu amândoi să mă jefuiți să mă lăsați cerșetor?.... Apoi stai că am eu leac de pielea ta, rapandulă, stai!
    Până ce se învârti el s-apuce biciul s-o croiască, Ana o luă la sănătoasa, fără să fi avut vreme să plângă de durere, dar obrazul stâng i se înroșise, iar din nas îi curgea un fir de sânge. De-abia când se apropie de-acasă își mai veni în fire și se întrebă:
    „Ce-a mai fost și asta?.... Avan de mine!....”
    Ion o aștepta în ogradă, cu inima arsă de nerăbdare. O zări de departe venind cu pași iuți și stergându-și mereu nasul cu mânecile cămășii.
    - M-a bătut, Ionică, nici nu m-a lăsat să-i spun nimic! Uite cum m-a umplut de sânge! bolborosi nevasta, parcă i-ar fi cerut s-o răzbune.
    Bărbatul însă simți deodată o apăsare grozavă în ceafă. Se uită la Ana cu ochii goi și reci, ca și când ar fi văzut o arătare vrăjmașă. Pe pometele obrajilor piele îi stătea să plesnească, iar pe tâmple i se umflară vinele ca niște lipitori sătule. Mintea lui speriată îi striga că toată nenorocirea i se trage din femeia aceasta cu buza de sus murdărită de sânge și cu privirea de-o umilință ațâțătoare. Brațele și pulpele îi zvâcneau fără voie în vreme ce unghiile îi tăiau pielea groasă și aspră în podul palmelor.
    „Asta s-a înțeles cu tatăl ei să mă înșele!” îi fulgeră prin creieri, și gândul îl duru atât de rău, parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului.
    Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna și o lovi greu peste obrazul drept, și apoi cu dosul palmei, repede, peste obrazul stâng.
    Durerea stoarse din pieptul femeii un țipăt atât de ascuțit că Ion ascuți cum zăngănesc geamurile casei.
    O mai trăzni însă și peste ochii ce-o priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântați își păstraseră o clipire de bunătate.
    Ana căzu pe prispă, amețită și legănându-și corpul din mijloc în sus ca să-și aline suferința.
    - Și tu mă zdrobești, Ionică? Nu ți-e milă nici ție de mine?
    Ion scuipă spre ea, răcorit, și intră în casă, căci de peste drum venea într-un suflet nevasta lui Macedon, pe când în pridvor la Herdelea parcă ieșise cineva să vadă ce se întâmplă.
.....................................................................

" Fii devotat lucrurilor mărunte, căci în ele stă puterea ta. "
                        Maica Tereza

Ion, Liviu Rebreanu

.......................................................................
                                              20.

                       Ospățul era la socrul cel mic.  Câteva vedre de rachiu îndulcit răscoliră curând veselia oaspeților. Urările și chiuiturile se încrucișau și se ciocneau în aerul îngroșat de mirosuri grele. Vasile Baciu se îmbătă cel dintâi, încântat că i s-a împlinit planul, strigând întruna ginerelui său cu un glas ciudat și trăgând șiret cu ochiul:
    - Lasă că-ți dau eu ție pământ!.... N-ai grije.... Îți dau, îți dau!....
    Starostele nunții, Macedon Cercetașu, vorbea numai în versuri, cum șade bine unui staroste isteț, amestecând însă în toare, neprețuitele lui comenzi militărești.
    În casă, în tindă, în ogradă jucătorii asudau, lăutarii își alungau oboseala cu rachiu.
    Bucătăreasa mare, mama Floricăi, suflecată până-n genunchi și cu un linguroi uriaș în mână, umbla printre mesele încărcate, lăudându-și mâncările și chiuind la întrecere cu Zenobia care, de mândră că era soacră mare, se îmbătase tun. Nașii veniră la ospăț înpreună cu Titi și cu Ghighi, și vorbiră mult de Laura cu fruntașii ce-i înconjurau, ciocnind totuși în sănătatea mirilor și spunând tuturor că tinerii sunt foarte potriviți și o să trăiască bine.
    Pe la miezul nopții urma să joace pe bani mireasa. Fiindcă Ana, cu sarcina ei, s-ar fi ostenit prea tare, îi ținu locul drușca dintâi, adică Florica. Mirele o învârti de câteva ori voinicește și apoi aruncă un zlot de argint în strachina înflorită. Herdelea scoase o hârtie de douăzeci de coroane, dar puse pe Titu să joace. Pe urmă veniră toți oaspeții, pe rând, dăruind fiecare după cum îl lăsa inima și punga.
    În vremea aceasta Ana ședea pe laviță, rușinată că n-a putut juca ea, geloasă puțin că Ion ar fi strâns pe Florica, mai tare ca ceilalți și totuși mulțumită, plutind parcă într-un nour de fericire, atât de mare că se simțea răsplătită pentru toate suferințele.
    Când se isprăvi jocul miresei, Briceg începu o someșană piperată, în care se amestecară bătrânii cu tinerii. Ion jucă iar cu Florica și în vălmășagul asurzitor se pomeniră curând aproape de ușă, unde era mai întuneric. Nu deschisese gura nici unul din ei; fata chiar nu îndrăznea nici să-l privească în ochi; el însă fierbea și-și încleștase degetele în șoldurile ei pline, uitând de tot pe Ana, închipuindu-și că Florica e mireasa lui.
    Deodată apoi îi șopti răgușit, cu ochii înflăcărați:
    - Numai tu îmi ești dragă pe lume, Florică, auzi, tu?.... Auzi?
    O strânse năvalnic la piept scrâșnind din dinți încât fata se spăimântă și se uită rușinată împrejur.
    În aceeași clipă Ana tresări ca mușcată de viperă. Simți că nădejdile ei de fericire se risipesc și că ea se prăvale furtunos în aceeași viață nenorocită. Se porni deodată pe plâns amar care să-i alunge presimțirile nemiloase.
    Cine ia însă în seamă lacrimile unei mirese?
    Ion, așezându-se mai târziu lângă ea, îi zise nepăsător:
    - Amu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare....
    - Norocul meu, norocul meu! murmură Ana mai îndurerată.
    - Oare cât s-o fi strâns? întrebă apoi Ion încet, fără să se mai sinchisească de plânsul ei, uitându-se lacom la farfuria cu bani pe care nașul îi număra a doua oară, ca să nu se întâmple vreo greșeală.
    Ziua a treia ospățul se mută la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmată de atâta amar de vite și galițe că de-abia încăpeau în ograda Glanetașului.
    Vasile Baciu era vesel ca și când ar fi scăpat de o grijă mare. Se uita batjocoritor la Ion, care se umfla în pene simțindu-se biruitor, și-și zicea mereu mai mulțumit:
    „Stai, melenașule, stai să vezi tu cine-i Vasile Baciu!”

                                                           VOLUMUL II
                                                      GLASUL IUBIRII

                                                            Capitolul VII
                                                                Vasile

                                - Când măriți o fată e parcă ți-ar arde casa! oftă Herdelea încheind socotelile nunții. Acu numai să fie cuminte și fericită!....
    Casa părea pustie fără Laura. Toți vorbeau mereu de ea, ghiceau pe unde o fi ajuns și ce-o fi făcând, iar dăscălița și Ghighi lăcrimau când dădeau peste vreun lucrușor rămas de la dânsa.
    Viața însă își reluă chiar de-a doua zi mersul ei obișnuit, nepăsătoare nici de dureri și nici de bucurii. O scrisoare recomandată de la avocatul Lendavy vesti data licitației de care avea groază d-na Herdelea, oricât îi explica Titu că e o simplă formalitate. Învățătorul, îngrijorat în tainî ca și nevastă-sa și doritor de compătimire și încurajări care să-i risipească temerile, căută și găsi un prilej să povestească lui Belciug toată încurcătura. Deși stăruia între dânșii răceala, amândoi se prefăceau că nu știu nimic, iar Herdelea trăgea nădejde acum să-l înduioșeze și să netezească drumul spre o împăcare adevărată, din ce în ce mai înfricoșat  să nu-i facă vreo poznă cu locul casei.
    Belciug se miră, îl compătimi cu o pâlpâire stranie în ochi și pe urmă îi spuse că va veni și dânsul la licitație să-i dea o mână de ajutor, dacă va fi nevoie.
    Învăţătorul era mulţumit că l-a îmblânzit şi astfel îl va îndupleca mai lesne de-acuma să facă actul de donaţiune a locului, cum îi făgăduise când s-a apucat să-şi clădească încrezător casa. Totuşi nu îndrăzni să se spovedească nevestei sale, care rămânea neclintită în antipatia ei faţă de "pămătuful" viclean. De altfel îndată a intervenit tărăboiul cu nunta lui Ion, aruncând iar valul uitării vremelnice peste necazurile zilei.
    În vinerea fixată, avocatul sosi de dimineaţă, dar se opri numai o clipă, să comunice învăţătorului că, având o afacere urgentă în Armadia, să-l aştepte înspre amiază, la întorcere, pentru descurcarea fromalităţilor.
    Acuma Herdelea se văzu nevoit să spună şi familiei, cu multe înconjururi şi menajamente, că Belciug, pentru orice eventualitate, are să vie la licitaţie.
    Dăscăliţa înţelese numaidecât că nu poate fi la mijloc lucru curat.
    - Ai să vezi, bărbate, că pămătuful umblă după vreo potlogărie! zise ea cătrănindu-se. Ai să vezi! Pe cine nu suferă inima mea, să ştii că-i suflet de câine!
    Învăţătorul se încurcă, îndrugă protestări timide ca "doar n-o fi nici el aşa de hapsân, că-i popă şi ar fi ruşine".
    Acestea însă întăriră mai mult neîncrederea doamnei Herdelea, încât, deşi făcuse planul să se ducă cu Ghighi prin sat să tocmească două femei pentru săpatul grădinii şi una la rufe, se răzgândi şi rămase acasă.
    - Barem să fiu aici şi eu, că tu, cât eşti de papă-lapte, ai fi în stare să închizi ochii la toate neruşinările!
    Belciug zărise trecând trăsura avocatului, se grăbise, dar ajunse totuşi prea târziu. Nepricepând, intră în casă, zâmbitor. Herdelea îi explică lucrurile foarte zăpăcit, trăgând mereu cu ochiul spre dăscăliţa care bufnea fără să fi răspuns măcar la bineţele dulcege ale preotului. Spre a ocoli o ciocnire primejdioasă, învăţătorul se aşeză cu Belciug în pridvor la taifas, până se va întoarce ungurul. Era o zi de primăvară minunată, cu miresme de flori de câmp în aer, cu un cer ca o oglindă fermecată. Peste drum, Hristosul de tinichea stătea încremenit pe cruce, cu ochii plecaţi, ca şi când ar fi simţit că durerea lui nu se potrivea cu pofta mare de viaţă ce respira din toţi porii firii redeşteptate.
    Preotul se gândea mereu c-ar fi mai bine să plece, şi cu toate acestea şedea parcă l-ar fi ţintuit pe scaun. Vorbeau, dar glasul amândurora suna atât de rece, că nu se puteau privi în ochi. Ca să-l mai încălzească, Belciug aduse vorba de Laura şi de familia Pintea cu care îi plăcea lui Herdelea să se fălească.
    - Tu trebuie să fi cunoscut pe bătrânul Pintea mai demult, că doar ai fost învăţător în Lechinţa odinioară? începu preotul.
    - Apoi stai, frate Ioane, - zise Herdelea, într-adevăr înseninat - că în lumea asta sunt mai multe Lechinţe. A mea a fost un sătuleţ nenorocit prin fundul văii Diugului, iar a cuscrului e un orăşel în toată forma....
    În vremea aceasta doamna Herdelea şi Ghighi, în salon, revoltate, ocărau şi blestemau pe Belciug, aşteptând să vie Titu, care se repezise cu noaptea-n cap până-n Armadia să ridice de la percepţie un avans pe leafa învăţătorului, deoarece rămaseră fără un gologan în casă.
    Avocatul însă sosi mai curând, însoţit de un copist bătrân, de la judecătorie, foarte plictisit că va trebui să se întoarcă pe jos în Armadia. Ungurul urcă sprinten în pridvor, începând vorba din uliţă:
    - Norocul îmi iese în cale pretutindeni.... Am isprăvit mai repede decât bănuiam, aşa că acuma spre să fiu acasă în Bistriţa la vremea prânzului. Nevastă-mea ţine grozav la ora mesei şi e încântată când mâncăm împreună. Iată un mijloc ieftin de-a ferici o femeie!
    Doamna Herdelea cu Ghighi, auzindu-l, ieşiră din salon. Lendvay, foarte reverenţios, le întâmpină cu complimente la care însă, fiind spuse pe ungureşte, dăscăliţa nu răspunse, ci se mulţumi să strângă din buze, cu o înfăţişare jignită, încât Herdelea se grăbi să observe, ca să nu se supere avocatul:
    - Nevastă-mea nu ştie ungureşte....
    - Aa? Se poate? Şi cu toate astea ziarele dumneavoastră ţipă ca din gură de şarpe că sunteţi asupriţi, terorizaţi, ungurizaţi.... Interesant!.... Ei bine, crezi dumneata că în Germania sau în Franţa s-ar tolera un învăţător al statului a cărui soţie să nu cunoască limba oficială? Nu ţi-o spun ca o imputare, căci pentru mine politica nu există. Răspundeam însă unui coleg român care adineaori, în Armadia, se plângea că de pe-acum au început presiunile şi samavolniciile faţă de sărmanii români în vederea alegerii de deputat.... Haha!.... Foarte curios!....
    Vorbea foarte repede, rotindu-şi ochii ca un uliu, spre a nu neglija între timp afacerile. Lui Belciug i se păru că avocatul vrea să lovească şi pe dânsul, şi răspunse româneşte, umflându-şi guşa:
    - Altele sunt împrejurările în Germania şi aiurea, domnule avocat!.... Noi aici suntem o naţiune băştinaşă, despuiată de drepturi şi împovărată numai de datorii....
    - Cine-i domnul? întrebă Lendvay mirat şi atins că i-a răspuns româneşte. Ce zice? Ce zice? adăugă apoi, deşi înţelesese foarte bine.
    Herdelea, înfricoşat să nu se învenineze lucrurile pe spinarea lui, căută şi izbuti să schimbe vorba şi conduse pe Lendvay în odaia întâi, unde erau două paturi lângă perete, o masă de sufragerie, o canapea de lemn, toate vechi şi hodorogite.
    - Aci, n-avem nimic de seamă, nu-i aşa? zise avocatul trecând, fără să se oprească, într-o odăiţă îngută şi lunguiaţă, cu o fereastră spre uliţă şi un geam spre grădină. Vasăzică să începem aici!.... Începem, stimate domn! strigă către copistul care se aşeză ursuz la biroul lui Herdelea și scoase dintr-o geantă uzată niște hârtii.
    Din mobila împricinată, aici se afla o masă lăcuită, cu picioarele strunjite, acoperită cu o față tricoloră, lucrată de însăși doamna Herdelea pe când era fată, și un pat frumos, perechea celui din salon în care dormiseră domnișoarele.
    Până să-și aranjeze copistul hârtiile, avocatuuită bănuitor la Belciug care zâmbea blajin și speriat puțin de privirile dușmănoase ale dăscăliței din odaia dintâi.
    - Amator, amator? întrebă deodată Lendvay, ironic.
    - Și prieten! murmură preotul.
    - Desigur, prieten care cumpără ce poate de la prietenii în nevoie! făcu avocatul, disprețuitor, și apoi, întorcând-se spre copist: Ei, merge?
    - Gata. Vasăzică avem.... mormăi funcționarul întrebător.
    - Masa și patul, sfârși Herdelea puțin răgușit și cu ochii la Lendvay ca și când i-ar aștepta aprobarea.
    - Una masă de nuc, douăzeci și trei coroane! citi copistul din hârțoagele lui, cu glas mai răspicat.
    - Douăzeci și patru! zise avocatul, făcându-i semn să scrie.
    Belciug însă se apropie de masă, ridică fața, o pipăi și apoi rosti candid:
    - Douăzeci și șase!
    Toate privirile îl izbiră ca niște săgeți, iar doamna Herdelea, în cealaltă odaie, bolborosi ceva, roșindu-se. Lendvay, după o clipă de șovăire, strigă:
    - Treizeci!
    - Treizeci și două! zise preotul cu ochii lipiți de masă.
    - Depuneți banii imediat, nu-i așa? bufni acuma avocatul întărâtat.
    - Da, da, firește, făcu Bleciug scoțând portofelul din reverenda boțită.
    - Atunci eu renunț! spuse Lendvay strângând din umeri, cu o privire nedumerită la Herdelea care, uluit și spăimântat, avea fașa strâmbată de un surâs amar.
    Preotul stătu până la capăt, ca o amenințare, pipăind și ciocănind toate mobilele, dar fără să se mai amestece. Când se sfârși, avocatul puse pe Herdelea să iscălească polițele și plăti copistului diurna cuvenită.
    - Cel puțin de-aci înainte să fii exact cu ratele, domnule Herdelea! zise strângându-i mâna. E păcat de cheltuieli, deși partea leului o bag eu în buzunar.... El, la revedere! Bună ziua, doamnă, și-mi pare rău că nu știu românește! râse apoi către învățătoarea care, înțepând cu o privire furioasă pe Belciug, răspunse:
    - Mai bine să nu știi românește și să fii om de treabă!
    - Ce zice, ce zice? întrebă avocatul pe Herdelea ieșind însă afară fără să mai aștepte tălmăcirea.
    În pridvor, preotul se despărți de învățător zicându-i încet:
    - Apoi mâine o să viu să-mi iau masa, Zaharie....
    - S-o iai?.... S-o iai.... da, da, bâlbâi Herdelea.
    - Văd că doamna-i supărată foc, dar n-am nici eu încotro, că tocmai îmi lipsea o masă ca asta! Ei, servus, Zaharie!
    Ieșind în uliță, ochii lui întâlniră pe Hristos pe cruce, care acum se zvârcolea plângător. Belciug se închină și trecu cu pași măsurați, cu privirea în jos ca totdeauna și cu o mulțumire adâncă în suflet că în sfârșit a putut da o lecție bună și meritată Herdelenilor....
    De-abia acuma se revoltă învățătorul,  dar totuși fără a mai spune în casă că Belciug vrea să ridice într-adevăr masa. De altfel credea că popa umblă doar să-l sperie, fiindcă nu se poate să meargă așa departe cu nerușinarea.
    A doua zi însă, pe când el era la școală, iar Titu încă în pat, bătu la ușă Belciug. Doamna Herdelea deschise și văzu la spatele preotului un țigan bătrân, bărbos, cu pălăria în mână.
    - Pentru masă! murmură Belciug arătând spre țigan.
    - Bine.... bine..... poftim! bolborosi dăscălița perplexă.
    Începu să golească sertarul mesei, aproape fără să-și dea seama ce face. Numai mâinile îi tremurau, încolo parcă îi fulgerase toată judecata.... Când însă să puie la loc sertarul, gol, își reveni brusc și, ca trezită din vis, întrebă pe Belciug:
    - Ce vrei să faci dumneata cu masa?
    Preotul stătea rezemat de ușcior, zâmbi nevinovat.
    - Apoi așa m-am înțeles cu Zaharia, zise dânsul domol.
    Doamna Herdelea șovăi. Se lăsă o tăcere scurtă. Belciug ridică privirea, văzu pe dăscălița apropiindu-se cu ochii strălucitori și îndată își pierdu zâmbetul.
    - Cum s-ar zice, vii să-mi furi lucrușoarele din casă? strigă deodată doamna Herdelea. Să ieși afară de-aci, hoțule, c-altfel îți sucesc gâtul! Afară, ticălosule!.... Nu ți-e rușine obrazului să-ți fie! Așa-s popii, porcule?....  Ieși.... ieși!.... Afară!....
    Dăscălița răcnea ca scoasă din minți, căutând cu ochii ceva ca să spargă capul omului care vrea să-i fure mobila. Belciug, spăimântat, ieși afară fără să spună o vorbă. Atunci femeia zări mătura și se repezi cu ea în pridvor unde țiganul stătea nedumerit. Fiindcă preotul nu-i era la îndemână, croi pe țigan, țipând:
    - Marș!.... Afară de-aici, tâlharilor!....
    Țiganul o zbughi pe poartă, în vreme ce doamna Herdelea striga întruna, amenințând cu mătura pe preotul ce pășea foarte grabit:
    - Mutule!.... Am să te învăț eu omenie dacă n-ai învățat la tatăl tău! Pămătufule! Pămătufule!
    Zenobia, peste drum, auzind gălăgia, ieși în prag și întrebă:
    - Da ce-i, doamnă? Ce-i cu domnul părinte?
    - Să se bage dracu-n pielea lui de hoț! zise dăscălița cu ochii roșii de mânie, dar totuși mai răcorită.

                                                                  2.

                                 Două săptămâni, după nuntă, mulțumirea stăpâni trufașă în sufletul lui Ion. Se simțea omul cel mai fericit din lume. În fiecare seară ținea sfat cu Glanetașu, cu Zenobia și cu Ana. Ce să cumpere din banii strânși la nuntă? Un juncan? Ar fi bine căci, împreună cu vițelul înțărcat adus zestre de Ana, peste doi-trei ani ar face o pereche de boi.... Ion însă ar fi vrut mult să cumpere perechea calului, dacă s-ar ajunge banii..... În aceeași vreme i-ar mai fi plăcut să păstreze și ceva gologani la chimir ca să aibă la îndemână de s-ar ivi cumva pământ bun de vânzare, să-și mărească mai mult gospodăria.
    Sfaturile acestea îl înălțau și-l încântau, mai ales că toți băteau în struna lui și-l lingușeau ca pe un stăpân.
    De altfel și față de săteni căuta să-și arate greutatea pe care i-o dădea simțământul bogăției. Pe uliță umbla cu pașii mai rari și cu genunchii îndoiți. Vorbea mai apăsat cu oamenii și veșnic despre pământ și avere. I se părea că chiar casele și grădinile îl priveau acuma altfel, mai supuse și mai zâmbitoare.
    Toată firea se îmbrăcase în straie de sărbătoare parcă înadins pentru a prăznui izbânda lui. O primăvară frumoasă ca totdeauna se statorea pe hotare. Copacii înmuguriți, verdeața ce răsărea zi cu zi mai vie, ca un veșmânt fermecat coborât să acopere goliciunea neagră și gălbuie a pământului bătrân, pădurile care se încoronau cu frunzișuri noi, mirosul aspru, îmbătător și înviorător de glie, plutind mereu în văzduh ca respirația sănătoasă a unui uriaș deșteptat dintr-un somn greu - toate împrăștiau vioiciune în suflete, tinerețe nouă și nouă poftă de viață. Dimineața plugurile scârțâiau trecând pe uliță, urcând coastele năclăite și apoi brăzdau ziua întreagă ogoarele bătute de rugina iernei. Pe-alocuri vitele se câzneau să pască întâiele firicele de iarbă și, mâncându-le, le curgeau balele de plăcere.
    Ion ieșea deseori în hotar să-și desfete sufletul în priveliștea pământurilor lui. I se umflau nările sorbind aburii primăverii și privea brazdele luctoare cu dragoste pătimasă, mormăind mândru de mulțumire:
    - Acum avem și noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!
    Nu se grăbea însă cu aratul și semănatul de primăvară.
    Își făcuse socoteala că nu va putea lucra singur atâtea locuri, ci va trebui să tocmească ajutoare, iar oamenii sunt mai ieftini pe la sfârșitul muncilor. Fiindcă mai avea răgaz o săptămână, două, se gândi să isprăvească mai întâi cu socrul său, să facă hârtiile de intabulare pe numele lui, cum se învoiseră.
    Îi spuse și Anei că sâmbătă seara vor merge împreună la Vasile Baciu ca să ia înțelegere pentru duminecă. Femeia aproba mai dinainte tot ce zicea el. Nu pricepea dânsa planurile lui și nici nu căuta să le priceapă. Era mulțumită că poate trăi lângă omul iubit și numai nălucirea îmbrățișării cu Florica, la nuntă, o rodea în fundul inimii, fără însă a îndrăzni să-și mărturisească temerea.
    Văzând-o plecată și supusă, Ion se mira cum poate fi așa și-e era parcă mai urâtă ca înainte. Noaptea, în pat, simțea o răceală alături de ea, iar șoaptele ei drăgăstoase îl supărau ca și respirația ei obosită de femeie însărcinată. O răbda totuși și nivi n-o bruftuluia, dându-și seama că numai printr-însa s-a ridicat din sărăcie. În inimă îi răsărea însă deseori Florica, înnebunindu-i sângele.
.......................................................................