Ion, Liviu Rebreanu

........................................................
                                                 6.

                            Uşa se deschise. Intră încetişor. Tinda era cam întunecoasă. În dreapta, uşa odăii care slujea de sufragerie, salon şi birou, era dată de perete. Înăuntru nimeni. Avu o tresărire de bucurie gândindu-se că găseşte acasă numaipe doamna Lang, care obişnuia să stea după-amiazi trântită pe pat, citind romane de dragoste, visătoare ca o cadână din panorame. Se apropie de uşa dormitorului în vârful picioarelor şi ciocăni uşor. Niciun răspuns.
    "O fi dormind.", îşi zise Titu, cu mintea aprinsă brusc de o droaie de speranţe şi planuri, bătând iarăşi mai tare.
    - Cine-i? murmură un glas somnoros, răguşit şi gros.
    - Eu, eu, răspunse tânărul, nemulţumit, recunoscând vocea soţului.
    - A, tu eşti, Titule? Intră, dragă! urmă glasul dinăuntru mai înviorat puţin.
    Titu intră amărât. Într-o clipire i se spulberaseră toate închipuirile: că va găsi pe iubita lui cu somnul pe gene, că va profita de ocazie şi o va săruta pe ochi, să-i fure visurile, pe buze, să-i soarbă gândurile.... şi poate chiar mai mult.
    - Eşti singur? întrebă dânsul rotindu-şi ochii prin odaie.
    - Singur, dragul meu, gângăvi învăţătorul, căscând. Nevastă-mea s-a dus la plimbare până-n Armadia, să cumpere nu ştiu ce.... Sunt obosit, dragă prietene, de nici nu-ţi închipui. Azi-noapte am făcut un chef mosntru solgăbirăul, cu popa din Runc, cu doctorul Filipoiu, cu profesorul Oancea şi încă câţiva care au venit mai pe la spartul târgului de nici nu mi-i mai amintesc. Tocmai pe la şapte dimineaţa ne-am despărţit, la berăria Rahova, după ce cutreierasem vreo cinci cârciumi.... În sfârşit, ceva colosal!.... Şi mi-e un somn!....
    Ascultându-l, Titu se posomorî de tot. Iată cine are parte de o comoară de femeie ca Rozica! Îl cântări cu dispreţ. Lang avea nişte mustăţi ungureşti, un nas gros, ochii vii, negri şi un păr creţ negru tăciune. Acuma însă era atât de tăbăcit la faţă, că părea cu zece ani mai bătrân, deşi încă nu împlinise treizeci. De necaz, Titu pierduse şi plăcerea de a-i mai povesti bătălia.
    - Atunci te las, zise, dându-i mâna. Îmi pare rău că n-am găsit pe nevastă-ta.... Transmite-i complimentele mele!
    - Da, da, căscă Lang. Mă, i-asculă, bei un coniac?
    - Nu, nu, mormăi Titu ursuz, ieşind. Sunt grăbit.... Trebuie să mă duc şi prin Armadia....
    - Bine, dragă, cum vrei, vorbi învăţătorul; luă o sticlă de pe mescioara de noapte, bău o duşcă ţeapănă, îşi trase plapuma peste cap şi începu îndată să sforăie ca o dihanie.
    În uliţă, Titu se răzgândi. Ce să se mai ostenească prin Armadia? Cum e pornit azi pe ghinion e în stare să nu întâlnească nici pe doamna Lang, nici pe Lucreţia Dragu. Iar asta i-ar mohorî sufletul pentru o săptămână încheiată.... Dar nici acasă nu voia să se întoarcă. Ce să facă, ce să facă?
    Era tocmai în faţa cancelariei comunale. Soarele ardea să topească zidurile. Fierbințeala îl chinuia. Urcă repede în cancelarie, să mai stea de vorbă cu notarul Stoessel. Dar găsi numai pe practicantul Hornstein, un flăcăiandru slăbuț, sfrijit, cu ochelari, cu o tremurătură nervoasă din cap, care făcea sforțări eroice să vorbească ungurește.
    - N-am noroc, degeaba - își zise Titu, așezându-se la biroul notarului, răspunzând numai din vârful buzelor la salutarea practicantului pe care nu-l putea suferi, cu toate că nu-i greșise nimic.
    Aici cel puțin avea gazete și putea să citească până se va mai însera și se va mai potoli zăpușeala. Ziarele îl pasionau, de altfel ca și pe bătrânul Herdelea. Lor însă nu le mai venea nici unul, căci nu le ajungeau banii să plătească abonamentele. Au ținut acum câțiva ani „Gazeta Transilvaniei”. Herdelea își rupsese de la gură și achitase un sfert de an, primind-o apoi un an încheiat și punând pe foc toate somațiile cu care îl asalta administrația, că „la caz contrar vom înceta trimiterea foaei”. Pe urmă Titu a descoperit ceva mai bun: să ceară abonamente de probă de la ziarele ungurești. Câte o săptămână, două, primea jurnalul gratis. Când nu mai venea, se adresa altuia pentru abonamente de probă. Astfel, în schimbul unei cărți poștale, au avut ziare aproape un an de zile. După ce le-au încercat pe toate, au vrut ei s-o ia de la început, dar zadarnic; cărțile lor poștale au rămas fără răspuns. Încât acum erau nevoiți să împrumute gazeta preotului Belciug, care plătea regulat abonamentul, dar numai spre a dovedi că e bun român, căci el n-avea vreme să citească minciunile ziarelor. Titu, umblând mai în fiece zi prin Jidovița, o lua de la cancelarie și nici n-o mai dădea popii. Și notarul ținea vreo trei ziare ungurești, de asemenea fără a le citi, dar păstrându-le pentru ațâțatul focului, așa că Titu nu le putea duce acasă, ci doar să le soarbă în cancelarie.
    Scufundându-se în gazete, Titu își uită curând necazul. Citi până se întunecă, iar înainte de a pleca, simțindu-se înviorat, povesti totuși întâmplările din Pripas, ba încă, spre marea fericire a practicantului, i le povesti pe ungurește....

                                                                 5.

                              Când se îngâna ziua cu noaptea, familia Herdelea se afla în păr în pridvor, ca totdeauna în zilele frumoase de vară.
    Herdelea, în vacanță, pierdea vremea mai curățind câte un pom prin grădina din spatele casei, mai plivind câte o buruiană, iar după-masă se odihnea un ceas două în stupină, alintat de zumzetul harnic al albinelor. Doamna Herdelea robotea toată ziua cu bucătăria. N-ar fi îngăduit fetelor pentru nimica-n lume să se apropie de cuptor. Doar spălatul vaselor și căratul apei cădeau în sarcina Ghighiței, pe când curățenie casei rămânea în stăpânirea Laurei, care, fiind fată mare, avea ambiția să potrivească toate astfel încât să se observe pretutindeni gustul ei delicat....
    Treburile se isprăveau însă până pe înserat. Urma odihna în pridvor, unde femeile, brodând și croșetând, vorbeau și râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură, răsfoia câte-o carte. Satul întreg și jumătate de hotar se întindeau în fața lor ca o hartă mare cu reliefuri în colori. Oamenii care se întorceau de la câmp sau mergeau spre Jidovița, trăsurile care umblau între Armadia și Bistrița, defilau pe dinaintea lor, oferindu-le prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi când venea întunerecul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cânte romanțe vechi românești cu niște voci simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul învățătorului....
    Doamna Herdelea era cântăreață înflăcărată și o femeie foarte evlavioasă. Toată ziua, ținând tigăile de coadă și amestecând în oale, lălăia cântece sau rugăciuni, iar dumineca, fiindcă n-avea răgaz să meargă la biserică, cânta singură, acasă, toată liturghia. De altfel, a avut o tinerețe glorioasă. Fată de țărani săraci, rămasă de mică orfană de tată, a ajuns sub oblăduirea unchiului ei, Simion Munteanu, învățător pe vremuri în Monor. De la unchiul ei i s-a tras norocul în viață. Munteanu a fost un dascăl harnic și un român înfocat. Ca să ferească de ungurizare târgușorul, reședință de vară a unei familii de conți, a muncit din răsputeri. Din „irozii” de Crăciun el a făcut un fel de teatru religios, cu costume, cu cântece și cu dialoguri. Maria Drujan întruchipa pe Îngerul Domnului, îmbrăcată în alb. Îi ședea foarte bine și s-a distins prin râvna și istețimea cu care îndemna pe cei Trei Crai de la Răsărit să se închine în fața Mântuitorului ce se naște în fiecare an.
    Spre fericirea Mariei, învățătorul Munteanu nu s-a mulțumit numai cu „irozii”. Încurajat de buna primire, a organizat mai pe urmă reprezentații de teatru, recrutând dintre fetele și flăcăii mai deștepți pe interpreții operelor lui Alecsandri, care atunci începeau să pătrundă mai bine și în Ardeal. S-a dus vestea acestor reprezentații în tot ținutul Someșului. Oamenii venea din toate satele să vadă și să audă teatrul românesc, dornici de-a se însufleți. Și diletanții lui Simion Munteanu jucau cu atâta inimă încât uimeau lumea. Sufletul lor însă era tânăra și drăgălașa Maria Drujan care, în scurtă vreme, a cucerit admirația tuturor, fiind cea mai isteață. În Piatra din casă și mai cu seamă în Rusaliile a cules succese neuitate. La un banchet, după reprezentarea Rusaliilor, protopopul din Șoimuș, om foarte învățat și umblat prin lume, a ținut un toast în care, slăvindu-i însușirile artistice, a proclamat-o, în aplauzele tuturor, primadonă diletantă. Maria a plâns de bucurie, deși n-a înțeles ce înseamnă porecla ce i-a hărăzit-o. În urma cuvântării, protopopul a încercat să ciupească puțină curte primadonei, dar zadarnic.....
    Azi dăscălița își amintește cu lacrimi în ochi de vremile acelea de aur. Cum au pierit, parcă nici n-ar fi fost! Atunci a învățat ea câtecele pe care acuma le învață de la ea fetele ei. Atunci! Treizeci de ani au trecut de atunci....
    După Rusaliile a cunoscut pe Zaharia Herdelea, învățător cu mult viitor în Lechința, s-a măritat, a avut nouă copii, i-au murit șase, toți după ce i-a scos din nevoi, a muncit ca o roabă, a uitat toate veseliile și petrecerile și a îmbătrânit. Din frumusețea ei de odinioară n-au mai rămas decât urme și amintiri. Și cântecele, sărmanele, scrise de mâna ei într-un caiet mare, ca să nu le uite. Mângâierea o găsește acuma în credința în Dumnezeu, fierbinte și neclintită, și în bucuria că-și vede copiii mari, gata să-și ia zborul în viață....
    Noaptea se înălța din ascunzișuri, sugrumând cele din urmă zvârcoliri de lumină. Peste sat albăstreau valuri de fum, iar hotarul respira greu, învăluit într-o boare ușoară. Zgomotele se deslușeau din ce în ce mai limpede. Se auzeau câinii cum își răspundeau lătrând, chemările scurte pe țarină sau din casele îndepărtate, șoaptele oamenilor ce soseau de la lucru pe șoseaua albă, răscolind colbul cu pașii lor grei și osteniți, scârțâitul carelor goale întovărășite de țărani sleiți de muncă și urmate de câini cu botul în pământ și cu coada în vânt, mirosind șanțurile și gardurile....
    Ajungând la crucea din capul satului, trecătorii își curmau vorbele, se închinau descoperindu-se și apoi dădeau „bună seara” familiei Herdelea care cânta neobosită. Toți sătenii ascultau cu drag cântecele. Copiii se opreau pe podul de peste Pârâul Doamnei, căscau gura câte-o bucată de vreme și pe urmă porneau în goană....
    Era pe la strofa a treia din Răpirea Basarabiei când Ghighi șopti misterios:
    - Uite pe Toma Bulbuc și pe George!.....
    Laura și bătrânul Herdelea încetară brusc cântecul, curioși să vadă victima bătăliei de-aseară. Doamna Herdelea nu voia să-și piardă seriozitatea pentru un lucru de nimic și continuă singură toată strofa următoare. Totuși, când Toma și feciorul se opriră la poartă, intrând în vorbă, își domoli și ea glasul, biruită de curiozitate, lălăind doar melodia ca să poată auzi ce spun pricinașii.
    Toma ar fi putut coborî de pe hotar de-a dreptul acasă. A vrut însă înadins să treacă pe-aici, să povestească și învățătorului pozna. Se aprinse repede și începu să-și laude feciorul și să ocărască pe Ion. În cele din urmă puse pe Gergoe să-și ridice cămașa, să arate domnilor vânătaia din spinare.
    - Sudui, măi Toma, sudui și nu te temi de Dumnezeu, care vede și aude toate! strigă atunci Zenobia, de peste drum, din mijlocul ogrăzii.
    Țăranul, speriat de gura Glanetășiței, se potoli îndată. Nu mai răspunse nimic, ci își luă doar rămas-bun de la Herdelea și plecă plouat și grăbit, urmat de George. Zenobia îl petrecu în afurisenii până ce îl pierdu din ochi. Pe urmă ieși în uliță, se apropie până pe pod.
    - Nu se mai satură, mânca-l-ar peștii Dunării de zgârcit și afumat! Îmi ponegrește băiatul parcă i-ar fi prăpădit averea și nu alta!
    Familia învățătorului râse cu mare poftă de pățania lui Toma, iar Herdelea răspunse, zâmbind, femeii:
    - Ehei, Zenobio, crezi tu că cei bogați vreau să știe de necazurile altora?
    - Da să-i ardă focul, că prea-s câinoși la suflet.... Din tindă l-am auzit cum se îmbăla și n-am mai putut răbda, zău așa....
    Mai sporovăi puțin, verzi și uscate, apoi fugi acasă aducându-și aminte c-a lăsat mâncarea în clocot și o fi dat în foc....
    - Țeapăn l-a pocnit și Ion - zise învățătorul după un răstimp.
    - Cum nu, dacă l-a lovit cu un lătunoi! sări Ghighi, vrând să le povestească iar toată întâmplarea.
    Dăscălița însă începu Hora Griviței mulcomind astfel zelul fetei. Dar nici asta n-avu parte s-o cânte până la sfârșit, căci în curând veni Belciug cu Vasile Baciu. Popa fusese la câmp să supravegheze munca la o livadă a bisericii. Îi era cald și mai ales îl chinuia o sete cumplită. Ghighi îi aduse cât ai bate din palme un pahar de apă.
    Vorbiră, firește, despre bătaia de azi-noapte care aprinsese tot satul. Preotul fierbea de indignare.
    - De mult tot aud că feciorul Glanetașului s-a făcut beciznic, dar tot n-am crezut. Isprava de acum însă le-a pus vârf la toate. Trebuie să se isprăvească odată în sat cu bătăușii, altminteri mâine-poimâine ne-om pomeni că au început să omoare oameni!....
    Toți tăcură, pătrunși de revolta lui. Numai Ghighi întrebă, copilărește:
    - Dar dacă nu se știe cine-i de vină?
    - Cum nu se știe, domnișoară? se miră Belciug. Crezi d-ta că poate să fie George vinovat?
    - Eu cred - răspunse fata hotărât.
    Preotul zâmbi acru, dezvăluindu-și dinții până la gingii.
    - Eu însă, cu voia d-tale, nu cred - zise apoi puțin batjocoritor.
    Doamna Herdelea, nemulțumită că vede pe Vasile Baciu împreună cu preotul, după necuviințele de la horă, interveni, uitându-se peste capul lui Belciug:
    - În orice caz, Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț. Omul mai greșește, că doar de-aceea-i om. Nu trebuie să osândim așa ușor.
    Preotul zâmbi iar, mai acru și încurcat, negăsind repede un răspuns potrivit.
    - Amu m-aș amesteca și eu, ca omul prost, de - începu Vasile Baciu, ștergându-și gura cu mânecile cămășii.
    Dar dăscălița îi tăie vorba aspru:
    - Ba tu n-ai să te amesteci, Vasile!.... Slavă Domnului, m-am întâmplat și eu la horă, ieri, tocmai cu părintele, când ai venit beat ca un porc și te-ai agățat de Ion din senin! Mă mir că părintele te rabdă pe lângă dumnealui, în loc să se ferească de tine ca de ciumă!
    Baciu înghiți în sec, se uită la Belciug, apoi la învățător, apoi la domnișoare, zăpăcit, se scărpină în cap și murmură:
    - Da.... cam așa-i.....
    Între timp preotul își regăsise încrederea și acuma zise, cu un surâs care pe doamna Herdelea o supăra:
    - Firește, nici Vasile nu-i ușă de biserică.... Nu, nu.... Dar omul beat e neom și-i mai ierți fărădelegile....
    - Da Ion n-a fost beat aseară? întrerupse Ghighi.
    - Nu te mai amesteca tu în vorbele oamenilor mari - o dojeni Herdelea care, deși se dușmănea într-ascuns cu popa, nu voia să ajungă la ceartă ca să nu dea pildă rea sătenilor.
    - Mai cu seamă - urmă Belciug, fără a ține seama de vorbele fetei - că dânsul avea și oarece temei să dea o lecție bătăușului....
    - Umblă mereu să sucească mințile Anuții, că doar-doar m-o face să i-o dau - vorbi țăranul, prinzând iar curaj.
    - Ș-adică de ce nu i-ai da-o? zise dăscălița, aprinzându-se. De ce? Crezi c-ai face rău?
    - Nu i-aș da-o să știu bine că.... - făcu Vasile cu un glas înăbușit, cu ochii înflăcărați deodată de îndărătnicie.
    - Apoi vezi c-așa sunteți voi proștii..... Uite-așa, nătângi și căpcăuni!.... Adică pentru că tu ai câteva petece de pământ, nu-ți mai încapi în piele de fudulie? În loc să iai un fecior care știi că n-are să-ți hărtăpănească ce-i dai, tu te gândești numai la avere. Parcă cu averea ai să te îngropi.... Duceți-vă, duceți-vă, să nu vă mai aud nici de nume!
    Doamna Herdelea se necăjea totdeauna repede. Acuma însă simțea că de va mai întinde vorba, vor ajunge la sfadă. Deci se sculă și intră în casă.
    - Femeile judecă foarte ușor - zise Belciug, mâhnit de cuvintele dăscăliței care părea că-l priveau pe dânsul. Viața e totuși mult mai complicată. Fiecare își știe necazurile lui și le potrivește cum știe mai bine....
    Pe uliță venea încet Ion, cu o pală de fân proaspăt, agățată în coasă. Când îl zări, preotul îngălbeni. Se sili să se stăpânească, dar când flăcăul murmură respectuos „bună seara”, mânia îi porni limba:
    - Să-ți fie rușine, Ioane, de cele ce faci! Rușine să-ți fie!
    Ion se opri uluit și de-abia după un răstimp putu răspunde:
    - De ce, domnule părinte?
    - Fiindcă ești un stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic! Asta eşti! Ar trebui să dai pilde celorlalţi feciori, că te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii.... Mai mare ruşinea!....
    Flăcăului îi pieri toată oboseala din oase. Sângele îi năvăli în obraz. Vru să răspundă cu o sudalmă, dar îşi muşcă buzele şi-şi urmă apoi calea zicând nepăsător doar atâta:
    - Bine, bine..... Noapte bună!
    - Obraznic! sâsâi Belciug mai îndârjit. Las c-am să-ţi dau eu o lecţie să n-o uiţi aşa curând!....
    - Şi tu eşti prea aspru cu el, părinte, observă Herdelea împăciuitor.
    Blândeţea învăţătorului însă îl înfurie mai rău.
    - Sunteţi voi îngăduitori cu dânsul şi pentru mine! De aceea şi-a luat nasul la purtare!....
    Belciug plecă fierbând, fără a-şi mai lua rămas bun. Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jignire personală. De altfel, din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a cam simţit el că umblă să-i scape şi să-i ştirbească autoritatea. A înghiţit multe răutăţi mărunte numai să nu zică lumea că doi suturcari români nu pot trăi într-un sat nedezbinaţi. Dar acuma s-a lămurit deplin. Acuma şi-au dat arama pe faţă. Ei totdeauna apără pe cei care-i osândeşte dânsul.
    "Dacă-i aşa, aşa să fie, îşi zise, păşind foarte grăbit, încât Vasile Baciu de-abia se ţinea alături de el. Eu însă n-am să-mi schimb părerile de dragul nimănui!...."
    Baciu îi pofti noapte bună. Nici nu-l auzi. Mânia îl rodea. Când ajunse acasă nu se mai gândea la Ion. Era furios pe Herdelea.

                                                                   6.

                              După ce plecă Belciug, învăţătorul murmură printre dinţi:
    - Uite cum se burzuluieşte ponihosul, bată-l Dumnezeu!
    Dar pe urmă, gândindu-se mai bine, îi păru rău c-a ajuns la ciorovăială cu popa, care e un suflet acru, în stare să se răzbune când nici nu visezi. Până acuma se mai folosea cu câte ceva de la belciug: ba trăsura pentru balurile din Armadia, la care trebuia să-şi ducă fetele, ba "împrumut-mi vreo doi zloţi, frate Ioane, până la leafă", ba câte altele....
    Om cu om trăieşte. Cearta făţişă i-ar despărţi ca un zid....
    Se hotărî deci, să caute să îndrepte lucrurile....
    Mai întâi trebuie să potolească pornirea dăscăliţei împotriva preotului. Apoi are să se facă a nici nu-şi aduce aminte de ce s-a întâmplat şi să continue a vorbi cu Belciug, când se vor întâlni. Astfel, cel puţin, aparenţele prieteniei fiind salvate, popa nu va putea face nimic pe faţă şi toate se vor întoarce în bine....
    Doamna Herdelea cu fetele, încălzind bucatele pentru cină şi aşezând masa, făceau pe belciug cu ou şi cu oţet. Aci îl ocărau, aci râdeau de barba lui ţepoasă, bătută parcă în cuie, sau de redingota lui unsuroasă şi tocită pe care, după cum spunea el însuşi, n-a schimbat-o de şapte ani încheiaţi. În cele din urmă toate trei se sileau să-i găsească o poreclă caraghioasă potrivită.
    Învăţătorul le ascultă un răstimp clătinând din cap nemulţumit apoi îşi luă inima-n dinţi şi zise:
    - Când se amestecă femeile în vorbele bărbaţilor, nici dracu nu le mai descurcă....
    Toate trei se repeziră pline de indignare. Se încinse o dezbatere straşnică în care nici Herdelea nu mai avu răgaz să deschidă gura.....
    În toiul neînţelegerii pică şi Titu de la Jidoviţa.
    - Ce-i, ce-i? întrebă dânsul aruncându-şi pălăria pe pat şi trântindu-se obosit pe un scaun lângă masa pusă. Am asudat ca un cal.... Groaznică zăpuşeală!
    Ca întotdeauna, bucurându-se de un prestigiu deosebit în sânul familiei, fu poftit zgomotos să-şi spună părerea în chestia Belciug. Ascultă cu mare seriozitate amândouă părţile şi, la sfârşit, dădu dreptate tuturor:
    - Bine-aţi făcut, că i-aţi mai tăiat puţin din nas. A început să se cam obrăznicească. În privinţa asta nu mai încape discuţie. Dar iarăşi nu trebuie să ajungem la cuţite. Nu-i frumos şi nu se cuvine. Nu uitaţi că aveţi nevoie de trăsura popii pentru balul din octombrie! Dacă rămânem certaţi, cum mai mergem la bal? Ori poate doriţi să mergem pe jos? Bine v-ar şedea, în toalete de bal, cu pantofi albi şi pe jos!
    Titu râse cu superioritate. Numai Ghighi nu se dădu învinsă:
    - Ce ne pasă? Luăm trăsura notarului şi gata!
    - Eşti tu sigură că notarul ne-o dă? răspunse Titu, hotărâtor. Ş-apoi chiar dacă ne-ar da-o, nu uita că a notarului e stricată şi n-are nici arcuri. Ne-am face de minunea lumii trăgând în Armadia, la bal, într-o hodoroagă de căruţă ca a notarului!....
    Judecata lui Titu mulţumi pe toţi şi în curând afacerea cu popa se stinse....
    După cină ieşiră iar în pridvor. Luna tocmai se ivea mândră şi rece de după un deal, întinzând o pânză albă de lumină peste sat. Stelele licăreau sfioase pe cerul vânăt-închis. Cântecele reîncepură, întâi fricoase, apoi tot mai răsunătoare.
    Ion al Glanetaşului veni în capul gol şi se înfipse în poartă, să audă mai bine cum horesc domnii.
    Într-o pauză, Laura, amintindu-şi de isprăvile flăcăului, murmură:
    - Spune, Ioane, adevărat, ţi-e dragă ţie Anuţa?
    Ion şovăi, zâmbind încurcat:
    - De, domnişoară, mi-e dragă.... Adică de ce să nu-mi fie dragă?
    Laura vru să-i spuie că Ana e mai urâţică decât Florica, dar se răzgândi şi tăcu.
    - Bine zice el, adăugă Herdelea. Ana-i fată foarte bună....
    - Păcat numai că are tată ticălos, observă dăscăliţa.
    - Aşa-i, doamnă, mormăi flăcăul. Dar mie nu-mi pasă de tat-său.... Cu tat-său am eu să mă însor?
    Pe uliţă trecu o caleaşcă elegantă, în goana cailor.
    - Cine-o fi? şopti Ghighi visătoare.
    Tăceau acum toţi. În Gârla Popii, peste drum, orăcăiau boraştele. Câinele stătea lungit în mijlocul uliţei. Din sat porni un cântec vesel de fluier, atât de vesel încât lumina albă parcă tremura de plăcere....
    Deodată, Ion oftă lung și, îmbrățișând cu o iunire pătimașă pământurile adormite, îngână ca și când ar fi vorbit cu sufletul său:
    - Ce să fac?.... Trebuie s-o iau pe Ana!.... Trebuie.....

                                                              Capitolul III
                                                                 IUBIREA
                                                                       1.

                                        Belciug rămăsese văduv din primul an al preoției. Își iubise mult nevasta și pierderea ei i-a înăcrit sufletul. Era bolnăvicios și atât de jigărit că, văzându-l, te întrebai: cum de-și mai ține viața? Când apoi a zăcut câteva luni la spitalul din Cluj, unde medicii i-au scos un rinichi, toată lumea i-a pus cruce. Și totuși, slab, galben, prăpădit cum era, hrănindu-se mai mult cu lapte și ouă, trăia și se înverșuna parcă și-ar fi pus în gând să îngroape el tot satul. Văduvia și strășnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la dânsul oameni și din al cincilea județ, să le citească sau să-i spovedească. Țăranii îș respectau mai ales pentru că, de când i-a murit preoteasa, nimeni nu l-a simțit umblând după femei. Alți popi, chiar mai bătrâni ca dânsul, își luau țiitoare tinere, care să le îndulcească văduvia. Belciug, pentru a-i găti de mâncare și a-i deretica prin casă, avea pe baba Rodovica, atât de vestită ca evlavioasă încât ea frământa totdeauna prescurile; încolo, două slugi la vite și în ogradă.
    Dar preotul mai era și o fire încăpățânată. Orice contrazicere îl întărâta și chiar îș chinuia. Zile și uneori săptămâni întregi îl rodea un cuvânt sau o privire neplăcută. Dacă doreai să-ți facă vreun bine, trebuia să-i ceri să-ți facă rău.
    Acuma Herdelenii și Ion nu-l lăsau să se odihnească. Se înfuria în sine când pe învățătoare, când pe feciorul Glanetașului. Dacă familia Herdelea n-ar fi luat partea lui Ion, s-ar fi potolit singur. Bătăile între flăcăi fac doar parte din programul multor dumineci și sărbători. Se simțea obligat să se apere, îi părea rău că dascălul nu se arăta supărat după ciocnirea de deunăzi. Aceasta îl silea să-și ascundă și el mânia. Rămânea totuși hotărât să pedepsească pe Ion, mângâindu-se că o parte se va răsfrânge, măcar indirect, asupra învățătorului....
    Miercuri seara, când, ca de obicei, flăcăii s-au strâns în fața cârciumii să mai stea de vorbă, s-a făcut pace între Ion și George, încât și-au dat mâna. Pentru un fleac de bătaie nu se poate să fie supărați niște oameni de treabă. A doua zi Toma, îndemnat de George, s-a dus iar la Belciug să-l roage frumos să ierte pe al Glanetașului.
    Aceasta a pus vârf la toate. Până acum șovăise, căci încă nu probozise nominal pe nimeni în biserică. Totdeauna vorbea, povățuia, amenința sau dojenea de pe amvon numai în general. Intervenția împăciuitoare a lui Toma însă l-a hotărât definitiv.
    Și astfel dumineca următoare, răzimat cu cotul de un șfesnic împărătesc, cum avea dânsul obiceiul să predice, după ce povățui pe oameni să mai dăruiască din când în când câte ceva pentru biserica cea nouă ale cărei lucrări vor începe în curând, vorbi de cei ce stârnesc vrajba între săteni, ispitiți și mânați de Necuratul. Apoi, oprindu-se puțin, dădu ca pildă de învrăjbire pe feciorul Glanetașului.....
    Toată lumea întoarse capul, ca la comandă, spre Ion, care se făcu galben, puse ochii în pământ, tremurând de rușine, simțind privirile celorlalți cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se miște de pe loc. Popa urmă din ce în ce mai aspru, numindu-l capul tuturor relelor din sat, pomeni despre bătaia de la Avrum și de altele mai de demult și, cu ochii ridicați spre tavanul bisericii de lemn, îl amenință cu mânia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte.
    Dojana preotului îl șfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloșii sunt astfel loviți în fața lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul oamenilor? Îi ardeau obrajii și tot sufletul de rușine și de necaz....
    Așteptă un prilej, când isprăvi popa predica, ieși afară, se duse glonț acasă, se luă la harță cu tatăl său, pentru cine știe ce, și pe urmă porni, fierbând, spre Jidovița, unde intră de-a dreptul în cârciuma Zimălei. Bău toată ziua. Cel puțin dacă popa l-a făcut netrebnic în biserică, să fie cu adevărat netrebnic. Se plânse de necinstea ce-a îndurat-o tuturor țăranilor de prin împrejurimi care se adunau dumineca în Jidovița, singurul sat ovreiesc din toată țara, așezat la o încrucișare de drumuri, având o fabrică de spirt și în fiecare casă câte o crâșmă. Mai spre seară, când rachiul îi amorți de tot simțirea, se lăudă că n-are să se lase până nu va lua pe Ana de nevastă, numai ca să-i arate popii că, dacă0i la adicătelea, nu-i pasă lui de nimeni în lume. În cele din urmă se luă la harță cu un flăcău din Parva, care, fiind treaz, îl bătu măr.
    A doua zi, dezmeticindu-se din beție și din aiureala probozeniei, îi păru rău că și-a cheltuit bănișorii prin Jidovița și că s-a jeluit străinilor de ce i s-a întâmplat. Își zise că bine i-a făcut popa, pentru că într-adevăr e vinovat. Adică ce vrea dânsul? Să se însoare cu o fată care nu i-e dragă, oricât caută să se prefacă, numai pentru că are avere?.....
    Își aminti de Florica. Ce bunătate de fată. Și frumoasă....
    Și cât a iubit-o până ce nu i-a trăznit prin minte gândul să ia pe Ana!....
    Pe Florica i-a da-o vădana lui Maxim Oprea cu amândouă mâinile, ar fi mulțumit, ar avea copii, s-ar trudi împreună și poate c-ar agonisi mai mult decât luând-o pe cealaltă....                                     
.........................................................

    "Întotdeuna este timpul potrivit pentru a face ceea ce este potrivit."
                                 Martin Luther King

    „Inteligenții se împart în două: buni și răi. Proștii se împart în una: răi.”
                                Garabet Ibrăileanu

Ion, Liviu Rebreanu

........................................................................
                                                  5.

                            Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele şi nevoile atâtor suflete moarte şi vii, părea că respiră şi trăieşte. Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăz, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place.Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului:
    - Cât pământ, Doamne!....
    În acelaşi timp însă, iarba tăiată şi udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înţepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Şi atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau nişte cântece de închinare. Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot ţinutul.
    Totuşi, în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpâneşte decât două-trei crâmpeie, pe când toată fiinţa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult....
    Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă....
    Când a umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l facă domn. Glanetaşu s-a învoit până în cele din urmă, mai ales că toată treaba n-avea să-l coste multe parale. Doar cărţile, pe care le putea lua vechi, şi taxa de înscriere, vreo trei zloţi. Ba Herdelea a alergat şi s-a zbătut până ce l-au iertat şi de cei trei zloţi, fiindcă băiatul era silitor şi cuminte. De gazdă n-avea nevoie. Copilul putea merge la şcoală în fiecare dimineaţă, să-şi ducă merinde pentru amiază, iar seara să se întoarcă acasă; din Pripas până în Armadia e o plimbare de o jumătate de ceas....
    După două luni de învăţătură însă, Ion n-a mai vrut să se ducă la şcoala cea mare. De ce să-şi sfarme capul cu atâta carte? Cât îi trebuie lui, ştie. Şi apoi, i-e mai drag să păzească vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul....
    Şi Glanetaşu, pe cât de greu i-a fost la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze; doar de cei câţiva zloţi aruncaţi pe cărţi îi părea rău. Mai bine să-i fi băut decât să-i fi băgat în alte bazaconii nefolositoare.
    Ion însă, nu s-a despărţit de tot nici de ele. Le-a păstrat, şi-n sărbători le-a citit şi răscitit până li s-au ferfeniţit foile. Iar mai târziu, mereu cerea învăţătorului ba cărţi de poveşti, ba câte o gazetă veche, să se desfete....
    Acuma Ion cosea din răsputeri. Brazdele se prăvăleau drepte, grele, mirositoare. Când răsări soarele, roşu şi somnoros, Ion simţea o amorţeală uşoară în şale şi degetele parcă i se încleştau pe corodiştea coasei. Se îndrepta de spinare la capătul brazdelor, ştergea tăişul cu şomoioage de iarbă moale, îl atingea cu gresia, răsufla greu şi iar se aşeza pe lucru. Oboseala îl întărâta ca o patimă. Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare.
    Soarele urca mereu pe cer, culegând, cu razele-i calde, stropii de rouă de pe câmpuri, înviorând din ce în ce văzduhul. Pretutindeni pe hotar oamenii, ca nişte gândaci albi, se trudeau în sforţări vajnice spre a stoarce roadele pământului.  Flăcăului îi curgea sudoarea pe obraji, pe piept, pe spate, iar câte un strop de pe frunte i se prelingea prin sprâncene şi, căzând, se frământa în humă, înfrăţind, parcă, mai puternic, omul cu lutul. Îl dureau picioarele din genunchi, spinarea îi ardea şi braţele îi atârnau ca nişte poveri de plumb.
    Înspre prânzul cel mic, oprindu-se să-şi şteargă sudorile care-i ţâşneau acum din sângele încins de dogoarea soarelui, iar se uită în vale, spre sat. Deodată faţa i se însenină de bucurie. Pe cărare suia încet Ana, cu un coş pe care-l muta mereu dintr-o mână în cealaltă.
    - Uuu, mă Anuţooo! strigă Ion, uitând într-o clipire osteneala şi fierbinţeala.
    Fata, cam departe, ridică fruntea, îl văzu şi răspunse cu glas subţire ca o aţă:
    - Uuu, mă Ionicăăă!....
    Ion îi ieşi înainte la capătul dinspre cărare al locului. Obrajii Anei erau îmbujoraţi de căldură şi umezi de năduşeală. Puse coşul jos şi zise încet:
    - Duc de mâncare tatii.... A ieşit cu doi oameni să taie iarba din deal.
    Ion o privea şi, fără să vrea se gândea:
    "Cât e de slăbuţă şi de urâţică!.... Cum să-ţi fie dragă?...."
    Fata însă, cu ochii în pământ, vorbi dojenitoare și cu imputare în glas:
    - N-ai veni aseară....Și te-am așteptat până după miezul nopții....
    - Am fost necăjit rău, Anuțo, știi bine.... Ai văzut doar ce rușine mi-a făcut badea Vasile?....
    - Parcă tu nu-l știi de dânsul cum e la beție?....
    Apoi, după o tăcere scurtă, adăugă:
    - Și te-ai răzbunat pe George....
    - Că George-i cu vicleșugul, ehe! făcu repede Ion cu o lucire atât de stranie în căutătură încât Ana se cutremură.
   Mai stătură câteva clipe, fără să mai vorbească și chiar fără să se privească. Pe urmă fata, zăpăcită, își luă coșul, zicând:
    - Acu mă duc, că m-o fi așteptând tata....
    - Du-te, du-te - zise Ion simplu.
    Ana porni pe cărare la deal. După câțiva pași mai întoarse capul, cu un zâmbet blând pe buze, care însă pe Ion îl făcu să se gândească iarăși mai ursuz:
    „Tare-i slăbuță și urâțică, săraca de ea!....”
    Rămase cu ochii pe urmele ei până ce dispăru la o cotitură. Și văzând-o cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă, avu o tresărire și o părere de rău:
    „Uite pentru cine rabd ocări și sudălmi!”
    Încremeni așa un răstimp. Dar deodată își reveni, scutură din cap, ca și când s-ar încăpățâna să-și lepede o slăbiciune, și-și zise aspru:
    - Mă moleșesc ca o babă neroadă. Poate n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie.... las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe....
    Dădu să se întoarcă la coasă, când un glas plăcut răsună în spatele lui:
    - Lenevești, lenevești?
    Îi pieri din suflet toată frământarea văzând pe Florica, cu fața rumenă, plină și zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită. Bâlbâi zăpăcit de mulțumire:
    - M-am odihnit oleacă.... A trecut pe aici Ana lui Vasile Baciu și....
    Își curmă glasul brusc, întâlnid întristarea în ochii fetei. Îi păru rău că n-a tăcut și vru s-o dreagă, făcând un pas ca să schimbe vorba.
    Florica însă nu-i mai dădu răgaz să înceapă și-i zise cu imputare:
    - Am văzut.... Cum să nu fi văzut.... Că doar nu-s oarbă.... Umbli după ea ca armăsarul după iepe.... Mă mir că nu ți-e rușine....
    Ion încercă să râdă. Nu izbuti, dar răspunse cald, mângâind-o din ochi:
    - Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?.... Vai de sufletul meu.... Crede-mă! În inima mea tot tu ai rămas crăiasă....
    Ochii fetei se umplură de lacrimi îngăimând:
    - Te faci de râsul lumii ca s-o iei pe ea....
    Flăcăul tăcu. Apoi oftă. Clocotea. Fără să mai scoată o vorbă, o luă în brațe, o strânse s-o înăbușe și o sărută pe gură cu o patimă sălbatecă. Fata se zvârcolea, dar cu fiece mișcare se lipea mai tare de pieptul lui și, printre sărutări, murmura:
    - Ionică.... lasă-mă.... Te văd oamenii.... Lasă-mă.... Te văd.... oamenii....
    - Așa muncești tu, dragul mamii? strigă în clipa aceea Zenobia care venea cu mâncarea, grăbită și supărată.
    Tinerii se despărțiră îndată. Florica, roșă foc de rușine, de-abia putu îngâna câteva vorbe și se făcu nevăzută printre denițe. Ion însă, ca să-și ascundă zăpăceala, se răsti la mă-sa:
    - Că și d-ta, zău, vii c-o falcă-n cer și cu una-n pământ, parcă eu aș sta toată ziua cu mâinile-n sân! Mai bine veneai mai devreme că vezi bine că soarele-i într-amiezi și pologul s-a uscat ca hârtia....

                                                                    3.

                                          Ana ajunse în deal gâfâind.
    Vasile Baciu, împreună cu doi lucrători coseau din răsputeri, schimbând doar din când în când câte-o vorbă.
    - Ai venit? întrebă Vasile cam morocănos, văzând pe Ana.
    Ar fi vrut să mai fi întârziat cu mâncarea, să poată oamenoo să lucreze mai mult până-n prânz, că tot îi plătea destul de scump.
    Era un bărbat silitor Vasile Baciu când se găsea în toane bune. A avut o viață grea și plină de trudă, dar s-a ținut totdeauna printre fruntași. Părinții nu i-au dat decât sufletul dintr-însul. S-a însurat cu o fată bogată și urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l ridicase deasupra nevoilor. Bogăția îi deschisese mai mare dragostea de muncă. Râvna de a agonisi îi pusese stăpânire pe suflet. Îi era frică mereu că un trăznet din senin îi va zdrobi toată truda vieții. Trei copii, cei dintâi, ăi muriseră înainte de a împlini un an de zile. Ana a fost al patrulea. În urma ei au mai venit doi, dar fără zile....
    Vasile Baciu nădăjduia mereu un băiat. Înc ele din urmă a sosit, dar încăpăținându-se să intre în lumea necazurilor cu picioarele înainte a stârnit numai jale și nenorocire. Moașa satului, care era chiar mama fetei, a încercat toate descântecele și buruienile. Zadarnic. O săptămână încheiată casa a tremurat de gemete și vaiete. Atunci Vasile s-a repezit de a chemat pe doctorul Filipoiu din Armadia. Cum a văzut-o, doctorul s-a crucit și, după ce i-a ocărât pe toți pentru că nu l-au înstiințat mai devreme, le-a spus că acuma e prea târziu, că femeia a început să se învinețească, apoi că numai Dumnezeu face minuni și că ar trebui s-o ducă la spital, în Bistrița, să-i scoată copilul din burtă. Baciu i-a plătit un zlot de argint și l-a întors acasă cu căruța. Până să vie dânsul, femeia și-a dat sufletul. Copilul a mai mișcat într-însa vreo două ceasuri, încât moașa era cât pe-aci să-l înțepe cu un ac, să nu se întâmple cumva să-l îngroape de viu, să se facă moroiu și să vie din cealaltă lume să spăimânte oamenii....
    Împreună cu nevasta, Vasile Baciu a înmormântat o parte din sufletul său propriu. Îi slăbi pofta de muncă, parcă n-ar mai avea pentru cine să se ostenească. Îi rămăsese o mângâiere în Ana, care semăna cu mă-sa, dar în același timp o și ura, fiindcă din pricina unui copil s-a tras moartea femeii ce-i fusese reazemul vieții. Căută să-și înece jalea în rachiu. Și, deoarece când era beat uita tot, se îmbăta din ce în ce mai des. Inima i se înăcrise ca o pungă de piele arsă. Ce agonisea acum dădea pe băutură. Se făcea zi cu zi mai dârz. Numai moșia îi mai era dragă ca odinioară. Îl durea gândindu-se că va trebui s-o ciopârțească spre a potrivi zestre Anei la măritiș. Se frământa deseori să găsească vreun chip de a nu da nimic cât va trăi dânsul. George al Tomii Bulbuc i se părea singurul care ar putea lua fata, așteptând zestrea până la moartea lui. Ana nu se împotrivea pe față. Asta îl cătrănea mai rău. În Ion simțea un vrăjmaș. Cum a fost dânsul în tinerețe, așa e feciorul Glanetașului azi. Îi vrea averea. De aceea fierbea de ură chiar numai văzându-l. Și ura i se revărsa asupra Anei mai aprigă, pentru că ea era mai aproape de sufletul lui....
    Îi aruncă pe sub sprâncene câteva priviri mânioase, apoi, ascuțindu-și coasa, o întrebă peste umăr:
    - Dar cu cine te-ai oprit pe coastă?
    - Cu Ion - răspunse fata fără înconjur.
    - Mhm, cu Ion - mormăi Vasile Baciu. Apoi vezi bine, c-așa.... Se vede că degeaba îți spun eu ție, ca un părinte, că tu faci tot cum te taie capul.... Bine, draga tatii, bine.... Bine că știu. Că dacă-i vorba pe așa, apoi eu și-s popă.....
    Vorbind se înfuria dinb ce în ce mai tare și se porni pe ocări și sudălmi. Coasa însă n-o lăsa din mână; ba parcă trăgea brazdele ,mai zdravăn. Cei doi lucrători, vrând-nevrând, trebuiau să urmeze pilda lui, căci el mergea în frunte. Astfel omul se răvenea înjurând, dar în aceeași vreme nu îngăduia pe muncitori să lenevească.
    Ana scotea oalele din coș, în umbra unui măr pădureț, la marginea fâneței..... Vorbele grele o plezneau, în fața oamenilor, o chinuiau. Răbda totuși cu inima împăcată, zicându-și că suferă pentru Ion. Cu gândul acesta în minte, se așeză lângă coș și întoarse privirea în vale, unde știa că muncește el. Îl zări tot acolo, dar parcă nu mai era singur.....
    O zgudui un fior. Clipi de câteva ori, ca și când i s-ar fi lăsat o ceață pe ochi. Vedea însă bine. Ion strângea în brațe o femeie. Pe ea n-a sărutat-o, iar pe cealaltă o îmbrățișează. Tot sângele i se adună în obeaji și, parc-ar fi avut un ochean, atât de bine văzu acum pe Florica. O durere mare i se sferdelea în piept și ochii nu și-i mai putea smulge de la dânșii. Auzea ca prin vis amenințările tatălui ei:
    - Mai bine te tai eu în bucățele decât s-ajungi bătaia de joc a Glanetașilor.... Baremi să știu că eu te-am făcut, eu te-am omorât....
    Glasul lui însă nu-i pătrundea în suflet, căci sufletul ei se împietrise de amărăciune. Se simțea neputincioasă și părăsită. Îmbrățișarea celor doi i se părea nesfârșită, îi sorbea toată lumina ochilor. Doar buzele subțiri, înălbite mai puteau murmura, tremurând de durere:
    - Nu mă iubește.... Tot nu mă iubește.... Of, Doamne, Doamne!.....

                                                                     4.

                                   Satul fierbea. Certa de la horă și mai ales bătălia de la cârciumă treceau din casă în casă, din ce în ce mai umflate.
    Dis-de-dimineață Toma Bulbuc a sculat din pat preotul Belciug și i s-a plâns că Ion i-a schilodit feciorul. Popa s-a indignat, fiindcă Toma era un stâlp darnic al bisericii, și i-a făgăduit că dumineca viitoare are să-l dojenească pe bătăușul Glanetașului de pe amvon, ca să-l învețe omenie. Toma, foarte multțumit cu răspunsul, a povestit tuturor oamenilor ce i-a întâlnit cum s-a supărat preotul și ce i-a spus, apoi a ieșit la lucru împreună cu George care, în afară de o dungă vânătă pe spinare, lată de vreo palmă, era bun teafăr, ca și când n-ar fi pățit nimic.
    Femeile mai cu seamă, care unde se zăreau, născoceau amănunte noi. Multe se jurau c-au fost de față și au văzut cum a crăpat țeasta lui George, când l-a izbit Ion cu lătunoiul, cum i s-au împrăștiat creierii prin colbul uliței.... Altele știau că feciorul Tomii trage să moară, iar câteva mai îndrăznețe strigau c-a murit încă de azi-noapte și că Toma s-a dus la popa pentru înmormântare....
    În familia învățătorului Herdelea nu s-a mai vorbit toată ziua decât despre întâmplările grozave de ieri. Titu, care de obicei nu se cărăbănea din par până pe la amiazi, acuma s-a sculat pe la nouă și numaidecât a aruncat întrebarea:
    - Ați auzit ce bătaie a fost azi-noapte?
    Toți știau. Herdelea, fiindcă se culca totdeauna odată cu găinile, se scula veșnic cu noaptea-n cap, ieșea în ogradă și schimba noutăți cu toți trecătorii. Vestea cea mare o aflase de la Macedon Cercetașu care în toate lunile își găsea de lucru pe-acasă spre a-și putea vindeca oboseala beției de dumineca.
    - Eu tocmai m-am nimerit acolo când s-a întâmplat..... - zise Titu misterios trăgându-și ghetele.
    Laura și Ghighi, mezina familiei, tăbărâră pe el, să le povestească tot, din fir în păr. Chiar și d-na Herdelea ăși ascuți urechile de lângă sobă, unde se ostenea cu gătirea bucatelor pentru amiazi. Titu însă se închise ca un sfinx în fața tuturor stăruințelor.
    - Stați, stați! striga întruna, îmbrăcându-se cu o iuțeală militărească. Întâi să-mi cumpăr tutun, pe urmă vă spun....
    Se simțea atât de mândru parcă el însuși ar fi fost eroul sau cel puțin victima bătăliei. Deși ar fi putut să ticluiască un șirag de amănunte, care de care mai cumplite și mai mincinoase, îl rodea totuși ambiția acuma să se documenteze înainte de-a vorbi. De-aceea, pretextul tutunului. Avrum, izvorul cel mai autentic, îi va împrumuta toate știrile.
    Cârciumarul însă se posomorî ca o zi de ploaie când Titu vru să-l descoase. N-a văzut nimic, nu știe nimic.... Îi era frică să nu aibă urmări bătaia, în care să fie amestecat și dânsul, riscând poate chiar să i se închidă prăvălia. Poate să vie jandarmii sau poate vreo judecată.... cine știe? Tăcerea negustorului e totdeauna de aur.....
    Norocul lui Titu a fost c-a întâlnit pe Dumitru Moarcăș, un client credincios al cârciumii, de la care a aflat repede atâta încât să poată înflori o poveste senzațională. Astfel a împuiat apoi urechile mamei și surorilor sale cu amănunte până la prânz.
    Toată familia Herdelea era cu trup și suflet de partea lui Ion. Ziceau că bine a făcut dacă a zgâlțâit puțin pe butoiul acela de George. De ce să-și bată joc de un băiat cumsecade ca Ion?....
    Părtinirea nu era cu totul dezinteresată. Învățătorul făcuse o clacă iarna trecută, să-i aducă satul lemne de foc. Au lipsit tocmai bogătașii, în frunte cu Toma Bulbuc. De atunci familia n-avea la inimă nici pe tată și nici pe fiu. Herdelea chiar a spus odată, de față cu mai mulți țărani:
    „Las că-mi pică ei în mână, și Toma și ceilalți.... Și am să-i joc și eu cum se cuvine....”
    Când sleiră de-a binelea toată întâmplarea cu bătaia, Titu simți îndemnul să ducă vestea mai departe. Frământă bine în cap hotărârea, iar la prânz, după ce mâncă zdravăn și bău câteva pahare de apă, strigă încântat:
    - Să vedeți ce-o să se mai mire cei din Armadia și din Jidovița!
    Se sculă de la masă înaintea tuturor, se îmbrăcă tacticos în hainele cele bune, se ferchezui ca o păpușă și plecă bombănind cu o nemulțumire prefăcută:
    - Mă duc să mă mai plimb, că am săă putrezesc de atâta plictiseală....
    O luă spre Jidovița, agale, fluierând din vârful buzelor și învârtind între degete un baston de trestie....
    Titu era mândria familiei Herdelea. Avea douăzeci și trei de ani și era înalt, cam deșirat, cu o față lătăreață, ochi albaștri spălăciți și o frunte înaltă. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicând că se poartă după moda anglo-americană. Toată casa jura că tânăr mai deștept ca dânsul nu se pomenește în împrejurime. De altfel, în școală a învățat binișor. A început-o subt mâna tatălui său care l-a și scos „eminent”. Când a trecut la liceul din Armadia, a mers puțin mai anevoie; prin clasa a treia se plângea că-l persecută profesorii, ceea ce pe Herdelea l-a făcut să-l mute la liceul unguresc din Bistrița.
    „Las că-i bine să învețe și ungurește - a zis învățătorul - că-n ziua de azi nu faci nimic dacă nu rupi limba stăpânirii.”
    Dar nici aici nu s-a prea înțeles cu profesorii, încât, după ce a terminat clasa a șasea, familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc.
    „Cu limba nemțească - a zis iar învățătorul - poți umbla toată lumea.”
    Taxele de înscriere însă fiind prea mari și Herdelea neavând banii trebuincioși în septembrie, Titu a rămas să studieze acasă ultimele două clase. Pe urmă, când a sosit vremea examenelor, băgând de seamă că taxele pentru particulari sunt și mai urcate și, nimerindu-se ca Herdelea să aibă acuma și mai puțini bănișori, Titu, după o ciorovăială violentă, a renunțat la școală, mai ales că și el se cam săturase de atâta buchiseală searbădă. Într-un sfat de familie următor apoi a triumfat părerea fetelor: Titu să se facă notar comunal. Hotărârea aceasta însă a întristat adânc pe d-na Herdelea, care veșnic visase pe Titu preot în Monor, satul ei de baștină, căci băiatul semăna mult cu ea, având o voce prea frumoasă....
    Până se plece însă Titu la cursul de notari, s-au înăsprit condițiile de primire; i se ceru bacalaureatul. Herdelea atunci a propus să urmeze școala normală și să vie învățător în Pripas, în locul lui; până ar ieși băiatul, el tocmai ar împlini anii de pensie. Dar Titu avea groază de dăscălie. Mai curând salahor, decât dascăl....
    Și împotrivirea lui a fost atât de înverșunată, încât nimeni n-a mai îndrăznit să-i pomenească de dăscălie. Cu toate acestea, nici degeaba nu putea să stea. Era doar om în toată firea. Cum să trândăvească? L-ar lua lumea la ochi....
    Deci Herdelea, fiind prieten bun cu notarul din Salva, l-a convins să-l ia pe Titu ca ajutor și practicand, dându-i casă, masă și ceva de buzunar. Titu s-a dus, a stat trei luni, a lucrat mai nimic, s-a plictisit mult și pe urmă a venit iar acasă. În zadar, nu-i plăcea notariatul și pace. Și chiar dei-ar plăcea, ce perspective ar avea într-o carieră fără diplomă? Ar însemna să rămână toată viața practicant, un fel de jălbar nenorocit, batjocura satelor. Tocmai el, care era plin de ambiții, care simțea că poate și trebuie să ajungă cineva în lume....
    Citea cu patimă versuri, romane. Mai ales de când s-a lăsat de școală, a citit tot ce i-a căzut în mână. Și, tot citind, a început și el să scrie. Întâi mai pe furiș, pe urmă mai pe față și în sfârșit cu tot dinadinsul. Iar când, într-o bună zi, „Familia” i-a publicat o poezie de trei strofe, s-a hotărât definitiv, dar în taină: va fi poet. Surorile lui îl priveau ca pe un bărbat însemnat, iar părinții, deși în sinea lor nu prea înțelegeau cum va mânca și se va îmbrăca Titu din poezii, împărtășeau părerea fetelor. Domnii din Armandia și cudeosebire doamnele și domnișoarele au citit cu mirare și invidie numele băiatului învățătorului din Pripas sub o poezie tipărită. În curând tot județul l-a consacrat poet. Și Titu citea și scria mereu până noaptea târziu; stingea lampa și aștepta prin întuneric inspirația, înjghebacâte un vers în cap, aprindea repede lumina, îl eterniza pe hârtie....
    Herdelea cam mormăia uneori că prăpădește prea mult petrol, dar Titu, vrăjit de muza lui, nici nu voia să audă asemenea imputări pământești....
    Apropiindu-se acum de Jidovița, se gândea unde să se ducă? Să se oprească în Jidovița sau să treacă în Armadia? Inima îl îndemna și ici și dincolo. În Armadia era fata profesorului de matematici, Valentin Dragu, domnişoara Lucreţia, micuţă, oacheşă, visătoare. O iubea de vreo trei ani. O iubire foarte eterică, alcătuită numai din rare priviri cu înţeles, din suspine dese, din câte-o strângere de mână mai vie, din cărţi poştale ilustrate şi mai ales din declaraţii timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor. De câte ori se abătea prin Armadia, şi se abătea mai în toate zilele, Titu făcea ce făcea şi întâlnea pe Lucreţia. Atunci roşeau amândoi, vorbeau despre mersul vremii, se priveau şi apoi tăceau.
    "Tăcerea spunea mai mult decât toate frazele", îşi zicea Titu.
    De altfel, Lucreţia a fost una din cauzele de căpetenie ale chemării poetice. Versurile din "Familia" preamăreau tocmai frumuseţea ochilor ei verzi....
    Dar şi în Jidoviţa avea pe nevasta învăţătorului Lang. Învăţătorul era ovreu, iar nevastă-sa unguroancă. Veniseră de curând la şcoala satului şi nu ştiau o boabă româneşte. Ovreii din Jidoviţa s-au apucat prea târziu să practice patriotismul cel nou şi rupeau atât de prost limba oficialităţii încât nici ungurii cei mai binevoitori nu-i puteau înţelege. Soţii Lang deci au fost bucuroşi când au cunoscut pe Titu, singurul om cu care puteau vorbi mai ca lumea. Bărbatul era beţiv şi petrecea mai în toate nopţile prin cârciumile din Jidoviţa sau prin cele din Armadia. Femeia, drăguţă, cochetă, se plictisea grozav. Oamenii povesteau c-ar fi avut câteva aventuri de dragoste prin Maramureş, unde au trăit înainte de a sosi în Jidoviţa.
    Lui Titu mai ales din pricina asta îi plăcea şi umbla s-o cucerească.  Deşi ofta după Lucreţia, râvnea mult şi o iubire pasionată. Dar nu prea ştia cum trebuie cucerită o femeie şi de aceea îi era frică să nu se facă de râs în faţa unguroancei. Cât a dorit dânsul şi n-a fost în stare să cucerească nici măcar o fată din Pripas, cu toate că i se scurgeau ochii după unele. Simţea însă că doamna Lang îl simpatiza şi aceasta îi dădea imbold să străruiască.
    Ajunsese aproape de Jidoviţa. Pe drum ghetele i se prăfuiseră; se opri şi le şterse cu o batisă murdară, adusă înadins pentru treaba aceasta. Îi plăcea să se înfăţişeze totdeauna curat, cu atât mai mult când bănuia că are să întâlnească pe cine-i era drag. Scoase din buzunar o oglindă, îşi potrivi bufanţii lavalierei, îşi netezi frizura şi-şi picură pe piept puţin parfum ca să nu miroase a sudoare. În vremea când se aranja luă hotărârea definitivă: va rămâne în Jidoviţa.
    Soţii Langa stăteau în casa hahamului, în fund. Din curte intrai în tindă, apoi venea în stânga şi în dreapta câte o odaie. Cea din stânga îl interesa mai mult pe Titu. Acolo era dormitorul.
    Bătu la tindă. Nu răspunse nimeni.
    "Te pomeneşti că n-o fi acasă", se gândi Titu apăsând clanţa.
........................................................................

Ion, Liviu Rebreanu

...........................................................
                                                 4.

                           În cârciumă toată lumea se adunase ciopor în jurul lor, strigând:
    - Nu-i lăsați! Săriți!....
    Dar nu sărea nimeni,  ca și când toți ar fi vrut să vadă întâi care-i mai tare. Numai Avrum, înfricoșat să nu-i prăpădească sticlele și paharele sau să-i spargă geamurile, se năpusti la dânșii cu un curaj nebănuit, nu ca să-i despartă, ci silindu-se din răsputeri să-i împingă spre ușa de la uliță. Lampa începu să fumege mai greu, gata să se stingă în vălmășeală. Jertfind câteva smocuri din barba-i roșcovană și primind bucuros o droaie de pumni, Avrum izbuti, în cele din urmă, să-i scoată afară. După bătăuși năpădiră toți oamenii în uliță încât în câteva clipe odaia se goli.
    Ovreiul, fericit c-a scăpat fără pagube, închise repede ușa și trase drugul de fier, să nu se întâmple cumva să se mai reîntoarcă mușterii.
    Rostogolindu-se în uliță, cei doi se descleștară. Ion se repezi la gardul cârciumarului, smulse un par și, mai înainte să-l poată opri cineva, croi pe George peste spinare, încât acesta căzu grămadă, gemând prelung:
    - Valea! M-a omorât tâlharul!
   Gura, mustățile, bprbia, cămașa lui George erau vopsite de sânge, dar numai lovitura de par îl biruise. Mai bolborosi câteva sudălmi, încercând să se ridice din șantul în care se prăvălise, durerea însă îl copleși curând, parcă i s-ar fi rupt șira spinării. Rămase încârcit în buruienile murdare, înconjurat de unii flăcăi ce săriseră să-l ajute. Niște femei porniră să țipe, bărbații înjurau, iar copilașul lui Simion Lungu, speriat de gălăgia care se întețea mereu, scăpând sfârcul țâței din gură, începu să zbiere. Ilie Onu se căznea să rupă un lătunoi dintr-un gard de peste drum ca să crape capul lui Ion, urlând furios:
    - Aesta-i ucigaș, oameni buni, aesta-i hoț!....
    Ion era mulțumit acuma și răcorit, şi nu se mai sinchisea de nimic.Stătea sprijinit în par, ciobăneşte, privind triumfător şi ameninţător, dacă cumva ar mai îndrăzni cineva să-l supere.
    Smucind la lătunoi, Ilie îşi astâmpără mânia şi apoi împreună cu alţi flăcăi luară pe braţe pe George şi-l duseră acasă, suduind care de care mai năpraznic. În urma lor mergeau o mulţime de femei spăimântate şi câţiva copii întârziaţi pe uliţă.....
    Pe cer se ivise o jumătate de lună luminoasă şi rece, argintând şoseaua şi vârfurile pomilor....

                                                               9.

                               Ceilalţi flăcăi se strânseră în jurul lui Ion, privindu-l cu respect şi aruncându-i câte o vorbă glumeaţă prin care voiau să-i arate prietenia şi admiraţia. Ar mai fi avut poftă de petrecere, dar ţiganii o şterseseră în vremea bătăii, iar în uşa lui Avrum zadarnic bătură, căci nu se deschise. Mai povestiră un răstimp în faţa crâşmei, pe urmă se împrăştiară, unii pe-acasă, alţii pe la drăguţe....
    Ion zvârli parul în grădina ovreiului şi porni spre casă, agale, mulţumit, ca după o ispravă bine făcută. Trecea pe dinaintea casei lui Vasile Baciu, a treia de la cârciumă. Se opri gândindu-se să intre pe la Ana. Se simţea doar acum răzbunat şi mai vrednic. Dar îşi zise că fata poate nu ştie ce vitejie a săvârşit dânsul adineori, iar să-i spună el, nu i se părea potrivit. Mai bine să afle ea de la alţii şi să-l dorească mai mult. Se uită însă lung la casa nouă, ascunsă în umbra celor trei meri bătrâni din grădiniţă, la ferestrele negre ca nişte ochi somnoroşi, la ograda largă, la grajdurile adormite, la poarta de scânduri cu stâlpi înalţi, şi îl cuprinse o bucurie ca şi cum toate acestea ar fi ale lui.
    În dosul portiţei Ana pândea cu inima cât un purice. Auzise larma de la Avrum şi se strecurase afară, bănuind că Ion, de supărare, trebuie să fi stârnit vreo poznă. Îi tremura sufletul să nu i se întâmple ceva. Ar fi ieşit în ulită dar îi era frică să nu scârţâie portiţa şi să se trezească tatăl său, care sforăia pe prispă de când îl aduseseră acasă oamenii de la horă. Apoi văzu cum îl duceau pe George şi-şi făcu cruce, mulţumită că cel zdrobit nu era Ion. Acum îl aştepta pe el, mişcată de mândrie şi parcă simţind cum îi creşte în inimă iubirea stăpânitoare, iubirea care pecetluieşte soarta oamenilor. Simţirea aceasta o înfiora şi în aceeaşi vreme îi aprindea toate taineţele sufletului....
    Pe urmă îl auzi apropiindu-se. Pe urmă îl văzu oprindu-se. Vru să-l cheme ca să se arunce în braţele lui vânjoase şi ocrotitoare, şi totuşi nu se putu clinti. Pe urmă când el nu se urni, se înfricoşă, îşi frânse mâinile şi şopti drăgăstoasă, rugătoare, cu buzele uscate şi atât de încet încât singură nu-şi auzi glasul:
    - Ionică!.... Ionică!..... Ionică!....
    Ion însă îşi reluă calea, fluierând şi păşind mai apăsat. Cizmele lui bocăneau pe uliţa colbuită, iar uneori potcoavele zăngăneau izbind vreo piatră....
    Când ajunse aproape de casă, Ion se pomeni din urmă cu nişte paşi foarte grăbiţi. Era Titu care alerga gâfâind.
    Nu avusese norocul norocul să vadă bătaia şi era nemângâiat. Se plictisise plimbându-se de colo până colo, mereu prin faţa cârciumii şi, în cele din urmă, ca să-i treacă mai uşor vremea, se duse până la răscrucea din celălalt capăt al satului. Acolo a auzit zgomotul încăierării. Şi-a iuţit paşii cât a putut, dar până să sosească la Avrum se mulcomise tot şi n-a mai găsit  ţipenie de om.
    - Ei, ce-a fost, Ioane? întrebă dânsul frecându-şi mâinile.
    - Nimic, murmură flăcăul liniştit. M-am răcorit oleacă.....
    Mai mult nu putu smulge dintr-însul Titu, oricât îl descusu.
    Se despărţiră zicându-şi în acelaşi timp:
    - Noapte bună!
    Cocoşii porneau să vestească miezul nopţii....

                                                     Capitolul II.
                                                   ZVÂRCOLIREA
                                                             1.

                                O lumină cenuşie, tulbure, privea pe ferestre când se trezi Glatenaşu. Din depărtare se auzi un cucurigu slab, pierdut şi răguşit. Peste o clipă altul, mai aproape, răspunse subţire şi tăios. Pe urmă altele, din ce în ce mai apropiate şi mai ţanţoşe, până ce o bătaie surdă din aripi, în tindă, urmată de un cântec de cocoş, poruncitor, gros, sfârşindu-se într-un cârâit vesel, cutremură toată căsuţa, încât Glatenaşu tresări de spaimă şi-şi făcu cruce.
    - Bată-te, Dumnezeu, cocoş nebun! murmură bătrânul mai zvârcolindu-se puţin în pat până să se dezmeticească bine.
    - Dormi, muiere? întrebă apoi, atingând cu cotul pe Zenobia.
    - Ba, răspunse femeia repede, cu glasul limpede.
    Tăcură amândoi, scărpinându-se şi icnind bătrâneşte.
    - Da câte ceasuri să fie, hai? căscă iar bărbatul, într-un târziu.
    - Hai, scoală că-i vremea de sculat, mormăi Zenobia mai ursuză acum şi urnindu-se din aşternut.
    - Oare? se miră Glatenaşu,pocnindu-şi alene oasele.
    - Scoală, zău, măi bărbate, până mă duc să trezesc pe Ion, că el ştiu că n-are să se trezească singur, c-a jucat toată ziua şi a mai stat şi pe la Avrum până târziu.... Scoală, scoală, să te duci la lucru, să nu ne apuce prânzul lenevind, că-i mai mare ruşinea!....
    Bătrânul se scărpină iar în cap, în barbă, pe piept, căscă prelung cu poftă, se mai uită spre ferestre şi apoi murmură întrebător:
    - Oare lună-i ori ziuă?
    În clipa aceea, în tindă, cocoşul răspunse mai aspru şi mai poruncitor:
    - Cucuriguuuuu!.....
    - Apoi n-auzi că-i ziuă?făcu Zenobia, care se dăduse jos din pat şi-şi lega zadiile, bolborosind rugăciuni.
    Glanetaşu se ridică întâi pe jumătate, se mai gândi şi în sfârşit sări din culcuş, silindu-se să fie sprinten ca să-şi alunge moleşeala din ciolane.
    - Aprinde lampa, zise apoi căutând el însuşi chibriturile în firida hornului, dar negăsindu-le se necăji şi se răsti la femeie: Da unde dracu le-ai mai pus iar?
    Zenobia însă nu răspunse. Se închină larg de mai multe ori, bâiguind sfârşitul rugăciunilor şi, numai după ce isprăvi, strigă la Glatenaşu, furioasă:
    - O, trăsni-te-ar să te trăsnească, om nebun şi fără Dumnezeu, că nu mai poate omul de tine nici să-şi zică ocinaşele!
    Ieşi trântind şi blestemând. În tindă găinile se ciocăneau şi cârâiau nerăbdătoare, iar când Zenobia deschise uşa spre ogradă, năvăliră afară parc-ar fi scăpat din temniţă. Femeia le aruncă câţiva pumni de porumb, afurisind mereu pe Glatenaşu şi numărând în gând găinile care se zbăteau să înghită cât mai repede şi cât mai multe grăunţe, în vreme ce cocoşul, veşnic neîncrezător în Zenobia şi îngăduitor faţă de consoartele sale, apuca doar din când în când câte un bob. Găinile bătrâne se ghemuiau sfioase când stăpâna se apropia şi le căuta de ou, pe rând, spre marele necaz al cocoşului, care zbârlea creasta ameninţător, se ferea călcând ţanţoş şi cotcodăcea clocotind de indignare....
    Apoi, când faliţele se împrăştiară, Zenobia se sui în podeţul cu fân şi strigă din capul scării:
    - Ionică!.... Măi Ionică!.... Scoală, dragul mamii, să te duci să dobori iarba ceea, să nu ne pomenim c-o ploaie, să ne-o prăpădească!
    - Bine, bine, las că mă scol! mormăi flăcăul somnoros.
    Zenobia nu-l mai cicăli. Ştia bine că băiatul, când e vorba de muncă, nu se codeşte şi nu leneveşte ca Glatenaşu.
    Ion dormea toată vara în podul cu fân de deasupra grajdului. Astfel nu mai deștepta din somn pe bătrâni când venea el noaptea de pe ulițe, ș-apoi mai auzea mereu și pe Dumana, singura lor văcuță, ronțăind sau rumegând sau suflând aspru pe nări, pe când alegea fânul din ogrijinii ce-i punea dânsul seara în iesle.
    Își birui repede lenea somnoroasă, se târî până la gura podului și coborî în ogradă.
    Satul dormea. Numai câte un cocoș întârziat mai vestea ici-colo zorile. O ceață ușoară, străvezie, plutea peste coperișurile țuguiate. Dealurile hotarului parcă se legănau, tremurându-și porumbiștile multe, lanurile puține de grâu și de ovăz, în vreme ce vârfurile împădurite, negre și nemișcate vegheau odihna satului ca niște capete de uriași îngropați în pământ până-n gât.
    O adiere de vânt, răcoritoare, pătrunse până-n sufletul flăcăului, alungându-i cele din urmă rămășițe de somn din oase. Își roti privirile prin ogradă, scărpinându-se în ceafă, ca și când c-ar fi gândit de ce să se apuce. Zenobia, ieșind din casă, se minună:
    - Vai de mine, băiete, mi se pare că te-ai culcat în cămașa de sărbători?
    Ion se zăpăci de părere de rău, în vreme ce bătrâna urmă mai jalnic:
    - Ferfeniță ai făcut toate înfloriturile și mărgeluțele, și ai înnegrit-o de nu știu zău cum am s-o scot din boală!.... Ba ai umplut-o și de sânge.... Cu cine te-ai bătut?
    Flăcăul se uită cu băgare de seamă și de-abia atunci văzu că pieptul și poalele cămășii erau pătate de sânge.
    - Cu George a lui Bulbuc - mormăi, drept răspuns, și intră în tindă.
    Își lepădă cămașa, se îmbrăcă în hainele de lucru, încălță opincile și pe urmă se spălă pe obraji în Părâul Doamnei care se vărsa chiar lângă casa lor în Gârla Popii.
    Era gata de drum. Zenobia îi pusese în traistă un codru de pâine de mălai, niște brânză și ceapă, toate învelite într-o pânzătură curată. Luând de sub grindă tocul și gresia, flăcăul întrebă pe Glatenașu care se tot sucea și se-nvârtea căutând cine știe ce:
    - D-ta te duci la notar la lucru?
    - M-oi duce, că m-am tocmit de alaltăieri, de când a umblat după oameni prin sat....
    - Apoi bine.... Numai să nu bei banii că trebuie să-i strângem. Că mâine ai să vezi că începe să umble iar din casă în casă subprimarul cu straja după bir - adăugă Ion foarte așezat.
    - Acu lasă că doar nici eu nu-s copil - făcu Glanetașu.
    - Mi-ai pus de mâncare, mamă? întrebă iar flăcăul, cântărind traista.
    - Ți-am pus, și la prânz oi veni și ți-oi mai aduce - răspunse Zenobia suflând din răsputeri în tăciunii din vatră care fâsâiau, afumau și nu se aprindeau deloc.
    - Să vii nesmintit să întorci d-ta pologul, să nu mai întârzii eu și cu asta, altfel nu mai isprăvesc cu cositul, că delnița-i măricică - murmură Ion, închinându-se și ieșind.
    - Umblă sănătos!
    În tindă, flăcăul își luă coasa din cui, agăță traista în coasă și coasa pe umăr, și porni. Trecu repede pe dinaintea case învățătorului Herdelea, care dormea dusă, în vreme ce găinile în cotețul de lângă gard săreau, cârâiau și se sfădeau. Merse pe șoseaua revenită de rouă până unde se desparte drumul cel vechi, apoi coti în dreapta și sui încet pe o cărare lină, printre porumbiști care mai late, care mai înguste, despărțite de răzoare crescute cu iarbă groasă. Pășea grăbit să ajungă mai curând, să apuce a cosi o bucată cât mai zdravănă înainte de răsăritul soarelui, căci iarba umedă se taie mai bine și mai lesne.
    Hotarul era încă pustiu. Doar pe Simion Lungu îl găsi cosind de zor în livada ce o ținea cu arendă de la Avrum, lângă o holdă de ovăz a lui Vasile Baciu. Trecând, îi strigă în loc de binețe:
    - Harnic, harnic!
    Simion mai trase câteva brazde, pe urmă se opri să-și ascută coasa și răspunse lui Ion, care se depărtase de-a binelea, încât nici nu-l mai auzi:
    - Apoi ce să facem?.... Muncim, că de-aceea ne-a lăsat Dumnezeu pe lume....

                                                                  2.

                               Mai urcă Ion vreun sfert de ceas. Locul era tocmai în inima hotarului; o fâșie lungă și îngustă, de vreo trei care de fân. Atâta rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până-n Ulița din dos și care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul, Glanetașu îl tot ciopârțise.... Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinerețea lui a fost mare cântăreț din fluier, de i se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trișcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea ș-a și poreclit lumea „Glanetașu”. Fusese băiat curățel și isteț, dar sărac iască și lenevitor de n-avea pereche. Fugea de munca grea. Se zicea că în viața lui n-a tras o brazdă cum se cade, adâncă și cât trebuie de lată, că nici nu știa ține bine coarnele plugului; coasa iarăși îl dobora repede și-i stătea în mână ca un băț. I-au plăcut mai mult lucrurile muierești: săpatul, pologul, căratul, semănatul. Dar și mai bucuros trândăvea prin ogrăzile domnilor, pe la notar, pe la preot, pe la învățător și chiar pe la ovreii din Armadia și din Jidovița. Niciodată nu i-au crescut bătături în palmă de muncă, nici nu i s-a plămădit pământul în piele.... Norocul lui a fost Zenobia, o femeie ca un bărbat. Fără de ea câinii l-ar fi mâncat. S-a măritat cu dânsul fără voia părinților, care-i ziceau că din frumusețe nu se face porumb și din istețime mămăligă. Singură la părinți și din oameni cu stare, ar fi putut lua fruntea satului. E insă l-a vrut pe Glanetașu și părinții, ca să nu-i iasă din voie, în cele din urmă au dat-o și au înzestrat-o cu patru table de porumb și două de fâneață, trecându-i și casa din capul satului cu grădina dimprejur. Când s-au mutat tinerii în casa unde stătuse bătrânii până și-au clădit-o pe cea de peste drum de-a popii, au găsit până și oalele pe foc, iar în ogradă o pereche de boi și două vaci, o droaie de găini și vreo cinci rațe.... Gospodărie deplină, numai Glanetașu să fi fost bărbat, s-o îngrijească.
    Glanetașu însă nici după ce s-a însurat nu și-a schimbat năravurile. Zenobia l-a lăsat cât l-a lăsat, pe urmă văzând că nu-i nicio nădejde, s-a făcut ea bărbat și a dus casa. Era harnică, alergătoare, strângătoare. Dacă n-a dus-o mai bine, n-a fost vina ei. Unde nu-i cap, nu-i spor. Din zi în zi s-au înglodat tot mai rău. O datorie naște pe alta. Ca să astupe o gaură, stârneau o spărtură cât o șură. Azi se duce pe apa sâmbetei o limbă de porumbiște, mâine o livadă întreagă.... Mare noroc că Dumnezeu nu l-ea hăzărit decât un singur copil. Dac-ar fi venit mai mulți poate c-ar fi ajuns de minunea lumii.
    Când au murit părinții Zenobiei, Glanetașu stătea tocmai în două porumbiști ciopârțite și în două vaci sterpe. Moartea bătrânilor iar i-a mai ridicat puțin deasupra nevoilor: vreo zece capete de vinte, vreo cinci locuri bunișoare și casa cea nouă.... Aceasta au și vândut-o îndată lui Iftode Condratu, ca să se mai ușureze de datorii.
    Măcar acum de-ar fi pus umărul Glanetașu.... Dar nu l-a pus. S-a lăsat de fluier și s-a apucat de beție. Cât e Armadia de mare, toate crâșmele le bătea. În loc să muncească la coasă ori la plug la pământul lui, umbla pe la ovreii din Jidovița, să facă bani, iar banii să-i bea. Nu se îmbăta însă niciodată rău și era blând la beție; râdea întruna și povestea fel de fel de minciuni, de-ți era mai mare dragul de el.....
    Așa apoi, în câțiva ani, iar s-a încuscrit sărăcia. În zadar se jura Zenobia pe toți sfinții din calendar, după fiecare ciopârțire de moșie, că mai curând se spânzură decât să mai vândă o palmă de loc. Picau hârțoagele de judecată și trebuia să dea de bunăvoie, dacă nu vrea să vină cu toba să-i facă haram și puținul din care-și mai târau viața.
    Când s-a ridicat Ion, stăteau numai în trei petece de pământ: fâneața, spre care se grăbea acuma, și două porumbiși, dincolo de șosea, tocmai în hotarul satului Sărăcuța. Ce-ar fi trebuit să fie Glanetașu, a fost feciorul. Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. Nicio brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei. În schimb, cum-necum, în doi-trei ani a plătit și datoriile ce le aveau la „Someșana” din Armadia, încât a putut ațâța focul cu cărțuliile vezi și roșii care pricinuiseră Zenobiei atâtea zile fripte.....
    Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri în margine delniței, pe răzorul ce-o despărțea de altă fâneață, tot așa de lungă și de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo zece ani de la Glanetașu. Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simțea o plăcere atât de mare văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui.  Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcoarea dimineții. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire și le mototoli pătimaș în palme.
    Se așeză pe răzor, înțepeni nicovala în pământ, potrivi tăișul coasei și apoi începu a-l bate cu ciocanul, rar, apăsat, cu ochii țintă la oțelul argintiu. Când isprăvi, se sculă, scoase de la brâu gresia, o îmnuie bine în apa din toc și apoi mângâie ascuțișul coasei cu gresia, schimbând mereu degetele mâinii stângi. Pe urmă, cu un pumn de iarbă, șterse toată coasa. În clipa aceea privirea i se odihnea pe delnița lui Toma Bulbuc, cosită, cu fânul adunat în căpițe care stăteau încremenite ici-colo, ca niște mormoloci speriați. Pământul negru-gălbui părea un obraz mare, ras de curând.... Privindu-l, Ion oftă și murumură:
    - Locul nostru, săracul!....
    Se gândi puțin de unde să înceapă și hotărî să pornească brazda de la capătul dinspre sat, cu fața către răsărit, să-l vadă soarele când se va înălța de după dealurile Vărăriei. Încercă întâi coasa în colț, făcându-și loc, apoi croi brazda în latul locului ca să se usuce mai deodată și mai repede.
    Când ajunse la marginea delniței, se opri să mai netezească coasa cu gresia. Acuma stătea cu fața spre satul care, sub o ceață străvezie, tremura ușor și se întindea și se strângea, ca și când s-ar feri de îmbrățișarea răcoroasă a dimineții. Vedea casa lor peste drum de a învățătorului Herdelea, chiar în capul satului spre Jidovița, despărțite prin Ulița Mare ce coboară până la Avrum, suie iar până pe la preotul Belciug, mai merge drept o bucată și apoi urcă dealul, grăbindu-se spre Sărăcuța. Lângă casa nouă a lui Vasile Baciu pornește Ulița din dos, care face un ocol mare ca să treacă prin fața bisericii și să se arunce iar în Ulița Mare, dincolo de grădina popii, printre bordeiele țigănimii. Fundătura pleacă din Ulița din dos, de lângă biserică, se adâncește mereu între dealuri și, la Ștefan Ilina, se despică în două. Un braț mai scurt o ia la stânga, numai printre vreo trei-patru căsuțe, apoi se face drum de car, se cațără pe coastă și se pierde în câmp; celălalt însă merge înainte, cu casele tot mai rare, pe urmă, mereu pe lângă Pârâul Dracului, din ce în ce mai șerpuit, până ce întră în Pădurea Fulgerată....
    Satul părea mititel să-l cuprinzi tot într-un pumn şi să-l pui în traistă, ca o jucărie pentru copii. Hotarul însă se întindea atât de mare, încât Ion nu se mai sătura privindu-l, ca o slugă credincioasă pe un stăpân falnic şi neîndurător.
    Din şosea şi de la marginea satului începea coastă lină cu sute de parcele, unele galbene, alte verzi, altele cenuşii, învălmăşite şi încurcate, ţintuite ici-colo cu câte un păr sau măr pădureţ. Urcă încet până la pădurea Vărăriei, din care de-abia se vedea de aici o dungă liliachie, coborând din ce în ce mai groasă şi mai întunecată spre Jidoviţa, până se pleşuveşte şi se schimbă în lanuri de grâu şi de porumb....
    Dincolo de Pârâul Dracului se înalţă Zăhata, mai piezişă, mai îngustă, cu multe cânepişti, adumbrită toată de Pădurea Fulgerată care merge până la Păuniş şi până la Săscuţa, dar fără să treacă peste şosea.
    Peste drum, în zare, albăstreşte Pădurea Spânzuratului, unde se zice c-ar fi fost spânzurători pe vremea revoluţiei, dar care ţine de satul Săscuţa. Măgura Cocorilor însă e a pripăşenilor. Mai poartă şi azi în vârf o căciulă zdravănă de pădure, dar trupul i-e lăuzit, arat şi semănat. Tocmai la picioarele Măgurii se înşiră casele din Uliţa Mare.... Apoi vin Lazurile, de la Pârâul Doamnei până la hotarul Sărăcuţei şi până la Pădurea Domnească ce se coboară pe ţărmul Someşului între Jidoviţa şi Armadia.....
...........................................................